UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

Lucrare de seminar la Absolutismul monarhic

Îndrumător,
CSIII dr. Bogdan Atanasiu
Student,
Andriescu Alexandru

Iași-2023
Reformele lui Leopold I în Transilvania
 Introducere

Lucrarea de față se naște din dorința de a prezenta în linii mari un aspect foarte
important care ține de istoria Bisericii, dispariția Mitropoliei Transilvaniei și unirea cu
Biserica Romei, temă care reprezintă un element de continuitate al Bisericii uniate până
astăzi.
Am socotit că este necesară abordarea unei astfel de teme pentru a cunoaște câteva
informații despre împrejurările în care s-au produs aceste schimbări, rolul lui Leopold I în
viața Bisericii de atunci, precum și evoluția politică a Transilvaniei în această perioadă.
Cu privire la această temă, dispunem în prezent de surse valoroase, pentru studiul
aprofundat al acestui aspect având la îndemână o însemnată bibliografie, atât din partea
cercetătorilor de specialitate (clerici), cât și din partea laicilor, avem scrieri și din partea
cercetătorilor apuseni, cât și din partea celor răsăriteni.
O temă ca aceasta este foarte importantă, atât pentru istorie, cât și pentru Biserică în
general, deoarece analizând cauzele negative și pozitive care au apărut de-a lungul timpului
cu privire la disputele etnice și religioase din Transilvania, Biserica și societatea în ansamblul
ei ar putea ține cont în zilele noastre de toate acestea și să trateze cu mai multă atenție
diferitele probleme care ar apărea.
 Tratare

Către sfârșitul secolului XVII, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriace
împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei, în 1683, în principatul
Transilvaniei se inaugurează, treptat, regimul habsburgic. La 9 mai 1688, datorită presiunii
exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte
„protectoratul” împăratului Austriei, urmând ca mai târziu, prin pacea de la Karlowitz din 26
ianuarie 1699, Poarta să recunoască trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului
Habsburgic.
Ca urmare, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă
(numită leopoldină, după numele său), în 18 puncte, care a fost un adevarat statut sau
constituție a principatului Transilvaniei pentru mai bine de un veac și jumătate. În virtutea
acesteia, principatul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă și confirmat de Curte,
el fiind în fruntea unui consiliu de 12 membri (guvern). Pe lângă Guvern, în 1694, s-a
înființat și așa numita „Cancelarie aulică transilvană”, cu sediul la Viena, care avea rostul de
a face legătura între Curte și Principat. Problemele financiare erau conduse de un
„Tezaurariat”1, iar cele militare de Consiliul de război al Curții, al cărui reprezentant în
Transilvania era „comandantul general”. Organul suprem judecătoresc era „Tabla regească”2,
iar ca organ legislativ rămânea Dieta. Prin crearea acestor organe executive ale puterii
centrale, se urmărea pierderea oricărei independențe a Transilvaniei.
Prin aceeași diplomă se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice, unguri, sași și
secui, precum și drepturile celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvină și unitariană.
Rămâneau în vigoare și vechile legiuiri transilvane: Aprobatele, Compilatele și Tripartitumul
lui Werboczi. În funcții publice urmau să fie numiți numai indigeni: unguri, sași și secui, fără
deosebire de religie. Observăm că diploma avea în vedere numai trei națiuni politice și patru
religii recepte, excluzând poporul român și credința lui ortodoxă, socotite doar „tolerate”.
Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o
acțiune energică pentru consolidarea dominației lor. În această acțiune, un rol însemnat a
revenit Bisericii romano-catolice. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o
situație privilegiată în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire
din viața politică. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea
1
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 297.
2
Ibidem.
calvinilor trebuia slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice, care, între cele patru
confesiuni recepte, era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe în
favoarea catolicismului. Dar recâștigarea pozițiilor economice, politice și religioase pierdute
în favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei, majoritatea de confesiune calvină, nu se
putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor,
calvinilor și unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția
asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte
laolaltă.
Care era situația Bisericii românesti în acea vreme? Din a doua jumătate a secolului XVI
și până către sfârșitul celui de-al XVII-lea, se desfășurase o puternică acțiune prozelitistă
calvină printre români. Câțiva mitropoliți au fost înlăturați din scaun, pentru neîndeplinirea
condițiilor impuse de cârmuitorii calvini ai Transilvaniei. Se adaugă și situația economico-
socială a preoților ortodocși, care erau siliți să îndeplinească robota, în rând cu păstoriții lor
iobagi, de multe ori să dea dijma chiar și preoților luterani și calvini. Iar în cursul războiului
turco-austriac din 1683-1699, preoților români li s-au impus felurite dări extraortinare de
război, în timp ce preoții altor confesiuni, cu sesii parohiale, salarii și venituri însemnate, erau
scutiți, pe motiv că aparțineanu unor confesiuni recepte. De toate aceste nemulțumiri ale
clerului ortodox, au știut să profite iezuiții în încercările lor de atragere a românilor la
„unirea” cu Roma3.
Cu prilejul sesiunii Dietei ardelene din octombrie-decembrie 1698, Baranyi a înaintat un
memoriu, în numele preoțimii românești ardelene, prin care cerea scutirea ei de impozite, pe
baza rezoluției imperiale din 14 aprilie 1698. Dieta, formată în cea mai mare parte din calvini
și luterani, a hotărât, la 23 noiembrie, să trimită un memoriu împăratului, prin care să-l roage
să nu acorde libertate națiunii române, inclusiv preoților ei, chiar dacă și-ar schimba religia.
În același timp, s-a hotărât să se facă o anchetă în satele românești, pentru a se constata care
preoți și credincioși români se declară pentru unirea cu Roma, urmând ca rezultatul să fie
prezentat Dietei, în sesiunea ei de la Sighișoara, la începutul anului 1699.
Rezultatul anchetei, efectuată în 1699, este deosebit de grăitor. O parte infimă a clerului
declară că dorește să țină „credința” mitropolitului, alta a avut o atitudine echivocă.
Majoritatea preoților, la care se adaugă toți reprezentanții credincioșilor, au declarat că doresc
să rămână în legea lor cea veche. Credincioșii din Călata, de pilda, declarau: „Noi, tot satul,
legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vor
să se unească, noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vor să introducă la noi
3
Ibidem, p. 302.
înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru” 4. Sute de alte răspunsuri sunt asemănătoare,
credincioșii dovedindu-se foarte atașați de „legea” lor ortodoxă.
Desigur, rezultatele anchetei n-au putut mulțumi pe împărat, pe arhiepiscopul de
Esztergom și pe iezuiți. De aceea trebuiau luate noi măsuri pentru perfectarea unirii, mai ales
că stăpânirea habsburgică în Transilvania era acum pe deplin consolidată, în urma păcii de la
Carloviț (26 ianuarie 1699). La 16/28 februarie 1699, împăratul Leopold I a dat o diplomă
(cunoscută sub numele de „diploma întâi leopoldină”), în care își exprima satisfacția pentru
convertirea românilor, grecilor și rutenilor, declarând validă și efectivă unirea lor cu Biserica
Romei, cu acceptarea tuturor învățăturilor ei și îndeosebi a celor patru puncte controversate.
Prin aceeași diplomă, se acordau preoților români uniți toate scutirile și privilegiile de care se
bucurau preoții catolici. Probabil diploma a fost emisă la stăruințele cardinalului Kollonich,
care va fi prezentat împăratului unirea clerului ca un fapt îndeplinit în condiții perfecte.
Prevederile diplomei au produs însă, cum era de așteptat, împotrivirea cercurilor
conducătoare și a nobilimii din Transilvania. De pildă, guvernul transilvan a înaintat un
protest, la 14 iulie 1699, în care se sublinia că prin unire „popii români nu au devenit catolici
veritabili sau uniți adevărați, nici prieteni sau aderenți ai catolicismului, ci niște oameni
eliberați de impozite și de iobăgie, dispuși să lupte împotriva domnilor de pământ”5.
Dar împăratul n-a ținut seamă de acest protest, și la 26 august 1699 a emis un nou decret,
prin care se reconfirmau dispozițiile din 14 aprilie 1698, cu privire la unirea românilor,
obligând Guvernul să-l publice și să-l respecte. Tot atunci, a primit dispoziții, în același sens,
și generalul comandant din Transilvania, Rabutin. După cum se poate observa, problema
religioasă a românilor transilvăneni devenise o preocupare de stat, fapt pentru care a
determinat și Dieta să-și schimbe atitudinea, hotărând să se publice decretul din 14 aprilie
1698 și să se facă o nouă anchetă cu 10 comisii, fiecare cu 4 membri, câte unul de fiecare
confesiune receptă), pentru a cunoaște poziția preoților și credincioșilor români în problema
unirii lor cu religiile recepte. Ancheta s-a efectuat în toamna anului 1699, cu rezultate
asemănătoare celei din ianuarie. De remarcat că însuși mitropolitul Atanasie a poruncit
protopopilor și preoților să nu se prezinte în fața comisiilor de anchetă.
După lungi frământări și discuții, Atanasie s-a hotărât pentru acceptarea unirii. În urma
acestui fapt, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a emis patru acte privitoare la noua

4
Ștefan Meteș, Românii din ținutul Hațeg, jud. Cojocna și scaunul Mureș față de unirea cu Roma
(1699), în „Renașterea”, Cluj, 1947, nr. 1-3, p. 116.
5
Silviu Dragomir, Românii din Transilvania și unirea cu Biserica Romei, în „BOR”, LXXX, 1962, nr.
9-10, p. 878.
Biserică unită din Transilvania. Primul act era decretul de confirmare a lui Atanasie ca
episcop al națiunii române din Transilvania și părțile unite cu ea, supus arhiepiscopului
romano-catolic maghiar din Esztergom. În schimbul acestei degradări, Atanasie primea titlul
de consilier imperial, precum și un lanț de aur, împodobit cu cruce și cu portretul împăratului.
În aceeași zi s-a dat un ordin către camera imperială să-i dea un salariu anual de 4000
de florini și, în sfârșit, o nouă diplomă, numită a doua leopoldină (prima fiind socotita cea din
16 februarie 1699). Diploma, care poate fi considerată ca adevăratul act de întemeiere a
Bisericii unite, avea 15 articole. Primul din ele asigura Bisericii și clerului unit drepturi
identice cu acelea de care se bucura Biserica romano-catolică. Prin articolul al doilea preoții
uniți erau scutiți de toate sarcinile servituții feudale, asimilându-i cu cei care se bucurau de
prerogativele nobilimii.
Articolele urmatoare prevedeau: confiscarea Bucoavnei din 1699, instituirea unui teolog
iezuit pe lângă Atanasie, fără știrea căruia nu va putea face nimic, interzicerea corespondenței
cu Țara Românească, dreptul pentru împărat, care devenea „patron suprem” al noii Biserici,
de a numi pe episcopii urmatori dintr-o lista de trei candidați. Originalul acestei diplome a
dispărut, desigur în urma înțelegerii tacite dintre Curtea din Viena și nobilii din Dietă, fiind
ascunsă probabil de iezuiți. În lipsa acestei diplome, în original, Curtea din Viena a refuzat
mereu să acorde drepturi românilor, mai ales cele prevăzute în primele trei articole.
La 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit, pentru a doua oară, ca preot, iar în ziua
următoare ca episcop, în capela Sfânta Ana a iezuiților din Viena, de către cardinalul
Kollonich și de episcopii catolici din Gyor (Raab) și Nitra.
La 7 aprilie 1701, Atanasie a plătit cele primite printr-o declarație umilitoare, în 16
puncte, socotită de Nicolae Iorga drept „cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de
vreun vlădică românesc”6. Între altele făgăduia: „a fi smerit până la moarte capului sfintei
Biserici creștinești și sfântului papii de la Roma a unsprezece Clement și rămășițele sfinții
sale”7, jurând că va pomeni la slujbe pe papa, în locul patriarhului de Constantinopol, „pe
teologul și sfetnicul popa roman catolic îl primesc, ca un părinte dătător de sfat” 8, fără de care
nu va lucra nimic în eparhia sa. În articolul 6 făgăduia: „de astăzi încolo mă leapăd de toată
curăspundănțiia și dătătura în stiință prin scrisoare și prieteșugul șișmaticilor, a ereticilor și a

6
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, Vălenii de Munte,
1908, p. 420.
7
Ștefan Lupșa, Biserica ardeleană și „unirea” din anii 1697-1701, în „BOR”, LXVI, 1948, nr. 9-10, p.
465-500.
8
Ibidem.
craiului sau Vodii țărăi muntenești, nici o carte de acom înainte cu aceia respuns nu voi avea
și nici pre bucureștan mai mult al mieu arhiepiscop și mitropolit a fi nu-l voi cunoaște, dară
eu într-una cu tot săborul mieu arhiepiscopului de Estergom mă smeresc, pre acela a fi
mitropolitul meu îl cunosc, de acesta, în toate în care se cade vlădicului ca de al lui mai mare
a-l asculta, asculta-voi”9. Ca răspuns la cele 22 de învinuiri, se angaja să nu mai admită
amestecul tatălui și fraților săi în treburile Mitropoliei, să nu hirotonească decât candidați cu
învățătură, dar cu avizul teologului, să nu mai săvârșească faptele care i-au fost imputate
(dansuri, vânători etc.). La începutul lunii mai 1701 s-a putut întoarce acasa. La 25 iunie
1701, i s-a facut instalarea solemnă în scaunul de episcop unit. În acest fel, și-a încetat
existența vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei, locul ei fiind luat de o
episcopie unită. Deci, abia din anul 1701 se poate vorbi de unirea cu Biserica Romei sau de
uniație.

Concluzii

9
Silviu Dragomir, op. cit., p. 885.
 Astfel, prin toate cele prezentate, am arătat influența pe care a avut-o împăratul
Leopold I în situația etnică și religioasă din acele timpuri din Transilvania și am văzut că
mitropolitul Atanasie a fost numai o unealtă prin care s-a lucrat pentru atingerea scopului
urmărit.
Pe viitor, această temă, pe cât de complexă, pe atât de utilă și de captivantă, stârnește
dorința spre o continuă cunoaștere în cele ale evenimentelor de atunci, și, de ce nu, să avem
în vedere o analiză mai amănunțită a temei prezentate, mai ales că dispunem de un număr
considerabil de surse bibliografice.

Bibliografie
I.Lucrări generale
1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I,
Vălenii de Munte, 1908
2. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

II. Studii
1. Dragomir, Silviu, Românii din Transilvania și unirea cu Biserica Romei, în „BOR”,
LXXX, 1962, nr. 9-10
2. Lupșa, Ștefan, Biserica ardeleană și „unirea” din anii 1697-1701, în „BOR”, LXVI,
1948, nr. 9-10
3. Meteș, Ștefan, Românii din ținutul Hațeg, jud. Cojocna și scaunul Mureș față de
unirea cu Roma (1699), în „Renașterea”, Cluj, 1947, nr. 1-3