Între 431-421, este războiul arhidamic, numit astfel după numele regelui spartan Arhidamos care

conducea trupele peloponnesiace. Cea de a doua perioadă, între 421-415, începe cu pacea lui Nikias,
numită astfel după omul politic athenian care a contribuit la încheierea acestei păci, şi durează până
la hotărârea eclesiei atheniene de a face o campanie militară în Sicilia.

Între 415-404 este perioada finală a războiului, caracterizată prin înfrângeri repetate ale Athenei şi
prin imixtiunea statului persan în acest conflict fratricid. In 413, atenienii au sprijinit o revolta in Caria
impotriva regelui persan Darius al II-lea, ceea ce i-a atras pe persi in Razboiul Peloponesiac de partea
spartanilor si a aliatilor acestora. In schimbul sprijinului financiar si militar impotriva Atenei, spartanii
au fost de acord sa recunoasca revendicarea regelui persan de a conduce orasele si insulele grecilor
ionieni.

Nici una dintre tabere nu a reuşit să-şi adjudece victoria, ceea ce adus la încheierea păcii. Pacea nu a
fost de fapt respectată de cele două părţi, fiecare din ele încercând să atragă aliaţi din tabăra
cealaltă. Expediţia atheniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru pentru athenieni din care nu şi-au
mai revenit. Profitând de slăbirea ei, numeroase cetăţi au părăsit Liga atheniană. În desfăşurarea
războiului un rol însemnat l-au avut perşii care au sprijinit pecuniar pe spartani pentru a construi o
flotă comparabilă cu cea atheniană.

Victoriile spartane din Sicilia, precum şi cea navală de la Aigos Potamos a obligat Athena să capituleze
(anul 404 a.C.). Pacea care s-a încheiat prevedea predarea flotei atheniene, distrugerea fortificaţiilor
Athenei, rechemarea exilaţilor, părăsirea tuturor posesiunilor exterioare şi alianţa defensivă şi
ofensivă cu Sparta.

e. Criza secolului IV

Victoria Spartei şi a aliaţilor săi nu a reuşit să stingă conflictele dintre cetăţile greceşti. Dimpotrivă,
Sparta, fiind prea puţin pregătită să conducă lumea greacă, aceasta va intra într-o îndelungată criză,
cunoscută în istoriografia sub numele de criza secolului IV. A fost o criză mai ales politică dar şi
economică, ideologică, religioasă şi a moravurilor.

În plan politic, criza secolului IV are mai multe perioade: perioada hegemoniei spartane (404-371);
perioada hegemoniei thebane (371-362) şi perioada războaielor sacre care s-au încheiat prin
instaurarea dominaţiei macedonene în Grecia (337 a.C.).

Perioada hegemoniei spartane este de fapt un lung şir de conflicte intergreceşti şi de schimbări de
alianţe. Sfârşitul acestei perioade, a însemnat înlăturarea hegemoniei spartane şi înlocuirea ei,
pentru o scurtă perioadă de timp, cu hegemonia thebană. Theba se afla în fruntea confederaţiei
beoţiene, care s-a format către sfârşitul secolului al V-lea a.C. În fruntea acestei confederaţii au fost
oameni politici şi generali remarcabili, precum Pelopidas şi Epaminondas, care au adus cetatea Theba
în rândul celor mai de seamă state greceşti. Încercarea Thebei de a instaura hegemonia sa în lumea
greacă s-a lovit de opoziţia a numeroase cetăţi greceşti şi mai ales a Spartei, dar încercarea acesteia
de a-şi restabili autoritatea în Beoţia s-a soldat cu victoria zdrobitoare de la Leuctra din apropierea
Thebei (anul 371 a.C.). În anii următori, în coaliţia antithebană a intrat şi Athena. Bătălia de la
Mantineea, din anul 362 a.C., terminată nedecis, a aruncat lumea greacă într-o confuzie şi mai mare
care a slăbit puterea de rezistenţă a cetăşilor greceşti în faţa Macedoniei, care tocmai în acea
perioadă devenise un stat important în Peninsula Balcanică.