IZVOARELE ISTORICE

Izvoarele istorice sunt acele mărturii pe baza cărora putem să descoperim cum au trăit
oamenii în trecut. Ele se împart în două mari categorii: izvoare istorice nescrise și izvoare
istorice scrise. Sunt considerate izvoare nescrise uneltele, armele, podoabele, locuințele,
mormintele etc. Acestea sunt scoase la lumină și studiate de către arheologi. Din categoria
izvoarelor scrise fac parte hărțile, monedele, cărțile, documentele, inscripțiile etc. Izvoarele
scrise au apărut odată cu inventarea scrierii. Izvoarele istorice sunt restaurate, conservate și
expuse în laboratoare, muzee și biblioteci. Pentru reconstituirea trecutului, istoria se folosește de
științe auxiliare (ajutătoare) precum arheologia, cartografi a (disciplina care studiază hărțile),
epigrafi a (disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea și cu interpretarea
inscripțiilor vechi, făcute de obicei pe piatră, metal, lemn), numismatica etc. Izvoarele istorice
mai sunt denumite și surse istorice. Și acestea pot fi scrise sau nescrise, primare sau secundare.
Sursele istorice primare sunt acele mărturii apropiate de faptul, evenimentul despre care se
vorbește și pe care îl descriu în mod direct, de la „fața locului”. Sursele istorice secundare sunt
acele texte care colectează și sintetizează informații din alte surse. Prin urmare, ele prezintă
opinii ale unor persoane ce nu au participat la evenimentul despre care relatează. Toate aceste
mărturii ne permit să refacem imaginea trecutului și să ne bucurăm de comorile pe care ni le
oferă acesta.
Pentru reconstituirea istoriei străvechi şi vechi a României, izvoarele cele mai importante
sunt cele arheologice, literare şi epigrafice. Izvoarele arheologice sunt urmele materiale ale vieţii
şi activităţii omului, păstrate în pământ (dar uneori şi la suprafaţă), câteodată şi în apă, care pot
servi la reconstituirea vieţii umane în trecut. De descoperirea, studiul şi interpretarea acestor
izvoare se ocupă, cu metode proprii, o ştiinţă auxiliară a istoriei - arheologia.
Marele avantaj al izvoarelor arheologice este că ele există şi pentru teritorii sau epoci care n-au
stat în atenţia scriitorilor antici şi, deci, nu sunt ilustrate de izvoarele literare. De asemenea,
izvoarele arheologice nu ne vorbesc numai despre viaţa păturilor dominante din trecut, ci şi
despre traiul maselor populare. Ca şi celelalte izvoare, şi cele arheologice sunt valabile numai
interpretate competent şi corect, fără idei preconcepute.
Izvoarele literare sau narative.
Izvoarele literare sau narative sunt ştirile istorice pe care le aflăm la scriitorii antici. De cea mai
mare importanţă sunt, desigur, operele istoricilor propriu-zişi: Herodot (care dă primele
informaţii despre geţi), Diodor din Sicilia (în a cărui operă se cuprind ştiri în legătură cu geţii lui
Dromichaites), Cassius Dio (care relatează războaiele romanilor cu dacii sub Domiţian şi
Traian), Iordanes (dă lista urmaşilor lui Burebista) etc. Ştiri preţioase se pot găsi însă şi în
operele unor geografi antici (ca Strabo, care vorbeşte despre daci şi domnia lui Burebista), ba
chiar la unii poeţi, ca de pildă Ovidiu, exilat la Tomis de împăratul Augustus şi care descrie
situaţia Dobrogei în acele vremuri.
În folosirea izvoarelor literare e nevoie de multă prudenţă şi spirit critic, căci nu întotdeauna
informaţiile autorilor antici sunt sigure, iar uneori poziţia lor de clasă îi face să treacă sub tăcere
anumite fapte şi să le exagereze pe altele. De observat că, în general, scriitorii antici se ocupă
prea puţin de problemele economice şi sociale, de viaţa şi de lupta maselor; atenţia lor e
îndreptată mai ales asupra claselor exploatatoare şi a reprezentanţilor lor: regi, oameni politici,
comandanţi militari etc.
Izvoarele epigrafice.
Izvoarele epigrafice sunt inscripţiile pe materiale tari: piatră, cărămizi, metale, os, lemn etc. Din
studiul lor se pot culege numeroase date atât despre evenimente politico-militare, cât şi despre
viaţa de fiecare zi a oamenilor. Pentru istoria veche a României au o deosebită însemnătate
inscripţiile latineşti din provincia Dacia şi din Dobrogea, precum şi inscripţiile greceşti
numeroase în această ultimă regiune.
O anumită contribuţie la cunoaşterea trecutului îndepărtat al patriei noastre aduce şi studiul
monedelor (adică al izvoarelor numismatice), al toponimiei şi al limbilor vorbite în antichitate
sau mai târziu pe teritoriul României (izvoarele lingvistice), studiul creaţiei literare şi artistice
populare, al portului şi al obiceiurilor (izvoarele folclorice şi etnografice), studiul scheletelor
oamenilor de demult, al resturilor de animale şi plante (izvoarele paleoantropologice,
paleozoologice şi paleobotanice).
Se înţelege că această categorisire a izvoarelor are un caracter relativ. Inscripţiile, monedele,
scheletele oamenilor şi animalelor din trecut pot fi considerate şi ca izvoare arheologice, mai ales
atunci când sunt descoperite în săpături. O inscripţie latină este un izvor epigrafic, dar ea poate fi
socotită şi ca un izvor lingvistic, căci contribuie şi la cunoaşterea limbii vorbite la noi în acea
epocă. Prea puţine ştiri pentru România ne aduc papyrusurile (papyrologia).
Epoca medie
Ca şi în cazul epocilor precedente, străveche şi veche, studiul istoriei medievale se întemeiază pe
izvoare foarte variate şi foarte numeroase, tot mai numeroase pe măsură ce înaintăm în timp.
Dintre feluritele izvoare, pentru cunoaşterea istoriei medievale, mai însemnate sunt: izvoarele
arheologice.
Izvoarele arheologice.
Izvoarele arheologice, importante cu deosebire pentru perioada feudalismului timpuriu, când
celelalte categorii de izvoare sunt mai sărace. Descoperirile de aşezări întărite sau obişnuite pe
întreg cuprinsul ţării, ca, de exemplu, cea de la Garvăn, Dăbâca etc., oferă posibilitatea
cunoaşterii problemelor principale ale acestei perioade, traiul material şi spiritual al oamenilor,
organizarea politico-socială, relaţiile cu alte ţări.
Izvoarele arheologice îşi păstrează însemnătatea şi pentru perioada feudalismului înfloritor, chiar
dacă nu în aceeaşi măsură. Scoaterea la lumină a ruinelor cetăţilor de scaun de la Suceava,
Curtea de Argeş, Târgovişte, de pildă, lămureşte problema dezvoltării târgurilor şi oraşelor,
organizarea politico-administrativă a ţărilor române, sistemul de întărituri etc.
Izvoarele etnografice şi folclorice.
Izvoarele etnografice şi folclorice contribuie la cunoaşterea mai ales a vieţii materiale şi
spirituale a ţărănimii sub toate aspectele: aşezări, locuinţe, ocupaţii, port, obiceiuri, tradiţii,
basme, poezii, muzică, artă etc.
Izvoarele documentare sau diplomatice.
Izvoarele documentare sau diplomatice sunt cele mai de seamă pentru istoria evului mediu. Ele,
mai mult decât altele, cuprind ştiri privitoare la toate problemele mai importante ale epocii:
proprietatea sub toate formele şi aspectele, producţia şi desfacerea bunurilor materiale, relaţiile
sociale, lupta pentru o viaţă mai bună a mulţimilor de la sate şi oraşe, instituţiile, situaţia politică
internă, politica externă, viaţa culturală etc.
Izvoarele documentare sunt de două feluri: interne şi externe. Cele interne sunt actele emise din
diferite cancelarii de pe teritoriul României (cancelariile domneşti din Ţara Românească şi
Moldova şi cea voievodală din Transilvania, cancelariile orăşeneşti, bisericeşti, ale ţinuturilor,
judeţelor, comitatelor şi scaunelor).
Documentele externe sunt cele emise din cancelariile altor ţări, dar care se referă la istoria
României. Dintre acestea, mai însemnate sunt cele emise din cancelaria papală, pentru toate cele
trei ţări româneşti, din cancelaria regilor maghiari, pentru Transilvania, din cancelaria regilor
polonezi, mai ales pentru Moldova, a patriarhiei de la Constantinopol, pentru toate ţările române,
din cancelaria sultanilor otomani, de asemenea pentru tustrele ţările româneşti.
Izvoarele narative.
Izvoarele narative: anale, letopiseţe, cronici, descrieri, memorii etc. sunt cea de a doua categorie,
ca importanţă, de izvoare medievale. Mai mult decât celelalte categorii de izvoare din această
epocă, cele narative reflectă poziţia de clasă a autorilor, de multe ori şi poziţia partidei politice
căreia-i aparţin aceştia. De aceea izvoarele narative, ca de altfel toate izvoarele, trebuie folosite
cu multă atenţie, cu mult spirit critic.
Izvoarele narative, ca şi cele documentare, sunt de două feluri: interne şi externe. Cele interne îşi
înscriu începuturile în acelaşi timp în toate cele trei ţări româneşti, adică în a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Este vremea când se manifestă tendinţele de centralizare a ţărilor noastre,
când se impun domniile autoritare ale lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Matei Corvin. Domnia
lui Vlad Ţepeş s-a învrednicit de două „povestiri”, una denigratoare, în limba germană, scrisă în
cercurile săseşti, cu care Ţepeş a fost în duşmănie, şi alta elogioasă, în limba slavonă, scrisă de
un om din anturajul său.
În vremea lui Ştefan cel Mare s-a scris un letopiseţ de curte, o cronică oficială, în limba slavonă,
care nu s-a păstrat, dar a ajuns la cunoştinţa noastră în 5 variante: Letopiseţul anonim,
Letopiseţul de la Putna, Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă.
Pentru Transilvania, cea dintâi cronică internă a fost scrisă de un om în slujba Dragfieştilor,
voievozii Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în limba latină.
După această dată cronicile interne se înmulţesc din ce în ce mai mult, fiind scrise în limba
slavonă şi latină, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în limba română şi în limbile
naţionalităţilor conlocuitoare: maghiară şi germană. Preţioase pentru informaţiile ce le conţin
sunt şi izvoarele narative externe, mai ales pentru perioada feudalismului timpuriu, când cele
interne lipsesc. Cele mai de seamă izvoare narative externe care cuprind ştiri privitoare la
România sunt cronicile bizantine din secolele X-XV, cele maghiare din secolele XI-XVIII, cele
ruse din secolele X-XVIII, cele polone din secolele XV-XVI şi o seamă de cronici apusene din
întreg evul mediu.
Alte categorii de izvoare.
Alte categorii de izvoare: juridice, care cuprind obiceiurile juridice nescrise mai întâi şi apoi,
începând din secolul al XVI-lea, diferitele legiuiri scrise; epigrafice, inscripţiile pe piatră,
cărămidă, vase, pereţi; numismatice, monede bătute în ţările române sau care au circulat în
acestea; sigilografie, sigiliile şi peceţile, cu reprezentările şi legendele semnificative pe care le
conţin; cartografice, mapamondurile, portulanele (hărţile care conţin date geografice şi chiar
istorice), horografiile etc. Cunoaşterea ştiinţifică, obiectivă şi veridică a istoriei evului mediu
pretinde studierea în acelaşi timp a tuturor categoriilor de izvoare din perioada respectivă,
deoarece ele se completează unele pe altele şi toate împreună lămuresc mai bine evenimentele
istorice.