Miracol tehnologic sau înşelăciune elaborată?

Mistificarea focului grecesc într-o pseudo-legendă bizantină

Personalitatea Sfântului împărat Constantin cel Mare a fascinat şi continuă să fascineze

omenirea, uimită de convertirea sa neaşteptată care a schimbat destinul Imperiului Roman şi a
deschis calea colaborării dintre autoritatea politică şi Biserică. De aceea Sfântul Constantin a
rămas în memoria colectivă drept un reper şi un model pe care următorii împăraţi s-au
străduit să-l imite, identificându-l cu arhetipul autocratorului creştin, restauratorul Imperiului
Roman, ctitorul cetăţii împărăteşti prin excelenţă şi garantul Ortodoxiei. Plecând de la
portretul moral idealizat al marelui Constantin, în timp s-au dezvoltat mai multe tradiţii şi
legende, unele create anume pentru a explica sau pentru a legitima acţiuni, gesturi şi atitudini
de la curtea imperială. Un exemplu grăitor al acestei practici îl găsim la jumătatea secolului al
X-lea în lucrarea De administrando imperio, atribuită împăratului Constantin al VII-lea
Porfirogenetul.

Constantin Porfirogenetul şi De Admnistrando Imperio

La începutul secolului al X-lea se consumă un episod destul de tensionat al relaţiei

dintre Biserică şi Imperiul Bizantin, generat de relaţia împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept
cu amanta sa Zoe Karbonopsina. Pretenţia basileului de a o lua de soţie şi de a încheia o nouă
căsătorie, după ce rămăsese deja de 3 ori văduv, va provoca disputa tetragamică şi reacţia
patriarhului Nicolae Misticul care s-a opus vehement celei de a patra căsătorii a lui Leon,
intrând astfel într-un conflict deschis cu suveranul1.
Dincolo de implicaţiile bisericeşti şi canonice ale acestei dispute, miezul problemei
îl reprezintă interesele dinastice şi asigurarea succesiunii, din această relaţie având să se nască
Constantin al VII-lea Porfirogenetul – basileul cu destin amar, a cărui porfiră a fost mai
degrabă pricină de nefericire şi de încercare. Ajuns pe tron la vârsta de doar 8 ani după
moartea tatălui său (912) şi unchiului său Alexandru (913), Constantin al VII-lea a ajuns pe
rând pionul mamei lui, al patriarhului Nicolae şi al amiralului Roman Lecapenus, care a
acaparat puterea şi s-a instalat ca hetaeriarch (25 martie 919), cezar (24 septembrie 919) şi
după ce îşi căsători fiica Elena cu tânărul Constantin, este încoronat ca împărat la 17
decembrie 920, luând şi titlul de basileopator2. Din acest moment Constantin al VII-lea este
izolat, împăratul Roman proclamându-şi fiii co-împăraţi care au dobândit prioritate în
succesiunea la tron. Această situaţie se va schimba abia în anul 944 o dată cu moartea lui
Roman, când, cu ajutorul unui grup devotat de soldaţi, Constantin a reuşit să-i elimine de la
curte pe fiii şi pe ginerii aceluia. Rămas singur la conducerea imperiului, Constantin
Porfirogenetul va domni sub influenţa augustei Elena, a hetaeriarch-ului Vasile Peteinos, a
eparhului Teofil şi a sachelarului Iosif Bringas3.
Chiar dacă nu sa rămas în istorie prin realizări deosebite în domeniul politic, basileul s-a
remarcat prin preocupările cărturăreşti ieşite din comun. Fire speculativă, înclinată spre
studiu, Constantin s-a dedicat îndeosebi vieţii culturale din Imperiu, alcătuind chiar el – cu
ajutorul secretarilor – lucrările De Administrando Imperio (Πρὸς τὸν ἴδιον υἱόν Ῥωμανόν),
De Thematibus (Περὶ θεμάτων Άνατολῆς καὶ Δύσεως), De Ceremoniis (Περὶ τῆς Βασιλείου
1
Remus Feraru, „Practicarea iconomiei bisericești în Bizanț în secolul al X-lea”, în Revista Teologică, nr.
3/2018, p. 200 ş.u.
2
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II: Imperiul Bizantin Clasic (620-1081 d.H.), edit. Tudor
Teoteoi, Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 335-336.
3
R.J.H. Jenkins, „General Introduction”, în Constantine Porphyrogenitus, De administrando imperio, greek text
edited by Gy. Moravcsik, english traslation by R.J.H. Jenkins, Dumbarton Oaks, Washington, 1967, p. 7.

1
Τάξεως) şi Vita Basilii (Βίος Βασιλείου), autenticitatea ultimelor două fiind contestată de mai
mulţi specialişti. De fapt, dintre marii împăraţi care au îmbogăţit moştenirea bizantină de
după criza iconoclastă, niciunul nu îl depăşeşte pe Constantin VII în rafinamentul şi apetitul
pentru cultură. El a căutat să adune cât mai multe cărţi pe care să le aducă în Constantinopol,
stimulând alcătuirea de antologii şi enciclopedii din lucrările dificil de accesat, şi solicitând
scrierea de istorii recente şi de manuale pentru diferite compartimente ale administraţiei 4.
Redactat în perioada 948-9525, tratatul De Administrando Imperio (Pros ton idion
hyion Rōmanon) a fost realizat, aşa cum indică titlul grec (Pentru propriul său fiu, Roman),
ca un material didactic menit să-l iniţieze pe fiul său Roman al II-lea în înţelegerea
echilibrului de forţe care trebuie menţinut în viaţa politică pentru o mai bună gestionare a
afacerilor Imperiului, iar tânărul prinţ „s-a dovedit un discipol atât de sârguincios, încât şi-a
otrăvit tatăl în anul 959 pentru a avea ocazia să pună în aplicare preceptele politice ale lui
Constantin VII”6.
Titlul latin, mult mai cunoscut, De Administrando Imperio (Cu privire la
administrarea imperiului) i se datorează savantului olandez Johannes Meursius, care a editat
tratatul pentru întâia oară în anul 1611.
Conţinutul lucrării este extrem de interesant întrucât relevă nivelul cunoştinţelor din
Bizanţ despre popoarele care îi înconjurau pe romei. În ciuda inexactităţilor şi neajunsurilor
ei, De Administrando Imperio oferă o varietate de informaţii cu privire la guvernarea statului
şi a relaţiilor externe, devenind un important document care dă mărturie despre Bizanţul
medieval chiar prin omisiunile atât de flagrante, cum ar fi absenţa menţionării luptelor cu
bulgarii, în timp ce expunerea despre puterea arabă pare anacronică 7. Cu toate acestea
conţinutul variat se dovedeşte de o importanţă esenţială cercetării istorice dintr-o mulţime de
domenii.
Autorul însuşi şi-a structurat lucrarea în 4 secţiuni inegale: a) principiile relaţionării
cu vecinii barbari ai Imperiului, indicându-i pe cei mai periculoşi şi mijloacele de a-i combate
[cap. 1-2]; b) cererile necuviincioase ale neamurilor şi modul în care trebuie întâmpinate
[cap. 3-13]; c) descrierea etnologică, istorică şi geografică a popoarelor din jur [cap. 14-
parţial 48]; 4) câteva sfaturi practice privind afacerile interne şi evenimentele publice [cap.
48-53]8.
De un interes deosebit se dovedeşte capitolul al XIII-lea, intitulat „Despre popoarele
vecine cu turcii” (Περὶ τῶν πλησιαζόντων ἐθνῶν τοῖς Τούρκοις). Prin Tourkoi sunt înţeleşi în
scrierile lui Constantin VII Porfirogenetul populaţiile de origine fino-ugrică care au descins în
bazinul Carpatic în jurul anului 870 şi au ocupat Pannonia după anul 894, consolidându-şi în
mai puţin de un deceniu un puternic stat care se învecina cu bulgarii, pecenegii şi ruşii. Din
acest motiv avea o importanţă strategică considerabilă, putând şicana acţiunile ostile ale
acestora dacă s-ar fi îndreptat înspre Constantinopol, deşi şi maghiarii înşişi s-au pornit să
prade posesiunile bizantine din Tracia (934, 943). În ciuda acestor agresiuni, pentru a menţine
fragilul echilibru politic din Balcani era necesar un parteneriat strategic cu o putere militară
care să ţină în şah orice potenţial inamic al Imperiului, iar ungurii erau cei mai potriviţi
pentru o astfel de misiune.
Pornind de la pretextul prezentării acestor Tourkoi, autorul oferă o serie de
informaţii inedite mai ales cu privire la autoritatea împăratului Constantin cel Mare şi

4
Ibidem, p. 10.
5
Unii cercetători restrâng intervalul compunerii acestei lucrări la anii 951-952.
6
D.M. Lang, „R.J.H. Jenkins (ed.): Constantine Prophyrogenitus: De administrando imperio. Vol.II.
Comentary”, recenzie în Bulletin of the School of Oriental and African Studies, Vol. 25, No. 1/3 (1962), p. 613.
7
R.J.H. Jenkins, „General Introduction”, p. 13.
8
Potrivit reformulării lui J.B. Bury, „The Treatise De administrando imperio”, în Byzantinischer Zeitschrift,
Vol. 15 (2), 1906, p. 519.

2
imaginea sa peste veacuri, ceea ce impune o scurtă analiză, pornind de la traducerea
filologului şi bizantinologului Vasile Grecu9.
La o primă lectură se pot distinge trei părţi care alcătuiesc acest capitol:
a) Enumerarea popoarelor învecinate cu „turcii” şi anunţarea „sfatului” cu privire la
ele.
b) Indicarea faptului „că toate popoarele de la miazănoapte sunt din fire lacome de
bani şi nesăţioase, încât niciodată nu se satură”, şi prin urmare îşi permit să facă
„cererile necuviincioase”, după care sunt expuse trei dintre aceste solicitări.
c) Îndemnul de a ţine cont de aceste sfaturi şi de cunoştinţele „despre diferite
popoare, despre originea lor, obiceiurile lor şi aşezarea lor, despre clima ţării locuite
de ei, descrierea ei şi întinderea ei , precum în cele ce urmează se va lămuri mai pe
larg”, anunţând astfel cuprinsul secţiunii următoare.
Cele trei „răspunsuri pricepute”, prezentate „ca într-un formular” vin să preîntâmpine
„cererile nerezonabile” (τὰς καίρους αἰτήσεις) şi „pretenţiile îndrăzneţe” (παρρησιαστικὰς
ἀξιώσεις) ale barbarilor, contracarându-le „prin cuvinte convingătoare şi înţelepte” (διὰ
λόγων πιθανῶν καὶ φρονίμων καὶ συνετῶν)10, care cuprind surprinzătoare trimiteri la
împăratul Constantin cel Mare.
Aceste trei replici au o structură similară şi se desfăşoară după o schemă destul de
bine definită pe care autorul îşi plasează argumentele, dar fiecare răspuns vine cu
particularităţile dictate de specificitatea problemei, dar şi de contextul aparte.
După expunerea cinică a rolului pe care îl pot juca maghiarii în contextul geopolitic
de la jumătatea secolului al X-lea, Constantin Porfirogenetul trece relativ abrupt la solicitarea
hazarilor – populaţia din nordul Mării Negre care îşi avea centrul politic la Cherson în
Crimea –, a turcilor –prin care am sunt înţelese triburile ungare stabilite în Pannonia –, a
ruşilor sau a oricărui „alt popor din cele de miazănoapte şi scitice”, care ar putea pretinde
„veşminte împărăteşti sau diademe sau mantii” ca răsplată „pentru vreun serviciu sau
slujbă”11.
Întrucât semnificaţia însemnelor imperiale şi motivaţia respingerii unei astfel de
solicitări au fost deja tratate într-un alt studiu 12, în cele ce urmează vom zăbovi asupra celei
de-a doua „cereri nerezonabile”, şi anume: accesul la secretul „focului grecesc”. Răspunsul
propus de Constantin Porfirogenetul este dominat de o aură mitică demnă de redat in extenso:

„Aşijderea tu trebuie să ai multă şi mare grijă de focul ce arde în apă,

împroşcat fiind prin ţevi; că dacă ar îndrăzni careva să-l ceară vreodată, precum
deseori unii l-au cerut şi de la mine, acestor fel de oameni ai să le respingi cererea
şi ai să-i laşi să plece cu cuvintele: «Şi aceasta Dumnezeu i-a arătat printr-un
înger şi l-a învăţat pe cel dintâi împărat creştin, sfântul Constantin cel Mare. Dar
prin acelaşi înger i s-a spus cu toată stăruinţa, precum am fost încredinţat şi am
aflat de la părinţi şi bunici, că acest foc să fie preparat numai de creştini în oraşul-
capitală de sub stăpânirea lor, iar aiurea nicidecum, nici să fie trimis altui popor,
oricare ar fi el, nici să-l înveţe cumva. De aceea şi spre binele urmaşilor acest
mare împărat, luând în privinţa aceasta măsuri de siguranţă, a pus ca să fie scrise
9
Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul săi Romanos, în col. Scriptores Byzantini, traducere
de Vasile Grecu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971 [de aici înainte prescurtată
Carte pentru Romanos]. Pentru textul grec este utilizată ediţia Constantine Porphyrogenitus, De administrando
imperio, greek text edited by Gy. Moravcsik, english traslation by R.J.H. Jenkins (Washington: Dumbarton
Oaks 1967) [de aici înainte prescurtată DAI].
10
Carte pentru Romanos, XIII, p. 21; DAI, p. 66.
11
Carte pentru Romanos, p. 21; DAI, p. 66.
12
Dragos Boicu, „O pseudo-legendă bizantină şi implicaţiile ei politice în bazinul Dunării la jumătatea secolului
al X-lea”, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, vol. XXIII, 2016, p. 9-23.

3
 pe sfânta masă a bisericii lui Dumnezeu blesteme, ca acela care a îndrăznit să dea
din acel foc altui popor nici să nu se numească creştin şi nici să nu fie demn de
vreo demnitate sau funcţie; şi dacă s-a întâmplat să aibă vreuna, să o piardă şi
pentru vecii vecilor să fie lovit de anatema în chip pilduitor, fie el împărat,
patriarh sau orice fel de om, fie dregător sau simplu cetăţean, care s-ar întâmpla
să încerce să calce o astfel de poruncă. Şi i-a îndemnat pe toţi cei cu frica lui
Dumnezeu să se silească şi să-l dea morţii grele şi foarte urâte ca pe un duşman
public care a călcat această poruncă pe acela care se apucă să facă una ca aceasta.
Şi s-a întâmplat odinioară, deoarece răutatea totdeauna îşi găseşte calea, ca unul
din guvernatorii-generali ai noştri, care a primit de la nişte popoare păgâne foarte
multe daruri, să le facă parte dintr-un astfel de foc; şi Dumnezeu nu l-a răbdat să-l
lase nepedepsit pentru acest păcat, ci când avea să intre în sfânta biserică a lui
Dumnezeu, foc s-a pogorât din cer, de l-a mistuit şi l-a făcut să dispară. Şi de
atunci frică mare şi tremurici a cuprins sufletele tuturora şi nimeni, nici împărat,
nici boier, nici om de rând, nici comandant de oaste şi guvernator, nici orice altfel
de om n-a mai îndrăznit să se gândească la aşa ceva, nici să încerce s-o facă de
fapt sau să o ducă la capăt»”13.

Textul este aparent suficient de clar şi nu pune mari probleme. De altfel este foarte
limpede că pasajul περὶ τοῦ ὑγροῦ πυρός, τοῦ διὰ τῶν σιφώνων ἐκφερομένου face trimitere la
aşa-numitul „foc grecesc”, un compus chimic care mai era cunoscut şi drept foc de mare (πῦρ
θαλάσσιον), foc roman (πῦρ ῥωμαϊκόν), foc de război (πολεμικὸν πῦρ), foc lichid (ὑγρὸν
πῦρ), foc vâscos (πῦρ κολλητικόν) sau foc meşteşugit (πῦρ σκευαστόν). Adesea această
substanţă este considerată cea mai de temut armă a Imperiului Bizantin.

Focul grecesc – o scurtă recapitulare

Totuşi, armele incendiare nu erau tocmai o noutate, fiind menţionate de-a lungul
Antichităţii sub diverse forme şi cu felurite compoziţii. Fie că vorbim de săgeţi incendiare 14
sau lănci aprinse15, vase de lut umplute cu un amestec de catran, sulf şi răşini, aruncate de
catapulte, cazane cu cărbuni amestecaţi cu sulf şi gudron, a căror flacără era împinsă de foale
imense16 aceste arme erau folosite cel mai adesea pentru atacul poziţiilor fortificate ale
inimicului. După descoperirea petrolului în câmpiile Mediei de către Alexandru cel Mare,
grecii antici vor adăuga în amestecurile incendiare şi uleiul Medeei (Μηδείας ἔλαιον)17, uleiul
sau focul median (μηδικὸν πῦρ)18, naphtha (νάφθα)19 sau „apă mocirloasă” (ὕδωρ παχύ) 20. Tot
în această categorie de arme trebuie inclus şi „focul automat” (πῦρ αὐτόματον)21 – declanşat
13
Carte pentru Romanos, XIII, p. 22-23, DAI, p. 68-70.
14
Herodot, Historiai, VIII.52.1, Evelyn Shirley Shuckburgh, University Press, Cambridge, 1887, p. 26
15
Tacitus, Historiae, IV.23, ed. Karl Nipperdey, vol. I, Weidmannsche Buchhandlung, Berlin, 1855, p. 224.
16
Tucidide, Historiae, IV.100, ed. B.G. Teubner, 1913-1925, 396.
17
Personajul mitologic care îl ajută pe Iason să obţină legendara lână de aur şi care i-a oferit prinţesei Creusa din
Corint un veşmânt (potrivit lui Pseudo-Apollodorus) sau o coroană (potrivit lui Hyginus), îmbibate într-o
substanţă anume, care s-a autoaprins, incendiind-o pe viitoarea soţie a lui Iason.
18
Procopius de Cezareea, De Bello Gothico, IV.11, ed. Claude Maltret în Corpus Scriptorum Historiae
Byzantinae, Pars II, Vol. 2, Bonn, 1833, p. 512.
19
Strabo, Geographica, XVI.I.15, ed. Gustav Kramer, Paris, 1852, p. 622.
20
II Mac 1, 20. Momentul istorisit în a Doua carte a Macabeilor (1, 19-36) evocă folosirea acestei substanţe în
aprinderea „miraculoasă” a ofrandei israeliţilor, în urma căreia „Neemia a numit locul acela Neftar, care se
tălmăceşte curăţenie, dar se cheamă de către cei mulţi Neftai (προσηγόρευσαν δὲ οἱ περὶ τὸν Νεεμιαν τοῦτο
νεφθαρ ὃ διερμηνεύεται καθαρισμός καλεῖται δὲ παρὰ τοῖς πολλοῖς νεφθαι)” (v. 36).
21
Atheneu de Naukratis, Deipnosophistae, 1, 35; ed. Wilhelm Dindorf, vol. I, Weidmann, Leipzig, 1827, p. 43;
Plinius, Naturalis Historia, XXXVI.23 (53 ed. Sönnich Detlef Friedrich Detlefsen, vol. V, Berlin, 1866, p. 189:

4
prin autocombustie, care era obţinut din amestecul de var nestins şi nafta sau din combinarea
sulfurilor cu diverse răşini, asfalt, pirită şi var nestins22.
Am putea spune că după aproape un mileniu de utilizare şi continuă perfecţionare a
compoziţei armelor incendiare era şi firesc să se ajungă la obţinerea faimosului „foc
grecesc”23.
Acesta apare menţionat sub diversele lui denumiri în Cronografia lui Teofan
Mărturisitorul24, Tactica împăratului Leon al VI-lea25, Istoria diaconului Leon26, dar şi în
relatările lui Ioannes Kameniata27 şi ale Anei Comnena28. Fiecare din aceste semnalări vine cu
câte un amănunt care se concentrează asupra modului în care era folosit, fără să redea reţeta
exactă după care era alcătuit. Potrivit unora dintre surse, descoperirea acestui amestec
incendiar cu proprietăţi ieşite din comun îi este atribuită inginerului Calinic. Astfel, Teofan
Mărturisitorul relatează că în timpul domniei lui Constantin IV Pogonatul:
„Calinic, un arhitect [ἀρχιτέκτων]29 din Heliopolis din Siria, care se
refugiase la romani, a meşterit un foc care se folosea pe mare (πῦρ θαλάσιον) şi a
incendiat corăbiile arabilor şi le-a ars împreună cu cei care erau pe ele. Astfel
romanii s-au întors victorioşi şi au descoperit focul maritim (τὸ θαλάσιον πῦρ)”30.
Câteva secole mai târziu Cedrenus va localiza acest Heliopolis în Egipt 31, reieşind că
respectivul Calinic ar fi împărtăşit constantinopolitanilor progresele făcute de savanţii din
Alexandria în ultimul mileniu atât în privinţa substanţelor incendiare, cât şi a dispozitivelor
de dispersie. De altfel unii cercetătorii sunt de părere că nu era posibil ca un singur om să
poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Calinic ar fi de fapt unul dintre
secretele Şcolii de chimie din Alexandria32.

mirum aliquid, postquam arserit, accendi aquis.

22
O reţetă a focului automat găsim în tratatul Sylloge Tacticorum, 74, în A Tenth-Century Byzantine Military
Manual: The Sylloge Tacticorum, translated by Georgios Chatzelis, Jonathan Harris, Routledge, New York
2017, p. 97.
23
Trebuie accentuată încadrarea focului grecesc între armele incendiare întrucât abordările autohtone mai
recente încearcă să-l clasifice în mod eronat între armele chimice: „această veritabilă armă chimică a epocii
medievale”. (Ana Bocioancă, Ovidiu Bocioancă, „Compoziţia «focului grecesc» – o problemă neelucidată”, în
Collegium Mediense, VII (2017), p. 8) Sintetizarea chimică a substanţei cunoscute generic sub numele de foc
grecesc nu are nicio legătură cu criteriile stabilite de Organizaţia pentru interzicerea armelor chimice
(Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons): termenul de armă chimică poate fi aplicat oricărei
substanţe chimice toxice care poate provoca moartea, rănirea, incapacitarea temporară sau iritarea senzorială
prin acţiunile ei chimice. Muniţia sau alte dispozitive de livrare proiectate pentru lansarea armelor chimice, fie
că sunt umplute sau nu (cu agentul chimic) sunt de asemenea considerate ele însele arme. Prin urmare, armele
chimice fac uz deliberat de proprietăţile toxice ale substanţelor chimice pentru a provoca moartea sau rănirea.
Împreună cu armele biologice şi nucleare, armele chimice sunt în general considerat arme de distrugere în masă.
24
Theophanis Chronographia, A.M. 6165, ed. De Boor, (Leipzig 1883), p. 353, Sfântul Teofan Marturisitorul,
Cronografia, A.M. 6165, traducere, studiu şi note de Mihai Ţipău, în col. PSB, s.n. 7, Basilica, Bucureşti, 2012,
p. 344.
25
Leon al VI-lea, Tactica, XIX.6,63,64, edit. George Dennis, Dumbaton Oaks, Washington, 2010, p. 504, 504.
26
Leon Diaconul, Historia, IX.2, PG 117: 865.
27
Ioannes Caminiata, De expugnatione Thessalonicae, 34.7, edit. Gertrud Böhlig, De Gruyter, Berlin, 1973, p.
32.
28
Anne Comnene, Alexiade, xi,x.2-4, ed. B. Leib, Paris, 1943; Ana Comnena, Alexiada XI, 10.2-4, traducere de
Marina Marinescu, vol. 2, Minerva, Bucureşti, 1977, p. 154-155.
29
Termenul ἀρχιτέκτων nu trimite nicidecum la un specialist în proiectarea și construirea clădirilor, ci
desemnează în general inginerul care realizează o lucrare prin mijloace tehnice.
30
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6165, p. 344. Theophanis Chronographia, p. 354: τότε Καλλίνικος
ὑρχιτέκτων ἀπὸ Ἡλιουπόλεως Συρίας προσφύγων τοῖς Ῥωμαίοις πῦρ θαλάσσιον κατασκευάσας τὰ τῶν Ἀράβων
σκάφη ἐνέπρησε καὶ σύμψυχα κατέκαυσεν. Καὶ οὕτως οἱ Ῥωμαῖοι μετὰ νίκης ὑπέστρεψαν καὶ τὸ θαλάσσιον
πῦρ εὖρον.
31
Καλλίνικος ἀρχιτέκτων ἀπὸ Ἡλίου πόλεως τῆς Αἰγύπτου, Cedrenus p. 765
32
J.R. Partington, A history of Greek fire and gunpowder, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1999, p.

5
Mărturia lui Teofan este reluată aproape verbatim de către Constantin Porfirogenetul în
Cartea către fiul său Romanos (De Administrando Imperio)
„Trebuie să mai ştii că sub domnia lui Constantin, fiul lui Constantin
[Constanţiu], numit şi Pogonatul, un oarecare Calinic din Heliopolis, refugiat la
romei, a inventat focul ce arde în apă, împroşcat prin ţevi, foc prin care romeii au
ars şi flota saracenilor la Chizic şi au dobîndit victoria”33.
Cronologia lui Teofan este de cele mai multe ori confuză cum rezultă şi din
antedatarea înzestrării flotei cu această armă redutabilă:
„Mai sus-amintitul Constantin, aflând de această mişcare ce lupta
împotriva lui Dumnezeu, îndreptată contra Constantinopolului, a construit şi el
bireme mari, care aveau cazane cu foc şi dromoane 34 înarmate cu focul grecesc
(σιφωνοφόρους) şi a poruncit ca acestea să fie ancorate în portul Proklianesios,
din [regiunea denumită] a lui Chesarie”35.
Cu alt prilej, evocând eforturile lui Leon Isaurul de a contracara manevrele de luptă ale flotei
arabe, Teofan spune că „împăratul [...] a construit sifoane purtătoare de foc (σίφωνας
πυρσοφόρους) şi punându-le pe acestea pe dromoane şi bireme, le-a trimis împotriva celor
două flote”36.
Din aceste pasaje reiese totuşi o informaţie foarte importantă: „focul grecesc” era
mai degrabă un sistem de armament destinat confruntărilor navale cu scopul de a distruge
vasele inamice şi era alcătuit din muniţia rafinată chimic şi ingeniosul sistem de lansare,
compus din cazane, furtunuri, pompe şi tuburi37.
În ceea ce priveşte modalitatea de dispersie a compusului chimic, istoricii încă
dezbat detaliile tehnice, distingând trei segmente principale care alcătuiau dispozitivul.
Unul din aceste elemente era sifonul (σίφων) sau pompa de bronz cu piston, prin
intermediul căruia se exercita presiunea necesară asupra lichidului ce trebuia împroşcat (τὸ
διὰ τῶν σιφώνων ἐκφερόμενον πῦρ ὑγρὸν) 38. Un indiciu în acest sens este oferit de
Kameniata care, prezentând asediul Tesalonicului din anul 904, afirmă că materialul
pirotehnic era propulsat cu ajutorul aerului comprimat (πῦρ τε διὰ τῶν σιφώνων τῶ ἀέρι
φυσήσαντες)39.
Al doilea subansamblu important este o ţeavă (σίφων)40 pivotantă, tot de bronz, prin
care amestecul incendiar era proiectat în direcţia inamicului, după relatează Ana Comnena:

13.
33
DAI, XLVIII, p. 226: Ἰστέον, ὅτι ἐπὶ Κωνσταντίνου, υἵοῦ Κωνσταντίνου, τοῦ καὶ Πωγωνάτου καλουμένου,
Καλλίνικός τις ἀπὸ Ἡλιουπόλεως Ῥωμαίοις προσφυγών, τὸ διὰ τῶν σιφώνων ἐκφερόμενον πῦρ ὑγρὸν
κατεσκεύασεν, δι’ οὖ καὶ τῶν Σαρακηνῶν στόλον ἐν Κυζίκω Ῥωμαῖοι καταφλέξαντες τῆν νίκην ἤραντο. Carte
pentru Romanos, p. 79.
34
Trireme, cele mai mari vase de luptă de care dispuneau bizantinii.
35
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6164, p. 343. Theophanis Chronographia, p. 353: Ὁ δὲ προλεχθεὶς
Κωνσταντίνος τὴν τοιαύτην τῶν θεομάχων κίνησιν ἐγνωκὠς κατεσκεύασε καὶ αὐτὸς διήρεις εὐμεγέθεις
κακκαβοπυρφόρους καὶ δρόμωνας σιφωνοφόρους και τούτους προσορμίσαι ἐκέλευσεν ἐν τῷ Προκλιανησίῳ
τῶν Καισαρίου λιμένι.
36
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6209, p. 381; Theophanis Chronographia, p. 391.
37
Adrienne Mayor, Greek Fire, Poison Arrows, and Scorpion Bombs. Biological and Chemical Warfare in the
Ancient World, Overlook Duckworth, New York/London, 2009, p. 241.
38
Carte pentru Romanos, p. 79; DAI, XLVIII, p. 226.
39
Ioannes Caminiata, De expugnatione Thessalonicae, 34.7, p. 32: πῦρ τε διὰ τῶν σιφώνων τῶ ἀέρι
φυσήσαντες.
40
Pentru semnificaţia confuză a termenului σίφων, a se vedea John Haldon, „‘Greek fire’ revisited: recent and
current research”, în Elizabeth Jeffreys (ed.), Byzantine Style, Religion and Civilization. In Honour of Sir Steven
Runciman, Cambridge University Press, 2006, p. 293-295.

6
 „[...] barbarii au fost îngroziţi de focul aruncat, căci nu erau obişnuiţi nici
cu un astfel de foc, nici cu flăcările care, în loc să se ridice în sus, erau acum
îndreptate încotro voia cel ce le trimitea, ades în jos şi într-o parte [...]”41.
Ţevile pentru dispersia materialului incendiar erau prevăzute cu un ajutaj sau duză
de erupţie şi erau ornate cu
„capete de leu sau de alte animale de uscate, din bronz şi fier, cu botul
căscat şi le-a aurit, astfel ca vederea lor să inspire groază; focul care trebuia trimis
prin ţevi deasupra duşmanului a poruncit să fie trecut prin gura leilor şi a
celorlalte animale de acest fel, astfel încât să pară că îl varsă ele” 42.
Nu trebuie omis faptul că în faţa respectivelor duze se găsea o sursă de foc, menită
să aprindă lichidul evacuat.
Cea de-a treia componentă esenţială era reprezentată de cazanul ermetic sau un
rezervor ţinut sub presiune şi dispozitivul de încălzire (κακκαβοπυρφόρος) 43, cu ajutorul
căruia era încinsă enigmatica substanţă, până la eliberarea ei prin deschiderea valvelor 44.
Se presupune că aceasta era încălzită treptat înainte de începerea luptei, rezultând
acumularea presiunii în vasul ermetic la care se adăuga presiunea produsă de pompă, iar prin
deschiderea unui robinet sau valve lichidul inflamabil era împins prin furtunuri şi articulaţii
cositorite şi era forţat să iasă prin tubul pivotant, la gura căruia era aprins. După declanşarea
arderii, substanţa era împroşcată asupra navelor inamice şi ardea cu flacără pe suprafaţa apei.
Procesul era însoţit de degajarea unui fum puternic, dar şi un vuiet produs cel mai probabil de
foalele care întreţineau focul de sub cazan45.
Încercările de a reconstrui un astfel de sistem de dispersie au fost încununate doar
parţial de succes în experimentul realizat în anul 2002 în Malta de către Andrew Lacey
(specialist în turnătorie şi metalurgie antică) şi Colin Hewes (sudor) sub îndrumarea directă a
bizantinologului John Haldon şi cu participarea lui Sydney Alford (chimist şi inginer
pirotehnic). Rezultatele publicate de John Haldon au semnalat numeroase probleme
structurale (porozitate gazoasă) care sub presiune au dus la emanaţii de gaze şi un ridicat risc
de explozie46. Chiar şi după refacerea instalaţiei şi în ciuda tehnicilor moderne de sudare s-au
înregistrate numeroase defecte, eşuând să asigure o izolare adecvată a rezervorului de bronz
sub presiune, şi chiar şi a ţevii de evacuare, care a cedat în câteva puncte. Insistenţele lui John
Haldon de a preîncălzi petrolul nerafinat amestecat cu răşini i-au alarmat şi mai mult pe
colaboratorii săi, în special pe Sydney Alford, care au acceptat foarte greu să deruleze
experimentul în aceste condiţii extrem de riscante. Haldon însuşi cataloghează dispozitivul
prea imprevizibil şi periculos pentru a putea fi folosit în condiţii de război 47. Degajarea
materialului incendiar la o distanţă de 15 metri în jeturi de câteva secunde 48 a fost considerată
un succes, dar în acelaşi timp a evidenţiat cât de puţin cunoaştem despre mijloacele de care
41
Ana Comnena, Alexiada XI, 10.4, p. 155. Anne Comnene, Alexiade, xi,x.4,: ἐκδειµατωθέντες οἱ ßάρßαροι τὸ
µὲν διὰ τὸ πεµπόµενον πῦρ (οὐδέ γὰρ ἐθάδες ἦσαν τοιούτων σκευῶν ἤ πυρὸς ἄνω µὲν φύσει τὴν φοράν
ἔχοντος, πεµποµένου δ’ ἐφ’ ἄ ßούλεται ὁ πέµπων κατά τε τὸ πρανὲς πολλάκις καὶ ἐφ’ ἑκατέρα
42
Ana Comnena, Alexiada XI.10.2, vol. 2, p. 154; Anne Comnene, Alexiade, xi, x. 2: τὸ διὰ τῶν στρεπτῶν κατά
τῶν πολεµίων µέλλον ἀφίεσθαι πῦρ.
43
Κακκάβη desemna de obicei un vas susţinut pe un trepied, o oală cu trei cu picioare. Hélène Ahrweiler
consideră că acest termen are o origine mai degrabă populară, Cronografia lui Teofan Mărturisitorul fiind
singurul izvor care îl menţionează cf. Byzance et la mer. La marine de guerre la politique et les institutions
maritimes de Byzance aux VII-XV siècles, Presses Universitaires de France, Paris, 1966, p. 409.
44
J. Haldon, M. Byrne, „A Possible Solution to the Problem of Greek Fire”, în Byzantinische Zeitschrift, vol. 70
(1977), p. 93.
45
Ibidem, p. 94.
46
John Haldon, „‘Greek Fire’ revisited”, p. 299.
47
Ibidem: „in general our conclusion was that this type of device was too temperamental and dangerous to be
used even in war”.
48
Ibidem, p. 311.

7
dispuneau meşteşugarii din Constantinopol şi cât de mult supraevaluăm progresul tehnologic
de astăzi.
O certitudine pe care a oferit-o totuşi acest experiment a fost caracterul fragil al
instalaţiei cu care erau ocupate dromoanele şi biremele, dar în acelaşi timp devine limpede că
subansamblele metalice erau foarte grele, la care se adăuga o cantitate considerabilă de lichid
incendiar, dar şi combustibilul necesar pentru încălzirea acestuia înainte de lansare asupra
inamicului. După cum instalarea sifonului pivotant de evacuare presupunea construirea unei
platforme speciale49, la fel putem deduce că integrarea pompelor cu piston şi a cazanelor
impuneau modificări structurale substanţiale în designul dromoanelor, făcându-le mult mai
masive şi robuste, cu atât mai mult cu cât atacurile se desfăşurau de la o distanţă relativ mică,
iar manevrarea printre vasele inamice le-ar fi expus la iminente coliziuni. Un alt indiciu în
acest sens este amănuntul menţionat de diaconului Leon care aminteşte în câteva rânduri de
stabilizarea cu balast a triremelor şi a biremelor 50, întrucât greutatea instalaţiilor dezechilibra
sifonoforele.
Limitele noastre în cunoaşterea acestor progrese devin un şi mai mare obstacol în
înţelegerea modului de funcţionare al aşa-numitelor sifoane de mână (χειροσίφωνα) a căror
elaborare „recentă” este atribuită împăratului Leon al VI-lea 51. Ele trebuiau să completeze
arsenalul infanteriei care mai dispunea de grenade de lut şi alte dispozitive incendiare,
umplute cu foc grecesc, destinate operaţiunilor militare de pe uscat sau de pe mare 52.
Fără a mai insista asupra reţetei focului grecesc ori a modalităţii de dispersie –
probleme încă neelucidate de istorici, chimişti ori experţi în artă militară –, din această scurtă
digresiune putem înţelege că o astfel de armă avea un profund impact psihologic, semănând
teroare în rândul inamicilor şi inspirând încredere soldaţilor şi comandanţilor bizantini. Rolul
decisiv jucat de utilizarea focului grecesc în timpul asediilor arabe ale Constantinopolului
(674-678, 717-718) a demonstrat eficienţa şi importanţa lui strategică, fiind considerat un
instrument providenţial, care a reuşit să salveze Imperiul.
În aceste condiţii putem să ne apropiem de pasajul în discuţie cu o altă deschidere,
înţelegând predispoziţia bizantinilor de a mistifica originea focului grecesc. Totuşi, aşa cum
am afirmat şi cu alt prilej 53, importante sunt informaţiile pe care le aduce textul, dar şi
omisiunile făcute. Întâi de toate în întregul tratat autorul nu transmite nicio informaţie
notabilă despre bulgari, şi nu îi aminteşte nici printre vecinii „turcilor”. Menţionarea
bulgarilor ar fi explicat mult mai uşor care este motivul interdicţiei de a fi împărtăşită reţeta
focului grecesc. Contextul politic extrem de delicat şi fragilitatea echilibrului de forţe din
Balcani impuneau menţinerea oricărui avantaj tehnic sau militar pentru a asigura
supravieţuirea Constantinopolului, iar împărtăşirea unor astfel de informaţii s-ar fi putut
dovedi catastrofală pentru bizantini.

49
Leon al VI-lea, Tactica, XIX.6, p.504:καὶ ἄνωθεν δὲ τοῦ τοιούτου σίφωνος ψευδοπάτιον ἀπὸ σανίδων καὶ
αὐτὸ περιτετειχισμένον σανίσιν
50
Leon Diaconul, Historia, IV.7, VII.9, PG 117: 756 (πυρφόρους τριήρεις ἀσφαλῶς ἑρματίσας) şi 840:
(Ἐντεῦθεν καὶ τὰς ἐμπὺρους τριήρεις ἑρματίζειν προσέταττε).
51
Leon al VI-lea, Tactica, XIX.64, p. 528: Χρήσασθαι δὲ καὶ τῆ ἄλλη μευόδω τῶν διὰ χειρὸς βαλλομένων
μικρῶν σιφώνων ὅπισθεν τῶν σιδηρῶν σκουταρίων παρά τῶν στρατιωτῶν κρατουμένων, ἅπερ χειροσίφωνα
λέγεται, παρὰ τῆς ἡμῶν βασιλείας ἄρτι κατεσκευασμένα. ῥίψουσι γὰρ καὶ αὐτά τοῦ ἐσκευασμένου πυρὸς κατὰ
τῶν προσώπων τῶν πολεμίων. Informaţia pare confirmată şi de mărturia din Sylloge Tacticorum 53.8, unde se
menţionează că χειροσίφωνα fuseseră inventate atunci de împărat cu scopul de a distruge turnurile de asalt,
confecţionate din lemn cf. A Tenth-Century Byzantine Military Manual: The ‘Sylloge tacticorum’, edit.
Georgios Chatzelis, Jonathan Harris, Routledge, London/New York, 2017, p. 88.
52
Ibidem, XIX.63, p. 528: ἡμεῖς δὲ κελεύομεν καὶ πυρὸς ἐσκευσμένου πλήρεις ἀκοντίξεσθαι καὶ χύτρας κατὰ
τὴν ὑποδειχθεῖσαν μέθοδον τῆς αὐτῶν σκευασίας. ὦν συντριβομένων ἐμπρησθήσεσθαι ῥαδίως τὰ πλοὶα τῶν
πολεμίων.
53
Dragos Boicu, „O pseudo-legendă bizantină şi implicaţiile ei”, p. 10.

8
 Teofan Mărturisitorul relatează o astfel de situaţie, survenită în urma invaziei
bulgarilor, conduşi de hanul Krum:
Ne-a venit vestea jalnică despre căderea Mesembriei, înfricoşându-i pe
toţi prin aşteptatea unor rele mai mari. Căci duşmanii, pentru că au găsit-o plină
de toate cele necesare ca să locuiască oameni în ea, au păstrat-o împreună cu
Debeltos, în care au găsit şi 36 de sifoane de bronz şi nu puţin din focul lichid
care se arunca prin ele, precum şi o mulţimde de aur şi de argint54.
Acest pasaj conţine o serie de informaţii foarte importante:
- Se poate data destul de precis momentul capturării sifoanelor, întrucât
Mesembria (Nessebar ) şi Debeltos (Debelt) au ajuns sub stăpânirea bulgarilor în
anul 812.
- Conştienţi de resursele şi arsenalul ajunse în mâinile inamicilor, romeii
anticipează o serie de confruntări şi mai grave.
- Cantitatea de „foc grecesc” şi cele 36 de sifoane de bronz indică faptul că acestea
erau produse pe scară largă şi în numere suficiente pentru a înzestra gărzile care
apărau fortificaţiile bizantine din Tracia. Comparativ, Constantinopolul ar fi
trebuit să deţină câteva sute de astfel de dispozitive defensive.
- John Haldon deduce din respectiva rezervă de amestec incendiar că acesta nu era
tocmai atât de instabil din punct de vedere chimic pe cât am fi dispuşi să credem,
ci era suficient de sigur pentru a fi depozitat până la eventuala folosire 55.
- Din textului lui Teofan nu reiese că bulgarii ar fi reuşit totuşi să se folosească de
materialele descoperite56. Însă, pentru cercetătorul bulgar Georgi N. Nikolov
acest pasaj este dovada că astfel bulgarii au descoperit unul dintre marile mistere
ale armei bizantine din Evul Mediu timpuriu, şi deşi „obținerea ingredientelor
pentru producerea focului grecesc a fost dificilă în Bulgaria, a fost posibilă.
Armata bulgară nu numai că a cunoscut această armă, ci chiar a folosit-o
ulterior”57.
- Chiar dacă de obicei asociem utilizarea focului grecesc cu defensiva bizantină în
faţa atacurilor arabe în decursul secolelor VII-IX, trebuie să avem în vedere şi
rolul pe care l-a jucat această armă pe frontul balcanic în cursul confruntărilor cu
bulgarii.

Un răspuns derutant la o solicitare nepermisă

Luând în considerare şi aceste observaţii putem să ne oprim asupra instrucţiunilor lui

Constantin Porfirogenetul privind „focul ce arde în apă, împroşcat fiind prin ţevi” (περὶ τοῦ
ὑγροῦ πυρός, τοῦ διὰ τῶν σιφώνων ἐκφερομένου). Sistemul fragil de alianţe de la mijlocul
secolului al X-lea58 impune un joc diplomatic destul de abil bazat pe diverse favoruri şi
acordarea unor titluri nobiliare formale, care îi măguleau pe conducătorii „barbari” ai
maghiarilor, pecenegilor, alanilor sau ruşilor. Dar dacă în schimbul serviciilor pe care aceştia
le prestează în beneficiul Constantinopolului ar îndrăzni să ceară accesul la reţeta secretă a
focului grecesc cererea trebuie refuzată categoric, cu atât mai mult cu cât nu este doar
nepotrivită, ci şi destul de frecventă (πολλάκις ἐζήτησαν):
„Aşijderea tu trebuie să ai multă şi mare grijă de focul ce arde în apă,

54
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6305, p. 476; Theophanis Chronographia, p. 499.
55
John Haldon, „‘Greek Fire’ revisited”, p. 309.
56
J. Haldon, M. Byrne, „A Possible Solution”, p. 98.
57
Georgi N. Nikolov, „Bułgarzy i ogień grecki (VII-XI W.)”, în Byzantina Europaea. Księga jubileuszowa
ofiarowana Profesorowi Waldemarowi Cerwowi, red. M. Kokoszko, M. J. Leszka, Łódź 2007, p. 451.
58
DAI, I-VI, p. 48-52; Carte pentru Romanos, p. 14-17.

9
 împroşcat fiind prin ţevi (περὶ τοῦ ὑγροῦ πυρός, τοῦ διὰ τῶν σιφώνων
ἐκφερομένου); că dacă ar îndrăzni careva să-l ceară vreodată, precum deseori unii
l-au cerut şi de la mine, acestor fel de oameni ai să le respingi cererea”
Formulat în mod iscusit şi oarecum standardizat refuzul trebuie să evidenţieze piedicile
„evidente” sau obiective care nu permit împărtăşirea formulei „focului grecesc”
Şi aceasta Dumnezeu i-a arătat printr-un înger şi l-a învăţat pe cel dintâi
împărat creştin, sfântul Constantin cel Mare. Dar prin acelaşi înger i s-a spus cu
toată stăruinţa, precum am fost încredinţat şi am aflat de la părinţi şi bunici, că
acest foc să fie preparat numai de creştini în oraşul-capitală de sub stăpânirea lor.
Răspunsul subliniază originea divină a acestei arme înfricoşătoare, reţeta focului grecesc fiind
revelată prin anghelofanie (δι' ἀγγέλου) primului împărat creştin. Acesta este momentul în
care se subliniază, pe de o parte, protecţia specială de care se bucură creştinii din partea lui
Dumnezeu şi, pe de altă parte, relaţia dintre creştinism şi această armă care nu poate fi
realizată decât de creştini şi doar în Constantinopol (ἵνα ἐν μόνοις τοῖς Χριστιανοῖς καὶ τῇ ὑπ'
αὐτῶν βασιλευομένῃ πόλει κατασκευάζηται), o precizare atribuită chiar îngerului Domnului,
care mijloceşte revelaţia.
Caracterul eminamente bizantin invocat încearcă să descurajeze din faşă orice tentativă de a
cere formula amestecului incendiar sau de a pretinde trimiterea de chimişti
constantinopolitani cu scopul de a-l realiza în teritoriile din afara Imperiului. Prin urmare
focul grecesc nu trebuie „nici să fie trimis altui popor, oricare ar fi el, nici să-l înveţe cumva
(μήτε εἰς ἕτερον ἔθνος τὸ οἱονδήποτε παραπέμπηται, μήτε διδάσκηται)”.
Pentru a da o şi mai mare greutate acestei afirmaţii, Constantin Porfirogenetul invocă din nou
– aşa cum făcuse şi în cazul veşmintelor şi al însemnelor imperiale – un blestem strămoşesc
înscris de către Sfântul Constantin cel Mare pe sfânta masă a bisericii lui Dumnezeu ( ἐν τῇ
ἁγίᾳ τραπέζῃ τῆς τοῦ Θεοῦ ἐκκλησίας ἀρὰς ἐγγραφῆναι). În cazul de faţă termenul ἀρά poate
desemna atât un blestem, cât şi un jurământ care pecetluieşte respectivul secret:
Constantin luând în privinţa aceasta măsuri de siguranţă, a pus ca să fie scrise
pe sfânta masă a bisericii lui Dumnezeu blesteme, ca acela care a îndrăznit să dea
din acel foc altui popor nici să nu se numească creştin şi nici să nu fie demn de
vreo demnitate sau funcţie; şi dacă s-a întâmplat să aibă vreuna, să o piardă
Trecând peste anacronismul flagrant reţinem apelul la aceste ἀρὰς. Dacă formele specifice ale
manifestării sacrului, principiile unei credinţe religioase pot fi ignorate sau respinse, nu
acelaşi lucru se poate spune despre blesteme şi jurăminte. Credinţa universală într-un blestem
ancestral invocat aici pentru protejarea secretului râvnitului amestec incendiar, poate fi mult
mai convingătoare, subliniind că taina nu poate fi împărtăşită. Precizarea că nimeni nu scapă
de consecinţele acestui blestem, indiferent de rang sau statut are menirea de a-i determina mai
lesne pe solicitanţii focului grecesc să renunţe la o astfel de pretenţie nesăbuită, asigurându-i
că teama de blestem i-ar opri pe constantinopolitani să-l divulge. Sunt invocate inclusiv
pedepse exemplare pentru a justifica şi mai bine reticenţa cuiva de a trăda înfricoşătorul
jurământ cu care împăratul Constantin i-a legat pe urmaşii săi:
şi pentru vecii vecilor să fie lovit de anatema în chip pilduitor, fie el împărat,
patriarh sau orice fel de om, fie dregător sau simplu cetăţean, care s-ar întâmpla
să încerce să calce o astfel de poruncă. Şi i-a îndemnat pe toţi cei cu frica lui
Dumnezeu să se silească şi să-l dea morţii grele şi foarte urâte ca pe un duşman
public (κοινὸν ἐχθρὸν) care a călcat această poruncă (παραβάτην τῆς μεγάλης
ταύτης ἐντολῆς) pe acela care se apucă să facă una ca aceasta.
Autorul îşi construieşte argumentul în jurul acestei frici, care este evidenţiată şi mai bine
printr-un exemplu concret, după cum s-a arătat şi în cazul diademelor şi al mantiilor
împărăteşti:
Şi s-a întâmplat odinioară, deoarece răutatea totdeauna îşi găseşte calea, ca

10
 unul din guvernatorii-generali ai noştri, care a primit de la nişte popoare păgâne
foarte multe daruri, să le facă parte dintr-un astfel de foc; şi Dumnezeu nu l-a
răbdat să-l lase nepedepsit pentru acest păcat, ci când avea să intre în sfânta
biserică a lui Dumnezeu, foc s-a pogorât din cer, de l-a mistuit şi l-a făcut să
dispară.
Intervenţia neîntârziată şi directă a divinităţii care îl pedepseşte pe trădător are menirea de a
confirma puterea blestemului. Cazul menţionat, cel mai probabil o altă ficţiune, pregăteşte
concluzia care ar trebui să curme orice altă discuţie pe acest subiect.
Şi de atunci frică mare şi cutremur (φόβος μέγας καὶ τρόμος) a cuprins sufletele
tuturora şi nimeni, nici împărat, nici boier, nici om de rând, nici comandant de
oaste şi guvernator, nici orice altfel de om n-a mai îndrăznit să se gândească la
aşa ceva, nici să încerce s-o facă de fapt sau să o ducă la capăt”.
Spre deosebire de problema însemnelor imperiale sau a alianţelor matrimoniale tratate şi ele
în acest context unde se repetă aceeaşi schemă a refuzului ticluit, fundamentat pe o dispoziţie
constantiniană care întăreşte porunca divină, şi argumentat printr-un exemplu relevant, în
cazul focului grecesc situaţia este mai nuanţată. Dată fiind importanţa strategică şi miza
politică este chiar foarte posibil ca o astfel de legendă privind blestemul şi pedepsele ce i-ar
urma pe trădători să fi circulat deja în Constantinopol, descurajându-i pe ofiţeri şi demnitari
să înstrăineze amestecul incendiar, ori să faciliteze descoperirea formulei chimice.

Dincolo de text

Această lucrare pe care împăratul Constantin Porfirogenetul i-o dedică fiului său
Romanos oferă informaţii nepreţuite despre numeroasele popoare ce s-au aşezat în Balcani
precum şi despre relaţiile fragile dintre romei şi barbarii din nordul Mării Negre, evidenţiind
metodele pragmatice prin care ar putea să-i influenţeze în favoarea Constantinopolului. Paul
Stephenson accentuează faptul că tocmai din acest motiv De Administrando Imperio era o
lucrare cu conţinut strict secret rezervat doar împăraţilor Constantin al VII-lea şi Romanos II,
precum şi colaboratorilor lor celor mai apropiaţi59.
Poate tocmai de aceea ne-am aştepta ca textul să ofere dincolo de această vădită
încercare de a mistifica originea focului grecesc şi o informaţie realistă asupra capacităţii sau
efectelor pe care le avea cu adevărat amestecul incendiar, cu atât mai mult cu cât Constantin
Porfirogenetul a putut fi martor al utilizării lui împotriva ruşilor care se năpustiseră cu cele
10.000 de monoxile asupra Constantinopolului60. Absenţa oricărui detaliu suplimentar în
acest context sau în capitolul în care aminteşte de venirea lui Calinic în capitală (cap. 48), ori
în compoziţiile cu caracter militar alcătuite din îndemnul său61 poate părerea chiar suspectă.
De la un punct am putea să ne simţim îndreptăţiţi să vedem în această secretomanie
– adesea se utilizează clişeul: cel mai bine păzit secret al Bizanţului – mai degrabă o încercare
deliberată de mistificare a unei realităţi care nu se ridică totuşi la înălţimea legendei ţesute în
jurul ei. Pe de o parte, în mărturiile date de Teofan Mărturisitorul, Leon al VI-lea, Constantin
Porfirogenetul, Leon Diaconul, Mihail Psellos şi Ana Comnena, focul grecesc în întregul său
(amestecul chimic şi sistemul de lansare) apare ca o armă între celelalte ale arsenalului
bizantin, un rezultat firesc al progresului tehnologic. Autorii care au fost martori ai

59
Paul Stephenson, Byzantium’s Balkan Frontier. A Political Study of the Northern Balkans, 900-1204,
Cambridge University Press, 2008, p. 33.
60
Cronica lui Nestor, XXVI, traducere de G. Popa-Lisseanu, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935, p. 58.
61
Constantini Porphyrogeniti tres tractatus de expeditionibus militaribus imperatoris, edit. John Haldon, Viena,
1990

11
întrebuinţării focului grecesc în luptă (Leon Diaconul 62, Mihail Psellos63) nu par deloc
impresionaţi de eficacitatea propriu-zisă, ci înregistrează reacţiile oponenţilor, luaţi prin
surprindere şi înspăimântaţi de jetul de foc dirijat înspre ambarcaţiunile sau fortificaţiile lor.
Pe de altă parte utilizarea focului grecesc nu pare să fie făcută în mod sistematic şi
foarte des, ci doar în anumite condiţii şi de cele mai multe ori pe fondul coordonării acţiunilor
marinei bizantine cu mişcările infanteriei pe uscat. Focul grecesc singur nu a obţinut nicio
victorie, nici nu a putut să asigure thalassocraţia bizantină în Marea Mediterană 64.
Eficacitatea acestei arme incendiare constă mai degrabă în folosirea extrem de rară,
întrucât puterea ei rezidă în ameninţarea pe care o reprezintă pentru inamic. Groaza de un
astfel de pericol potenţial joacă un rol mult mai important în presiunea psihologică pe care
bizantinii o pun asupra oponenţilor, decât ar face-o expunerea lor la efectele focului grecesc,
confirmând astfel principiul că cea mai puternică armă este suficient de înspăimântătoare
pentru vrăjmaş încât nu va îndrăzni să atace şi în consecinţă nu vei fi niciodată nevoit să o
foloseşti. Momentele în care totuşi se face uz de ea au fost rare şi bine coordonate, iar
asocierea cu apariţia unor fenomene meteorologice extreme au dat naştere unor veriabile
legende, consemnate în sursele istorice.
Plecând de la aceste izvoare putem să punctăm în continuare o serie de momente
reprezentative în care este evidenţiată eficienţa focului grecesc, dar dezastrul din tabăra
inamică este în ultimă instanţă rezultatul unui fenomen extrem sau a unei anumite
împrejurări.
Potrivit Cronografiei întortocheate a lui Teofan Mărturisitorul flota arabă este
înfrântă în toamna anului 677 de marina bizantină care a făcut uz de focul grecesc, iar în
voiajul de întoarcere spre casă „a fost prinsă într-o furtună de iarnă şi în suflul unui uragan, în
părţile Syllaionului, s-a zdrobit şi a fost nimicită cu totul” 65. Autorul accentuează aici
intervenţia miraculoasă a Maicii Domnului.
Descriind asediul arab din 717-718, patriarhul Nichifor relatează că doar 20 de
corăbii din ariergarda arabă au fost distruse de focul grecesc 66. Potrivit lui Teofan atacul a
fost totuşi suficient ca potrivnicii „să se înfricoşeze foarte tare cunoscând lucrarea cea eficace
a focului grecesc”67. Dar victoria bizantină a fost obţinută în urma operaţiunilor militare
terestre. Reţinem şi în acest caz că după ridicarea asediului, „pe când flota [arabă] se pusese
în mişcare, a venit peste ei o furtună de la Dumnezeu pentru rugăciunile Maicii Lui, şi i-a
risipit [...] Iar cei care au rămas [teferi] traversau Marea Egee, când, pe neaşteptate, a venit
asupra lor o urgie îngrozitoare: căzând peste ei o grindină de foc, a făcut apa mării să fiarbă
şi, topindu-se smoala, corăbiile s-au scufundat în adânc cu oameni cu tot. Dintre ele au scăpat
numai zece”68. Deşi nu au întâmpinat nicio rezistenţă, vasele arabe au fost distruse de o serie
de cataclisme: furtuna izbucnită în Marea Marmara şi cenuşa incandescentă rezultată din
erupţia unui vulcan din apropierea insulei Thera (Santorini)69.

62
Leon Diaconul, Historia, IX.2, PG 117: 865.
63
Mihail Psellos, Cronografia. Un veac de istorie bizantină, V.93-95, trad. de Radu Alexandrescu, Polirom,
Iaşi, 1998, p. 103-104, Psellos, Chronographie ou histoire d'un siècle de Byzance (976–1077). Ed. Émile
Renauld. 2 vols. Paris 1926/28 vol. 2, p. 9-11.
64
Hélène Ahrweiler, Byzance et la mer. La marine de guerre, la politique et les institutions maritimes de
Byzance aux VIIe-XVe siècles, Presses Universitaires de France, Paris, 1966, p. 44.
65
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6164, p. 343. Theophanis Chronographia, p. 353.
66
Nichifor al Constantinopolului, Breviarum Historicum, 54, edit. Cyril Mango, Dumbarton Oaks, Washington,
1990, p. 122.
67
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6210, p. 381. Theophanis Chronographia, p. 391.
68
Sfântul Teofan, Cronografia, A.M. 6211, p. 383. Theophanis Chronographia, p. 393. A se vedea şi Nichifor
al Constantinopolului, Breviarum Historicum, 54, p. 124.
69
Warren Treadgold, O istorie a statului şi a societăţii bizantine, vol. I, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 355

12
 Cronica lui Nestor menţionează expediţia ruşilor conduşi de Askold şi Dir 70 care
lansează un atac asupra Constantinopolului la 18 iunie 860 71, speculând un moment în care
împăratul Mihail al III-lea (840-867) şi cezarul Bardas porniseră cu întreaga flotă pentru a
contracara invadarea Capadociei de trupele arabe conduse de Alī ibn Yaḥyā al-Armanī din
Tars. Cele 200 de corăbii nordice nu întâmpină nicio rezistenţă şi doar vestea întoarcerii
grabnice a armatei bizantine în capitală îi determină pe ruşi să plece. Cu acest prilej nu se
face nicio menţiune la folosirea focului grecesc pentru a-i respinge pe năvălitorii nordici.
Stelian Brezeanu consideră totuşi că în 860 s-a făcut uz de amestecul incendiar, afirmând că
atacul a fost curmat „graţie focului grecesc cu care au fost incendiate monoxilele ruse” 72.
Dimpotrivă, patriarhul Fotie în omilia rostită în timpul acestui atac se întreabă
retoric: „Unde este împăratul iubitor de Dumnezeu? Unde sunt armatele? Unde sunt armele,
maşinile de luptă, sfaturile şi pregătirile militare?” 73. De aceea îi şi îndeamnă pe
constantinopolitani să o implore pe Sfânta Fecioară Maria să-i risipească pe vrăjmaşi 74. După
alungarea ruşilor, patriarhul Fotie va atribui acest succes protecţiei Maicii Domnului
înduplecată prin procesiunea cu acoperământul ei 75, în urma căreia pornirea sălbatică a
năvălitorilor a fost preschimbată în teamă: „Cu adevărat, acest veşmânt preasfinţit este straiul
Maicii lui Dumnezeu. El a îmbrăţişat zidurile, iar vrăjmaşii, în chip neînţeles, au întors
spatele..., căci îndată ce veşmântul Fecioarei a înconjurat zidurile, barbarii au lăsat năvala lor
şi au ridicat tabăra, iară noi ne-am izbăvit de apropiata robie, dobândind neaşteptată
mântuire”76.
Sub influenţa unor surse mai târzii, în Cronica lui Nestor se menţionează că Fotie a
atins apa mării cu relicva mariană: „şi cu toate că până atunci vremea era frumoasă şi marea
liniştită, s-a pornit deodată o furtună; valuri puternice se ridicară în acelaşi timp, izbiră
corăbiile necredincioşilor ruşi de ţărm şi le sfărâmară astfel că puţine mai scăpară din
dezastru şi se întoarseră acasă”77. Scurta cronică anonimă, descoperită la Bruxelles şi
publicată de Franz Cumont, precizează şi ea că ruşii „prin puterea prealăudatei Născătoarei de
Dumnezeu au fost înfrânţi de către creştini şi prin forţa armelor s-au împuţinat şi au pierit” 78.
Pornind de la relatările ceva mai târzii 79, o parte din istoricii moderni consideră că pierderile
masive din efectivele expediţiei nordice au fost provocate de o furtună devastatoare 80.

70
Cronica lui Nestor, XVI, p. 44-45
71
Anecdota Bruxellensia I, Chroniques byzantines du Manuscrit 11376, ed. F. Cumont, p. 33.
72
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Meronia, Bucureşti, 2005, p. 147.
73
Fotie al Constantinopolului, Omilia III.3, în The Homilies of Photius, Patriarch of Constantinople,
translation, introduction and commentary by Cyril Mango, Harvard University Press, Cambridge, 1958, p. 89.
74
Ibidem, 7, p. 95.
75
Idem, Omilia IV.3, p. 102.
76
Ibidem, p. 109-110.
77
Cronica lui Nestor, XVI, p. 45.
78
Anecdota Bruxellensia I, Chroniques byzantines du Manuscrit 11376, ed. F. Cumont, p. 33: „ἦλθον Ῥὼς σὺν
ναυσὶ διακoσίαις, οἱ δὶα πρεσβεῖων τῆς πανυμνήτου Θεοτόκου κατεκυριεύθησαν ὑπὸ τῶν χριστιανῶν καὶ κατὰ
κρατὸς ἡττήθησάν τε καὶ ἠφανίσθησαν.”.
79
Leon Gramaticul, Chronographia, ed. Immanuel Bekker, Bonn, 1842, p. 241: „ὁ δε βασιλεύς καταλαβων
μόλις ίσχυσεν διαπεράσαι καὶ δὴ σὺν τῶ πατριάρχη Φωτίω εἰς τὸν ἐν Βλαχέρναις ναόν τῆς τοῦ θεού μητρός
παρεγένοντο κακεῖ τὸ θεῖον εξιλεοῦνται εἶτα μεθ’ ὑμνωδίας τὸ ἅγιον ἐξαγαγόντες τῆς θεοτόκου ὠμοφόριον τῆ
θαλάσση ἄκρο προσέβαλον και. νηνεμίας οὔσης εὐθύς ἀνέμων ἐπιφορά καὶ τῆς θαλάσσης ἠρεμούσης κυμάτων
ἐπαναστάσεις ἀλλεπάλληλοι ἐγεγόνεισαν καὶ τὰ τῶν ἀθέων Ῥῶς πλοῖα κατεάγησαν ὀλίγων ἐκπεφυγότων
κίνδυνον”.
80
Simon Franklin, Jonathan Shepard, The emergence of Rus : 750-1200, Routledge, London / New York, 1996,
p. 51, Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II, edit, Tudor Teoteoi, Anastasia Bucureşti, 2003, p.
236; Warren Treadgold, O istorie a statului, vol. II, p. 459; Victor Spinei, The Romanians and the Turkic
Nomads North of the Danube Delta from the the Tenth to the Mid-Thirteenth Century, Brill, Leiden / Boston,
2009, p. 55.

13
 Întrebuinţarea focului grecesc este totuşi menţionată de mai multe surse în cazul
respingerii ruşilor cu prilejul invaziei din anul 941. Din Cronica lui Nestor aflăm că cele
10.000 de monoxile ale nordicilor au fost întâmpinate „cu foc şi [Theophanes] începu să
arunce prin tuburi foc asupra vaselor ruseşti: a fost atunci un spectacol grozav. Când Ruşii
văzută flăcările, se aruncară în mare spre a se salva cu înotul şi astfel cei ce supravieţuiră se
întoarseră în patria lor. Când au ajuns în ţara lor, fiecare povestea la ai săi de cele întâmplate
şi de focul vaselor lor. «Grecii au la ei fulgere, cum sunt cele din cer şi aruncându-le asupra
noastră, ne-au dat foc şi de aceea nu i-am putut învinge»”81.
Pe de altă parte, Luitprand de Cremona († 972), apreciază că ar fi fost vorba de peste
1000 de corăbii (mille et eo amplius navibuss) pe care Igor le-ar fi strâns pentru a ataca
Constantinopolul. Ca şi în 860, defensiva capitalei este subdimensionată şi total nepregătită,
grosul flotei bizantine fiind masat în jurul insulelor din Mediterana pentru a contracara
agresiunile arabilor. Împăratul Roman Lecapenus porunceşte repararea urgentă a celor 15
corăbii părăginite (semifracta chelandia) rămase şi echiparea lor cu sifoane pivotante atât la
proră cât şi la pupă şi pe laterale (sed et argumentum, quo ignis projicitur, non in prora solum,
verum etiam in puppi, insuper in utrisque lateribus ponite). Relatarea lui Luitprand relevă
însă şi limitele acestei arme. Din mila lui Dumnezeu vântul s-a potolit şi valurile s-au calmat
căci „altfel grecilor le-ar fi fost într-adevăr greu să lanseze focul” (secus enim ob ignis
emissionem Grecis esset incommodum). După ce momesc vasele inamice care se apropie
imprudent şi sunt incendiate împreună cu echipajele lor, corăbiile bizantine încearcă să
distrugă restul flotei ruse, dar aceasta se salvează navigând în ape puţin adânci, inaccesibile
pentru Graecorum chelandia82.
Impactul pe care l-a avut asupra moralului nordicilor utilizarea focului grecesc este
evocat de diaconul Leon în Cronica sa, când relatează desfăşurarea corăbiilor bizantine de-a
lungul Dunării în timpul campaniei împăratului Ioan Tzimiskes (969-976) din anul 971. La
vederea „triremelor incendiare” (πυρφόροι τριήρεις) soldaţii bizantini s-au bucurat nespus,
dar „sciţii [rușii] fură cuprinși de spaimă, întrucât se temeau de focul lichid adus de ele. Căci
auziră de la cei mai bătrâni din neamul lor cum incendiară romanii cu un astfel de foc medic,
în [Pontul] Euxin, armata de mii (de vase) a lui Igor, tatăl lui Sveatoslav”83.
Ceva mai târziu Ioan Skylitzes vine cu detalii noi menţionând că acţiunea marinei
bizantine din iunie 941 a fost doar un element din acţiunile militare mult mai complexe
îndreptate împotriva ruşilor conduşi de Igor şi Oleg. Grupul de vase incendiare coordonat de
Theophanes (ὁ πατρίκιος καὶ πρωτοβεστιάριος) are mai degrabă menirea de a crea haos şi de
rupe liniile inamicului (τήν τε σύνταξιν αὐτῶν διέλυσε). Oastea rusă era acum risipită pe
diverse segmente de ţărm şi pusă în imposibilitatea de a se regrupa, iar Igor părăseşte teatrul
de operaţiuni şi se îndreaptă spre Kiev. Sub conducerea lui Bardas şi a generalului
Kourkouas, infanteria şi corpurile de cavalerie bizantină profită din plin de destrămarea
forţelor nordice, lichidând pe rând fiecare grup izolat. Retraşi în apele puţin adânci din
preajma ţărmului – unde erau în afara razei de acţiune a sifoanelor incendiare –, dar fără
posibilitatea de a se aproviziona de pe uscat unde romeii deţineau acum controlul, ruşii se văd
nevoiţi să spargă blocada creată de corăbiile bizantine pentru a ieşi spre Marea Neagră. În
acest moment sunt din nou atacaţi cu foc grecesc de vasele lui Theophanes, dar Oleg sacrifică
un număr însemnat de oameni şi reuşeşte, în cele din urmă, să ajungă în apele euxine 84.
81
Cronica lui Nestor, XXVI, p. 58.
82
Liutprandus Cremonensis Episcopus, Historia Gestorum Regum Et Imperatorum Sive Antapodosis, V.15, PL
136: 883-884.
83
Leon Diaconul, Historia, IX.2, PG 117: 865: Σκύθας δὲ δίος ἤρει, τὸ ἐπιφερόμενον αὐτοῖς ὑγρὸν πῦρ
δεδιότας. ’Ηκηκόεισαν γὰρ πρὸς τῶν γεραιτέρων τοῦ σφῶν ἔθνους ὠς τὸν μυριόστολον στρατὸν Ἴγγορος, τοῦ
τὸν Σφενδοσθλάβον τεκόντος, Ῥωμαῖοι τῶ τοιοῦτω Μηδικῶ πυρί κατὰ τὸν Εύξεινον ἐξετέφρωσαν.
84
Ioannis Scylitzae Synopsis Historiarum 10.31, edit. Thurn I., CFHB 5, Berlin / New York, 1973, p. 229, 90-
230, 24.

14
Totuşi, lipsa de încredere a bizantinilor în eficienţa acestei arme contra mult mai
numeroaselor forţe nordice mobilizate de Igor în anul 944, îl determină pe împăratul Roman
Lecapenus să aleagă soluţia diplomatică şi ofere privilegii comerciale ruşilor, ratificate prin
tratatul din 94585.
Un alt moment în care amestecul incendiar este întrebuinţat pentru apărarea
Constantinopolului este consemnat de Mihail Psellos care a fost martor ocular al confruntării
din anul 1043 dintre flota rusă şi cele câteva vase bizantine. Ca şi cu o sută de ani mai
devreme romeii sunt prinşi pe picior greşit, cu flota risipită de-a lungul coastei
mediteraneene, pentru a păzi aşezările de pe ţărm. Psellos pune această lipsă de resurse pe
seama decăderii marinei bizantine (ἦν δὲ τηνικαῦτα ἡμῖν καὶ τὸ διὰ θαλάσσης μάχιμον πάντη
ἐνδεῶς ἔχον)86. Este interesant detaliul menţionat de Nicolae-Şerban Tanaşoca, potrivit căruia
la acel moment flota Constantinopolului fusese distrusă în parte de un mare incendiu din
104087.
În faţa ameninţării nordice raliată sub conducerea lui Vladimir, fiul lui Iaroslav cel
88
Mare , împăratul Constantin Monomahul improvizează defensiva şi dispune echiparea
navelor ceremoniale – triremele din suita imperială – şi vase din marina civilă cu
dispozitivele necesare dispersării focului grecesc. Deşi deznodământul este cert, încleştarea
dintre cele două forţe soldându-se cu înfrângerea ruşilor, nu este clar modul în care s-au
desfăşurat operaţiunile militare. Potrivit Cronicii lui Nestor expediţia este de la bun început
sortită eşecului după ce mare parte din vasele ruseşti sunt sfărâmate de o puternică furtună în
Marea Neagră. Deşi este urmărit de un grup format din 14 corăbii bizantine, restul flotei
nordice se regrupează şi reuşeşte să le nimicească înainte de a se întoarce „în Rusia” 89. Ceva
mai dramatic Ioan Skylitzes descrie confruntarea dintre 11 corăbii comandate cu neînfricare
de Constantin Kallabourios care se sacrifică într-o misiune de descurajare de inamicilor. Nici
sursa slavonă90, nici cronica lui Skylitzes nu pomenesc nimic de focul grecesc. În schimb
martorul bătăliei, Mihai Psellos consemnează că triremele înzestrate cu sifoane „au început să
arunce cu foc, făcându-i pe duşmani să nu mai poată desluşi cu ochii nimic” (τὸ πῦρ
ἠκόντιστο ἐπ’ αὐτοὺς, καὶ ἤδη τοὺς ὀφθαλμοὺς συνεχύθησαν)91. Mihail Attaleiates descrie
flăcările ce se revărsau de la prora triremelor (τὰς πρῴρας λελαμπρυσμένας ἔχων τῶν οἰκείων
νεῶν τῷ Μηδικῷ πυρί), forţându-i pe vrăjmaşi să se retragă 92. În ciuda tacticilor coordonate
de Basilios Theodorokanos încercările bizantinilor de a mai atrage monoxilele inamice în
raza de acţiune a sifonoforelor se dovedesc zadarnice. Ceea ce schimbă sorţii luptei este
furtuna ce se iscă deodată, vântul şi valurile înalte izbind de stânci vasele ruşilor, iar flotei
constantinopolitane nu-i rămâne decât să lichideze supravieţuitorii izolaţi 93.
Urmărind diacronic expunerile istorice despre întrebuinţarea focului grecesc în
apărarea Constantinopolului94 de trupele inamice putem identifica câteva motive recurente,
care ar putea să completeze informaţiile pe care le avem despre faimosul amestec incendiar.
Putem sintetiza mai uşor aceste elemente în următorul tabel.
85
Cronica lui Nestor, XXVII, p. 60-64.
86
Mihail Psellos, Cronografia, V.93, p. 103. Psellos, Chronographie ou histoire, vol. 2, p. 9.
87
Nicolae-Şerban Tanaşoca în Mihail Psellos, Cronografia, V.94, p. 228, nota 70.
88
Cronica lui Nestor, LVI, p. 127.
89
Cronica lui Nestor, LVI, p. 127.
90
Émile Renauld explică absenţa acestei referiri drept dovada unei vanităţi patriotice în Psellos, Chronographie
ou histoire, p. 10, nota 2.
91
Mihail Psellos, Cronografia, V.94, p. 103. Psellos, Chronographie ou histoire, vol. 2, p. 11.
92
Mihail Attaleiates, Historia, V.3, în The History of Michael Attaleiates, translated by Anthony Kaldellis and
Dimitris krallis, Dumbarton Oaks, Washington, 2012, p. 34.
93
Mihail Psellos, Cronografia, V.95, p. 103-104. Psellos, Chronographie ou histoire, vol. 2, p. 11.
94
Excludem relatările folosirii focului grecesc în operaţiuni militare ofensive (Creta 960-961; Dunăre 971;
Adriatica 1099).

15
An Inamici Uz de foc Fenomen meteo şi sursa Miraculos
grecesc
677/678 Arabi Da Furtună (Teofan) Da
717-718 Arabi Da Furtună şi erupţie Da
(Teofan)
860 Ruşi Nu Furtună Da
(Cronica lui Nestor)
941 Ruşi Da Calmarea mării Da
(Luitprand)
1043 Ruşi Da Furtună (Psellos) Nu

Fără a contesta valoarea strategică a focului grecesc, din aceste relatări reiese că,
pentru a-l utiliza, bizantinii erau condiţionaţi de anumite condiţii meteo (mare calmă) şi cel
mai adesea efectele folosirii lui nu sunt atât de devastatoare pe cât sunt furtunile care
decimează flotele inamice. Există posibilitatea ca pentru a nu fi consideraţi dezertori şi pentru
a evita eventualele consecinţe pentru fuga lor din calea duşmanului, supravieţuitorii arabi sau
„sciţi” ai acestor atacuri să fi exagerat forţa distructivă a focului grecesc, contribuind la
dezvoltarea unui mit în rândul populaţiilor „barbare” cu privire la puterea acestui mijloc
incendiar.
Pe de altă parte, pentru constantinopolitani focul grecesc nu este nicidecum vreo
armă miraculoasă, nici primit prin revelaţie dumnezeiască, ci rezultatul progresului ştiinţific.
În mod paradoxal, cu aceste prilejuri nu este celebrat miracolul tehnologic, ci suita de
fenomene meteo extreme care acompaniază utilizarea armei incendiare. Aceste fenomene
sunt considerate miracole sau momente în care pronia divină se manifestă vădit, iar
Dumnezeu pentru mijlocirile Sfintei Fecioare Maria intervine de partea creştinilor – un motiv
întemeiat pentru rememorarea lui anuală în Sinaxarul şi Istorisirea de folos lecturate la Denia
Imnului Acatist din a cincea săptămână a Postului Mare.
În cazul celor trei atacuri ruseşti (860, 941, 1043) observăm că bizantinii fie nu
folosesc focul grecesc, fie recurg la această armă ca ultimă soluţie disperată în lipsa unei forţe
defensive adecvate. De aici deducem că doctrina militară a suferit modificări însemnate de la
utilizarea sifonoforelor împotriva arabilor (677/678 şi 717-718). Rolul dromoanelor înzestrate
cu sifoane s-a schimbat, din arme menite în special protejării capitalei acestea au devenit
instrumente dedicate apărării posesiunilor bizantine mediteraneene mai îndepărtate. Starea
defensivei constantinopolitane şi reacţiile întârziate în faţa celor trei atacuri ale nordicilor dă
mărturie despre puterea limitată a marinei în timpul dinastiei macedoneene, fiind improvizate
flote de apărare din corăbii dezafectate şi vase comerciale, ba chiar şi din cele ceremoniale.
Dar în acelaşi timp, înzestrarea unor ambarcaţiuni civile sau vizibil degradate putea la fel de
bine să fie o stratagemă menită să atragă inamicii către ţinte aparent vulnerabile pentru ca
apoi să îi distrugă.
În acelaşi timp, confruntările cu flotele de monoxile – termen care ar putea desemna
inclusiv vasele scandinave de tip karvi sau snekkja95 – reflectă capacităţile limitate sau
eficienţa redusă a focului în faţa tacticilor pe care le aplică vikingii. Utilizarea focului grecesc
era foarte eficientă în aprinderea vaselor inamice în prima fază a confruntărilor, dar odată
dezvăluit elementul-surpriză corăbiile bizantine erau evitate sau atacate în unghiurile moarte
unde sistemul de dispersie al amestecului incendiar nu putea fi folosit. Pentru a contracara
astfel de manevre, Roman Lecapenus dispune echiparea de sifoane pivotante multiple a căror
Snekkja sau snekke se număra printre cele mai mici vase de luptă ale nordicilor, cu o lungime de circa 16-17
95

metri şi cu un pescaj de doar de 0,5 metri.

16
acţiune putea să ofere capacităţi sporite de atac/protecţie de jur împrejur. La rândul lor
nordicii au luat măsuri: mult mai rapide şi mai agile, cu pescaj mic, respectivele μονόξυλοι se
retrageau în ape puţin adânci unde nu puteau fi urmărite de masivele sifonofore.
În lumina acestor cinci episoade putem observa mărirea şi decăderea „focului
grecesc”. Potrivit lui John Haldon, pe fondul declinului puterii maritime bizantine, dar şi a
pierderii influenţei şi a controlului asupra câmpurilor petroliere de unde se aprovizionau cu
materiile prime necesare amestecului incendiar şi, prin urmare, nu a mai fost folosit, dovadă
că nu mai este meţionat de surse ulterioare nici măcar cu prilejul apărării Constantinopolului
în faţa cruciaţilor (1204)96. Alex Roland consideră că principalul motiv pentru care a focul
grecesc a ieşit din uz este pierderea reţetei amestecului incendiar pe fondul succesiunii rapide
şi violente a împăraţilor bizantini. Fragmentarea informaţiei şi transmiterea anumitor
segmente prin intermediul unor demnitari sau ingineri avea menirea să îngreuneze aflarea
secretului de către forţele rivale externe şi interne. Dar schimbările brutale din viaţa politică
nu au mai permis colectarea crâmpeielor de informaţie într-un ansamblu colectiv încă din
secolul al IX-lea, ceea ce a dus la pierderea accesului inclusiv pentru bizantini la secretul
focului grecesc97.
Există însă şi posibilitatea ca acest secret să fi fost şi o parte dintre bluf elaborat, o
înşelăciune menită să-i ţină pe inamici la respect. Sistemul de armament avea el însuşi destule
limite şi necesita anumite condiţii pentru a fi eficient, iar dacă ţinem cont de noile tactici pe
care le aplicau armatele nordice, putem spune că focul grecesc a devenit o armă depăşită, care
nu mai reuşea să producă pierderi propriu-zise adversarilor, ci mai degrabă îi dezorienta şi
provoca haos pe câmpul de luptă: „făcându-i pe duşmani să nu mai poată desluşi cu ochii
nimic”. Şi acesta poate fi un motiv pentru care bizantinii au renunţat la o armă destul de
costisitoare, dar cu rezultate modeste.

Concluzii

Pornind de la acest scurt pasaj din Cartea de învăţătură a împăratului Constantin

Porfirogenetul găsim indiciile unei mistificări deliberate a „focului grecesc”. Miza era,
desigur, menţinerea unei poziţii dominante în raportul de forţe existent în Balcani la
jumătatea secolului al X-lea. Mult mai mult decât un simplu amestec incendiar, focul grecesc
era un veritabil miracol al tehnicii, un sistem de armament inovat pe fondul masivelor
pierderi teritoriale în faţa arabilor, factor de presiune care impulsionat dezvoltarea de noi
tehnologii în toate domeniile. Însuşi secretul creat în jurul „focului grecesc” contribuie şi mai
mult la construirea mitului unei arme redutabile, a cărei ameninţare este mult mai eficientă
decât însăşi folosirea ei. Martor al utilizării compusului pirotehnic şi al sistemului de
dispersie în timpul atacului ruşilor din 941, dar conştient şi de limitele sifonoforelor,
împăratul Constantin Porfirogenetul nu oferă detalii tehnice, ci accentuează importanţa
păstrării secretului, sub diverse pretexte şi prin fabricarea unor fapte legendare pecetluite de
un blestem ancestral. Interesant este că în niciunul din pasajele trecute în revistă focul grecesc
nu este prezentat pe un ton exuberant, nu este înfăţişat ca un miracol tehnologic, iar

96
John Haldon, „‘Greek Fire’ revisited”, p. 305. Istoricul britanic are în vedere zona de nord a Caucazului care
se întindea din estul Crimeii până în ţărmul iranian al Mării Caspice. Constantin Porfirogenetul menţionează că
puţurile de petrol din care se aprovizionau bizantinii era localizate în zona Azov-Kuban şi în special în jurul
cetăţii Tamatarha. DAI, p. 53; Carte pentru Romanos, p. 101: „Trebuie să ştii că în afara cetăţii Tamâtarha se
află multe izvoare petrolifere. Trebuie să ştii că în Zihia, spre locul Paghi, care e în partea Papaghiei,unde îşi au
locuinţele zihienii, se află nouă izvoare care dau petrol, numai că petrolul uleios din cele nouă izvoare nu are
aceeaşi culoare, ci unele cantităţi sunt roşiatice, altele gălbui, altele însă mai negre”.
97
Alex Roland, „Secrecy, Technology, and War: Greek Fire and the Defense of Byzantium, 678-1204”, în
Technology and Culture, vol. 33, no. 4, 1992, p. 671-678.

17
rezultatele lui modeste sunt de cele mai multe ori potenţate prin asocierea cu acte ale Proniei
divine şi cu fenomene meteo extreme.

18