Biserica Ortodoxă în secolele XV-XVIII

1. Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II-lea

După cucerirea Constantinopolului (29 mai 1453), Mahomed al II-lea (1451-1482) a
transformat fosta capitală a Bizanțului în capitala Imperiului otoman (Istanbul). Considerându-se
urmașul basileilor bizantini, Mahomed a urmărit să creeze un climat de înțelegere între creștini și
musulmani, absolut necesar pentru liniștea vastului său imperiu. În acest sens, sultanul a cerut
grecilor să-și aleagă un alt conducător spiritual. Astfel a fost ales patriarh Ghenadie al II-lea
Scholarios care a păstorit în trei rânduri (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465).
Georgios Kurtesios Scholarios fusese judecător general al romeilor și secretar intim al
împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) pe care l-a însoțit la Sinodul de la Ferrara-
Florența și a susținut unirea Bisericilor în folosul Imperiului.
După moartea mitropolitului Marcu Eugenicul (23 ianuarie 1444), Ghenadie Scholarios a
preluat conducerea partidei antiunioniste din Constantinopol, fiind autorul mai multor tratate
pentru apărarea Ortodoxiei.
După cucerirea Constantinopolului, Ghenadie al II-lea Scholarios a fost numit patriarh,
asta și datorită vederilor sale antiunioniste. Instalarea sa s-a făcut la 6 ianuarie 1454, în Biserica
Sfinții Apostoli dăruită de către sultan creștinilor; această Biserică a devenit reședință patriarhală
după ce Sfânta Sofia a fost declarată moschee.
Sultanul Mahomed al II-lea era foarte interesat să stabilească un climat de coabitare
pașnică între creștini și musulmani, având în vedere că elementul creștin era majoritar în
Imperiul otoman. Întrevederile între sultan și patriarh au urmărit în mod special crearea unui
cadru legal în care să-și desfășoare activitatea Patriarhia Ecumenică în Imperiul otoman.
Mahomed al II-lea l-a vizitat personal pe patriarhul Ghenadie. Cei doi au abordat în
discuțiile lor și probleme doctrinare. La cererea sultanului, patriarhul a alcătuit o mărturisire de
credință în 12 capitole intitulată Despre calea mântuirii oamenilor care cuprindea 12 articole de
credință după numărul celor 12 apostoli; cele 12 articole sunt formulate pe baza unor principii
dogmatice largi, după modelul gândirii patristice și al definițiilor Sinoadelor Ecumenice.
Adresată unui necreștin, ea rezumă și expune clar esența învățăturii creștine, în special a celei
ortodoxe. Această mărturisire de credință este considerată prima scriere simbolică a Bisericii
Ortodoxe după Simbolul de credință niceo-constantinopolitan.
 Pentru a stabili clar limitele între care se desfășura activitatea Patriarhiei Ecumenice,
sultanul a emis un decret (Berat) pe care l-a dat patriarhului. Prin acest decret se confirma
statutul juridic al Bisericii Ortodoxe din Imperiul Otoman. Despre acest decret, cronicarul
Gheorghe Sphrantzes relata următoarele: I-a dat patriarhului porunci scrise cu puterea
semnăturii împărătești dedesubt, ca nimeni să nu-l supună sau să i se opună, ci el să fie
independent, scutit de impozit și netulburat de nici un potrivnic. El și patriarhii următori lui să
fie scutiți de biruri și dări, în veac și de asemenea toți arhiereii supuși lui.
Noul suveran otoman se obliga să respecte credința, organizarea și cultul creștinilor,
lăsându-le Bisericile care nu fuseseră deja confiscate (cum a fost și cazul Sfintei Sofia) și
promițând că nu vor fi transformate în moschei. Totuși această promisiune a fost încălcată chiar
de către el. Astfel, pe locul Bisericii Sfinții Apostoli a fost ridicată geamia Fatih. Totodată,
sultanul îi asigura pe ierarhi că le va respecta drepturile; aceștia se vor bucura nestingheriți,
împreună cu tot clerul, de veniturile lor și vor fi scutiți de impozite. De asemenea, decretul
prevedea ca ceremoniile (nunți și înmormântări) și sărbătorile să se desfășoare liber după
obiceiul creștin.
Patriarhul primea titlul de etnarh, devenind astfel conducătorul religios și politic al
creștinilor din Imperiul otoman sau șef al națiunii grecești; trebuie să precizăm faptul că
denumirea de ortodox se identifica deseori cu cea de grec. Patriarhul era reprezentantul
creștinilor la Sublima Poartă; având atribuții judecătorești, administrative și chiar politice,
patriarhul judeca după legislația bizantină toate litigiile dintre creștini. În afara cazurilor speciale
rezervate justiției turcești, și ceilalți ierarhi aveau drept de judecată asupra creștinilor.
De asemenea, patriarhul era socotit cea mai înaltă căpetenie a creștinilor din Imperiul
otoman, fiind protejat de o gardă de ieniceri. Totodată, patriarhul avea drept de apel în fața
Divanului nu doar în probleme religioase, ci și în cele civile și juridice. El își lua privilegiul de a
trimite Sfântul și Marele Mir celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale din Imperiu, anulându-le
acestora dreptul de a-l pregăti și sfinți singure. Prin drepturile acordate ierarhiei și credincioșilor
ortodocși, Biserica prelua atribuțiile statului bizantin desființat și continua să-i conducă și să-i
protejeze pe creștini.
La rândul său, patriarhul garanta loialitatea creștinilor față de Înalta Poartă, dar pentru
orice greșeală împotriva stăpânirii otomane răspundea el însuși, în calitate de etnarh. De
asemenea, creștinilor le era interzisă propaganda religioasă și combaterea mahomedanismului,
înființarea de comunități noi sau construirea de biserici. Crucile au fost ridicate de pe lăcașurile
de cult, iar clopotele puteau fi trase doar în insulele grecești și la Muntele Athos.
Cu toate că ierarhii Bisericii Ortodoxe erau scutiți prin lege de orice fel de tribut față de
suveran, cu timpul s-a ajuns ca, la alegerea noului titular al scaunului patriarhal să se ofere un
plocon sau peșcheș sultanului. De exemplu, la alegerea patrarhului Ieremia I (1523-1545) s-a
plătit sultanului Soliman al II-lea suma de 4600 ducați de aur. Acest obicei a dus la sărăcirea
patriarhiei ecumenice, dar mai ales la desele schimbări de titulari. Pofta crescândă de bani a
sultanului și a vizirilor a fost întreținută chiar de vanitatea și ambițiile candidaților și
întreținătorilor acestora. Sumele plătite erau recuperate din taxele impuse clerului și
credincioșilor care oricum erau împovărați de multe alte obligații față de stat.
Creștinii, numiți peiorativ ghiauri (necredincioși) nu aveau voie să depună jurământ sau
mărturie într-un proces cu un musulman. Creștinii nu erau acceptați în funcții publice, în
conducerea statului, în administrație sau în armată, dacă nu treceau la mahomedanism. Creștinii
trebuiau să plătească tributul Înaltei Porți. Cel mai rușinos și umilitor tribut pe care creștinii
ortodocși trebuiau să-l plătească Înaltei Porți era birul sau darea sângelui. Periodic erau luați cu
forța cei mai sănătoși copii din rândul grecilor, bulgarilor, sârbilor, croaților și românilor.
Această practică a fost instituită de către sultanul Murad al II-lea în 1438. Băieții erau crescuți și
instruiți pentru trupele de elită ale ienicerilor sau pentru serviciul personal al sultanului, iar fetele
umpleau haremurile turcești.
Popoarele din Balcani (bulgarii, albanezii și bosniacii) au avut cel mai mult de suferit de
pe urma stăpânirii turcești; ele au fost supuse islamizării forțate. În secolul al XIX-lea, popoarele
din Balcani s-au eliberat de sub stăpânirea otomană. Imperiul otoman s-a dezintegrat datorită
conflictelor interne dar și atacurilor din exterior. În 29 octombrie 1923 a fost proclamată
Republica Turcia, a cărei ctitor a fost generalul Kemal Atatürk; acesta este considerat fondatorul
statului modern turc.
În cadrul Ortodoxiei răsăritene s-a înregistrat o creștere a prestigiului patriarhului
ecumenic, față de ceilalți patriarhi, care datorită diverselor neajunsuri cauzate de stăpânirea
islamică, rezidau mai mult la Constantinopol decât în Alexandria, Antiohia și Ierusalim.

2. Biserica Ortodoxă în Imperiul otoman. Patriarhiile de Peci (Ypek) și Ohrida

Chiar dacă în Albania, Bosnia și Herțegovina s-au înregistrat unele cazuri de renegare a
credinței, creștinii ortodocși din Balcani au rezistat provocărilor și fanatismului islamic, chiar cu
prețul martirajului. Din cauza fanatismului islamic, sârbii au început să emigreze în nordul
Dunării, organizându-se în episcopia de Srem, dependentă de patriarhia ecumenică. Episcopia de
Srem avea importante centre monahale la Kruședol și Novo Hopovo.

2.1. Întemeierea patriarhiei de Peci (Ypek)

Înființarea patriarhiei de Peci s-a datorat regelui Ștefan Dușan (1331-1355). După
cucerirea Tesaliei, Albaniei, Epirului și Macedoniei, Ștefan Dușan s-a autoproclamat țar al
sârbilor și grecilor (romeilor) (1345). Conform uzanței, ungerea și încoronarea trebuia făcută de
către patriarhul Constantinopolului. Deoarece nu putea cere acest lucru la Constantinopol, Ștefan
Dușan a convocat sinodul de la Skopje (1346), care a ridicat Biserica Serbiei la rangul de
patriarhie. În 16 aprilie 1346 (în ziua de Paște), Ștefan Dușan a primit coroana imperială la
Skoplje din mâinile primului patriarh sârb. La ceremonia încoronării lui Ștefan Dușan au
participat patriarhul de Târnovo (Bulgaria), arhiepiscopul de Ohrida și reprezentantul Muntelui
Athos.
Ștefan Dușan a stabilit centrul Bisericii Ortodoxe Sârbe la Ypek. Primul titular al noii
patriarhii a fost arhiepiscopul Ioanichie (1346-1355). În 1350 sau 1353, patriarhul ecumenic
Kalist I (1350-1353; 1354-1363) a aruncat anatema asupra țarului sârb, asupra Bisericii și
poporului sârb, provocând astfel schisma dintre cele două Biserici. Această schismă a fost
înlăturată abia în 1375, când patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1366-1376) a
ridicat anatema.

2.2. Istoria patriarhiilor de Peci și Ohrida în perioada stăpânirii otomane

Pe teritoriul statului sârb funcționa și Arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida1, căreia
țarul Ștefan Dușan i-a respectat autonomia. Dacă în secolul al XI-lea, scaunul de Ohrida își
extindea jurisdicția peste 31 de eparhii, în timpul țarului Ștefan Dușan, arhiepiscopia Ohridei s-a
restrâns la 11 eparhii. Chiar dacă între patriarhia sârbă de Peci și arhiepiscopia de Ohrida au
existat o serie de divergențe legate de jurisdicție, ele au funcționat în același stat până în 1389,
când Serbia de sud a fost cucerită de turci.
Patriarhia de Peci cuprindea Bosnia, Herțegovina și o parte din episcopiile bulgărești care
au aparținut fie Ohridei, fie episcopiei de Târnovo. În 1459, când Serbia a fost transformată în
pașalâc, patriarhia de Peci a fost încorporată în patriarhia Ohridei. Totuși nu există niciun act
oficial care să ateste desființarea patriarhiei de Peci.
Odată cu cuceririle otomane în Balcani, a crescut din nou importanța scaunului de
Ohrida, recunoscut de sultani cu rang de patriarhie. După ce bulgarii au intrat sub autoritatea
politică a Imperiului Otoman ei au fost încorporați bisericește în patriarhia Ohridei (1393); astfel,
ea își va extinde jurisdicția asupra Vidinului și Sofiei, teritorii care au aparținut până în 1393
fostei patriarhii de Târnovo. Patriarhia de Ohrida a devenit pentru slavii ortodocși din Balcani
ceea ce era Constantinopolul pentru poporul grec. În secolul al XVI-lea, jurisdicția Ohridei se

1
După cucerirea Ohridei (1016) și supunerea țaratului bulgar al lui Samuel din Bulgaria apuseană (1018), împăratul
Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) a dat o nouă organizare bisericească teritoriilor anexate Bizanțului. Printr-
o diplomă imperială emisă în 1020, basileul a redus Patriarhia bulgară de Ohrida la rangul de arhiepiscopie
autocefală subordonată direct împăratului și nu patriarhului ecumenic.
extindea și asupra comunităților ortodoxe din Italia, Veneția și Dalmația, iar la răsărit ar fi atins
gurile Dunării.

2.2.1. Reînființarea patriarhiei de Peci

O primă încercare de reactivare a Patriarhiei de Peci a făcut-o episcopul Pavel de
Smederevo; în 1530, el a refuzat să mai recunoască autoritatea patriarhului Prohor al Ohridei
(1523-1550). Însă actul său de nesupunere a fost dezaprobat de către ierarhii patriarhiilor
orientale.
Reînființarea Patriarhiei de Peci s-a făcut, în cele din urmă, cu sprijinul marelui vizir
Mehmed Ali Sokolovici, în 1557. Acest sârb (sau bosniac) convertit la Islam a fost crescut și
educat la curtea sultanului. În 1557, cu ajutorul lui Mehmed Ali Sokolovici, ajuns între timp
mare vizir, a fost restaurată patriarhia de Peci. Egumenul Macarie Sokolovici de la mănăstirea
Hilandar, fratele lui Mehmed Ali Sokolovici a devenit primul patriarh (1557-1571) al patriarhiei
de Peci.
Astfel, scaunul de Peci a luat locul și importanța culturală și politică a celui de Ohrida.
Jurisdicția lui se extindea de la Vardar și Struma, la Buda și Komarno pe Dunăre, lăsând Ohridei
numai ceea ce organizarea politico-administrativă nu-i permitea să păstreze. Se intenționa
refacerea vechilor granițe jurisdicționale ale Bisericii Sârbe, incluzând Serbia istorică,
Muntenegru, vestul Bulgariei, Bosnia, Herțegovina, teritoriile din Dalmația, Croația și Ungaria
ocupate de turci, Banatul până dincolo de Buda și Arad. Astfel, la începutul secolului al XVII-
lea, Patriarhia de Peci deținea aproximativ 40 de mitropolii și episcopii. Însă, în preajma
desființării sale, Patriarhia de Peci mai deținea doar 12 eparhii. Această schimbare a situației
bisericești din Balcani a dus la scăderea importanței Patriarhiei de Ohrida care, în secolele XVI-
XVIII, deținea între 14 și 18 eparhii în Bulgaria, sudul Albaniei și vestul Macedoniei.
Organizarea bisericească a Patriarhiei de Peci s-a făcut după modelul Patriarhiei
ecumenice. Au fost înființate o serie de tipografii la Cetinje, Belgrad, Skobra, Gracianița și Sofia.
Până în 1695, patriarhul și ceilalți ierarhi erau confirmați de sultan printr-un berat care stabilea
obligațiile și privilegiile lor. Întrucât nu mai puteau fi convocate sinoade anuale, s-a hotărât
desfășurarea sinoadelor excepționale la care participau ierarhii aflați întâmplător la reședința
patriarhală cu ocazia Sfintelor Paști.
Patriarhii și episcopii se bucurau de drepturi privind jurisdicția bisericească și autoritatea
civilă. Patriarhul putea depune fără judecată un ierarh dacă avea confirmarea Porții. Arestarea
unui cleric, călugăr sau credincios de către autorități nu se făcea decât cu încuviințarea ierarhului
locului. Deși bunurile imobiliare bisericești erau scutite de impozit, darurile sau peșcheșurile
ocazionate de alegerea noului sultan sau confirmarea unui episcop au devenit taxe regulate și
obligatorii pentru fiecare an. De exemplu, patriarhul Arsenie al IV-lea (1725-1737) trebuia să
plătească anual 70000 de aspri, iar dreptul de reînnoire a cărții de funcționare era cumpărat cu
1000000 de aspri. Aceste sume se adunau din arendarea terenurilor, dar, mai ales, din impozitele
apăsătoare ale credincioșilor, colectate, uneori, cu ajutorul soldaților turci. Un sprijin însemnat îl
constituiau daniile domnitorilor români și ale țarilor ruși.
În repetate rânduri, întâistătătorii patriarhiei de Peci au sprijinit mișcările de eliberare
națională, colaborând cu papalitatea, cu venețienii, dar mai ales cu țarii ruși împotriva turcilor
asupritori. Un episod important al luptei antiotomane l-a constituit păstorirea patriarhului
Arsenie al III-lea Cernoievici (1674-1690), care a colaborat cu venețienii pentru eliberarea
Muntenegrului și a ținuturilor învecinate de sub stăpânirea turcească. Din acest motiv, el a trebuit
să se refugieze în 1689 la Nikșici. Suspectat din nou de turci datorită legăturilor sale cu generalul
austriac Piccolomini, Arsenie al III-lea Cernoievici a emigrat în Imperiul habsburgic, organizând
Mitropolia de Karlowitz (1690).

2.2.2. Desființarea patrarhiilor de Peci și Ohrida

După aceste evenimente, situația Patriarhiei de Peci a devenit tot mai dificilă, urmând
cursul istoric al Patriarhiei de Ohrida. Între cele două patriarhii au existat permanent legături
culturale și politice, fapt care a contribuit la păstrarea credinței ortodoxe și a conștiinței
naționale. Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cele două Patriarhii au ajuns
foarte sărace. Sultanul Mustafa al III-lea a desființat ambele patriarhii (Patriarhia de Peci la 13
septembrie 1766 și Patriarhia de Ohrida la 16 ianuarie 1767), supunându-le jurisdicției
Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. La sinodul din 15 mai 1767, patriarhul Samuil I
Hangheris (1763-1768) a citit un act prin care încerca să justifice din punct de vedere istorico-
canonic necanonicitatea funcționării celor două patriarhii. Era invocată despărțirea arbitrară de
Patriarhia Ecumenică, ignorându-se însă recunoașterea Patriarhiei de Ohrida de către împărații
Vasile al II-lea (976-1025) și Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282), iar a Patriarhiei de
Ohrida de către patriarhul Filotei Kokkinos.

3. Organizarea Mitropoliei de Karlowitz

Mitropolia de Karlowitz a funcționat ca unitate administrativ-bisericească pentru
ortodocșii din Austria și Ungaria. Datorită asupririi turcești, sârbii au găsit loc de refugiu și
protecție în sudul Ungariei, prestând servicii de informatori sau luptând în cete de haiduci în
favoarea habsburgilor.
În 1689, după ocuparea Ipekului de către generalul austriac Piccolomini, patriarhul
ortodox Arsenie III Cernoievici, care avea o mare influență în sânul populației sârbe, a trecut de
partea imperialilor. Încă de la începutul anului 1690, turcii au declanșat o puternică
contraofensivă împotriva habsburgilor cu scopul de a redobândi teritoriile pierdute. Armata
otomană a pricinuit o serie de înfrângeri severe trupelor habsburgice. Turcii au recucerit rapid
orașele Skopje, Priština, Prizren și Niš. De teama unor eventuale represalii otomane, populația
sârbă s-a refugiat spre nord.
La 6 aprilie 1690, împăratul Leopold I (1657-1705) a emis o proclamație către popoarele
din Balcani, cerându-le sprijinul în lupta împotriva turcilor. Creștinii din Balcani erau îndemnați
să se alăture trupelor imperiale habsburgice și să le sprijine în lupta împotriva dușmanului păgân.
În schimbul ajutorului acordat împăratul Leopold le garanta popoarelor balcanice protecția
imperială, libertatea confesională, scutirea de impozite şi de sarcini, precum şi dreptul de a-şi
alege voievozi din neamul lor; se garantau în consecință neamurilor sârbești autonomiile și
drepturile confesionale de care acestea beneficiaseră și sub turci. Într-o proclamaţie ulterioară
Leopold l-a elogiat pe Arsenie III Cernoievici, patriarhul de Ipek pentru serviciile făcute cauzei
creştinilor în timpul războiului; era evident că acesta din urmă nu mai putea rămâne în teritoriul
controlat de către turci care reușiseră să recucerească întreaga Serbie.

3.1. Privilegiile illirice

Odată cu retragerea trupelor austriece patriarhul Cernoievici însoţit de un mare număr de
credincioşi, precum şi de unii episcopi s-a refugiat în Imperiul austriac. În 1690, în jur de treizeci
şi şase, până la patruzeci de mii de familii „illirice” (sârbi şi macedo-români) în frunte cu
patriarhul Arsenie al III-lea Cernoievici al Ipek-ului au emigrat în sudul Ungariei (din părţile
Banatului și Crişanei până în Croația). În timpul popasului făcut la Belgrad în iunie 1690,
imigranţii ortodocşi sârbi au adresat împăratului un memoriu cuprinzând doleanţele lor, care se
refereau mai ales la chestiunile bisericeşti.
Răspunsul lui Leopold I la memoriul sârbilor s-a concretizat prin diploma din 20/21
august 1690 care consfinţea cererile stipulate în memoriu. Printre altele, Diploma recunoştea
dreptul sârbilor de a-şi alege dintre ei arhiepiscop de limba şi naţionalitatea sârbă desemnat de
reprezentanţii ecleziastici şi mireni; la rândul său, arhiepiscopul avea „dreptul de dispunere
asupra tuturor bisericilor orientale de rit grecesc, de a hirotoni episcopi şi a numi preoţi în
mănăstiri, de a zidi biserici unde va fi nevoie pe cheltuială proprie în oraşe şi sate...”. Cu alte
cuvinte, Diploma lui Leopold I stipula extinderea jurisdicţiei canonice a patriarhului sârb Arsenie
III Cernoievici asupra tuturor credincioşilor de rit ortodox din Imperiul Habsburgic, deci inclusiv
asupra Bisericii Ortodoxe Române din cuprinsul Imperiului. Patriarhul sârb putea să numească
episcopi și preoți în Serbia, Bulgaria, Dalmația, Bosnia, Illiria, Herțegovina, Muntenegru,
Croația, Ungaria, Sirmium și Ineu (în Banat). Aceste drepturi acordate sârbilor sunt cunoscute
sub numele de privilegiile ilirice.
În virtutea drepturilor stipulate în Diplomă, patriarhul Cernoievici a trecut la organizarea
ierarhiei sârbe de pe teritoriile unde se aflau creştini ortodocşi. Propunerile patriarhului de
înfiinţare a noilor episcopii şi de numire a episcopilor au fost confirmate de către împărat prin
Diploma din 4 / 6 martie 1695. În această diplomă se stipula scutirea populaţiei sârbe de dijmele
datorate clerului catolic, urmând ca aceste contribuţii să fie folosite pentru întreţinerea şi
consolidarea bisericii ortodoxe. Privilegiile ilirice vor fi confirmate şi de către împăraţii
habsburgi ulteriori şi vor reprezenta un scut al ortodoxiei în faţa catolicismului şi a
Contrareformei. Patriarhul Cernoievici a stabilit sediul noii mitropolii la Karlowitz unde a şi
murit în februarie 1706. Totodată au fost înființate alte șapte episcopii, bucurându-se de
autonomie din partea Curții din Viena. Ierarii erau aleși de Congresul Național-Bisericesc și
confirmați de împărat.
Însă, privilegiile acordate de împăratul Leopold I (1658-1705) prin diploma din 20/21
august 1690 nu au fost respectate; ortodocșii sârbi și români s-au confruntat cu politica
duplicitară a habsburgilor, susținători ai uniatismului.
Sârbii erau superiori, sub aspect cultural, celorlalți ortodocși din Imperiu. Ei aveau
seminarii teologice la Karlowitz și Vârșeț și școli confesionale în aproape toate satele. Cu timpul,
sârbii au încercat să-i domine și pe plan național pe ceilalți ortodocși din Imperiu prin sârbizarea
numelor și a slujbelor religioase. Nemulțumiți, românii majoritari în episcopiile de Arad,
Timișoara, Vârșeț și Sibiu au cerut ierarhi de același neam, ceea ce au obținut abia la începutul
secolului al XIX-lea2. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că Mitropolia de la Karlowitz,
beneficiind de privilegiile ilirice, a putut apăra și consolida ortodoxia în Imperiul habsburgic în
fața propagandei uniate catolice. Preferând să se jertfească, decât să-și părăsească credința, sârbii
au emigrat în Rusia, unde au înființat colonia Serbia nouă (este cunoscută marea emigrație din
anii 1751-1752 a celor 30000 de ortodocși sârbi și români).
Mitropolia de la Karlowitz a menținut strânse legături cu Patriarhia de Peci, respectând
autoritatea canonică a acesteia, dar mai ales contribuind la susținerea financiară și spirituală a
acestui centru-simbol al demnității naționale sârbești.

2
După repetate amânări, în urma sinodului de la Karlowitz (1864-1865) s-a realizat despărţirea românilor ortodocşi
din Banat de Biserica şi ierarhia sârbă. La 24 decembrie 1864, curtea din Viena a decis restaurarea Mitropoliei
Ortodoxe Române a Transilvaniei în frunte cu Andrei Şaguna, cu reşedinţa la Sibiu. Episcopia Caransebeşului a fost
restaurată ca eparhie românească devenind sufragană a Mitropoliei Ardealului, iar episcop al Caransebeşului a fost
numit Ioan Popasu (1865-1889). La rândul ei, episcopia Aradului a fost scoasă de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbe
din Carloviţ, devenind sufragană a aceleiaşi Mitropolii a Ardealului 2. Nu aceeaşi a fost soarta episcopiei din
Timişoara care a rămas la statutul de episcopie ortodoxă sârbă. De abia în 1939 se va întemeia la Timişoara o
episcopie ortodoxă românească.
 În timpul stăpânirii otomane, Rusia i-a sprijinit efectiv pe ortodocșii din Balcani. Prin
pacea de la Kuciuk-Kainargi încheiată la 21 iulie 1774, în urma războaielor ruso-austro-turce din
secolul al XVIII-lea, Rusia a obținut dreptul de protectorat asupra ortodocșilor din Balcani. În
secolul al XIX-lea, Rusia a contribuit la eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea
otomană, prin sprijinul politic, financiar și cultural acordat acestor popoare.