Vaida Diana-Maria

Istorie, An III

Universitatea Babeș-Bolyai
Facultatea de Istorie și Filosofie

Imaginea țăranului și a lumii rurale în opera lui

Ioan Slavici

Vaida Diana-Maria
Specializarea: Istorie
An de studiu: III
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

Imaginea țăranului și a lumii rurale în opera lui

Ioan Slavici

I. Introducere

Literatura a reușit să-și însușească de-a lungul timpului, scriitori de excepție,

pasionați de pătrunderea în lumea literelor și a scrisului frumos. Printre acești
scriitori de seamă, se numără și Ioan Slavici, unul din autorii care se afirmă
puternic în această lume literară, în ultimele decenii ale scolului al XIX-lea,
fiind considerat fondatorul ,,realismului poporal”, un curent literar ,,care își
propune zugrăvirea veridică a vieții poporului și reliefarea specificului național,
a acelor trăsături proprii spiritului și sensibilității românești” 1. Opera lui Ioan
Slavici, pe lângă valoarea sa literară, îndeplinește și rolul de izvor istoric, pentru
ceea ce înseamnă țăranul și lumea rurală, spre sfârșit de secol XIX și început de
secol XX. Scrierile sale poartă amprenta mediului țărănesc din care acesta
provine, fapt dovedit chiar de conținutul acestora, dar și de limbajul artistic.
Operele sale oglindesc în mod excepțional această imagine rurală a spațiului
românesc, iar personajele întruchipate de țărani, simboluri ale diferitor virtuți și
defecte, reprezintă dovada vie a talentului pe care îl posedă scriitorul. Fiecare
personaj are o unicitate aparte și caracterisitici proprii, reușind să contureze în
mintea cititorului, imaginea țăranului și a lumii din care acesta provine. Țăranul
pe care Ioan Slavici îl surprinde în creațiile sale, este un om al pământului,
puternic integrat în rosturile strămoșești, care-l țin alipit trup și suflet de pământ
și de propriul neam. Este un om profund credincios, dat fiind faptul că,
înțelegerea pe care o avea țăranul asupra mediului și lumii în care trăia, era
înrâurită de raportarea sa la lumea spirituală, la voința bunului Dumnezeu, care
este atât Stăpânul cerului, cât și al pământului. După cum afirmă și Liviu
Rebreanu, în ,,Discursul său de recepție la Academia Română”: ,,În viaţa altor
naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut un rol secundar, şters... pentru noi însă
e izvorul românismului ... La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a
1
Andreescu Costinela-Denisa, Slavici și destinul său epic, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2010, p.9.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

fost şi a rămas ţăranul. Cuvântul însuşi e de origine urbană ... Ţăranul nu-şi zice
niciodată ţăran. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul
n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul
însuşi”2.

II. Date biografice. Contactul cu lumea rurală încă din

primii ani ai vieții

La data de 18 ianuarie 1848 se năștea în comuna Șiria de lângă Arad, cel care
avea să devină unul dintre cei mai apreciați scriitori români, și anume, Ioan
Slavici, cel de-al doilea copil al lui Sava Slavici, de meserie maiestru cojocar și
al Elenei ,,oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin
înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea”3.
Astfel, se remarcă cu ușurință faptul că, tabloul de ansamblu al copilăriei
scriitorului este dominat de ,,modele etice supreme”4, reprezentate de familia sa,
rude, vecini și prieteni apropiați, întruchipări ale unor virtuți precum omenia,
moralitatea și dragostea: ,,Ori și unde mă duceam, dădeam peste o mătușă, colo
peste o verișoară, iar în altă parte peste o fină ori peste o prietenă a casei și eram
întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme”5. Mergând tot pe această cale
a modelelor etice, Ioan Slavici evocă în memoriile sale, amintirea bunicului său
adoptiv (din partea tatălui), pe numele său, Mihai Fercu, un fruntaș al satului și
după cum mărturisește însuși scriitorul ,,un cărbunar rămas din timpul lui
Bonaparte, care și după 1860, om trecut de șaptezeci de ani, păstra cu sfințenie
portul din tinerețele sale, păr lung împletit în coadă, și prins în pepten de baga,
pălărie cam înaltă și cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpanele
până la genunchi, băț lung cu mînerul de argint și pantofi cu cataramă mare” 6.
Totodată, această potretizare a bunicului scriitorului este completată de
cunoștințele sale intelectuale, de iubirea sa față de biserică și de faptul că
era ,,un tovarăș de joacă”7 al nepotului său.
Pe de altă parte, tatăl și mama lui Ioan Slavici sunt puși în antiteză. Astfel, dacă
tatăl scriitorului (alături de sora scriitorului, singura care reușise să rămână în
2
Liviu Rebreanu, ,,Laudă țăranului român”, în Recurs la patrimoniu, București, p.145.
3
Ioan Slavici, Amintiri, București, Ed. Cultura Națională, 1924, pag.12.
4
Andreescu Costinela-Denisa, op.cit., p.9.
5
Ioan Slavici, op.cit., pag.12.
6
Ibidem.
7
Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române, III, București, Ed. Academiei RSR, 1973 p. 365.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

viață dintre ceilalți patru copii) era ,,de o rară duioșie” 8 și îi făcea pe plac
unicului său fiu, în toate modurile posibile, mama sa era o femeie mai dură, care
punea accentul pe dezvoltarea calităților manuale, practice ale fiului său, și nu
pe partea intelectuală: ,,ceea ce-l face pe om în adevăr om nu e știința, ci
deprinderea cu bună rînduială în toate”9. Însă, Elena Slavici, văzută prin ochii
fiului său, reprezintă tipul unei țărănci cu bunătate și generozitate în suflet,
calități specifice spiritualității românești: ,,Dacă-ți rămâne o bucată de pâine și o
cer de la tine doi dintre ai tăi, s-o ai în două bucăți deopotrivă de mari, pentru
fiecare câte una. Tot așa să faci și dacă doi străini îți cer bucata”10.
În ciuda faptului că, trei dintre frații autorului au murit în mod prematur, acesta
va avea șansa de a copilări într-o casă cu mulți copii, dat fiind faptul că, părinții
săi au luat decizia de a crește șase copii orfani ai unor rude. Prin urmare, în
conformitate cu imaginea specifică lumii rurale, copilăria lui Ioan Slavici se
prezintă ca fiind una plină de dinamism: furtul poamelor din vecini, scăldatul în
râuri, lucratul la câmp, mersul la biserică duminica și în zilele de sărbătoare,
nopți petrecute cu prietenii săi în fața focului când duceau vitele la păscut. În
unele nopți de vară lipsea de acasă, dormind pe deal cu băieții, aceasta fiind o
copilărie idealizată, față de care scriitorul simte un puternic atașament, vizibil și
prin intermediul operele sale: ,,Având să descriu lumea prin care am trecut, nu
pot să-ncep decât de aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și
cea mai frumoasă parte a tinerețelor, unde au fost așezate temeliile vieții mele
sufletești”11.
În ceea ce privește etapele formării ca intelectual și om al literelor, Ioan Slavici
studiază mai întâi la școala din Șiria, pentru ca mai apoi să urmeze gimnaziul
maghiar din Arad și liceul în Timișoara. Cu trecerea timpului, acesta va susține
examenul de maturitate în Satu-Mare și se va înscrie în anul 1868 la
Universitatea din Budapesta, de unde, din motive de sănătate se va întoarce
înapoi în Șiria. În cele din urmă, va fi unul dintre studenții Facultății de Drept
din capitala Imperiului Habsburgic, loc în care va lua naștere cunoscuta prietenie
dintre Ioan Slavici și Mihai Eminescu, cel care îi va oferi nenumărate sfaturi,
utile pentru a ajunge să-și îmbunătățească ,,șirineasca lui expresivă, dar
butucănoasă”12. De asemenea, tot la îndemnul prietenului său, Ioan Slavici va
începe să aștearnă pe hârtie amintirile sale din satul natal, tradițiile și obiceiurile
satului românesc, portrete ale țăranilor români, spațiul sătesc fiind „reconstruit

8
Ioan Slavici, op.cit., pag.13.
9
Ibidem.
10
Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, Editura Virtual, 2010, p.14.
11
Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, p.5.
12
Șerban Cioculescu, op.cit., p.374.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

veridic de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice” 13, debutând astfel

în anul 1871, în revista ,,Convorbiri literare”, prin intermediul comediei ,,Fata
de birău”.

III. Tipologiile țăranului român în concepția lui Ioan

Slavici

Ioan Slavici prezintă imaginea țăranului, și implicit, a lumii rurale din care el
însuși provine, într-un mod realist și obiectiv, ,,transmițând nealterată nota
specifică vieții satului de peste munți într-un moment istoric”14. Astfel, scrierile
sale reprezintă instrumente veritabile în procesul istoricilor și cercetătorilor, de
reconstituire a unei lumi rurale, într-o perioadă determinată de timp. Mediul
social pe care scriitorul îl surprinde în lucrările sale este unul preponderent rural,
iar ,,principala sursă de inspirație a lui Slavici este societatea transilvăneană, în
special satul, pe care îl scrutează cu ochiul scriitorului, dar și al etnografului,
consemnând ca într-o monografie locuri și oameni, obiceiuri, costume” 15.
Volumul ,,Novele din popor”, publicat în anul 1881 a avut un puternic ecou în
mai toate cercurile artistice și științifice, atât pe plan național, cât și pe plan
internațional. Astfel, la Viena, societatea ,,România Jună” (societate din care
făcuse parte însuși Ioan Slavici în tinerețile sale) întâmpină în mod elogios acest
volum al scriitorului: ,,Novelele dlui Slavici se ocupă fără deosebire de viața
poporului românesc și ne-o înfățișează cu fidelitate vrednică de
admirat...Tipurile ce le-am văzut vreodată în poporul nostru le reaflăm, ca într-
un vis limpede, în novelele dlui Slavici”16. La fel de frumos se vorbește despre
scrierile lui Ioan Slavici, dedicate țăranului român, și în ,,Telegraful român” de
la Sibiu: ,,Cu câtă bucurie trebuie să salutăm...un op scris într-o limbă curat
românească și care conține scene din viața poporului român, așa cum trăiește,
cum iubește, cum urăște el...Caracterele sunt desemnate cu adevărată
măiestrie”17.

13
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1979, p.790.
14
Andreescu Costinela-Denisa, op.cit., p.44.
15
Ibidem.
16
I.T.Mera, ,,Scriitori de la Junimea”, în Familia, nr.25, 2 iulie 1882, p. 25.
17
,,Bibliografie. Novele din popor de I.Slavici”, în Telegraful român, anul XXX, nr.6, 16/28 ianuarie 1882.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

Pentru a avea o imagine variată a țăranului din Transilvania secolului al XIX-

lea, se cuvine a face o trecere în revistă a principalelor opere ale lui Ioan Slavici,
fiecare dintre acestea surprinzând într-un mod inedit, atât portretul fizic, cât și
cel moral al țăranului român.
Țăranii lui Ioan Slavici sunt oameni muncitori și descurcăreți,,Naica Floare n-
are vreme. Cuptorul este ars şi plăcinta nu e încă întinsă” 18, ,,umblă Mara prin
lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii”19, păstrători ai
supersițiilor și credințelor religioase: ,,Fă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când
treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se
alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni nu ştie dacă e rău
ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de
gând”20, sociabili și petrecăreți ,,Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire
şi de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă şi să se arate,
fetele şi nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni şi gata de a se
prinde la horă, căluşerii mlădioşi şi iuţi la pas, întreaga lume veselă nu se adună
decât duminică”21, sunt oameni buni și sârguincioși, care încearcă să-și
depășească mereu condiția și să facă față lipsurilor materiale, determinate de
clasa socială căreia îi aparțin (exemplul lui Ghiță din ,,Moara cu noroc”, care
renunță la vechea meserie de cizmar și devine proprietarul unei cârciume),
constatându-se astfel o tendință permanentă a țăranului român de a sălta din
sărăcie: ,,Abia trecuser doar câteva luni după Sf. Gheorghe, și drumeții mai
umblați nu mai ziceau că o sa facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la
Ghiță, și toată lumea știa cine e Ghiță, și unde e Ghiță, iar acolo, în vale, între
pripor și locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghiță...
Iară pentru Ghiță cârciuma era cu noroc. Patru zile pe săptămână, de marți seara
până sâmbată, era mereu plină, si toți se opreau la cârciuma lui Ghiță, si toți luau
câte ceva, și toți plăteau cinstit”22. Însă ideea fundamentală a operei este una
strict morală, reliefând puterea distructică pe care patima pentru ban o are asupra
omului. Cele două fraze memorabile ale bătrânei, cu care se deschide și se
închide nuvela, scot în evidență înțelepciunea atribuită bătrânilor satului
românesc: ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit”23, ,,Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa
le-a fost dat!”24. Din lucrarea lui Slavici, intitulată ,,Lumea prin care am trecut”,
aflăm detalii din regiunea Ardealului, cu care autorul a intrat în contact, și pe
18
Ioan Slavici, ,,La crucea din sat”, în Timpul, nr. 1, 15 martie - 20 martie 1876, p.2.
19
Ioan Slavici, Mara, București, Editura Andreas, 2013, p.3.
20
Ioan Slavici, Pădureanca, București, Editura ALLFA, 2014, p.1.
21
Ioan Slavici, Gura satului, https://www.ioanslavici.eu/opere/nuvele/gura_satului/01.html#.YAV2hhaxVPY,
accesat la 5 noiembrie 2020.
22
Ioan Slavici, Moara cu noroc, Constanța, Ed. Steaua Nordului, 2011, p.2.
23
Idem, p.1.
24
Idem, p.221.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

care le-a utilizat mai apoi în ,,Moara cu noroc”. Amintim aici, cârciumile și
hanurile specifice acestei perioade de sfârșit de secol XIX, turmele de porci, care
erau păzite de băieți săraci din sat, și care erau nevoiți să asculte de un sămădău,
care adesea îi punea să comită nelegiuiri, precum furtul și crima.
De multe ori, banul devine o adevărată obsesie pentru țăran, în dorința lui de a-și
depăși condiția materială dobândită la naștere, semnificativ în acest sens fiind
personajul Mara, mama care încearcă din răsputeri să adune bani pentru cei doi
copii ai ei și pentru vremurile sale de bătrânețe, preferând să se împrumute
pentru ,,ziua de mâine” decât să ia din banii deja strânși: ,,Apoi, după ce a mai
băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată
însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzând
dobânda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la
căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrâneţe şi
pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu e chip să
treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai câte un creiţar în fiecare din cei
trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâine. Când poate să
pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă
pe gânduri şi începe în cele din urmă să plângă”25. Tema depășirii unei condiții
materiale precare apare și în nuvela ,,Popa Tanda”, preotul de țară fiind
întruchiparea unui erou exemplar, cu o contribuție deosebit de importantă la
ridicarea satului românesc și a țăranilor din Sărăceni. După cum afirmă și Mihai
Eminescu, țăranul lui Ioan Slavici, preotul din Sărăceni este ,,un mărgăritar de
popă românesc, vrednic de a figura în orice carte de citire pentru sate, un popă
cu gura de lup și inima de miel, care, mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu
pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral și material al unei pustietăți
cum îi a Sărăcenilor”26. Într-o primă fază, pentru a-i scoate pe săteni din starea
de lene în care erau prinși, popa Tanda recurge la predici ținute în bisercă.
Văzând că această măsură nu se soldează cu niciun rezultat concret, preotul
abordează o altă strategie, și anume așa-numita ,,ocară” sau batjocură: ,,Dă de
un om culcat la umbră și-i zice: Bun lucru! Bun lucru!” 27. În cele din urmă,
singura strategie care va da rezultate vizibile, se va dovedi a fi propriul exemplu,
prin modul în care acesta își îngrijește curtea, casa și își cultivă grădinile și
ogoarele. Preluându-i exemplul, țăranii din Sărăceni, prin muncă și efort, vor
reuși să schimbe în totalitate fațada satului lor și să-l transforme într-un loc
înfloritor și prosper. Prin exemplul preotului care reușește să-i schimbe în bine
pe locuitorii satului Sărăceni, Ioan Slavici face un adevărat elogiu muncii,

25
Ioan Slavici, Mara, p.3.
26
Mihai Eminescu, ,,Novele din popor de Ioan Slavici”, în Timpul, nr.69, 28 martie 1882, pp.2-3.
27
Ioan Slavici, Popa Tanda, https://www.tititudorancea.com/z/ioan_slavici_popa_tanda.htm, accesat la 5
noiembrie 2020.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

singura capabilă să aducă prosperitatea în lumea rurală. De asemenea, scriitorul

a avut drept sursă de inspirație, satele de deal și munte din Țara Crișurilor, pe
care avusese șansa să le descopere când era arhivar la Consistoriul ortodox din
Oradea. În acest sens, Slavici este de părere că preotul unui sat, dimpreună cu
învățătorul, dețin o obligație primordială, atât în luminarea minților, cât și în
prosperitatea economică a satelor.
Totodată, Slavici așază în antiteză, două tipologii de țărani, în funcție de
criteriul stării materiale, pentru a ne demonstra că existau diferențe vizibile din
punct de vedere financiar, chiar și între membrii aceleiași clase sociale. Așadar,
în lucrarea ,,Vecinii”, îl avem pe de-o parte, pe Baciu, exponentul unei țărănimi
mai înstărite ,,om bogat și harnic, chibzuit la vorbă și pricepător în ale lui, era
cunoscut în toate satele de dimpregiur...ar fi putut să trăiască tignit...știind însă
că ochiul stăpânului îngrașă vita, el nu se bizuia în slugile lui, ci alerga de
dimineața până seara, ca toate să le vadă și să le ție în bună rânduială” 28, iar pe
de altă parte, pe Andrei care ,,era cu toate acestea sărac și mai avea și opt
copii”29, acesta încadrându-se în tipologia țăranului cu o stare materială precară
și fără voința de a munci pentru familia sa, soția sa fiind cea care purta povara
întregii situații: ,,Floarea, nevasta lui Andrei, rupea gardul, ca să încălzească
casa, și plângea mereu fiindcă n-avea ce să le pună copiilor pe masă. Ar fi
muncit, sărmana, cât a ținut vara, ca să mai aducă și ea câte ceva la casă, dar n-o
lăsau nici mititeii, care nu puteau să rămâie singuri acasă. Iar Andrei trăia de azi
pe mâne și nu se mai gândea la nimic; își pierduse voia de toate și nu mai căuta
de lucru”30. După cum consemnează și istoria, țăranii români trăiau în condiții de
maximă austeritate, iar femeile abia găseau ceva de pus pe masă în vremurile de
secetă sau sărăcie, iar în anotimpul rece îndurau friguri cumplite. Însă nu toți
țăranii români trăiau într-o sărăcie cruntă, deși procentul țărănimii cu stare era
cu mult inferior celei sărace. Spre exemplu, în nuvela ,,Gura satului”, Marta și
Toderică provin din familii care se potrivesc din punct de vedere economic, ceea
ce determină ca cei doi tineri să fie nucleul unei viitoare căsătorii, care are la
bază un sistem de transmitere a a bunurilor familiale. Marta întruchipează tipul
fecioarei, a tinerei din sat, pe care babele și nevestele o privesc cu drag și cu
invidie: ,,nevestele şi babele pizmaşe de tinereţe grăbesc la portiţă şi privesc în
urma ei. E frumos cum îşi ţine capul, cum îşi poartă trupul şi cum se mlădie la
tot pasul; şi frumos îi şade părul creţ pe frunte, frumos i se lipeşte bogata salbă
pe sân, frumos îi cad altiţele pe braţe şi catrinţa bătută în fir frumos i se
rotunjeşte pe pulpe. Chiar babă să fii, o priveşti şi ai dori s-o tot vezi” 31.
28
Ioan Slavici, ,,Vecinii”, în Vecinii și alte nuvele,Slatina, Editura Hoffman, 2017, p.1.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Ioan Slavici, Gura satului, https://www.ioanslavici.eu/opere/nuvele/gura_satului/01.html#.YAV2hhaxVPY,
accesat la 6 noiembrie 2020.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

Imaginea Martei, îmbrăcată cu salbă (o podoabă de purtat la gât, formată din

șiraguri de monede), catrință (o fustă sau un șorț împodobit cu paiete) și cămașă
cu altițe (o parte ornamentată în partea de sus a cămășii), se află în opoziție cu
cea a Sandei din opera ,,Scormon”, surprinsă în timp ce muncește: ,,Cu braţele
goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea
lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei”32.
În romanul ,,Mara”, Ioan Slavici conturează imaginea unei țărănci, rămasă
văduvă și a copiilor ei, prezentați în evoluția lor. Mara este exponenta tipologiei
femeii care provine din mediul rural transilvănean al secolului al XIX-lea, o
femeie rămasă văduvă încă de tânără, și pe care scriitorul o definește ca
fiind ,,harnică și voinică”33. De asemenea, aceasta este o ,,muiere mare, spătoasă,
greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt” 34, dat fiind faptul că,
principala ei ocupație este negustoria ,,Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi
coşurile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la târg
de săptămână murăşenii până de pe la Sovârşin şi Soboteliu şi podgorenii până
de pe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele
stâng, unde se adună bănăţenii până de pe la Făget, Căpălnaş şi Sân-Miclăuş.
Vineri noaptea, după cântatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu
şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte ţinuturi” 35. În ceea
ce-i privește pe copiii acesteia, ei sunt prezentați ca fiind ,, zdrenţăroşi şi desculţi
şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot cam aşa e şi
mama lor ea însăşi; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să
fie copiii săraci, care îşi petrec viaţa în târg, printre picioarele oamenilor?” 36.
Prin urmare, freagmentele pe care le-am extras din lucrarea lui Slavici, ne arată
că țăranul român are o stare financiară precară, fapt consemnat de istorie, care
ne spune că țărănimea reprezintă cea mai săracă pătură a societății românești,
ceea ce atrage după sine, ca accesul la educație să fie restricționat și calitatea
vieții să scadă. Conform mentalității țăranului român, munca era mult mai
importantă decît școala, și implicit, educația, deoarece munca era singura care
reușea să le asigure ceva concret, precum mâncarea și banul, în timp ce
rezultatele educației păreau a fi ceva efemer, drept pentru care, majoritatea
părinților nu își încurajau copiii să meargă la școală: ,,Doamne, câţi oameni sunt
cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile
vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte,
dar au bani?! În zadar! mai presus de bani nu e nimic decât sănătatea şi voia
bună.Cum să dai banul pe care-l ai în mâna ta, când nu capeţi pentru el ceva
32
Ioan Slavici ,,Scormon”, în Scormon și alte nuvele, Slatina, Editura Hoffman, 2017, p.1.
33
Ioan Slavici, Mara, p.2.
34
Idem, p.3.
35
Idem, p.2.
36
Idem, p.3.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

hotărât, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gând, care poate să te

înveselească acum, dar nu ştii dacă se va împlini ori nu?”37
Majoritatea copiilor erau neîngrijiți, murdari și umblau desculți prin sat sau prin
târguri, însă în ciuda acestor dezavantaje determinate de clasa socială din care
provin, Ioan Slavici îi caracterizează pe copiii de țărani ca fiind ,,sănătoşi şi
rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi” 38, calități care nu depind de
starea materială sau de mediul lor de viață. Un bun exemplu în acest sens, îl
constituie personajul Huțu din nuvela ,,Budulea Taichii”, un fiu de țărani (tatăl
său era cimpoier în Cocorăști) și un model de bunătate, sârguință și hărnicie. La
insistențele învățătorului din sat, tatăl decide să-l lase pe Huțu să meargă la
școală, decizie care își va pune amprenta asupra viitorului acestuia, astfel că, de
la un simplu copil de la sat, care îl însoțea pe tatăl său la petrecerile la care
acesta cânta, Huțu își va întemeia în cele din urmă propria familie și va deveni
protopop ,,în urmă ni l-au ales protopop, deşi era om tânăr” 39. Astfel, după cum
afirmă și Pompiliu Marcea, ,,Mihai Budulea este idealul intelectualului rural, așa
cum era conceput de Slavici, al acelui intelectual care, după ce a cules
învățătură, revine în mijlocul alor săi spre a le fi de folos, spre a-i îndruma
sufletește...Huțu nu s-a dezrădăcinat, nu s-a înstrăinat, n-a devenit un surtucar
care-și neagă obârșia, ca atâția alții. Este un intelectual visat și de poporaniștii
propovăduitori ai mersului în popor. Se poate spune că, cu aproape două decenii
înainte de ivirea poporanismului, Slavici a oferit acestui curent un model de
intelectual, care nu și-a uitat datoriile”40. Dacă în nuvela ,,Popa Tanda”,
scriitorul aduce un adevărat elogiu muncii manuale, în opera ,,Budulea Taichii”,
Slavici elogiează munca de tip intelectual, după cum și iluminiștii militau pentru
ridicarea poporului român prin învățătură. Astfel, în lumea satului, cel care
deține un rol primordial în această ridicare a poporului prin învățătură, este
dascălul, învățătorul, cel care luminează și deschide mințile tinerilor
țărani: ,,dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în ţară, pentru că
el învaţă pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înţeleagă lucrurile
şicum să lucreze ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, şi dacă dascălul e
prost şi nu-i învaţă bine, toate merg rău în ţară”41.

37
Ioan Slavici, Mara, p.12.
38
Idem, p.3.
39
Ioan Slavici, ,,Budulea Taichii”, în Budulea Taichii și alte novele, Slatina, Editura Hoffman, 2017, p.23.
40
Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, Ediția a II-a revăzută și completată, București, Editura pentru literatură, 1968,
p.249.
41
Ioan Slavici, Budulea Taichii, p.5.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

IV. Imaginea lumii rurale transilvănene surprinsă în

operele scriitorului Slavici

După cum am afirmat mai sus, opera lui Ioan Slavici este influențată în mare
parte de lumea rurală, în care acesta și-a petrecut cei mai frumoși ani ai vieții,
fapt pentru care, putem afirma că scriitorul se identifică cu spiritualitatea satului
ardelean, a cărui imagine o conturează prin cele mai fine detalii și imagini
veridice, amplificate de amprenta sa originală și inedită: ,,realul ce se oferă
omului în multiplele aspecte și care este trăit de fiecare individ în conformitate
cu legile de maximă generalitate și în același timp într-un chip personal,
specific”42. Așadar, Slavici oglindește în nuvelele sale, lumea satului
transilvănean de secol XIX, alături de rânduielile, obiceiurile, credințele,
superstițiile și exponenții acestei lumi, realizând astfel ,,o vastă, o inegalabilă
frescă socială a elementului poporan de la finele secolului al XIX-lea
românesc”43. Parcurgând cu atenție nuvelele și scrierile lui Ioan Slavici, se
constată cu ușurință, unicitatea fiecărui tablou care înfățișează lumea rurală.
Astfel, lumea satului ne este prezentată în funcție de două coordonate principale:
pe de-o parte scriitorul conturează peisaje rurale idilizate ,,ziua încetul cu încetul
se învălui în noapte, liliecii şi gândacii tomnatici începură să zboare prin aer,
luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o
seară liniştită, numai din când în când străbătea câte un freamăt printre frunzele
copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câine” 44, iar pe de altă
parte, peisaje trecute strict prin filtrul veridicității: ,,jos, în vale, curge râul; mai
sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul prin holde şi grădini. Sus, pe culme, paşte
turma în iarbă verde şi îndesată. Stâna e aşezată tocmai cruce, de unde ochiul
cuprinde amândouă văile. Un nuc bătrân şi stufos dă umbră păstorului.Berbecii
sunt bătăuşi, mioarele sunt grase şi mieii zburdalnici, dar păstorul totuşi e
tăcut”45. Astfel de imagini ale lumii rurale întâlnim și în romanul ,,Mara”: ,,.
Murăşul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal şi se
tăvălea alene spre şes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniştile erau înfloare,
iarba se încheiase, sălciile, răchitele şi plopii lăsaseră mâţişori,vântul adia
dinspre munţi primăvăratic, răcoros”46, dar și în nuvela ,,Pădureanca:,,Satul se-
ntinde la poalele celui din urmă şir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt
presărate cu vii, şi mai sus, coasta e acoperită cu târşi, pe culmea plaiului se
42
Adriana Iliescu, Realismul în literatura română în secolul al XIX-lea, București, Editura Minerva, 1975, p.5.
43
Cornel Ungureanu, Ioan Slavici-monografie, Brașov, Editura Aula, 2002, p.31.
44
Ioan Slavici, Gura satului, https://www.ioanslavici.eu/opere/nuvele/gura_satului/01.html#.YAV2hhaxVPY,
accesat la 10 noiembrie 2020.
45
Ioan Slavici, Scormon, p. 10.
46
Ioan Slavici, Mara, p.13.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

vede marginea pădurilor, iar într-un vârf ieşit înspre Câmpie, cel mai înalt dintre
toate, se ridică zidurile părăsite ale Vilagăşului, o cetate veche, de unde ochiul
străbate toată Câmpia cât pătrunde zarea de lumină”47. Totodată, frumusețea
satului românesc se află în strânsă legătură și cu sărbătorile creștine, care dau o
aură de pace și liniște acestui spațiu, fapt demonstrat în lucrarea ,,Crucea din
sat”, unde sărbătoarea Paștelui pune satul într-o lumină inedită:,,Sună toaca.
Vântul fură câte o bucăţică din sunetul ei: oamenii stau şi ascultă. Încep
clopotele, precum vântul adie, mai tare, mai slab: dară clopotul Boarului s-aude
neîntrerupt. E cam departe biserica; nu e însă negură; cerul e senin; vântul se
mişcă leneş în răcoarea dimineţii, şi calea are să fie plăcută. Abia puţin se vede,
înspre răsărit, vestea zilei, o lumină ascunsă în întunerec. Cocoşii cântă, cântă
privighetoarea, cântă un câne, câte o vacă s-aude din când în când, râul ici
alunecă de-a furişa peste prundişul lins, colo se izbeşte în râpă şi murmură mai
înspre vale: printre toate, toaca şi clopotele”48.
În contrast cu aceste peisaje care redau frumusețea și liniștea satului românesc
transilvănean, în nuvela ,,Popa Tanda”, satul sărăceni este înfățișat ca un loc
pustiu și sărăcăcios: ,, Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt
de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn
la casă: fumul află cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are
înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite laolaltă, un
acoperiş din paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească,
un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scânduri
înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş” 49. De asemenea, același tip de sat
răsfirat îl întâlnim și în cazul lucrării ,,Moara cu noroc”: ,,De la Ineu drumul de
țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate
prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un
pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să
adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a
fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele”50.
Prin urmare, se observă faptul că, satul românesc din Transilvania secolului al
XIX-lea este unul plin de simplitate, însă o simplitate aflată în strânsă legătură
cu senzațiile de pace și liniște.

47
Ioan Slavici, Pădureanca, p.12.
48
Ioan Slavici, La crucea din sat, p.4.
49
Ioan Slavici, Popa Tanda, https://www.tititudorancea.com/z/ioan_slavici_popa_tanda.htm, accesat la 11
noiembrie 2020.
50
Ioan Slavici, Moara cu noroc, p.6.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

V. Pilonii lumii rurale românești: spiritualitate, tradiții,

obiceiuri

Imaginea lumii rurale din Transilvania secolului al XIX-lea nu ar fi completă

fără surprinderea principalelor tradiții și obiceiuri românești, definitoare pentru
națiunea română. În fapt, aceste rânduieli specifice lumii din care face parte
țăranul român, marchează momentele importante ale trecerii omului prin această
viață, modelându-i astfel comportamentul. De asemenea, în rândul acestor
obiceiuri din sânul satului românesc, pot fi întâlnite semnificații multiple,
precum: alungarea spiritelor malefice, curățirea sufletească, prezicerea
viitorului, reînvierea naturii și a vieții, fertilitatea pământului. Dacă ar fi să
enumerăm unele dintre cele mai întâlnite tradiții populare românești, dintre care
unele se păstrează și în ziua de azi, am putea aminti: cele ale unor sărbători
importante, precum Crăciunul, Paștele, Sfântul Gheorghe, cele legate de
ceremonialul înmormântării, activități agricole (secerișul), tradiționala horă.
Astfel, parcurgând opera lui Ioan Slavici, intitulată ,,La crucea din sat”, ne sunt
dezvăluite rânduielile specifice lumii țărănești transilvănene în preajma
sărbătorii Paștelui: prescurile înfășurate în pânză albă, alături de lumânări și
busuioc, care se duc la biserică în Joia Mare, fetele care trebuie să îmbrace haine
noi în noaptea de Înviere, fiecare copil duce la biserică ouă roșii ,,Prescurile
făcute din făină albă sunt puse în cârpă; luminele sunt legate şi busuiocu este la
îndemână...Sunt două săptămâni până la Paşti. Iară la Paşti Ileana trebuie să
meargă cu mâneci noauă la biserică...Ileana le dă copiilor câte un ou, schimbă şi
cu fetele mari câte unul, apoi sărută pe Antiţa, care astăzi nu se mai desparte de
dânsa, o ia de mână şi toţi pleacă...Copiii fug înainte; trec după aceea bătrânii
puntea, iară în urma lor, muierile şi cei mai tineri”51. Totodată, conform credinței
populare, primul care iese în ,,uliță” are parte de noroc: ,,Clopotele şi toaca n-au
sunat încă. Este însă grabă, fiindcă astăzi acela e mai norocos, care iese mai întâi
la uliţă”52.Un rol primordial în sărbătorirea Paștelui îl joacă și obiceiurile
religioase din Săptămâna Patimilor, după cum se afirmă și în
opera ,,Vecinii”: ,,În Săptămâna Patimilor oamenii țin postul, se spovedesc și se
cuminecă. Mai-nainte de a lua sfânta cuminecătură, ei se duc și-și cer unii altora
iertare, dac-au avut cumva vreo supărare între dânșii”53, ceea ce denotă profunda
spiritualitate din mediul țărănesc.

51
Ioan Slavici, La crucea din sat, p.9.
52
Ibidem.
53
Ioan Slavici, Vecinii, p.3.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

O altă sărbătoare importantă pentru spiritualitatea țăranului român o constituie,

Adormirea Maicii Domnului (denumită popular ,,Sfântă Mărie”), ale cărei
particularități sunt surprinse de către scriitor în romanul Mara. Vorbim în
principal de tradiția pelerinajului la mănăstirile care adăpostesc icoane ce o
înfățișează pe Fecioara Maria și sunt făcătoare de minuni (în cazul operei
literare, este vorba despre mănăstirea Radna), pelerinaje în care țăranii parcurg
distanța pe jos, timp de câteva zile, aducând cu ei prapori și cruci frumos
împodobite cu flori și cântând pe tot parcursul drumului, pricesne închinate
Maicii Domnului: ,,Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine,
şi Marei îi râde inima când pe la Sinte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată
veni cale de o săptămână de zile, cete-cete, cu praporele în vânt, cu crucile
împodobite cu flori şi cântând psalmi şi litanii” 54. În viața religioasă a țăranului
român, un loc de cinste, pe lângă pelerinaje, îl ocupă zilele de sărbătoare, și în
special zilele de duminică, respectate cu strictețe, prin curățarea casei și a locului
dedicat animalelor încă de sâmbăta după-amiaza, dimpreună cu gătitul mâncării.
Astfel, după cum ne este prezentat și în nuvela ,,Moara cu noroc”, țăranul român
respectă cu sfințenie ziua de duminică, nepermițându-și să lucreze, să facă curat
în gospodărie sau să gătească, aceste activități fiind destinate strict zilelor de
lucru de peste săptămână: ,,Cand batrana pleca la biserica, toate trebuiau sa fie
puse bine la cale, caci altfel ea odata cu capul nu ar fi plecat. Inca sambata
dupaamiazazi sluga trebuia sa raneasca grajdul, curtea si locul de dinaintea
carciumii, in vreme ce batrana si Ana gateau carciuma pentru ziua de duminica.
Duminica in zori batrana primenea copiii, se gatea de sarbatoare, mai dadea o
raita prin imprejur, ca sa vada daca in adevar toate sunt bine, apoi se urca in
teleagă”55. De asemenea, zilele de post de peste an erau respectate cu strictețe,
astfel că țaranul poate fi considerat un exponent de bază al respectării dogmelor
bisericești.
Lăsând la o parte tradițiile religioase, care fără îndoială, constituie o parte
extrem de importantă în viața țăranului român, fiind dovada vie a legăturii dintre
acesta și Divinitate, trebuie precizat că un loc aparte în acest spațiu rural îl ocupă
diferitele obiceiuri care țin de partea agricolă (precum secerișul) sau de cea a
petrecerii timpului liber (tradiționala horă din Transilvania). În
lucrarea ,,Pădureanca”, Ioan Slavici surprinde imaginea satului românesc
transilvănean, puernic amprentat de această muncă a câmpului: ,,Simţind
apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare colibă cu colibă, sat cu
sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile cât ţine
locul din Mureş până în părţile Orăzii şi până la izvoarele Crişurilor nu mai
rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevârstnici;
54
Ioan Slavici, Mara, pp. 1-2.
55
Ioan Slavici, Moara cu noroc, p.8.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

setea de viaţă îi ia şi-i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fieştecare
an o dată pentru împărţirea pânei de toate zilele” 56. Astfel, observăm că secerișul
este o muncă specifică femeilor, bărbaților și tinerilor cu putere de muncă, iar în
timp ce aceștia își dedică zile întregi acestei activități specific populare, satele
românești rămân în grija țăranilor bătrâni și a micilor copii. Însă, după cum ne
demonstrează istoria, Transilvania se afla în secolul al XIX-lea sub stăpânirea
Imperiului Austro-Ungar, fapt ce a determinat ca autoritățile străine să interzică
această serbare a secerișului. În consecință, țăranilor dintr-un sat le era interzis
să participe la serbarea secerișului într-un alt sat, sau să primească țărani din alte
zone rurale: ,,Acum stăpânirea oprise această serbare: se dăduse de ştire şi cu
toba prin sat, şi în auzul oamenilor adunaţi la biserică precum că nimeni nu are
voie să părăsească de seceriş hotarul satului său, nici să primească de seceriş
oameni din alte sate”57.
Un alt obicei specific lumii rurale, îl reprezintă tradiționala horă, unul dintre
principalele mijloace de petrecere a timpului liber și de socializare, în
Transilvania secolului al XIX-lea. Este atestat faptul că hora este cel mai vechi
şi cel mai răspândit dans popular românesc. Transmis din generație în generație,
dansul se joacă atât de către femei, cât și de bărbați, în cerc mare, aceștia
ţinându-se de mâini. În nuvela ,,Gura satului”, hora este prezentată mai degrabă,
ca o ocazie a feciorilor satului de a ieși în evidență în fața tinerelor fete și de a
socializa cu acestea: ,,Când, la joc, Marta se iveşte în preajma vederii lui, Toader
scutură din cap, îşi netezeşte părul pe frunte, ridică din umeri, îşi potriveşte
pieptarul pe trup”...În sfârşit, Toader priveşte îndelung în ochii mari ai Martei,
Marta îi zâmbeşte cu o răcoroasă bună-cuviinţă şi, văzând acest zâmbet, el îi
apucă mâna şi zice: Să jucăm una, Marto!” 58. Din imaginea descrisă de Ioan
Slavici nu lipsesc nici bătrânii satului, ei reprezentând după cum sugerează și
titlul lucrării ,,gura satului” românesc,acțiunea desfășurându-se în concordanță
cu ce spune satul: ,,Iar când Toderică se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei,
babele şi moşnegii se ridică din umbră, sparg sfatul şi grăbesc să mai vadă şi ei o
dată.Aşa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un ţânţar un
armăsar”59.
Se spune că de-a lungul vieții sale, omul trece prin trei momente existențiale:
botezul, cununia și în cele din urmă, înmormântarea. După cum afirmă și Ioan
Slavici în lucrările sale, nunta tradițională românească, specifică lumii rurale,
abundă în tradiții și obiceiuri. În Transilvania secolului al XIX-lea, majoritatea
56
Ioan Slavici, Pădureanca, p.4.
57
Ibidem.
58
Ioan Slavici, Gura satului, https://www.ioanslavici.eu/opere/nuvele/gura_satului/01.html#.YAV2hhaxVPY,
accesat la 20 noiembrie 2020.
59
Ibidem.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

căsătoriilor erau încă aranjate de către părinți, ceea ce însemna că doar un

procent aproape inexistent din rândul tinerilor țărani, se căsătoreau din dragoste.
Astfel, părinții erau cei care se asigurau ca cei doi tineri să nu fie rude și să se
potrivească din punctul de vedere al averii și a stării materiale. Tradițiile legate
de nuntă, debutau prin pețitul tinerei de către viitorul soț, pentru ca mai apoi să
urmeze ,,datul mâinii”, la care participau de regulă părinții viitorilor miri,
preotul satului, vecini și rude apropiate, gazda având datoria de a se preface
surprinsă în momentul în care feciorul din sat vine să îi ceară mâna fetei.
În ,,Gura satului”, Ioan Slavici conturează o astfel de scenă a pețitului,
accentuând mai degrabă, atitudinile fiecărei tipologii de țăran în parte: ,,În
sfârşit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl aşteptau atât de demult. Încă
duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peţi pe Marta, iară joi, când
trecu prin sat ştirea că Cosma Florii Cazacului îşi va trimite oamenii la casa
Mihului, nevestele şi fetele mari nu se mai putură stăpâni şi plecară, pentru ca,
trecând pe dinaintea porţii deschise, să vadă cum îşi aşteaptă Marta
peţitorii...Fetele şi nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala de mireasă a
Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreţii
trufaşi ai junelui, şi le trecea un fior plăcut când se gândeau la toate aceste...Aici
apoi se făceau pregătirile penru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din
întâmplare, şi astfel ca stăpâna casei totdeauna să poată zice: Vai de mine! Cum
ne-aţi găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiţi atât de puţin pregătiţi" 60.După
încheierea pețitului și a logodnei, ambele gospădării (a tinerei și a viitorului
mire) intrau într-un lung șir de pregătiri (femeile pregăteau mâncarea pentru
nuntă, chemătorii mergeau prin sat pentru a chema rudele și prietenii la nuntă,
feciorii satului și tinerele fete petreceau cu nașii și viitorii miri), concretizate la
final prin nunta propriu-zisă. Imaginea unei astfel de nunți rurale este redată în
opera ,,Mara”: ,,după biserică, în piaţa cea mare, când nuntaşii, un lung şir de
trăsuri, se întorceau la casa miresei...În curtea cea largă era un mare cort de
verdeaţă, acoperit cu frunziş de stejar, împodobit la intrare cu ghirlande de
flori...casa se întindea la stânga până în uliţă...nuntaşii roiau în voie bună...unii
se aşezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta şi la stânga; alţii
stăteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulţi,
însă, tineretul, se aflau în faţa cortului, unde cânta muzica încă tot obişnuitul
marş de nuntă...vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastâmpăr: era parcă se
înzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alţii în cort, pretutindenea era plin” 61.Un
alt lucru care ne atrage atenția în cazul acestor nunți din spațiul rural românesc,
îl reprezintă dorința puternică a celor care organizează nunta (părinții mirilor),
ca acest eveniment să fie unul cu mult fast, să iasă în evidență față de cele din
60
Ibidem.
61
Ioan Slavici, Mara, p.45.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

trecut și chiar să le întreacă și pe cele din viitor. Părinții își doreau ca nunta
tinerilor să fie unică, impresionantă și tot satul să vorbească despre ea (inclusiv
satele din jur):,,Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în şapte ţări, îşi zise
el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme beţia, şi nepoţii să povestească
cum a fost când Mihu şi-a dat fata din casă şi a făcut legătură de cuscrie cu
Cosma Florii Cazacului!”62. Printre tradițiile legate de nuntă, un rol important îl
ocupă și așa-numita ,,cinste”, care consta în aducerea la casa mirelui sau a
miresei, a unor daruri, ce constau de obicei în diferite alimente, mâncăruri și
obiecte: ,,Pe tavă era un cocoș fript, cel mai frumos dintre cocoșii ei, o plăcintă,
o garafă cu vin și, înipăturate frumos, altițele ei de borangic cele cusute în fir și
mătase”63.
La Ioan Slavici, imaginea țăranului și a lumii rurale, nu este prezentă doar în
creațiile sale literare, ci și în studii teoretice, axate cu preponderență pe
trăsăturile și specificitatea folclorului românesc. Astfel, în ,,Studii asupra
maghiarilor”, scriitorul inițiază o comparație riguroasă între folclorul de sorginte
maghiară și folclorul specific românesc, analiza fiind orientată înspre zona
Ardealului de secol XIX. În opinia sa, spațiul românesc excelează la capitolul
folclor, fiind deținătorul unor caracterisitici originale (date de modul în care
țăranul povestește și reușește să creeze imagini vii în mintea celui care ascultă),
caracteristici, care în cazul folclorului maghiar, par a lipsi cu desăvârșire,
deoarece acestea ,,au fost primite de la români”64.
Un aspect important al lumii rurale îl constituie ceremonialul înmormântării,
care păstrează obiceiuri de origine populară, de mare valoare, care reușesc să se
detașeze de canoanele specific religioase. Aceste practici ritualice din
ceremonialul înmormântării sunt specifice lumii satului românesc, fiind în
același timp, o componentă importantă a psihologiei poporului român. Prin
urmare, studiul lui Slavici, intitulat ,,Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgens
und der Bukowina” prezintă cu lux de amănunte acest ceremonial cu o mare
încărcătură psihologică și mentală asupra țăranului român, un ceremonial
constituit din mai multe elemente specifice: bocetul (un obicei exclusiv
feminin), aprinderea unei lumânări la căpătâiul mortului (lumina lumânării fiind
cea care îi ghida drumul spre lumea de dincolo), doliul, priveghiul, prohodul
(slujba de înmormântare și tot ceea ce presupune aceasta). În ciuda faptului că,
ceremonialul înmormântării reprezintă o parte importantă a studiului, nu trebuie
să pierdem din vedere și alte aspecte, care vin să întregească această imagine
rurală a spațiului românesc. Astfel, Ioan Slavici își îndreaptă atenția asupra unor
62
Ioan Slavici, Gura satului, https://www.ioanslavici.eu/opere/nuvele/gura_satului/01.html#.YAV2hhaxVPY,
accesat la 20 noiembrie 2020.
63
Ioan Slavici, Vecinii, p.5.
64
Virgil Vintilescu, ,,Ioan Slavici şi folclorul”, în Folclor literar, II, Timişoara, 1968, p.47.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

obiceiuri specifice sărbătorii Sfântului Gheorghe, precum: udatul fetelor,

urzicatul și interzicerea prestării unor munci agricole, tradiții care sunt
perpetuate până în ziua de azi, dar și asupra dansurilor caracteristice zonelor
transilvănene și bănățene (brâul, hora, bătuta, hațegana, ardeleana). Conform
scriitorului, feciorului țăran îi revine partea specifică strigăturilor tradiționale, în
timp ce, fata era cea care se ocupa de partea coregrafică. Astfel, după cum
afirmă și D. Vatamaniuc, se remarcă faptul că ,,Slavici insistă şi asupra
tradiţiilor, portului popular şi creaţiilor populare, străinii descoperind o
civilizaţie şi o cultură autentică , valoroasă care poate ficomparată cu cea a
popoarelor europene”65.
În anul 1862, Ioan Slavici a fost exponentul unei cariere de tip didactic și
pedagogic la Azilul Elena Doamna, înființat de către Alexandru Ioan Cuza. În
cadrul acestei instituții, scriitorul va avea un rol fundamental în apariția
periodicului ,,Educatorul”, unde îi va fi publicat cursul intitulat ,,Literatura
poporană”. Odată cu trecerea timpului, toate aceste studii și cursuri vor fi
cumulate într-un manual special dedicat domeniului folclorului, care va pune
bazele unei culturi specific naționale, la baza căreia va sta lumea rurală, oamenii
de rând care alcătuiesc ”poporul”, acesta fiind cel ,,care mai păstrează o parte
din individualitatea sa naţională, spre deosebire de clasele dominante, care sunt
o adunătură de oameni demoralizaţi”66. Slavici reușește să pătrundă adânc în
mentalitatea țăranului, surprinzând obiceiurile și rânduielile specifice lumii din
care provine (credința și practicile sale, limbajul, proverbe, doine, balade și alte
cântece de nuntă, înmormântare, bocete, hori, serbări cu caracter agricol,
tradițiile unor sărbători precum Crăciunul sau Paștele).

VI. Concluzii

Lumea țărănească din care sunt desprinși oamenii din opera lui Slavici este
stăpânită de tradiții și obiceiuri puternice, adevărate repere ale spiritualității
românești. După cum am arătat în rândurile de mai sus, scriitorul descrie în
operele sale lumea satului transilvănean surprins în clipele sale rituale, la
sărbători importante de peste an, la logodne, la nunți, la hore, la seceră și la
clacă, la înmormântări, țesându-se astfel ,,o adevărată monografie a satului,
65
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura ARSR, București,1968, p.230-231.
66
Ioan Slavici, ,,Literatura poporană”, în Educatorul, I , nr.1, 2 ianuarie 1883, p. 7.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

luminată în părțile sale etnografice”67, care reflectă particularitățile poporului

român. Astfel, ,,inspirându-se din mediul în care și-a trăit viața, mai ales din
satele și orașele transilvănene, el nu a înfățișat o lume ideală, ci o lume redată în
cel mai înalt grad al autenticității sale”68.
Țăranii lui Slavici sunt prezentați prin prisma lumii în care aceștia trăiesc, a
obiceiurilor și a tradițiilor care guvernează această lume. Totodată, cea mai
importantă valoare transmisă de satul românesc și evidențiată de Ioan Slavici în
operele sale, este reprezentată de sentimentul comunității. Fiecare țăran
prezentat de scriitor, deține un rol fundamental în mediul din care provine. Spre
exemplu, unii dintre ei excelează la muncile câmpului, unele femei se remarcă în
domeniul țesutului, alții cunosc foarte bine tradițiile de nuntă, de botez și de
înmormântare, iar unii sunt apreciați pentru calitățile dovedite în domeniul
educațional, școlar. Însă, în ciuda acestei individualizări, sau împărțiri, în funcție
de abilitățile fiecăruia, în lumea rurală predomină o puternică solidaritate
colectivă.
Țăranii au avut de suferit cel mai mult, ca urmare a lipsei de interes manifestată
de autorități (pentru perioada pe care Ioan Slavici o surprinde în operele sale,
vorbim despre autoritățile austro-ungare din Transilvania). Condițiile de viață
erau precare, iar accesul la educație era și el destul de limitat. În consecință,
Slavici, va desfășura, pe lângă activitatea de scriitor, o puternică activitate
îndreptată spre susținerea țăranilor români și spre respectarea drepturilor tuturor
naționalităților din Transilvania, fără discriminare, prin intermediul
periodicului ,,Tribuna”.

Bibliografie:
I. Presă:
1. Bibliografie. Novele din popor de I.Slavici, în Telegraful
român, anul XXX, nr.6, 16/28 ianuarie 1882.
2. Eminescu, Mihai, Novele din popor de Ioan Slavici, în
Timpul, nr.69, 28 martie 1882.
3. Mera,I.T., Scriitori de la Junimea, în Familia, nr.25, 2 iulie
1882.
4. Slavici, Ioan, Literatura poporană, în Educatorul, I , nr.1, 2
ianuarie 1883.
67
Andreescu Costinela-Denisa, op.cit., p.48.
68
Iustina Camelia Cercel, ,,Ioan Slavici- A Theoretical approach to the folklor, în Journal od Romanian literary
studies, nr.16, 2019, p.829.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

II. Cărți generale, studii și articole de specialitate:

1. Andreescu Costinela-Denisa, Slavici și destinul său epic,
Brăila, 2010.
2. Cercel, Iustina-Camelia, Ioan Slavici- A Theoretical
approach to the folklor, în Journal od Romanian literary
studies, nr.16, 2019.
3. Cioculescu, Șerban, , Istoria literaturii române, III,
București, 1973.
4. Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.
5. Iliescu, Adriana, Realismul în literatura română în secolul al
XIX-lea, București, 1975.
6. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Ediția a II-a revăzută și
completată, București, 1968.
7. Rebreanu, Liviu, Laudă țăranului român, în Recurs la
patrimoniu, București.
8. Slavici, Ioan, Amintiri, București, 1924.
9. Slavici, Ioan, Budulea Taichii, în Budulea Taichii și alte
novele, Slatina, 2017.
10.Slavici, Ioan, La crucea din sat, în Timpul, nr. 1, 15 martie -
20 martie 1876.
11.Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut, București, 2010.
12.Slavici, Ioan, Mara, București, 2013.
13.Slavici, Ioan, Moara cu noroc, Constanța, 2011.
14.Slavici, Ioan, Pădureanca, București, 2014.
15.Slavici, Ioan, Scormon, în Scormon și alte nuvele, Slatina,
2017.
16.Slavici, Ioan, Vecinii, în Vecinii și alte nuvele, Slatina, 2017.
17.Ungureanu, Cornel, Ioan Slavici-monografie, Brașov, 2002.
18.Vatamaniuc, D., Ioan Slavici și lumea prin care a trecut,
București,1968.
19.Vintilescu, Virgil, Ioan Slavici şi folclorul, în Folclor literar,
II, Timişoara, 1968.
 Vaida Diana-Maria
Istorie, An III

III. Surse on-line:

1. Slavici, Ioan, Gura satului
https://www.ioanslavici.eu/opere/nuvele/gura_satului/
01.html#.YAV2hhaxVPY.
2. Slavici, Ioan, Popa Tanda
https://www.tititudorancea.com/z/ioan_slavici_popa_tanda.htm.