d.

Razboiul peloponesiac

Pentru reconstituirea acestei perioade, istoricii dispun de izvoare relativ puţine, dar de bună calitate.
Este vorba în primul rând, de Războiul peloponnesiac al lui Tucidide, care reprezintă momentul de
apogeu al istoriografiei antice, şi Hellenika ale lui Xenofon. La acestea, mai putem adăuga Vieţile
paralele ale lui Plutarh precum şi câteva inscripţii.

Războiul a fost precedat de unele acţiuni care au sporit neîncrederea dintre cele două blocuri politice
şi militare, care sunt denumite de obicei drept pretexte pentru începerea acestuia. Este vorba de
conflictul din Korkyra, o insulă aflată în vestul Greciei (azi Corfu), de conflictul Potideei, o colonie
corinthiană din Peninsula Chalcidică, precum şi de aşa-numita psefisma (decret) megariană. Aceste
trei pretexte, în care erau implicate două dintre cele mai de seamă cetăţi din liga peloponnesiacă,
Corinthul şi Megara, arată că războiul Peloponnesiac nu a fost datorat numai diferenţelor ideologice,
ci că interesele economice au jucat un rol foarte important. Căci, deşi Liga Peloponnesiacă grupa
cetăţi oligarhice şi în genere mai puţin dezvoltate, erau printre acestea, cum este cazul Corinthului şi
Megarei, cetăţi meşteşugăreşti şi comerciale foarteimportante, interesate în comerţul maritim în
mările Meditranei.

Deschiderea ostilităţilor a fost decisă în congresul de la Sparta, unde spartanii, sub presiunea
reprezentanţilor Corinthului şi Megarei, au fost nevoiţi să iasă din expectativă şi să ia conducerea
forţelor Peloponnesiace. Războiul, foarte îndelungat, are mai multe perioade. Între 431-421, este
războiul arhidamic, numit astfel după numele regelui spartan Arhidamos care conducea trupele
peloponnesiace. Cea de a doua perioadă, între 421-415, începe cu pacea lui Nikias, numită astfel
după omul politic athenian care a contribuit la încheierea acestei păci, şi durează până la hotărârea
eclesiei atheniene de a face o campanie militară în Sicilia. Între 415-404 este perioada finală a
războiului, caracterizată prin înfrângeri repetate ale Athenei şi prin imixtiunea statului persan în acest
conflict fratricid.

Nici una dintre tabere nu a reuşit să-şi adjudece victoria, ceea ce adus la încheierea păcii. Pacea nu a
fost de fapt respectată de cele două părţi, fiecare din ele încercând să atragă aliaţi din tabăra
cealaltă. Expediţia atheniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru pentru athenieni din care nu şi-au
mai revenit. Profitând de slăbirea ei, numeroase cetăţi au părăsit Liga atheniană. În desfăşurarea
războiului un rol însemnat l-au avut perşii care au sprijinit pecuniar pe spartani pentru a construi o
flotă comparabilă cu cea atheniană.

Victoriile spartane din Sicilia, precum şi cea navală de la Aigos Potamos a obligat Athena să capituleze
(anul 404 a.C.). Pacea care s-a încheiat prevedea predarea flotei atheniene, distrugerea fortificaţiilor
Athenei, rechemarea exilaţilor, părăsirea tuturor posesiunilor exterioare şi alianţa defensivă şi
ofensivă cu Sparta.

e. Criza secolului IV
Victoria Spartei şi a aliaţilor săi nu a reuşit să stingă conflictele dintre cetăţile greceşti. Dimpotrivă,
Sparta, fiind prea puţin pregătită să conducă lumea greacă, aceasta va intra într-o îndelungată criză,
cunoscută în istoriografia sub numele de criza secolului IV. A fost o criză mai ales politică dar şi
economică, ideologică, religioasă şi a moravurilor.

În plan politic, criza secolului IV are mai multe perioade: perioada hegemoniei spartane (404-371);
perioada hegemoniei thebane (371-362) şi perioada războaielor sacre care s-au încheiat prin
instaurarea dominaţiei macedonene în Grecia (337 a.C.).

Perioada hegemoniei spartane este de fapt un lung şir de conflicte intergreceşti şi de schimbări de
alianţe. Sfârşitul acestei perioade, a însemnat înlăturarea hegemoniei spartane şi înlocuirea ei,
pentru o scurtă perioadă de timp, cu hegemonia thebană. Theba se afla în fruntea confederaţiei
beoţiene, care s-a format către sfârşitul secolului al V-lea a.C. În fruntea acestei confederaţii au fost
oameni politici şi generali remarcabili, precum Pelopidas şi Epaminondas, care au adus cetatea Theba
în rândul celor mai de seamă state greceşti. Încercarea Thebei de a instaura hegemonia sa în lumea
greacă s-a lovit de opoziţia a numeroase cetăţi greceşti şi mai ales a Spartei, dar încercarea acesteia
de a-şi restabili autoritatea în Beoţia s-a soldat cu victoria zdrobitoare de la Leuctra din apropierea
Thebei (anul 371 a.C.). În anii următori, în coaliţia antithebană a intrat şi Athena. Bătălia de la
Mantineea, din anul 362 a.C., terminată nedecis, a aruncat lumea greacă într-o confuzie şi mai mare
care a slăbit puterea de rezistenţă a cetăşilor greceşti în faţa Macedoniei, care tocmai în acea
perioadă devenise un stat important în Peninsula Balcanică.

În plan ideologic criza secolului al IV-lea s-a manifestat prin declinul sistemului valorilor politice pe
care l-au creat polisurile greceşti. Este vorba de decăderea democraţiei.