Uniația în Transilvania sec al XVIII-lea

Episcopul INOCENȚIE –MICU-KLEIN

1.1 Premisele istorice ale Unirii religioase

Secolul al XVIII-lea european este un răstimp al mentalului în curs rapid de eliberare din
chingile ultimelor constrângeri medievale, răstimp caracterizat printr-un dialog deschis al ideilor, fapt
care i-a adus porecla, doar parţial îndreptăţită, de „secol al Luminilor” 1. Unirea religioasă din
Transilvania este însă o consecinţă a mai multor evenimente petrecute începând cu
transformarea acestui teritoriu în principat sub suzeranitate otomană, după câştigarea bătăliei
de la Mohács din 29 august 1526, de către turcii conduşi de Suleiman Magnificul.

Odată cu anul 1688, când în urma campaniei militare reuşite a Casei de Habsburg, şi
urmare a păcii de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, Imperiul Habsburgic reuşeşte
recucerirea Transilvaniei. Pentru o perioadă de un secol şi jumătate, în Transilvania au loc tot
felul de transformări, începând cu cea religioasă. În cadrul acestora, se numără şi pătrunderea
reformei bisericeşti în Transilvania care va zgudui serios supremaţia catolicismului, ca şi
confesiune religioasă în rândul naţiunilor recepte.

În ajunul bătăliei de la Mohács, existau 3 naţiuni recepte în Transilvania: maghiarii,

secuii şi saşii, acestea formând din punct de vedere religios o unitate perfectă, fiind catolice 2,
iar românii deoarece erau ortodocşi aveau doar statutul de toleraţi, neavând nici un fel de
drepturi. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Transilvania, începe să pătrundă reforma
religioasă, pornită de Martin Luther în Germania, în rândul saşilor, care au fost însufleţiţi de
aceasta la dispreţuirea Sfintelor Taine, a sărbătorilor, posturilor şi icoanelor, precum şi la
săvârşirea serviciilor religioase în limba lor proprie3. Autoritatea bisericească a fost complet
distrusă, oamenii nemairecunoscând instanţele bisericeşti ca până atunci, mergând cu toate
cauzele lor înaintea instanţelor civile.

1
Ioan Chindriș, Niculina Bob, O diplomă privilegială inedită a episcopului Inochentie Micu-Klein; Ed. Napoca
Star; Cluj-Napoca; 2015; p. 5;
2
PÂCLIŞANU Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite; ediţia a III-a; Galaxia Ed.Gutenberg; Târgu Lăpuş; 2006;
p. 17
3
PRUNDUŞ, Silvestru Aug. OSBM, Plăianu, Clemite, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii
Române Unite; Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ; Cluj-Napoca; 1994; p.53;
 Iniţial şi maghiarii îmbrăţişează luteranismul, însă, treptat, influenţaţi de acţiunile lui
Petru Meliusz, parohul Debreţinului, au îmbrăţişat calvinismul, confesiune îmbrăţişată şi de
Gáspár Heltai şi Francisc David. La început au fost consideraţi eretici şi persecutaţi, dar, prin
hotărîrea Dietei de la Turda din 1-11 iunie 1564, calvinismul a devenit religie oficială. Într-o
altă sesiune a Dietei ţinută la Turda, la 10-17 mai 1566, s-a hotărât ca toţi catolicii să fie
expulzaţi; apoi, o parte dintre unguri, în frunte cu David Francisc însuşi, a părăsit calvinismul
şi a îmbrăţişat unitarianismul sau antitrinitarismul4.Catolicismul devine astfel din principala
confesiune religioasă în principat, o minoritate restrânsă, hăituită şi aproape desfiinţată în
Transilvania, rezistând ca şi confesiune religioasă doar în ţinutul secuiesc, aceştia rămânând fideli
acestei religii.

Astfel, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea,
întâlnim în Transilvania aceleaşi 3 naţiuni recepte, însă împărţite acum, împărţite în 4 confesiuni
religioase: catolicism, luteranism, calvinism şi unitarianism. Treptat are loc o încercare de atragere
a Bisericii Ortodoxe din Transilvania la luteranism, însă cea mai ofensivă campanie de
convertire a românilor ortodocşi o duc calvinii, care au concursul Dietelor şi a principilor,
care în mare majoritate erau calvini. Odată cu trecerea Transilvaniei din mâna otomanilor sub
conducerea Casei de Habsburg, în urma păcii de la Karlowitz din 1688, casa imperială începe
să promoveze o mişcare de Contrareformă religioasă, deşi Dieta transilvană spera să poată
obţine de la împărat promisiunea respectării ordinii religioase din in acel moment. Se
reînfiinţează Episcopia catolică de Alba-Iulia şi se încearcă unirea Biserici Otodoxe din
Transilvania cu Biserica Romei, pentru a contrabalansa numeric confesiunile reformate, în
special cea calvină.

Anul 1698 reprezintă un moment de referinţă trist atât în istoria Bisericii Ortodoxe
Române, cât şi a poporului român pentru că în acest an se realizează aşa-numita unire
religioasă a Bisericii din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică. Fenomenul acesta al
unităţii, foarte complex şi la poparele vecine a avut repercusiuni grave asupra istoriei noastre
naţionale şi bisriceşti şi de aceea a fost primit cu deosebită atenţie de către istorici, dar şi de
oameni de cultură. Actul Unirii Bisericeşti din Transilvania, privit din perspectivă obiectivă,
trebuie înţeles numai prin intermediul “sondării contextului istoric, politic, social-economic al
timpului respectiv”.5 Lucrarea redactată de ortodocşi, la sfârşitul primei jumătăţi a secolului
XVIII, lucrarea protopopului de Braşov Radu Tempea II, Istoria Besearecei Şcheilor
4
Ibídem , pg,53
5
Alexandru GRAMA, Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele
noastre, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1884, p. 82
Braşovului, scrisă în anul 1742 şi rămasă în manuscris până în anul 1899, când a fost tipărită
sub îngrijirea lui Sterie Stinghe ilustrează foarte bine starea acelor vremuri .

Din nefericire pentru istorici, foile care cuprindeau descrierea evenimentelor bisericeşti
din Ardeal dintre anii 1692-1701 (anume foile 13-21) au fost rupte ulterior din caietul
manuscris. Interesant este că foaia 23 menţionează plecarea mitropolitului Atanasie la Viena,
unde ar fi primit unirea de bună voie: „Iar la anul 1701 Mart. 18, s-au dus vlădica Athanasie la
Beci [Viena – n.a.], întru împărăţia lui Ignatie Leopold, şi mergând la Cardinalul, adecă la
ispravnicul papei, acolo cu voia lui au lăpădat şi au călcat pravoslavnica lege grecească, întru
care botezat şi hirotonit fusese cu jurământ, decii întâi l-au hirotonit diiacon, apoi pater apoi,
vlădică papistaş”6 Istoria lui Radu Tempea este foarte importantă pentru că ne dă posibilitatea
să analizăm modul în care era înţeles în prima jumătate a secolului al XVIII-lea termenul lege.
În protestul din 27 iunie 1701, locuitorii din Braşov şi Făgăraş arătau că sunt gata să plătească
şi pe mai departe darea cuvenită arhiereului, dar că nu vor accepta punctele de unire pe care
le-a primit acest episcop: „niciodată [nu] să vor zice uniţi, încă şi puncturilor şi legăturilor şi
unirei care au făcut Rumânii ce se ţin de lege grecească cu Biserica papistăşească, ei [adică
locuitorii ortodocşi din Braşov şi Făgăraş – n.a.] se pun împotrivă, şi în legea cea veche
grecească, precum s-au ţinut în beserecele Răsăritului nu numai că vor ţine tare [...] cum au
ţinut părinţii lor, într-acel chip ei vor sta, şi nici cum să vor lăsa. Iară pe popii carii puncturile
cele date de vlădica Atanasie, cel mai sus zis, au voit a le primi, şi cu lege papistăşească s-au
unit, pre unii ca aceia nu-i vor ţine păstori şi învăţători sufletelor lor” 7. Despre Patachi se
spune că ar fi afirmat „[…] că va lăsa cele papistăşeşti şi să va întoarce la toate obiciaele
beserecei greceşti” 8 .

De asemenea, clericii şi mirenii din Braşov au jurat în anul 1723 că „nici de voe, nici de
nevoe nu ne vom uni cu nici una din cele patru legi ce sânt primite în Ardeal, nici nu ne vom
muta într-alte dogme, ci singură legea grecească care până acum am ţinut vom ţine şi de
acuma (cum am zis, fără adăugere şi fără de scădere)”. Se mai arăta în jurământ că împăratul
Leopold a dat decret de toleranţă „[…] de au dat volnicie Rumânilor carii să ţin de legea
grecească în ţara Ardealului, sau să se unească cu una din cele patru legi ce sânt primite în
Ardeal, sau să rămâie în legea lor care au avut şi să trăiască cu acele rânduiale şi privilegii cu
care pănă acum au trăit în pace” 9. Pe de altă parte, preotul Statie a declarat în propriul său

6
Radu Tempea II, Istoria Beserecei Şcheilor Braşovului, ediţia Stinghe, Braşov, 1899, p.25
7
Ibidem, p. 31.
8
Ibidem, p. 44.
9
Ibidem, p.59.
jurământ că „întâi, cu inimă curată şi cu tot sufletul să slujesc lui Dumnezeu în lege
pravoslavnică grecească a răsăritului, întru care şi preoţie am luat, iară într-altă lege sau
dogme străine nici cum să nu mă înstrăinez [...]. A doaoa, de frate-mieu Jipa cu totul să fiu
lipsit, la nici un lucru sau amestecătură să nu mă amestec cu el [...] că iaşte de tot străin de
lege şi de beseareca noastră”.10

1.1 Situația social-economica din Transilvania

Poporul român din Transilvania se afla în jurul anului 1700, când s-a născut uniatismul, sub
regimul legii din Approbatae Constitutiones, adoptate la 1653 care dispunea “românii să fie
ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei fiind în ţară numai toleraţi, până când va plăcea
principelui şi proprietarilor de pământ, şi anume să plătească acestora toate dările şi
prestându-le robotă”11. Precum ţăranii, la fel şi preoţii erau consideraţi şi trataţi ca iobagi şi
toleraţi, nu ca o naţiune necunoscută asemenea celor trei naţiuni (unguri, saşi, secui).
Burghezia românească propriu-zisă nu exista; în acea vreme în Ardeal, erau doar câţiva nobili
români, căci cei mai mulţi se deznaţionalizaseră prin trecerea la alte religii, fapt care implica
atunci şi încorporarea în altă naţiune12. Ca popor cucerit şi cel mai numeros, românii dau pe
cei mai mulţi iobagi şi traiul acestora era destul de greu, contribuind cu munca, cu dări în bani
şi natură la îmbogăţirea şi la bunul trai al regelui, al nobililor şi al clerului superior al Bisericii
Romano- Catolice - latifundiarii ţării.
Situaţia de “schismatici” a românilor, deosebirea lor confesională contribuiau la
nefericita lor stare politică şi socială, supuşi tuturor negărilor legal şi abuzurilor de putere,
confiscări de avere şi expulzări din ţară pentru motivul că erau ortodocşi13.
Starea de iobăgie a poporului român şi a clericilor ortodocşi au determinat ierarhia
bisericească să mărească până şi sărbătorile de vară (1627) pentru a mai uşura robota14.

1.3 Starea Bisericii și a preoțimii orodoxe în Transilvania

Românii şi biserica ortodoxă, deşi majoritari, rămâneau în situaţia de toleraţi, în conformitate

cu acea faimoasă sintagmă “Unio trium nationem” încheiată la Căpâlna în septembrie 1437. 15
Religia lor ortodoxă nu se număra printre cele zece “recepte”, rămânând ca şi aderenţii ei în
10
Ibidem, p.61.
11
Floca IOAN, Românii în legile de stat Transilvane până la 1918, în „B.O.R.”, CVIII, nr. 1-2/ 1990, p. 145.
12
Pr. Dr. Leon PĂDUREANU, Adevărul asupra „unirii religioase”, în „Ortodoxia”, I, nr. 4/ 1949, p.51
13
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949, p.45
14
Pr. Prof. Dr. Ştefan LUPŞA, Biserica Ardeleană şi Unirea în anii 1697-1701, Tipografia cărţilor bisericeşti,
Bucureşti, 1949, p. 69.
afara legilor “tolerată numai şi supusă bunului plac al principelui şi al
proprietarului”16.Clericii ortodocşi erau lipsiţi de drepturi scutiri, fiind puşi – ca ţăranii - la
dări şi munci umilitoare17. Autonomia bisericii nu exista decât nominal, fiind redusă la starea
de supunere tacită şi în conformitate cu maxima adoptată de principii calvini stăpânitori
“cujus est regio, illius est etiam religio”, adică “a cui este ţara, aceluia este şi religia” 18. Şi în
ce priveşte forma de organizare şi de conducere a Bisericii Ortodoxe s-a observat imixtiunea
intereselor calvine astfel:

- mitropoliţii , după ce se hirotoneau în Ţara Românească ca ortodocşi făcând

totodată şi mărturisirea de credinţă, întorcându-se în Transilvania erau umiliţi
obligaţi fiind să depună jurământ superintendentului calvin;
- mitropolitul şi Sinodul erau fără drepturi, obligaţi să supună toate canoanele votate
în sinoadele eparhiale la aprobarea subintendentului calvin;
- episcopul calvin nu numai că stătea pe scaunul cel dintâi la sinoadele bisericeşti,
dar era şi dus pe scaun, purtat pe umerii a şase protopopi români19;
- sinodul şi consistoriul erau controlate de el şi nu se puteau ţine fără ştirea lui;
- mitropolitul român nu putea numi nici nu protopop în Biserica fără aprobarea
episcopului calvin;
- mitropolitul dacă se opunea vreunei hotărâri a superintendentului, nu numai că era
depus, ba chiar şi maltratat20.
-

După ocuparea Transilvaniei de către austrieci la 1687, starea aceasta ar fi trebuit să se

schimbe în bine, având în vedere legătura dintre cele două Biserici surori, însă situaţia a
rămas la fel, ba chiar mai tristă.
Prima grijă a Bisericii catolice – prin intermediul misionarilor - a fost să atragă pe
ortodocşi în sânul Bisericii catolice indiferent prin ce mijloace, rezultatul fiind cel

15
Pr. Nicolae ŞERBĂNESCU, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”, LXXIV,
nr. 10-11/ 1956, p. 1038.
16
Pr.Prof.Dr. Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.
17
Pr. Nicolae ŞERBĂNESCU, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”, LXXIV,
nr. 10-11/ 1956, p. 1039.
18
George VENTU, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia „cărţilor
bisericeşti”, Bucureşti, 1889, p. 18.
19
Ibidem, p. 18.
20
Drd. George POPOVICI, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul
Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901, p.17
 interesant21. Armata misionarilor condusă de cele trei “vârfuri de lance” ale catolicilor în
Transilvania, Baranyi, Colonici şi Kapi, a oferit unirea poporului şi clerului, mai ales,
stimulându-le orgoliul pentru o viaţă demnă şi nu subjugată, aşa cum se prezintă starea
preoţimii22.

1.4 Cauzele uniației în interesele administrativ- militare ale Imperiului

habsburgic

Cei dintâi interes provenea din faptul că dinastia habsburgică din Austria catolică, cotropind
Transilvania, a găsit aici o situaţie religioasă care nu prezenta pentru ea destulă siguranţă
politică. În timpul cât Transilvania fusese principat sub suzeranitate turcească (1526-1678)
ungurii, secuii şi saşii, care formau cele trei naţiuni recunoscute (“Unio trium natione”),
devenireră calvini, lutherani şi unitarieni, şi reprezentanţii lor în Dietă alcătuiau cele trei
staturi care dominau Dieta şi ocupau toate dregătoriile publice. Aceste „staturi” acatolocie nu
opreau stăpânirea unei Austrii catolice23.

Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania, Imperiul habsburgic trebuia să sporească structura,

componenţa “statului catolic” destul de subţire la începutul dominaţiei lor. Așadar îndată după
ocuparea Transilvaniei de Habsburgi, s-a început o acțiune energică pentru consolidarea
dominației lor. Un rol însemnat în acestă acțiune de revenire a revenit Bisericii romano-
catolice. Pentru aproape un veac și jumătate calvinii deținuseră o situație privilegiată în viața
politică a principatului transilvan, pe când catolicii au fost excluși aproape total. Dar odată cu
ocuparea Transilvaniei de către Habsburgii catolici, raportul de forțe trebuia schimbat în
favoarea catolicismului. În acest scop, au fost inițiate o serie de acțiuni ca : reânfințarea
episcopiilor romano-catolice din Oradea (1692) și Alba Iulia (1715), restituirea moșiilor
confiscate sau a unor bisericii, danii noi, revenirea iezuiților etc. Dar recâștigarea pozițiilor
economice, politice și religioase se putea face mai ales prin sporirea numărului credincioșilor
catolici. Întrucât ”recatolicizarea” luteranilor, calvinilor ;i unitarienilor era practic imposibilă,
misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția spre românii ortodocșicare erau mai numeroși decât
toate celelalte națiuni sau confesiuni ”recepte”la un loc. Prin atragerea românilor ortodocși la
unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, înmulțirea numărului catolicilor și,

21
G. I. GIBESCU, Iezuiţii şi românii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 11
22
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Uniatismul din Transilvania opera unei întreite silinicii, Tipografia Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1973, pg. 15
23
Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, Ed. Episcopia Devei și Hunedoarei, 2018.
pg. 19.
implicit, creșterea rolului politic al ”statului catolic transilvănean” (reprezentanții catolici din
Dieta), căci membrii acesteia se alegeau după numărul credincioșilor fiecărei confesiuni, iar
pe de altă parte, ruperea oricăror legături ale românilor din Transilvania cu frații lor din Țara
Românească și Moldova.24 Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania, Imperiul habsburgic
trebuia să sporească structura, componenţa “statului catolic” destul de subţire la începutul
dominaţiei lor.

Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire, pentru că n-avea încredere în

succesul ei şi a ales calea mai comodă a înşelării ortodocşilor români şi a presiunilor de stat
asupra lor.

Al doilea interes urmărit de curtea imperială, prin trecerea românilor ortodocşi în

dependenţa papalităţii, a fost ruperea lor din legăturile bisericeşti cu românii din Principate
pentru că românii constituiau majoritatea populaţiei din Transilvania, Casa de Habsburg îşi
dădea seama că o viitoare ridicare culturală şi inevitabilă dezvoltare a conştiinţei naţionale a
acestei populaţii o vor face să tindă şi la o realizare a unităţii sale politice cu românii din
Principate. Cea mai bună asigurare împotriva acestei eventualităţi periculoase pentru imperiul
habsburgic era desprinderea radicală a românilor din Transilvania de cei din principate 25.
Urmărind aceste motive şi cauze premergătoare unirii Bisericii din Transilvania cu Roma, să
vedem efectiv cum s-a realizat acest act cu caracter atăt religios, cât politic.

2 Procesul ”unirii” cu Biserica Romei

Regimul austriac în Transilvania s-a instaurat, spre sfârşitul secolului al XVII-lea pe urma
armatelor imperiale care alungau puterea turcescă. La 26 iunie 1686, prin tratatul de la
Viena, Transilvania a acceptat protecţia Casei de Habsburg, iar împăratul recunoaşte pe
principele calvin Apafi26.

Aşadar, cum am mai arătat, după ce Reforma pătrunde în Transilvania, catolicismul

ajunge să vegeteze sfios şi umilit în umbra celorlalte trei religii protestante libere, bogate şi
mândre de libertăţile pe care au reuşit să le obţină, iar românii şi biserica ortodoxă continuă să
fie consideraţi toleraţi. Odată cu revenirea Transilvaniei sub conducerea Vienei, catolicismul
începe parcă să-şi revină din letargie, deşi Dieta şi membrii guvernului vroiau impunerea
menţinerea status-quo-ului, fără nici o altă schimbare, prin memoriul înmânat generalului

24
Ibidem, pg.20
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.
26
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C, Op. cit., pag. 59;
Caraffa la 1 iunie 1688, pentru a-l înainta împăratului Leopold I. Casa de Habsburg, iniţiază o
politică de Contrareformă, prin care dorea să contrabalanseze puterea şi supremaţia bisericilor
protestante, în special a celei calvine. Unirea religioasă a românilor din principatul
Transilvaniei şi părţile anexe lui are loc în vremea mitropolitului Teofil (1692-1697) şi a
episcopului Atanasie (1697-1713). A fost precedată de încercările de trecere la catolicism ale
românilor din Sătmar prin călugărul Teofan Mavrocordat (la 1677) şi episcopul Iosif de
Camillis (1691), eforturi zădărnicite de activitatea de propagandă anticatolică a episcopului
maramureşean Iosif Stoica27.

Unirea religioasă a fost favorizată de Patenta imperială din 23 august 1692, dată de
Leopold I, care stabileşte scutirile şi drepturile preoţilor ruteni care s-au unit sau se vor uni cu
oricare din cele patru religii recepte declară că se vor bucura de toate drepturile şi privilegiile
pe care le au preoții romano-catolicii, toţi cei de ritul grecesc (adică ortodox) ce se vor uni cu
Biserica Romană. Apelul din 1692 către ucrainieni, ca şi cel din 1698 către români au avut
efectul dorit de autorii lor, pentru că au servit ca bază pentru amăgirea unei părţi din cler ca să
primească unirea cu Roma. În Rusia Subcarpatică, pe lângă cler au mai fost convinşi să
primească unirea şi o serie de nobili ortodocşi ortodocşi pentru că prin aceasta li se sporeau
privilegiile nobiliare. Ca pretutindeni însă unde s-a aplicat formula aceasta a unirii,
credincioşii şi clerul care au acceptat-o au fost crunt dezamăgiţi. De aceea pentru consolarea
unirii în Rusia Subcarpatică, a trebuit să se ducă de către urmaşii lui Camelis acţiuni susţinute
şi îndelungate28.

Actul unirii din 1697 a fost realizat în cadrul Marelui Sobor ţinut la Alba-Iulia în lunile
februarie-martie. Printr-un manifest al acestuia din 21 martie este hotărâtă şi anunţată trecerea
românilor ortodocşi, aflaţi sub mitropolitului Teofil, la Biserica Catolică 29. Unirea religioasă a
românilor din Transilvania se bazează pe acceptarea celor 4 puncte dogmatice a Conciliului
de la Florenţa-Ferrara din 1438-1439, care admite unirea religioasă a Bisericii ortodoxe cu
Biserica Romei prin acceptarea punctelor:

 Primatul papal;
 Existenţa Purgatoriului, ca loc intermediar, pentru purificarea sufletului;

27
MUREŞAN, Codruţa Maria, ŞTIRBAN, Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De
la începuturile sale până în 1918; Editura Muzeului Sătmărean; Satu Mare; 2005; pag. 52;
28
. Protopop Dr. Gh. CIUHANDU, Runtenii unguri de odinioară şi sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu
Roma, în „B.O.R”, XLV, nr. 3/ 1927, p.143
29
MUREŞAN, Codruţa Maria, ŞTIRBAN, Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De
la începuturile sale până în 1918, op. cit.pag. 52;
  Folosirea azimei (pâine nedospită) pentru împărtăşanie;
 Acceptarea dogmei Filioque, conform căreia Sfântul Duh purcede atât de la Tatăl cât
şi de la Fiul.

La cele 4 puncte dogmatice florentine a fost adăugat unul, prin care vicarul, în numele
clerului întreg, aduce supunere absolută arhiepiscopului de Strigoniu, celui de atunci şi celor
viitori, atât în problema alegerii episcopilor Bisericii Unite cât şi în toate celelalte presupuse
de unire30. Iezuiţii care vor acţiona între români vor trebui să ţină seamă, în opera lor
misionară, de unele norme fixe stabilite de Sfântul Scaun pentru misionarii care activau în
lumea orientală, încă din 1669 prin Congregaţia de Propaganda Fide, în Monita ad misionaries
in partibus orientalibus:

 unirea trebuie să se facă în credinţă;

 semnul văzut al acestei uniri este recunoaşterea papei ca şef suprem al Bisericii lui
Hristos în lume, fiind urmaşul direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor;
 respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor,
obiceiurilor, ceremoniilor, rugăcinilor etc.;
 să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri
fără autorizaţia specială a Sfântului Scaun31.

Odată cu semnarea manifestului de Unire, la 21 martie 1697, care aminteşte de

recunoaşterea celor 4 puncte florentine, mitropolitul Teofil, în numele clerului care acceptă
Unirea cere drepturile pe care împăratul Leopold le promisese, şi anume:

 preoţii şi călugării uniţi să se bucure de drepturile şi privilegiile de care se bucură

preoţii romano-catolici şi pastorii protestanţi;
 în fiecare sat în care există preot unit, acesta să aibă casă parohială, „ca să nu caute
preotul în casă străină nici în loc străin a locui”32;
 toată cârma şi rânduiala preoţilor să fie la episcopi şi nicidecum la mireni, cum a fost
până acum.

30
DUMITRAN, Ana, Unirea cu Roma a românilor ardeleni din perspectiva unei noi surse documentare în Annales
Universitatis Apulensis , Series Historica, 7/ 2003, pag. 233;
http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_7/29.pdf;
31
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C., Op.cit., pag. 61:
32
Ibidem, pag. 98;
Manifestul de Unire prezentat de mitropolitul Teofil Sinodului este acceptat la 10 iunie 1697
de cei 12 protopopi prezenţi şi înmânează documentele Cardinalului Leopold Kollonich, pe
care îl roagă să le trimită în grabă împăratului Leopold I să sancţioneze documentele Unirii.

Teofil este cel care realizează Unirea, însă nu reuşeşte să ducă mai departe lucrarea deoarece
moare, la câteva luni după acest eveniment. Existenţa acestui sinod este pusă la îndoială de
cercetători, deoarece sunt o serie de inadvertenţe, de contradicţii ce duc la concluzia că totul
este o invenţie a iezuitului Baranyi pentru a convinge pe cardinalul Kollonich, arhiepiscop de
Strigoniu şi nunţiu apostolic la Viena, şi pe habsburgi că toţi ortodocşii români doresc să se
unească cu Roma, urmând a se emite diploma de recunoaştere din partea Curţii din Viena33.

Sunt mai multe motive pentru contestarea existenţei acestui sinod:

1. lipsa actelor pretinsului de unire;

2. testamentul din 12 iulie 1687 al mitropolitului Teofil nu pomeneşte nimic de unire;

3. unul din martorii iscăliţi sub acest testament, epitropul mitropoliei, Pater Ianoş, îi
scria, în 13 martie 1701, mitropolitului Atanasie, urmaşul lui Teofil că acesta şi
„soborul n-au nici o vină în încheierea unirii” 34. Acest martor informat, din imediatul
anturaj al mitropolitului, lasă să se înţeleagă că Teofil şi soborul nu încheiaseră unirea,
că cel mult trataseră ceva ce-l putea îndemna pe Atanasie să-i considere deschizători ai
drumului pe care pornea el, dar care n-a fost parcurs sub Teofil;

4. protocolul din 8 aprilie al Cancelariei transilvănene nota că Teofil voise unirea, dar că
moartea l-a împiedicat s-o încheie şi că e greu a şti dacă românii vor înfăptui-o35.

Concluzia este că Teofil, mort în vara lui 1697, a tratat cu iezuiţii Apor şi Baranyi şi că l-a
consultat cu doi protopopi ai săi. Rezultatul n-a fost însă votarea unirii în „sinod”, ci doar
exprimarea dezideratului ca forurile romano-catolice să obţină de la împărat, prin decret
public, promisiunile de scutiri ale dărilor, făcute de Baranyi şi Apor, ca, pe baza acelui decret,
să poată începe tratativele.

Forurile catolice trimit memoriul în acest sens, în septembrie1697, prin Baranyi, la Viena; se
cerea împăratului să facă un apel către preoţii români pentru ca aceştia să primească unirea în

33
G. POPOVICI, op. cit., p. 50.
34
Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.
35
Şilviu DRAGOMIR, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1920, p. 7.
schimbul scutirilor de dări şi al acordării aceloraşi privilegii pe care le au şi preoţii romano-
catolici36.

Împăratul va da curs acestui memoriu peste câteva luni, în aprilie 1698, prin rezoluţia deja
citată, care promitea preoţilor care se vor uni cu una din religiile recepte drepturi ca şi ale
preoţilor respectivei confesiuni.

Pe de altă parte, printr-un ordin secret trimis generalului Rabutin, comandantul militar al
Transilvaniei, împăratul îi cerea acestuia ca „din toată puterea lui să se nevoiască ca preoţii
români nu cu altă religie fără numai cu religia catolică să se unească”. Era evident că Viena
înţelegea să folosească forţa militară acolo unde nu vor reuşi iezuiţii prin promisiunile de
privilegii, pentru a realiza opera de convertire a românilor la catolicism.

Apelul împăratului din 14 aprilie 1698 asigura pe preoţii ortodocşi români că dacă „vor
recunoaşte pe papa, păstrându-şi ritul, se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici sau vor
primi privilegiile preoţilor acelei religii cu care se vor uni, iar cei ce nu se vor uni cu nici una,
vor rămâne în starea de acum”37. În sfârşit, Kollonich ameninţă cu pedepse aspre pe cei ce, în
vreun fel oarecare, vor împiedica pe preoţii ortodocşi să îmbrăţişeze unirea cu Roma,
asigurând, totodată, pe aceştia din urmă cu protecţia sa şi a împăratului38.

Aceste două şi importante acte îl aşteptau pe mitropolitul Atanasie la întoarcerea sa de

la Bucureşti, unde fusese pentru primirea arhieriei. Ca urmaş al lui Teofil în scaunul
vlădicesc e ales Atanasie Anghel, care primeşte la hirotonire instrucţiuni de la Patriarhul
Ierusalimului, Dosoftei, de a menţine Biserica românească în credinţa strămoşească. Atanasie
fusese ales în toamna lui 1697 şi sprijinit de guvernatorul Banffy, pe care-l câştigase de partea
sa, contra celuilalt candidat, preotul Ioan Ţârca, din comitatul Hunedoarei, simpatizant al
calvinilor, cu o sumă considerabilă de galbeni ungureşti. Învinuirea aceasta de grea simonie i-
o aduce nu numai cancelarul Nicolae Bethlen, ci şi contemporanii săi din Bucureşti 39.
Atanasie Anghel, însă continuă eforturile de Unire şi convoacă un sinod la începutul lunii
octombrie a anului 1698, la Alba Iulia, prin care întăreşte acţiunile predecesorului său. La
acest sinod participă protopopi, preoţi şi 2-3 fruntaşi din fiecare sat, care să vorbească şi să

36
G. Ventu, op. cit., p. 37.
37
Arhidiac. Prof. Dr. Constantin VOICU, Biserica stămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală
şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 50.
38
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1042
39
Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 19.
voteze în numele comunităţii de unde vin. Se găsiseră 38 de protopopi care consimţiseră să se
unească cu Biserica Romano-Catolică în condiţiile oferite40.

Pe temeiul adeziunii lor, s-a redactat la 7 octombrie 1698, în colaborare cu iezuiţii,

„actul unirii”, un manifest de o valoare îndoielnică nefiind întocmit de un sinod al Mitropoliei
ortodoxe româneşti din Transilvania care ar fi fost în drept de a face o astfel de mârturisire.
Există totuşi trei scrisori, una datată 16 noiembrie, alte două 27 noiembrie şi a patra fără dată,
toate iscălite de Atanasie, care afirmă că manifestul de unire s-a dat în sinodul Mitropoliei
Ardealului. Ele sunt însă ticluite de iezuiţi, cu scopul de a distrage atenţia celor chemaţi de la
un defect capital, anume că însuşi mitropolitul Atanasie nu l-a subscris, el fiind semnat doar
de protopopi şi preoţi, având în locul din dreapta pecetea Mitropoliei ortodoxe române a Alba-
Iuliei. Pe lângă dorinţa de a se împărtăşi de „privileghiuri”, ei mai dau motiv străveziu al
actului lor şi nevoia de a se supune poruncii împăratului. Ştiau ei ce ştiau despre cele ce-i
aşteaptă, dacă nu se vor supune. În textul latin însă, care trebuia să ajungă la Viena, nu se
putea spune aceasta41. Textul românesc demonstrează clar că protopopii nu acceptau nimic
din doctrina romano-catolică. Singurul lucru pe care ei îl admiteau era confirmarea
mitropolitului lor de către papă. În cel latin se pretinde că s-a acceptat catolicismul integral.
Această operaţiune a durat până la sfârşitul lunii octombrie, deoarece sinodul s-a
încheiat abia pe data de 2442. La acest sinod sinod au participat, ca observatori călugărul iezuit
Ladislau Barányi, preotul romano-catolic de Alba-Iulia şi Gavrilă Hevenesi, şeful casei
iezuiţilor din Viena, cu ajutorul căruia s-a întocmit o redacţie în limba latină a documentului,
pentru a servi autorităţilor din capitala imperiului. Împăratului trebuia să i se arate că românii
au acceptat mai mult. De aceea au interpolat în textul latin acele angajamente pe care textul
românesc nu le conţinea Enunţul latin, vârât astfel în corpul manifestului, cu inexactităţile
expres formulate faţă de cel românesc, a fost tipărit şi trimis de Baranyi iezuitului Hevennesy
ca să-l prezinte Curţii din Viena, expediindu-l totodată şi Dietei Ardealului din 20 octombrie –
12 decembrie 1698, cu cererea, în numele preoţimii române, ca să i se acorde, pe baza ei,
scutirea promisă de împărat în 14 aprilie 169843.

Se pare că el a trimis lui Hevennesy şi originalul întreg, cu completarea latină, dar

Hevennesy, dându-şi seama că e deosebit de textul latin, l-a ţinut secret, pe de o parte ca să nu
se descopere falsul, pe de alta pentru că iezuiţii, după ce au obţinut iscălitura protopopilor, nu

40
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 24.
41
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1044.
42
PÂCLIŞANU, Op. cit., pag. 107;
43
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 25.
erau nemlţumiţi numai cu atâta, ci voiau mai mult. Astfel, originalul, rămas între hârtiile lui
Hevennesy, a ajuns la Biblioteca Universităţii din Budapesta până la 1879, când l-a descoperit
istoricul unit Nicolae Densuşianu, care a condamnat acest fals în următorii termeni:
„Itenţiunea frauduloasă este aşadar evidentă. Avem înaintea noastră o traducţiune din
cele mai mişeleşti şi mai criminale, falsificarea unui document public, a unui tractat politico-
bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba
Iulia”44.
Reacţiile împotriva unirii religioase nu întârzie să apară. În 20 octombrie, pe când activitatatea
Sinodului era încă în plină desfăşurare, tot în Alba Iulia încep lucrările Dietei ardelene, care
au durat până la 12 decembrie, Dietă care urma să discute despre noile contribuţii ce se cereau
pentru nevoile armatelor imperiale cantonate în ţară, şi rezoluţia împărătească din 14 aprilie,
comunicată guvernului ardelean la 28 mai care declara, că preoţii români să fie părtaşi la
drepturile şi privilegiile preoţilor confesiunii cu care se vor, dar dacă nu se vor uni, cu nici
una, să rămână în starea actuală45.

La 23 noiembrie, guvernatorul Banfi se întâlneşte cu membrii calvini ai Dietei ca să discute

atitudinea ce trebuia luată faţă de românii care se uniseră cu catolicii. În aceeaşi zi, Dieta a şi
luat în dezbatere rezoluţia împărătească, hotărând prin articolul 10 să roage împăratul să
renunţe la proiectul de a pune pe picior de egalitate a preoţilor români, chiar dacă s-ar uni cu
vreunul din cultele recunoscute, să nu pună naţia română şi preoţii ei între naţiunile
recunoscute şi să nu dea nici preoţilor şi naţiei române mai multe drepturi decât cele avute
până atunci, căci asta ar constitui o injurie, un prejudiciu şi un prilej de umilire pentru
celelalte trei naţiuni.46 Dieta decide că, până se va pronunţa împăratul din nou, preoţii români,
chiar şi uniţi să plătească nu numai contribuţiile către stat ci şi dăjdile ce le datorau până
atunci şi domnilor. . Tot atunci Dieta ordonă şi o anchetă în satele româneşti, ca să vadă care
preot şi mireni se declară pentru unire, urmând ca rezultatul anchetei să fie prezentat Dietei în
ianuarie 169947. Rezultatul acestei anchete este grăitor. Din actele păstrate rezultă că 276 de
comune s-au pronunţat că vor să rămână în legea lor, două comune s-au pronunţat pentru
unire, iar douăzeci au răspuns echivoc48.

44
Ibidem, p. 25.
45
Ibidem, pag. 107;
46
Ibidem, pag. 108;
47
Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 53.
48
Aurel RĂDUŢIU, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847), Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996, p. 18.
. La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoştinţă de unirea românilor, emite diploma
cunoscută sub numele de Diploma Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la
23 august 1692, stabileşte ca bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce sunt
unite cu Sfânta Biserică a Romei "…aceeaşi scutinţă bisericească să o aibă… ca şi a celor de
lege latinească." Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sânul naţiunilor privilegiate.
Cei dintâi care reacţionează sunt chiar catolicii, care dau lui Atanasie instrucţiuni pentru a nu
extinde drepturile asupra întregii mase de preoţi şi a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din
fiecare parohie49. După primirea acestei Diplome, autorităţile romano-catolice din
Transilvania îl invită la 29 martie 1699 pe mitropolitul Atanasie să-şi îndemne prin circulară
preoţii a respecta cele patru puncte, în schimbul scutirii primite şi să se unească cu adevărat,
nu cu vicleşug50.

Guvernul ardelean începe o anchetă care răvăşeşte viaţa satelor româneşti. Pe fondul unei
agitaţii a unor elemente din Ţara Haţegului care se socoteau unite cu calvinii şi rezistenţa unor
preoţi din jurul Braşovului şi Ţara Făgăraşului, determină pe Atanasie Anghel şi iezuiţii să
organizeze o nouă manifestaţie publică51. Nu erau suficiente însă ameninţările repetate şi prin
Decretul din 12 decembrie 1699, adresate mai mult calvinilor din Dietă, pentru ca unirea să
progreseze. Cauza era opoziţia poporului. Curtea din Viena credea că o susţine şovăiala
mitropolitului Atanasie, reflectată în atitudinea echivocă a preoţilor. Trebuia făcut ceva ca să
silească şi pe Atanasie să iasă din această şovăială 52. După această dată, în anul următor,
Atanasie tipărea, cu cheltuiala domnitorului român Constantin Brâncoveanu, o Cazanie
(Kiriacodromion), în care se susţinea învăţătura pe care n-a corectat-o nici după ce a fost
admonestat prin scrisori de cardinalul Kollonich. Tot în acelaşi timp a publicat Atanasie şi un
Catehism (Bucoavnă) care menţinea învăţăturile ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare către
domnitorul Brâncoveanu, în care declară că unirea s-a făcut numai în aparenţă, iar popii s-au
unit pentru a fi scutiţi de dări” 53. Unul din ghimpii mai mari în ochii iezuiţilor era
corespondenţa lui Atanasie cu mitropolitul din Bucureşti, Teodosie, superiorul său ierarhic, şi
cu domnitorul Brâncoveanu, duşmani hotărâţi ai unirii54.

Astfel, la 4 septembrie 1700 a fost convocat un nou sinod al Alba Iulia, la care au luat parte
protopopul, cu juratul său, cu câte doi preoţi şi din fiecare sat şi câte trei ţărani fruntaşi. În
49
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C., Op.cit, pp.63-64;
50
G. VENTU, op. cit., p. 60.
51
PÂCLIŞANU, Op. Cit., pag. 115;
52
Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 38.
53
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 27.
54
Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din Istoria Bisericii Româneşti, p. 63.
prima zi a sinodului Atanasie Rednic aduce în discuţie problema unirii. Marea majoritate a
celor prezenţi au fost din nou pentru unire. În a doua zi a Sinodului s-a recunoscut faptul că în
afara celor 4 puncte florentine nu se va mai accepta nimic şi s-a trecut la redactarea unui
manifest, ce ţine locul declaraţiei de unire. La acest mare sobor au participat se pare un număr
de 51 de protopopi din Ardeal şi 3 din Maramureş55.

În urma acestui Sinod şi a demersului cardinalului Kollonich, cei trei Atanasie Anghel,
protopopul Gheorghe din Daia şi administratorul fiscal, Ştefan Raţiu merg la Viena pentru a
intări unirea religioasă. . Plecarea de la Viena a avut loc în iarna lui 1701, la doi ani după
scrisoarea lui Baranyi din 27 noiembrie 1698 către Kollonich, prin care i se cerea acestuia să
insiste pentru chemarea lui Atanasie la Viena56. Cu acest certificat, dar şi cu ordinele lui
Kollonich şi Rabutin, pleacă Atanasie la finele lui ianuarie 1701, însoţit de vicarul său
Meletie, de secretarul calvin şi de iezuitul sibian Neurautter, menit a-i fi teolog îndrumător, şi
de epitropii mitropoliei, Ştefan Raţ şi Mihai Puiu57.

La Viena se pune problema dacă Atanasie Anghel, hirotonit ca mitropolit la Bucureşti al

Bisericii Ortodoxe din Transilvania ar mai trebui incă odată sfinţit ca episcop al Bisericii
Române Unite cu Roma. La 19 martie 1701, Atanasie primea de la Kollonich diplomele ce
împlineau promisiunile şi-i fixau sarcinile; era iertat şi confirmat; a doua zi, semna şi jura
trecerea sa la romano-catolicism şi obliga de a respecta şi îndeplini ce i-a impus cardinalul58.

La 24 martie 1701 Atanasie fu rehirotonit preot, iar a doua zi arhiereu, în capela Sfânta Ana,
a iezuiţilor, în Viena, de Kollonich şi episcopii romano-catolici din Gyor (Raab) şi Nyitra.
Rehirotonirea se făcu numai condiţionat, deoarece teologii catolici din Viena erau de părere
că nici preoţii şi nici episcopii Bisericii Răsăritene nu se pot privi ca adevăraţi şi legitimi, iar
continuarea darului apostolic li se poate trage la îndoială 59. După sfinţire, cardinalul i-a dat din
partea împăratului medalionul cu chipul de aur al acestuia, o cruce cu pietre preţioase şi titlul
de consilier imperial. Hirotonirea şi sfinţirea au fost inutile, fiindcă Sf. Scaun declarase că
episcopii de rit grec dacă se convertesc nu trebuie hirotoniţi nici chiar sub conditione 60. În
ziua de 4/15 mai 1701, el şi însoţitorii lui intrau în Alba-Iulia. În luna următoare la 25 iunie,

55
LAUREAN, A.T. apud PÂCLIŞANU, Istoria Bisericii Unite; Ed a III-a; editată de Silviu Hodiş; Ediţie îngrijită de pr.
Ioan Tîmbuş; Editura Galaxia Gutenberg; 2006; pag. 116;
56
Prof. Dr. Mihail DAN, În jurul unirii cu Roma-cu deosebită privire asupra rolului Iezuitului Carol Neurautter, în
„Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 7-9/ 1958, p. 48.
57
Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 64.
58
Leon PĂDUREANU, op. cit p. 64.
59
G. VENTU, op. cit., p. 68.
60
PÂCLIŞANU, Op. cit., pag. 121;
avea loc instalarea solemnă a „episcopului” în scaunului mitropolitan. Comitele Ştefan Apor
de Altoria dădu citire decretului imperial. Apoi înmână lui Neurautter diploma imperială din
care Atanasie era confirmat episcop şi pe care acesta o citi poporului din amvon 61. Astfel se
inaugura în mod solemn unirea încheiată între părţile contractante la Viena, în condiţiile
arătate, şi era aprobată definitiv62. Atanasie înceta de a fi mitropolitul românilor ortodocşi din
Ardeal. Arhiepiscopul de Strigoniu, sub a cărui jurisdicţie intra noul episcop, nu avea nici nu
motiv să-i recunoască lui Atanasie titlul de mitropolit, pe care îl purtase mai înainte63.

La 17 decembrie 1701, cardinalul Kollonich scrie Papei că deşi a incercat pe diferite căi
convertirea răsăritenilor a izbutit doar pe o parte dintre aceştia să o accepte. Deoarece
Kollonich nu avea încredere în prima generaţie de uniţi, el deşi era convins de aversiunea
orientalilor faţă de latini, iar pentru a întări şi mai mult Unirea introduce în Biserica Română
Unită instituţia teologului iezuiţilor. Înainte de a introduce definitiv acest deziderat Kollonich
se consultă cu Gabriel Kapi, superiorul misiunii pentru Dacia a iezuiţilor printr-o scrisoare la
14 martie 1701. Kapi arată că nu e bine să se aşeze in coastele episcopului un astfel de teolog
deoarece acest lucru i-ar fi şi spre greutatea aceluia, şi episcopului şi naţiunii române, căreia i
se va da fără să ceară un îndrumător şi s-ar crea impresia că Biserica Română Unită e condusă
de doi episcopi şi nu de unu. Kollonich a făcut totuşi să impună lui Atanasie şi succesorului
său un teolog iezuit. În anul 1711 Atanasie are o remuşcare sufletească şi ţine un sinod în care
declară nulă unirea Bisericii din Transilvania, dar constrâns de iezuiţi revine asupra deciziei.
La doi ani după aceasta Atanasie moare, lăsând pe urmaşii Bisericii Transilvănene şi a
credincioşilor o mare povară64.Unul însă dintre articolele celei de-a doua diplome leopoldine

prevedea înfiinţarea de şcoli cu predare în limba română la Alba Iulia, Haţeg şi Făgăraş, care
să înceapă formarea unei elite ecleziastice, fidele regimului.65.

Școala și Învăţământul în Ardeal după uniație:

Noul regimul politic instaurat la sfârşitul secolului al XVII-lea a urmărit constant realizarea
obiectivelor uniformizării şi centralizării. Pentru îndeplinirea lor au fost utilizate, în linii mari,
două căi strategice. Pe de-o parte, s-a încercat diminuarea rezistenţei Stărilor prin şubrezirea

61
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1048.
62
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, op.cit, p. 60.
63
G. VENTU, op. cit., p. 70.
64
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.
65
SIGMIREAN, Cornel, Intelectualitea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948), Editura Universităţii Petru Maior;
Târgu Mureş; 2007; pag. 47;
treptată a influenţei conservatoare a castelor tradiţionale, iar, pe de altă parte, s-a intenţionat
închegarea unor noi pături politico-administrative, fidele imperiului, care să echilibreze
veşnica dispută între Curte şi reprezentanţii sistemului constituţional reconfirmat prin diploma
leopoldină66.
Începe a se da o adevărată bătălie pentru putere între aceste două tabere de mare forţă, în care
avantajul a fost de patea celor implicaţi pe fundal, a românilor ardeleni. Fiind transformaţi în
instrumentum regni, imperiul a fost nevoit să le creeze acestora anumite oportunităţi sociale,
economice, culturale si confesionale, contribuind astfel la diversificarea elitelor lor67.
Pe această cale strategică se merge şi în cazul unirii religioase, care este o mişcare mai mult
politică, din partea Vienei, cu dublu rol: religios – contrabalansarea puterii calvinismului ca
majoritate religioasă în Transilvania, prin încercarea de atragere a românilor ortodocşi la
catolicism, Contrareformă religioasă, şi un rol politic – odată cu acordarea de drepturi
românilor, echilibrarea balanţei de putere în Principat. Acordarea de drepturi românilor nu
convine Stărilor şi Guberniului, însă treptat trebuie să se obişnuiască cu această idee. După
realizarea Unirii, Viena avea nevoie de o elită, care să fie fidelă politicilor imperiale, iar în
cazul românilor, aceasta nu putea fi decât cea ecleziastică, deoarece preoţii erau, dintre
români, care ştiau citi, iar meseria de preot avea un anumit statut, ea generând respect în
rândul enoriaşilor. În contextul creării elitei ecleziastice, care să conducă poporul român spre
descătuşare şi urmărirea în acelaşi timp a politicilor imperiale, era nevoie de şcoli, pe care
românii nu le aveau. Astfel li se permite românilor să frecventeze şcolile din Transilvania, în
cazul studiilor gimnaziale şi să acceadă prin burse la pregătirea specializată din cadrul marilor
centre ca Roma, Viena, Trnavia, Lemberg, Budapesta.
Interzicerea accesului la putere în nume etnic a stimulat însă şi mai puternic ambiţia reuşitei
sociale individuale.68 Aceasta era strâns legată de educaţie, pentru că numai în acest fel se
putea pătrunde în noile sfere de decizie create în provincie de către Curte. Interesul reuneşte
pe tarâm şcolar atât reprezentanţii categoriilor elitare privilegiate cât şi alţi români dispuşi la
mari sacrificii şi eforturi pentru a se desprinde din straturile inferioare.
Segmentul social al absolvenţilor de învăţământ mediu sau superior din interiorul
Transilvaniei sau din teritoriile învecinate populate de români este unul deosebit de interesant,

66
CÂMPEANU, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea; Editura Presa
Universitară Clujeabă; Cluj-Napoca; 1999; pag. 22;
67
Ibidem, pag. 22;
68
Ibidem, pag. 23;
atenţia specialiştilor fiind captată, pe bună dreptate, de palierul tinerilor care au frecventat
colegiile, universităţile sau seminarele din celelalte zone ale imperiului sau din afara lui69.
Regimul habsburgic a preluat, odată cu provincia, povara unui învăţământ slab organizat,
bazat pe tradiţiile secolelor anterioare70. Priorităţile fiind altele, Curtea nu a reuşit, decenii de-
a rândul, să modifice în profunzime domeniul educaţional. Chiar şi instituţiile de învăţământ
înfiinţate la începutul secolului, în condiţiile ofensivei catolice, preiau sistemul de organizare
dinainte existent şi folosesc programe gata înrădăcinate şi maturizate în evul mediu. Reluarea
prozelitismului catolic prin intermediul ordinelor călugăreşti se înscrie printre strategiile
conservatoare utilizate de Viena pentru consolidarea puterii.
Cei mai utilizaţi, nu numai în domeniul şcolar, au fost iezuiţii. Alungaţi şi rechemaţi de mai
multe ori de către autorităţile transilvănene, membrii ordinului cunoşteau în amănunţime
zona, reluându-şi activitatea în scolile pe care înainte fuseseră constrânşi să le părăsească şi
punând bazele a numeroase instituţii de învătământ noi71. Cu sprijinul consistent al Vienei,
beneficiind de un cadru juridic şi politic convenabil, ei controlează la începutul secolului al
XVIII-lea principalele focare de educaţie catolică din Ungaria şi Transilvania: facultăţile de la
Trnavia şi Casovia sau colegiile de la Buda, Cluj şi Györ, deţinând, pe lângă acestea, în 1716,
tot în Ungaria şi Ardeal, 28 de gimnazii şi 6 convicte. Extinderea a fost atât de spectaculoasă,
încât în 1773, în momentul desfiinţării ordinului, iezuiţii erau în posesia a 41 de gimnazii, 7
convicte şi 12 seminare teologice, fără a lua în considerare facultăţile şi academiile 72. Marele
merit al lor a fost acela de a fi asigurat o pregătire uniformă, de tip umanist, în toate şcolile
subordonate, indiferent de spaţiul geografic în care se situau ele. Programa lor de învăţământ,
urmată şi de alte ordine călugăreşti, cu mici modificări, era cea mai solidă şi mai bine
închegată dintre toate programele catolice de studii73.
Ratio atque Institutio Studiorum Societatis Jesu, sau pe scurt Ratio Studiorum, stabilea
categoriile de gimnazii sau de şcoli superioare, tematicile de curs sau de examen, principiile
de organizare a activităţii educaţionale şi orarul de învăţământ, în forme foarte riguroase şi
durabile.
O parte consistentă a reţelei şcolare din Transilvania ajunge treptat sub controlul piariştilor.
Pe la 1600, Iosif Calasanti pusese bazele unei congregaţii ridicate de papalitate, în 1625, la
rang de ordin. Activitatea noului instrument al prozelitismului catolic se axa, cu

69
Ibidem, pag. 23;
70
Ibidem, pag. 24;
71
Ibidem, pag. 24;
72
Ibidem, pag. 24;
73
Ibidem, pag. 25;
preponderenţă, pe educarea elementelor paupere ale societăţii. Din acest motiv, deşi foloseau
ca programă tot Ratio Studiorum a iezuiţilor, la care se adăuga, din 1757, modificările lui
Ioannes Coerver şi, din 1766, Norma Studiorum. Spre deosebire de cei din urmă, piariştii vor
întemeia, alături de gimnazii, numeroase şcoli elementare. În Transilvania, ei îsi constituie
gimnaziile de la Bistriţa, în 1717, Carei, în 1723, şi Sighet, în 1730, pentru o scurtă perioadă
activând şi la Mediaș, iar în Banat, ridică, în 1751, gimnaziul de la Sântana, mutat la
Timişoara în 1788. Din 1776, după desfiinţarea ordinului iezuit, ei preiau puternica şcoală a
Clujului, cu Seminarul, Convictul şi toate bunurile ei74.
Nu numai piariştii au de câştigat de pe urma desfinţării ordinului iezuit, ci şi franciscanii. Ei s-
au orientat înspre învăţământul elementar si mănăstiresc, fiind acuzaţi, deseori, de către iezuiţi
că nu asigură o educaţie corespunzătoare. Cursurile lor, sub forma unui noviciat pentru
teologie, au fost afectate de reglementările Mariei Tereza sau ale lui Iosif al II-lea. Au avut
sub control un singur gimnaziu în Transilvania, cel de la Şumuleu-Ciuc 75, cu un număr relativ
mare de elevi, unul în Banat, la Caransebeş, si unul în Partium, la Arad, mai multe şcoli
elementare sau gramaticale si trei seminare teologice, nu totdeauna recunoscute de către stat.
În perioada domniei Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea are loc o reformare a sistemului de
învăţământ, în ceea ce priveşte învăţământul ecleziastic şi de transformare a clerului secular,
preotul urmând să fie un element de coeziune între biserică şi stat. Aceşti doi monarhi au
încercat schimbe imaginea preotului, din cea a unui ghid spiritual, în cea a unui ghid
intelectual şi moral76.
Dacă la nivel de şcoală medie, marea majoritate a tinerilor ce vor frecventa şcoala o vor face
în şcolile din Transilvania, studiile superioare şi pregătirea o vor face în centre ca Roma,
Munkacevo, Trnavia, Viena sau în alte locuri din imperiu. Urmărirea începutului formării
elitelor ecleziastice româneşti, la nivelul şcolilor medii, poate fi împărţită în două perioade de
timp: prima, de la 1700-1754, anul deschiderii Şcolilor Blajului, în care tinerii români, greco-
catolici, învăţau în şcolile catolice din Transilvania, de la Alba Iulia, Cluj, Bistriţa, Oradea şi a
doua, după 1754, când rolul principal de formare a clerului român unit revine Blajului, prin
şcolile deschise de Episcopul Petru Pavel Aron. În privinţa colegiilor şi centrelor de formare
superioare, formarea elitelor se poate împărţi pe centre: Roma, Viena, Trnavia, Munkacevo,
Lemberg.
74
Ibidem, pag. 26;
75
Ibidem, pag. 26;
76
MIRON, Monica-Greta, Biserica Greco-catolică din Transilvania în anii reformismului în Remus Câmpeanu,
Anca Câmpian (coord.), În spiritul Europei moderne: administraţia şi confesiunile din Transilvania în
perioada reformismului Terezian şi Iosefin (1740-1790); Presa Universitară Clujeană; Cluj-Napoca , 2009;
pag. 100;
 Capitolul II. Cine a fost Episcopul INOCENȚIE –MICU-KLEIN ?

La 1900 Augustin Bunea găsește însă cu cale a-i aduce prinosul sărbătoresc prin evocarea celei mai
strălucite figuri pe care a dat-o Biserica Română Unită cu Roma în toate timpurile: Inochentie Micu-
Klein. Posteritatea omului pe care Nicolae Iorga îl considera cel dintâi român, în sensul modern al
77
cuvântului, a fost, vreme de un secol și jumtate, una nu tocmai recunoscătoare. În anul 1968 s-au
împlinit două sute de ani de la moartea lui Inocențiu Micu-Klein în captivitatea de la Roma, după
îndelungate privațiuni, umiliri și chinuri sufletești. 78 Prin lupta dusă cu autorităţile vremii pentru
afirmarea drepturilor naţiunii române din Transilvania şi pentru crearea posibilităţilor de învăţătură
pentru români, Inochentie Micu Klein este considerat întemeietorul spiritualităţii româneşti
moderne79

Importanţa acţiunii întreprinse de Inocenţiu Micu pentru istoria românilor, în general şi a

celor din Transilvania, în special, este precis explicată de cei mai importanţi istorici ai acestei
problematici: „Lupta lui este un punct de plecare nu numai în lupta de emancipare a poporului
român din Transilvania, ci şi unul din punctele de plecare în lupta de emancipare a întregului
popor român, moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională”. 80 .
Dar între căile de emancipare a naţiunii române, în viziunea sa, importante erau cultura
şi şcoala pentru toate categoriile sociale. El era convins că „şcoala, cultura… sunt nu
numai un scop în sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice
calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă… să ridice elementele necesare
pentru rolul politic care i se cuvine poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l
revendice” 81
Ion Inocenţie Micu-Klein este cel care a utilizat pentru prima dată, în cadrul mişcării de
revendicare a drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni, metoda „cererilor”,
„memoriilor politice”, „petiţiilor”, „audienţelor la Curtea de la Viena” şi care a fost însuşită,
ca armă de luptă, mai târziu de alţi reprezentanţi emblematici ai naţiunii române: Horea,
autorii lui „Supplex Libellus Valachorum”, ai „Pronunciamentului de la Blaj”, ai
„Memorandumului”. În toate cererile şi petiţiile sale, pe care le-a redactat în timpul celor
doisprezece ani de luptă, naţiunea este întotdeauna prezentă, aşa încât sunt de înţeles
77
Augustin Bunea, Din Istoria Românilor Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), Ed. Napoca Star, Cluj
Napoca, 2012, pg 6
78
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA INCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI
ROMAN, Ed. Priceps, București, 1973, pg.54
79
Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia
Traiană, Bucureşti, pg 6
80
Ziarul Națiunea ,Serie nouă, Anul IX pag.1.
81
.Vd. Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900, pg. 268
argumentele pe care le aduce în sprijinul revendicărilor naţionale: naţiune română este cea
mai veche (face apel la continuitate şi latinitate) şi mai numeroasă din Transilvania; naţiunea
română poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat şi în consecinţă, dacă românii
sunt egali cu celelalte popoare la greutăţi, trebuie să fie egali şi în drepturi; desfiinţarea
iobăgiei; reprezentarea românilor în instituţiile statului, guvern, dietă; acordarea dreptului
pentru români de a învăţa meserii şi de a urma şcoli.82
Dovezile invocate de episcopul român în sprijinul postulatelor naţionale s-au întemeiat
inclusiv pe conţinutul Diplomelor leopoldine a căror punere în practică ar fi avut ca rezultat
obţinerea drepturilor naţionale şi sociale cerute pentru naţiunea sa. Dar între căile de
emancipare a naţiunii române, în viziunea sa, importante erau cultura şi şcoala pentru toate
categoriile sociale. El era convins că „şcoala, cultura… sunt nu numai un scop în sine, trebuie
nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să
stimuleze la luptă… să ridice elementele necesare pentru rolul politic care i se cuvine
poporului român în viaţa ţării, rolul pe care a pornit să şi-l revendice”. Era deci firesc ca în
concepţia sa Blajul să devină o citadelă a spiritualităţii româneşti, aşa cum de altfel a fost şi
consemnat în istorie.83

Un prim rezultat al luptei lui Ion Inocenţie Micu-Klein şi implicit al mişcării revendicative
naţionale şi politice a românilor din Principatul Transilvaniei a fost Rescriptul imperial
obţinut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor:
posibilitatea ca preoţii români greco-catolici să obţină locuri pentru case şi biserici; dreptul
iobagilor români de a frecventa şcoli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii
române de a ocupa funcţii în structurile statului. Prevederile acestui rescript, ca şi cele ale
celor două Diplome leopoldine, nu s-au aplicat însă din cauza opoziţiei înverşunate a
reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate (maghiari, secui şi saşi) din Dieta Transilvaniei.
Mai mult, el a fost nevoit să facă faţă singur furiei, jignirilor şi ameninţărilor venite din partea
reprezentanţilor maghiari, secui şi saşi, cum de alfel şi afirma la 19 iunie 1744: „în contra lui
sunt toţi iar el în numele clerului şi poporului este singur în contra tuturor, aşa că n-ar fi nici o
mirare dacă pentru multiplele asupriri şi prigoniri şi-ar pierde mintea”. De reţinut, legat de

82
Albu, Corneliu – Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia
Traiană, Bucureşti,1945, pg.63
83
Prunduş, Silvestru Augustin; Plaianu, Clemente – Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii
Române Unite, Casa de editură „Viaţa creştină”, Cluj-Napoca, 1994, pg 62
această confesiune, este episodul petrecut în timpul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din anul
1744, când nobilii maghiari, secui şi saşi au vrut să-l arunce pe fereastră.84

Deosebit de semnificativ legat de perioada în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea şi
care evidenţiază şi mai pregnant importanţa acţiunii sale este faptul că lupta sa a izvorât din
propriile nevoi ale naţiunii române din Transilvania, condamnată la pieire de către naţiunile
privilegiate. Este de menţionat că mişcarea naţională a românilor de acum are loc fără ca
ideile filosofiei iluministe, precum şi ideile revoluţionare să-şi fi făcut simţită prezenţa sau
apariţia în Transilvania; orice influenţă externă este exclusă.

Întrucât activitatea sa revendicativă în plan naţional-politic, atât prin cele douăzeci şi patru de
memorii şi petiţii, cât şi prin aceea din cadrul dietei, ajunsese să ia o mare amploare, a fost
chemat la Viena pentru a da socoteală pentru îndrăzneala lui. Pentru că împărăteasa Maria
Tereza plănuia arestarea şi întemniţarea sa, el a plecat, în anul 1744, la Roma pentru a-şi salva
viaţa, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Îşi păstreză demnitatea de episcop până în anul
1751. Moare la data de 23 septembrie 1768 la Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse
în România în anul 1997 şi reînhumate. Însă Marea lucrare în folosul naţiunii sale a ilustrului
episcop român a avut urmări de o importanţă inegalabilă, în primul rând aceea a trezirii
conştiinţei drepturilor la naţiunea română. Era pentru prima dată în istoria românilor
transilvăneni când „fuseseră formulate revendicări de asemenea manieră, cu toate că fondul
este extras din secole de năzuinţă spre libertate…Meritul lui Inochentie Micu este de a fi tras
toate concluziile istoriei românilor până la el, pentru a le converge într-un program destinat
viitorului”. Aşa se şi explică de ce lupta acestui episcop luminat nu a rămas izolată şi a fost
continuată, la interval nu prea mare de timp, de alte acţiuni, între care şi cele ale Regimentelor
grănicereşti, înfiinţate la începutul deceniului şapte şi bineînţeles, de marea răscoală
românească condusă de Horea şi de mişcarea ‚Supplex Libellus Valachorum”, care a
reprezentat actul fundamental al mişcării naţionale româneşti în întreg secolul al XVIII-lea.

Cuvintele exprimate de profesorul Dumitru Stăniloaie referitoare la Ion Inocenţiu Micu-Klein,

la activitatea sa în slujba intereselor vitale ale naţiunii române, constituie o dovadă de mare şi
frumoasă apreciere a personalităţii acestuia: „Ion Inocenţiu Micu-Klein merită recunoştiinţa şi
lauda tuturor românilor, nu numai ca luptător naţional, ci şi ca luptător pentru independenţa şi
unitatea noastră bisericească… în cununa de flori ale recunoştiinţei în care încadrăm toate
84
Protestul cu data de 1 iunie 1744, la E. Hurmuzaki, Documente, VI Colectia reprezinta prima serie din:
Documente privitoare la istoria românilor; pg.571
Vol. 20: Corespondenta diplomatica si rapoarte consulare austriece : 1812-1822 / publicate de Ion I. Nistor. -
Cernauti : [s. n.], 1940. .
marile figuri de luptători pentru idealul unităţii naţionale… nu poate să lipsească figura de
mare luptător a lui Ion Inocenţiu Micu-Klein”. Fără îndoială că între multele dovezi de
recunoştinţă pe care românii i le-au adus acestui apostol al luptei naţionale se regăseşte şi
statuarea sa pentru totdeauna în Istoria Românilor drept „cel care face saltul de la privilegiile
preoţimii unite la drepturile naţiunii, de la diplomele imperiale la a patra naţiune politică. E
primul care transformă romanitatea în armă de luptă politică, care concepe astfel o luptă
naţională. Unirea (n.n.-religioasă) menită de regimul austriac să fie calea care duce spre
conştiinţă catolică şi supunere, el o schimbă în calea care duce spre conştiinţa naţională şi
emancipare politică; menită de împărat să fie instrument de dominaţie a popoarelor sale,
Inochentie o schimbă în instrument de ridicare politică proprie… Construcţia politică a lui
Inochentie Micu, în raport cu stările timpului său, însemna un important salt înainte. Dacă ea
n-a ajuns la realizare acum, a fortificat conştiinţa de sine a poporului român, conştiinţa
dreptului său la viaţă politică proprie, l-a stimulat pentru lupta pentru acest drept…85”

Ca nobil, a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) şi a cerut drepturi
pentru poporul român cu argumente bine precizate:

Românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării;

-Românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal;

-Românii lucrează pământul şi ocnele (muncile cele mai grele);

-Românii dau cele mai mari contribuţii şi, în virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele
două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate şi poporului român.

Deci şi românii au dreptul să fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal, nu numai „plebs
valahica”. Dar cele trei naţiuni privilegiate, (ungurii, saşii şi secuii) s-au împotrivit, spunând
că această cerere cuprinde „nişte lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”.

„Nu ştiu prin ce dulceaţă ne atrage atât de mult pământul strămoşesc de nu ne îngăduieşte să-l
uităm. Zilele mele îmi sunt spre asfinţit şi aş vrea ca sufletu-mi, când se va despărţi de trup, să
fie încredinţat Creatorului său, prin rugăciunile şi liturghiile săvârşite de voi, iar oasele-mi s-
aştepte obşteasca înviere în mănăstirea de la Blaj. Fiindcă este cunoscut că, din bunătatea
divină, eu am fost cel care am pus prima piatră şi am ostenit pentru ea” (Scrisoare către Petru
Pavel Aron, la 27 noiembrie 1756).86

85
G. Bogdan Duic , Procesul Episcopului Ioan Inocen iu Klein, Caransebe , 1896, pg. 54
86
PRUNDUŞ, Silvestru, Aug Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite; op.
cit. 58