Curs 1.

Începuturile Mitropoliei Ungrovlahiei

Secolele XIV—XVIII constituie «evul mediu românesc» sau peri oada «feudală», cu

existenţa celor trei state româneşti independente, ajunse apoi sub suzeranitate otomană: Ţara

Românească, Moldova şi Transilvania. Existenţa acestor state româneşti a fost neîntreruptă, fapt
de însemnătate majoră nu numai în istoria poporului român, ci pentru întreg sud-estul
european. După anul 1354, turcii s-au instalat pentru prima oară în Europa şi rând pe rând, au
căzut, în stăpânirea lor, o serie de state din vecinătatea ţărilor româneşti.

La sfârşitul secolului al XV-lea, în sud-estul Europei nu mai existau decât două state
creştine libere: Ţara Românească şi Moldova, care au ştiut să folosească în chip judicios
mijloacele politico-diplomatice ale vremii, pe de o parte recunoscând suzeranitatea otomană, în
schimbul unui tribut, iar în anumite cazuri, au recurs la rezistenţa armată a forţelor populare
capabile de luptă împotriva oştilor otomane, sprijinindu-se uneori şi pe alianţele încheiate cu
unele state creştine vecine. Turcii au fost nevoiţi să recunoască individualitatea celor două ţări
româneşti extracarpatice, iar după 1541 şi a Transilvaniei. Faptul că ţările noastre n-au fost
ocupate de turci au avut o însemnătate covârşitoare pentru buna desfăşurare a activităţii Bisericii
Ortodoxe din cele trei ţări, scutind pe credincioşii ei de politica de «islamizare» forţată dusă în
ţările cotropite de turci, mai ales în Bosnia, Herţegovina şi Albania.
În această perioadă în Ţara Românească şi Moldova — s-a desăvârşit organizarea canonică
a Bisericii Ortodoxe Române, a înflorit cultura bisericească în limba slavonă şi română (ma-
nuscrise, tipărituri, lucrări originale ş.a.), s-a dezvoltat arta bisericească cu toate ramurile ei
(arhitectură, pictură, sculptură, broderie, muzică etc.), a înflorit monahismul, s-au stabilit
legături cu alte Biserici Ortodoxe surori care au fost ajutate în permanenţă de domnii celor două
ţări româneşti extracarpatice.
În Diploma cavalerilor ioaniţi din anul 1247, se făcea amintire de anumite formaţiuni
politice — cnezate şi voievodate — în teritoriul cuprins între Carpaţii meridionali şi Dunăre,
precum şi de existenţa unor biserici, episcopi şi arhiepiscopi. În anul 1324, constatăm însă că în

1
locul formaţiunilor politice anterioare exista un singur stat, iar în locul cnejilor şi voievozilor
din secolul al XIII-lea exista acum un singur conducător, în persoana lui Basarab1 I
Întemeietorul (c. 1310—1352), fiul lui Tihomir, cunoscut de tradiţia populară sub numele de
«Negru Vodă». În anul 1330, prin lupta pe care a avut-o cu regele Ungariei Carol Robert de
Anjou (1307—1342), Basarab a izbutit să înlăture pentru totdeauna pretenţiile de suzeranitate
ungară şi să desăvârşească independenţa Ţării Româneşti. După o îndelungată şi strălucită
domnie, Basarab I şi-a sfârşit viaţa în 1352, fiind îngropat în biserica zisă «a lui Negru Vodă»
din Câmpulung, ctitoria sa.

1
Turcă: stăpânitor; Cumană: preaputernic, izbăvitor (basar = a domni; aba = părinte); Dacă: saraba = căpetenie)

2
 Scaunul domnesc a fost ocupat, din 1352 până în 1364, de fiul său Nicolae Alexandru.2
Acesta a cârmuit ţara cu pricepere, desăvârşindu-i organizarea, stând în strânse legături cu
statele slave din sud, Bulgaria şi Serbia.
Presupunem că paralel cu unificarea politică a vechilor formaţiuni cneziale şi voievodale, a
avut loc şi unificarea organizaţiei bisericeşti, adică în locul mai multor episcopi existenţi pe
lângă fiecare cneaz sau voievod, va fi fost ales un singur ierarh, cu titlul onorific de mitropolit.
Nu cunoaştem cu numele nici un ierarh muntean până în anul 1350 când este atestat

documentar Iachint, care era mitropolit de Vicina, iar peste câţiva ani, a fost mutat la

2
Basarab I era căsătorit cu Marghita. Fetele acestora erau Teodora şi Ruxanda. Cea dintâi a fost măritată cu
ţarul Bulgariei, Alexandru, iar mai târziu s-a călugărit sub numele de Teofana. A doua fată, Ruxanda, a fost soţia
regelui Serbiei, Ştefan Uroş III. Radu I (1374—1385) a avut două neveste, iar Dan I, fiul lui Radu, ţinea pe fata lui
Vuc Brancovici, regele sârbilor. Mircea cel Bătrân s-a căsătorit cu Mara, o vară primară de-a lui, deci o basarabă
şi ea. Pentru a putea face această căsătorie, oprită de canoane, Mircea Vodă ceru întâi învoirea arhiepiscopului de
Ohrida, care i-o oferă, şi apoi aceea a patriarhului de Constantinopol, care-i răspunse (1394) că nu aprobă o
însoţire cu o femeie care-i este rudă atât de apropiată, însă că nu dezaprobă o căsătorie recunoscută de
arhiepiscopul de Ohrida. Pe vremea aceea ţinutul Mehedinţi şi partea de vest a Gorjului aparţineau coroanei ungare
şi era condus de Ştefan Mikud, numit ban de Severin. A avut patru fii, pe Ion (Ianoş), Dumitru, Nicolae şi Petru.
Ion, cel mai mare din fii, moşteni şi bănia Severinului. CLARA era fata acestuia, şi căsătoria ei cu Voievodul Ţării
Româneşti însemna nu numai o întărire a neamului ei în ţinuturile noastre, cât mai ales un nou mijloc de-al Papei
de-a încerca răspândirea catolicismului la noi.
Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu Papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în
Curtea de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei Alexandru Voievod, cât şi într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă
Vladislav, căutând să convertească pe soţ, pe fiu, pe boieri şi tot poporul la catolicism. Cu toate aceste strădanii, ea
nu reuşi să catolicească decât numai una din fetele ei, Ana, care ajunse nevasta lui Straşimir, ţarul Bulgariei.
Biserica papistaşă din Curtea de Argeş a fost făcută de ea,
Un alt succes trecător al Doamnei Clara fu cel de a influenţa pe fiul ei vitreg, Vladislav I, să cheme pe un
episcop catolic, din Transilvania, în Ţara Românească, pentru a sfinţi aici biserici şi altare, pentru a ierta păcate şi a
judeca pricini. Ceea ce dovedeşte de altfel, că numărul catolicilor din ţară era totuşi destul de mare. Papa, la auzul
acestei veşti, fu cuprins iar de fiorii nădejdii, scrise lui Vladislav Voievod (1370) pentru a-i mulţumi de buna lui
voinţă şi pentru a-1 îndemna şi a-1 ruga să treacă el însuşi la catolicism. Însă, sfătuit de Sfântul Nicodim al
Tismanei, care până la moarte a luptat împotriva tendinţelor prozelitiste ale Clarei, Vladislav înfiinţa la Severin,
adică la chiar marginea ţărilor catolice, o a doua mitropolie română ortodoxă. (C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi
domniţe, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991, pp. 15-18).

3
Câmpulung sau Argeş. Transferarea unui mitropolit de la Vicina se explică prin aceea că Vicina
aparţinea, de câteva decenii, Ţării Româneşti.
Această organizare bisericească centralizată, în frunte cu un mitropolit, nu avea încă
recunoaşterea canonică a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol. Recunoaşterea
Mitropoliei Ungrovlahiei a obţinut-o Nicolae Alexandru Basarab, în anul 1359. Existând
însă un mitropolit la noi, actul din 1359, considerat mult timp de istorici ca actul de întemeiere a
Mitropoliei Ungrovlahiei, trebuie privit numai ca o acceptare a unei stări deja existente, şi nu
de creare a unei noi instituţii.
S-au păstrat două acte privitoare la această recunoaştere, ambele din mai 1359, scrise în
limba greacă. Primul era hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropoli-
tul Iachint — fost de Vicina — era recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei. Al doilea act este
scrisoarea patriarhului ecumenic Calist I (1350—1354 şi 1355—1363), către domnitorul
Nicolae Alexandru, prin care-i aducea la cunoştinţă hotărârea sinodului, având şi încuviinţarea
împăratului Ioan V Paleologul (1341—1376 şi 1379—1391), ca Iachint «să fie de acum
înainte... legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia».
Nicolae Alexandru nu s-a adresat patriarhului de la Târnovo, căci pe la jumătatea
secolului al XIV-lea, statul bulgar era în vădită decădere, apoi pe tărâm bisericesc, ereziile
din secolele anterioare, bogomilismul3 şi adamitismul, erau încă destul de răspândite. Nu s-
a adresat nici Bisericii sârbe, căci şi aceasta se găsea într-o situaţie canonică neclară, aflată
pe atunci sub anatemă.
În acest caz, domnitorul Nicolae Alexandru s-a adresat direct Patriarhiei ecumenice
deoarece mitropolitul de Vicina depindea prin urmare numai ea şi sinodul ei avea dreptul să
aprobe mutarea lui la o altă eparhie. Apoi, nu trebuie să trecem cu vederea situaţia scaunului
patriarhal de Constantinopol, ca primul între patriarhiile apostolice ale Răsăritului (urmat de
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim). În sfârşit, menţionăm că oraşul Constantinopol era capitala

3
Bogomilismul - curent religios ce provine de la presupusul Bogomil, călugăr bulgar cu intenții reformatoare. Ei
credeau că Hristos a avut numai o aparenţă de trup uman - dochetism, resping Euharistia şi celelalte taine, dar
şi moaştele, din cauza legăturii acestora cu firea materială. Ei mai practicau o asceză foarte severă, vegetarianismul
şi celibatul, datorită urii lor pentru propriile trupuri de carne.

4
Imperiului Bizantin, pe atunci considerat încă cea mai însemnată putere politică din sud-estul
Europei.
Actul din 1359 avea şi o latură politică, pentru că domnul muntean avea nevoie de
recunoaşterea statului său de către împăratul Bizanţului , iar împăratul avea interes să
ajungă la o înţelegere cu Ţara Românească, mai ales că tocmai în acelaşi an, în 1359, turcii
îşi făceau prima dată apariţia sub zidurile Constantinopolului. Pe de altă parte, Patriarhia
avea interes la rândul ei să satisfacă dorinţa domnului muntean ca să aducă Biserica din
Ţara Românească în dependenţa ei directă pentru creşterea prestigiului patriarhal şi care
însemna şi o întărire a rezistenţei Ortodoxiei în aceste părţi în care propaganda catolică se
făcea tot mai simţită (a doua soţie a lui Nicolae Alexandru, doamna Clara, era catolică).
Reşedinţele lui Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei a fost la Argeş sau la Câmpulung
(părerile istoricilor sunt împărţite). În anul 1330 se pare că Argeşul a fost pustiit de oştile lui
Carol Robert al Ungariei; la Câmpulung a murit marele Basarab voievod, iar reşedinţa
domnească apare la Argeş abia sub Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364—c. 1377), care mutând
reşedinţa domnească l-a luat acolo şi pe mitropolitul ţării.
După ultimele cercetări, la Argeş a slujit drept catedrală mitropolitană biserica domnească
cu hramul Sfântul Nicolae, pe care unii istorici o socotesc ctitoria lui Nicolae Alexandru
Basarab, poate începută chiar de Basarab întemeietorul, iar alţii, dimpotrivă, o consideră
Dat fiind faptul că reşedinţa domnească se mutase încă din timpul lui Mircea cel Bătrân la
Târgovişte, n-ar fi exclus ca mitropolitul să se fi stabilit către sfârşitul secolului XV la
mănăstirea Dealu. Abia la 17 august 1517 reşedinţa mitropolitană a fost mutată definitiv la
Târgovişte, în biserica începută de Radu cel Mare şi terminată de Neagoe Basarab.
Jurisdicţia noii Mitropolii se întindea asupra întregii Ţări Româneşti, Iachint fiind numit în
scrisorile patriarhale «mitropolit a toată Ungrovlahia» şi «exarh a toată Ungaria şi al
Plaiurilor»(prin «Plaiuri» s-au înţeles fie numai feudele transilvănene stăpânite de domnii
munteni, fie regiunile subcarpatice din Banat şi Transilvania). Socotim însă că «Plaiurile»
cuprind întreagă Transilvania, iar titlul de «exarh» acordat mitropolitului muntean avea sensul
de reprezentant, delegat sau împuternicit al patriarhului de Constantinopol peste credincioşii
ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, unde nu-şi putea exercita jurisdicţia direct, întrucât se afla
între graniţele unui stat feudal catolic.

5
 Fiind recunoscută Mitropolia Ungrovlahiei de către Patriarhia ecumenică în 1359, viaţa
bisericească din Ţara Românească a cunoscut un însemnat spor duhovnicesc, căci prin
strădaniile noilor mitropoliţi erau hirotoniţi diaconi şi preoţi, se sfinţeau biserici şi mănăstiri, se
caligrafiau cărţi de slujbă bisericească şi de învăţătură.