Surse carti/reviste

1. Cioflâncă, Adrian și Radu, Adriana, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității; „Eroi contrafăcuți”, Revista 22, publicat pe 12 decembrie 2013.
http://web.archive.org/web/20130219064713/http://www.revista22.ro/eroi-
contrafacuti-22471.html

Legionar sau Sfant al inchisorilor

Numele de străzi, statutul de cetățean de onoare și statuile țin de memoria oficială a

comunității și au impact asupra reprezentărilor colective, așa încât subiectul trebuie tratat cu toată
responsabilitatea. Teoretic, cei aleși pentru a primi această recompensă memorială ar trebui să fie
personalități recunoscute, simboluri consensuale, care nu jignesc memoria altora și care reprezintă
un omagiu pentru valorile morale, democratice și comunitare. Bunul simț, dar și legea spun că
militanții extremei drepte și criminalii de război nu intră în această categorie.

Gafencu a devenit obiect de cult, mai ales după 1989, pentru diferite grupări neolegionare și
ortodoxiste. Efigia lui Gafencu este abuzată, folosită ca paravan și legitimare de tot felul de
extremiști. Acest cult a avut trecere pe lângă municipalitatea din Târgu Ocna, care l-a declarat pe
Gafencu cetățean de onoare. Institutul Wiesel a protestat, pe bună dreptate, pentru că Gafencu a
fost un militant legionar și pentru că este un simbol al neolegionarilor, iar legea interzice un astfel de
cult.

Originar din Basarabia, Gafencu a devenit legionar, conform propriilor declarații, încă din
1937, la 16 ani. În 1941, pe când era student la drept, a fost numit șef peste Frățiile de Cruce din Iași,
așadar șef politic al tineretului legionar ieșean. În toamna anului 1941, la câteva luni de la eliberarea
din închisoare, a reluat propaganda și prozelitismul legionar, fiind surprins împreună cu Paul Miron
(influentul personaj de mai târziu de la Freiburg) în timpul unui ritual legionar. A fost condamnat din
nou, împreună cu Miron și cu alții. În 1949, comuniștii au dat o nouă sentință și a rămas în închisoare.
Acolo a dezvoltat latura ortodoxistă a legionarismului său.

Gafencu nu este un simbol consensual, iar glorificarea sa publică înseamnă o jignire pentru
alții, în condițiile în care legionarismul a împins România, alături de alte forțe antisemite și de regimul
Antonescu, în Holocaust.
2. https://www.iiccr.ro/Start/Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici/G/G
%2001.%20Gaal%20-%20Gauroiu/Gafencu%20%28Gafinco%29%20Valeriu/
P1610781.JPG
3. https://www.iiccr.ro/Start/Fise%20matricole%20penale%20-%20Detinuti%20politici/G/G
%2001.%20Gaal%20-%20Gauroiu/Gafencu%20%28Gafinco%29%20Valeriu/
P1610782.JPG
 4. http://revistasferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_184.pdf Alexandru Florian, De la Ion
Antonescu la „Sfinții închisorilor”. Embleme extremiste pe spațiul public

legionar sau sfant al inchisorilor

 La iniţiativa unor ong-uri al căror scop este readucerea în actualitate, pe diferite căi, a
memoriei Mişcării Legionare, Valeriu Gafencu dobândeşte în 2009 titlul de cetăţean de onoare post-
mortem al oraşului Tîrgu Ocna din județul Bacău. P68

Din toamna anului 1941 era privat de libertate pentru 25 de ani într-o sentinţă pentru „crimă
de constituire de asociațiune și activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat”. Născut în
1921, încă din timpul liceului (1938) sunt informaţii care probează apropierea acestuia de Mişcarea
Legionară. Ajuns la Iaşi ca student se înscrie în partid şi devine deosebit de activ, aşa cum o ilustrează
documentele de mai jos. Cu alte cuvinte, pe întreg parcursul vieţii sale în libertate a fost interesat de
şi a militat în extrema dreaptă fascistă. Activismul său s-a manifestat în instituţiile şcolare. A incitat la
ură de rasă şi a fost activ la rebeliune. După dizolvare, folosind tineri, elevi de liceu, şi-a concentrat
eforturile pentru a reorganiza un nucleu legionar. P68

Aceia care astăzi îi promovează imaginea iau în calcul o aşa numită cucernicie şi evlavie
ortodoxă supraamplificată. S-a mai născut o legendă din cadrul mitologiei „Sfinţii închisorilor”. P68

In procesul verbal privind audierea lui Valeriu Gafencu acesta marturiseste cu privire la
intalnirile sale cu elevii: „Le-am arătat că mișcarea legionară se sprijină pe familie, neam, religie,
proprietatea individuală și libertatea individuală; Comunismul se sprijină pe factori contrari adică
neagă familia, neamul.” P71

Valeriu spune: „Recunosc că în dimineața zilei de 23.I.1941 m-am dus la Liceul Internat și am
comunicat că nu se țin cursuri în acea zi; am făcut aceasta din proprie inițiativă pentru motivul că
constatasem că se suspendaseră cursurile și la Liceul Kogălniceanu și Național.” P 72

Intr-un raport al directorului Liceului de Băieți „M. Kogălniceanu”-Iasi spune ca: „Joi, 23
Ianuarie, pe la orele 7-8 dimineața, s-au prezentat la școală doi tineri îmbrăcați în cămăși verzi, care
au anunțat că, din ordinul prefectului, cursurile sunt suspendate în semn de protest. Au lipit afișe în
interiorul școlii și pe stradă pentru întrunirea din aceeași zi. Mai târziu, a venit și dl Gafencu pentru a
controla, dacă s-a executat măsura.” P69

Tot Valeriu spune:„ Nu recunosc că în ziua de 22.I.1941 am dat un pistol cu 6 gloanțe elevului
Ciutacu dela Liceul Internat pe care i l-aș fi luat în ziua de 23.I.1941. Nu am dat nimănui altul nici un
pistol”. P 72

Raspunsul Tribunalului a fost urmatorul:

Având în vedere că inculpatul Gafencu Valeriu student la facultatea de Drept din Iași este învinuit că:

În ziua de 23 Ianuarie 1941, dimineața, a fost la Liceul Internat de băieți și la Liceul de fete
Oltea Doamna ambele școli din orașul Iași, unde a îndemnat și determinat direct pe elevii și elevele
menționatelor instituțiuni școlare să nu se supună autorităților școlare și să suspende cursurile
declarând grevă, îndemn și instigare directă care și-au avut urmare; p74

Având în vedere că faptul se dovedește cu martorii: Grecea Clemanța și Haneta Serghinte,

cari prin depozițiile lor sub prestare de jurământ în fața instanței susțin că inculpatul a venit în
dimineața zilei de 23 Ianuarie 1941 la Liceul de fete Oltea Doamna din Iași, unde a instigat pe eleve să
suspende cursurile prin declarare de grevă, îndemn ce și-a avut efectul deoarece elevele au plecat
dela școală iar cursurile s-au suspendat prin declararea grevei. P74

Că deasemeni din depozițiile informatorilor Ciutacu Gheorghe, Bizău Vasile și Ghiorghiu Ioan,
precum și prin depoziția martorului Lupu Ioan directorul Liceului Internat Iași, audiat sub prestare de
jurământ în instanță, se dovedește că inculpatul a venit în dimineața zilei de 23 Ianuarie 1941 la
Liceul Internat Iași unde a îndemnat pe elevi la nesupunere față de autoritățile școlare și i-a
determinat să suspende cursurile fapt ce a fost adus la îndeplinire prin declararea de grevă de către
elevi; p74

Că însuși inculpatul recunoaște faptele mai sus arătate că au fost comise de el și că întreaga
activitate desfășurată în orașul Iași se datorește împrejurării că era șeful organizațiilor școlare
„Frățiile de Cruce”, din întreg orașul Iași și în această calitate în semn de protest față de acțiunea
guvernului pentru înăbușirea rebeliunei, a determinat pe elevi să declare grevă și astfel cursurile șă
fie suspendate în școli. P74

Inculpații în calitate de conducători ai organizațiilor școlare Frățiile de Cruce din Iași, au

instigat direct pe elevii Liceului Național, Internat și Liceul de Fete Oltea Doamna la nesupunere către
legile și autoritățile școlare, determinându-i în ziua de 23 Ian. 941 să suspende cursurile; Că această
instigare a avut ca urmare declararea grevei de către elevii sus arătatelor licee; Că deasemenea
numiții inculpați i-au instigat pe elevii sus-arătatelor școli la ura contra unei naționalități în speță, la
ura contra evreilor; Că, în sfârșit rezultă și intențiunea delictuoasă a inculpaților din împrejurarea că
aceștia cu voință i-au determinat pe elevi la grevă școlară și i-au instigat la ura contra evreilor ca un
semn de protest contra guvernului și de solidarizare cu legionarii rebeli. P75

Cu majoritate de voturi, făcând aplicațiunea art. 327 al.1, C.P. comb. cu art. 177 C.J.M. și I.D.
Nr. 856/938, condamnă pe inculpatul Gafencu Valeriu, student la drept, Str. Păcurari Nr. 189 Iași; la 3
(trei) luni și 1 (una) zi închisoare corecțională și 2000 (două mii) lei amendă corecțională, pentru
faptul de „Instigare publică”, prev. și pen. de art. 327 al.1, C.P., comb. cu art. 177 C.J.M. și I.D. Nr.
856/938. P76

Declaratie a lui Gafencu p.77-78

Subsemnatul Valeriu Gafencu, student în anul II al Fac. de Drept din Iași, declar următoarele:

În urma prăbușirii regimului legionar, introdus în Țara noastră la 6 Septembrie 1940, când
Mișcarea Legionară a suferit cea mai mare pată în curățenia ei, mi s-a intentat un proces de
participare la rebeliune, a cărei sentință a fost de condamnare.

În timpul executării pedepsei mi-am dat seama de următoarele realități de fapt.

Mișcarea Legionară e foarte bună, însă nu a putut să dea rezultatele așteptate de către opinia
românească, pentru faptul că nu a avut oameni care s-o reprezinte după omorârea elitei legionare în
prigoana regimului inaugurat de Armand Călinescu.
 Atunci a fost măcinată prima linie reprezentativă a Legiunii, rămânând legionari de mâna a
doua, mai slabi ca moral, departe de linia de conduită a Căpitanului.

Însuși Mareșalul Antonescu a înțeles toată realitatea legionară, pe care a trăit-o. Chiar Dl
Mareșal Antonescu știe prea bine, că doctrina Mișcării Legionare este f. bună, dovadă e declarația
făcută la sfârșitul rebeliunii,

„Că va înființa o nouă Mișcare Legionară, în care vor intra toți românii curați la suflet și
corecți”.

Dl Mareșal Antonescu n-a interzis din aceste motive nici literatura legionară.

Spre durerea generației noastre tinere, el n-a fost înțeles de către cei ce ne-au reprezentat
odată, așa că azi noi tineretul suntem sortiți a suferii, păcatele altora.

În închisoare mi-am dat seama că Mișcarea nu va da rezultate bune, decât numai în cazul
când va avea în rândurile ei pe toți Românii curați și necompromiși sufletește.

Un adevăr pe care l-am recunoscut și în fața justiției, este că eu cred în doctrina Mișcării
Legionare.

Din aceste motive, doresc cu toată ființa mea, ca Ea să fie reabilitată.

Mi-am dat seama, că între Legiune și Armata Țării există un fel de ruptură din cauza celor ce
și-au dat aere de legionari, compromițând Mișcarea.

Toate acestea, m-au făcut, ca imediat ce am ieșit din temniță, să mă retrag la munte și să mă
gândesc, cum s-ar putea să contribui și eu cu ceva, la reabilitarea Legiunii?!

Am stat la munte, până la realipirea Basarabiei, când m-am dus în mijlocul familiei mele
sfârtecate.

Am stat acasă vo lună de zile, revenind în preajma examenelor pe care leam luat.

Deoarece după cum am semnalat mai sus, țin cu tot sufletul meu, ca Mișcarea Legionară să
fie reabilitată, ( E un legământ al meu față de cel mai bun prieten pe care l-am pierdut pe front –
Căpitanul dela Șc. Superioară de Război, Felix Gu…, am făcut imprudența de a mă împrieteni cu
elevul din Liceu Militar, Paul Miron. Fiind un elev f. inteligent și cu sincere gânduri pentru neam și
țară, am stat de vorbă cu el Vineri iar apoi azi, discutând unele chestiuni legionare.

Eu n-am mai activat în Legiune după executarea pedepsei, pentru faptul, că în închisoare am
întâlnit zeci de borfași din București, care-și dădeau aere de legionari, compromițând cu totul acest
nume.

Pentru acestea mi-am zis, ca mai bine să stau deoparte, să aștept sfârșitul războiului, pentru
că mai presus de orice, e țara în joc. Dar, am vrut să lămuresc pe cât posibil pe unii Domni Ofițeri sau
elevi de liceu militar, că Mișcarea nu e rea și nu e contra armatei noastre și a țării.

Pentru acestea, i-am spus lui Paul Miron pe care mi-l socot un prieten bun, să cheme pe
câțiva elevi la câmp, unde să vorbesc cu ei!
 Ispita însă, ( căci îmi era dragă ședința legionară), m-a făcut să încerc a ține cu ei, chiar o
ședință, nu o singură consfătuire.

N-am urmărit niciun gând rău pentru Națiunea mea.

Vina nu o poartă acești elevi, ci eu care i-am adus în situația penibilă, f. grea de azi.

Sunt f. îndurerat că-i prilejuiesc mamei și surorilor mele atâta durere, dar poate că dacă nu
vrea nimenea să înțeleagă că eu cred în binele acestei Mișcări și acestui neam, poate mă înțelege
Dumnezeu.

Declar din nou, că eu ședințe legionare n-am făcut de când sunt interzise, azi e prima
greșeală pe care am făcut-o. O regret pentru faptul că i-am făcut să sufere pe atâția elevi nevinovați
și curați la suflet.

Era la începutul ședinței, la apelul Morților legionari când am fost surprinși.

Mă doare sufletul când văd că trebuie să suferim atâtea, pentru un ideal atâta de curat și
măreț.

5. Silviu-Andrei Vlădăreanu, „O mărturie despre sfântul închisorilor”, în Lumea credinței,

anul V, nr. 5 (46) mai 2007 https://www.crestinortodox.ro/religie/o-marturie-despre-
sfantul-inchisorilor-157136.html

Despre Valeriu Gafencu n-am să-ri vorbesc din auzite, ci din cele câteva văzute şi trăite de mine
personal. Aveam ocazia să asistăm la discuţiile teologice pe care le purta cu un alt deţinut din patul
de vizavi, pastorul evanghelist [luteran] Richard Wurmbrand. Vorbeau despre probleme care pentru
mine erau atunci noutăţi absolute. In toate disputele teologice, însă, Valeriu Gafencu era învingător,
iar victoria lui era recunoscută chiar şi de Wurmbrand.

Insă una din marile deosebiri dintre Valeriu şi Wurmbrand era aceea că Valeriu îi iubea pe toţi în
egală măsură şi mai puţin pe sine, în timp ce Richard părea să se iubească numai pe sine, prin toate
manifestările sale. Şi asta se vedea mai ales când solicita ajutorul medicilor pentru a-l scoate din
crizele provocate de tuberculoza sa ganglionară. In schimb, pe Valeriu Gafencu nu l-am auzit
niciodată scoţând vreun vaiet din cauza durerilor reumatice şi a escarelor făcute pe spate din cauza
nemişcării.

La un moment dat mi-a ajuns la urechi că următorul la camera de reeducare voi fi eu. Aceasta
pentru că participasem la un protest în ziua de 1 mai, dar probabil şi pentru că eram apropiat de
Valeriu Gafencu. M-am dus la Valeriu pentru rimas-bun şi i-am spus că sunt gata să-mi jertfesc viaţa,
dar de reeducat nu mă voi reeduca. Mi-a zâmbit cu zâmbetul lui de neuitat şi mi-a spus: «Nu te teme!
Mâine vei fi eliberat!». Am rămas stupefiat, fiindu-mi cu neputinţă să cred că, în atmosfera de atunci,
aşa ceva ar fi fost posibil; şi era pentru prima dată când nu îl credeam. A doua zi, în jurul orei 14, o
echipă de securişti a intrat în cameră însoţită de politruc, iar cel mai mare dintre ei a întrebat de
mine. Eram convins că voi fi dus la camera de reeducare. Când m-am văzut liber, nu îmi venea să
cred! Am ajuns acasă într-o sâmbătă, iar biata mama, care aflase de la un deţinut de drept comun că
aş fi mort, îmi făcea parastasul. Ajunsesem acasă la propriul parastas!

6. Documentele CNSAS: extras din dosarul de ancheta nr. 23630, vol 1 privind pe Valeriu
Gafencu

De curând, Institutul „Elie Wiesel” a emis un comunicat de presă în care se menționa că

„Valeriu Gafencu a fost membru activ al Mișcării Legionare, iar în timpul rebeliunii din ianuarie
1941 a incitat cu pistolul în mână, (sic!) elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de
lovitură de stat. În 1941, după interzicerea Mișcării Legionare, a fost condamnat la închisoare
pentru că a militat pentru reactivarea acestei mișcări fasciste”. Este un fals.

Adresa nr. 970 din 5 mai 1939 – Tribunalul Militar Corp 4 Armată Procurorul Militar către Liceul
“Ion Creangă” Bălţi – elevul Valeriu Gafencu, bănuit pentru activitate subversivă, “chestiunea a
fost clasată, din lipsă de dovezi de culpabilitate”.

Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată – „nu se constată că elevul Valeriu
Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”.
“Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici
infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de
părere ca prezenta chestiune să fie clasată” – cu rezoluţia “se clasează”, semnată
de Comandantul Corpului 4 Armată.

extras din Dosar 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU ş.a. (referitor la
poveştile cu “pistoalele lui Valeriu Gafencu”, îndrugate de Alexandru Florian în şedinţa amintită –
n.n.). Curtea Marţială a C IV T – Parchetul Militar. “În drept, deşi numiţii au activat în mişcarea
legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod ar fi fost depozitate
acolo de dânşii sau cu ştiinţa lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se clasa dosarul
privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian şi Simionescu Neculai, din lipsă de indicii penale
suficiente împotriva lor. Iaşi, 2 august 1941” – cu rezoluţia “se clasează”.
 7. Valentina Gafencu, Valeriu Gafencu/Portret de familie, in Revista Atitudini, numărul 7 din
2009

Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România,
dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi
nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a crescut
patru copii. P8

Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au căutat să-i
creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la
Ion Creangă din Bălţi. P8

 Într-o şedinţă pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le

inspire tot aşa, multă corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva
până la urmă l-a demascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce. Aşa a
fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără
vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţa lui de a fi un exemplu
bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii. P8
La Aiud a fost chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ţinut la aşa-zisa
zarcă, unde l-a ţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şi bineînţeles nemâncat. Spunea la
un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de mare”.
Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi mi-e frig”. P9
A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum
al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau
seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i le-a dat lui
Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă
sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai
ales mama care îşi avea copilul închis, iar noi, trei fete - Eleonora, Elisabeta şi eu care
eram studentă la Iaşi. P9
Revenind la Târgu-Ocna, primise cineva streptomicină şi i-a oferit-o lui. Dar el
atunci a zis: „Eu şi aşa am ajuns în halul în care am ajuns, vino să iei tu
streptomicina”. Şi a dat-o unui evreu, Wurmbrand, care a trăit până la 92 de ani. P10
Şi ceva foarte important despre Valeriu este că el a ştiut ziua când va muri şi i-a
spus lui Ion Ianolide: „Ioane, te rog fă-mi rost de o cămaşă, că eu pe ziua de 18 voi
muri”. Şi Ion într-adevăr a pregătit ce trebuia în ziua de 18 februarie. Valeriu a dorit
să-şi poată lua la revedere de la prietenii de suferinţă. Unul din gardieni care era
zbirul din Târgu-Ocna, s-a făcut dispărut în acea zi şi într-adevăr toţi au reuşit să
treacă să-şi ia la revedere de la prietenul lor. Chiar şi doctoriţa a venit; pentru fiecare
avea o vorbă bună, deşi era schelet, deşi a fost jignit, tot timpul a stat deoparte; asta a
fost poziţia lui. Şi gândul numai şi numai la Dumnezeu a fost tot timpul; acoloa fost
salvarea pentru el şi pentru lumea întreagă. A iubit pe toată lumea, fără să facă
deosebiri; şi streptomicina el a oferit-o unui evreu, n-a făcut deosebire de religie, de
rasă, de credinţă, de nimic. Pentru el toată lumea a fost absolut la fel şi era iubit
absolut de toţi. Acesta a fost Valeriu. În câteva cuvinte eu am să vă mai reţin puţin,
citind ca să vedeţi de aicea, sufletul lui cumva şi gândul lui. P10
A spus lui Ion: „Ioane, să-mi pui în gură cruciuliţa de argint care o am, s-o pui în
partea stângă în gură. Dacă voi fi dezgropat, să fiu recunoscut prin această cruciuliţă,
pe care veţi găsi-o la mine”. Dar n-am reuşit să aflăm, pentru că a fost aruncat într-o
groapă comună, acolo la Târgu-Ocna. P11
 8. http://liceulvasileconta.ro/wp-content/uploads/2021/01/Anticomunism-si-
represiune-comunista-1945-1989-vol-IV-2019.pdf#page=142

Încă din perioada regimului antonescian Valeriu Gafencu va cunoaște temnița fiind
încarcerat pentru activitate politică interzisă. Este arestat de guvernul Ion Antonescu în
ianuarie 1941, comutat, mai târziu, la 25 de ani de muncă silnică. ”S-a organizat o slaba
apărare de către colegi şi câţiva profesori universitari. Argumentul lor, că studentul întemniţat,
prin capacitatea intelectuală şi prin consecvenţa sa morală „ar aduce mari servicii comunităţii
academice şi întregii societăţi româneşti”, nu a reuşit să împiedice ca el să ia drumul închisorii
la cei 20 de ani împliniţi”. Ileana Neţoiu, Un sfânt al subteranelor comuniste: Valeriu
Gafencu, în „Puncte cardinale”, III (1993), nr. 3/127, p. 6
În anul 1944 a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată, nedorind să se alieze
cu noua putere comunistă, drept urmare a rămas până în 1948 închis la Aiud. La Aiud, Valeriu
și alti câțiva deținuți se vor strânge și vor forma grupul Misticilor în preajma avocaților Traian
Trifan și Traian Marian. Din acest grup făcea parte și Anghel Papacioc, azi binecunoscutul
martir, arhimandritul Arsenie Papacioc. După Aiud va ajunge la Pitești pentru doar un an și în
cele din urmă la închisoarea sanatoriu Târgu-Ocna până în 1952. P142
Obişnuit cu anii grei de închisoare, Valeriu a ştiut să-şi păstreze tinereţea sufletului său
greu încercat. Se vede această fermitate creştină şi umană în scrisorile pe care le trimitea
familiei. Aproape regulat, el se adresa nu numai unei persoane, ci şi multora dintre rudenii. Le
amintea pe rând, referindu-se concret la nevoile zilnice şi la starea lor reală. P142
Pe 2 februarie 1952, și-a rugat camarazii ca pe 18 aceeași lună să procure o lumânare, o
camașă albă și cruciulița pe care o avea de la logodnica sa, să-i fie pusă în gură pe partea
dreaptă pentru a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. P143
Nicolae Itul, pe pieptul căruia şi-a dat ultima suflare, i-a pregătit lumânarea şi cămaşa albă
din timp, aşa cum îi ceruse el de mai înainte. A mulţumit medicilor care l-au îngrijit, apoi şi-a
luat rămas bun de la cei care au venit la patul lui rostindu-le ultimele sale cuvinte celor de
față: „Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim acolo cu toţii! Doamne, dă-mi robia
care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul!” A fost depus într-o groapă
comună (a tuberculoșilor), unde colegii de suferință au venit și s-au închinat, iar Petre Orban,
paznicul din ziua respectivă a plecat pentru a-i lăsa pe camarazii săi să-și ia rămas bun de la
Gafencu. P144
 9. Nicu Popescu Vorkuta - Crez și adevăr, București, 2009

Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt.

- Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu. P. 321

10. Richard Wurmbrand - Cu Dumnezeu în subterană

 „Mi-ar plăcea să văd țara guvenată în întregime de evrei. Camarazii lui îl priveau
cu oroare. Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru, legiuitorii, funcționarii publici -
toți să fie evrei. Aș pune o singură condiție: să fie asemenea vechilor cârmuitori evrei,
losif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, Sfântul Pavel și lisus Însuși. Fiindcă, dacă ne vor
mai conduce unii evrei ca Ana Pauker, atunci s-a zis cu România.” Spune Gafencu
p102
 11. Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pag.
79-85

Încă de la intrarea în facultate se impusese ca un element deosebit, atrăgând

atenția atât a colegilor cât și a profesorilor. La judecarea procesului său, profesorul de
drept civil, Angelescu, din proprie inițiativă, s-a prezentat la curtea marțială să-l
apere declarând:- Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor, căci
societatea ar pierde mult dacă ar fi scos din mijlocul ei. Este unul dintre cei mai buni
studenți pe care i-am avut în cariera mea. P79

Valeriu era un bărbat faimos, cu ochi albaștri și păr negru ondulat. O frunte
cerebrală îi întregea figura deosebit de placută. Fără voia lui, avea foarte multe
admiratoare în rândul tinerelor. Mi-a povestit că, pe vremea când se afla în
închisoarea militară în vederea procesului, a fost chemat la vorbitor. A rămas
surprins pentru că ne se aștepta să vină cineva din familie; mama și surorile erau
undeva în Muntenia. La vorbitor îl aștepta o elevă care, din cauza emoției, nu putea
vorbi. Ca să salveze situația, s-a prefăcut că o cunoaște, întrebând-o ce mai este pe
acasă și dacă toți sunt sănătoși, și înnodând în felul acesta un dialog. A rugat-o să
comunice acasă să-i trimită o cruciuliță, deoarece la arestare, n-o avea asupra lui.
Fata, fără să scoată un cuvânt, și-a scos cruciulița cu lănțișorul pe care îl purta la gât,
și i-a oferit-o. Valeriu a primit-o mulțumindu-i și, până a murit, nu s-a mai despărțit
de ea. A reușit să o scape din sutele de percheziții prin care a trecut de-a lungul celor
11 ani de închisoare. La moartea lui, i-a fost introdusă în gură, pentru a putea fi
recunoscut, dacă vreodată osemintele lui vor fi deshumate, ca să primească
creștinească orânduire. P80

În vara anului 1951, pe lângă boala de care suferea (TBC pulmonar și insuficiență
cardiacă), a mai făcut și o apendicită acută. La sanatoriu nu-l puteam opera deoarece
nu eram dotați cu cele necesare. Doctorița Danielescu a reușit cu greu să-i obțină
aprobarea pentru a fi transportat la spitalul din oraș. Dus la spital, a fost pus imediat
pe masa de operație, iar doctorul Ursu, chirurgul spitalului, după rahianestezie, a
început operația. Sora care stătea la căpătâiul lui a remarcat că transpiră mult, dar
știind că este bolnav pulmonar, s-a gândit că faptul se datorește bolii. Când s-a
terminat operația Valeriu i-a spus doctorului că a simțit totul. Surprins, acesta i-a
cerut să ridice un picior, iar el s-a executat. Abia atunci și-a dat seama că l-a operat pe
viu, rahianestezia nu prinsese. - ”Bine, domnule, dar de ce n-ai spus că te doare, îți
făceam anestezie locală!” Întâmplarea i-a impresionat mult pe toți cei prezenți, iar o
infirmieră i-a strecurat, pe furiș, o batistă. La scurt timp după operație, a fost
înghesuit într-un căruț pe două roți și, hurducăind prin pietrele pavajului, a fost
readus la sanatoriu. P82

Tot în anul 1951, unuia din camarazii noștri, Stratan Leonida (Relu), basarabean,
fiu de preot, familia i-a trimis într-un pachet cu efecte mai multe flacoane cu
streptomicină. Spre marea lui mirare acestea i-au fost date fără să mai fie șantajat de
ofițerul politic Șleam Augustin pentru a deveni informatorul lui, așa cum făcuse cu
Eduard Masichievici și cu Gheorghe Nițescu. Aceștia refuzand indignați mârșava
propunere, au plătit cu viața atitudinea lor. Deoarece Stratan nu era prea grav bolnav
a hotărat sa-i dea streptomicina lui Valeriu Gafencu, în speranța că-i va salva viața.
Valeriu i-a mulțumit dar a hotărat, la rândul lui, să cedeze medicamentul salvator
pastorului Richard Wurmbrand. Toate argumentele noastre, că are șansa de a se
salva pe sine, n-au reușit să-l convingă. A rămas ferm pe poziția sa. Ce l-a determinat
să opteze pentru Richard Wurmbrand, când erau mai mulți bolnavi grav care îi erau
mai apropiați din toate punctele de vedere? Probabil ca să-și înfrângă pornirea
firească de a ajuta camarazii de credință și lupta în favoarea colegului de suferință
care era evreu botezat și de care era mai puțin legat sufletește. Argumentul pe care l-a
invocat, că pastorul fiind o personalitate cunoscută peste hotare, eventualele lui
mărturii ar fi mai eficiente, nu ne-a convins. Spre deziluzia noastră, acesta n-a
menționat, în nici o carte pe care a scris-o, despre sublimul gest al lui Valeriu
Gafencu. P83

Cam în același timp, într-o după amiază, Valeriu a făcut o criză de fibrilație
atrială, cu toate consecințele. Ne-am consultat toți și am decis să-i administrăm
strofantină cu glucoză, singurul cardiotonic major pe care îl aveam. Am urmărit
efectul strofantinei, dar timp de 10 minute nu s-a produs nici o modificare în bine.
După o jumătate de oră, i-am mai adminstrat o doză (1/4 mg. strofantină) dar nici de
astă dată nu s-a produs îmbunătățirea așteptată. Știind că efectul acestui cardiotonic
major se instalează în foarte scurt timp, ne pierdusem orice speranță că ar putea
supraviețui. Era cianotic, stătea cu ochii închiși, cu mâna pe cruciuliță și, probabil, se
ruga. M-a zguduit liniștea lui în fața morții, așteptând-o ”așa cum așteaptă mirele
noaptea nunții”, după cuvântul Evangheliei. Eu îi urmăream bătăile cordului, luându-
i pulsul în permanență, dar starea rămânea aceeași. Se făcuse închiderea și am rămas
singur la căpătâiul lui. Eram convins că nu va mai supraviețui și că doar o minune l-ar
mai putea salva. M-am rugat pentru el. La un moment dat, am fost chemat la patul
unui alt bolnav din camera alăturată, unde am rămas cam un sfert de oră. La
întoarcere, privindu-l de la distanță, am fost convins că a murit și că se instalează
paloarea cadaverică; nu mai era cianotic. I-am pus mâna pe puls și spre surprinderea
mea acesta revenise la normal. Nu-mi venea să cred, dar acesta era adevărul. A
deschis ochii și mi-a zâmbit. Am dizolvat zahăr în apă și i-am dat să bea. Era singurul
mijloc prin care puteam să-i ajut cordul. Când i-am întins cana m-a privit și,
zâmbind, mi-a spus: ”Lui I-au dat fiere și tu îmi dai miere?”. P84
 12. Paul Miron, masura urmelor

S-ar putea spune ca Gafencu era un alt tip de legionar. Nu era xenofob, era un decis
inamic al teroarei si crimei, al militantismului barbar si al lipsei de cultura, el întruchipa
calitatile originare ale crestinilor din primele veacuri, bucuria jertfei, naivitatea dezarmanta a
profundei credinte, dispozitia spre caritate. P18
 13. Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric

Povesteste autorul despre Valeriu cand erau in inchisoarea de la Aiud in 1942: Frumos,
înalt, cu ochi albastri plini de viată mi-a atras atentia când l-am cunoscut. Smerit, cu
preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni. Oriunde era ceva
deosebit si frumos de făcut era prezent. Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admiratia
tuturor. Nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia si cărti religioase. L-am îndemnat să nu
rupă legătura cu literatura noastră si cu unele cărti stiintifice de valoare, adică să citească si
altceva decât literatură religioasă. Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să
recurg la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic
altceva. Dumnezeu se găseste oriunde, dar mai ales în revelatia Sa scrisă, în Biblie. Aici avem
privilegiul să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. P213
 14. Petru Baciu, Răstigniri ascunse, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, Bacău, 2004

El s-a ridicat la un nivel spiritual care i-a impresionat pe toţi care l-au cunoscut şi i-a, umplut de
admiraţie. P414

Oasele lui chinuite au fost aruncate într-o groapă comună în cimitirul Bisericii Sfinții Împărați,
la marginea închisorii, aproape de vuietul Trotușului, sub calea ferată care leagă Moldova cu
Ardealul. P123
 15. Părintele Gheorghe Drăgulin, în cartea “Din temnițe spre sinaxare” (Ed. Egumenita, 2008)

Prin ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa lor? - Tocmai prin
aceea că nu a urmărit să se impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de
rugăciune fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel
foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că
dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra
înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie - spuneau băieţii care au stat cu el în celulă -
aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. P11

S-a întocmit un dosar, de către foştii deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris
articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum Moise
Arapul, care a fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este
incriminat pentru toată viaţa. Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus
Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni mucenici. P12

Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! P13

Valeriu Gafencu spune foarte frumos: „Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu
am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos” p30

Valeriu Gafencu nu este sfânt pentru că a fost legionar – membru al Frăţiilor de cruce de fapt,
Valeriu Gafencu este sfânt pentru că a fost mărturisitor al lui Hristos. P31

De ce credeţi că este sfânt Valeriu Gafencu?”. Avea darul înainte-vederii, şi-a cunoscut ziua
morţii, precum sfinţii, şi au fost câteva minuni întâmplate în preajma lui... Gafencu a văzut-o pe
Maica Domnului, şi a lăsat un mesaj foarte interesant privind sensul suferinţei din închisoarea de la
Târgu Ocna; apoi, o altă minune, faptul că a suportat, precum sfinţii, prin harul lui Dumnezeu, o
operaţie de apendicită fără să fie anesteziat – adică anestezia nu a prins, şi doctorii nu şiau dat seama
decât după operaţie, în momentul în care el i-a spus medicului: „Domnule doctor, m-aţi operat pe
viu.” Şi-a cunoscut cu două săptămâni înainte ziua morţii, a trecut la Domnul pe 18 februarie 1952. În
2 februarie, la Întâmpinarea Domnului, a chemat pe unul din cei apropiaţi şi i-a spus: „Pe 18 o să mă
duc”, şi i-a spus ce să facă pentru pregătire. Pe urmă, alţii, care vin şi povestesc diferite întâmplări din
viaţă... Dar dincolo de întâmplările astea, nu astea mi se par mie aşa de interesante, ci unanimitatea
– asta mi se pare mie deosebit! – unanimitatea celor care l-au cunoscut în a-i declara sfinţenia. p34

Valeriu Gafencu, la închisoarea din Aiud, unde a stat între 1942 şi 1948, a făcut parte dintr-un
grup de deţinuţi politic, „misticii”, cum îi numeau unii în derâdere, alţii cu admiraţie, care se
deosebeau de ceilalţi prin râvna vieţii lor duhovniceşti p35

Iarăşi, mai puţină lume ştie şi nu s-a spus deloc în contextul acesta al emisiunii aceleia cu mari
români, că în închisoare, impresionat de trăirea duhovnicească pe care a găsit-o la Târgu Ocna,
pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocşi. N-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul
acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat şi mulţi alţii, cu care am stat de
vorbă, n-au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat
acolo, în închisoare. P36
 În urma unui dialog purtat cu Valeriu Gafencu, pastorul Wurmbrand, evreu convertit la
creştinismul luteran, afirma în spitalul de la Tg. Ocna: „Aici L-am cunoscut cu adevărat pe Hristos, aici
i-am întâlnit pe adevăraţii creştini. Lenin cu încă trei-patru tovarăşi au întocmit într-un parc din
Elveţia planurile prin care au răsturnat jumătate din Europa. Eu, dacă aş avea o sută de oameni ca
aceştia de aici, aş putea să schimb faţa lumii!” p59

La Piteşti, în decembrie 1949, Traian Popescu a fost martorul întoarcerii dintre cei morţi a lui
Valeriu Gafencu. Grav bolnav, starea lui se cronicizase în ultimele trei săptămâni. Seara, începuse să
se răcească de la picioare în sus şi-i anunţase pe cei din celulă: Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu.
Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru! Spre dimineaţă, trupul a început să se
reîncălzească şi astfel Valeriu a revenit treptat la viaţă. El va mărturisi: „Domnul nu m-a vrut, nu sunt
încă vrednic de Împărăţia Lui”124. În noaptea de Crăciun a anului 1951, cu două luni înainte de
moarte, Valeriu Gafencu a avut o viziune povestită imediat prietenului său Ianolide. Era treaz, lucid şi
senin. A văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Ea i-a transmis lui
Valeriu, următorul mesaj: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a
Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor
mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă.
Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă
pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit.
Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!” p77

În închisoare a studiat până în anul 1948, când comuniştii au preluat puterea. Înainte de 1948
erau admise cărţile şi deţinuţii aveau acces la biserica din închisoarea Aiud. Printre cărţile pe care le-a
citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A studiat lucrările
Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan
Damaschin şi toate cursurile care se predau la Facultatea de Teologie. P102

În anul 1948, când a început interzicerea Bibliei şi a cărţilor în închisoare, Valeriu a reuşit să
ascundă o Biblie pe care a desfăcut-o în fascicule. Aceste fascicule au circulat mai uşor prin celule.
Multe capitole au fost memorate de deţinuţi şi aşa au putut transmite mai departe Cuvântul lui
Dumnezeu noilor sosiţi ce aveau nevoie. P103

Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficienţei
circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare (răni deschise) mari ce nu puteau fi vindecate cu niciun
chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor şi gambelor. Aceste escare erau bandajate de
colegii de celulă medicinişti şi se smulgeau de pe răni la înlocuire, provocând dureri cumplite. Valeriu
nu scotea niciun sunet şi nu schiţa niciun gest. P104

Lepădarea de sine se vede şi din întâmplarea următoare: La o percheziţie a gardianului, lui

Valeriu i s-a confiscat pernuţa pe care se rezema. Un alt gardian, mai omenos, i-a returnat-o, iar el s-a
gândit că trebuie să o dăruiască altui coleg de suferinţă, anchilozat. Acesta a dăruit-o altuia şi tot aşa,
până când pernuţa a ajuns să fie dăruită lui Valeriu de cineva care nu ştia de unde pornise milostenia.
P104

Dar sfera culturii religioase a tânărului deţinut era şi mai întinsă. Studia cu folos nu numai operele
unor teologi români, ci şi pe acelea ale teologilor şi filosofilor ruşi din epocă. Era vorba de unele
volume ale Părintelui Dumitru Stăniloae şi apoi de volumele lui Vladimir Soloviov, ale Prot. Serghie
Bulgakov, ale Prot. Pavel Florenski, ale lui N. Berdiaev, ale scriitorului ortodox clasic F. Dostoievski.
Având ca lectură zilnică Urmarea lui Hristos, alcătuită de Thomas à Kempis, pe care o recomandă şi
altor creştini, alteori Oglinda duhovnicească, nu neglijează marile culturi. P145

Iubirea era cuvântul de ordine în toate manifestările vieţii sale.

Fiind urmărit de ideea păcatului, intenţiona să intre în mănăstire, după revenirea în lumea
liberă. Cât de serioasă a fost preocuparea tânărului Valeriu pentru o viaţă fără de patimi şi implicit
problema dependenţei creştinului de un duhovnic o arată Îndreptarul de spovedanie pe care l-a
alcătuit.

Dar vocaţia tânărului deţinut erau versurile. Poeziile lui Valeriu Gafencu se cântau odinioară
în celulele închisorii, pe muzica lui M. Lungeanu. Unele se mai întâlnesc şi astăzi prin biserici. Secretul
supravieţuirii lor constă în faptul transformării poeziei în rugăciune, pe care a putut-o realiza autorul.

Ce il caracteriza: 1. O credinta curata si puternica; 2. Propovaduirea credintei crestine; 3.

Iubirea de oameni - Cei care l-au cunoscut şi l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând,
înălţând sufleteşte pe cei din jur, l-au asemănat cu un Apostol Pavel al zilelor noastre. De aceea
bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului şi-l ascultau, întărindu-se astfel în
faţa încercărilor pe care le trăiau.; 4. Milostenia; 5. Puterea de sacrificiu; 6. Sentimentul prieteniei ;
Se vorbeşte şi astăzi, după o jumătate de veac de la trecerea la izvorul frumuseţii veşnice, despre
mesianismul lui, despre influenţa sfântă pe care o avea asupra oamenilor. „Acest om, la Târgu-Ocna,
se uita în ochii criminalilor şi-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri. Chiar şi directorul închisorii nu-l
putea privi în ochi. Atât de mult influenţa sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat
complet”. Alte caracterizări sunt la fel de maximale: „Toată lumea, îşi aminteşte medicul lui curant36,
îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această puternică personalitate”.
Prezenţa lui crea oriunde bucurie, iubire, respect, apropiere sufletească. ; 7. Dintre acestea,
rezistenţa la suferinţă se remarcă în chip foarte clar. Astfel, la Târgu Ocna, unde se trata de
tuberculoză, a trebuit să facă o operaţie de apendicită. La terminarea ei, Valeriu a spus medicului că i
s-a executat aceasta pe viu, fără ca anestezia să-şi facă efectul. Răbdarea durerilor cumplite pe care
lea îndurat pacientul, o dată cu o transpiraţie abundentă, au uimit pe cei din jur. 8. Rezistenţa la
înfometare arată altă biruinţă spirituală a dreptslăvitorului deţinut. Sa incerc sa fac subpunctul c dupa
planul asta.

Pentru a înlesni comparaţia cu normele canonice de mai sus, reamintim următoarele

caracteristici ale vieţii religioase ale lui Valeriu Gafencu: a) Credinţa nestrămutată şi interesul pentru
influenţa Ortodoxiei în lume68; b) Iubirea de oameni, chiar în condiţii potrivnice şi de suferinţă; c)
Viaţa personală de rugăciune isihastă69 şi mijlocirea pentru lume spre înnoirea ei în Hristos70; d)
Transfigurarea, după o concentrare puternică în rugăciune, şi răpirea la fericirea cerească71; e)
Totala dăruire lui Dumnezeu, unind preocupările duhovniceşti cu cele sociale; f) Mărturisirea
credinţei creştine „cu timp şi fără timp”, fără să lezeze alte crezuri religioase; g) Răbdarea cu nădejde
creştină a diferitelor dureri, boli, neputinţe trupeşti, dar şi a ocărilor şi a torturilor din perioada
anchetelor; h) Lepădarea de sine împinsă până la jertfirea vieţii72; i) Bucuria care i-a covârşit
încercările trăite în viaţă73; î) Semnele minunate: furtuna care a măturat clăile de fân strânse
duminica74, deşi Valeriu a protestat, şi ninsoarea lină din clipele morţii lui75; j) Previziunea datei
sfârşitului lui76; k) Seninătatea morţii: „Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu! Rugaţi-vă împreună cu
mine pentru sufletul meu şi al vostru!”(Traian Popescu, idem, p. 116).
 Anii 1946-1948 au însemnat şi pentru unii deţinuţi mai vechi posibilitatea de a trăi şi a munci
în coloniile înfiinţate în preajma unor penitenciare. Acolo ei se organizau şi se gospodăreau singuri.
Pentru Valeriu Gafencu, repartizat la Galda de Jos, judeţul Alba, a fost un prilej de cultivare al unui
aspect al personalităţii sale. În afară de lucrul în pădure, la grădina de legume şi în construcţii, el se
ruga îndelung într-o biserică veche şi părăsită. Alteori fredona Serenada de Schubert sau cântări
religioase îndătinate, precum La râul Vavilonului, sau Cu noi este Dumnezeu. „Improviza chiar el
melodii proprii, – spun foştii fraţi de suferinţă41 – dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece
lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta”. Alteori se scula de dimineaţă
şi culegea flori pe care le ducea la biserica satului. „Încolo, citim într-o scrisoare, eu îmi petrec timpul
meditând, citind cărţi sfinte, rugându-mă şi lucrând câte ceva, sau în celulă. Mă plimb şi iubesc mult.
Iubesc tot ce e creaţie a lui Dumnezeu”( Scrisoare din 29 oct. 1945). A existat acolo şi un cor
bisericesc , Valeriu cântând la partida tenor II. P151

La 4 mai 1948, amintita colonie de muncă a fost desfiinţată, iar deţinuţii de acolo s-au întors
la Aiud. Aici au fost concentraţi capii intelectualităţii ţării. Pentru Valeriu Gafencu, locul l-a constituit
confruntarea cu ateismul oficial. În ciuda atâtor activişti şi instituţii de stat care propovăduiau noua
orientare ideologică, studentul nostru a întreprins un act de mare curaj, el a precizat ofiţerului care a
năvălit în celulă că solicită asistenţă religioasă. Trăirea creştină profundă a determinat pe tânărul
creştin să nu evite niciun pericol în a-şi reclama drepturile stipulate atunci pe hârtie doar de formă.
P151

La 18 februarie 1952, ochii albaştri ai Sfântului închisorilor au privit alt tărâm, sufletul lui
pregătindu-se să se închine Dumnezeului răstignit Care îi călăuzise viaţa pământească51. Nicolae Itul,
pe pieptul căruia şi-a dat ultima suflare, i-a pregătit din timp lumânarea şi cămaşa albă, aşa cum îi
ceruse el de mai înainte. A mulţumit medicilor care l-au îngrijit, apoi şi-a luat rămas bun de la cei care
au venit la patul lui. Ultimele cuvinte i-au fost: „Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim
acolo cu toţii! Doamne, dămi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte
sufletul!”52. La moartea lui a nins cu fulgi mari. Orban, cel mai sever dintre gardieni, a plecat atunci
din secţie, foarte încurcat, dând astfel posibilitatea să i se facă slujba de înmormântare. P 152

Şi pastorul Richard Wurmbrand afirmă că inima tânărului său frate ortodox din închisoarea
Piteşti era „hrănită cu idealurile creştinătăţii”.( R. Wurmbrand, op.cit., p. 101)
 16. Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos,
Editura Credinţa Strămoşească, 2006, Vol. I

Aurelian Guţă, coleg la camera 4 spital, mărturisea: „Timpul care s-a scurs mi-a întărit
convingerea că nu mai întâlnisem până atunci o personalitate creştină atât de puternic dezvoltată pe
ambele sensuri ale verticalei: înălţime şi totodată profunzime” p 175
 17. Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005

În februarie 1949, Traian Popescu îl întâlneşte pe Gafencu la Piteşti. Iată cum era descris la 28 de ani,
după 7 ani de temniţă grea şi trăire duhovnicească: „Înalt, puţin adus de spate (povara anilor
petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta), purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o
armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o
faţă luminoasă... Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă
instruire teologică şi filosofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învăţătura
creştină din: Biblie, Vieţile Sfinţilor, Pateric, Filocalii”. 90

Valeriu Gafencu dovedea deja semne ale sfinţeniei prin pacea pe care o imprima chiar şi celui mai rău
gardian. Valeriu era singurul deţinut ce putea discuta liniştit cu temutul gardian Georgescu şi nu a
fost bătut niciodată la Piteşti. De la el, Traian Popescu a învăţat Psalmul 50 şi Rugăciunea inimii: „Am
văzut la acest om cum, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, se diminuau, cele spirituale deveneau
tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica din pat, dar care nu înceta să ne
tălmăcească din tâlcurile evanghelice, se eteriza pur şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic”. 92-93
 18. Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a II-a, Editura SCARA,
București, 2001

Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul
închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i făcea miei. Şi erau cei mai mari
zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât
cine l-a cunoscut s-a transformat complet. P11

Mistic: cuvântul a desemnat în lumea legionară, întâi, pe Mota, întemeietorul Frătiilor de Cruce,
care a si murit ca un sfânt mucenic. Mai apoi le-a fost atribuit celor din grupul lui Valeriu Gafencu,
membri ai Frătiilor de Cruce în clipa arestării lor, care, între 1941-47, citiseră si puseseră în lucrare, la
propriu, Evanghelia, Vietile Sfintilor si Filocalia (primele 4 volume), si ajunseseră la o înaltă măsură
duhovnicească (doi dintre ei, Anghel Papacioc – azi Arhimandritul Arsenie de la Techirghiol – si
Constantin Dumitrescu, poreclit de către tortionari „Fachirul” – Monahul Marcu Dumitrescu de la
Mănăstirea Sihăstria, plecat în 1998 la cele vesnice –, s-au călugărit imediat la iesirea din închisoare).
După 1948, termenul de „mistic” a fost dat celor care, punându-si toată nădejdea si asezarea lor
interioară în Hristos, au căutat să vadă, dincolo de „realitate”, Pronia Dumnezeiască si lupta
diavolului, prin slugile sale, împotriva crestinismului si a crestinilor din marea temnită comunistă
numită România.

Lefa, student în anul V de Medicină, a făcut minuni la Târgu Ocna cu bolnavii tuberculosi. Medicul
oficial, temându-se de răspândirea bolii, i-a dat mână liberă să îngrijească el bolnavii. Acolo l-a
cunoscut si pe Valeriu Gafencu, sub a cărui influentă a trăit. Când a părăsit închisoarea de la Târgu
Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: „Datorită tie, si îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viată; n-am să
te uit niciodată”. Potrivit relatării domnului Lefa, pastorul a fost salvat de la moarte de antibioticele
primite de la Valeriu Gafencu, foarte rare la acea dată, pe care acesta a refuzat să le ia sau să le
cedeze unui camarad, cu toate insistentele prietenilor. El însusi nu mai avea nevoie, boala sa era prea
înaintată. De ce nu a vrut să salveze vreun camarad s-a văzut abia după ce Wurmbrand, evreul eretic,
s-a botezat în dreapta credintă. E drept, după ce s-a eliberat si a emigrat, a revenit la rătăcirea
protestantă. Aceasta este însă problema lui; Valeriu Gafencu si-a făcut datoria, la îndemnul Duhului
Sfânt: cu pretul vietii unui camarad, dacă nu a vietii proprii, a întors la dreapta credintă un suflet
pierdut. Acesta este unul dintre argumentele ce se aduc în favoarea canonizării sale. P322
 19. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată

Valeriu Gafencu, figură emblematică a tinerilor care au sfințit universul concentraționar prin
credință, jertfă și pilda lor de viață.

Pentru Valeriu, "Frățiile de Cruce’’ nu aveau o conotație politică, ci spirituală. Ca un ostaș al lui
Hristos s-a implicat în acțiunea de mântuire a neamului românesc, prin apelul făcut la credință
adevărată.

La Aiud a rămas până în 1949, unde a fost chinuit, izolat și torturat. Aici a început tânărul Valeriu
să creadă atât de mult în Hristos. Văzând că nu-și poate plânge suferința oamenilor, a început să se
roage Domnului, neîncetat, să-i dea putere și îngăduință să rabde. În noiembrie 1949 a fost transferat
la Pitești, unde s-a încercat reeducarea lui, dar era prea târziu pentru tânărul ce-l avea pe Hristos în
inimă. Se îmbolnăvise de TBC în închisoarea de la Aiud, astfel încât a rămas la Pitești doar o lună.
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a II-a, Editura SCARA, București, 2001,
p. 97) Din decembrie 1949 și până la capătul vieții a fost închis la Târgu Ocna, unde regimul de
detenție era ceva mai blând. Dar Valeriu ajunsese deja piele și os.

De-a lungul grelei perioade pe care a trăit-o în închisoare, a avut alături un lucru de mare preț, o
cruciuliță de argint, simbol creștin al mântuirii. O primise în dar pe când se afla încă în arest, la Iași, de
la tânăra Sita, pe care voise să o ia de soție. Soarta a făcut ca destinele lor să nu se poată uni din
cauza condamnării lui, însă cruciulița i-a rămas și l-a ocrotit în toată perioada în care a fost închis. A
reușit să o ascundă de toate perchezițiile la care a fost supus, iar când a murit, cruciulița i-a fost
introdusă în gură de tovarășii săi, ca semn de recunoaștere în cazul vreunei deshumări ulterioare.

Pe el nimic nu l-a determinat să se gândească la rău sau la răzbunare. A fost îndelung răbdător cu
suferinţa care ştia că îl va salva la judecata de apoi a sufletului, întocmai ca slăbănogul pomenit în
Evanghelia din Duminica Slăbănogului, a IV-a după sărbătoarea Învierii Mântuitorului. Valeriu
Gafencu „ia „patul” suferinţei neamului său şi umblă’’, întrucât aceasta era singura cale spre
mântuire. A hotărât să îL urmeze pe Hristos în toate, până la moartea mucenicească. Iar consecința
vieții trăite în credință a fost că s-a sfințit, și-a mântuit sufletul său și poate și pe al altora. Prin jertfa
lui, unii au reușit să scape cu viață, să se mântuiască, să-L descopere pe Dumnezeu și calea spre cer.

Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de
neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar
virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile
spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. P180

In momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi
cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student
la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial
de fete, iar Măria şi Luiza eleve la Bălti. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici,
bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar.
P180
 După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din
Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi
surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina,
întreaga familie trăind cu greu. P180

Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul
curăţiei plin de parfum tainic.Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu
tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape
permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin
el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. P181

Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea", pentru a-1 convinge să
se repatrieze -adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul
cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru
insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-1 salveze printr-un
reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat
dosarul lui, incluzându-1 între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost
urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. în bejenie prin
toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate
în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor" la Galda de
Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul" se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei
Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-
urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era
slăbită şi bolnavă. Văzându-1 pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur
cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în
braţe - era micuţă de statură, - aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi
dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. P182

Valeriu nu dăruia, se dăruia.Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă

îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng", „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa",
„Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două", „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" şi
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi", la Valeriu era aşa de
firească.
20. Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din inchisoare celor dragi
 21. Carmen-Maria BOLOCAN, Valeriu Gafencu Confessor of the Love and Sacrifice for Christ,
Analele Ştiinţifice ale Universităţii »Alexandru Ioan Cuza« din Iaşi. Teologie
Ortodoxă, 2019

În timpul detenției, Valeriu Gafencu nu a fost singur în linia unui trai creștin intens, ci a făcut
parte dintr-un grup care împărtășea aceeași orientare spirituală, format din suflete alese și dăruite de
Dumnezeu cu actul intuiției și înțelegerii viitorului: doctor Traian Trifan, elevul Ioan Ianolide (care îi
va deveni cumnatul), Anghel Papacion (care mai târziu va deveni ArseniePapacioc din Techirghiol),
Marin Naidim, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Constantin Țoțea, Marian Traian, preotul Vasilie Serghie
, Ion Schiau, CosticăPascu și mulți alții, tineri legionari închiși din același motiv. Au stabilit o linie de
comportament creștin și românesc pentru toți deținuții politici, ca model de atitudine, în ciuda
formei de oprimare a regimului. Această atitudine de mărturisire a adevărului divin atât în viața
personală, cât și în cea comunitară a determinat transformarea torturii detenției într-o metodă
spirituală de purificare a sufletului. Valeriu a fost inima grupului de mistici și a reușit să dea un trai
filocalic credinței prin lupta împotriva patimilor și a gândurilor rele, conform bătăliei nevăzute a
părinților asceți. Cu cât teroarea detenției creștea mai mult, cu atât viața spirituală a tinerilor
întemnițați creștea pe drumul spre perfecțiune. P107

Valeriu a personificat luptătorul creștin care se află în același timp pe vârful muntelui suferinței
(abdicarea patimilor, stadiul epurării) și în pădure cu fiarele sălbatice (lupta cu spiritele, stadiul
iluminarii) și în mlaștină. P 110

În ceea ce privește viața sa socială, el a fost întotdeauna considerat un exemplu de

comportament unic și pur. Caracterul personalității sale a fost alcătuit din puritatea vieții sale, din
sufletul său virtuos și din intuiția faptului că numai devenind ostaș al lui Hristos omul își poate
îndeplini datoria pământească. A avut o atitudine demnă de a lupta pentru cauza creștinismului și a
națiunii noastre. În închisoare a devenit un personaj al cărui nume era rostit cu admirație de toți
semenii săi. P113

Pe de altă parte, cunoștea foarte bine tehnica rugăciunii inimii, pe care a aplicat-o și a învățat-o
celorlalți. Aproape toți cei care au intrat în contact cu el au fost iluminați de această lumină pe care a
răspândit-o în jurul lui”. P144
 22. Florin Botezan, VALERIU GAFENCU, A PARADIGM OF ASSUMING PRISON AS TIME AND
SPACE FOR BECOMING HOLY, ARS LITURGICA. From the Image of Glory to the Images of
the Idols of Modernity; 16 th International Symposium on Science, Theology and Arts
(ISSTA 2017)

Călătoria sa spirituală în timpul celor unsprezece ani de închisoare este o adevărată paradigmă a
asumării închisorii ca timp și spațiu pentru a deveni o persoană sfântă. P90

Mișcarea legionară a fost menită să formeze o elită care trebuia să preia conducerea a destinului
neamului românesc, prin selectarea celor mai buni tineri și educarea lor într-o direcție moral-creștină
și național-eroică. P91

Fiind despărțit fără să vrea de lume, Valeriu a ajuns la lavra din Aiud, închisoare transformată în
perioada 1942-1948 într-o adevărată mănăstire, o școală pentru experimentarea modului de viață al
Filocaliei, datorită preocupărilor spirituale ale unui grup de prizonieri pe care el alăturat. Acest lucru a
condus la formarea unei tendințe de a trăi în spiritul Filocalia în lumea închisorilor comuniste. P94

Intrarea în închisoare a însemnat în primul rând confruntarea cu suferința: izolarea, frigul,

foamea, o asceză impusă din exterior, dar asumat de Valeriu ca prilej de a suferi pentru adevăr,
pentru iubire si dreptate. P 94 (sa vad scrisoarea de la Aiud, 7 martie, 1946)

Izolat într-o celulă, a citit a foarte mult, concentrându-se pe Sfânta Scriptură, Paterikon, Vieți a
Sfinţilor, a Sfinţilor Părinţi, a Teologiei Ortodoxe14. El a meditat și s-a rugat mult. Presupunând
despărțirea de lume și asceza forțată ca o ocazie de a găsi un răspuns la întrebările fundamentale ale
vieții, fiind recunoscător și încrezător în Dumnezeu l-a deschis lucrării harului, care luminează treptat
mintea. „Experimentez fericirea lui înțelegând cel mai înalt sens al Vieții – calea strălucitoare care
duce la rai”, scria el la 12 mai 1943. Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viață ar fi complet zadarnic,
avand un singur scop: suferinta fara orice speranță”. P 95

În singurătatea celulei (când era într-un perioada de izolare), precum și când era împreună cu
prietenii săi în așa-numitul grup al misticilor – în anii de ameliorare a regimul de detenţie (1944-1948)
– s-a dedicat muncii de rugăciunea isihastă prin paza intelectului din toate exterioarele gândurile și
chemarea constantă a numelui Domnului. P98

Perioada dintre 1943 și 1948 a reprezentat pentru Valeriu Gafencu un progres continuu în
pocăinţă spre punctul culminant al viata spirituala. P99

Într-o scrisoare adresată părintelui Arsenie Boca, pentru care avea o apreciere deosebită, a
explicat Valeriu a lui atitudine, arătând că cunoştinţele spirituale pe care le-a dobândit prin
intermediul suferinţa din închisoare l-a făcut să înţeleagă că singura cale către personal învierea și
pentru mântuirea neamului este jertfa făcută din iubire, împărtășindu-se la jertfa lui Hristos. P100

Valeriu a ajuns la măsurile sfințeniei, devenind un simbol al asumarea creștină a închisorii ca timp
și spațiu al mărturisirii sfințenie. P104

La Târgu Ocna au fost aduși prizonierii care erau grav bolnavi cu tuberculoză, având un regim mai
blând decât alte închisori. Aici s-a produs un fenomen opus celui de la Piteşti, în sensul că aici s-a
creat o atmosferă spirituală de înaltă experiență creștină, de iubire si sacrificiu. Când soseau preoții,
prizonierii puteau primi spovedanie şi împărtăşire. În această atmosferă spirituală, mulți s-au
convertit la credinţă şi mulţi care fuseseră reeducaţi au reuşit să-şi vindece suflet28. Sufletul acestei
atmosfere spirituale a fost Valeriu Gafencu. "În acei ani, 1950 si 1951, au venit aproape toti
prizonierii din Târgu Ocna. la patul în care Valeriu suferea, măcar pentru câteva minute, în ordine să
se împărtășească cu gândurile sale. P102
23. Sfintii inchisorilor, editura egumenita

Mama sa Elena, o fat asimpla, cu scoala primara, fara avere decat fecioria sufletului si a
trupului avea 24 de ani cand s-a casatorit. Tatal, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii,
adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu România. Dupa semnarea tratatului
Molotov-Ribbentrop, incheiat intre imperiul comunist si Germania nazista in vara anului 1940,
urmeaza ocuparea Basarabiei de catre bolsevici. Teroarea imbraca haina unui adevarat genocid
asupra populatiei romanesti din Basarabia si Bucovina de Nord. Intr-un singur an, din iunie 1940
pana in iunie 1941, sute de mii de basarabeni sunt deportati in lagarele sovietice. Printre acestia
si Vasile Gafencu deportat in Siberia unde a si murit dupa un an de zile, cu gandul la Dumnezeu.
P236

Urmeaza cursurile Liceului „Ion Creanga” din Bălți, remarcandu-se ca un elev eminent,
pasionat de lectura si de scris. Dupa absolvirea liceului se inscrie, in toamna anului 1940, la
Facultatea de Drept a Universitatii din Iasi, oras unde se refugiase impreuna cu familia. Ca
student se implica cu patosul idealist specific tineretii in problemele sociale si politice ale
timpului. In fapt, activitatea politica a lui Valeriu poate fi rezumata astfel: participant la campania
electorala din 1937 (in cadrul Partidului Totul pentru Țară – Mișcarea Legionară) indrumator al
unui grup al Fratiilor de Cruce alcatuite de tineri proveniti de la diverse licee iesene si organizator
in ianuarie 1941 al unei ample greve a elevilor de la liceele din Iasi impotriva persecutiilor pornite
de catre regimul Antonescu impotriva legionarilor. Ultima actiune se voia un raspuns la decretul
emis de Antonescu in decembrie 1940 care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care
instigau la rebeliune. In toamna anului 1941, la doar 20 de ani, in al doilea an de studentie,
Valeriu este arestat. Episodul se petrece in timpul unei sedinte cu fratii de cruce de la Liceul
militar din Iasi, desi activitatea asa-zisa ilegala a lui Valeriu tinea mai degraba de latura moral-
educativa a formarii tinerilor, decat de cea politica. P 237

Procesul se desfasoara la Iasi fara avocati ai apararii. La proces asista si mama lui Valeriu,
singurul aparator al lui Valeriu fiind reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu care
a declarat: „Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele
cariere didactice”. Cu toate acestea nu a influentat cu nimic decizia Curtii de a-l condamna la 25
de ani de munca pentru crezul marturisit de acuzat cu atata curaj in instanta „Am fost, sunt si voi
fi legionar”. P 238

In ianuarie 1942 este adus la penitenciarul Aiud, cu lanturi la maini si la picioare ca sa-si
inceapa lunga condamnare in timpul regimului dictatorial al lui Antonescu.

Conditiile de detentie se inaspresc prin hrana insuficienta, izolare si interzicerea oricarei

comunicari cu exteriorul. Hrana duhovniceasca ramana in atari conditii singurul refugiu salvator.
Valeriu porneste pe urcusul catre Hristos. Trairea efectiva a adevarului evanghelic si patristic
devine expresia dorintei grupului de mistici de a se integra in Hristos ca stare de traire
permanenta, nu ocazionala. Idealul lor era sa devina prezente vii care sa inspire oricarui suflet
dorinta de inaltare duhovniceasca spre desavarsire. Rugaciunea, tacerea, meditatia, discutiile,
trezvia mintii, infranarile trupesti, privegherile, lacrimile sunt mijloacele prin care ei si-au
impropriat harul dumnezeiesc situandu-i dincolo de posibilitatile noastre de intelegere. P240
Dintre toti: „Valeriu ardea..ardere de tot, la propriu, in fata tuturor, ca o faclie de lumina spre
care si de la care fiecare lua putere sufleteasca si trupeasca. Cuvintele erau purtatoare de duh.
Gesturile erau binecuvantari si imbratisari. Faptele, arareori sau tarziu sesizate si descoperite
erau daruri integrale ale fiintei lui” Virgil Maxim p183. „Devenise un simbol si un exemplu de
viata, nu prin intentie, ci prin traire. Purtator fiind de Hristos era smerit, evlavios, lucid, mereu
multumit.” Ianolide p. 222

Munca de la Galda de Jos. Viata de aici nu este deloc usoara: „Am fost la munci agricole timp
de doi ani. Era o munca de sclav, iar noi eram dezbracati. Lucram in vii si gradini de legume, dar
muream de foame, pentru ca ne era strict interzis sa gustam un pic din fructe sau zarzavaturi”
Ianolide p237 ; insa are bucuriile ei rasfrante in iubirea frateasca care domneste intre detinuti, in
posibilitatea de a comunica cu familia si de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. Pentru
Valeriu sunt anii regasirii propriei identitati, ai sedimentarii in adancul fiintei a chemarii lui la
desavarsire. P241

Mama si surorile lui erua urmarite de serviciile secrete sovietice pentru a fi repatriate si
deportate in Siberia. –Virgim Maxim – sa trec asta la Galda

In 1948 luna mai este readus vreme de cateva saptamani din nou la Aiud. Prin ordinul venit
de la Bucuresti la sfarsitul lunii mai, Valeriu este transferat la inchisoarea Pitesti.

Valeriu Va ramane in Pitesti pana in decembrie 1949 trecand prin faza premergatoare
regimului de exterminare aplicat inainte de inceperea torturilor.

Valeriu se astepta la proba marii lepadari de trecut care i se pregatea. Intr-adevar, seful
reeducarii a navalit in celula lui, intovarasit de doi batausi solizi, cerandu-i sa nu mai faca pe
„Apostolul lui Hristos aici, unde toti au devenit atei prin vointa mea”. I s-a raspuns ca toate sunt
trecatoare in aceasta lume in care cel ce-i vorbeste este doar o unealta a diavolului. I s-a mai
adaugat urmatoarea precizare: „Eu sunt pregatit pentru moarte de cand am descoperit cel mai
mare adevar al lumii, dragostea in Iisus Hristos Care a rabdat toate loviturile, toate jignirile
pentru a ne aduce noua credinta adevarata, a ne aduce dragostea nețărmurită fata de noi,
oamenii, de a rasplati jignirile, loviturile, schingiuirile si moartea spunand: <<Iarta-l, Doamen, ca
nu stie ce face!>>. Dupa ce seful l-a izbit cu pumnul pe neasteptate, ceilalti tortionari l-au batut
cu palmele, cu pumnii si cu picioarele, intrebandu-se la sfarsit daca mai traieste. Altii l-au ridicat
de jos, iar Țurcanu a racnit: „Vrei sa traiesti? Injura-l pe Hristos!”. Fermitatea credintei nu s-a
lasat asteptata: „Nici pentru o mie de vieti nu fac ce-mi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel vesnic.
Iarta-i, Doamne, ca sunt doar unelte!”. Dupa pumnul primit de la Țurcanu, sangele a tasnit din
gura lui Valeriu care s-a prabusit pe podele. Cand s-a ridicat in genunchi cu ultimele forte, el s-a
inchinat si a rostit o rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeste pe
pacatosul Valeriu in imparatia Ta si tuturor railor da-le lumina din marea Ta bunatate”. A fost
transportat imediat la infirmerie, dar nu a murit atunci. Slabit, in decembrie 1949, Valeriu are
primele hemoptizii si este trimis la spitalul-penitenciar Vacaresti unde este diagnosticat cu TBC
pulmonar, urmand sa fie expediat la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, in februarie 1950. P
244-245

Daca Pitestiul si reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legatura cu
Dumnezeu, inclinat in sine si transformat in fiara pentru semeni, Targu-Ocna se afla la polul opus.
S-a ajuns aici la o atmosfera de inaltare crestina, de dragoste si jertfa, unica in istoria gulagului
comunist. Targu-Ocna a fost un Pitesti pe dos. Spune Parintele Constantin Voicescu: „S-a format
la Targu-Ocna mai mult decat o comunitate, o adevarata familie duhovniceasca. S-au realizat aici
legaturi mai puternice decat legaturile de sange”. Parintele Constantin Voicescu, Un duhovnic al
cetatii, p28.

Tintuit la pat de boala, ingrijit pana in ultima clipa de Ioan Ianolide, desi „suferea de caverne
la plamani, avea pleurezie si facea pneumotorax, avea dese hemoptizii si-si pierduse pofta de
mancare, in plus, simtea dureri reumatice in tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei
apendicite si, in fine, suferea de inima, Valeriu era senin, echilibrat, puternic in cuvant, controlat
in fapta, statornic in rugaciune, intransigent in atitudine, plin de dragoste, raspandind o tainica
atractie” Ianolide p134

Operat pe viu de apendicita acuta pentru ca nu i-a prins anestezia, va rabda ca un vrednic
mucenit fara sa carteasca vreodata toate chinurile bolilor, zidind prin cuvant sufletele
descurajate ale detinutilor care nu se puteau impaca cu moartea. P 246
 24. Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

Dacă avem convingere creştină, vom spune dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „ne lăudăm şi în
suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”
(Romani 5, 3-4). Unul dintre cei ce au gândit aşa, şi care a suferit mărturisindu-L pe Hristos, a fost
Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10,
32). De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că efectiv Valeriu
Gafencu a reuşit să se delimiteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionând pur şi simplu ca
un sincer ucenic al lui Hristos. P6

Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impresionante figuri care s-a înălţat la o admirabilă
trăire duhovnicească în condiţiile vieţii de temniță. Prin dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o
desăvârşită închinare a vieţii lui Hristos, a rămas zugrăvit în cele mai luminoase culori în inimile celor
ce l-au cunoscut. P9

Tatăl său absolvise Şcoala Normală, apoi o şcoală specială de electricitate şi, după primul
război mondial, se înscrie la Facultatea de Electrotehnică din Iaşi, dar nu urmează cursurile până la
absolvire, retrăgându-se ca învăţător în satul natal. în timpul primului război mondial a fost mobilizat
în marina rusă. A făcut parte din Sfatul Ţării care la 27 martie 1918 a votat unirea Basarabiei cu
România. P12

„Încă de când a fost elev, Valeriu s-a făcut remarcat. Avea rezultate foarte bune la învăţătură,
era iubit de colegi şi foarte apreciat de profesori, exigent cu sine însuşi şi de asemenea exigent cu
educarea surorilor lui. Ca frate mai mare, le supraveghea îndeaproape în ceea ce priveşte prieteniile,
lecţiile, etc. Suflet sensibil, iubea literatura şi a avut câteva încercări literare, pe care le-a publicat în
revista liceului. Absolvă liceul în vara anului 1940 şi se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În
această perioadă intervine cedarea Basarabiei trupelor sovietice. Familia Gafencu trece Prutul şi se
refugiază la Iaşi. Valeriu împreună cu tatăl său revin în Basarabia ocupată, pentru rezolvarea unor
lucruri legate de gospodăria părăsită. Trec apoi pe malul drept al Prutului, ferindu-se de trupele
sovietice care fixaseră frontiera pe malul râului.” P15 Tatal lui Valeriu insa nu a mers cu ei, ci s-a
intors inapoi dupa ce i-a incredintat sa aiba grija de mama si surorile lui, iar tatal sau a fost prins si
deportat in Siberia dupa care a murit.

legătura lui cu Mişcarea Legionară. Să spunem din capul locului că oricine ar sta să studieze
acest fenomen, ascultând, aşa cum este firesc, şi punctul de vedere al legionarilor, ar înţelege că
realitatea a fost sensibil diferită de ceea ce se vehiculează pe această temă. Despre ei s-a fabulat
foarte mult, aşa că informaţiile trebuie cernute cu grijă, fără ură şi părtinire. [Nichifor Crainic,
adversar al legionarilor la vremea când îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă pline
de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 -
născocită de Armând Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare - şi a doua după aşa-zisa
„rebeliune” din ianuarie 1941. Deşi le reproşa legionarilor violenţele şi alte lucruri legate de
guvernarea lor (septembrie 1940 - ianuarie 1941), Crainic consideră campania de defăimare pornită
de Antonescu „total lipsită de scrupul” (Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Casa Editorială
Gândirea, Bucureşti, 1991, pag. 298, 337) p 17
 Leonard Kirschen - evreu de origine - care nu poate fi suspectat de părtinire a legionarilor, în
cartea sa Deţinut al justiţiei roşii, după ce îi etichetează pe toţi drept nişte „fanatici antisemiţi” pe
care nu avea rost să-i contrazici, recunoaşte: „cei din Garda de Fier erau de fapt singurii în care puteai
avea totală încredere că nu te denunţă, că te ajută la nevoie şi că au înţelegere pentru nenorocirea
care s-a abătut asupra ta. Cu cât condamnarea lor era mai grea, cu cât erau mai umiliţi şi mai
persecutaţi, cu atât le plăcea mai mult. Se bălăceau în suferinţă şi tânjeau după ea. N-au renunţat
niciodată la antisemitism. Bănuiau că evreii din închisoare sunt informatori şi nu le acordau niciodată
încredere. Dar dacă întâlneau un evreu care nu-şi mânca pâinea din motive religioase, îi dădeau
pâinea lor. Îl urau, dar îl ajutau” [Leonard Kirschen, Deţinut al Justiţiei roşii, pag. 166, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2003]. P17

Despre comportamentul frumos al legionarilor în temniţă mărturiseşte şi părintele Nicolae

Steinhardt: „Referitor la camarazii legionari, nu pot spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost
frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martorul
acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate
de care au dat cu prisosinţă dovadă în locul unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi
stăpânirea de sine” [Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, pag. 173, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1993]. P18

Cea mai amănunțită descriere a vieţii detinuţilor politici o face Ion loanid în Închisoarea
noastră cea de toate zilele. Mărturiile sale despre legionari merită să fie luate în seamă. „Cu toate că
nu împărtăşeam toate punctele lor de vedere, din toate grupările sau categoriile de deţinuţi pe care
le-am cunoscut de-a lungul anilor de puşcărie, la ei am întâlnit procentul cel mai mare cu ţinută
demnă, comportare onorabilă şi caracter integru. Am convieţuit cu ei în mai toate închisorile,
respectându-ne reciproc şi bucurându-mă de încrederea lor, ceea ce am considerat, nu fără mândrie,
ca o apreciere a încercărilor mele de a avea o atitudine de care să nu-mi fie vreodată ruşine. Mi-au
fost totdeauna de ajutor, mai ales moral, şi tăria de caracter a unora dintre ei mi-a fost exemplu,
chiar dacă eu nu am putut-o atinge” [Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, pag.
58, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992]. P18

Pe de altă parte, legionarismul este cel mai adesea redus la manifestările lui politice, fără a se
vorbi de dimensiunea spirituală. Or, tocmai aici este esenţialul.

În FDC (Frăţia de Cruce) intrarea nu era liberă, ci conformă unor exigenţe. Se urmărea să fie o
organizaţie de elită, în care să intre cei mai buni. Cei vizaţi erau verificaţi sub mai multe aspecte: să
fie credincioşi şi să meargă la biserică, să aibă rezultate bune la învăţătură, să fie respectuoşi în
relaţiile cu ceilalţi, să-şi iubească neamul, să fie cinstiţi, morali, etc. P25

Cei admişi întâlneau aici o atmosferă de dragoste, seriozitate şi entuziasm foarte potrivită
pentru creşterea lor sufletească. Educaţia pe care o primeau avea mai întâi o latură moral-spirituală,
de formare pe linie creştină, îndemnându-i pe tineri să se spovedească, să aibă un program de
rugăciune, să postească, să evite păcatele trupeşti, să fie milostivi, corecţi, punctuali, săritori, gata să-
i ajute pe alţii, ascultători, silitori la învăţătură. Cum în educaţia legionară un rol important îl ocupa
munca, se organizau tabere de muncă în care fraţii de cruce participau, alături de legionari, la
construirea sau repararea de biserici, şcoli, drumuri, poduri, diguri, etc. P26
 Întâlnirile lor periodice începeau cu o rugăciune, pomenindu-se cei morţi pentru cauza
legionară, apoi se citea un text din Noul Testament. De fiecare dată, pe rând, unul din ei prezenta o
temă legată de credinţă, moralitate, istorie naţională, cultură, etc. Se învăţau şi se cântau cântece
legionare, se citeau fragmente din scrieri legionare, iar la sfârşit se luau diferite hotărâri privind
faptele bune ce trebuiau îndeplinite: ajutorarea unui nevoiaş, strângerea de ajutoare pentru familia
unui legionar arestat sau altceva în folosul semenilor. P27

Nu gandeau, nici nu se manifestau mereu in duh ortodox. P 31-32

Valeriu Gafencu. Fire entuziastă şi idealistă, se regăseşte pe deplin în Frăţiile de Cruce, de

care s-a apropiat pe când era elev la liceul din Bălţi. În 1937, în clasa a 6-a de liceu, participă alături
de alţi fraţi de cruce la campania electorală, susţinând partidul Totul pentru Ţară, expresia politică a
Mişcării Legionare. Lipeşte afişe, face propagandă cu mult entuziasm, fiind chiar reţinut de jandarmi.
Ajuns student la Iaşi, devine îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce de la liceele din oraş. După
ianuarie 1941, organizează o grevă a elevilor de la liceele din Iaşi, protestând împotriva lui
Antonescu. Este arestat şi condamnat la trei luni închisoare. P 33

După acest episod, deşi Frăţiile de Cruce fuseseră oficial desfiinţate şi continuarea activităţii
era ilegală, Valeriu, care şi-a pus tot sufletul în educarea tinerilor, nu înţelege să renunţe. Foarte iubit
de elevi, deşi doar cu puţin mai în vârstă, leagă cu ei o adevărată comuniune sufletească. Activitatea
sa era una educativă, fără să facă propriu zis politică. În toamna anului 1941 este arestat în timpul
unei şedinţe cu fraţii de cruce de la liceul militar din Iaşi. La proces, profesorul său de drept civil,
Angelescu, se prezintă pentru a-i lua apărarea: „Este păcat ca un astfel de element să ia drumul
închisorilor, căci societatea nu va avea decât de pierdut dacă va fi scos din mijlocul ei. Este unul din
cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Cu toate acestea,
Valeriu va fi condamnat la 25 de ani închisoare. După proces, prin ianuarie 1942, ajunge la Aiud. P33

În răstimpul cât va sta la Aiud, 1942-1948, Valeriu se va alătura unui grup de deţinuţi care îşi
asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească. „Misticii” - cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în
derâdere - puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Termenul mistic provine din limba greacă, unde avea sensul de iniţiat în taine, cunoscător al celor
mai presus de fire, văzător al celor ce nu se văd. Mentalitatea exclusiv raţionalistă şi atee a dat
termenului de mistic - în mod neoficial, dar eficace - sensul de nebun, dezechilibrat mintal, absurd.
De aceea misticii de la Aiud erau numiţi aşa de unii cu admiraţie (în sensul pe care creştinismul l-a dat
acestui termen: om cu o înaltă trăire duhovnicească, cunoscător al tainelor dumnezeieşti), iar de alţii
în derâdere (în sensul dat de mentalitatea atee de care am vorbit). P34

O astfel de fericire, dincolo de înţelegerea noastră, în ciuda suferinţelor, trăia Valeriu

Gafencu. Virgil Ioanid îşi aminteşte cum, pe drumul între două închisori, în dubă, doborât de
tuberculoză, cu obrajii stacojii de febră, Valeriu vorbea „de fericirea de a suferi pentru Hristos şi de a
rezista ca primii martiri prigoanei dezlănţuite de duşmanii credinţei”. De asemenea, într-o scrisoare
trimisă familiei, mărturisea: „Azi sunt fericit. Prin Hristos, iubesc pe toţi”. P54

Ajuns la Aiud, are parte de un regim dur. Vreme îndelungată, după cum va mărturisi el mai
târziu, petrece mai mult izolat, fiind scos la plimbare doar o oră şi jumătate pe zi. Începutul acesta nu
a fost deloc uşor. Spune într-o scrisoare: „Şi, dragă mamă aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima
iarnă mă trezeam noaptea din somn şi, în singurătatea celulei, în frig şi în foame, priveam întunericul
şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: «mamă, mi-e frig şi mi-e
foame!». La început a fost greu de tot” p55

Suferinţa e şi mai apăsătoare pentru că, știindu-se nevinovat, nu-i înţelege rostul. „Cu primul
pas pe care l-am făcut în închisoare, m-am întrebat pentru ce am fost închis. Pe planul vieţii sociale,
privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de
conduită morală. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru Adevăr”. P55

În măcinarea aceasta sufletească, el caută răspunsul în cărţile care circulau în temniţă. „La
început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în
adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi
teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost
Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de
Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat, de
asemeni, pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile care se predau la Facultatea
de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi” [Ioan Ianolide, Întoarcerea la
Hristos, pagina 43

Cărţile duhovniceşti îl vor ajuta să vadă mai adânc lucrurile şi să se întoarcă spre sine însuşi.
În singurătatea celulei se roagă mult, căutând să înţeleagă rostul suferinţei. După chinuitoare
frământări şi zbateri, prin harul lui Dumnezeu, trăieşte o stare de iluminare în care îşi vede sufletul
plin de păcate. P56

Momentul acesta de iluminare va fi pentru Valeriu o adevărată naştere din nou. Înţelegerea
rostului suferinţei este cel dintâi folos al conştiinţei păcatului. „Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are
alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire” [Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pagina
25 Altfel va vedea însă lucrurile după ce dobândeşte o conştiinţă duhovnicească. Îşi dă seama că
cerinţele harului sunt mult mai profunde decât exigenţele moralei. „Am văzut că sunt un om păcătos.
M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Miam dat seama că eu, care doream cu toată
inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un
om nou” [Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pagina 230

Omul nou, spre care năzuieşte de acum, cere o prefacere mult mai adâncă decât eroul moral
aşa cum era înţeles de obicei în legionarism. Este omul duhovnicesc care, înnoindu-se prin pocăinţă,
şi-a curăţit haina botezului de zgura păcatelor.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire
cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Toate celelalte
preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea.

În acest scop, începând cu martie 1943, comandantul închisorii, maiorul magistrat Munteanu,
duşman învederat al legionarilor. În curtea închisorii, maiorul Munteanu ţine un discurs despre
eliberarea legionarilor cu condiţia de a merge pe front pentru reabilitare, discurs ce se încheie perfid
cu întrebarea: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?”. „Valeriu şi alţi câţiva - arată Ianolide - au
spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe; doream să luptăm împotriva
comunismului, năzuiam să unim țara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele
noastre nimic de «reabilitat» - şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că
nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate
greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un
monstru ca maiorul magistrat” [Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pagina 44, Editura Christiana,
București, 2006]. Prin urmare, răspunsul lui Valeriu va fi foarte ferm: „sunt ceea ce sunt, nu am de ce
mă desolidariza, cred în adevăr şi în bine şi în biruinţa lor” p 63

Ca urmare a refuzului desolidarizării, câteva sute de deţinuţi au fost izolaţi în Zarcă, înghesuiţi
în celule de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare slabă, dormit pe duşumele, fără paturi, doar cu
îmbrăcămintea lor zdrențuită. În astfel de condiţii mulţi se vor îmbolnăvi. Regimul acesta ţine până în
vara anului 1944. P64

După 23 august, un decret al puterii nou instalate eliberează toţi deţinuţii politici, cu excepţia
legionarilor. Cum în ţară domnea confuzia şi comuniştii nu au pus decât treptat mâna pe putere, în
perioada următoare, la Aiud viaţa a fost mai puţin aspră. Deţinuţii se bucurau de o oarecare libertate,
circulând neîngrădiţi în interiorul închisorii. Puteau ţine legătura între ei, mergând de la o celulă la
alta, de la un etaj la altul, ba chiar la cei din alte clădiri ale temniţei, fără a li se cere socoteală. În
afara Sfintei Scripturi, în temniţă pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală
pentru cei închişi. P 64-65

Descrierea vieţii duhovniceşti de la Galda este completată de mărturia lui Ioan Ianolide.
Acesta povesteşte câteva întâmplări legate de Valeriu, din răstimpul petrecut în colonie. „Valeriu
muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o
fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească.
Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.” Il văd pe Valeriu la
Galda, seara pe dealuri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl
văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit în duh, cu mâinile împreunate
precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl
văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Îl
văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind, cu însufleţire, tuturor celor care
căutau cuvântul lui Dumnezeu. Îl văd chinuindu-se să muncească şi să-și facă norma. Îl aud cântând
colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de
fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit. ” Ianolide 60-62

În anul 1948, un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în URSS deoarece, fiind
născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. [În relatarea acestui episod există unele diferenţe.
Nicolae Trifoiu, din informaţiile de la Marin Naidim, spune că Valeriu a fost luat în primăvara anului
1945 de la Galda şi dus la Văcăreşti, unde s-a prezentat în faţa comisiei de repatriere. La întoarcere,
prin bunăvoinţa gardianului care-l escorta, s-ar fi abătut pe la Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca.
Virgil Maxim vorbeşte şi el de o vizită a lui Valeriu la părintele Arsenie Boca, dar o plasează în alt
context. Despre episodul repatrierii, Virgil Maxim spune doar că „Valeriu a fost chemat în faţa
comisiei”, fără a preciza locul: a venit comisia la Galda sau a fost dus Valeriu la Bucureşti. Astfel de
diferenţe de la un memorialist la altul apar şi în descrierea altor situaţii, fiind normale având m
vedere intervalul scurs între producerea evenimentelor și consemnarea lor în scris] Valeriu însă a
refuzat categoric. p75

La începutul lunii mai 1948, deţinuţii de la Galda sunt aduşi la Aiud. Aici găsesc bisericile
profanate şi mobilierul devastat. Peste câteva zile vor găsi lacăte pe uşile bisericii. Regimul de
libertate de până acum se schimbă. Li se face o percheziţi amănunţită, luându-li-se orice carte, orice
foaie de hârtie scrisă sau nescrisă, orice vârf de creion. Erau căutate în special Sfânta Scriptură şi
cărţile religioase. Deţinuţii sunt scoşi la muncă în cele două secţii, mecanică şi tâmplărie, ale fabricii
închisorii. Dar după puţină vreme apar schimbări. La sfârşitul lunii mai, în urma unui ordin de la
Bucureşti, se face trierea generală a deţinuţilor politici; elevii vor fi trimişi la Târgşor, studenţii la
Piteşti, foştii demnitari la Sighet, muncitorii la Gherla, legionarii - în afara categoriilor de mai sus - la
Aiud. Valeriu, student la data arestării, va fi trimis la Piteşti. P 77-78

Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe

obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să
mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste
decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească.

Am purtat totdeauna în suflet, pentru Valeriu, imaginea tânărului pustnic consumat în

Rugăciunea Focului.

La Piteşti, Valeriu va rămâne aproximativ un an şi jumătate, până la sfârşitul lunii decembrie

1949. Nu a trecut prin reeducare, dar a suportat faza premergătoare, a regimului de exterminare
aplicat înainte de începerea torturilor. Ca urmare a unei campanii naţionale de combatere a TBC-ului,
cu un grup de 40 de deţinuţi suspecţi de această boală, va fi transferat la Văcăreşti, pentru
investigaţii, înainte ca reeducarea să fie extinsă pe scară largă la Piteşti. Din răstimpul petrecut de
Valeriu la Piteşti au rămas câteva mărturii, adevărate file de pateric. P94

Grupul lui Gafencu ajunge aici prin februarie 1950, venind de la Văcăreşti. În urma controlului
radiologic făcut la Văcăreşti, din cei 40 de suspecţi de TBC, doar 18 au fost găsiţi bolnavi, ceilalţi
făcând cale întoarsă la Piteşti. După regimul de exterminare de care au avut parte, Târgu-Ocna era un
adevărat rai pentru noii veniţi: mâncare consistentă şi suficientă, libertatea de a circula de la o
cameră la alta şi de a sta la soare în curte, posibilitatea de a vorbi cu ceilalţi, atitudinea binevoitoare a
gardienilor şi altele. P104

Dacă Piteştiul şi reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu
Dumnezeu, înclinat în sine şi transformat în fiară pentru semeni, TârguOcna se află la polul opus. S-a
ajuns aici la o atmosferă de înălţare creştină, de dragoste şi jertfă, unică în istoria gulagului comunist.
Târgu-Ocna a fost un Piteşti pe dos. Spune părintele Voicescu: „S-a format la Târgu-Ocna mai mult
decât o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât
legăturile de sânge.” Parintele Constantin Voicescu - Un duhovnic al cetății, pag. 28

Deşi foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea sa, Valeriu era sufletul atmosferei
duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el. „Era - spune
Aurelian Guţă - cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de
nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri
ce iradia din el neîncetat” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din
România, pag. 117

Harisma vederii inainte. Nu-ți fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi eliberat. Am rămas
siderat. M-am uitat la el, crezând că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să
mă facă să sper că voi fi eliberat. - Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el. Chiar aşa s-a
întâmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat: - Care eşti, bă,
Anastasescu? Fă-ţi bagajul! M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi - aşa cum a spus Valeriu - am
fost eliberat”. P 142

Cel mai impresionant gest creştinesc din câte a făcut Valeriu a fost, fără îndoială, salvarea
vieţii pastorului protestant de origine iudaică Richard Wurmbrand. Unii bolnavi au primit de la familii
medicamentul salvator, streptomicina, care pe atunci făcea minuni în bolile de plămâni. Printre ei se
afla şi Leonida Stratan, a cărui stare de sănătate se îmbunătăţise. Drept urmare, se hotărăşte să-i dea
medicamentul lui Valeriu, care se afla într-o stare gravă. Valeriu l-a primit, dar la rândul său, în ciuda
argumentelor şi opoziţiei celor apropiaţi, îl cedează pastorului Wurmbrand. Astfel, pastorul a fost
salvat cu preţul vieţii lui Valeriu. P143

Pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de
impresionat, încât a cerut să fie botezat în credinţa ortodoxă, alegându-şi numele de Valeriu, după
numele lui Valeriu Gafencu. Dorinţa i-a fost împlinită de unul din preoţii noştri. El a rămas însă în
continuare protestant. P145

Ajuns în Occident după eliberare, pastorul va fi coordonatorul activităţii a şaisprezece misiuni

creştine din diferite ţări libere, care aveau ca scop ajutorarea celor ce au suferit sub regim comunist.
Astfel, cele spuse de Valeriu când a cedat streptomicina lui Wurmbrand - că pastorul, dacă scapă cu
viaţă, prin poziţia şi relaţiile sale va face mult bine în favoarea celor ce sufereau de pe urma
comunismului - s-au dovedit adevărate. P152

Spre dezamăgirea foştilor colegi de suferinţă de la Târgu Ocna, care i-au citit cărţile, traduse
şi în limba română, deşi vorbeşte frumos despre ajutorul pe care l-a primit de la ceilalţi deţinuţi,
pastorul nu spune niciunde că Valeriu Gafencu i-a salvat viaţa. P152

Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993, pag. 90-
91 Mi-ar plăcea să văd ţara guvernată în întregime de evrei. Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru,
legiuitorii, funcţionarii publici - toţi să fie evrei! Aş pune o singură condiţie: să fie asemenea vechilor
cârmuitori evrei, Iosif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, Sfântul Pavel şi Iisus Însuşi. Fiindcă, dacă ne vor
mai conduce unii evrei ca Ana Pauker, atunci s-a zis cu România.

În timpul anchetei, vorbind de principiile creştine întocmite de Valeriu, Ianolide spune:

„Principiile lui Valeriu Gafencu au numai unele asemănări cu doctrina lui Corneliu Zelea Codreanu şi
cu scrierile celorlalţi conducători legionari. Legionarul Valeriu Gafencu a ajuns la concluzia că
Codreanu, în doctrina sa, s-a abătut de la adevăratul creştinism, subordonându-l ideii naţionaliste şi
politice. Legionarul Valeriu Gafencu în principiile sale se fixează pe un plan spiritual cuprinzând în sine
toate neamurile” [Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 11, fila 331].
 25. Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos,
cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun,
la 24 decembrie 1920. Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România.
Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.
Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul
în Bălţi. P41

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-
Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră
să o facă. P41

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea
de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru
conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în
expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în
Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul
ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de
educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată
ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era
sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu
putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel
german. P41-42

Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de
muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea.
Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la
penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare. P42-43

Aiud

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii
ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor,
Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de
Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini,
precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales
asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul
său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un
credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea
în cea mai autentică spiritualitate. P 43

Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou. Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ,
izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii
sale spirituale. De aici înainte va trăi pentru a se curăţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.
P 43
 Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi
luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul prin contemplaţie. Noaptea citea Paraclisul Maicii
Domnului iar ziua Acatistele. Mergea regulat la biserică, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie.
Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era
deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice duhovniciei. P46

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în zarca cu regim sever, fără cărţi, fără
contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime
Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul!”. P 47 (Zarca era o sectie cu regim special a inchisorii Aiud: De dimineață la ora 5 si
pana seara la ora 10 erai obligat sa stai in picioare sau pe marginea patului, chiar daca erai bolnav.
Orice asistenta medicala era exclusa. Ciorba se strecura. Nu era permis sa existe nici o boaba de
fasole, de arpacas sa uvreo bucata de cartof. La geam, oblon astupat. Exista si o ratie de lemne: trei
surcele”.)

Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de
lagăr, deci cu oarecare libertate. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe
Dumnezeu. P60

Valeriu se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie.
Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă dar s-a smuls din ea cu
hotărârea de a se călugări. Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la
Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu.
Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta,
înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah. P
60

Pitesti

Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului iar Valeriu,
ştiind acest lucru, înfrânându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai
mic. În sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire. P 75

Valeriu reuşise să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicole şi pe căi riscante
a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul
13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după
Ioan, Psalmul 50 şi Psalmii Utreniei. Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa, fiind urmărite
cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreo unul într-o celulă era pedepsită toată lumea. S-au
făcut percheziţii separate, parţiale şi unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele.
Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi duşumelele
cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase. Când au dispărut toate fascicolele era
prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin
metode de comunicare stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit; scrisul
pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de deţinuţi); expedierea de mesaje prin
alfabetul Morse. Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugăciuni, acatiste, poezii,
cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos. P77

În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A
căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi. A fost dus deci
la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă unde era păzit zi şi noapte de temniceri. Medicii
veneau să-l vadă escortaţi. După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în
decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti şi
apoi la Târgu-Ocna. Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din
Piteşti: iadul “reeducării”, unde el era cap de listă, mare “bandit”, “mistic retrograd”, duşman de
moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi
deţinuţi. Urma să intre printre primii în tura reeducării. P81-82

Tagru-Ocna

Lotul de bolnavi din Piteşti – din care făcea parte şi Valeriu - fusese trimis iniţial la spitalul-penitenciar
Văcăreşti, în decembrie 1949. Dar la Văcăreşti s-a decis ca aceşti bolnavi să fie trimişi la penitenciarul-
sanatoriu T.B.C. din Târgu-Ocna. Aşa se face că au sosit aici la începutul anului 1950. P122

În noaptea asta am privegheat. Aşteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte
frumos. Îl cântam în minte. Îl desluşeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine,
căci nu cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid şi senin când
deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare am
ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare,
vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aevea lângă mine.
Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: “Eu sunt Mireasa ta! Să nu te
temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare.
Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă
pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar
de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi
prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez.
Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”. Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire.
M-am uitat în mână dar nu mai aveam nici o fotografie. P180

Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să
vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea
mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură
i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să
fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am
trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi
deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare,
sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar
multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. P 190-191
Au rămas de la Valeriu câteva scrisori trimise între 1942-1948. Sunt scrisori adresate familiei şi
trecute prin cenzura penitenciarului. Ele surprind cu fineţe devenirea lăuntrică a lui Valeriu din anii lui
de căutări şi frământare. P223

În ultima parte a vieţii Valeriu a compus şaisprezece poezii autobiografice şi testamentare. Nu a avut
nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi
duse mai departe. P 241
Surse web
1. https://adevarul.ro/locale/constanta/cum-ajuns-studentul-valeriu-gafencu-sfantul-
inchisorilor-nu-puteai-sa-ti-dai-seama-ceea-spune-vede-duh-duhul-vorbeste-el-
1_56cc8bf45ab6550cb8209ca1/index.html

Valeriu Gafencu a trăit doar 31 ani, însă în scurta sa viaţă, studentul basarabean de la Drept şi
Filosofie avea să atingă un nivel atât de înalt de purificare spirituală, dând dovezi cruciale de jertfă de
sine pentru semenii săi, încât camarazii săi l-au considerat motivul pentru care ei au fost salvaţi de la
pieire.

A fost fiul cel mare al soţilor Vasile şi Elena, care au mai avut apoi trei fete: Valentina, Eleonora şi
Elisabeta. Micul Valeriu a studiat la liceul din Bălţi, apoi a devenit student la Facultatea de Drept şi
Filosofie din Iaşi. Era anul al II-lea, când preocupările sale către credinţă care îl făcuseră să se alăture
Frăţiei de Cruce legionare au dus la arestarea sa, în 1941.

Şi totuşi, grav bolnav, subnutrit, netratat, Gafencu renunţa fără regrete la porţiile şi aşa mici
de hrană pentru a le da colegilor săi, ca măcar ei să reziste, pentru familiile şi copiii care îi aşteptau
acasă.

Iubirea pentru cei din jur a dus şi la salvarea vieţii pastorului protestant evreu Richard
Wurmbrand, cu preţul înrăutăţirii stării sale. O doză de streptomicină, care ajuta bolnavii de plămâni,
îi fusese dăruită lui Gafencu de către un alt deţinut, Leonida Stratan, care o primise - minune - de
acasă. Pentru că se simţea mai bine, Stratan a renunţat la doză pentru a-i ameliora starea lui
Gafencu. Acesta, însă, i-a cedat-o lui Wurmbrand, care a fost astfel salvat. Deţinuţii spun că pastorul
protestant evreu a simţit nevoia să se boteze ortodox, luându-şi numele de Valeriu, după salvatorul
său.

Un alt episod tulburător despre puterea unui suferind este relatat tot de deţinuţi, în cartea
„Sfântul închisorilor“ elaborată de monahul Moise de la Arhiepiscopia Alba-Iulia, care a strâns
mărturii ale celor care l-au cunoscut. În 1951, Valeriu Gafencu, care făcuse apendicită acută, a răbdat
operaţia pe viu, pentru că anestezia nu reuşise. Dar nu s-a plâns niciodată de nimic, considerând că
nu trebuie să fie o povară pentru ceilalţi. Colegii l-au îngrijit până-n ultima clipă.
 2. https://www.crestinortodox.ro/sfinti/valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor-123622.html

Activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in
Fratiile de Cruce, vazute drept bariere de rezistenta ridicate impotriva comunismului bolsevic, a fost singurul motiv
pentru care el a fost numit "dusman al ordiniii publice".
 3. https://www.activenews.ro/cultura-istorie/18-februarie-68-de-ani-de-la-moartea-lui-Valeriu-
Gafencu-%E2%80%9ESfantul-Inchisorilor-Doamne-da-mi-robia-care-elibereaza-sufletul-si-ia-
mi-libertatea-care-mi-robeste-sufletul-21375

Din cauza torturilor și regimului de bestialitate din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a
ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp
de doi ani este considerată, de către mulți, drept o minune. În închisoarea comunistă din Pitești a
dobândit boli precum reumatism, TBC pulmonar, osos și ganglionar. Mulți dintre cei care au fost
în preajma lui în ultima parte a vieții sale se consideră fericiți că au avut acest privilegiu,
mărturisind că, deși trupul îi era o epavă, din cauza lipsei de hrană, chipul îi era îmbrăcat într-o
lumină stranie, nepământeană, pentru că, spun ei, „sufletul și mintea sa nu se despărțeau
defel de rugăciune”.

Seninătatea cu care își aștepta Valeriu moartea i-a înmuiat, atât pe colegii săi de suferință,
cât și pe „gardienii-călăi”. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup și cu hemoptizie (tușea
scuipând sânge), chipul lui Valeriu emana, totuși, lumină, deși această boală aduce, de regulă,
deprimare și schimonosire a chipului.

La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a
rostit ultimele sale cuvinte: "Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea
care-mi robește sufletul". Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi,
pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se
închine la targa unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o
groapă comună, a tuberculoșilor.
 4. https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1047491-valeriu-gafencu-dumnezeu-revarsase-asupra-
lui-harul-frumusetii-sub-toate-aspectele.htm

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu,
declarand: "Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere
diactice".

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse
printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.
 5. J

Totodată era cunoscut pentru sacrificiul de sine. Se spune că, deşi bolnav, dădea din porţile sale
de hrană infime celor care aveau copii şi soţie acasă, pentru a-i ajuta să supravieţuiască.
 6. https://adevarul.ro/cultura/istorie/In-apararea-valeriugafencu-sfantul-Inchisorilor-
1_51a67fffc7b855ff563bf6c9/index.html

Guvernul României, prin intermediul Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în

România „Ellie Wiesel“, instituţie guvernamentală subordonată primului ministru Victor Ponta,
conform cu O.U.G. nr. 16 / 08.05.2012, a solicitat Primăriei Tg. Ocna retragerea titlului de ”Cetăţean
de Onoare” acordat post-mortem, prin HCL nr. 17 / 10.02.2009, deţinutului politic Valeriu Gafencu,
decedat în închisoarea comunistă de la Tg. Ocna, ca urmare a regimului de exterminare la care a fost
supus.

Solicitarea INSHR ”Ellie Wiesel” nu are însă ca obiect legitima condamnare publică şi oficială a
unui asasin, ci loveşte neargumentat, cu o înspăimântătoare superficialitate a argumentelor juridice,
istorice şi morale, în memoria unui tânăr care a plătit cu libertatea şi apoi, cu viaţa, o alegere pe care
a făcut-o la vârsta studenţiei. Un om tânăr al cărui comportament creştinesc, demn şi curajos în faţa
chinurilor inimaginabile la care a fost supus de torţionarii comunişti, i-a adus respectul din partea
poporului care l-a cinstit cu supranumele de ”Sfântul Închisorilor”, aşa cum l-a numit evreul convertit
la creştinism, monahul Nicolae Steinhardt.

Argumentele Guvernului contra lui Valeriu Gafencu - amatorism juridico-istoric Argumentul

Guvernului (1): ”Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, prin sentinţa nr.485/94 din 25 mai 1941, a
dispus condamnarea într-un lot de 18 persoane a lui Valeriu Gafencu, pentru participarea la
Rebeliunea Legionară. Gafencu a fost învinuit de faptul că în calitate de conducător al organizaţiilor
şcolare Frăţiile de Cruce din Iaşi a instigat direct pe elevii Liceului Naţional, Liceul Internat şi Liceul de
Fete ”Oltea Doamna” la nesupunere faţă de legile şi autorităţile şcolare, determinându-i în ziua de 23
ianuarie 1941 să suspende cursurile. Această instigare a avut ca urmare declararea grevei de către
elevii sus arătatelor licee. Valeriu Gafencu a fost condamnat la 3 luni şi o zi închisoare corecţională şi
2000 lei amendă corecţională pentru faptul de ”Instigare publică”, prev. şi penal de art. 327 al 1 C.P.
comb. cu art. 177 C.J.M. şi I.D. nr. 856/938. (CNSAS. Dosar P 013 125, Vol. I, f. 603-614 f.v.)”.

Analiza noastră: Din text nu reiese că Valeriu Gafencu a comis vreo crimă împotriva vreunei
persoane fizice - român, evreu sau de altă naţionalitate. El a reuşit să determine elevii de la trei
importante licee din Iaşi să intre în grevă şi să protesteze împotriva lui Ion Antonescu, care
declanşase acţiunile de înlăturare de la conducerea ţării a legionarilor lui Horia Sima. Faptul că sute
de elevi au intrat în grevă la îndemnul lui Valeriu Gafencu demonstrează, pe de o parte, capacitatea
extraordinară a tânărului de 20 de ani de a mobiliza tinerimea, iar pe de altă parte, aderenţa tinerilor
elevi din acele vremuri la ideologia legionară. Oricum am interpreta însă acţiunile lui Valeriu Gafencu
în timpul Rebeliunii Legionare, este imposibil să concluzionăm că acestea reprezintă complicitate la
vreun asasinat ori la vreo acţiune criminală antisemită. O dovadă este însăşi durata extrem de mică a
condamnării la pedeapsa cu închisoarea - 3 luni şi o zi - stabilită de Tribunalul Militar.

Argumentul Guvernului (2): ”Valeriu Gafencu a fost condamnat în data de 5 decembrie 1941,
de către Curtea Marţială a Corpului 4 Armată prin sentinţa nr. 2374/941 cu unanimitate de voturi
făcând aplicaţiunea art. 5 şi 7 al. I din D.L. nr. 236/ 941 şi art. 326 C.J.M., pentru Crimă de constituire
de asociaţiune şi activitate legionară potrivnică ordinei existente în stat prev. şi penal de art. 5 şi 7 al.
I din D.L. nr. 236/ 941, la 25 ani muncă silnică şi 1000 lei cheltuieli de judecată. (Dosar CNSAS)”

Analiza noastră: Din text nu reiese că Valeriu Gafencu a realizat acţiuni antisemite sau de
complicitate la pregătirea ori executarea unor asasinate îndreptate împotriva unor minorităţi sau
indivizi. Dacă anexat la sentinţă ar exista probe că Valeriu Gafencu a participat la organizarea unor
astfel de acţiuni, presupunem că Guvernul Ponta, prin INSHR ”Ellie Wiesel”, le-ar folosi ca argumente
suplimentare în adresa pe care a înaintat-o către Primăria Tg. Ocna. Utilizând strict textul sentinţei la
care fac referire oficialii guvernamentali, se poate concluziona că Valeriu Gafencu a fost condamnat
de Curtea Marţială pentru acţiuni de sorginte legionară îndreptate împotriva dictaturii militare
instaurate de Ion Antonescu, nimic legat de crime comise împotriva evreilor.

Argumentul Guvernului (3): ”Având în vedere că Valeriu Gafencu a fost membru al unei
organizaţii fasciste, fapt pentru care a fost condamnat de două ori de către statul român, precum şi
faptul că nu a fost niciodată condamnat la închisoare de către regimul comunist, considerăm că
acordarea titlului de cetăţean de onoare reprezintă recunoaşterea şi încurajarea morală a imaginii
unei persoane care a militat pentru valori şi principii incompatibile cu valorile democraţiei”.

Analiza noastră: Principala eroare comisă în text este susţinerea ideii că Valeriu Gafencu a
fost condamnat de statul român pentru că era membru al unei organizaţii fasciste. Să restaurăm
realitatea istorică: Mişcarea Legionară, organizaţia fascistă în care era membru Valeriu Gafencu,
proclamase Statul Naţional Legionar şi a condus statul român prin colaborarea dintre Ion Antonescu
şi Horia Sima. Lupta între camarila militară a lui Ion Antonescu şi legionarii lui Horia Sima a fost o
luptă pentru putere, ambele tabere fiind de esenţă anti-democratică, utilizând toate pârghiile de care
dispuneau, inclusiv forţa armată şi instanţele militare de judecată. Tânărul de 20 de ani, Valeriu
Gafencu, a fost doar o victimă colaterală a acestei lupte politice sângeroase.

După Rebeliunea Legionară, provocată de lupta pentru putere între cele două forţe
dictatoriale care conduceau ţara - Mişcarea Legionară şi militarii grupaţi în jurul lui Antonescu - statul
român nu a redevenit o democraţie, ci s-a transformat într-o dictatură militară sângeroasă controlată
de camarila militară a Mareşalului Ion Antonescu. Rezultă că Valeriu Gafencu a fost condamnat la
pedeapsa cu închisoarea de o dictatură militară - ale cărei principii de funcţionare au rămas fasciste şi
antidemocratice, ca şi cele din fostul stat naţional legionar - sentinţă ce are un identic conţinut
imoral, prin izvorul ei juridic (o Curte Marţială subordonată unei dictaturi militare) ca şi sentinţele
date de dictatura comunistă împotriva legionarilor care au luptat ca partizani în munţi, împotriva
trupelor Securităţii, în anii '50.

Evident, contra-argumentul zdrobitor este că Valeriu Gafencu a murit închisoarea comunistă,

ca urmare a regimului de exterminare, deci el ESTE O VICTIMĂ A REGIMULUI COMUNIST!
 7. https://www.g4media.ro/video-institutul-national-pentru-studierea-holocaustului-senatorul-
sorin-lavric-aur-a-adus-un-omagiu-lui-valeriu-gafencu-asa-zis-sfant-al-inchisorilor-gafencu-a-
fost-membru-act.html

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România avertizează Senatul României că
senatorul AUR, Sorin Lavric, a adus un omagiui lui Valeriu Gafencu, membru activ al Mișcării
Legionare, la 100 de ani de la nașterea sa. Într-o intervenție politică pe 24 februarie la tribuna
Senatului, Lavric l-a numit pe Gafencu ”sfânt al închisorilor” și ”o figură legendară în universul
carceral”, ”simbolul jertfei creștine” și ”plămada mistică cea mai convingătoare”. Institutul atrage
atenția în comunicat că Valeriu Gafencu a fost membru activ al Mișcării Legionare, care a ”incitat cu
pistolul în mână elevi din liceele ieșene” să se alăture loviturii de stat în timpul rebeliunii legionare
din 1941.
 8. https://lumeacredintei.com/stiri/solidaritate-cu-valeriu-gafencu-cerem-primariei-targu-ocna-
sa-nu-dea-curs-presiunilor-institutului-ellie-wiesel-si-sa-nu-retraga-sfantului-inchisorilor-
titlul-de-cetatean-de-onoare/

1. Cu privire la acuzația de “membru al unei organizații fasciste” lansată de reprezentanții

INSHREW, vrem să vă aducem la cunoștință faptul că studentul Valeriu Gafencu a fost condamnat de
instanțele militare ale regimului antonescian, în cadrul unor ample măsuri de represalii politice
aberante, cărora le-au căzut victime zeci de mii de cetățeni români, între care foarte mulți minori,
elevi membri ai organizațiilor Frățiile de Cruce. Condamnările aberante la zeci de ani de detenție
grea, dictate de aceste instanțe militare care condamnau cetățeni români pentru gesturi simbolice
sau nesemnificative în spațiul public după o legislatie absurdă de tip totalitar, aveau scopul de a
justifica măsurile abuzive prin care regimul antonescian din acei ani înțelegea să elimine orice
opoziție politică, orice manifestare pluralistă în societatea românească.
Este cunoscut faptul că regimul Ion Antonescu a dus o consecventă politică de eliminare a
adversarilor politici,în mod special a celor legați de Mișcarea Legionară, fie prin execuții sumare, fie
prin încarcerarea lor cu condamnări extraordinar de lungi, fie prin trimiterea acestora pe front în
prima linie, în operațiunile cele mai periculoase.
De altfel, din luările de poziție repetate ale reprezentanților INSHREW, rezultă că aceștia definesc
regimul generalului Ion Antonescu dintre 1941 și 1944 ca unul dictatorial, întemeiat pe abuz, pe
crime și pe încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, țncadrând ca genocid și crime
împotriva umanității represiunile împotriva comunităților evreiești și de etnie romă ca victime ale
acestui regim. În aceste condiții, este de neînțeles pentru noi dubla măsură adoptată de
reprezentanții INSHREW, care deplâng anumite victime ale regimului antonescian, dar în același timp
găsesc justificări sentințelor politice dictate împotriva altor victime, aliniindu-se necondiționat tezelor
susținute de de autoritățile represive ale unui regim de tip fascist, obedient Germaniei hitleriste, pe
care altminteri îl detestă.
De asemenea, în baza celor mai sus arătate, este clar că Valeriu Gafencu nu a fost condamnat de
două ori pentru că ar fi fost “membru al unei organizații fasciste”, așa cum eronat se afirmă în
documentul INSHREW. În realitate, el a fost condamnat ca adversar politic al unui regim totalitar, și
nu pentru apartenența în sine la o organizație fascistă, ci, așa cum spune și sentința citată de
INSHREW, pentru “instigare publică” și respectiv “crimă de constituire de asociațiune și activitate
legionară, potrivnică ordinei existente în stat” – care după cum am văzut era unul de inspirație
fascistă.
2. Faptul că Valeriu Gafencu “nu a fost niciodată condamnat la închisoare de către regimul
comunist”, așa cum se exprimă reprezentanții INSHREW, nu îi poate anula acestuia nici statutul de
fost deținut politic și nici incontestabilele fapte de sfințenie, comportamentul său de martir al
inchisorilor comuniste. În ultimă instanță, Valeriu Gafencu a fost condamnat tot de un regim totalitar,
și atunci când vorbim de încălcarea drepturilor omului, de discriminări și de destine frânte abuziv,
considerăm că victimele au dreptul la recunoașterea și considerarea calității lor personale, indiferent
de momentul represiunii sau felul regimului totalitar responsabil.
Ori, acordarea post-mortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu
Ocna, s-a făcut nu pentru apartenența sa la o miscare politică, ci pentru comportamentul lui
excepțional față de semenii săi din închisoare, mergând până acolo încât și-a iertat sincer torționarii
care l-au dus la moarte.
Referitor la poveștile cu pistoalele lui Valeriu Gafencu, îndrugate de Alexandru Florian în ședința
amintită Consiliului Local Târgu Ocna și reluate în comunicatul Institutului Elie Wiesel din 26 februarie
a.c., redăm un document al Curții Marțiale a C IV T - Parchetul Militar,extras din Dosarul nr.
1437/1941, privind pe Valeriu Gafencu ș.a,, în care se concluzionează: „În drept, deși numiții au
activat în mișcarea legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod
ar fi fost depozitate acolo de dânșii sau cu știința lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se
clasa dosarul privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian și Simionescu Neculai, din lipsă de indicii
penale suficiente împotriva lor. Iași, 2 august 1941”. Documentul are rezoluția „se clasează" (vezi
documentele 3-4).
9. http://www.marturisitorii.ro/2015/02/18/surorile-sfantului-inchisorilor-valeriu-daca-scapa-
voia-sa-devina-calugar-interviu-video/
DOAMNELE VALENTINA SI ELEONORA, SURORILE LUI VALERIU GAFENCU

10. http://www.marturisitorii.ro/2017/01/24/24-ianuarie-1921-ziua-cand-s-a-nascut-un-sfant-
valeriu-gafencu-fiul-unui-martir-al-unirii-basarabiei-cu-tara/
 Tatal lui, Vasile Gafencu, face parte dintre Martirii Unirii. El a devenit deputat in Sfatul Tarii si a
activat in comisia de control si de agricultura. A fost printre cei 86 de votanti ai Unirii Basarabiei cu
Romania pe 27 martie 1918. Arestat dupa ocuparea Basarabiei de catre sovietici el este deportat intr-
un lagar de dincolo de Cercul Polar unde este si exterminat, in anul 1942. In aceeasi perioada, fiul sau
isi incepea martirajul de Sfant al Inchisorilor.

VASILE GAFENCU IMPREUNA CU SORA SA VERA (MARITATA CUCOS); JOS DE STANGA LA

DREAPTA: CUMNATA LUI VASILE SI FIICA ACESTEIA, MAMA LUI VASILE SI A VEREI, FETITA VEREI
 11. http://www.marturisitorii.ro/2017/02/19/omagiu-extraordinar-adus-lui-valeriu-gafencu-in-
ziarul-lumina-al-patriarhiei-romane-la-65-de-ani-de-la-nasterea-la-ceruri-a-sfantului-inchisor/

Valeriu Gafencu. Un om, un spirit, pe care unii s-au străduit să-l șteargă din memoria istoriei
secolului trecut. Dar ceea ce a făcut și mai ales a trăit acesta de-a lungul anilor de detenție, povestit
de cei cu care s-a întâlnit, nu putea să piară în negura uitării. Valeriu Gafencu rămâne pentru toți
duhul viu, mistuit de dragostea pentru Hristos și semeni.

Constituie un mare paradox pentru toţi cei care citesc literatura scrisă de cei din închisorile
comuniste faptul că, pe de o parte, aceştia, aflaţi în temniţă, sub teroarea anchetatorilor, a chinurilor
şi tratamentului exterminator la care au fost supuşi ani întregi, erau asemenea unor frunze bătute de
vânt, la discreţia absolută a autorităţilor. O afirma cu nonşalanţă chiar politrucul Penitenciarului
Târgu Ocna într-un dialog cu Valeriu Gafencu: „Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu te vei opera, vei
muri (Valeriu făcuse apendicită acută şi trebuia operat de urgenţă la spitalul din oraş fiindcă în
sanatoriu nu exista posibilitatea acestei intervenţii chirurgicale). (…) Eşti un om inteligent şi poţi să ne
fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia. De ce nu treci de partea noastră? Ai ce câştiga!”

Valeriu, în dureri groaznice, dar zâmbind îngăduitor, i-a spus: „Dacă viaţa unui om depinde de alt
om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu,
atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!” Însuşi Gafencu admite că în condiţiile date, sigur, soarta
deţinuţilor era în mâna conducătorilor închisorii. Dar cuvintele cu care se termină convorbirea dintre
cei doi lămureşte clar cine este mai puternic: „Între mine și dumneavoastră stă conștiința. Dumnezeu
nu este de vânzare. Tranzacții de conștiință nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau
decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul, și eu adevărul îl slujesc. Nu sunt
judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără
Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreți să-L primiți pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească”.

Ce era de fapt Fratiile de Cruce? Această organizație avea în primul rând un caracter formator
pentru tinerii care făceau parte din ea, şi nu unul politic. Nici nu avea cum să fie altfel, de vreme ce la
vârsta aceea (15-19 ani) accesul la viața socială și politică nu era ceva posibil și firesc, pe primul plan
stând învățătura, sportul amator, iar în timpul vacanțelor, munca în gospodărie alături de părinți. În
FDC, intrarea nu era liberă, ci conformă unor exigențe, altele decât cele pretinse de partidele din ziua
de astăzi. Educația pe care o primeau avea mai întâi o latură moral-spirituală, de formare pe linie
creștină, îndemnându-i pe tineri să se spovedească, să aibă un program de rugăciune, să postească,
să evite păcatele trupești, să fie milostivi, corecți, punctuali, săritori, gata să-i ajute pe alții,
ascultători, silitori la învățătură. Cei admiși întâlneau aici o atmosferă de dragoste, seriozitate și
entuziasm potrivită pentru creșterea lor sufletească. Tinerii adunați în FDC alcătuiau o adevărată
familie, fiind învățați să se iubească și să se ajute la nevoie. Valeriu era un spirit deosebit. Aceasta l-a
determinat pe profesorul său de drept civil Constantin Angelescu, să fie avocatul apărării în procesul
intentat lui Gafencu și să spună: „Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor, căci
societatea nu va avea decât de pierdut dacă va fi scos din mijlocul ei. Este unul dintre cei mai buni
studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.

Atât cât va sta la Aiud, vreme de șase ani, Valeriu se va alătura unui grup de deținuți care și-au
asumat cu mare seriozitate viața duhovnicească. Erau numiți, fie cu admirație, fie în derâdere,
„misticii”, fiindcă puneau în centrul preocupărilor lor trăirea învățăturii lui Hristos, conform Sfinților
Părinți. Totuși, la început, atitudinea față de acest grup era una de reținere, ei nebucurându-se de
prea mare credit în rândul celorlalți întemnițați.

De la Aiud, Gafencu a fost mutat la Pitești, însoțit de prietenul său Ioan Ianolide, dar nu a avut
parte de „reeducare”. Pentru că era foarte bolnav de plămâni, a fost trimis la Închisoarea Văcărești,
unde, la controlul radiologic, i s-a confirmat diagnosticul de TBC pulmonar, alături de alte afecțiuni
care îi șubreziseră iremediabil sănătatea. În urma trierii, a plecat cu un lot de foști studenți la
Penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Acolo regimul detenției era mai puțin sever. Valeriu copleșea
prin puternica sa personalitate și înalta ținută creștină trăită fără ostentație și, deși în permanență
era țintuit la pat, influența profund atmosfera spirituală din închisoarea unde își ducea zilele. Dintr-un
lăcaș al morții, unde tuberculoșii ar fi trebuit să-și trăiască cu spaimă ultimele zile, sanatoriul de la
Târgu Ocna devenise un templu al rugăciunii. Iar asta, în primul rând datorită lui Valeriu.