Biserica Ortodoxă din Transilvania în sec.

al XVI-lea

În ceea ce priveşte prezenţa unei ierarhii în Transilvanii, istoricii sunt de

acord că, de la începutul secolului al IV-lea şi până la sfârşitul secolului al IXlea,
au activat horepiscopii, trimişi de Constantinopol, de arhiepiscopii
Justinianei Prima (sec. VI), sau de episcopii sud-dunăreni (sec. IV-VI) ori cei
dobrogeni. Dar după cristalizarea primelor organizații politice, în acest spaţiu,
(formarea cnezatelor şi voievodatelor lui Gelu, Glad, Menumorut etc.), locul
horepiscopilor l-au luat episcopii. Noua situaţie politică, când conducătorii îşi
aveau reşedinţa într-o cetate, instituţia horepiscopilor era necorespunzătoare,
căci fiecare cneaz sau voievod voia să aibă în cetatea să un episcop eparhiot,
care să-şi întindă sfera cârmuirii sau păstoririi duhovniceşti din interiorul
hotarele formaţiunii politice respective. Aceasta era o practică întâlnită şi la
popoarele vecine ortodoxe (grecii, armenii etc.).
În secolele lX-XIII, o primă episcopie a putut exista la Dăbâca, centrul
stăpânirii lui Gelu, unde s-au descoperit până acum ruinele mai multor biserici
construite una după alta pe aceleași fundații, cea mai veche fiind construită din
piatră şi considerată o biserică voievodală. Construită, probabil, în secolul al IXlea,
biserica şi-a încetat existenţa în secolul al XII-lea, când peste ruinele ei s-a
ridicat o alta nouă, catolică. La locul numit Boldâga, la aproximativ 1,5 km. de
cetate, s-au descoperit trei biserici suprapuse. Important este faptul că, printre
mărturiile arheologice descoperite aici, s-au găsit fragmente de ceramică
smălţuită, monede şi o cruce de bronz, toate de factură bizantină, ceea ce
dovedeşte legăturile economice, politice şi ecleziale pe care le-au avut voievozii
de la Dăbâca cu Bizanţul, încă din secolul al IX-lea.
Primele ştiri documentare despre existenţa unor ierarhi in Transilvania
datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Astfel, în a doua jumătate a
secolului trecut, s-a descoperit în biserica Mânăstirii Râmeţ (jud. Alba) o
inscripţie care consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie şi anul 1376. De
altfel, în 1360 era atestat documentar cel mai vechi protopop român cunoscut cu
numele (Naneș). În anii următori sunt întâlniţi în documente mulţi alţi preoţi şi
protopopi, în toate zonele intracarpatice.
Inscripţia de la Râmeţ, ca şi celelalte constatări, duc la concluzia că şi
românii transilvăneni aveau o organizare bisericească asemănătoare cu a
românilor de la sud şi est de Carpaţi, în frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit.
Ei nu aveau însă un sediu stabil, ci erau nevoiţi să stea acolo unde le permiteau
cârmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci. Aşa de pilda, un ierarh cu numele
Ioan se stabilise în Hunedoara, dar în 1456 a fost arestat şi închis de un
inchizitor papal (Capestrano). În 1479 era atestat un ierarh cu numele Ioanichie,
probabil cu sediul tot în jurul Hunedoarei. Acesta îi cerea prin 1579
domnitorului Matei Corvin scutirea preoților din Maramureș de orce dări.
Mănăstirea din Peri (azi în Ukraina) a fost zidită pe domeniile
voievodale ale Drăgoşeştilor, la Peri, în anul 1389. La rugăciunile părinţilor
isihaşti care viețuiau în zonă, Dragoş Vodă, la sfârşitul secolului al XIII-lea,a
înfiinţat o mică sihăstrie cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail“. Nepoţii lui,
Balc şi Drag, au ridicat şi ei la Peri o biserică de piatră şi au cerut patriarhului
Antonie al IV-lea al Constantinopolului ca Mănăstirea „Sfântul Arhanghel
Mihail“ din Peri să fie ridicată la rang de stavropighie patriarhală. Aceasta spetrecut
în 13 august 1391, cu drept de jurisdicţie asupra Bisericilor din
Maramureş şi a încă şapte ţinuturi. Primul eiconducător a fost egumenul
Pahomie, rudă apropiată a lui Dragoş Vodă, primind și atribuţii de episcop,
acelea de a sfișii biserici. Şi tot aici, 312 ani mai târziu, a fiinţat sediul
Episcopiei Ortodoxe a vechiului Maramureş, unde s-au tipărit cărţi în limba
română („Faptele Apostolilor“, „Codicele Voroneţean“, „Psaltirea“,
„Evanghelia“, Moliftelnicul“ ş.a.) și s-au pregătit preoţi şi cântăreţi pentru
strană. Peste 100 de ani, mănăstirea a fost preluată de episcopi ukrainieni și apoi
lăsată în paragină. În anul 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice a lui
Francisc Rakoczi al II-lea, potrivnicii neamului românesc au distrus Mănăstirea
Peri.
Mitropolia de la Feleac
După anul 1484, pentru vreo şapte decenii, patru mitropoliţi ai
Transilvaniei au stat în satul Feleac, lângă Cluj: Daniil, Marcu, Danciu (Ştefan
sau Anastasie ?) şi Petru.
Biserica de zid din Feleac a fost construită între anii 1480-1484. Aici și-a
așezat reședința un mitropolit cu numele Daniil, pe vremea căruia s-a construit
acest locaș de cult. Păstoria lui a început prin anii 1481/1482 și a durat până în
jurul anului 1500. Numele și titlul său trebuie puse în legătură cu un act semnat
de regele Ungariei Vladislav II Jaghello, în anul 1496, prin care recunoștea un
de aici arhiepiscop al românilor. Recunoașterea acestui titlu bisericesc era
echivalentă cu recunoașterea titlului de mitropolit. Acestui ierarh, domnitorul
Ștefan cel Mare i-a dăruit un un Tetraevanghel cu ferecătură, realizat înainte de
1488 Se pare că a murit la scurtă vreme după acest moment.
După anul 1500 pe scaunul de la Feleac este pomenit un ierarh grec (Kir
Marcu). Nu știm în ce condiții a ajuns prin aceste locuri. El a păstorit până
înainte de 1516 când a murit și și-a lăsat întreaga avere unui localnic cu numele
Danciu. O dată cu averea acesta a moștenit și funcția și, astfel, pe scaunul de la
Feleac îl pomenim pe Mitropolitul Danciu (între anii 1516-1533). Documentele
vorbesc apoi despre un ierarh cu numele Anastasie. Între anii 1534-1537 este
pomenit un episcop de Vad cu acest nume.
Ultimul mitropolit la Feleac a fost Petru (cca 1537-1550). Toate
indiciile arată că Mitropolia de la Feleac s-aflat sub îndrumarea Mitropoliei
Moldovei. O altă unitate administrativ bisericească aflată tot sub oblăduirea
Mitropoliei Moldovei a fost și Episcopia de la Vad (de lângă Dej).
Episcopia Vadului
Satul Vad a fost așezat pe malul Someșului în apropiere de localitatea
Dej. Numele și l-a dobândit de la faptul că aproape de sat exista un vad de
trecere a acestui râu. Documentar, primul episcop de la Vad este Ilarion,
pomenit la 1523 alături de alţi trei preoţi: Matei, Şandru şi Petru care, împreună
cu cnejii de pe valea Rodnei, au cerut dregătorilor oraşului Bistriţa dreptul de a
ridica o mănăstire între Hordou şi Telciu. La acea dată cu siguranţă că biserica
din Vad exista şi probabil că Ilarion era şi el episcop încă de la începutul
veacului, din timpul lui Ştefan cel Mare. În prima domnie a lui Petru Rareş
(1527-1538) şi apoi în a doua (1541-1546) stăpânirea moldovenilor în
Transilvania s-a consolidat şi s-a extins. Epoca domniilor lui Rareş este perioada
de dezvoltare la maximum a episcopiei de la Vad.
După Ilarion în scaunul episcopal de aici a urmat Varlaam, căruia Petru
Rareş îi dăruieşte în 1527 bederniţe brodate cu fir de aur. Urmaşul lui Varlaam a
fost Anastasie, o figură marcantă a acelor vremuri, care pe lângă treburile
bisericeşti s-a ocupat şi cu diplomaţia şi chiar cu războiul. Anastasie a participat
alături de Petru Rareş la asediul Bistriţei şi la alte campanii ale acestuia în
Transilvania. Anastasie a donat bisericii din Vad o icoană a Sfântului Nicolae
ferecată în argint aurit, cu inscripţie -ce datează din 1531:”Ruga robului lui
Dumnezeu, episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană
în anul 7039 (=1531), luna mai 15”. După Anastasie, în 1546 se afla în scaunul
episcopal Tarasie, iar în 1550, Gheorghe.
Şirul episcopilor continuă şi după această dată, după cum urmează:
Eftimie (1571), Spiridon (1574), Ioan Cernea (1599), Spiridon(1605-1614),
Teofil (1615), Augustin, Dosoftei (1622) şi Eftimie II (1623).
Episcopia avea două moşii, Vadul şi Slatina, pe care domnii moldoveni le
dăruiseră “din vechime”, pe lângă alte două dăruite de Petru Rareş: Bogata de
Sus şi Bogata de Jos, în apropiere de Vad. În 1522 Episcopia de Vad a primit și
o moară în Câţcău.
Tot de această episcopie a ținut şi o şcoală bisericească care a funcționat
în chiliile mănăstirii. Şcoala a încetat să mai existe de la 1761 când călugării au
fost alungaţi de ostaşii lui Bucow. peste graniţă, în Moldova, de unde au venit
cei mai mulţi.
Apoi, tot în această perioadă, amintim un mitropolit cu numele Ioan,
originar din satul Peşteana, care, se pare că, şi-a avut sediul în Mănăstirea
Prislop (1533). Între anii 1557-1570, trei mitropoliţi şi-au avut reşedinţa în
mănăstirea de la Geoagiu (Hunedoara), nu departe de fostul scaun vlădicesc de
la Râmeţ.
Mitropolia la Geoagiu
După ce mitropolitul Petru de la Feleac a trecut la Domnul (înainte de
anul 1550) vreme de 3 ani scaunul mitropolitan a rămas vacant. Prin 1553,
castelanul Hunedoarei, l-a trimis pe un preot cu numele Ioan -din satul Peșteana,
în Țara Românească, pentru a fi hirotonit episcop al românilor deoarece
principele Transilvaniei a dăruit acestui castelan -pe nume Ioan Fankyepiscopia
românilor. De aici putem deduce că episcop al românilor nu putea fi
decât al tuturor românilor din Ardeal adică mitropolitul !
Despre acest ierarh se știe că s-a retras la mănăstirea de la Prislop.
Urmașul său a fost Hristofor ridicat la demnitatea arhierească de la
egumenia unei mănăstiri de lângă Geoagiu (HD) -în anul 1557. Păstoria lui a
durat doar vreo 3 ani căci, în 1560, în Întrebarea creștinească tipărită de
diaconul Coresi, este pumenir un ierarh cu numele Sava (Savei), ediție dedicată
mitropolitului Efrem al Țării Românești. Apoi, începând cu 1561, este cunoscut
un mitropolit cu numele Gheorghe care a fost înlocuit de Sava (revenit în
scaun) -până în 1570 când a murit.
Mitropolia la Alba Iulia
Pe vremea lui Efimie, (până în 1574) urmașul lor, reședința mitropolitană
s-a mutat -în 1572, la Alba Iulia. Spre deosebire de mitropoliții amintiți mai sus
care au fost hirotoniți în Tara Românească, Eftimie a fost hirotonit de patriarhul
Macarie al sârbilor (al Ipek-ului) -ridicat în această demnitate de fratele său care
a ajuns mai marele vizir al imperiului otoman. Eftimie a fost rânduit cel dintâi
mitropolit oficial al Transilvaniei cu reședința la Alba Iulia. Numai că românii
nu au avut nici catedrală nici reședință mitropolitană în această cetate. Cei
rânduiți ca mitropoliți au locuit în afara zidurilor acestei cetăți.
Păstoria lui Eftimie a fost de scurtă durată deoarece în 1574 a fost scos din
scaun și înlocuit cu Hristofor - pentru o perioadă de vreo 5 ani.
De semnalat faptul că ierarhii ardeleni pomeniți până aici și-au avut
reședința în diferite localități după cum le permiteau autoritățile politice. După
ce Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei - creat în
1541 -atunci când regatul Ungariei a fost transformată în paşalâc turcesc, sediul
Mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit în acest oraş (se pare, din 1572), unde a
rămas până la începutul secolului al XVIII-lea când, datorită uniației, a fost
lăsată fără întâistătător. Abia după 1579 putem vorbi despre o reședință
mitropolitană stabilă pentru o perioadă de 120 de ani.
Șirul acestor mitropoliți îl deschide Ghenadie l care a păstorit aici între
anii 1579-începutul anului 1585. La fel ca înaintașii lui, a fost hirotonit întru
arhiereu la Târgoviște de către Mitropolitul Serafim al Tării Românești. Numele
lui este pomenit într-un document din 1581 care atestă clar că reședința
mitropolitană s-a aflat în afara zidurilor ceății. Mitropolitul Ghenadie a avut
preocupări cărturărești. Prin grija lui s-a tipărit la Sebeș un Sbornic -slavon (în
1580) și, apoi, la Brașov, Evanghelia cu învățătură (1580-1581) -în limba
română !!! (cu sprijinul judele Brașovului Luca Hirsher), de către diaconul
Coresi. Ghenadie a păstorit până la moartea sa, petrecută la sfârșitul lunii
februarie, în 1585.
În martie 1585, principele Sigismund Bathory l-a confirmat în scaunul
vlădicesc pe mitropolitul Ioan.
Mitropolia de la Alba Iulia pe vremea lui Mihai Viteazul.
Noul mitropolit a fost egumen al mănăstirii Prislop încă din anul 1564,
când a început renovarea acestei mănăstiri, cu sprijinul financiar al fiicei lui
Moise Vodă (domn al Țării Românești). Lucrările au durat până în 1580. Acest
mitropolit a păstorit până în anul 1605. După moartea lui Ghenadie, la finele
lunii februarie 1585 sinodul preoţilor l-a ales pe stareţul Ioan de la mănăstirea
Prislop, "om erudit, cumpătat, modest, cu viaţa curată şi religioasă" care în luna
august a anului 1585 a fost sfinţit la Târgovişte ca mitropolit de către
mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei.
Mitropolitul Ioan "om erudit, cumpătat, modest, cu viaţa curată şi
religioasă", în luna august a anului 1585 a fost sfinţit la Târgovişte ca mitropolit
de către mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei.
Rolul şi importanţa mitropolitului Ioan de Prislop a crescut o dată cu
evenimentele istorice care s-au desfăşurat în perioada respectivă, precum şi de
timpul mai îndelungat de păstorire în scaunul mitropolitan de la Alba Iulia faţă
de predecesorii şi urmaşii săi (20 de ani).
Ascensiunea domnitorului Ţării Româneşti - Mihai Viteazul - şi pericolul
invaziei otomane, a influenţat pozitiv, tratatul încheiat cu Sigismund Bathory la
data de 20 mai 1595. O delegaţie numeroasă din Ţara Românească în frunte cu
boierii, fraţii Buzeşti şi Teodor Rudeanu alături de mitropolitul Eftimie şi
episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului sosiţi la Alba Iulia, au obţinut
de la Sigismund Bathory consimțământul oficial ca, toate bisericile ortodoxe din
Transilvania să fie sub jurisdicţa mitropolitului de la Târgovişte.
Cu această ocazie Mihai Viteazul a avut posibilitatea să se întâlnească cu
mitropolitul Ioan de Prislop şi să cunoască starea precară a Mitropoliei Ortodoxe
Române din Transilvania, fapt ce l-a determinat să intervină şi să obţină de la
principe încuviinţarea de a construi o nouă clădire pentru mitropolia ortodoxă a
românilor din Transilvania, după ce mitropolitul Ioan de la Prislop a obţinut
jurisdicţie peste soboarele româneşti din tot Ardealul.
Într-un timp record, de numai un an -1597- românii au reuşit să
construiască o nouă catedrală precum şi clădirile aferente pentru reședința
Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania, iar mitropolitul Ioan de Prislop
a avut un rol important în această realizare, după care reședința mitropoliei s-a
mutat în cetate.
De la "Ioan Vlădica de la Bălgrad" după cum a afirmat istoricul Ştefan
Meteş, avem cea mai veche scrisoare românească, cunoscută până acum din
condeiul unui arhiereu din Ardeal adresată de domnitorul Tării Românești
(Mihnea) pricipelui Sigismund Bathory în august 1585.
După victoria lui Mihai Viteazul de la Şelimbăr (oct. 1599) mitropolitul
Ioan de Prislop s-a aflat în fruntea alaiului care l-a primit în Alba Iulia la data de
21 Oct. / 1 Nov. 1599 după care întreg teritoriul Transilvaniei a trecut sub
autoritatea domnitorului. Din alai a făcut parte și episcopul Dionisie Rally al
Buzăului. Acesta a fost înrudit cu familia Cantacuzino, iar istoricul N. Iorga
susţinea că a fost duhovnicul şi sfetnicul voievodului până la sfârşitul vieţii.
După înfrângerea lui Mihai Viteazul în lupta de la Mirăslău (18 Sept.
1600) dintr-o informaţie mai târzie, rezultă că domnitorul pentru un scurt timp sa
refugiat la Mănăstirea Prislop însoţit probabil de mitropolitul Ioan de la
Prislop.
Cronicarul George Brancovici, fratele mitropolitului Sava de la Bălgrad,
care a copilărit în cetatea de la Alba Iulia între anii 1656-1678, ne dă ştirea că
după decapitarea voievodului Mihai Viteazul, trupul lui a fost adus şi
înmormântat prin grija lui Ioan de Prislop în Mitropolia Transilvaniei ctitorită de
domnitor. Odată cu înlăturarea lui Mihai Viteazul a dispărut şi mitropolitul Ioan
care probabil s-a retras în Ţara Haţegului, acolo de unde a plecat, la Mănăstirea
Prislop, iar slujitorii Mitropoliei au fost alungaţi din Alba Iulia. Mitropolitul
Ioan a murit în 1605.
După o perioadă grea şi mai puţin cunoscută, apar ca urmaşi a lui Ioan de
Prislop, Teoctist (1606-1622), Dosoftei (1622-1627) și Ghenadie (1627-1640)
Importanţa Mănăstirii Prislop ca centru religios şi de cultură a românilor
din această zonă a ţării, precum şi relaţiile strânse care au existat cu Mitropolia
de la Bălgrad s-a dovedit din nou şi prin alegerea mitropolitului Teofil ca al
treilea mitropolit al Bălgradului promovat de la Prislop la data de 21 febr. 1615,
întărit fiind de către principele Gabriel Bethlen. Cu această ocazie în diploma
respectivă s-a prevăzut ca toate averile şi moşiile luate de la preoţi şi de la
Bisericile românilor de către "nobili şi alţi străini" să fie siliţi a le restitui. Asfel
de prevederi s-au elaborat și înainte dar rar au fost puse în practică.
Ambele centre de cultură şi ale credinţei străbune transilvănene (Alba
Iulia şi Prislop) au fost distruse în sec. 18-lea odată cu trecerea Transilvaniei sub
stăpânirea Imperiului Habsburgic în acţiunile dure întreprinse atunci cu privire
la catolicizarea românilor.
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut permanente legături cu
domnitorii şi ierarhii din Ţara Româneasca şi Moldova. De pildă, mitropoliţii
Ungrovlahiei aveau şi calitatea de "exarhi ai Plaiurilor", adică de reprezentanţi ai
Patriarhiei Ecumenice din Transilvania ("Plaiuri"), locuită de români ortodocşi,
unde Patriarhia nu-şi putea impune direct autoritatea sa. Numeroşi domnitori
munteni şi moldoveni au ridicat biserici şi mănăstiri în Transilvania: Prislop,
Lancram, biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului, Vad, Feleac, Topliţa,
Catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ridicată de Mihai Viteazul, biserica din
Turnu Rosu (jud. Sibiu) de Matei Basarab, bisericile din Ocna Sibiului şi
Făgăraş sau mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, toate ctitorite de Constantin
Brâncoveanu ş. a. În schimb, un număr de mânăstiri şi biserici de mir din Ţara
românească şi Moldova erau ctitorii ale transilvănenilor.
Trebuie consemnat şi faptul că Biserica Ortodoxă din Transilvania nu era
socotită religie de stat, oficială, ci dimpotrivă, o religie "tolerată", spre deosebire
de celelalte patru confesiuni care aveau statutul de "recepte". Se ştie că pe la
mijlocul secolului al XVI-lea saşii transilvăneni - până atunci catolici - au trecut
la luteranism ( după Dieta de la Mediaș din 1548), iar o bună parte din unguri şi
secui - până atunci tot catolici - au trecut la calvinism (după Dieta de la Aiud din
1564) şi apoi, o parte a acestora din urmă, la unitarianism după Dieta din 1568.
Calvinii și-au îndreptat privirile, mai întâi, spre luterani cu care au avut
numeroase dispute teologice -fără a se putea convinge unii pe alții. Apoi, au
apărut unitarienii. Pe fondul amestecului administrației politice în problemele
religioase (potrivit zicalei huius regio, eius religio), până spre sfârșitul veacului
al XVI-lea, calvinii aproape că au dispărut din Ardeal.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi pe tot parcursul celui de al
XVII-lea, conducătorii confesiunii calvine - de regula ajutaţi de principii
maghiari ai Transilvaniei din Alba Iulia- au desfăşurat o puternică acţiune
prozelitistă printre români, prin activitatea aşa-numiţi "episcopi româno-calvini",
prin tipărituri cu un conținut calvin, prin impunerea unor restricţii ierarhilor,
protopopilor şi preoţilor ortodocşi, toate urmărind convertirea românilor la
calvinism şi, în final, maghiarizarea lor.
În acest context, cu spijinul autorităților, s-a înființat o episcopie româno
calvină la Sângiorz despre care vom vorbi mai jos.
În secolul al XVII-lea, doi dintre mitropoliții ardeleni de la Alba Iulia -
Ilie Iorest şi Sava Brancovici - au fost înlăturaţi din scaun şi întemniţaţi, pentru
ca s-au opus acestei acţiuni prozelitiste. În pofida acestor acţiuni, prozelitismul
calvin n-a dus la rezultatele dorite, pentru că marea masă a românilor au rămas
statornici în credinţa ortodoxă, salvând astfel însăşi fiinţa etnică românească.