printre «popoarele mării» care au atacat Egiptul şi pe Ekwesh şi Akaiwasha, nume sub care învăţaţii

moderni recunosc adesea pe ahei şi ţara lor, Ahaia.

Către finele secolului al XIII-lea, lumea myceniană este în decădere. Sunt numeroase indicii că ea era
ameninţată de un inamic pe care cercetătorii moderni încă nu au reuşit să-l identifice cu siguranţă.
Cercetătorii moderni consideră că aceste mari transformări ale lumii greceşti sunt datorate unor
factori multipli, cum ar fi marile tulburări produse în bazinul oriental al Mediteranei de invazia
«popoarelor mării», de unele cataclisme naturale, mai ales cutremure de pământ, şi de unele mişcări
sociale, care au avut ca rezultat distrugerea sistemului politic şi social mycenian.

B. Epoca fierului. Perioada homerică

Epoca homerică corespunde cu prima perioadă a epocii fierului. După evoluţia stilului ceramicii,
această epocă este împărţită astfel: perioada Submyceniană (circa 1175-1050), perioada
Protogeometrică (circa 1050-950) şi perioada Geometrică (circa 950-700).

Denumirea se justifica prin aceea că pentru această perioadă aproape singurele informaţii proveneau
din cele două epopei homerice, Iliada şi Odyssea. Astăzi documentaţia a sporit mult datorită
cercetărilor arheologice care vizează această perioadă. Cu toate acestea, epoca homerică este încă
puţin cunoscută şi, de aceea, în istoriografie pentru această perioadă se mai foloseşte şi denumirea
de Ev întunecat. Din punctul de vedere al periodizării arheologice, epoca homerică aparţine primei
vârste a fierului, cu perioadele submyceniană, protogeometrică şi geometrică.

Epoca homerică este un exemplu clasic de regres în istorie, deoarece lumea greacă se va întoarce,
timp de câteva secole, la rânduielile gentilice, dominate de relaţiile bazate pe înrudire, pe dispariţia
statului care lasă loc organizării pe ginţi, fratrii şi triburi.

În fruntea unei comunităţi era deci un basileus, care conducea împreună cu sfatul (boule), compus
din şefii ginţilor şi de unii oameni cu prestigiu şi experienţă mai mare, numiţi boelephoroi,
«consilieri» şi gerontes, «bătrânii». Unele hotărâri mai importante se luau cu acordul demos-ului,
«poporului», care era format din toţi bărbaţii majori. Regele avea atribuţii mai cu seamă militare la
care se adăugau unele prerogative de natură religioasă şi judecătorească.

Epopeile homerice vorbesc despre un mare număr de basilei, ceea ce dovedeşte că în Grecia nu
exista în acea vreme o unitate politică. Această fărâmiţare politică se va menţine de fapt şi în epocile
următoare ca una din caracteristicile cele mai importante ale vieţii politice greceşti.

În ceea ce priveşte organizarea socială, lumea homerică era împărţită în oameni liberi şi sclavi, cu
observaţia că aceştia din urmă erau încă forte puţini, sclavia homerică având un foarte pronunţat
caracter casnic, aşa cum arată şi denumirea de dmoes pentru sclavi. Oamenii liberi se deosebeau
după avere. În frunte era aristocraţia gentilică care îşi baza poziţia superioară pe faptul că deţineau
mai multe turme de vite şi suprafeţe de teren mai mari. Cea mai mare parte a populaţiei libere era
formată din oameni simpli, crescători de vite, agricultori şi meseriaşi. Sistemul economic, social şi
politic homeric va decade treptat odată cu secolul al VIII-lea a.C., când apar şi se dezvoltă acele
elemente care vor caracteriza lumea greacă în epoca arhaică.

C. Problema indoeuropenizării Greciei

În epoca istorică, grecii se considerau autohtoni în patria lor. Ideea autohtoniei era larg răspândită,
diferite comunităţi greceşti se considerau că provin fie din pământ, fie dintr-un arbore, mai ales
stejarul, fie dintr-un animal cum ar fi, spre exemplu, furnica. Adeseori, mitul autohtoniei a fost folosit
de unele cetăţi, şi în special de Athena, în interese politice.

Cercetarea lingvistică din secolul al XIX-lea, a demonstrat că grecii nu erau autohtoni, deoarece există
în limba greacă un număr de cuvinte ce denumesc locuri, râuri, persoane sau plante mediteraneene
care nu se explică prin limba greacă, ceea ce înseamnă că ele au fost preluate de la o populaţie (sau
populaţii) anterioară. Se pare că limba populaţiei sau al populaţiilor preelenice din Grecia erau
neindoeuropene.

Mulţi specialişti cred că strămoşii grecilor au venit în patria lor istorică pe la sfârşitul Helladicului
timpuriu şi începutul Helladicului mijlociu (aproximativ anul 2000 a.C.). Această datare este susţinută
de cercetările arheologice care au arătat că civilizaţia Helladică timpurie a fost înlocuită de o alta cu
caracteristici deosebite, fără ca totuşi vechea civilizaţie să fi dispărut cu totul. În ceea ce priveşte
patria primitivă a acestor indoeuropeni, cercetătorii nu au ajuns la un acord deplin. Teoria cea mai
răspândită este aceea care plasează această patrie undeva la nordul Mării Negre, dar nu în
proximitatea acesteia, deoarece limba greacă nu are un cuvânt propriu pentru noţiunea de «mare»,
folosind pentru această noţiune cuvântul preelenic thalassa.

Noii veniţi au coabitat cu populaţia anterioară. În urma acestei fuziuni etnice, care a durat probabil
până către jumătatea secolului al XVI-lea a.C., a rezultat etnosul grec.