Mişcările stundenţeşti din Bucureşti din anul 1956

Vişan Cristina, Facultatea de Istorie

Secolul XX a fost un secol în care ideologiile extreme s-au confruntat. România a fost la
rândul ei teatru al acestor confruntări. Dacă începutul anilor 40 a fost dominat de un puternic
curent de extremă dreapta, reprezentat atât de apropierea dintre mareşalul Ion Antonescu de
Germania nazistă, precum şi de legăturile acestuia cu mişcarea legionară, a doua jumătate a
decadei a căzut în cealaltă extremă, cea stângă. A fost o perioadă de continuă tensiune şi intense
fricţiuni între simpatizanţii dreptei şi susţinătorii stângii.

Evoluţia comunismului în România a fost consecinţa directă a directivelor venite de la

Moscova, mai întâi prin filiera Cominternului şi mai apoi prin Cominform, precum şi prin a
deciziilor comunicate în mod direct de către sovietici prin agenturile de la Bucureşti.

Însă, niciun sistem nu este perfect. De la imaginea de conglomerat ce nu putea fi urnit din
loc sub nicio formă, comunismul, după moartea lui Stalin, a început să îşi arate primele fisuri.
Dispariţia conducătorului suprem a provocat un cutremur ideologic la nivel mondial. Imediat
morţii sale, începe să se producă o disoluţie dramatică a mitului său, mai ales în perioada dintre
1953 şi 1956. După această perioadă s-au căutat alternative la modelul socialist stalinist.

Anul 1956 a fost un an al încercării ideologice şi sociale pentru Uniunea Sovietică, precum şi
pentru sateliţii ei, mai ales Ungaria şi Polonia. Mişcările din Polonia au dat tonul protestelor din
acel an. În 1956 au avut loc la Poznan confruntări violente între forţele militare şi populaţie. La
Budapesta s-a organizat o manifestaţie de solidaritate cu polonezii în data de 23 octombrie.
Reacţiile de la Bucureşti nu au întârziat să apară, având în vedere proximitatea statelor.
Principalii lideri comunişti români erau în acea perioadă plecaţi în Iugoslavia. Gheorghe Apostol
a fost cel care, pe durata plecării lor, a prezidat Biroul Politic. Ei s-au întors în ţară în data de 28
octombrie şi imediat după întoarcere au luat primele măsuri de siguranţă. Printre aceste măsuri s-
au enumerat intărirea controlului de la graniţa cu Ungaria,unde au fost trimise şi trupe sovietice,
trimiterea în Transilvania, acolo unde existau comunităţi importante de maghiari, a unor activişti
de partid, pentru a ţine evenimentele sub control. De exemplu, Miron Constantinescu a fost
trimis în Cluj. Sub nicio formă nu îşi doreau ca sentimentul revoluţionar să fie transmis şi la
Bucureşti sau în orice alt centru universitar român. Ca măsură de urgenţă, s-a decis formarea
imediată a unui comandament care îl avea la conducere pe Emil Bodnăraş, care pe atunci ocupa
funcţia de vice-prim-ministru, alături de ministrul internelor, Alexandru Drăghici, Leontin
Sălăjan, ministru al forţelor armate şi Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de secretar al
Comitetului Central. S-a decis ca orice măsură să fie luată împotriva unor eventuale proteste,
inclusiv deschiderea focului împotriva manifestanţilor. Conducerea de la Bucureşti se temea de o
posibilă politică marxistă revizionistă care să fie adoptată de cei care preluaseră puterea în
Ungaria. Totuşi, de la Bucureşti s-au făcut contacte cu guvernul legal condus de Imre Nagy, iar
după aceea şi cu pseudo-guvernul lui Janos Kadar. Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o vizită
maghiarilor dupa ce sovieticii au intervenit a doua oară. Alături de el au fost Valter Roman şi
poetul Mihai Benciuc. Satisfacţia lor a venit în momentul în care revoluţia a fost înfrântă.

Oricât de mult s-au chinuit comuniştii români să protejeze România de virusul revoluţionar
care plutea în Europa, studenţii români au receptat mesajul venit din exterior. Studenţii din
principalele centre universitare, din Bucureşti, Cluj, Timişoara au fost în primele rânduri ai
protestanţilor, cu precădere cei care aveau ca domeniu de studiu limbile străine şi literatura,
istoria, filosofia şi dreptul. Ei îşi doreau o ţară suverană, democratică. Bucureştiul era speriat de
acţiunile ce se prefigurau, aşa că au fost demarate acţiuni de intimidare a lor. Studenţii au trecut
la tipărirea de manifeste, ca primă activitate revoluţionară. Cea mai de amploare acţiune s-a
desfăşurat la Timişoara, acolo unde a fost organizat un miting de proporţii. S-a soldat cu
arestarea a mai mult de trei mii de studenţi, iar un lot alcătuit din mai bine de treizeci de studenţi
şi cadre universiatre au fost condamnaţi. Arestări numeroase s-au produs şi în Braşov sau Iaşi.
Peste tot, studenţii sperau la o acţiune similară cu cea din Budapesta. La noi revoltele au fost
unele spontane, nici pe departe de dimensiunile celor maghiare. Autorităţile nu-şi puteau permite
să rateze ocazia să îi aresteze şi să îi condamne pe studenţi, care pentru ei erau un nucleu
subversiv al societăţii româneşti, cum de altfel priveau ei întreaga intelectualitate.

În Bucureşti, conform declaraţiilor lui Mugur Dan Rusiecki, unul dintre studenţii care au fost
direct implicaţi în acţiuni şi care după aceea a avut de suferit, toată mişcarea a început de la
Facultatea de Medicină, acolo unde se organizase manifestaţia. Conducătorul mişcării era
Alexandru Ivasiuc, scriitor. De la Medicină, spiritul a cuprins studenţi ai mai multor facultăţi. La
Facultatea de Drept, unde activitatea a fost de-a dreptul intensă, manifestaţia a fost adusă de
către studenta Gina Ionescu, ea informând numai pe colegii care din punctul ei de vedere
prezentau o oareşcare încredere. Era vorba de a organiza o manifestaţie de amploare, însă,
conform declaraţiilor participanţilor de atunci, s-a aflat la Securitate, prin intermediul unui
informator trimis de organizaţia UTC a facultăţii. La Medicină deja se aflase de această
manfiestaţie, precum şi de faptul că şi celelalte facultăţi fuseseră contactate pentru a o pune în
practică. Ei erau conştienţi că tot ceea ce discutau se raporta direct la Comitetul Central şi că le
va fi foarte greu să reuşească să menţină secrete o perioadă mai îndelungată. Secretele, pe atunci,
nu puteau fi menţinute nici măcăr pe termen scurt. Majoritatea studenţilor de atunci fuseseră
racolaţi în UTM pentru a nu avea probleme la şcoală şi nu numai. Nu aveau încotro.

După ce au fost exmatriculaţi, a doua zi dimineaţă s-a petrecut arestarea lor. Pe fiecare
facultate exista câte un informator. Acesta înaintase liste cu studenţii care discutau despre
manifestaţie. Ei erau împăcaţi cu ideea că aveau să fie arestaţi, însă nici unul nu ar fi putut măcar
bănui chinurile ce aveau să le îndure. Gina Ionescu, cea care a fost prima care a adus
manifestaţia la Facultatea de Ştiinţe Juridice, după cum se numea atunci, a fost arestată de acasă
direct, iar alţi studenţii erau luaţi direct din amfiteatre, în timpul cursurilor. Ei erau săltaţi, urcaţi
în maşini, cu fulare care le acopereau ochii. În rândurile lor s-a aflat şi scriitoarea Rodica Ojog
Braşoveanu. Capetele de acuzare ale studenţilor erau aproximativ la fel: participare la o
demonstraţie cu caracter anti-democratic, anti-comunist.

Motivul pentru care manifestaţia nu s-a mai organizat a fost faptul că întreaga Piaţa
Universităţii era blindată cu trupe ale Securităţii, cu camioane cu prelate, în care erau decupate
câteva găuri pentru a se putea vedea că este vorba de trupe armate şi ca nu cumva vreun student
să rişte să facă vreo mişcare ce l-ar fi putut costa chiar şi viaţa. Studenţii au reuşit să dea un ocol
Pieţei, dar văzând că nu au putea avea sorţi de izbândă s-au retras pentru a redacta manifeste cu
care să poată păstra tensiunea în oraş, precum şi spiritul revoluţionar. În tot acest timp, unii încă
mai credeau că problema studenţească mai poate fi tratată într-o manieră cât de cât amiabilă.
Nici nu se punea problema ca partea reprezentată de stat să facă vreun fel de concesii. Secretarul
UTC-ului de atunci, Ion Iliescu, a fost foarte ferm în declaraţiile prin care cerea pedepsirea
exemplară a celor care au dat dovadă de o atitudine duşmănoasă, să fie exmatriculaţi de urgenţă
din facultate. El a fost cel care a cerut cu vehemenţă ca studenţii să fie pedepsiţi, pentru ca în
viitor astfel de manifestări să fie intimidate şi să nu mai aibă curaj să se angreneze în astfel de
activităţi. Din lotul lui Mugur Dan Rusiecki, el a fost cel care a primit, după judecare, pedeapsa
cea mai mare, patru ani de închisoare, urmaţi de încă trei ani de domiciliu forţat. Procesul a
durat din toamna anului 1956, din noiembrie mai precis, până în luna aprilie 1957, purtat prin
beciurile Ministerului de Interne de atunci şi pe la închisorile Securităţii, Malmaison şi Uranus,
care erau închisori de anchetă şi nu de detenţie. Pe durata anchetei, au fost ţinuţi în condiţii
deplorabile, iar pedepsele fizice nu au lipsit. Întreg procesul lor nu a fost mai mult de o
mascaradă veritabilă. Degeaba ar fi încercat avocaţii să îi apere, deoarece şi-ar fi riscat chiar
viaţa lor. După cum declară domnul Rusiecki, unul dintre avocaţi, care şi-a permis să pledeze cu
ceva mai multă îndrăzneală decât i-ar fi fost permis, a ajuns ca el, la rândul său, să fie acuzat şi
arestat la Jilava. Fusese condamnat pentru faptul că apărase cu suflet un condamnat la un proces.
Procesele erau însă, de cele mai multe ori regizate în prealabil de procurori, de judecători, de
întregul complet de judecată.

După ce ancheta a fost finalizată, ei au fost trimişi la Jilava, care era închisoarea de tranzit.
De acolo erau trimişi fiecare unde fuseseră condamnaţi, fie la Gherla în Ardeal, fie la munci
agricole în sudul ţării, la Bata Brăilei sau la digul care se ridica la malul mării şi care trebuia să
fie realizat de către deţinuţi. Exista posibilitatea ca deţinutul să înainteze o cerere prin care să
solicite să rămână la muncă la Jilava, unde existau echipe de muncă la curăţenie, curăţat cartofi,
zidărit, zugrăvit şi altele. Din momentul în care erau arestaţi pierdeau orice legătură cu
exteriorul. Mai aflau de ce se întâmpla numai atunci când sosea câte un nou deţinut, iar în
coloniile de muncă nici atât. Nici măcar pachetele care veneau de la familii nu ajungeau la
deţinuţi, doar puţini erau cei care reuşeau să şi primească ceea ce le fusese trimis.

Multe dintre mărturiile din acele vremuri nu s-au păstrat până în ziua de azi, fie pentru că au
fost distruse cu intenţie, fie că au fost, unele dintre ele, atât de bine păstrate, încât nu se ştie unde
sunt. La nivel internaţional, a fost o perioadă extrem de agitată, cu trei evenimente de o
importanţă foarte mare care s-au succedat: primăvara varşoviană, revoluţia ungară şi criza din
Suez. Momentul în care aceste crize s-a ivit era fix perioada în care cele două blocuri începuseră
să îşi mai deschidă oportunităţi de comunicare între ele, însă fără rezultat. Destinderea dintre
blocuri era rezultatul unori politici externe sovietice noi, faţă de cea pe care o dusese Stalin, care
era una ofensivă. Ţinta acestei politici nu se schimbase, deşi modalitatea de abordare era alta. Ei
tot doreau comunizarea lumii, numai că relaţiile internaţionale erau mai detensionate.

Anul 1956 are o însemnătate deosebită din prisma faptului că semnifică sfârşitul atâtor iluzii
ale unor persoane care îşi închipuiau că lagărul sovietic este un adevărat paradis pe pământ,
văzând cât de şubred este de fapt. Foarte importantă este revoluţia care s-a produs la nivelul
mentalităţilor, reuşind să zguduie blocul comunist sovietic din rădăcini, nu numai revoluţia
maghiară, ci întreaga succesiune de evenimente.