Reforma în Elveţia

1. Confederaţia elveţiană în ajunul Reformei

Confederaţia elveţiană a început să se formeze la sfârşitul secolului al XIII-lea, prin
desprinderea de sub stăpânirea Imperiului german şi unirea cantoanelor Schwytz, Uri şi
Unterwalden. Aceste trei cantoane s-au unit prin jurământ în 1291 și au fost recunoscute
printr-un privilegiu de către Henric al VII-lea în 1309. Împotriva rebelilor, Leopold ducele
Austriei a trimis o armată, care însă a fost înfrântă în defileul Morgarten (1315). În urma
acestui episod, cele trei cantoane au primit o primă confirmare a deplinei lor autonomii în
1318. Celor trei cantoane Schwytz, Uri şi Unterwalden li s-au adăugat în secolele XIV-XV şi
la începutul secolului al XVI-lea cantoanele Luzern (1332), Zug, Glaris (1352), Zürich
(1351), Berna (1353), Freiburg, Basel etc.. Astfel s-a format Confederația elvețiană
(Schwyz).
La începutul secolului al XVI-lea, Elveţia dobândeşte o largă autonomie şi
independenţă politică, separându-se de Imperiul german. Ţara era împărţită administrativ în
mai multe cantoane care, la rândul lor, aveau drept de autoguvernare. În cantoanele păduroase
şi cu păşuni alpine ca Schwytz, Uri, Unterwalden, Zug, Luzern, majoritatea populaţiei era
formată din ţărani liberi care se ocupau cu creşterea animalelor. Domeniile feudale laice şi
ecleziastice erau puţine, iar viaţa orăşenească era slab dezvoltată. Ca urmare a resurselor
reduse de trai, din aceste cantoane se recrutau numeroşi ostaşi mercenari pentru ţările vecine.
În celelalte cantoane agricultura era relativ mai dezvoltată, domeniile feudale laice si
ecleziastice ceva mai numeroase, iar viaţa urbană era înfloritoare, îndeosebi la Berna, Zürich,
Basel, Geneva. La Geneva au început să apară, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul
secolului al XVI-lea, alături de ateliere meşteşugăreşti, şi manufacturi organizate pe baze
capitaliste.
Pe de altă parte, Elveţia era receptivă la cultura şi civilizaţia europeană. Marile oraşe
cantonale erau centre universitare unde pătrunsese spiritul umanist. Erasmus de Rotterdam a
editat la Universitatea din Basel Noul Testament în limba greacă, ediţie critică. Ideile reformei
se răspândiseră în spaţiul elveţian.
În Elveţia, protestantismul a cunoscut trei direcţii. În cantoanele de limbă germană din
nord a activat Huldrich Zwingli, în cele de limbă franceză din sud a predicat Jean Calvin şi,
desprinsă din gruparea zwingliană din Zürich, s-a dezvoltat ramura extremistă a
anabaptiştilor, sub conducerea lui Menno Simons.

1
 2. Reforma zwingliană
Structura economico-socială şi organizarea politică a Confederaţiei elveţiene explică
caracterul distinct al reformei în Elveţia. În cantoanele şi regiunile păduroase, unde domeniile
ecleziastice erau puţine şi contradicţiile sociale mai slabe, Reforma s-a răspândit în foarte
mică măsură sau deloc. În schimb, în celelalte cantoane şi regiuni, unde existau domenii
ecleziastice mai numeroase şi clerul era mai bogat, se dezvoltase o puternică viaţă
orăşenească, iar contradicţiile sociale din mediul rural şi urban erau mai acute. Prin urmare,
aici Reforma a găsit condiţii prielnice de apariţie şi răspândire. Preotul Huldrich Zwingli
(1484-1531) a fost iniţiatorul Reformei în Elveţia.
Zwingli s-a născut la 1 ianuarie 1484 într-o familie de țărani din satul Toggenburg din
cantonul Saint Gall. El a studiat la Viena și Basel unde l-a cunoscut și l-a audiat pe Erasmus
care i-a insuflat dragostea fașă de om. În 1506, Zwingli obținea diploma de licențiat în litere.
În 1506, la vârsta de 22 de ani a fost hirotonit preot catolic, slujind ca paroh în orășelul Glarus
între anii 1506-1516. Concomitent cu activitatea pastorală, Zwingli a studiat latina, greaca și
ebraica, devenind un erudit filolog clasic. Studiind Noul Testament grec al lui Erasmus, a
ajuns la convingerea că multe din dogmele Bisericii sunt greșite și lipsite de justificare
biblică. Prin urmare, Zwingli socotea că oamenii călăuziți de Biserică nu-și pot asigura
mântuirea și se îndreaptă spre osânda veșnică, necunoscând cuvintele Sfintei Scripturi. Pentru
Zwingli, orice chestiune referitoare la credință trebuia să fie rezolvată prin interpretarea
corectă a Bibliei. Pentru Zwingli, ceea ce Biblia nu susținea, nu era valabil.
Între 1516 și 1518, Zwingli a slujit ca preot la centru pentru pelerini din Einsiedeln.
Acolo s-a opus comerțului cu indulgențe practicat cu mult zel de către Bernhard Samson,
împotriva căruia s-a ridicat chiar și episcopul de Konstanz.
În anul 1519, a fost numit preot paroh la Zürich, unde şi-a declarat intenţia de a părăsi
Biserica romană, chiar de la prima predică. Predicile sale nu vizau doar unele texte din
Sfintele Evanghelii, ci, până în 1525, a trecut prin întreg Noul Testament, după care a început
să predice din Vechiul Testament. Astfel, el pregătea populaţia din Zürich pentru primirea
Reformei. Cunoştea evenimentele din Germania şi îl elogia pe Luther pentru fermitatea şi
competenţa cu care l-a înfruntat pe Eck la Leipzig. Multe dintre cărţile lui Luther erau tipărite
la Basel şi Zürich. Zwingli îi îndemna pe credincioşi să le cumpere şi să le citească.
Convertirea lui Zwingli la spiritul reformator a venit în urma îmbolnăvirii de ciumă; el
s-a zbătut între viață și moarte. Vindecat și purificat prin harul lui Dumnezeu, Zwingli își
conturează învățătura pornind de la învățătura paulină despre îndreptare.

2
 Predicile sale, care puneau la îndoială învăţăturile tradiţionale ale Bisericii, nu au
stârnit dezaprobarea populaţiei din Zürich, ci, dimpotrivă, au câştigat adepţi din toate
categoriile sociale. În curând, Zwingli a ajuns consilier, atrăgând chiar pe membrii consiliului
orăşenesc la ideologia sa.
La începutul anului 1520, el nu mai putea să-şi menţină statutul de preot al Bisericii
romane. La 10 octombrie 1522, el a demisionat din postul de „preot al poporului”. Consiliul
orăşenesc l-a angajat ca predicator al oraşului şi astfel el putea să demareze reforma la Zürich.
În același an, Zwingli s-a căsătorit în secret cu văduva Anna Reinhard; această căsătorie a fost
legiferată public abia în 1524.
Ideile reformatoare ale lui Zwingli au fost dezvoltate într-o serie de scrieri precum:
Despre libertatea de a alege mâncărurile (Despre post), Despre predicarea liberă a
Evangheliei, Despre căsătoria preoților, Prima și ultima apărare. Scrierile sale reflectau
oscilarea lui între raționalismul umanist erasmian și reformismul luteran; ele au generat
conflicte între autoritatea bisericească și populația orașului. De aceea s-a impus convocarea
unei prime disputații teologice, care urma să se desfășoare la 29 ianuarie 1523 între
reprezentanții episcopului de Konstanz – sub jurisdicția căruia se afla și orașul Zurich – și
Zwingli, în fața consiliului orășenesc, a clerului din întreg cantonul și a șase sute de oameni.
Însă această disputație nu a mai avut loc, deoarece delegații episcopali au refuzat să dezbată
cele Șaizeci și șapte de articole pregătite special de către Zwingli. Delegații episcopali
motivau că cele 67 de articole conțin chestiuni teologice care sunt de competența conciliului
general sau cel puțin a doctorilor în teologie.
Independent de Luther, Zwingli şi-a expus ideile reformatoare în faţa Consiliului
municipal din Zürich, în ianuarie 1523, sub forma a 67 de teze în care susţinea:
- Comunicarea directă între Dumnezeu şi creştin – mântuirea prin credinţă;
- Autoritatea Sfintei Scripturi – Biblia ca bază exclusivă a creştinismului;
- Hristos – singurul cap al Bisericii;
- Înlăturarea autorităţii papale şi a ierarhiei ecleziastice;
- Dreptul preoţilor la căsătorie şi eliminarea unor practici liturgice nebiblice.
Ideile reformatoare ale lui Zwingli au fost puse în practică treptat în cursul anilor
1523-1525, la ele aderând toţi membrii Consiliului orăşenesc.
Zwingli a trecut la simplificarea cultului şi ritualului:
- a fost interzis cultul icoanelor şi moaştelor;
- călugării şi călugăriţele au primit dreptul să se căsătorească, la fel şi preoţii;
- statuile şi icoanele au fost înlăturate din Biserici, cu excepţia vitraliilor;

3
 - au fost eliminate din cult lumânările, crucifixul, orga; catedrala din Zurich a
eliminat toate reprezentările artistice: picturile, corul, orga şi alte instrumente. El
dorea să recupereze simplitatea închinării din perioada NT, care, credea el, trebuie
să apeleze mai mult la minte decât la simţire. Zwingli știa să cânte la instrumente,
dar a încurajat doar muzica corală; el însuși a compus câteva cântări, dar nu pentru
a fi cântate în biserică.
- Sfânta Liturghie (Missa) a fost simplificată: în fața unei mese acoperite în alb pe
care erau așezate un coș cu pâine și câteva potire din lemn pline cu vin, pastorul
începe slujba recitând pasajele de la 1 Cor. 11, 23 ș.u. și In. 6, 48 și urm.; urma
rostirea Crezului și a rugăciunii Tatăl Nostru, apoi binecuvântarea darurilor de
pâine și vin și împărțirea împărtășaniei de către diaconi; slujba se încheie cu
mesajul „mergeți în pace” ; în anul 1525 Missa a fost înlocuită cu o ceremonie
scurtă în care predica deţinea rolul principal;
- ierarhia bisericească a fost respinsă; pastorii sau predicatorii conduceau turma
credincioşilor fără ca ei să primească o preoţie harică, aşa cum înţeleg romano-
catolicii sau ortodocşii. Rolul principal al pastorului era de a predica cuvântul lui
Dumnezeu. Alături de pastori, bătrânii aveau misiunea de a veghea la menţinerea
disciplinei morale în Biserică.
Începând din 1529, zwinglienii erau obligaţi să participe la serviciile religioase. O
mare parte din averile bisericii au fost secularizate. Mănăstirile au fost desfiinţate şi
transformate în spitale, azile, orfelinate şi şcoli. Zwingli s-a ridicat împotriva mercenariatului,
arătând că acesta duce la irosirea de vieţi, la decăderea activităţilor productive, la dispreţ
pentru muncă, la coruperea moravurilor.
Din Zürich, Reforma s-a răspândit asupra oraşelor Berna, Basel şi Strasbourg. Din cele
13 cantoane doar cinci rămâneau catolice. Zwingli dorea reunificarea cantoanelor pe bază
religioasă. În 1527, s-a instituit Sinodul Bisericilor Evanghelice elveţiene. Cantoanele rămase
fidele papei s-au organizat în Uniunea creştină a cantoanelor catolice.
În 1529, a izbucnit un război civil între protestanţi şi catolici. În prima fază,
confruntarea armată a fost evitată. Prin pacea încheiată la Kappel, s-a stabilit principiul
libertăţii religioase a fiecărui canton. Conflictul a reizbucnit când Zwingli a încercat să
impună reforma în Geneva. El a însoţit trupele protestante ca preot militar, fiind ucis la
Kappel, în 1531. În urma acestui război, cantoanele primeau autonomie internă. Moştenirea
reformei lui Zwingli i-a revenit lui Heinrich Bullinger (1504-1575), lui Martin Bucer şi, în
cele din urmă, lui Jean Calvin, francez de origine, care, prin reforma sa, a înlocuit reforma

4
zwingliană. Din Geneva învățătura calvină s-a răspândit în cea mai mare parte în orașele și
satele elvețiene (2/3) înlocuindu-o pe cea zwingliană, după 1546 când cu ajutorul lui Bucer s-
a redactat Confessio helvetica.

3. Învățătura lui Zwingli

Din scrierile lui Zwingli se desprinde concepția sa doctrinară. Teologia lui Zwingli
poartă semnele unei confruntări cu teologia romano-catolică, pe care a căutat să o combată în
toate punctele ei esențiale.
În general, Zwingli păstrează toate învățăturile principale ale teologiei lui Luther, însă
pe unele le depășește, exagerându-le. Zwingli preia de la Luther cele trei sola. Pentru Zwingli,
la fel ca și pentru Luther, Sfânta Scriptură este singura autoritate absolută în materie de
credință, scopul ei principal fiind mântuirea prin Iisus Hristos. Ce apare specific la Zwingli
este că pune împreună principiul supremaţiei Bibliei faţă de tradiţie şi rolul Duhului Sfânt în
iluminarea interioară a credinciosului. Duhul care a inspirat profeţii şi apostolii să scrie Biblia
trebuie să fie prezent pentru a ne confirma şi a ne convinge de adevărul Bibliei. Scriptura se
autentifică pe sine, iar Duhul Sfânt iluminează textul Bibliei în aşa fel încât noi putem
cunoaşte şi mărturisi că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, Cuvântul poate fi înţeles
fără nici o direcţionare omenească.
Mântuirea este un dat al Sfintei Scripturi, garantat de predestinația absolută. Sunt
sortiți condamnării numai cei care au auzit Evanghelia dar au respins-o din necredință.
După Zwingli, păcatul originar este o boală morală și nu o greșeală. Păcatul originar a
fost voit de Dumnezeu, pentru a-și arăta prin pedepsirea Lui, toată măreția Sa divină. În
schimb, Luther susținea că păcatul protopărinților Adam și Eva a nimicit total chipul și
asemănarea omului cu Dumnezeu, încât el nu mai poate face nimic bun de la sine, ci se
mântuiește numai prin credință – sola fide.
Zwingli afirma că predestinația cuprinde pe toți oamenii.
Sfintele Taine erau socotite doar simboluri și nu lucrări harice. Zwingli accepta doar
Botezul și Euharistia, respingând celelalte sacramente.
Euharistia era considerată simbol și comemorare și nicidecum prezența reală a
Trupului și Sângelui lui Hristos și recapitularea jertfei răscumpărătoare a Domnului. Mai
precis pentru Zwingli, Euharistia este o comemorare a jertfei răscumpărătoare a Domnului
prin care Biserica își arată supunerea față de Hristos. Zwingli își argumenta învățătura despre
Euharistie, folosind textul din 1 Corinteni, 11, 24: „Aceasta să faceți spre pomenirea mea”
Astfel, Zwingli a respins atât transubstanțierea – adică prefacerea elementelor materiale, a

5
pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, cum învață Biserica Ortodoxă și
Biserica Romano-Catolică – cât și impanația luterană, potrivit căreia Hristos este prezent real
in pane, cum pane et sub pane, respectiv in vino, cum vino et sub vino. Expresia Acesta este
Trupul Meu era interpretată de Zwingli că Acesta simbolizează sau amintește de Trupul meu.
În ceea ce privește prezența lui Hristos la Sfânta Euharistie, Zwingli învață că El este
prezent după divinitate în cer și pe pământ, dar, după umanitatea Sa, El este prezent numai în
cer, deoarece stă cu trupul său de-a dreapta Tatălui și nu poate fi prezent deodată decât într-
un singur loc. Zwingli argumentează această învățătură potrivit concepției realiste, conform
căreia un obiect material nu se poate găsi în același timp în două locuri diferite. Lui Zwingli i-a
scăpat din vedere tocmai punctul esențial al hristologiei și anume comunicarea însușirilor
celor două naturi, divină și umană, din persoana lui Hristos (communicatio idiomatum).
Datorită unității persoanei, firii dumnezeiești a lui Hristos i se atribuie însușiri omenești, iar
firii omenești însușiri dumnezeiești, încât El poate fi prezent și cu Trupul, în chip real, nu
simbolic și în jertfa euharistică pe sfintele altare, nu numai de-a dreapta Tatălui.
Crezul cu Filioque se citea în cadrul cultului.
Deși doctrina lui a fost înlocuită de teologia lui Calvin, Zwingli rămâne un
reprezentant de seamă al reformei timpurii, care s-a impus chiar înaintea lui Luther. Născut în
condițiile istorice specifice din unele cantoane elvețiene, zwinglianismul a reprezentat o
reformă religioasă cu caracter local.