Arhivele Olteniei 36 (2022)

ACADEMIA ROMÂNĂ
ICSU „C.S. NICOLĂESCU-PLOPŞOR” CRAIOVA
ARHIVELE
OLTENIEI
100 de ani de la apariţia revistei
(1922–2022)
Responsabili număr: Sevastian Cercel, Anca Ceauşescu
36
SERIE
NOUĂ
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

2022
Colegiul editorial/Editorial Board
Redactor-şef/Editorr in Chief: Sevastian CERCEL (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova)
Redactor adjunct/Deputy Editor in Chief: Simona LAZĂR (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova)
Secretar de redacţie / Assistant Editor: Anca CEAUŞESCU (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova)
Colegiul consultativ/Advisory Board: acad. Victor SPINEI (Academia Română, Bucureşti), acad. Dorina RUSU
(Academia Română, Bucureşti), acad. Mihai CIMPOI (Academia de Ştiinţe a Moldovei), acad. Vasile
TĂRÂŢEANU (membru de onoare al Academiei Române, Cernăuţi), Constantin C. PETOLESCU (membru
corespondent al Academiei Române), Marc Olivier BARUCH (EHEES, Paris), Anna BORBÉLY (Academia de
Ştiinţe, Budapesta, Ungaria), Patrick CHARLOT (Universitatea din Bourgogne, Franța), Gheorghe CLIVETI
(Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi), Boryana EMILIYANOVA (Universitatea din Veliko Târnovo,
Bulgaria), Peter KOPECKÝ (Universitatea din Nitra, Slovacia), Karina Paulina MARCZUK (Universitatea din
Varşovia, Polonia), Silvia MIHĂILESCU (Universitatea din Veliko Târnovo, Bulgaria), Stoyan MIHAYLOV
(Muzeul Regional de Istorie, Veliko Târnovo, Bulgaria), IPS Irineu Ion POPA (Mitropolitul Olteniei), Cezar AVRAM
(ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova), Ion MILITARU (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova),
Virginia POPOVIČ (Universitatea din Novi Sad, Serbia), Nicolas QUELOZ (Universitatea din Fribourg, Elveţia).
Colegiul de redacţie/Editorial Board: Carmen BANȚA (Universitatea din Craiova), Mihaela BĂRBIERU
(ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova), Iustina BURCI-NICA (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova),
Ileana CIOAREC (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova), Elena-Tereza DANCIU (Universitatea din
Craiova), Loredana-Maria ILIN-GROZOIU (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”), Daniela Viorica OSIAC
(Universitatea din Craiova), Dan Valeriu VOINEA (Universitatea din Craiova), Camelia ZĂBAVĂ (Universitatea
din Craiova).
Asistenţi de redacţie/Editorial Assistant: Gabriela BOANGIU (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova),

Florin NACU (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova), Diana-Mihaela PĂUNOIU (ICSU „C.S. Nicolăescu-
Plopşor”, Craiova), Laura SAVA (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova).
Redactor/Editor: Virginia PETRICĂ, Gelu NEGREA

Tehnoredactor: Gabriela BURCEA
„Arhivele Olteniei”, ISSN – L: 1015-9118, ISSN (Online): 2558-8435 este o revistă supusă procesului de peer-
review şi este indexată: ERIH PLUS, INDEX COPERNICUS, International Innovative Journal Impact Factor
(IIJIF), MIAR, SIS, Open Academic Journal Index (OAJI), DRJI; clasificată CNCS B.
Revista se poate procura / can be procured at:

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5, Bucureşti, România, 050711, Tel.
4021–318 8106; 4021–318 8146; Tel./Fax. 4021–318 2444; e-mail: edacad@ear.ro
ORION PRESS IMPEX 2000 S.R.L., P.O. BOX 77–19, Bucureşti, Sector 3, Tel/Fax 4021–610 6765, 4021–210 6787;
e-mail: office@orionpress.ro.
S.C. MANPRES DISTRIBUTION S.R.L., Piaţa presei libere, nr. 1, Corp B, Etaj 3, Cam. 301–302, sector 1,
Bucureşti, Tel.: 4021 314 63 39, fax: 4021 314 63 39. E-mail: abonamente@manpres.ro, office@manpres.ro,
www.manpres.ro
Manuscrisele pe care doriţi să le publicaţi, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice
corespondenţă se vor trimite colegiului de redacţie al revistei, pe adresa: str. Unirii nr. 68, Craiova. / The
manuscripts, you would like to have considered for publication, the books and the reviews for exchange or for
review or any correspondence can be sent to the Editorial Board at the following address: str. Unirii, nr. 68,
Craiova.
Responsabilitatea pentru opiniile ştiinţifice exprimate în articole revine în întregime autorilor textelor.
Manuscrisele nepublicate nu se returnează.
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ..................................................................................................................... 7
PUBLICAȚII CULTURALE ȘI ȘTIINȚIFICE ROMÂNEȘTI: ÎNCEPUTURI, EVOLUȚIE,

DIGITALIZARE
ANCA CEAUȘESCU, SIMONA LAZĂR, Revista „Arhivele Olteniei” și rolul ei în viața
științifică și culturală românească / „Arhivele Olteniei” journal and its role in the
Romanian scientific and cultural life ............................................................................... 9
ELENA PÎRVU, Analele Universităţii din Craiova. Seria ştiinţe filologice. lingvistică, scurtă
istorie / Annals of the University of Craiova. Series Philology. Linguistics, Brief History .... 25
MONICA NEGRU, Din istoria „Revistei Arhivelor” (1924–1989)/ From the „Journal of
Archives” history (1924–1989) ....................................................................................... 37
CĂLINA JUGASTRU, O publicație în inima actualității: Revista de Dreptul Familiei /
A publication in the heart of the present: The journal of family law................................ 55
CRISTINA GUDIN, ,,Columna lui Traian”. O pagină din istoria presei românești / ,,Trajan’s
Column”. A page in the history of the Romanian press ................................................... 69
MIHAELA BĂRBIERU, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-
Plopșor” în peisajul publicistic românesc / „C.S. Nicolăescu-Plopşor” Institute for
Research in Social Studies and Humanities Yearbook în the Romanian publishing
landscape ......................................................................................................................... 87
NARCISA MARIA MITU, Finanțarea, promovarea și valorificarea științifică a revistei
„Arhivele Olteniei” (1922–1946) / Funding, promoting and scientific enhancement of
the „Arhivele Olteniei” journal (1922–1946) .................................................................. 97
OANA-ANDREIA SÂMBRIAN, Hispania Felix, prima revistă științifică românească dedicată
secolului de aur spaniol. Între inovație și tradiție / Hispania felix, the first Romanian
journal dedicated to the Spanish Golden Age. Between tradition and innovation ........... 113
CAMELIA ZĂBAVĂ, Carmina Balcanica – o revistă a dialogului intercultural / Carmina
Balcanica – a magazine of intercultural dialogue............................................................ 121
EMANUEL TĂVALĂ, Telegraful Român – cel mai vechi ziar românesc cu apariție
neîntreruptă și oglindă a învățământului juridic sibian de secol XIX / The Romanian
Thelegraph- the oldest Romanian Newspaper and Mirror of the Juridical Education of
Sibiu/ Hermannstadt of the XIXth centruy ....................................................................... 129
EUGEN PETRESCU, Revista „Studii vâlcene” – cinci decenii de la înfiinţare / „Studii
Vâlcene” journal – five decades of existence ................................................................. 139
ARHIVELE OLTENIEI 1922–2022. PERSONALITĂȚI
ION MILITARU, C.S. Nicolăescu-Plopșor – tristețea unui polihistor / „C.S. Nicolaescu-

Plopșor” – the sadness of a polyhistor ............................................................................. 151
ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022, p. 1–446

NARCISA MARIA MITU, LOREDANA-MARIA ILIN-GROZOIU, Un francez cu suflet de
oltean: Charles Laugier. Însemnări despre activitatea medicală, culturală și publicistică /
A frenchman with an Oltenian soul: Charles Laugier. Notes on medical, cultural and
publishing activity ........................................................................................................... 157
ILEANA CIOAREC, LAURA-ANTOANETA SAVA, C.D. Fortunescu, personalitate
marcantă a vieții culturale din Oltenia / C.D. Fortunescu, remarkable personality
of the cultural life of Olteni ............................................................................................. 171
TUDOR RĂȚOI, Alexandru Bărcăcilă și revista „Arhivele Oltenieiˮ/ Alexandru Bărcăcilă &
„Arhivele Olteniei” magazine ......................................................................................... 185
DINICĂ CIOBOTEA, Ion S. Floru – un istoric mai puțin cunoscut / Ion S. Floru – a lesser
known historian ............................................................................................................... 197
DANA-IULIA PREDA, Documente privind activitatea cultural-ştiinţifică a profesorului Ilie
Constantinescu, colaborator al revistei „Arhivele Olteniei” / Documents regarding
cultural and scientific activity of professor Ilie Constantinescu, contributor of
„Arhivele Olteniei” review .............................................................................................. 203
ARHIVELE OLTENIEI 1922–2022. DOMENII DE CERCETARE
SEVASTIAN CERCEL, Pledoaria revistei „Arhivele Olteniei” pentru înființarea învățământului

superior craiovean / The plea of the journal „Arhivele Olteniei” for the establishment
of higher education in Craiova ........................................................................................ 213
CEZAR AVRAM, ANCA CEAUȘESCU, Information on education in the pages of the
„Arhivele Olteniei” magazine, old series ........................................................................ 243
RADU ŞTEFAN VERGATTI, Elements of the relations between Petru Cercel and the
Romanian orthodox church ............................................................................................. 255
SIMONA LAZĂR, SABIN POPOVICI, Cercetări cu privire la perioada neolitică şi
eneolitică publicate în revista „Arhivele Olteniei” / Research on the Neolithic and
Eneolithic period published in the journal „Arhivele Olteniei” ....................................... 281
MIRCEA NEGRU, Kapitän II amphorae discovered at Reșca-Romula .................................... 297
IUSTINA NICA, Onomastica în paginile revistei „Arhivele Olteniei” (seria veche) / The
onomastics in the „Arhivele Olteniei” (old series) magazine .......................................... 309
GEORGETA GHIONEA, Câteva ipostaze ale femeii în paginile revistei Arhivele Olteniei /
Guises of women in „Arhivele Alteniei” journal ............................................................. 321
DIANA-MIHAELA PĂUNOIU, C.D. Fortunescu şi proiectul „Monografiei istorice a judeţului
Dolj” din anul 1939, un exemplu de colaborare interinstituţională în cadrul serviciului
social / C.D. Fortunescu and „The historical monograph of the Dolj county” project,
from 1939, an example of institutional collaboration within the social service ............... 333
GABRIELA BOANGIU, Imaginea Craiovei în paginile revistei Arhivele Olteniei, seria veche /
The image of Craiova city in the pages of „Arhivele Olteniei” review, old series .......... 347
ALEXANDRA NACU, Probleme juridice și legislative prezentate în paginile Revistei
„Arhivele Olteniei” (1922–1943) / Juridical and legislative issues presented in the
pages of „Arhivele Olteniei” Journal (1922–1943) ......................................................... 355
LAURENȚIU RADU, Caracteristici ale ocupaţiei austriece în Oltenia / Characteristics of the
austrian occupation of Oltenia ......................................................................................... 365
MARIANA COJOC, MARIAN COJOC, Unele aspecte privind propaganda bolșevică prin
presa românească interbelică (1919–1939) / Some aspects of Bolshevik propaganda
through the Romanian interwar press (1919–1939)......................................................... 377
CONSTANŢIU DINULESCU, Unele consideraţii privind rolul istoric a aşezămintelor
mănăstireşti din Oltenia în opera lui Ion Donat. Studiu de caz: Creţeşti (judeţul Dolj) /
Some considerations regarding the historical role of the monastery settlements in Oltenia in
the work of Ion Donat. Case study: Crețeşti (Dolj county).............................................. 385
5
CRISTIAN CONSTANTIN, Comerţul de la Dunărea de Jos în relatarea lui Jacques

Poumay. Un raport consular belgian pe anul 1852 / The trade at the Lower Danube in
an account by Jacques Poumay. A Belgian consular report on the year 1852 ................. 393
ION-LEONE GAVRILĂ-CIOBOTEA, Studii și articole din revista „Arhivele Olteniei”
privind Casele Băniei din Craiova / Studies and articles from the magazine „Arhivele
Olteniei” on the Baniei houses in Craiova ....................................................................... 419
FLORIN NACU, Rolul istoriografic al Revistei „Arhivele Olteniei”, în conturarea viitorului
cercetării științifice și universitare în Oltenia (1922–1943) / Historiographical role of
„Arhivele Olteniei” Journal in shaping the future of scientific and university research
in Oltenia (1922–1943).................................................................................................... 425
CRONICĂ
Cronica manifestărilor științifice organizate de Institutul de Cercetări Socio-Umane
„C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova cu ocazia centenarului revistei „Arhivele
Olteniei” (Anca Ceaușescu)............................................................................................. 437
Abrevieri .................................................................................................................................... 443

CUVÂNT ÎNAINTE
Mă bucur să fiu cea care deschide simpozionul cu titlul Publicații culturale și

științifice românești. „Arhivele Olteniei” (1922–2022), mai cu seamă că astfel de
activități fac parte din vocația institutelor de cercetare din sistemul Academiei
Române, aceea de a promova actul de cunoaștere în majoritatea formelor sale de
manifestare. Institutul craiovean este la o nouă dezbatere de acest gen, organizată
pe fundamentul uneia dintre cele mai trainice reviste umaniste, în ale cărei file
memorabile și-au pus semnătura personalități marcante ale lumii științifice.
Anul 2022 poate fi numit un an de referință în viața culturală și științifică a
Craiovei. Este anul în care se împlinește un secol de la apariția primului număr al
revistei „Arhivele Olteniei”, o revistă de înaltă ținută științifică, care a dăinuit peste
timp. Editată, în prezent, de Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-
Plopșor”, sub egida Academiei Române, revista a devenit, în timp, un model de
referință, atât pentru noi, oamenii de știință, cât mai ales pentru publicul larg, către
care revista se deschide printr-o abordare pertinentă, punctuală, accesibilă și, mai
ales, inedită. Spiritul oltean a fost și este mereu unul iscoditor, întrebător,
deschizător de noi orizonturi, toate aceste caractere probate istoric punându-și
amprenta și pe stilul abordat în „Arhivele Olteniei”.
Caracterul enciclopedic al revistei, prezent încă din primele numere, este
evidențiat prin materialele publicate aparținând domeniilor: arheologie, istorie,
geografie, învățământ, medicină, etnografie și folclor, literatură, artă ș.a. Am putea
spune că „Arhivele Olteniei” este o adevărată oglindă a societății noastre, în
interiorul său lăsându-se explorate nebănuite și, nu mai puțin pline de impact,
realități social-istorice. Profilul autorilor ce au publicat și publică în paginile
revistei este unul deosebit de ridicat, plecând de la marele istoric Nicolae Iorga, C.S.
Nicolăescu-Plopșor, I. Donat, D. Berciu, D. Tudor, Al. Bărcăcilă, C.D. Fortunescu, Ch.
Laugier, C.V. Gerotă, Ghe. Chițu, T.G. Bulat, Const. Moisil etc. și ajungând la actualii
cercetători din mediul academic, universitar românesc și din afara granițelor.
Pentru a pune în valoare importanța științifică și culturală a revistei „Arhivele
Olteniei”, dar nu numai, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-
Plopșor”, din Craiova a organizat acest simpozion, propunând subiecte privind
importanța revistelor culturale și științifice, în general, a presei culturale, precum și
rolul societăților cultural-științifice în promovarea actului de știință și cultură.
Simpozionul face parte din programul propus de colectivul de cercetători din
cadrul institutului craiovean acum, în plin an aniversar al centenarului revistei,

8 Cuvânt înainte
pentru a pune în valoare nestematul bagaj de fond istoriografic, patrimoniu cultural

și spiritual promovat de-a lungul deceniillor în publicația craioveană. Manifestarea
științifică reprezintă, de fapt, un eveniment de tradiție, înscriindu-se într-o serie
lungă de întâlniri care au oferit prilejul schimbului de idei și concepte, consolidării
actului de cultură și promovării științei.
Remarc prezența cercetătorilor de la institute din sistemul Academiei
Române, reprezentând Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul Național
pentru Studiul Totalitarismului, Institutul de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu”,
Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu, cadre didactice și cercetători de la
Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea din
Craiova, dar și arhiviști, muzeografi, doctoranzi de la mai multe instituții de profil
din București, Dolj, Olt, Gorj, Mehedinți, Vâlcea.
Totodată, am observat, cu bucurie, că la simpozion participă și cadre
didactice și cercetători din străinătate, din Polonia, SUA și Cehia. Este un semn
firesc de receptare a deschiderii „Arhivelor Olteniei” nu doar către național, ci și
către cercetători din afara granițelor.
În numele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române,
precum și al meu personal, doresc tuturor participanților mult succes, felicitări
organizatorilor, și o invitație caldă de a audia cu interes prelegerile pregătite pentru
această întâlnire.
Acad. DORINA-ELENA RUSU

PUBLICAȚII CULTURALE ȘI ȘTIINȚIFICE
ROMÂNEȘTI: ÎNCEPUTURI, EVOLUȚIE, DIGITALIZARE
REVISTA „ARHIVELE OLTENIEI” ȘI ROLUL EI

ÎN VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ȘI CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ
ANCA CEAUȘESCU, SIMONA LAZĂR
Abstract: „Arhivele Olteniei” journal, founded in Craiova, in January 1922,

was made under the leadership of Charles Laugier and an editorial board
composed of professors: Ştefan Ciuceanu, T.G. Bulat, Al. Bărcăcilă and
C.D. Fortunescu – editorial secretary. Articles on the history and cultural life
of Oltenia and beyond have found their place in its pages. It was a reference
publication in the interwar Romanian cultural and scientific life.
The encyclopedic character of the journal is highlighted by the original
materials published in its pages, belonging to the fields of history, archeology,
geology, geography, education, medicine, folklore, literature, art, science, etc.
Betwen 1922 and 1946, 130 numbers were published, and in the difficult years
following the wars their activity stopped. The new series of the journal was
issued in 1981, as an annual publication, a feature that it still maintains today.
The journal appears under the auspices of the Romanian Academy and is
published by C.S. Nicolăescu-Plopşor Institute for Research in Social Studies
and Humanities. In Arhivele Olteniei journal are found relevant scientific
studies belonging to recognized personalities of the academic environment, but
also to researchers interested in deepening the knowledge in humanistic fields
specific to the journal.
Key words: Arhivele Olteniei, encyclopedic character, cultural and scientific

journal, humanistic research.
Fondată la Craiova, în ianuarie 1922, revista „Arhivele Olteniei” a fost una

din principalele publicaţii în paginile căreia şi-au găsit locul articole cu privire la
istoria şi viaţa culturală a Olteniei. De la bun început, a avut conținutul unei publicații
științifice, aspect reliefat prin natura materialelor din cuprinsul său (fig. 1).

Cercetător ştiinţific III, dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”
din Craiova, al Academiei Române; e-mail: ancaceausescu@yahoo.com.

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: simonalazaru@ymail.com.

10 Anca Ceauşescu, Simona Lazăr
Revista a fost realizată sub conducerea lui Charles Laugier şi a unui comitet
de redacţie format din profesorii: Ştefan Ciuceanu (Craiova), T.G. Bulat (Râmnicu
Vâlcea), Al. Bărcăcilă (Turnu-Severin) şi C.D. Fortunescu – secretar de redacţie.
Fig. 1. Revista „Arhivele Olteniei” – coperțile din anii 1922 și 1926.
Din anul 1923, a devenit codirector C.D. Fortunescu, iar începând cu anul
1926 directoratul revistei îi revine în totalitate acestuia. De altfel, din dorința de a
publica „tot ce interesează Oltenia”, începând cu al doilea an de existență al
revistei, comitetul de redacție își va lărgi componența cu noi colaboratori din
întreaga țară, printre care: N. Plopșor (Plenița), Gh. Chițu (Craiova), C. Gerotă
(Calafat), N.G. Dinculescu, D. Izverniceanu (Oravița), M. Roșca (Cluj), T. Bălășel
(Ștefănești-Vâlcea), M. Theodorian-Carada (București), I. Donat, I.C. Filitti
(București), D. Tudor (Caracal), C.I. Karadja (Grumăjeșt-Neamț), Lucian Costin
(Caransebeș), A. Sacerdoțeanu (București) și alții.
Revista Arhivele Olteniei a apărut, în primul rând, ca urmare a activității
desfăşurate de membrii Societăţii Prietenii Ştiinţei. Personalități remarcabile de la
acea vreme, precum dr. Charles Laugier (fig. 2.a), Șt. Ciuceanu, T. Bulat,
Al. Bărăcilă, truditori în nobila misiune de răspândire a științelor, cum elocvent
scria dr. Charles Laugier în Primul Cuvânt din cel dintâi număr al revistei, această
echipă de bună inspirație pedagogică a reușit să aducă la suprafață nebănuite
resurse intelectuale, de care Oltenia, și nu numai aceasta, nu a dus lipsă vreodată.
Reuniți cu mulți ani înainte în Cercul „Prietenilor Științei”, creatorii revistei
„Arhivele Olteniei” au pornit la un drum nou, convinși de necesitatea unei
publicații care să fructifice imensul tezaur documentar al acestor meleaguri: „Ne
Revista „Arhivele Olteniei” și rolul ei în viața științifică și culturală românească 11
dăm foarte bine seama de nevoia ei; ne dăm asemeni seama că în întreaga Oltenie
se găsește atâta material documentar pentru trecutul nostru, pentru istoria
neamului nostru, încât a nu stimula și canaliza cercetările oamenilor de
bunăvoință pe acest teren, ar fi o neiertată greșeală...”1, după cum spunea
dr. Charles Laugier în Primul Cuvânt din întâiul număr al revistei.
a. b.
Fig. 2. Charles Laugier (a); C.D. Fortunescu (b)
Sursa:https://www.google.com/search?q=Charles+Laugier&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2a
hUKEwip5qPpw_35AhWZ_rsIHWcNAJ0Q_AUoAXoECAIQAw&biw=1280&bih=912&dpr=1#img
rc=NNs1ss2SBBvJ4M
Scopul era ca în paginile revistei să fie publicate atât materiale privind

trecutul Olteniei, cât și manifestări social-culturale ale prezentului: „Cum o
înfățișează numele, revista va nota toate mișcările de actualitate și, mai cu seamă,
va cerceta și publica material documentar pentru trecutul Olteniei”2.
Deşi apare în provincie, revista nu are caracter regional; de altfel,
articolul-program subliniază acest lucru: „...suntem o părticică dintr-un tot, o
regiune dintr-o ţară, şi tot ce atinge ţara, toate progresele ştiinţei, toate mişcările
şi manifestările sociale ne ating şi pe noi; regionalism nu înseamnă exclusivism”3.
Însuși Nicolae Iorga argumentează acest aspect într-un articol din primul număr al
revistei „Arhivele Olteniei”, intitulat „Regionalismul Oltean”, în care arată că:
„viața unei țări nu se alcătuiește din forme perfecte cu îngrijire ierarhisate, ci din
vitalități locale care adunate dau marea vitalitate generală”4.
1
Dr. Ch. Laugier, Primul Cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, 1922, p. 1.
2
Idem, Iată apelul nostru trimis numai câtorva persoane și de care rugăm pe toți cititorii a
lua cunoștință, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, 1922, p. 3.
3
Idem, Primul Cuvânt ..., p. 2.
4
N. Iorga, Regionalismul oltean, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, 1922, p. 5.
Având convingerea că apariția revistei „Arhivele Olteniei” era necesară,

„răspunde unei nevoi”, încă din primul număr al publicației, dr. Charles Laugier,
adresa un apel către oamenii de cultură ai vremii și, în același timp, îndemna la o
continuitate peste timp a inițiativei sale: „Cred că Arhivele Olteniei răspund unei
nevoi și prin aceasta fac apel la toți cei ce ne pot spune lucruri interesante în
privința Olteniei, să ne dea o mână de ajutor, să colaboreze la Arhivele Olteniei,
contribuind astfel la statornicirea unei publicațiuni, care să fie oglinda prezentului
și trecutului nostru, atât pentru cei de azi, cât și pentru cei ce va să vie”5.
Demersul fondatorilor avea să fie împlinit, grație colaboratorilor și donațiilor
financiare din partea mai multor persoane fizice, dar și instituții. Revista a apărut sub
format obișnuit de carte, 16×24 cm, păstrat și în prezent și a fost imprimată, la
început, la tipografia Scrisul Românesc SA, iar din anul 1937 la Tipografia Ramuri. În
primul an, a avut o apariţie trimestrială, în perioada 1923–1943, revista a fost publicată
de şase ori pe an, iar în anii 1944–1946, a fost tipărită fără a fi difuzată.
In intervalul de timp 1922–1943 au fost publicate 130 de numere, un merit
deosebit pentru apariția publicației în anii ultimului război mondial avându-l
C.D. Fortunescu (fig. 2.b), căruia i s-au alăturat și alți colaboratori fideli ai revistei,
istorici, critici literari, folcloriști, naturaliști etc.
Încă de la început, remarcăm unitatea şi consecvenţa construcţiei, fiecare
număr având aceeaşi structură, pe care, în linii mari, o întâlnim şi în prezent.
Sumarul se deschide cu un grupaj de studii şi articole, urmând apoi rubricile:
„Comunicări şi documente” (devenită în 1927 „Oltenia istorică”), „Oltenia preistorică”,
„Oltenia folcloristică”, „Oltenia naturalistă”, „Oltenia culturală”, „Oltenia literară-
artistică”, „Cronica ştiinţifică”, „Note pe marginea cărților”, „Recenzii”, „Figuri
istorice oltene”, „Cronica revistelor”.
Caracterul enciclopedic al revistei este limpede evidențiat prin materialele
originale publicate în paginile sale, aparținând domeniilor: istorie, arheologie,
etnografie, lingvistică, geografie, istoria și critica literară, poezia, proza, literatura
universală, teatrul, învățământul, arta plastică, medicină, știință etc. (fig. 3). Viața
socială, complexă și presărată cu originalitățile locului, avea să fie un rezervor nesecat
de date și fapte istorice, mai cu seamă că trecutul românilor era unul plin de
evenimente majore, cu implicații profunde în devenirea socială a țării.
Revista își asumă de la început clarificarea unor problematici social-
istorice cuprinzătoare, atingându-se aspecte privind formarea poporului român,
ideea de independență și unitate națională, mari evenimente, precum Revoluțiile de
la 1821 și 1848, Unirea Principatelor, aspecte privind trecutul Olteniei, vechimea și
originea Craiovei, instituții și dregătorii feudale, genealogia unor mari familii
domnitoare sau boierești etc.), activitatea unor locașuri de cult, apoi chestiuni
stringente ale vremii, pornind de la situația delicată a stării sanitare, punctarea celor
mai noi descoperiri în materie de cercetare științifică de la acea dată, precum și
informaţii din sfera culturii spirituale a Olteniei etc.
5
Dr. Ch. Laugier, Iată apelul nostru ..., p. 3.
1600
1400
1200
1000
800
600
400
200
0
Fig. 3. Domenii de cercetare în revista „Arhivele Olteniei”, serie veche.
Rubrica de studii şi articole din primul număr debutează cu două articole

semnate de Nicolae Iorga: Regionalism oltean şi Partea Olteniei în literatura
românească, în care sunt reluate discuţiile cu privire la accepţiunea termenului
regionalism. In acestă primă secțiune un număr însemnat de studii sunt dedicate
istoriei. Personalități cunoscute în domeniu au publicat numeroase articole.
Dintre acestea menționăm câteva: Craiova, moşie a Bassarabilor, semnat de
G.M. Demetrescu; Înfiinţarea oraşului Calafat, sub semnătura lui T.G. Bulat;
Figuri oltene: Gh. Chiţu – C.M. Ciocazan; Biserica Obedeanu din Craiova, de
preot C. Ionescu; Vechi împărţiri administrative – N. Gh. Dinculescu; Însemnări din
Ţara Haţegului, de Al. Bărcăcilă; Marile familii româneşti din secolul XVIII –
C.V. Obedeanu; Monumente megalitice în Oltenia? de C.S. Nicolăescu-Plopşor etc.
Sunt inserate, în paginile revistei, numeroase documente istorice, inscripții și
manuscrise inedite, care vin să aducă lămuriri asupra unor evenimente importante
din istoria poporului nostru: câteva scrisori ale lui Tudor Vladimirescu, comunicate
de Al. Bărcăcilă; documente privind diviziunea proprietății în Oltenia, starea
țăranilor etc.; hrisoave ale unor domnitori privind dăruirea de sate; hrisov care
datează din 1617, tradus de cronicarul Dionisie eclesiarhul, în 1816, reprezentând
actul de cumpărare a parcului „Bibescu” de către Costache Glogoveanu, magistratul
oraşului; zapise privitoare la țigani; documente slavo-române inedite; documente cu
privire la Oltenia în timpul ocupației austriece; acte privind mișcarea revoluționară
de la 1848; Craiova în primele zile ale ocupației germane, din noiembrie 1916 etc.
Totodată, sunt publicate informații despre țara noastră, comunicate de călători
străini precum și referiri la vechi documente cartografice ale ținuturilor românești.
Este vorba despre harta lui Anton Maria del Chiaro (fost secratar al lui Constantin
Brâncoveanu), publicată în anul 1718. Harta nu aparține italianului Del Chiaro, ci

a fost reprodusă după Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino, realizată în anul
1700, în limba greacă, la Padova, acesta fiind cel mai vechi document cartografic
detaliat, realizat de un român. Harta stolnicului este dedicată lui Constantin
Brâncoveanu, iar o copie după acest original se află, în prezent, în colecţiile
Bibliotecii Academiei Române. Un alt document cartografic este harta întocmită
de Frederich Schwantz, realizată în anul 1722, când Oltenia a fost sub ocupație
austriacă. Este primul doc. cartografic, cu elemente matematice aproape exacte
care consemnează, pe lângă elementele de ordin natural și social-economic, și un
nr. apreciabil de așezări. Originalul se află, în prezent, la Viena, iar copia în
Colecţia de hărţi a Bibliotecii Academiei Române.
Un domeniu stiințific prezent în aproape toate numerele revistei a fost
arheologia care a beneficiat de colaborarea unora dintre cei mai cunoscuți
arheologi români: C.S. Nicolăescu-Plopşor, D. Berciu, Al. Bărcăcilă, Dumitru
Tudor. Au fost publicate descoperiri arheologice reprezentate de ceramică, unelte
neolitice de silex, topoare de piatră, dar și obiecte de metal (arme, unelte, podoabe)
sau piese numismatice.
Dintre articolele de preistorie trebuie menționat, în primul rând, articolul
amplu, publicat în două numere din anul 1939, semnat de Dumitru Berciu, care
constituie o veritabilă sinteză a tuturor descoperirilor cunoscute până la acel moment –
Arheologia preistorică a Olteniei. În acest articol sunt prezentate descoperiri din
perioada neolitică, epoca bronzului dar și tumulii de la Vârtop și Plopșor, definitorii
pentru cultura Vârtop care reprezintă, de fapt, începutul epocii fierului în Oltenia.
Cercetările cu privire la perioada romană au fost și ele amplu reprezentate în
paginile revistei. Deși spațiul nu ne permite să insistăm mai mult asupra articolelor
cu subiect arheologic, dorim să menționăm contribuțiile importante lui Dumitru Tudor
cu privire la perioada romană, publicate în seria veche a Arhivelor Olteniei.
Materialele din domeniul istorie-arheologie ocupă un spațiu mare în paginile
revistei. Făcând un sumar al acestora, observăm că în cadrul lor ponderea o dețin
documentele istorice (mai mult de 50%), urmate de biografii și genealogii, apoi
materiale privind istoria Bisericii, studii de arheologie, articole referitoare la
așezări umane, evenimente istorice șamd. (fig. 4).
Un interes deosebit a fost manifestat, în paginile revistei, pentru folclor.
Rubrica „Oltenia folcloristică”, care apare începând cu anul 1925, se bucură de
colaborarea unor profesori și cercetători de seamă, printre care: C.D. Ionescu,
C.V. Gerotă, Lucian Costin, Ch. Laugier, N. Plopșor, G. Catană, Șt. Tuțescu,
T. Bălășel, I.N. Dumitrescu-Bistrița etc. Alături de studii și articole privind credințe
și obiceiuri străvechi, secțiunea cuprinde creații folclorice originale (povești,
cântece populare, balade, legende, basme, descântece) culese din Oltenia, Banat
sau alte regiuni ale țării, toate constituindu-se în adevărate documente de istorie
orală a căror însemnătate este marcată și prin faptul că astăzi multe dintre acestea
nu se mai regăsesc în teren, ci doar în mentalul colectiv.
Fig. 4. Tematica materialelor din domeniul istoriei publicate în seria veche a

„Arhivelor Olteniei”
Dintre studiile de folclor, rețin atenția cele privitoare la obiceiuri mai puțin
întâlnite, cum este Gurbanele6 semnat de C.S. Nicolăescu-Plopșor, în care este
descris praznicul pe care-l fac rudarii, dar numai cei „luaţi din sfinte”, în ziua de Sf.
Gheorghe sau de Ispas. Preocupări privind medicina populară se întâlnesc la Ch.
Laugier7, Marica Em.8, Iosif N. Dumitrescu-Bistrița, iar arhitectura populară este
abordată de A. Vincenz, în articolul Tipuri de case țărănești din Oltenia9, în care
prezintă caracteristicile locuinței țărănești în funcție de formele de relief.
Totodată, obiceiurile tradiționale din ciclul familial fac obiectul unor articole
semnate Iosif. N. Dumitrescu-Bistrița (Obiceiuri de nuntă10) și C. Gerotă
(Căsătoria la romani și la noi11, Înmormântarea la romani și la noi12), articole în
care Gerotă consemnează un lucru interesant: „latinitatea noastră nu se dovedește
numai cu mărturii scrise, materiale, ci și cu partea vie și suplă, cu firea poporului
nostru”13. Conservatorismul este una din trăsăturile de bază ale românilor, grație
6
C.S. Nicolăescu-Plopșor, Gurbanele, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ian. 1922, pp. 35–40.
7
Ch. Laugier, Contribuții la etrnografia medicală a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, IV,
nr. 17, ian.– evr., 1925, pp. 31–34.
8
Em. Marica, Contribuții la etrnografia medicală a Olteniei. Numirea populară a câtorva
plante și medicamente întrebuințate de săteni în Oltenia , în „Arhivele Olteniei”, IV, nr. 18–19, mart.
–iunie, 1925, pp. 148–149.
9
A. Vincenz, în articolul Tipuri de case țărănești din Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, X,
nr. 54–55, mart.–iunie, 1931, pp. 101–107.
10
Iosif. N. Dumitrescu-Bistrița, Obiceiuri de nuntă, în „Arhivele Olteniei”, XI, nr. 61–62,
mai–aug. , 1932, pp. 268–272.
11
C. Gerotă, Căsătoria la romani și la noi, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922,
pp. 208–214.
12
Idem, Înmormântarea la romani și la noi, în „Arhivele Olteniei”, II, nr. 10, nov.–dec., 1923,
pp. 450–459.
13
Idem, Căsătoria la romani și la noi, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, p. 208.
căruia avem întregul complex de tradiții ocazionale, în forme mai mult sau mai
puțin alterate: „Grație acestui conservatism ireductibil avem întreagă comoară de
tradiții ocazionale, care mai mult sau mai puțin alterate, sunt substratul riturilor,
formalităților complexe ale Romanului. Suflet disciplinat până la uniformitate, a
păstrat cu sfințenie toate riturile strămoșești. Riturile acestea, tradițiile acestea
schimbate și întâlnite în procedurile scrise la diferite ocaziuni, nuntă, mort etc., au
ramas și persistă cu o forță tiranică în practicele ce se săvârșesc la anume
împrejurări, deși altele s-au păstrat chiar prin religia creștină”14.
Un spațiu important în paginile revistei este acordat învățământului, fiind
abordate subiecte cuprinzătoare privind istoria învățământului din Craiova și starea
școlilor din mediul rural, sunt publicate documente din arhiva Liceului Carol I și
micromonografii ale principalelor școli craiovene, precum și articole privind
contribuția învățământului oltean la dezvoltarea școlii românești. Menționăm
câteva dintre acestea: Ion Donat, Câteva școli de sat în Oltenia, înainte de 180015,
Mih. Popescu, Documente privitoare la începuturile școalelor din Craiova16, Ioan
C. Filitti, Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru privitoare mai ales la Institutul
Lazaro-Otetelișeanu din Craiova17 etc. De asemenea, sunt publicate însemnări și
articole cu caracter bibliografic pentru cele mai reprezentative figuri de dascăli
precum Ion Maiorescu, Petrache Poenaru, Stanciu Căpățâneanu etc.
Se remarcă, în același timp, interesul pentru înființarea unei Universități la
Craiova „cu scopul de a răspândi cultura generală și de specialitate printre cei
dornici de instrucțiune dar cari nʹau avut și nu au posibilitatea de a și-o completa la
școli oficiale”18: Universitatea Liberă „Prietenii Științei”19, Pentru o Universitate
la Craiova20, Chestiunea unei Universități a Olteniei21 ș.a.
Domeniul literar-artistic îl regăsim în multe din numerele publicate în seria
veche a revistei, fiind reprezentat de materiale privind istoria și critica literară,
poezia, proza, literatura universală, teatrul22.
14
Ibidem, pp. 208–209.
15
Ion Donat, Câteva școli de sat în Oltenia, înainte de 1800, în „Arhivele Olteniei”, X,
no. 56–58, iulie–decembrie 1931, pp. 318–322.
16
Mih. Popescu, Documente privitoare la începuturile școalelor din Craiova, în „Arhivele
Olteniei”, X, no. 56–58, iulie–decembrie 1931, p. 347–365.
17
Ioan C. Filitti, Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru privitoare mai ales la Institutul
Lazaro-Otetelișeanu din Craiova, în „Arhivele Olteniei”, XIII, no. 74–76, iulie–decembrie 1934,
pp. 266–276, 355–422.
18
AO, Anul 1, nr. 2–3, 1922, p. 258.
19
Universitatea Liberă „Prietenii Științei”, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922,
pp. 256 și urm.
20
I. Bianu, Pentru o Universitate la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44, mai–
aug., 1929, pp. 201–207.
21
Fortunescu C. D., Chestiunea unei Universități a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, XVII,
nr. 95–96, ian.–apr. 1938, p. 128.
22
Pentru mai multe detalii, a se vedea: Florea Firan, Presa Craioveană 1838–2007, Craiova,
Fundația Scrisul Românesc, pp. 145 și urm.
În ceea ce privește lingvistica, aceasta a fost mai puțin prezentă în „Arhivele

Olteniei”, seria veche. Revista nu a avut o rubrică specială destinată problemelor
limbii române, dar totuși au fost publicate studii și articole despre originea limbii
române, glosare și articole de dialectologie, de onomastică, etimologie etc.23.
O secţiune permanentă a revistei este „Oltenia culturală”24, care apare
începând cu al doilea număr al Arhivelor Olteniei şi debutează cu anunţarea
înfiinţării, la Craiova, a Universităţii Libere „Prietenii Ştiinţei”, al cărei preşedinte
de onoare avea să fie Nicolae Iorga. În cadrul acestei rubrici sunt prezentate toate
activitățile cultural-artistice ale diverselor instituții culturale (societăți, asociații,
biblioteci, muzee, cămine culturale etc.). Dintre materialele publicate aici
semnalăm: Mişcarea culturală în Craiova; Mişcarea culturală din Caracal în anul
1922; Mişcarea culturală în Caransebeş (Banat); Conferinţele Societăţii „Prietenii
Ştinţei” Craiova în 1922; Cronica Gorjului; Mişcarea culturală în Turnu-Severin etc.
O atenție deosebită este acordată Conferințelor Societăţii „Prietenii Ştinţei” și
Bibliotecii Aman. Astfel, încă din primul nr. al Arhivelor găsim informații despre
cursurile de literatură și istoria artei organizate de conducerea bibliotecii (director,
Elena Farago). În fiecare zi de luni și vineri se făceau cursuri de literatura română,
literatura franceză, germană, spaniolă, latină, istoria artelor.
Întâlnim, de asemenea, istorii despre personalități ale lumii culturale ale
Craiovei interbelice, precum Elena Theodorini, cea care primise o bursă de studii la
Milano din partea reginei Elisabeta; despre obârșia familiei marelui pictor Theodor
Aman; note asupra activității pictorul craiovean Ioan Stăncescu – absolvent al
Academiei Regale de Belle Arte din Veneția; consemnări despre pictorii și sculptorii
Ion Țuculescu, Mircea Olarian, Eustațiu Stoenescu, G. Teodorescu-Romanați,
C. Brâncuși ș. a., majoritatea semnate de C.D. Fortunescu.
„Cronica ştiinţifică”, reflectă o preocupare deosebită pentru popularizarea
științei. Se vor aborda subiecte foarte variate, de la descoperiri preistorice, la teoria
lui Einstein și informaţii despre razele X sau despre astronomie. Vom întâlni în
această secțiune articole în care se dezbat teme de actualitate la acel moment: O
importantă descoperire preistorică; Teoria lui Einstein; Tezaurul lui Tutankhamon,
Expediţii ruseşti în căutarea mamuţilor; Explorări subterane în Franța, Natura
razelor Röentgen; Cum se măsoară a zece milioana parte din secundă; Locuințele
giganților în Danemarca; Cetăţile megalitice din insula Malta; Transmutaţiunea
metalelor; De la undele hertziene la razele X; Prinderea electricităţei din
atmosferă. Experienţă nouă; Răsboi cu ajutorul microbilor etc.
O serie de articole din domeniul științelor naturii vin să aducă informații
asupra florei și faunei: Notițe botanice din riviera Olteniei; Musca Columbacă;
Contribuțiune la fauna Olteniei; Considerații asupra stepei Olteniei; Din urmările
biogeografice ale perioadei glaciare în Oltenia; Contribution a l’étude des
23
Radu Sp. Popescu, Dialectologia în paginile revistei „Arhivele Olteniei” (seria veche), în
„Diacronia”, Serie nouă, II, 1996–1997, Cluj-Napoca, p. 169.
24
În unele numere, rubrica apare sub denumirea de „Cronica culturală”.
zoocecidies d’Olténie; Păsări rare, vizitatori ai țării noastre; Considerațiuni

asupra vegețaiei munților Piatra și Oslea (Oltenia)25 ș.a.
Presa românească a atras atenţia lui C.D. Fortunescu, care a realizat articolul
intitulat Contribuţie la un studiu asupra presei din Oltenia apărut în anul 1922,
prima parte în numărul 1 al revistei şi continuarea în numărul 2–3. Acest articol
poate fi considerat un adevărat „curs despre istoria presei româneşti”26. Remarcăm
că studiul este riguros sistematizat. Se deschide cu o introducere în care se face un
scurt istoric al scrisului şi al tipăriturilor la noi. După informaţiile introductive, se
trece la istoricul începuturilor presei româneşti în general, cu scopul mărturisit de
„a fixa în timp cadrul şi importanţa presei din Oltenia”27.
În a doua parte a studiului, C.D. Fortunescu „alcătuieşte un inventar
cronologic şi pe judeţe al acestor publicaţii”28. Dăm, spre exemplificare, câteva
titluri: în judeţul Dolj: 3 octombrie 1838 – Mozaicul (editor şi tipograf Constantin
Lecca, Craiova), 24 august 1848 – Naţionalul; 1854 – Jurnalu Kraiovei, mai 1871 –
Curierulu Craiovei, 1878 – Toba, ziariu hebdomadar ilustrat, 1884 – Carpaţii,
1888 – Liberalul independent, 1889 – Nepărtinirea, 1892 – Sfârleaza, 1893 –
Patriotul, 1897 – Fulgerul, 1900 – Revista Societăţei Reuniunea Profesorilor din
Craiova; în judeţul Mehedinţi: 1871 – Gazeta Severinului, 1872 – Pórta de fer,
1892 – Cumpăna, 1895 – Cronica; în judeţul Gorj: 1882 – Vulcanul, 1896 – Lupta
Jiului, 1899 – Lumina Satelor; în judeţul Vâlcea: 1885 – Buciumul Vâlcei, 1888 –
Libertatea, 1892 – Ţânţaru, umoristic-enciclopedic; judeţul Romanaţi: 1848 –
Islaz, 1883 – Vocea Romanaţului, 1897 – Progresul din Romanaţi etc. Studiul
profesorului Fortunescu se încheie cu un tabel care cuprinde date statistice despre
publicaţiile din Oltenia până la 190129.
Despre tipar, găsim informații în fiecare număr al revistei, note și documente
cu privire la prima tipografie a lui Constantin Leca și până la tipografia Ramuri,
condusă de C.Ș. Făgețel.
„Cronica revistelor” apare începând cu al doilea număr al Arhivelor Olteniei
şi cuprinde prezentări ale diverselor publicații de la acea vreme. Menționează,
totodată, publicaţiile care se trimit redacţiei în schimbul Arhivelor Olteniei. Dintre
revistele cu care se face acest schimb semnalăm: Glasul adevărului din Râmnicu
Vâlcea; Transilvania din Sibiu; România viitoare – Ploieşti; Gândul nostru, Viaţa
Românească şi Arhiva din Iaşi; Analele Dobrogei – Constanţa; Revista Economică,
Cosânzeana, Lumina Femeii şi Conştiinţa Românească din Cluj; Ideea Europeană,
Victoria, Convorbiri Literare, Viaţa Nouă, Revista Vremei, Bulletin de l’Institut
25
A se vedea și Melania Năstase, Adrian Năstase, Lucrări de științe ale naturii în revista Arhivele
Olteniei (II), în „Oltenia. Studii și comunicări. Științele naturii”, vol. XXII/2006, pp. 325–327.
26
Elena-Camelia Zăbavă, Repere lingvistice și culturale (Studii), Craiova, Editura Aius, 2016,
pp. 92–93
27
C. D. Fortunescu, Contribuţie la un studiu asupra presei din Oltenia, în „Arhivele Olteniei”,
I, nr. 1, ianuarie 1922 p. 52.
28
Elena-Camelia Zăbavă, op. cit., p. 93.
29
Ibidem., p. 93.
pour l’etude de l’Europe sud-orientale; Buletinul Societăţii Numismatice Române,

Democraţia din Bucureşti; Năzuinţa, Flamura, Renaşterea, Foaia pentru popor,
Ramuri din Craiova, dar şi Moldova dela Nistru din Chişinău.
La rubrica Recenzii au fost prezentate cărţi şi reviste din cele mai diverse
domenii, interesul pentru acestea fiind justificat si de caracterul interdisciplinar al
revistei noastre.
După cum se observă, „Arhivele Olteniei” creează o adevărată „reţea
culturală” în jurul ei, demonstrând încă o dată că „regionalism nu înseamnă
exclusivism”, că a scrie despre un perimetru geografic nu înseamnă izolare30. Mai
mult decât atât, în cuprinsul revistei regăsim însemnări din Banat – Pagini din
istoria Banatului31 (sub semnătura lui D. Izverniceanu), Câteva însemnări cu
privire la Dialectul din Banat32 (R.S. Molin); din Transilvania – Însemnări din
Țara Hațegului33 (Al. Bărcăcilă); din Bucovina – Prin Bucovina românească (Stef.
Bosie), Olteni de peste Dunăre (Emanoil Bucuța)34 etc. Așadar, conținutul revistei
s-a dovedit a fi mai larg decât provincial, profilul enciclopedic al acesteia înscriind-o
în sfera cultural-națională, apreciată ca atare de N. Iorga, A. Sacerdoțeanu,
E. Vârtosu, Ion Binu ș.a.
Anii dificili ai celui de-al Doilea Război Mondial și-au pus amprenta și
asupra publicației noastre. Dacă în intervalul 1922–1943, revista apare neîntrerupt,
în perioada 1944–1946 a fost tipărită într-un singur volum, fără a fi, însă, difuzată.
În cele 200 de pagini, volumul reunește studii semnate de: Al. Bărcăcilă, Dacia de
la Dunăre, Anastase Georgescu, Problema istorică a Basarabilor, Maria Golescu,
Portrete de ctitori mărunți, I.B. Georgescu, Arta bisericească în Oltenia, Marcel
Romanescu, Banii Severinului, I. Lupaș, Informații istorice cu privire la relațiuni
oltene-transilvănene, George Florescu, Mănăstirea Coșuna și ctotirii ei. În Cuvântul
înainte din acest vol., C.D. Fortunescu avea să precizeze cauzele needitării revistei
pe anii 1944 și 1945 (urmările războiului, creșterea excesivă a prețului hârtiei și al
tiparului, neachitatea costului abonamentului de mai mult de jumătate dintre
abonați), menționând, în același timp, că „s-a renunțat la rubrica «Oltenia literară și
artistică», sperând, însă, că se vor tipări separate, ca un supliment al acestei
publicații, «Arhivele literare și artistice ale Olteniei»”35, ceea ce nu s-a realizat”.
30
Ibidem, p. 91.
31
D. Izverniceanu, Pagini din istoria Banatului, în „Arhivele Olteniei”, III, nr. 15, sept. – oct.,
1924, pp. 393–400; III, nr. 16, noiembrie–decembrie, 1924, pp. 485–489; IV, nr. 17, ian. – febr. 1925,
pp. 17–24.
32
R. S. Molin, Câteva însemnări cu privire la Dialectul din Banat, în „Arhivele Olteniei”,
III, nr. 14, iulie–august, 1924, pp. 311–315.
33
Al. Bărcăcilă, Însemnări din Țara Hațegului, în „Arhivele Olteniei”, II, nr. 7, mai–iunie,
1923, pp. 179–195.
34
Emanoil Bucuța, Olteni de peste Dunăre, în „Arhivele Olteniei”, II, nr. 5, ian.–febr., 1923,
pp. 4–8.
35
Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, Arhivele Olteniei (1922–1943).
Bibliografie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1973, pp. 313–314; Florea Firan, op. cit.,
p. 138.
Iată, așadar, cum revista „Arhivele Olteniei” – serie veche – a avut marele
merit de a fi contribuit la actul de cultură prin publicarea în paginile sale a articolelor
referitoare la bogatul tezaur patrimonial și spiritual al românilor. În perioada
interbelică, această revistă era apreciată pentru caracterul său enciclopedic, pentru
conținutul valoros, fiind una de referință în peisajul cultural românesc. În paginile
revistei au publicat personalități remarcabile ale lumii științifice și culturale românești
precum: N. Iorga, C.S. Nicolăescu-Plopșor, I. Donat, D. Berciu, D. Tudor,
Al. Bărcăcilă, C.D. Fortunescu, Ch. Laugier, C.V. Gerotă, Ghe. Chițu, T.G. Bulat,
Const. Moisil etc.
În perioada tulbure care a urmat războiului, revista și-a încetat existența, asemeni
altora din țară. Își va relua apariția abia în anul 1981, ca publicaţie anuală, trăsătură
pe care o păstrează şi astăzi. Seria nouă a revistei „Arhivele Olteniei” apare, în
prezent, sub egida Academiei Române şi este editată de Institutul de Cercetări
Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” din Craiova, adresându-se specialiștilor
din domeniul stiințelor umaniste, cercetători, mediu academic, profesori și studenți
(fig. 5).
Fig. 5. Revista „Arhivele Olteniei”, serie nouă – coperțile din anii 1981 și 2020.
Colectivul redacțional a dorit păstrarea tradiției cu privire la caracterul

multidisciplinar al articolelor publicate, în paginile revistei regăsindu-se materiale
originale din diverse domenii: arheologie, istorie, filologie, etnologie, filosofie,
sociologie, economie şi drept, aparținând unor personalități recunoscute ale
mediului academic, precum și ale lumii științifice locale, naționale și
internaționale. Investigarea trecutului, din preistorie până în contemporaneitate,
depistarea și publicarea celor mai semnificative izvoare arhivistice, reliefarea celor
mai autentice și reprezentative valori ale creației materiale și spirituale ale
poporului român, analiza și sinteza informațiilor cu relevanță în filosofie, filologie,

sociologie, drept, economie etc. sunt teme care își găsesc rezonanță în paginile noii
serii a revistei. Și, așa cum își propunea redacția, „fiind un mesager al acestei părți
de țară, publicația nu va fi exclusiv provincială. ...Publicația va fi concepută ca o
mărturie vie și convingătoare asupra bogăției și nivelului științific al cercetării din
Craiova, dorind să se afirme pe plan național, clădind pentru un orizont românesc
de o spațialitate amplă și sub semnul înalt al valorii”36.
În prezent, revista are următoarea structură: prima secțiune Studii și articole
cuprinde materiale din domeniile Arheologie-Istorie, Filologie, Filosofie, Etnologie,
Artă și cultură, Studii juridice; a doua secțiune Note și discuții; urmează Recenzii,
iar, la final, Abrevieri. Așa cum se poate observa din structurarea cuprinsului, am
dorit să păstrăm tradiția cu privire la caracterul multidisciplinar al articolelor publicate.
Seria nouă a revistei „Arhivele Olteniei” a reușit să adune în paginile sale, în
cei aproape 40 de ani de existență, articole semnate de personalități recunoscute ale
vieții culturale și stiințifice ramânești: Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Gheorghe
Bolocan, Marin Sorescu, Dumitru Tudor, Constantin Preda, Dumitru Berciu, Andrei
Pippidi, Ștefan Ștefănescu, Gheorghe Popilian, Constantin Petolescu, Alexandru
Vulpe. Este o moștenire culturală și științifică pe care generația actuală de editori și
colaboratori ai revistei încearcă să o onoreze prin întreaga activitate.
In anul 2012, cu ocazia aniversării a 90 de ani de la aparitia primului număr
al revistei, acad. Ştefan Ştefănescu, sublinia rolul importat pe care l-a avut
publicația: „Prin varietatea tematică – de la izvorul istoric inedit la reflecţia
profundă asupra valorii istoriei, de la istoria străveche la istoria zilelor noastre, de
la istoria locală la cea naţională şi universală – revista «Arhivele Olteniei» a ştiut să
atragă în jurul ei nume mari ale scrisului românesc, nu numai din Oltenia, ci din
întreaga ţară. În fruntea acestora a fost genialul nostru istoric naţional Nicolae
Iorga, care, cu dragoste şi înţelegere, s-a aplecat şi asupra trecutului Olteniei. Revista
din «Cetatea Marii Bănii» va şti – sunt sigur – să-şi păstreze vocea distinctă în
peisajul publicaţiilor existente, să fie deschisă fenomenelor realităţii şi să exprime
cu demnitate vocaţia europeană a ştiinţei şi culturii româneşti”37.
În prezent, editorii au dorit să atragă în Colegiul editorial al revistei
personalități de marcă ale vieții științifice românești și internaționale. Din colegiul
redacțional au făcut parte în perioada 2015–2019 academicieni (Dinu C. Giurescu,
Dan Berindei, Ștefan Ștefănescu, Alexandru Vulpe, Victor Spinei), decani ai
facultăților cu profil umanist (Vladimir Osiac, Nicolae Panea, Dan Claudiu Dănișor,
Sorin Damean, Sevastian Cercel), personalități științifice din afara granițelor, cum
ar fi Mihai Cimpoi (Academia de Științe din Chișinău), Marc Olivier Baruch
(EHHES, Paris), Peter Kopecky (Universitatea din Nitra, Slovacia), Virginia Popovici
(Universitatea din Novi Sad, Serbia), Boryana Emiliyanova și Teodora Kaleynska
36
Redacția, Gânduri de început, în „Arhivele Olteniei”, Serie Nouă, 1981, p. 10.
37
Ştefan Ștefănescu, „Arhivele Olteniei” – 90 de ani de existenţă, în „Arhivele Olteniei”,
Serie nouă, nr. 26, 2012, pp. 7–8.
(Universitatea din Veliko Târnovo, Bulgaria), Anne Marie Cassoly (Universitatea

„Robert Schumann” din Strasburg), Patrick Charlot (Universitatea din Bourgogne,
Franța), Nicolas Queloz (Universitatea din Fribourg, Elveţia).
Revista „Arhivele Olteniei” a urmărit atragerea colaboratorilor și autorilor cu
recunoaștere stiințifică națională și internațională, care își diseminează cercetările
în revista noastră. Putem aminti câteva nume reprezentative pentru cercetarea din
ultimii cinci ani, precum acad. Alexandru Vulpe, Begona Fernandez Cabaleiro,
Costel Cioancă, Karina Paulina Marczuk ș.a. Ponderea autorilor din afara Institutului
de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” în raport cu cei externi este
de aproximativ 50%, în perioada 2015–2018. Numărul colaboratorilor externi
crește, în anul 2019, când, din totalul de 28 de articole, 17 autori sunt din afara
institutului. În paginile revistei, au publicat și autori de peste hotare: Franța,
Polonia, Spania.
Începând cu anul 2015, revista beneficiază de un site bilingv în care se
regăsesc informatii esențiale, care se pot accesa rapid: scurtă prezentare a revistei,
declarația de etică, răspunderea editorilor, răspunderea autorilor, etica editorială,
plagiatul, peer review, politica de acces liber, copyright. De asemenea, sunt
încărcate pe site-ul revistei PDF-ul numerelor din perioada 2010–2021, precum și
fiecare articol în parte. Ca un semn al aprecierii de care se bucură, revista
„Arhivele Olteniei” a fost evaluată CNCS B și indexată în baze de date
internaționale recunoscute de forurile academice din țară.
Putem spune că datorită colaboratorilor de prestigiu pe care i-a avut, de-a
lungul timpului, a direcţiei pe care a imprimat-o în cercetare, dar mai ales datorită
publicării unui volum impresionant de materiale valoroase, în cele aproximativ 170 de
numere, „Arhivele Olteniei”, atât seria veche, cât și seria nouă, reprezintă pentru
cercetători un adevărat „fişier monografic” al vieţii culturale şi științifice a Olteniei38.
Bibliografie
„Arhivele Olteniei” 1922–1943, Craiova.

Bărcăcilă, Al., Însemnări din Țara Hațegului, în „Arhivele Olteniei”, II, nr. 7, mai–iunie,
1923, pp. 179–195.
Bianu, I., Pentru o Universitate la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44,
mai–aug., 1929, pp. 201–207.
Bucuța, Emanoil, Olteni de peste Dunăre, în „Arhivele Olteniei”, II, nr. 5, ian.–febr.,
1923, pp. 4–8.
Constantinescu, Justin, Firan, Florea, Nedelcea, Tudor, Arhivele Olteniei (1922–1943).
Bibliografie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1973, pp. 313–314.
Donat, Ion, Câteva școli de sat în Oltenia, înainte de 1800, în „Arhivele Olteniei”, X,
no. 56–58, iulie–decembrie 1931, pp. 318–322.
38
Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, op. cit., p. 30.
Filitti, Ioan C., Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru privitoare mai ales la Institutul
Lazaro-Otetelișeanu din Craiova, în „Arhivele Olteniei”, XIII, no. 74–76, iulie–
decembrie 1934, pp. 266–276, 355–422.
Firan, Florea, Presa Craioveană 1838–2007, Craiova, Fundația Scrisul Românesc, pp. 145
și urm.
Fortunescu, C. D., Chestiunea unei Universități a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, XVII,
nr. 95–96, ian.–apr. 1938, p. 128.
Fortunescu, C. D., Contribuţie la un studiu asupra presei din Oltenia, în „Arhivele
Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922 p. 52.
Gerotă, C., Căsătoria la romani și la noi, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922,
pp. 208–214.
Gerotă, C., Înmormântarea la romani și la noi, în „Arhivele Olteniei”, II, nr. 10, nov.–dec.,
1923, pp. 450–459.
Iorga, N., Regionalismul oltean, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, 1922, p. 5.
Iosif, N. Dumitrescu-Bistrița, Obiceiuri de nuntă, în „Arhivele Olteniei”, XI, nr. 61–62,
mai–aug. , 1932, pp. 268–272.
Izverniceanu, D., Pagini din istoria Banatului, în „Arhivele Olteniei”, III, nr. 15, sept.–oct.,
1924, pp. 393–400; III, nr. 16, noiembrie–decembrie, 1924, pp. 485–489; IV, nr. 17,
ian.–febr. 1925, pp. 17–24.
Laugier, Ch., Iată apelul nostru trimis numai câtorva persoane și de care rugăm pe toți
cititorii a lua cunoștință, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, 1922, p. 3.
Laugier, Ch., Primul Cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, 1922, p. 1.
Laugier, Ch., Contribuții la etrnografia medicală a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, IV,
nr. 17, ian.–febr., 1925, pp. 31–34.
Marica, Em., Contribuții la etrnografia medicală a Olteniei. Numirea populară a câtorva
plante și medicamente întrebuințate de săteni în Oltenia , în „Arhivele Olteniei”, IV,
nr. 18–19, mart.–iunie, 1925, pp. 148–149.
Molin, R.S., Câteva însemnări cu privire la Dialectul din Banat, în „Arhivele Olteniei”,
III, nr. 14, iulie–august, 1924, pp. 311–315.
Năstase, Melania, Năstase, Adrian, Lucrări de științe ale naturii în revista Arhivele Olteniei
(II), în „Oltenia. Studii și comunicări. Științele naturii”, vol. XXII/2006, pp. 325–327.
Nicolăescu, Plopșor C.S., Gurbanele, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ian. 1922, pp. 35–40.
Popescu, Mih., Documente privitoare la începuturile școalelor din Craiova, în „Arhivele
Olteniei”, X, no. 56–58, iulie-decembrie 1931, p. 347–365.
Popescu, Radu Sp., Dialectologia în paginile revistei „Arhivele Olteniei” (seria veche), în
„Diacronia”, Serie nouă, II, 1996–1997, Cluj-Napoca, p. 169.
Redacția, Gânduri de început, în „Arhivele Olteniei”, Serie Nouă, 1981, p. 10.
Zăbavă, Elena – Camelia, Repere lingvistice și culturale (Studii), Craiova, Editura Aius, 2016.
Universitatea Liberă „Prietenii Științei”, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922,
pp. 256 și urm.
Vincenz, A., Tipuri de case țărănești din Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, X, nr. 54–55,
mart.–iunie, 1931, pp. 101–107.
ANALELE UNIVERSITĂŢII DIN CRAIOVA.
SERIA ŞTIINŢE FILOLOGICE, LINGVISTICĂ. SCURTĂ ISTORIE
ELENA PÎRVU
Abstract: The Annals of the University of Craiova. Philology Series. Linguistics, a

journal of the University of Craiova, Faculty of Letters, was first published in
1996, as a new series with a well individualised linguistic profile. It is a successor
of The Annals of the University of Craiova. Philology, History, Geography Series,
a scientific journal first published in 1972. This peer-review linguistics journal
publishes texts in English, French, German, Italian, Romanian, and Spanish. It is
published annually, in a volume with two issues. This article will outline a history
of the journal between 1996 and 2021.
Key words: Annals, Linguistics, scientific journal, University of Craiova, Faculty

of Letters.
0. Revista Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice.

Lingvistică, a Universităţii din Craiova, Facultatea de Litere, apare din 1996, ca o
serie nouă, cu profil lingvistic bine individualizat, continuând „Analele Universităţii
din Craiova. Seria filologie, istorie, geografie”, revistă ştiinţifică înfiinţată în 19721.
Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică (ISSN
print 1224–5712, ISSN online 2734–7168) apar constant din 1996 (anul XVIII), cu
două numere anual, într-un singur volum, marcarea cu cifre romane indicând
continuitatea cercetărilor filologice.
Seria Lingvistică a Analelor Universităţii din Craiova se înscrie în contextul
revistelor de profil existente pe plan naţional şi internaţional, vizând aria
cercetărilor lingvistice în ansamblul lor (ca teorie şi aspecte concrete, funcţionale,
în diacronie şi sincronie), dar şi a unor cercetări interdisciplinare (sociolingvistică,
psiholingvistică, pragmatică, semantică, semiotică etc.).
Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică sunt o
revistă „peer review”. Fiecare articol propus revistei noastre este acceptat spre
publicare numai după ce este analizat şi acceptat de cel puţin doi referenţi, cadre
didactice universitare sau din cercetare, din ţară sau străinătate, specialiste în aria
lingvistică vizată de conţinutul acestuia. Sugestiile referenţilor sunt comunicate

Profesor univ. dr., Universitatea din Craiova; e-mail: elena_pirvu@outlook.com
1
A se vedea https://litere.ucv.ro/litere/node/127, accesat în 30 mai 2022.

26 Elena Pîrvu
autorilor, prin intermediul secretarului de redacţie, în vederea eventualelor

modificări (de conţinut şi/sau formă)2.
Studiile, articolele, recenziile, prezentările de cărţi etc., aparţinând unor cadre
didactice universitare şi cercetători din ţară şi din străinătate, precum şi unor
doctoranzi, sunt redactate în limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză,
germană, italiană, spaniolă), dar şi în limba română, din anul 2011, rezumatele şi
cuvintele-cheie fiind redactate în limbile engleză și română.
Pentru a facilita consultarea revistei în străinătate, cuprinsul este prezentat și
în limbile engleză şi franceză.
Revista este distribuită în țară și în străinătate, în primul rând, prin serviciul
„Schimb de publicații” al Bibliotecii Universității din Craiova. În țară, Analele
Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică sunt distribuite în
21 de biblioteci universitare, iar în străinătate în 37 de biblioteci universitare
(cf. adresa nr. 183/28.09.2020 a Bibliotecii Universității din Craiova, serviciul
„Schimb de publicații”).
De asemenea, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice.
Lingvistică sunt distribuite și prin următoarele modalități, care ajută și la atragerea
de articole:
– dăruirea de volume și prezentarea acestora în cadrul deplasărilor Erasmus
ale membrilor redacției la Universități din Franța, Italia, Germania, Spania,
Polonia, Bulgaria, Ucraina etc.;
– prezența diverselor volume ale Analelor în mapele oferite participanților la
simpozioanele de franceză și de italienistică ale Facultății de Litere a Universității
din Craiova.
1. Așa cum anunță și titlul, acest articol își propune să prezinte revista Analele
Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică sub aspect istoric,
ocupându-se de perioada 1996–2021.
1.1. După cum am afirmat mai sus, ca serie independentă, Analele Universităţii
din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică apar constant din 1996 (anul XVIII).
Volumele aferente anilor 1996 (anul XVIII), 1997 (anul XIX) și 1998 (anul XX)
au fost realizate de un comitet de redacție alcătuit din: Marin Beșteliu – redactor-șef,
Florea Firan – redactor-șef adj. – coordonator, Doina Negomireanu – secretar general
de redacție.
1.1.1. Seria Lingvistică din anul 1996 a fost un număr dedicat lui Eugeniu
Coșeriu la 75 de ani. Numărul conține o secțiune de evocări „Eugeniu Coșeriu la
75 de ani”, compusă din 5 evocări, din care amintim contribuțiile lui Ion Coteanu:
Eugeniu Coșeriu (pp. 11–12) și Flora Șuteu: Omagiu științei eroice! (pp. 13–14), și
o secțiune de studii și articole, compusă din 32 de contribuții (pp. 34–232).
Dintre cele 32 de contribuții, 28 aparțin unor cadre didactice universitare din
Craiova, două unor cadre didactice de la universități din țară, una unui autor străin,
2
Ibidem.
Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe Filologice, Lingvistică. Scurtă istorie 27
cadru didactic la Universitatea din Poznan, Polonia. Trebuie precizat că prenumele

și numele autorului este însoțit de numele instituției de apartenență doar când
autorul este din afara Craiovei.
Cele 32 de articole sunt 26 în limba română, 3 în engleză și 3 în franceză. În
ce privește rezumatele: 5 sunt în română, 4 în engleză, 21 în franceză, 1 în italiană
și 1 în spaniolă.
De asemenea, acest volum conține 27 de prezentări, toate în română
(pp. 233–283), și Cronica activităților științifice din 1996 (pp. 284–288).
1.1.2. Seria Lingvistică din anul 1997 conține 39 de articole (pp. 9–237), din
care 37 aparțin unor cadre didactice din Craiova, 1 unui cadru didactic din țară și
1 unui autor străin.
Cele 39 de articole sunt: 29 în română, 2 în engleză și 8 în franceză. 9 articole
nu au rezumat. Cele 30 de rezumate sunt: 8 în română, 6 în engleză, 13 în franceză
și 3 în italiană.
De asemenea, volumul conține 8 prezentări (pp. 238–251), 7 în română și
1 în franceză, și Cronica activităților științifice din 1997 (pp. 252–254).
1.1.3. Seria Lingvistică din anul 1998 a fost un număr dedicat lui Ion Coteanu –
In memoriam. Conține o evocare intitulată Ion Coteanu (1920–1997) (p. 9) și
37 de articole (pp. 11–232), din care 34 aparțin unor cadre didactice universitare și
cercetători din Craiova, 3 unor cadre didactice de la universități din țară.
Cele 37 de articole sunt 29 în română, 4 în franceză, 2 în italiană, 1 în
spaniolă și 1 în engleză. 3 articole nu au rezumat. Cele 34 de rezumate sunt: 7 în
română, 8 în engleză, 17 în franceză și 2 în italiană.
Nu mai e prezentă Cronica activităților științifice, nu conține nici prezentări.
1.2. La acest punct prezentăm Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe
filologice. Lingvistică aferente anilor 1999 (anul XXI), 2000 (anul XXII) și 2001
(anul XXIII).
Volumul 1999 a fost realizat de un comitet de redacție alcătuit din: Marin
Beșteliu – redactor-șef, Doina Negomireanu – redactor-șef adj. – coordonator,
Cristiana-Nicola Teodorescu – secretar general de redacție, comitetul de redacție al
numărului 2000 lărgindu-se, prin includerea a 2 secretari de redacție: Ovidiu
Drăghici și Melitta Szathmary. Comitetul de redacție al numărului 2001 este cel
din 1999.
care 24 aparțin unor cadre didactice universitare și cercetători din Craiova, 1 unui
cadru didactic universitar din țară și 2 unor cadre didactice universitare din
străinătate (Franța).
Cele 27 de articole sunt 19 în română, 7 în franceză, 1 în italiană și 1 în
spaniolă. 8 articole nu au rezumat. Cele 19 rezumate sunt: 6 în română, 4 în
engleză, 8 în franceză și 1 în italiană.
De asemenea, volumul conține 7 prezentări (pp. 157–168), 5 în română, 2 în
franceză.
28 Elena Pîrvu
1.2.2. Seria Lingvistică din anul 2000 este un număr OMAGIU Profesoarei
Flora Șuteu. Volumul conține prezentarea FLORA ȘUTEU – Note bio-bibliografice
(p. 13–14), urmată de Lucrările profesoarei FLORA ȘUTEU (bibliografie selectivă)
(pp. 15–21) și de 42 de articole (pp. 22–261), din care 41 aparțin unor cadre didactice
universitare din Craiova, iar 1 unui cadru didactic universitar din țară. Nu conține
prezentări.
Cele 42 de articole sunt: 31 în română, 4 în engleză, 6 în franceză și 1 în
italiană. 5 articole nu au rezumat. Cele 37 de rezumate sunt: 10 în română, 6 în
engleză, 14 în franceză, 4 în germană, 2 în italiană și 1 în spaniolă.
1.2.3. Seria Lingvistică din anul 2001 a Analelor Universităţii din Craiova
este singurul volum de acest tip: este un volum îngrijit de Ilinca Crăiniceanu și
reproduce lucrările de lingvistică teoretică și aplicată prezentate la Conferința
Internațională cu tema „Linguistics, Literatures and Cultural Politics Today”,
organizată de Universitatea din Craiova în perioada 3–5 noiembrie 2001.
Conține 15 de articole, din care 11 aparțin unor cadre didactice universitare
din Craiova, 1 unui cadru didactic universitar din țară, 3 unor cadre didactice
universitare din străinătate (1 din Anglia, 1 din China și 1 din Cipru). Toate
articolele au rezumat în limba română. Nu conține prezentări.
filologice. Lingvistică aferente anilor 2002 (anul XXIV) și 2003 (anul XXV). Aceste
volume au fost realizate de un comitet de redacție alcătuit din: Marin Beșteliu –
redactor-șef, Doina Negomireanu – redactor-șef adj., Cristiana-Nicola Teodorescu –
secretar general de redacție, Ovidiu Drăghici și Melitta Szathmary – secretari de
redacție, Maria Iliescu (Universitatea din Innsbruck), Marius Sala (Academia Română,
Bucureşti) și Flora Șuteu (Universitatea din Craiova) – membri.
1.3.1. Seria Lingvistică din anul 2002 este un număr OMAGIU Academicianului
Marius Sala. Volumul conține prezentarea MARIUS SALA – Note bio-bibliografice
(pp. 13–18), urmată de Bibliografia lucrărilor academicianului MARIUS SALA
(1951–2002) (pp. 19–47) și de 39 de articole (pp. 48–336), din care 37 aparțin unor
cadre didactice din Craiova, iar 2 unor cadre didactice din stăinătate (1 din Franța
și 1 din Germania).
Cele 39 de articole sunt: 28 în română, 1 în engleză, 8 în franceză și 2 în
spaniolă. 1 articol nu are rezumat. Cele 38 de rezumate sunt: 8 în română, 8 în
engleză, 19 în franceză, 2 în italiană și 1 în spaniolă. Nu conține prezentări.
care 38 aparțin unor cadre didactice universitare din Craiova, 1 unui cadru didactic
universitar din țară și 1 unui cadru didactic universitar din străinătate (Franța).
Cele 40 de articole sunt 32 în română, 1 în engleză, 6 în franceză și 1 în
italiană. 1 articol nu are rezumat. Cele 39 de rezumate sunt: 8 în română, 11 sunt în
engleză, 17 în franceză, 1 în germană, 1 în italiană și 1 în spaniolă.
De asemenea, acest volum conține 17 prezentări (pp. 252–290), 13 în
română, 1 în engleză, 2 în franceză și 1 în italiană. De remarcat că 2 dintre
prezentări, cele scrise în limba franceză, aparțin unor cadre didactice din Cehia.
filologice. Lingvistică aferente anilor 2004 (anul XXVI) și 2005 (anul XXVII).
Aceste volume au fost realizate de un comitet de redacție alcătuit din: Doina
Negomireanu – redactor-șef, Cristiana-Nicola Teodorescu – redactor-șef adj.,
Elena Pîrvu – secretar general de redacție, Ovidiu Drăghici și Melitta Szathmary –
secretari de redacție, Maria Iliescu (Universitatea din Innsbruck), Marius Sala
(Academia Română, Bucureşti), Flora Șuteu (Universitatea din Craiova), Ioana
Murar (Universitatea din Craiova) și Gabriela Scurtu (Universitatea din Craiova) –
membri.
care 41 aparțin unor cadre didactice universitare din Craiova, 2 unor cadre didactice
universitare din țară și 1 unui cadru didactic universitar din stăinătate (Franța).
Cele 44 de articole sunt 27 în română, 5 în engleză, 10 în franceză și 2 în
italiană. Cele 44 de rezumate sunt: 8 în engleză, 17 în română, 14 în franceză, 2 în
germană, 1 în italiană și 2 în spaniolă. Nu conține prezentări.
1.4.2. Seria Lingvistică din anul 2005 este un număr OMAGIU Gheorghe
Bolocan. Volumul conține prezentarea Gheorghe Bolocan (1925–2000) (p. 17) și 64 de
articole (pp. 19–500), din care 55 aparțin unor cadre didactice universitare și unor
cercetători din Craiova, 4 unor cadre didactice universitare din țară, 5 unor cadre
didactice universitare din Franța. Cele 64 de rezumate sunt: 39 în română, 5 în engleză,
11 în franceză, 2 în germană, 4 în italiană și 3 în spaniolă. Nu conține prezentări.
1.5. Acest punct este dedicat prezentării volumelor aferente anilor 2006 (anul
XXVIII), 2007 (anul XXIX), 2008 (anul XXX) și 2009 (anul XXXI) ale Analelor
Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică. Volumele aferente
anilor 2006, 2007 și 2008 au fost realizate de un comitet de redacție alcătuit din:
Doina Negomireanu – redactor-șef, Cristiana-Nicola Teodorescu – redactor-șef adj.,
Elena Pîrvu – secretar general de redacție, Ovidiu Drăghici și Melitta Szathmary –
secretari de redacție, Michel Francard (Universitatea din Louvain-la-Neuve), Laurent
Gautier (Universitatea din Dijon), Maria Iliescu (Universitatea din Innsbruck), Elena
Prus (Universitatea din Chişinău), Marius Sala (Academia Română, Bucureşti),
Flora Șuteu (Universitatea din Craiova), Federico Vicario (Universitatea din
Udine), Ioana Murar (Universitatea din Craiova) și Gabriela Scurtu (Universitatea
din Craiova) – membri. Începând cu volumul din 2009, comitetul de redacție
primește încă un membru: Fernando Sánchez Miret (Universitatea din Salamanca).
În aceste numere toate articolele au rezumat și 3 cuvinte-cheie în limba engleză.
care: 41 aparțin unor cadre didactice universitare din Craiova, 8 unor cadre
didactice universitare din țară, 4 unor cadre didactice universitare din străinătate
(3 din Franța, 1 din Italia).
Cele 53 de articole sunt: 20 în română, 6 în engleză, 12 în franceză, 2 în
germană, 9 în italiană și 4 în spaniolă.
Volumul se încheie cu 4 prezentări (pp. 415–426), 3 în română, una în engleză.
30 Elena Pîrvu
care 35 aparțin unor cadre didactice universitare și unor cercetători din Craiova,
7 unor cadre didactice universitare din țară, 4 unor cadre didactice universitare din
străinătate (două din Franța, 1 din Italia, 1 din Macedonia).
Volumul se încheie cu 5 prezentări (pp. 383–400), una în română, una în
engleză, 1 în franceză, două în italiană.
străinătate (1 din Algeria, 1 din Austria, 1 din Franța, 1 din Spania).
Cele 29 de articole sunt: 15 în română, 3 în engleză, 6 în franceză, una în
germană și 4 în italiană.
Volumul se încheie cu 6 prezentări (pp. 276–294), 3 în română, una în franceză,
două în italiană.
1.5.4. În ce privește seria Lingvistică din anul 2009, aceasta conține 49 de
didactice universitare din străinătate (2 din Albania, 2 din Algeria, 1 din Franța,
1 din Italia).
Volumul se încheie cu 8 prezentări (pp. 424–443): 2 în română, 1 în engleză,
1 în franceză, 3 în italiană, 1 în spaniolă.
1.6. Anul 2010 este anul în care iese la pensie doamna prof. univ. dr. Doina
Negomireanu, ceea ce înseamnă că volumul aferent anului 2010 (anul XXXII) al
Analelor Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică va fi realizat
de un nou Comitet de redacție. Acesta este alcătuit din: Cristiana-Nicola Teodorescu –
redactor-șef, Elena Pîrvu – redactor-șef adj., Ovidiu Drăghici și Melitta Szathmary –
secretari de redacție, Michel Francard (Universitatea din Louvain-la-Neuve), Laurent
Gautier (Universitatea din Dijon), Maria Iliescu (Universitatea din Innsbruck),
Ileana Oancea (Universitatea de Vest din Timișoara), Elena Prus (Universitatea din
Chişinău), Marius Sala (Academia Română Bucureşti), Fernando Sánchez Miret
(Universitatea din Salamanca), Flora Șuteu (Universitatea din Craiova), Federico
Vicario (Universitatea din Udine), Ioana Murar, Gabriela Scurtu, Nicolae Panea,
Ștefan Vlăduțescu (ultimii patru de la Universitatea din Craiova) – membri.
Volumul conține 43 de articole (pp. 13–384), din care 27 aparțin unor cadre
didactice universitare și unor cercetători din Craiova, 11 unor cadre didactice
universitare din țară, 5 unor cadre didactice universitare din străinătate (1 din Albania,
1 din Franța, 1 din Kazakhstan, 1 din Macedonia, 1 din Spania).
Cele 43 de articole sunt 18 în română, 7 în engleză, 7 în franceză, 1 în

Volumul se încheie cu 5 prezentări (pp. 385–397), două în română, una în
engleză, una în italiană și 1 în spaniolă.
În acest număr toate articolele au rezumat și 3 cuvinte-cheie în limba engleză.
1.7. Acest punct este dedicat prezentării volumelor aferente anilor 2011 (anul
XXXIII), 2012 (anul XXXIV) și 2013 (anul XXXV) ale Analelor Universităţii din
Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică.
Anul 2011 înseamnă un moment de cotitură pentru Analele Universităţii din
Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică. Din punct de vedere formal, începând cu
acest număr, prenumele și numele tuturor autorilor este însoțit de numele instituției de
apartenență și de adresa de e-mail. De asemenea, rezumatele care însoțesc articolele și
cele 3 cuvinte-cheie sunt redactate în limbile engleză și română.
Comitetul de redacție care realizează aceste volume este compus din:
Cristiana-Nicola Teodorescu – redactor-șef, Elena Pîrvu – redactor-șef adj., Oana-
Adriana Duţă  secretar general de redacţie, Ovidiu Drăghici, Melitta Szathmary –
secretari de redacție; Paul Danler (Universitatea din Innsbruck), Michel Francard
(Universitatea din Louvain-la-Neuve), Laurent Gautier (Universitatea din Dijon),
Maria Iliescu (Universitatea din Innsbruck), Antonio Lillo (Universitatea din
Alicante), Brian Mott (Universitatea din Barcelona), Ileana Oancea (Universitatea
de Vest din Timișoara), Elena Prus (Universitatea din Chişinău), Marius Sala
(Academia Română, Bucureşti), Fernando Sánchez Miret (Universitatea din
Salamanca), Flora Şuteu (Universitatea din Craiova), Federico Vicario
(Universitatea din Udine), Ioana Murar, Gabriela Scurtu, Nicolae Panea, Ștefan
Vlăduțescu (ultimii patru de la Universitatea din Craiova) – membri.
care 17 aparțin unor cadre didactice universitare și unor cercetători din Craiova, 15
unor cadre didactice universitare din țară, 15 unor cadre didactice universitare din
străinătate (două din Albania, două din Algeria, una din Finlanda, una din Franța,
una din Iran, 3 din Kazakhstan, una din Macedonia, două din Nigeria, două din
Spania).
Volumul se încheie cu 7 prezentări (pp. 494–512), una în română, două în
engleză, 3 în franceză și una în spaniolă.
care 10 aparțin unor cadre didactice universitare din Craiova, 13 unor cadre
didactice universitare din țară, 10 unor cadre didactice universitare din străinătate
(două din Albania, 1 din Argentina, una din Egipt, două din Finlanda, 1 din Grecia,
una din Moldova, una din Nigeria, 1 din Spania).
italiană, 4 în spaniolă.
32 Elena Pîrvu
Volumul se încheie cu 9 prezentări (pp. 361–383): 3 în română, una în

engleză, una în franceză, 4 în italiană.
cercetători din Craiova, 12 unor cadre universitare din țară, 6 unor cadre didactice
universitare din străinătate (1 din Albania, 1 din Coasta de Fildeș, una din Finlanda,
una din Grecia, 2 din Italia și două din Spania).
germană, 10 în italiană, două în spaniolă.
Volumul se încheie cu 6 prezentări (pp. 364–379): două în română, una în
engleză, 3 în italiană.
1.8. La acest punct prezentăm volumele aferente anilor 2014 (anul XXXVI),
2015 (anul XXXVII) și 2016 (anul XXXVIII) ale Analelor Universităţii din
Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică.
În acești ani, comitetul de redacție suferă mici modificări. În 2014, intră în
comitetul de redacție Alessio Cotugno, de la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția,
iar în 2015, Francesca Malagnini, de la Universitatea pentru Străini din Perugia.
care 14 aparțin unor cadre didactice universitare și unor cercetători din Craiova, 11
unor cadre didactice universitare și unor doctoranzi din țară, 8 unor cadre didactice
universitare din străinătate (două din Albania, una din Finlanda, una din Germania,
una din Irak, una din Singapore și 2 din Spania).
germană, 10 în italiană, 2 în spaniolă.
Volumul se încheie cu 7 prezentări (pp. 344–363): 4 în română, una în
italiană și două în spaniolă.
străinătate (una din Camerun, una din Elveția, 1 din Franța, una din Rusia, 3 din
Singapore și una din Spania).
Volumul se încheie cu 7 prezentări (pp. 423–444): una în română, una în
engleză, două în franceză, două în italiană și una în spaniolă.
didactice universitare din străinătate (una din Albania, una din Bulgaria, una din
Rusia, două din Singapore și 5 din Ucraina).
italiană, una în spaniolă.
Volumul se încheie cu 4 prezentări (pp. 292–301): una în română, una în

engleză, două în italiană.
1.9. La acest punct prezentăm volumele aferente anilor 2017 (anul XXXIX),
2018 (anul XL) și 2019 (anul XLI) ale Analelor Universităţii din Craiova. Seria
Ştiinţe filologice. Lingvistică.
În acești ani, comitetul de redacție suferă mici modificări, unele, din păcate,
din cauză de deces. Astfel, în cursul anului 2017, din motive de sănătate, se retrage
prof. univ. dr. Gabriela Scurtu (28.01.1949 – 16.06.2018), în locul său fiind cooptată
Cecilia Mihaela Popescu. În cursul anului 2018 ne părăsește academicianul Marius
Sala (8.09.1932 – 19.08.2018).
4 unor cadre didactice universitare și unor doctoranzi din țară, 20 unor cadre didactice
universitare din străinătate (una din Bulgaria, una din Kazakhstan, 2 din Nigeria, 2 din
Rusia, 2 din Singapore, una din Slovacia, 2 din Spania și 9 din Ucraina).
italiană, 3 în spaniolă.
Volumul se încheie cu 11 prezentări (pp. 439–465), 4 în română, 5 în engleză,
2 în italiană.
străinătate (1 din Bulgaria, 4 din Kazakhstan, 3 din Italia, 3 din Rusia, una din
Singapore, 9 din Ucraina).
germană, 3 în italiană, una în spaniolă.
Volumul se încheie cu 9 prezentări (pp. 459–482): 3 în română, două în
engleză, 2 în italiană.
didactice universitare din străinătate (1 din Kosovo, 1 din Nigeria, una din Rusia,
3 din Singapore, 3 din Spania, 10 din Ucraina).
Volumul se încheie cu 14 prezentări (pp. 478–509): 6 în română, două în
engleză, 4 în italiană, 2 în spaniolă.
1.10. Acest punct este dedicat prezentării volumelor aferente anilor 2020
(anul XLII) și 2021 (anul XLIII) ale Analelor Universităţii din Craiova. Seria
Ştiinţe filologice. Lingvistică.
Mai întâi, trebuie să amintim că la începutul lui 2020 ne părăsește prof. univ.
dr. Maria Iliescu (1.06.1927–21.01.2020).
34 Elena Pîrvu
Apoi, anii 2020 și 2021 înseamnă un nou moment de cotitură pentru Analele
Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică. Începând cu anul
2020, revista dispune de un comitet științific și de un comitet de redacție.
Comitetul științific al volumelor 2020 și 2021 este format din Alessio Cotugno
(Universitatea Ca’ Foscari din Veneția), Paul Danler (Universitatea din Innsbruck),
Michel Francard (Universitatea din Louvain-la-Neuve), Laurent Gautier
(Universitatea din Dijon), Antonio Lillo (Universitatea din Alicante), Francesca
Malagnini (Universitatea pentru Străini din Perugia), Brian Mott (Universitatea din
Barcelona), Ileana Oancea (Universitatea de Vest din Timişoara), Fernando
Sánchez Miret (Universitatea din Salamanca), Oleksandra Romaniuk (Universitatea
Națională „Academia Maritimă Odessa”), Federico Vicario (Universitatea din Udine),
Walter Zidarič (Universitatea din Nantes).
Cele două volume pe care le prezentăm la acest punct au fost realizate de un
comitet de redacție alcătuit din: Cristiana-Nicola Teodorescu  redactor-şef, Elena
Pîrvu  redactor-şef adjunct, Oana-Adriana Duţă  secretar general de redacţie,
Bogdana Crivăț, Ovidiu Drăghici, Nicolae Panea, Cecilia Mihaela Popescu, Melitta
Szathmary, Titela Vîlceanu și Ştefan Vlăduţescu  membri.
De asemenea, cum am afirmat la începutul comunicării noastre, începând cu
anul 2020, revista are și un ISSN online. Începând cu anul 2021, revista dispune si
de indicele DOI: 10.52846/aucssflingv.
1.10.1. Seria Lingvistică din anul 2020 conține 39 de articole (pp. 13–499),
din care 12 aparțin unor cadre didactice universitare și unor cercetători din Craiova,
străinătate (1 din Finlanda, 2 din Italia, 1 din Polonia, 2 din Rusia, 3 din Singapore,
13 din Ucraina).
1 în italiană.
articole (pp. 13–477), din care 12 aparțin unor cadre didactice universitare din
Craiova, 6 unor cadre didactice universitare din țară, 22 unor cadre didactice
universitare din străinătate (1 din Albania, 1 din Irak, 3 din Kazakhstan, 1 din
Polonia, 3 din Singapore, 1 din Slovenia, 1 din Spania, 11 din Ucraina).
1 în italiană.
2. În ce privește vizibilitatea internațională, prima observație este aceea că, în

anul 2007, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică au
fost clasificate în categoria C a European Science Foundation, European Reference
Index for the Humanities (ERIH), în peridoada 2007–2015 fiind clasificate în

categoria ERIH NAT3.
Seria Lingvistică a Analelor Universităţii din Craiova este, de asemenea,
prezentă în următoarele baze de date:
 din 2008 – în prezent: în baza de date CEEOL4;
 din 2008 – în prezent: în baza de date MIAR5;
 din 2011 – în prezent: în baza de date Worldcat6;
 din 2011 – în prezent: în baza de date SCOPUS7;
 din 2016 – în prezent: în baza de date ERIH Plus8.
3. Încheiem prezentarea noastră cu câteva date referitoare la impactul pe care îl

au Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică în plan științific.
Astfel, în ce privește indicele de impact, în perioada 2017–2021, Analele
Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică sunt pe o linie ușor
ascendentă.
Conform https://www.scopus.com/sourceid/21100203101 (accesat în 30 mai
2022), pentru perioada 2017–2021, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe
filologice. Lingvistică au următoarele CiteScore și Cited:
Tabel 1
Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică
2017 2018 2019 2020 2021
CiteScore 0.2 0.1 0.2 0.2 0.2
Cited 12 10 12 8 9
Indicele ICDS pentru Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică,
calculat anual de baza de date MIAR (Information Matrix for the Analysis of Journals)9, pentru
perioada 2017–2021, este:
Tabel 2
Indicele ICDS pentru Analele Universităţii din Craiova.
Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică
2017 2018 2019 2020 2021
7,8 7,8 7,9 7,9 7,9
Conform SJR Scimago Journal & Country Rank 10, Analele Universităţii din Craiova.
Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică au H Index 4.
3
A se vedea https://www2.esf.org/asp/ERIH/Foreword/search.asp, accesat în 30 mai 2022.
4
A se vedea https://www.ceeol.com/search/journal-detail?id=354, accesat în 30 mai 2022.
5
A se vedea http://miar.ub.edu/issn/1224–5712, accesat în 30 mai 2022.
6
A se vedea https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=1224–5712, accesat în
30 mai 2022.
7
A se vedea http://www.scopus.com, accesat în 30 mai 2022.
8
A se vedea https://kanalregister.hkdir.no/publiseringskanaler/erihplus/periodical/info.action?id-
=482989, accesat în 30 mai 2022.
9
A se vedea http://miar.ub.edu/issn/1224–5712, accesat în 30 mai 2022.
36 Elena Pîrvu
Bibliografie
Bălan, Nina, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică, Anul
XXXVIII, nr. 1–2, 2016, în Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe
filologice. Lingvistică, Anul XXXIX, nr. 1–2, 2017, pp. 439–440.
Bălan, Nina, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică, Anul
XXXIX, nr. 1–2, 2017, în Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice.
Lingvistică, Anul XL, nr. 1–2, 2018, pp. 459–460.
Pîrvu, Elena, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică, Anul
XLI, nr. 1–2, 2019, în Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice.
Lingvistică, Anul XLII, nr. 1–2, 2020, pp. 515–516.
Pîrvu, Elena, Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică, Anul
XLII, nr. 1–2, 2020, în Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice.
Lingvistică, Anul XLIII, nr. 1–2, 2021, pp. 490–492.
http://miar.ub.edu/issn/1224–5712.
http://webs.uvigo.es/vialjournal/erih linguistics initial_list__2007.pdf.
https://kanalregister.hkdir.no/publiseringskanaler/erihplus/periodical/info.action?id=482989.
https://litere.ucv.ro/litere/node/127.
https://www.ceeol.com/search/journal-detail?id=354.
https://www.worldcat.org/search?qt=worldcat_org_all&q=1224–5712.
https://www2.esf.org/asp/ERIH/Foreword/search.asp.
10
A se vedea https://www.scimagojr.com/journalsearch.php?q=21100203101&tip=sid&clean=0,
accesat în 30 mai 2022.
DIN ISTORIA „REVISTEI ARHIVELOR” (1924–1989)
ANEMARI MONICA NEGRU
Abstract: The Journal of the Archives was founded in 1924 by Constantin Moisil,
a university professor, academician, and director of the State Archives. The
historian and archivist Aurelian Sacerdoțeanu continued its coordination and
published five volumes in 1938–1947, but later the Communist regime abolished
the journal for a decade.
The Journal of the Archives was the State Archives’ official publication. It had
many of the organization and operation issues of this institution both in the
Capital and in its regional branches. It also had a variety of studies in archiving,
chronology, diplomacy, genealogy, heraldry, numismatics, paleography, and
sphragistics, studies regarding the peculiarities of the scientific preservation
and capitalization of historical documents, homage volumes, bibliographies, and
reports. Hundreds of documents, catagraphs, terms, inscriptions, manuscripts,
etc. have been published in this journal.
During Communist Romania, The Journal of the Archives resumed its
publication in 1958, with a new series, including various socialist propaganda
materials, but also valuable archival works.
Along with great historians, philologists, university professors, members of the
Romanian Academy, such as Bogdan Petriceicu Hasdeu, Dimitrie Onciul,
Nicolae Iorga, many archivists published valuable studies in The Journal of the
Archives. They are: Emil Vârtosu, Ștefan Meteș, Teodor Bălan, Mihai Regleanu,
Mihail Fănescu, Ștefan Hurmuzache, Tudor Mateescu, Marcel Ciucă. Articles
written by archivist ladies Maria Holban, Elena Limona, Maria Dogaru,
Mioara Tudorică, Ioana Burlacu, etc. also appeared in this journal, and some
were inspired by women’s history.
Key words: journal, documents, State Archives, archivists.
I. Despre instituția Arhivele Statului și „Revista Arhivelor”
Geneza instituţiei arhivelor românești a avut loc la 1 mai 1831 în Ţara

Românească şi 1 ianuarie 1832 în Moldova, când au intrat în vigoare Regulamentele
Organice, care prevedeau înfiinţarea Arhivelor Statului, în cadrul Ministerului

Consilier superior, Arhivele Naționale ale României; e-mail: amonicanegru@yahoo.com

38 Anemari Monica Negru
Instrucţiunii şi Cultelor. În contextul unirii Principatelor Române, s-a produs şi

unificarea arhivelor, la 4 aprilie 1862 s-a format Direcţia Generală a Arhivelor
Statului la Bucureşti, iar la 31 octombrie 1864, s-a adoptat primul Regulament de
organizare a Arhivelor Statului.
În ceea ce privește publicațiile arhiviștilor, în 1860, Petre Teulescu, funcționar la
Arhivele Statului, a început să editeze Arhiva Română. Documente istorice, în
1866 apărea la București „Revista Arhivelor Statului Român” 1, iar primul care a
publicat cataloage cu actele și documentele din depozitele Arhivelor Statului sub
denumirea de Revista istorică a Arhivelor României. Indice de documente aflate la
Arhivele Statului și nepublicate încă a fost Constantin Aricescu, directorul instituției în
anii 1871–18762. A continuat Bogdan Petriceicu Hașdeu, care a condus Arhivele
Statului 25 de ani (1876–1900) și a editat Cuvente den bătrâni și Arhiva istorică a
României.
După Marea Unire din 1918, sub conducerea lui Dimitrie Onciul, în anii
1900–1923 instituția arhivelor s-a descentralizat prin organizarea de arhive sucursale în
teritoriile unite, la Cluj, Chișinău și Cernăuți. Prin adoptarea Legii arhivelor din
1925 s-a organizat Direcţia Generală a Arhivelor Statului (DGAS) la Bucureşti şi
direcţiile regionale.
Angajații arhivelor erau direct interesați să salveze și să valorifice științific
documentele păstrate, dar numărul salariaţilor Arhivelor Statului a fost în general
redus, în ușoară evoluție, în anul 1926 ajunsese la 163, a rămas relativ acelaşi şi în
anii ’30 şi ’40. În anul 1951, arhivele au fost reorganizate şi au trecut de la Ministerul
Învăţământului Public la Ministerul Afacerilor Interne. Noul for tutelar urmărea
extinderea sarcinilor Arhivelor Statului, de la preluarea doar a arhivelor istorice mai
vechi de 30 de ani, la evaluarea arhivelor de la întreprinderi şi „scoaterea la lumină
a informaţiei ţinută ascunsă de istoriografia burgheză”4. În consecinţă, a crescut
numărul organizaţiilor arhivistice din ţară de la 10, câte erau în 1945, la 70, iar
numărul posturilor în Bucureşti a ajuns la 805.
Raportul dintre personalul ştiinţific şi cel administrativ al Arhivelor
Naționale a fost de aproape 3:1 în favoarea personalului ştiinţific, deci numărului
redus de specialişti în arhivistică, i se adăuga şi lipsa personalului tehnic. Situaţia s-a
schimbat ulterior, în paralel cu creşterea arhivei şi mai ales a interesului ştiinţific,
economic şi, posibil, politic pentru Fondul Arhivistic Național6.
Necesitatea educării personalului arhivelor a fost un obiectiv esențial al
conducerii instituției arhivelor. Astfel, în 1924, datorită eforturilor lui Constantin
1
Bibliografia arhivisticii românești, Direcția Generală a Arhivelor Statului (în continuare
DGAS), București, 1969, p. 76.
2
Constantin Moisil, Arhivele Statului, în „Boabe de grâu”, An I, nr. X, decembrie 1930, p. 598.
3
Arhivele Statului –125 ani de activitate 1831 – 1956, DGAS, Bucureşti, 1957, p. 52.
4
Arhivele Naționale ale României (în continuare ANR), Serviciul Arhivelor Naționale Istorice
Centrale (în continuare SANIC), fond DGAS, dosar 129/1951, f. 27.
5
Ibidem, dosar 128/1951, f. 8; DGAS, Arhivele Statului…, p. 56.
6
ANR, SANIC, fond DGAS, dosar 2/1948, f. 48 – 9.
Din istoria „Revistei Arhivelor” (1924–1989) 39
Moisil7, director al Arhivelor Statului în anii 1923–1938, s-a înfiinţat Şcoala

Practică de Arhivari – Paleografi, o instituţie asemănătoare cu cele existente la
Paris, Madrid, Veneţia, Leningrad, Vatican sau Liverpool. Aceasta a funcţionat pe
lângă Direcția Generală a Arhivelor Statului, care-i punea la dispoziţie localul,
biblioteca şi materialul didactic. Sarcina şcolii era de a pregăti personalul de
specialitate necesar arhivelor, registraturilor diferitelor autorităţi şi funcţionari
speciali pentru bibliotecile publice8. Activitatea Şcolii de Arhivistică a fost
remarcabilă: 729 de absolvenţi în perioada 1924–1938, din care 28 au obţinut
diploma cu lucrări originale, întocmite după migăloase cercetări în arhivă (numărul
licenţiaţilor nu era totuşi mic în comparaţie cu École des Chartes, care în primii
14 ani avea mai puţin de 25 diplomaţi, dar mai mulţi absolvenţi)9. Școala a fost
desfiinţată în anul 1941, reînfiinţată în 1942, iar în 1950 a devenit o secţie a Facultăţii
de Istorie din Bucureşti (la sfârşitul anilor ’70 a dispărut şi această secţie).
Este de reţinut că aproape toţi funcţionarii din arhive (excepţia o constituiau
servitorii) aveau studii medii sau chiar superioare, situaţie demonstrabilă chiar din
anul 1901 sau în 191310. În 1948, toate funcţiile de la director, la paleograf, erau
ocupate de absolvenţi ai facultăţilor de litere, teologie, geografie şi drept, fiind
înregistrate doar două cazuri cu bacalaureat şi unul cu studii neterminate. Situaţia era
asemănătoare în 1951, unde nu mai apar licenţiaţii în teologie11.
În anii ’60, completarea cunoştiinţelor de specialitate arhivistică se făcea în
cadrul DGAS, prin cursuri de 3 ani, încheiate cu o lucrare ştiinţifică şi susţinerea
unui examen. Este adevărat că la aceste cursuri se studiau: „principiile de bază ale
arhivisticii socialiste, arhivistica românească în anii regimului democraţiei populare,
statul în feudalism, capitalism şi democraţie populară”, dar şi activităţi specifice
meseriei, precum „prelucrarea tehnico-ştiinţifică a materialului documentar, evidenţa,
expertizarea, completarea depozitelor Arhivei Naţionale, păstrarea şi conservarea,
folosirea multilaterală a materialelor documentare, arhive speciale, activităţi de
îndrumare şi control, ştiinţe auxiliare şi limbi străine”12. Abia la 28 martie 1980 s-a
organizat Centrul de Perfecţionare Arhivistică, care s-a transformat în anul 1992 în
Şcoala Naţională de Perfecţionare Arhivistică.
În anii ’50 şi ’60, arhiviştii aveau repartizate muncă de teren şi depozit (40%
din timp) şi muncă ştiinţifică. În cadrul primului tip de sarcină, ei trebuiau să
cerceteze toate instituţiile deţinătoare sau generatoare de arhivă, să opereze preluări
7
Constantin C. Moisil (8 decembrie 1876, Năsăud – 20 octombrie 1958, București) a fost
profesor de istorie, arheolog și numismat român. A fost directorul Cabinetului Numismatic al
Academiei, părintele numismaticii românești, punând bazele primei școli din România, care studiază
monedele. De asemenea, a fost și directorul Arhivelor Statului, înființând Revista Arhivelor în 1924.
În anul 1948 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
8
Laurenţiu Mera, Îndreptar arhivistic pentru personalul care creează, păstrează şi foloseşte
documente, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2001, p. 247.
9
ANR, SANIC, fond Şcoala de Arhivistică, dosar 20/1938, f. 116.
10
ANR, SANIC, fond DGAS, dosar 7/1913, f. 20 – 21.
11
Ibidem, dosar 128/1951, f. 44 – 48.
12
Ibidem, dosarele 119/1955, f. 9, 45/1961, f. 106, 104/1961, f. 25.
şi selecţionări, iar în depozite să sistematizeze, să claseze, să inventarieze şi să

restaureze fondurile primite. Munca ştiinţifică presupunea evidenţa și indexări de
documente pe fonduri, fişarea lor, inventarierea manuscriselor, a sigiliilor, liste de
selecţionare, eliberarea certificatelor de vechime, organizarea de expoziţii şi de
cursuri interne pentru pregătirea personalului, redactarea de lucrări de
specialitate13. În acest sens, se cerea arhiviştilor de la fiecare serviciu să contribuie
cu articole şi informări la „Revista Arhivelor”, să scrie cel puţin un articol pe an14.
În anii ’50, arhiviştii scriau frecvent articole în „Revista Arhivelor”, colaborare
pentru care erau plătiţi (pentru 40 000 semne, 900 lei, se reţinea impozit de 2%)15.
Aurelian Sacerdoţeanu16 (1904–1976), persoană emblematică a instituției
arhivelor, a subliniat de multe ori că atribuţiile arhivistului sunt mai multe şi mai
grele decât ale istoricilor şi anume: a) de ordin ştiinţific, pentru a pregăti inventare,
cataloage, ghiduri de arhive, ediţii de documente, şi b) de ordin tehnic, pentru a
alege, clasa, păstra şi comunica materialul arhivistic. El considera că: „Un arhivist
complet este cel care trebuie să îndeplinească o muncă de hamal pentru a aşeza
documentele la locul lor, o muncă de chimist şi de fizician pentru restaurarea şi
conservarea documentelor şi [...] în sfârşit, abia acum vine munca arhivistului,
care i se recunoaşte în deobşte: cunoaşterea cuprinsul actelor ce va avea sub paza
sa şi evidenţierea lui. Arhivistul, după ce a salvat arhiva, are datoria să o facă
utilă: prin clasare şi inventariere, prin crearea posibilităţii pentru cercetător de a
şti că există informaţia pe care o caută şi că o poate avea repede”17.
În ceea ce privește publicațiile arhiviștilor, Constantin Moisil a cerut acordul
Ministerului Instrucțiunii pentru a edita o publicație semestrială a Arhivelor Statului:
„1924, mai 16 (București). Raport al lui Constantin Moisil, directorul Arhivelor
Statului, către Ministerul Instrucțiunii, privind apariția „Revistei Arhivelor”.
Oficial. Nr. 142. 1924, maiu 16
Ministrul Instrucțiunii
Spre a provoca o mișcare științifică în jurul Arhivelor Statului, am luat
inițiativa publicării unei reviste semestriale, intitulată „Revista Arhivelor”, la care
13
Ibidem, dosarele 1/1950, f. 26 – 27, 17/1952, f. 30, 104/1961, f. 19.
14
Ibidem, dosarele 6/1950, f. 99, 119/1955, f. 32, 102/1960, f. 3.
15
Ibidem, dosar 3/1958, f. 37.
16
Aurealian Sacerdoţeanu s-a născut la 20 decembrie 1904 în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea.
A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere (1923–1927), ale Şcolii Superioare de Arhivistică
(1925–1927) din Bucureşti, a beneficiat de un stagiu de specializare la Paris (1927–1929), iar în 1930
a obţinut doctoratul în istorie. A fost, timp de aproape două decenii, profesor la Şcoala Superioară de
Arhivistică (1929–1948), apoi la Institutul de Arhivistică (1948–1950). După desfiinţarea acestuia a
trecut la Catedra de Arhivistică din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1950)
unde a lucrat până la pensionarea sa în 1970. A îndeplinit timp de 15 ani, funcţia de director general
al Arhivelor Statului (1938–1953). Contribuţiile sale ştiinţifice sunt axate pe istoria evului mediu,
ştiinţele auxiliare ale istoriei, cu deosebire arhivistica, cronologia şi sigilografia, iar în publicistică, în
1941, a pus bazele revistei „Hrisovul” – Buletinul Școlii de Arhivistică, cu apariție anuală. Profesorul
Sacerdonţeanu a fost pensionat la vârsta de 65 de ani şi nu i s-a acordat calitatea de profesor
consultant, de care au beneficiat cei mai mulţi dintre colegii săi. A murit la 7 iunie 1976.
17
ANR, SANIC, fond Şcoala de Arhivistică, dosar 29/1941, f. 119.
colaborează funcționarii superiori ai acestei instituții atât din Direcția generală,

cât și din direcțiunile regionale, precum și alți intelectuali și erudiți ce se ocupă cu
studiul documentelor istorice.
Înaintându-vă primul număr al revistei, am onoarea a vă ruga, d-le ministru,
să binevoiți a sprijini publicațiunea noastră, acordându-se o subvenție sau făcând
un număr de abonamente pe seama ministerului”.
Dir. general,
(ss) Const. Moisil18
Despre necesitatea realizării unui organ de presă permanent al Arhivelor

Statul, Constantin Moisil a scris în diverse publicații, de exemplu în revista „Boabe
de grâu”: „...am început să public încă din primăvara anului 1924 o revistă de
specialitate: „Revista Arhivelor”, care urmărește promovarea tuturor științelor în
legătură cu materialul arhivistic: arhivistica, sigilografia, paleografia, diplomatica,
heraldica, instituțiile vechi românești, ș.a. Ea este un organ de promovare a
acestor științe și un periodic, unde funcționarii specialiști ai arhivelor să-și poată
publica cercetările lor”19.
În anii 1924–1937, Constantin Moisil a reușit să publice două volume,
numerele 1 – 7 ale „Revistei Arhivelor”, iar Aurelian Sacerdoţeanu a editat până în
1947 alte cinci volume ale revistei, ajungându-se astfel la 14 numere.
Fig. 1. Coperta primului număr al „Revista Arhivelor”, vol. I, nr. 1–3, 1924–1926.
18
ANR, SANIC, fond DGAS, dosar 924/1924, f. 152, manuscris.
19
„Boabe de grâu”, an I, nr. 10, decembrie 1930, pp. 592–601.
II. „Revista Arhivelor” în anii interbelici – autori și tematica articolelor
Inițial, publicația a integrat studii și comunicări privind problemele teoretice

și practice din domeniul arhivisticii, rubricile revistei fiind: articole, miscellaneea,
bibliografie, informații. Tematica studiilor publicate în „Revista Arhivelor” a fost
la început de specialitate: cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, numismatică,
paleografie, sigilografie, referitoare la particularitățile conservării și valorificării
științifice a documentelor istorice, volume omagiale, bibliografii, dări de seamă.
Acest orizont tematic al revistei s-a extins treptat la domeniul științelor auxiliare, al
istoriei, artei, autorii publicând studii privind geneza poporului român, întemeierea
statelor feudale, rolul și caracteristicile instituțiilor, evoluția economică, politică, socială
și culturală a națiunii române în context european, răscoale, războaie și revoluțiile
medievale, moderne, contemporane, formarea statului național unitar român.
Aurelian Sacerdoțeanu a susținut această tematică a revistei, astfel la 1 aprilie
1974, la serbarea semicentenarului „Revista Arhivelor”, afirma că:
„ – Am introdus rubrici mai categorice și expresive: articole, miscelanea,
bibliografie, informații – cronica arhivelor.
– Am stăruit în mod deosebit asupra problemelor de arhivistică spre a forma
un spirit arhivisticaproape inexistent atunci. Astfel au apărut cele dintâi studii de
arhivistică în literatura noastră. Socot și acum remarcabile cele venite din Cluj”20.
Interesul cercetătorilor față de această publicație a fost determinată în primul
rând de editarea a numeroase documente, transcrise integral, fragmentar sau
rezumate. Numai în primul număr al revistei au fost integrate 455 documente,
catagrafii, condici, manuscris, peste 1000 fiind în prima serie a publicației21.
Aurelian Sacerdoțeanu, începând din 1939, în fiecare număr al revistei a
publicat o bibliografie veche și nouă, totalizând 1283 de trimiteri22, care informa
cititorii asupra publicațiilor importante din domeniul arhivisticii, a științelor
auxiliare și istoriei. El a publicat și dările de seamă anuale ale Arhivelor Statului,
care transmiteau informații despre lucrări de arhivă, personal și salarizare, Muzeul
Arhivelor, Școala de Arhivistică, venituri și cheltuieli.
În volumul al III-lea, partea I a „Revistei Arhivelor”, șase numere apărute în
1936–1943, după o întrerupere de șapte ani a procesului editorial, au fost omagiale,
închinate personalităților care au prețuit arhivele: Alexandru I. Lăpedatu23, lui
20
Aurelian Sacerdoțeanu, Revista Arhivelor în anii 1938–1947. Proiecte și realizări, în
„Revista Arhivelor”, Anul LI (1974), volum XXXVI, p. 484.
21
Revista Arhivelor 1924–1985. Bibliografie tematică, DGAS, editor Mioara Tudorică,
București, 1988.
22
Constantin Bălan, „Revista Arhivelor” la 70 de ani de la apariție (1924–1989), în „Revista
Arhivelor”, București, 1994, nr. 1, p. 19.
23
„Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 6–8, 1936–1937.
Constantin Moisil24, Dimitrie Onciul25, Nicolae Iorga26, Bogdan Petriceicu Hașdeu27,

Constantin Aricescu28.
În „Revista Arhivelor” au publicat renumiți istorici și arhiviști români. Astfel,
în primele numere ale revistei editate de Constantin Moisil au publicat valoroșii
istorici, profesori universitari, membri ai Academiei Române: Nicolae Iorga – Un
mănunchi de documente prahovene29, Paul Gore, Arhivele30, Ion Bianu (președinte
al Academiei Române) – Visuri, gânduri și planuri din dinainte cu o jumătate de
secol pentru organizarea bibliotecilor, arhivelor și muzeelor țării31, Ioan Lupaș,
Un tabel statistic al arhivelor județene și orășenești din Transilvania32. Alți autori
a valoroase articole din revistă au fost: Andrei Veress, Gheorghe Ghibănescu,
Zenovie Păclișanu, Dan Simonescu, Dumitru Berciu, George D. Florescu, Emil
Condurachi, I.C. Filitti, Emanoil Hagi-Mosco, C.I. Karagja, Ilie Gheorghe ș.a.
Fig. 2. Cuprinsul „Revistei Arhivelor”, vol. III, nr. 6–8, 1936–1937.
24
Ibidem, vol. III, 2, nr. 8, 1939.
25
Ibidem, vol. IV, 1, 1940.
26
Ibidem, vol. IV, 2, 1941.
27
Ibidem, vol. V, 1, 1942.
28
Ibidem, vol. V, 2, 1943.
29
Ibidem, vol. I, nr. 1–3/1924–1926, pp. 3–7.
30
Ibidem, pp. 8–20.
31
Ibidem, vol. II, nr. 4–6/1927–1929, p. 265.
32
Ibidem, vol. I, nr. 1–3/1924–1926, pp. 73–76.
Numeroase articole au fost scrieri ale arhiviștilor, istorici angajați la Arhivele

Statului: Ștefan Meteș, directorul Arhivelor Statului din Cluj (1922–1947), membru
corespondent al Academiei Române, un articol al său publicat în „Revista Arhivelor”
fiind: Populația maghiară din Transilvania33, Sever Zotta, directorul Arhivelor
Statului din Iași în anii 1912–1934, care a scris Despre neamul cantemireștilor34,
Gheorghe Ungureanu (directori al Arhivelor Statului Iași în anii 1941–1969),
Teodor Bălan (director al arhivelor din Bucovina), Nicolae Gh. Dinculescu
(Arhivele Olteniei), Ioachim Miloia (director al arhivelor din Banat), Damian
P. Bogdan, Ilie Minea, Ștefan Hurmuzache, Emil Vârtosu ș.a.
Fig. 3. Salariații DGAS în 1943: prof. univ. Aurelian Sacerdoțeanu, directorul Arhivelor
Statului, I.C. Dobrescu, director adjunct, Georgeta Fințescu, I.R. Mircea, Maria
Dumitrescu, Georgeta Lumitraru, Ion Comănescu, Claudia Mihăilescu, Florica Moisil
Condurachi, Gh. Vlăsceanu, I. Fănuică, Mihail Regleanu, C. Dinu, I. Vârtosu.
Sursa: ANR, SANIC, fond familial Aurelian Sacerdoteanu, dosar 881, f. 1.
33
Ibidem, vol. IV, nr. 1, 1940, pp. 69–99.
34
Ibidem, pp. 61–72, 204–209, 316–327.
III. Despre starea „Revistei Arhivelor” în epoca României comuniste

Prima serie a „Revistei Arhivelor” a luat sfârșit în anul 1947, autoritățile
comuniste suspendând publicația până în 1958. În anii 1958–1970, în noua serie,
revista a apărut de două ori pe an, iar din 1971 editarea ei a fost trimestrială, în anii
1973, 1977 și 1979 fiind tipărite și numere-supliment, închinate Revoluției de la 1848,
împlinirii 100 de ani de la Războiul de Independență și a Marii Uniri din 191835.
Fig. 4. 1958, București. Coperta „Revistei Arhivelor”, serie nouă, an I (1958), nr. 1,
cu fotografia mănăstirii „Mihai Vodă”,
unde a fost sediul Arhivelor Statului în perioada 1900–1916.
În anii dictaturii comuniste, structura „Revistei Arhivelor” a fost stabilită astfel:

I. Documentele zilelor noastre (documentele de partid).
II. Studii, comunicări, articole
– istorie: studii grupate cronologic, pe secole, iar în cadrul fiecărui secol
ordonare alfabetică pe autori.
35
Constantin Bălan, op. cit., pp. 20, 21.
– arhivistică: legislație, teorie și practică, prezentări de fonduri, prețuitori ai

arhivelor.
– științe speciale: istoria instituțiilor, istoria dreptului, diplomatică, paleografie,
heraldică, genealogie, cronologie, codicologie, cartografie, biblioteconomie,
numismatică, medalistică, geografie istorică, miniaturistică, filigranologie. În
cadrul fiecărei științe ordonarea alfabetică pe autori.
III. Documente: ordonate cronologic.
IV. Instrumente de lucru: bibliografii, glosare, liste de documente, indicatoare-
nomenclatoare publicate pentru documente din diferite ramuri de activitate,
recenzii și prezentări ordonate alfabetic pe autori.
Din comitetul de redacție al „Revistei Arhivelor” în anii ’60 făceau parte:
Vasile Arimia – redactor șef, Florin Boeraș, Ioan Leonte, Ion Mărcuș, Mihai
Regleanu, Maria Soveja, Gheorghe Ungureanu. Pentru îmbogățirea patrimoniului
arhivistic, în anii 1964–1972, peste 100 de arhiviști au făcut investigații în 15 state
și au realizat sute de xerografii și fotografii ale unor documente importante36.
De remarcat creșterea numărului istoricilor și arhiviștilor, a colaboratorilor
din toată țara. Astfel, de la Iași, alături de Gheorghe Ungureanu, Constantin Turcu,
Gheorghe Balica, Dumitru Ivănescu și alți arhiviști, au colaborat profesorii și
cercetătorii: Valerian Popovici, Gheorghe Platon, Nicolae Corivan, Constantin
Botez, Ioan Saizu, L. Eșanu ș.a. De la Cluj s-au publicat studii valoroase semnate
de Sigismund, Jakó, Francisc Pall, Ioody Paul. De asemenea, de la Năsăud Ion
Rusu, de la Tg. Mureș Ioan Ranca și L. Moldovan, de la Timișoara Moț Tiberiu,
Andrei Caciora și Eugen Glück, de la Sibiu N. Nistor, de la Baia Mare Vasile
Căpâlnean și Ioan Sabău, de la Suceava V. Miron și G. Irimescu, de la Brăila
Nicolae Mocioiu, de la Vrancea G. Gonceau, iar din Oltenia – Ileana Petrescu, Nicolae
Chipurici, Alexandru Bălintescu, Mite Măneanu au scris despre meleagurile lor și
au transcris documente necunoscute. De la Institutul „Nicolae Iorga”, profesori de
la facultățile de istorie și din alte instituții au colaborat: Dumitru Berciu, Virgil
Cândea, Augustin Deac, Dan Berindei, Stan Apostol, Alexandru Porțeanu, Gheorghe
Georgescu-Buzău, Nicolae Ciachir, Constantin Corbu, Florin Constantiniu, Mihai
Retegan ș.a.
De reținut articolele valoroase publicate în „Revista Arhivelor” de
academicianul Andrei Oțetea – Legenda expatrierii lui T. Vladimirescu după pacea
de la București (181237) și Influența Moldovei și Țării Românești asupra politicii
Porții38, C.C. Giurescu, Ștefan Pascu, Panait I. Panait – Constantin Vodă
Brâncoveanu în contextul contemporaneității sale românești39, Ioan Ranca, Acțiuni
românești după adunarea de la Blaj din septembrie 1848. Contribuții
documentare40, Virgiliu V. Teodorescu, Simboluri ale cinstirii dedicate lui Mihai
36
Constantin Bălan, op. cit., p. 24.
37
„Revista Arhivelor”, An II (1959), nr. 2, pp. 77–83.
38
Ibidem, An III (1960), nr. 1, pp. 49–56.
39
Ibidem, An LXV (1988), vol. L, nr. 3, p. 241–253.
40
Ibidem, nr. 1, pp. 135–140.
Eminescu. Mărturii documentare41, Gheorghe Untaru, Iarmaroacele din ținuturile

sudice ale Moldovei între anii 1800–1864, Ștefan Pascu, 1 Decembrie 191842, prof.
Mihai Guboglu despre documentele turcești și ale arhivistului Dumitru Limota
despre cele grecești, ș.a.
Fig. 5. Coperta „Revistei Arhivelor”, An LIV (1977), vol. XXXIX, nr. 3.
În anii ’70 – ’80, autoritățile comuniste au accentuat politizarea revistei, care

reproducea din primele pagini expozeurile dictatorului și continua cu multe studii
fără valoare istorică. Chiar și în aceste condiții, unii cercetători au publicat în
„Revista Arhivelor” studii istorice valoroase în „Revista Arhivelor”: prof. Ștefan
Ștefănescu, Mircea cel Mare – apărător al românilor și al Europei la Dunărea de
Jos43, Valeriu Veliman, O cronică turcească despre domnia lui Mircea cel Mare44,
Dumitru Zaharia, Formarea și continuitatea poporului român în operele unor istorici
italieni45, Vasile Cărăbiș – 150 de ani de la aparitia „Gazetei Transilvaniei”,
Constantin Corbu, 1888 – prima răscoală generală a țărănimii din România în
41
Ibidem, An LXVI (1989), vol. LI, nr. 2, pp. 212–220.
42
Ibidem, An XI (1968), nr. 2, pp. 3–10.
43
„Revista Arhivelor”, An LXIII (1986), vol. XLVIII, nr. 3, pp. 264–271.
44
Ibidem, nr. 4, pp. 372–385.
45
Ibidem, An LXV (1988), vol. L, nr. 1, pp. 51–56.
epoca modernă46, C.C. Giurescu, Al VII-lea Congres de istorie turcă47 și mulți alții.
De asemenea, au fost publicate și câteva articole cu tematică feministă, precum:
Societatea de binefacere a femeilor române de Constantin M. Boncu48, Elena
Ghica – interpretă în prima piesă de teatru jucată în limba română (1816) de
Marcel Ciucă49 ș.a.
IV. Despre femeile-autoare ale „Revistei Arhivelor”
Femei cu diferite profesii, în special arhiviste, cercetătoare, jurnaliste, au

contribuit cu lucrări personale, inedite și valoroase la editarea „Revistei Arhivelor”.
Astfel, încă din anul 1926, în această revistă au fost publicate și studii ale unor
femei, prima autoare pe care o găsim în „Revista Arhivelor” fiind Elena Eftimiu,
cu articolele: Antimiia, fata vornicului Grigore Ureche. Contribuții documentare50
și Recensii51. În anii următori, în acest periodic au publicat și alte doamne, precum:
Zoe G. Balș52, Două acte de la Mihaiu Viteazul53, Maria Holban54, De la guivre de
Visconti, à la salamandre de Francois I55, Georgeta Fințescu, Institutul de fete
Santa Maria din Iași56, Elena Mureșan-Triteanu, Contribuții la istoria dreptului
românesc din Transilvania57, Din legăturile familiei nobile transilvane Petru Budai
46
47
Ibidem, An XLVIII (1971), vol. XXXIII, nr. 1, pp. 129–130.
48
Ibidem, An LII (1975), vol. XXXVI, nr. 4, pp. 464–467.
49
50
Ibidem, An II, nr. 3, 1926, pp. 370–372.
51
Ibidem, vol. II, nr. 4–5, 1927–1929, p. 254.
52
Fiica lui Gheorghe Balș, născută la 19 decembrie 1897. A făcut studii de drept, devenind
profesor al Universităţii din Cluj şi membru corespondent al Academiei Române. A decedat la Paris
în 10 ianuarie 1991 fiind înmormântată la Noisy-le-Roi. Cf. Sturdza, Mihail Dim., Familiile boiereşti
din Moldova şi Ţara Românească, Editura Simetria, Bucureşti, vol. I, 2004, p. 257.
53
„Revista Arhivelor”, vol. I, nr. 2, 1925, pp. 266–268.
54
Maria Holban (30 mai – dată incertă, există și varianta martie – 1901, București – 18
martie 1991, București) a fost fiica generalului Ştefan Holban, ataşat militar la Petersburg, guvernator
al Budapestei, ministru de război în guvernul Take Ionescu. A studiat medievistica occidentală,
publicând sau studiind documentele originale. Opera sa cuprinde mai multe studii despre Francisc I,
Erasmus de Rotterdam, Louise de Savoia, Margareta de Navarra, Lefèvre d’ Étaples, ș.a., sau traduceri. A
lucrat în cadrul Școlii de Arhivistică și Paleografie. Angajată, din 1949, la Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga” din Bucureşti, a colaborat la pregătirea marilor colecţii de documente, Documente
privind istoria României şi Călători străini despre Ţările Române, a susținut numeroase comunicări:
Cabală și antisemitism în secolul al XVI-lea, Jean Louis Carra și așa zisa istorie a Moldovei după
untext inedit, Profiluri consulare – Primii consuli francezi în țările române (1798–1816), Datarea și
interpretarea unor jetoane ale lui Francisc I pe bază de texte contemporane ș.a. Membru corespondent
al Academiei Române – consultat la 25 iulie 2022 sursele: Nicoleta Roman, Maria Holban, în „Revista
Istorică”, tom XXI, 2010, nr. 1–2, p. 137–165; https://www.academia.edu/7157658/Maria_Holban,
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Maria_Holban
55
„Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 6–7, 1936–1937, pp. 240–253.
56
Ibidem, vol. V, 1, 1942, pp. 226–236.
57
Ibidem, p. 237–246
cu Țara Românească58, Un document din Drăguș (Făgăraș)59, Virginia Sacerdoțeanu,

Un document de la regele Ungariei, Mateiaș Corvin60, Ecaterina Negruți, Condica
obligațiilor de boieresc a țăranilor de pe domeniul Ghica-Comănești (1846)61.
Chiar dacă teme de istorie a femeilor au fost extrem de rare printre opțiunile
de cercetare ale autoarelor revistei – Elisabeta Ioniță a scris despre Femeile din
România și Marea Unire din 191862, Prima organizație de femei din România63,
Elena Georgescu, 1877 și femeile române64, Victoria Șoiculescu a prezentat
documentele arhivistice referitoare la Liga drepturilor și datoriilor femeii65 –,
totuși subiectele abordate au fost multiple și diverse. Arhivistele au publicat
documente și studii despre evenimente istorice, personalități, steme, monede
românești și străine. De exemplu, Elena Moisuc-Limona66 a scris despre Câteva
date economice privind moșiile din Moldova ale fondului bisericesc bucovinean,
Acte relative la breslele din Brașov, Un document privitor la mișcarea
muncitorească din Praga în 184467, iar împreună cu Dumitru Limona: Catastihele
casei comerciale Ioan Marcu din Sibiu68. Ana Cristina Halichias a publicat mai
multe studii, printre care: Editarea documentelor scrise în limba latină69, iar
Monica Vlaicu, Observații asupra sistemului de prescurtare în documentele
transilvănene cu scriere gotică din secolele XV–XVII70.
Alte cercetătoare au scris în revistă despre evenimentele din 1848, 1877,
1918: Emilia Cohn, Spitalele vremelnice organizate în București în timpul
războiului din 1877–187871, Scriitori români participanți la revoluția de la 1848 în
țările române72; Eugenia Ciocan, Activitatea revoluționarilor români în străinătate
după înfrângerea revoluției de la 184873, Beatrice Marinescu, Anglia și
neatârnarea politică a României74, Elisabeta Negulescu, Anul revoluționar 1848 în
58
Ibidem, vol. VII, 1, 1946, pp. 158–162.
59
Ibidem, vol. VI, 1, 1944, pp. 128–131.
60
Ibidem, vol. VII, 2, 1947, pp. 321–329.
61
Ibidem, serie nouă, nr. 2, 1958, pp. 221–232.
62
Elisabeta Ioniță, Femeile din România și Marea Unire din 1918, în „Revista Arhivelor”,
vol. XLI, 1979, Supliment, pp. 201–205.
63
Idem, Prima organizație de femei din România, , în „Revista Arhivelor”, An LIX, vol. XLIV
(1982), nr. 4, pp. 352–361.
64
„Revista Arhivelor”, An (1977), nr. 2, pp. 175–181.
65
Ibidem, An XLVIII (1971), vol. XXXIII, nr. 4, pp. 557–560.
66
Asistent universitar, arhivist la Buzău, Ploiești, Brașov, căsătorită cu Dumitru Limona, în
Dumitru Limona, Negustorii „greci” și arhivele lor comerciale, Iași, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, 2016, p. 15.
67
„Revista Arhivelor”, serie nouă, An I (1958), nr. 1, pp. 263–264.
68
Ibidem, Anul II (1959), nr. 2, pp. 225–244.
69
Ibidem, LXIII (1986), vol. XLVIII, nr. 4, pp. 416–425.
70
Ibidem, LVI (1979), vol. XLI, nr. 1, pp. 48–66.
71
Ibidem, 1977, supliment, pp. 100–103.
72
Ibidem, 1973, supliment, pp. 144–152.
73
Ibidem, supliment 1979, pp. 135–137.
74
Ibidem, An LIV (1977), vol. XXXIX, nr. 1, pp. 62–75.
județul Prahova75, Eugenia Rodica Anghel, Rolul universității ieșene în lupta

pentru desăvârșirea unirii76, Eufrosina Popescu, Dezbaterea problemei privind
revizuirea constituției din anii 1914–191677.
În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, a crescut numărul femeilor
care au publicat în „Revista Arhivelor”, tot mai multe angajate de la Arhivele
Statului fiind implicate și în valorificarea științifică a documentelor. Unele arhiviste,
precum Ioana Burlacu, Elena Gheorghe, Viorica Hostiuc, Maria Pârvulescu, Emilia
Poștăriță, Maria Soveja, Maria Tudorică și altele au făcut parte și din colegiului de
redacție al publicației. Active, cu mai multe articole interesante și documentate,
publicate în revistă, au fost arhivistele: Ioana Burlacu (Pagini din lupta românilor
transilvăneni aflați în vechea Românie 1908–191678, Guvernele României între
1866 – 1945. Liste cu miniștri79), Maria Dogaru (Documente din arhivă reflectând
adeziunea maselor populare la Unire80), Maria Georgescu – studii de sigilografie,
heraldică, Mioara Tudorică a fost și redactorul revistei, a publicat lucrarea Revista
Arhivelor, 1924–1985, Bibliografie tematică, București și numeroase articole.
O altă temă cercetată de femei în „Revista Arhivelor” a fost educația, de
exemplu Ana Dragomirescu a scris despre Școala ialomițeană în timpul Primului
Război Mondial81, Voinea Monica, Aura Macoveiu despre Rolul corpului didactic
din județul Brașov la lupta pentru unitatea națională82, Emilia Cohn a descris
Ordonarea și inventarierea arhivelor școlare83. Alte arhiviste, precum Ileana
Leonte, Maria Andrițoiu, Maria Dogaru au scris studii de sigilografie, sau de
cartografie: Florența Ivaniuc.
În anii regimului comunist din România, unele cercetătoare și arhiviste au
fost influențate de doctrina socialistă și au scris articole în acest spirit. Cele mai
multe arhiviste au publicat însă în acest periodic diverse izvoare istorice inedite,
păstrate în depozitele de arhivă, de exemplu: Mirela Saim, O referință inedită a lui
Lorenzo de Medici la Daci84, Maria Soveja, Acte inedite din cancelaria domnească
a Țării Românești – secolele XVI–XVII85, Acte de cancelarie de la Mihai Viteazul86,
Elena Moisuc, O scrisoare autografă a lui Nicolaus Olahus, Veronica Vasilescu,
Hrisoave muntenești inedite87, Emilia Poștăriță, Mihai Viteazul în conștiința
75
76
77
78
Ibidem, An XI (1968), nr. 2, pp. 127–132.
79
Ibidem, An XLVII (1970), vol. XXXII, nr. 2, pp. 429–476.
80
81
Ibidem, An LXIV (1987), vol. XLVIII, nr. 3, pp. 292–297.
82
83
Ibidem, An LI (1974), vol. XXXVI, nr. 1–2, pp. 265–267.
84
85
Ibidem, An L (1973), vol. XXXV, nr. 1, pp. 43–52.
86
Ibidem, An LII (1975), vol. XXXVII, nr. 2, pp. 171–178.
87
Ibidem, An LIX (1982), vol. XLIV, nr. 2, pp. 154–165.
europeană88, Permanență și continuitate în vatra românească89, Natalia Trandafirescu,

Un document despre tiparnița și școala de la Govora întemeiate de Matei Basarab90,
Ileana Bazac, Arhiva lui Horea91, Olivia Pescariu, Dispozițiuni din anul 1774
privitoare la perceperea impozitului în Ardeal92, Elena Gheorghiade, Însemnări pe
marginea testamentelor originale din Arhivele Statului Iași93, Minodora Duzichevici,
Câteva documente asupra familiei Hurmuzaki94, Alvina Lazea, Noi izvoare
statistice din izvoarele ruse privitoare la Principatele române95, Alecsenia Andone,
Documente ale familiei Bonaparte96, Ioana Constantinescu, Populația județului Olt
după catagrafia din decembrie 1819 – ianuarie 182097, Viorica Hostiuc,
Activitatea Ligii Culturale în lupta pentru unitatea politică și culturală a tuturor
românilor98, Elena Iosefide, Aspectul documentar al desenelor din jurnalele de
campanie ale pictorilor români participanți la Războiul de Independență99,
Comisarii de propagandă – elemente active în revoluția din Țara Românească100.
Alte angajate ale arhivelor, dar și femei specializate în cercetări istorice, din
ce în ce mai numeroase din anii ’80, au abordat o paletă tematică largă, au publicat
articole de arhivistică, prezentări de fonduri, documente și merită să fie cunoscute:
Sanda Bădărău, Ioana Burlacu, Maria Dogaru, Mioara Tudorică, Silvia Vătafu
Găitan, Cristina Feneșan, Ana Cristina Halichias, Elena Gheorghe, Maria Ursuțiu,
Natalia Trandafirescu, Cristina Dinu, Veronica Vasilescu, Elisabeta Ioniță,
Filofteia Rânziș, Sanda Racoviceanu, Lidia Mihăilescu, Maria Pârvulescu, Monica
Cruceru, Viorica Solomon, Corina Crăciun, Lucia Taftă, Cornelia Crivăț, Maria
Klaus, Valeria Costăchel, Elena Moisuc, Olimpia Guțu, Silvia Popovici, Ana
Ionescu, Filofteia Mihai, Livia Prună, Nina Păsculescu, Emilia Poștăriță, Voica
Coman, Stanca Bounegru, Viorica Cernătescu, Vasilica Szasz, Gabriela Vidis,
Viorica Hostiuc, Valentina Postelnicu, Ecaterina Hanganu, Gabriela Mărășoiu,
Maria Marin, Olga Cicanci, Maria Bobaru, Monica Vlaicu, Violeta Sima, Graziella
Bobulescu, Varvara Aioanei, Florica Ranca, Elena Dima, Florența Ivaniuc, Lidia
Brânceanu, Rodica Mușetoiu, Elena Iosefide, Elena Ciucă, Elena Cozma, Simona
Ceaușu, Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Georgescu, Silvia Moldovan, Anca
Gheață, Luminița Munteanu, Eleonora Mitrescu, Iolanda Țighiliu, Ana
88
Ibidem, An LVIII (1981), vol. XLIII, nr. 3, pp. 337–350.
89
Ibidem, An L XIV(1987), vol. XLIX nr. 3, pp. 239–257.
90
Ibidem, An LIX (1982), vol. XLIV, nr. 3, pp. 258–264.
91
Ibidem, An IV (1961), nr. 2, 1961, pp. 151–178.
92
Ibidem, vol. VI, 1, 1944, pp. 131–136.
93
Ibidem, vol. V, 2, 1943, pp. 428–432.
94
Ibidem, vol. V, 2, 1943, pp. 449–453.
95
Ibidem, An L (1973), vol. XXXV, nr. 1, pp. 53–95.
96
Ibidem, An XLII (1980), nr. 1, pp. 86–98.
97
Ibidem, An LIII (1976), vol. XXXVIII, nr. 4, 1976, pp. 398–412.
98
Ibidem, Supliment 1979, pp. 235–240.
99
Ibidem, Supliment 1977, pp. 108–115.
100
Ibidem, Supliment 1973, pp. 105–107
Dragomirescu, Natalia Drăghici, Magdalena Anastase, Magdalena Stoicescu,

Ileana Petrescu, Lucia Tornea, Lucia Djamo-Diaconiță.
În „Revista Arhivelor” au publicat și cercetătoare de la diferite instituții din
țară, de exemplu Cornelia Bodea Avram Iancu și Curtea de la Viena101, Cristina
Feneșan – Un izvor osman referitor la expediția lui Sinan Pașa în Țara
Românească102, Începuturile dominației otomane asupra Banatului la 1541103 ș.a.
O evoluție numerică ascendentă a femeilor care au publicat studii în „Revista
Arhivelor” în anii 1924–1989 se poate observa din tabelul alăturat:
Tabel 1
Numărul femeilor care au publicat în revistă
Numărul Anii ’40
Anii ’30 Anii ’50
femeilor (câte un
(un singur (câte două
care au Anii număr în Anii
număr: numere Anii ’60 Anii ’70
publicat în ’20 anii ’80
1936– în 1958 și
„Revista 1940–
1937) 1959)
Arhivelor” 1946)
3 – 7 4 46 52 71
Despre unele din aceste cercetătoare, așa cum am evidențiat mai sus, s-au
păstrat informații biografice, dar despre viața și realizările celor mai multe dintre
aceste autoare, de regulă arhiviste, nu s-a scris nimic și au rămas în uitare.
Concluzii
„Revista Arhivelor”, prin cele peste 100 de numere care au apărut în anii
1924–1989, cu peste 40.000 de pagini, cu studii istorice documentate, bazate pe
izvoare arhivistice, de specialitate arhivistică, dar și despre diverse evenimente,
personalități, opere de artă din istoria României, constituie o publicație
profesională, de înaltă ținută științifică.
Autorii studiilor publicate în „Revista Arhivelor” au fost istorici,
academicieni, muzeografi, arhiviști, cu o reprezentare din ce în ce mai largă a
femeilor cercetătoare. Articolele lor, cu o tematică diversă, s-au fundamentat pe
tezaurul arhivistic păstrat în depozitele ANR din toată țara. În raport cu schimbările
economice, sociale, politice și culturale a evoluat și „Revista Arhivelor”, în număr
mai restrâns, și cantitativ și tematic, în anii interbelici, mai numeroase și diverse în
anii ’60 –’80.
„Revista Arhivelor” s-a impus pe plan național printre cele mai importante
reviste de specialitate. A colaborat și a fost sprijinită de alte periodice
101
Ibidem, An XLIX (1972), vol. XXXIV, nr. 4, pp. 565–581.
102
Ibidem, An LVII (1980), vol. XLII, nr. 1, pp. 77–86.
103
Ibidem, An LXIV (1987), vol. XLIX, nr. 1, pp. 38–45.
contemporane, precum „Revista de Istorie”, „Revista muzeelor și monumentelor”,

Anuarul Institutul de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” Iași, „Anuarul Institutului
de Istorie și Arheologie” Cluj, „Revue romaine d’historire”, „Magazin istoric”.
Prin studii și rezumate în limbi de circulație, revista s-a afirmat și pe plan extern,
a circulat în țări din Europa, Asia, America, în arhive, biblioteci, universități, instituții
de cercetare.
Prin varietatea și vastitatea documentelor păstrate la Arhivele Naționale ale
României, a bogatului Fond Arhivistic Național continuu prezentat în „Revista
Arhivelor”, această publicație a fost și este un instrument de lucru util pentru
cercetători și studenți, contribuind la formarea cadrelor de arhiviști, la progresul
istoriografiei românești.
De-a lungul anilor, în raport cu transformările social-economice, politice și
culturale, pe plan național și internațional, „Revista Arhivelor”, prin informațiile
documentate, variate și importante transmise, a reușit să se plaseze în rândul celor
mai prestigioase publicații științifice din România.
Bibliografie
Arhivele Statului –125 ani de activitate 1831–1956, Direcția Generală a Arhivelor Statului,
Bucureşti, 1957.
Bibliografia arhivisticii românești, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1969.
Mera, Laurenţiu, Îndreptar arhivistic pentru personalul care creează, păstrează şi foloseşte
documente, Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 2001.
Revista Arhivelor 1924–1985. Bibliografie tematică, Direcția Generală a Arhivelor Statului,
București, 1988.
Bălan, Constantin, „Revista Arhivelor” la 70 de ani de la apariție (1924–1989), în „Revista
Arhivelor”, București, 1994, nr. 1.
Ioniță, Elisabeta, Femeile din România și Marea Unire din 1918, în „Revista Arhivelor”,
vol. XLI, 1979, Supliment.
Ioniță, Elisabeta, Prima organizație de femei din România, în „Revista Arhivelor”, An LIX,
vol. XLIV (1982), nr. 4.
Sacerdoțeanu, Aurelian, Revista Arhivelor în anii 1938–1947. Proiecte și realizări, în
„Revista Arhivelor”, Anul LI (1974), volum XXXVI
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, fond
Direcția Generală a Arhivelor Statului, dosarele: 7/1913, 924/1924, 2/1948, 1,
6/1950, 128–129/1951, 17/1952, 119/1955, 3/1958, 102/1960, 45/1961, 104/1961;
fond Şcoala de Arhivistică, dosarele: 20/1938, 29/1941; fond familial Aurelian
Sacerdoțeanu, dosar 881
Reviste
„Boabe de grâu”, An I, nr. X, decembrie 1930, p. 598.
„Revista Arhivelor”: vol. I, nr. 1–3, 1924–1926; An II, nr. 3, 1926; vol. II, nr. 4–6/1927–
1929; vol. III, 1, nr. 6–8, 1936–1937; vol. III, 2, nr. 8, 1939; vol. IV, 1, 1940; vol. IV,
2, 1941; vol. V, nr. 1, 1942; vol. V, nr. 2, 1943; vol. VI, 1, 1944; vol. VII, 1, 1946;
vol. VII, 2, 1947; Serie nouă, an I (1958), nr. 1, 2; An II (1959), nr. 2; An III (1960),
nr. 1; An IV (1961), nr. 2; An XI (1968), nr. 2; An XLVII (1970), vol. XXXII, nr. 2;
An XLVIII (1971), vol. XXXIII, nr. 1, 4; An XLIX (1972), vol. XXXIV, nr. 4; An L
(1973), vol. XXXV, nr. 1, Supliment; An LI (1974), vol. XXXVI, nr. 1–2; An LII
(1975), vol. XXXVI, nr. 2, 4; An LIII (1976), vol. XXXVIII, nr. 4; An LIV (1977),
vol. XXXIX, nr. 1, 2, 3, 4, Supliment; Anul LVI (1979), vol. XLI, nr. 1, Supliment;
An XLII (1980), nr. 1; An LVIII (1981), vol. XLIII, nr. 3; An LIX (1982),
vol. XLIV, nr. 2, 3; An LXIII (1986), vol. XLVIII, nr. 4; An LXIV (1987),
vol. XLVIII, nr. 1, 3; An LXV (1988), vol. L, nr. 1, 3; An LXVI (1989), vol. LI,
nr. 1, 2, 3; 1994, nr. 1.
O PUBLICAȚIE ÎN INIMA ACTUALITĂȚII: REVISTA DE
DREPTUL FAMILIEI
CĂLINA JUGASTRU
Abstract: The Journal of Family Law is a publication with a legal profile,

dedicated to family relations. The specialized topic concerns the institutions of
family law, in their dynamics and in connection with the law of persons, the law of
contracts, real rights, as well as with other fields of private and public law. The
structure of the magazine resonates with the imperatives of judicial practice and
with the requirements of interpreting the law in the literature. The practical and
theoretical approaches have as obligatory landmarks the legislative and doctrinal
novelties, in the Romanian law and in the comparative law. The analysis of the
institutions is based on the practice of national courts and the binding case law of
the European Court of Human Rights and the Court of Justice of the European
Union. Addressed to legal specialists, but also to all those interested in the
evolution and interpretation of institutions, the Family Law Review is a useful tool
for identifying viable solutions for the rigorous application of legal norms.
Key words: publications, law, Family Law Magazine, structure, topic.
I. O revistă unicat în peisajul juridic
Proiectul editorial Revista de Dreptul Familiei s-a născut dintr-un paradox.

Chiar dacă peisajul publicațiilor în țara noastră este extrem de generos – sunt peste
40 de reviste cu profil juridic, lipsea o revistă dedicată vieții de familie. S-au
conturat, până la acest moment, două categorii de publicații în domeniul juridic.
Revistele cu caracter generalist – o primă categorie, reunesc studii și jurisprudențe
din toate ramurile dreptului. Sunt reviste al căror succes este asigurat pe termen
lung, dat fiind publicul divers, care se va regăsi în una sau alta dintre rubrici, în
unul sau altul dintre materiale. O altă categorie cuprinde revistele dedicate unui
segment mai restrâns de drept și de public – datorită specializării. Este o categorie
mai „pretențioasă” și necesită eforturi considerabil mai mari. Nu numai publicul

Profesor universitar dr., Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Drept; e-
mail: calina.jugastru@ulbsibiu.ro.
ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022 p. 55–68

56 Călina Jugastru
este specializat, la înalt nivel, dar și tematica trebuie atent evaluată, selectată și
dozată. Un palier al științelor juridice cum este dreptul familiei, are un număr de
instituții care trebuie valorificate dinamic, în strânsă relație cu cerințele timpului
juridic. Nicio revistă de specialitate nu există în afara timpului juridic. Dacă nu
respectă coordonatele practicii judiciare, tendințele internaționale în analizele de
doctrină, dacă nu aduce în ecuație deciziile relevante ale instanțelor europene,
atunci continuitatea unei reviste se va afla sub semnul întrebării.
Pentru publicul avizat, Revista de Dreptul Familiei este expresia
actualității. Viața de familie este perenă, vine din zorii ființei umane și se va
încheia doar odată cu viețuirea pe planetă. Marcată de patina timpului, viața de
familie găsește constant, surse pentru a se reînnoi. În paginile Revistei de Dreptul
Familiei se îmbină, în mod inedit, trecutul cu prezentul juridic și se prefigurează
viitoare legiferări. Instituțiile care au vechime sunt valorificate pe filonul tradiției,
dar, în același timp, în spiritul interpretărilor curente ale modificărilor legislației
din dreptul român și din dreptul comparat. Instituțiile noi sunt vast documentate, cu
privire spre sistemele juridice care le consacră și spre soluțiile curților europene.
Cine sunt autorii Revistei de Dreptul Familiei? Cadre didactice universitare,
judecători, avocați, notari – în general, teoreticieni care cercetează materia dreptului
familiei și practicieni care au pe masa de lucru dosare cu probleme de dreptul
familiei. Alături de nume consacrate, sunt prezenți în paginile revistei și tineri care
au contribuții semnificative la știința dreptului familiei. Alături de autorii din țară,
profesori și practicieni de la universități din Spania, Portugalia, Peru au publicat
materiale ce conțin probleme de drept național și comparat al familiei.
Experiența intensă a celor patru ani de existență este mărturia faptului că
Revista de Dreptul Familiei a devenit partenerul indispensabil al profesioniștilor
dreptului, constant conectați la actualitate. S-a dovedit că nu numai juriștii, dar și
tinerii care se pregătesc pentru viața juridică, răsfoiesc cu interes paginile revistei.
Doctoranzii, masteranzii, studenții la facultățile de drept, în general, valorifică
această resursă bibliografică, în contextul pregătirii academice. Fiecare apariție
editorială, în perimetrul revistei, confirmă faptul că problematica este inepuizabilă,
iar resursele celor care o pun în dezbatere sunt mereu documentate, actualizate, în
ton cu doctrina și practica judiciară națională și internațională.
II. O tematică luxuriantă – „viața de familie”
Viața de familie nu s-a simplificat, odată cu trecerea timpului, așa cum,

probabil, ar fi fost de așteptat, într-un domeniu care nu se află în prima linie a
schimbărilor. Cadrului clasic al căsătoriei i s-au alăturat (complementar) uniunile
de cuplu, care implică statut patrimonial distinct. Simpla coabitare de fapt și
parteneriatul (ultimul, intermediar, între căsătorie și concubinaj) sunt circumscrise,
din perspectiva standardelor europene, accepțiunii largi a „vieții de familie”.
Literatura de specialitate enumeră, între criteriile de determinare a vieții de familie
de facto, conviețuirea membrilor cuplului, durata relației, împrejurarea că au
O publicație în inima actualității: Revista de Dreptul Familiei 57
demonstrat stabilitatea relației având copii împreună 1. Aliniată terminologiei

extensive, Curtea Constituțională a României a afirmat că, deși legea fundamentală
nu definește noțiunea de „viață familială”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a reținut că aceasta nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie, ci poate
include și relații de facto. «.[...] există „viață de familie” și în cazul unei relații de
fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea
reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au
relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora
dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii
acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră
în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale» (parag. 35).
Un demers de dezvoltare a ansamblului problematicii publicate până la
acest moment ar ocupa un spațiu consistent. Vom exemplifica aria de abordare a
subiectelor, în raport de fiecare dintre secțiunile revistei.
III. Structura Revistei de Dreptul Familiei
1. Editorialele Revistei de Dreptul Familiei

Rubrica Editorial marchează singularitatea revistei în peisajul publicistic
de specialitate, fiind semnată de personalități care nu aparțin vieții juridice. Până la
acest moment, editorialele sublimează familia în ipostaze diferite, în cadrul vieții
sociale (familia reflectată în istorie, educație, muzică). Familia este prezentată din
perspectivă istorică în numărul 1-2/2019 al Revistei de Dreptul Familiei. Nucleu
de structurare primordială a societății omenești, familia a fost dintotdeauna cadrul
de existență al societății civilizate. Ca orice realitatea omenească, familia cunoaște
schimbări, se adaptează vieții trepindante, însă, în același timp, are o serie de
constante. Reconfigurarea familiei este posibilă, într-o anumită măsură, în
condițiile în care se poate păstra echilibrul între datul natural și tehnologie2.
Editorialul numărului 1/2020 este o lecție de viață pentru familia soț-soție-copii,
pentru familia - colectivitate pe care o închegăm la locul de muncă, pentru familia -
patrie, ai cărei cetățeni suntem și, deopotrivă, pentru familia cea mare, în care ne
regăsim, ca cetățeni ai planetei. Se întâmplă să nu împărtășim, cu toții, aceeași
viziune asupra valorilor sau asupra semnificației unei vieți bune din punct de vedere
moral. Dezacordurile se pot transforma în conflicte, iar conflictele se pot converti în
catastrofe. Cum evităm catastrofele și cum dialogăm? Argumentele și mecanismele
sunt extrem de complexe, pentru că ființa umană este sofisticată3. Lecția de viață este
1
A se vedea, Cristina Nicolescu, Dreptul familiei, București, Editura Solomon, 2020, p. 6,
inclusiv cauzele indicate: X,Y,Z c. Regatului Unit, 22 aprilie 1997; Kroon și alții c. Olandei, 27 octombrie
1994.
2
Ioan Aurel Pop, Gânduri de început… Familia şi evoluţia sa, în „Revista de Dreptul
Familiei”, nr. 1-2, 2019, pp. 21–23.
3
Mircea Dumitru, Cum dialogăm cu cei cu care avem dezacorduri profunde? Despre
toleranţă, caritate şi failibilism epistemologic, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr. 2, 2020, p. 22.
58 Călina Jugastru
o excepțională pledoarie pentru respectul alterității și pentru toleranță. Nu putem

conviețui nici în familia restrânsă la căminul fiecăruia, nu putem rezista nici în
familia planetară, dacă nu înțelegem aceste cuvinte cheie: alteritate, respect,
toleranță. Așadar, ori de câte ori ne supără ceva sau cineva, să ne întoarcem la aceste
pagini de editorial și să revedem soluția: se poate dialoga, cu oricine și despre orice, dar
sub condiția renunțării la orgolii (mărunte) și foarte, foarte multă generozitate.
Familia este surprinsă prin prisma pandemiei și a tehnologiilor care au
favorizat distanțarea socială. Intitulat „Singurătatea colectivă”, editorialul
numărului 2/2020 evocă, nostalgic, familia de odinioară: „Imaginea idilică a
familiei, strânsă seara in jurul mesei colocviale, dupa cină, în sporovăieli benigne, a
dispărut demult: bunica, cea din balansoar, cu o pisică, mereu somnoroasă, în
poală, a căzut din istorie, cu ghemul de lină cu tot. Mama este într-un relativ
departe, întoarce un bolnav de pe-o parte pe alta, tatăl, mereu morocănos, speriat,
dincolo de aparențe, pentru viitorul locului său de muncă, iar copiii (se spunem doi,
în favoarea demonstrației), fiecare cu telefonul lui, cu viața lui, cu angaralele
inchizitoriale impuse de online-ul neproductiv. Masa aceea rotundă, din mijlocul
sufrageriei, acumulează praful singurătății”4.
Prin filtrul muzicii și al procesului educațional, editorialele anului 2021 ne
transpun în realități îngemănate vieții de familie. Editorialul numărului 1/2021
pune în lumină rolul familiei în destinul marilor compozitori: „Familia a asigurat,
pentru o parte dintre muzicieni, echilibrul și stabilitatea necesare concretizării unei
opere fundamentale, nepieritoare, iar pentru alții, tocmai absența familiei a
potențat, alături de personalitatea fiecărui creator în parte, sensibilitatea și
zbuciumul caracteristice astăzi pentru întreaga lor creație sau a oferit libertatea
necesară și dorită de acțiune pentru dedicarea totală, în plan artistic”5. Editorialul
numărului 2/2021 reamintește că educația este o prioritate, iar în vremuri de
pandemie, este supusă unor rigori desprinse din realitatea „lebedelor negre” – acele
evenimente rare, dar cu impact major, care adeseori fac ridicole predicțiile pe
termen lung. „Ce fel de educaţie trebuie să oferim copiilor, pentru ca ei să facă faţă
provocărilor şi oportunităţilor existente când ei vor fi adulţi? Cum putem, într-o
lume foarte schimbătoare, adesea impredictibilă, să răspundem la o asemenea
întrebare? Ce competenţe trebuie formate azi în educaţie astfel încât copiilor să le
fie bine în economia şi în societatea de mâine?”6. Parcurgând editorialul, înțelegem
rolul metacompetențelor viitorului, în ansamblul dezvoltării personalității copilului
(sunt prefigurate cinci astfel de metacompetențe – autodisciplina, antreprenoriatul,
gândirea de designer și autonomia).
Editorialul numărului 1/2022 este o frântură de suflet, de adevăr și de
credință: „A fost o vreme, nu neapărat fericită, în care lumea își tensiona existența
4
Cornel Udrea, Singurătatea colectivă, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr. 1, 2020, p. 21.
5
Cristian Bence-Muk, Familia, în cheile „sol” şi „fa”, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr. 1,
2021, pp. 21–28.
6
Mircea Miclea, Metacompetențele viitorului, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr. 2, 2021,
pp. 21–28.
în numele Familiei. Preoția la Templu era chestiune de levirat, de moștenire din

tată în fiu. Conducătorii construiau dinastii iar filozofii alcătuiau o rețea de
discipoli. Modul Mântuitorului Iisus Hristos în care își crește Apostolii ca să
înțeleagă Taina Evangheliei este un mesaj legat inclusiv de familie, respect și
sfințenie. Din familia propusă de El nu era exclus nimeni. Îndrăznesc să scriu că
tocmai marginalii alcătuiau miezul familiei propuse de Hristos drept model. Iar
firul de paternitate sau maternitate ce-i unea era iertarea, gest și conținut care a
trebuit să fie restabilit prin Întrupare. Pot părea simple filozofii. Mai cu seamă că
peste familie și creștinism trecem azi cu tăvălugul vorbelor cu o ușurință nemeritată
și neasumată, până la urmă. Ruptă de sacru sau de Altar – la modul sfințeniei
proiectului unei vieți în căsătorie –, tot ce auzim despre familie este un simulacru
ideologic, o deznădăjduită agățare de drepturi făcute după chipul unei naturi umane
congestionate. Desigur, le putem teoretiza ori propune și susține, le putem promova
și face din promovarea lor un subiect mai fierbinte decât drepturile ca atare. Când
credința și dreptatea devin subiect de manipulare ideologică, de răscolire publică a
ambițiilor politice, nici credința – întrupată uneori în religios – și nici dreptul –
prins în chipul justiției – nu folosesc celor definite de cei de odinioară: ce-i drept,
nu-i păcat!”7.
2. Problematica Studiilor
Ceea ce particularizează abordările reunite în această secțiune, este analiza
complexă, de detaliu, care întotdeauna este îndreptată spre imperativul practicii.
Autorii pleacă de la problematici generate în practică și sprijină, prin soluțiile pe
care propun, munca magistraților, avocaților, notarilor publici, executorilor
judecătorești, consilierilor juridici. Procesele civile sunt laboratorul în care se
edifică argumentele, se verifică interpretările textelor de lege și se decide soarta
familiilor. Duelul judiciar este acerb, iar pledoariile temeinic documentate și
probatoriile pertinent administrate, au rădăcinile profund ancorate în informațiile
oferite de publicațiile de specialitate. Tot astfel, solicitările părților, formulate în
fața notarului public, sunt asociate, adesea, aspectelor de noutate în procedura
divorțului și în procedura succesorală (elemente de inedit, de exemplu, în
reglementarea ultimilor ani, sunt atât posibilitatea de a recurge la desfacerea
căsătoriei pe cale notarială, în condiții bine determinate, cât și dezbaterea
moștenirii cu element de extraneitate, conform normelor juridice europene).
Răspunzând acestor necesități, studiile abordează o gamă diversă de
probleme. Arealul vieții de familie suscită din ce în ce mai multe dezbateri, pe
fondul evoluțiilor legislative și jurisprudențiale. Statele suverane conturează o hartă
diversă a relațiilor care pot fi caracterizate ca aparținând „vieții de familie”. Este un
spațiu în care mentalitățile și istoria comunităților statale își pun amprenta (în mod
pregnant) asupra tipologiei familiilor, drepturilor și obligațiilor membrilor de
7
Constantin Necula, Familia – de la sacru în ideologic, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr.
1, 2022, pp. 21–23.
60 Călina Jugastru
familie, asupra regimurilor matrimoniale, filiației, modalităților de desfacere a

căsătoriei ș.a. Viața de familie are o structură complexă, tabloul normativ fiind de o
diversitate accentuată. Este dificil, prin urmare, a găsi un numitor comun, pentru
legislațiile în vigoare, la un moment dat. Fiecare legiuitor are propria optică,
reflectată în soluțiile dreptului național. Fiecare legiuitor face efortul de a identifica
soluțiile optime, pentru perimetrul în care se vor aplica reglementările (între
frontierele geografice ale statului respectiv). Între factorii care au greutate, la
aprecierea viabilității reglementărilor, se numără elementele de tradiție, specificul
național, dar și „aspirațiile” rezultate din evoluțiile acumulate în timp, ce reclamă
schimbarea sau armonizarea. Alături de vocea fiecărei națiuni, un rol aparte în
edificarea vieții de familie este deținut de către dreptul european și dreptul
internațional. Fie că sunt adoptate texte de lege care aplicabile statelor membre, fie
că intră în vigoare convenții încheiate între statele-părți, fie că instanțele europene
pronunță decizii cu forță obligatorie – toate acestea relevă faptul că suntem în
prezența vieții de familie care se desfășoară pe segmentul căsătoriei, dar și în
prezența relațiilor de familie de facto.
O panoramă a tematicii relevă dualitatea vieții de familie, ce reflectă fidel
complexitatea domeniului și resursele inepuizabile de cercetare. Pe de o parte,
dreptul familiei ar putea fi considerat între cele mai „conservatoare” materii – dat
fiind soclul profund național. Nu întâmplător, diferențele de reglementare sunt
enorme, în anumite privințe. Un exemplu edificator, desprins din analizele revistei:
condiția de fond la căsătorie, care constă în absența calității de persoană căsătorită,
nu este consacrată în toate sistemele de drept. În timp ce majoritatea statelor o
reglementează (cu consecința imposibilității de a încheia căsătoria și, de regulă, cu
incriminarea bigamiei), altele o ignoră. Subliniem preocupările autorilor în direcția
abordărilor care prezintă interes pentru specialiștii dreptului. Căsătoria este
dezbătută, atât pe palierele clasice, cât și din perspectiva calificării multiple,
determinate de unele modificări legislative, în ceea ce privește setul condițiilor de
fond. Dreptul român reglementează căsătoria monogamă: bărbatului îi este interzis
să aibă, în același timp, mai multe soții; femeia nu poate avea, în același timp, mai
mulți soți. Bigamia este sancționată prin dispozițiile Codului penal (art. 376 alin.
1)8: „Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Cauzele care sunt la originea
modificării viziunii unor state sunt multiple. Ele au mai puţină importanţă în acest
context. Cert este că, la momentul actual, instituţia căsătoriei a suferit schimbări
profunde. Căsătoria nu mai este spaţiul în care bărbatul şi femeia pun bazele unei
familii, cu rolul esenţial de a contribui la perpetuarea speciei. Instituţia căsătoriei a
devenit tiparul sau cadrul juridic în care două persoane (de sex diferit sau de acelaşi
sex) au posibilitatea de a convieţui, prin legarea unor raporturi personale şi a unor
raporturi cu caracter patrimonial. Căsătoria este actul juridic pentru încheierea
8
Codul penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.
510/24 iulie 2009, cu modificările ulterioare.
căruia este nevoie ca viitorii soţi să îşi exprime consimţământul valabil în condiţiile
stabilite de lege. În acelaşi timp, noţiunea de căsătorie desemnează statutul legal al
soţilor, adică raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi, precum şi ceremonia
care are loc la încheierea actului juridic al căsătoriei. Potrivit doctrinei de
autoritate, căsătoria este uniunea liber consimţită între bărbat şi femeie, în scopul
întemeierii unei familii, reglementată de normele imperative ale legii9. Spre
deosebire de alte sisteme legislative, dreptul român conservă tradiţia şi înţelege
căsătoria ca uniune posibilă doar între femeie şi bărbat, menită procreării şi
perpetuării speciei. Căsătoria este reglementată în mod expres ca fundament al
familiei. Aşadar, ea este unicul cadru juridic ce generează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale specifice familiei10. De asemenea, căsătoria este izvorul firesc al
puterii părinteşti, în condiţiile în care toate celelalte izvoare reprezintă doar o
imitare pe cale artificială a celui dintâi11.
O serie de state consacră poligamia/poliandria, fie ca posibilitate a
bărbatului de a încheia mai multe căsătorii (valabile în același timp), fie ca
posibilitate deschisă femeii de a avea mai mulți soți, în același timp12. Pe de altă
parte, domeniul relațiilor de familie este inevitabil aflat sub semnul schimbărilor ce
survin la nivel internațional. Ordinea juridică națională a fost frecvent ajustată în
raport de dreptul european, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Una dintre problemele aflate pe ordinea
de zi a legiuitorului și intens analizate în cadrul revistei este „parteneriatul civil”
sau „parteneriatul înregistrat”. În condițiile în care, căsătoriei i se alătură tipare ale
uniunilor de cuplu ce exced sferei tradiționale, lucrările de specialitate acordă
atenție uniunilor consensuale și uniunilor libere (în concret, parteneriatul și
concubinajul). De lege lata, reglementarea parteneriariatului înregistrat lipsește în
dreptul român, cunoscut fiind eșecul proiectelor transmise forului legiuitor. De altă
parte, dreptul european prezintă un model singular, configurat în Regulamentul
(UE) nr. 2016/1104, pentru statele participante la cooperarea judiciară
9
A se vedea, cu privire la noţiunea de căsătorie, Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia
Dumitrache, Codruța Cristina Hageanu, Dreptul familiei, în reglementarea noului Cod civil, ediția a
7-a, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2012, p. 15; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul
familiei, ediția a 7-a, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p. 14. Se menţionează că, în ştiinţa dreptului,
noţiunea de căsătorie este folosită pentru a desemna normele juridice care vizează modul de încheiere a
actului juridic al căsătoriei, precum şi starea legală de căsătorie, fiind, aşadar, o instituţie de dreptul familiei.
10
În dreptul roman, căsătoria, numită iustum matrimonium sau iustae nuptiae, a fost definită
astfel: „coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea
bărbatului cu femeia, realizând o comunitate pentru întreaga viaţă prin împărtăşirea dreptului divin şi
uman)”. A se vedea, Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Drept privat roman. Elemente comparative cu dreptul
civil şi dreptul procesual civil român contemporan, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2014, p. 97.
11
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, op. cit., p. 96.
12
Este foarte adevărat că – element de bază al familiei – „căsătoria dezvăluie particularităţi
politice, sociologice şi religioase ale fiecărui stat, de aici rezultând o foarte mare diversitate de
legislaţii, care, adăugate dezvoltării contemporane, mişcărilor de populaţii, face din acest element de statut
personal un teren deosebit de propice pentru multiplicarea conflictlor de legi” (a se vedea, Ioan Chelaru,
Ana-Luisa Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2016, p. 266).
62 Călina Jugastru
consolidată13. „Parteneriatul înregistrat” este înțeles ca regim de viață comun între

două persoane, prevăzut de lege, care necesită înregistrarea în temeiul respectivei
legi și care respectă formalitățile impuse de acea lege pentru constituirea sa (art. 3
parag. 1 lit. a)14. Actualitatea stringentă vizează posibila reglementare a
parteneriatului civil în țara noastră, ca urmare a deciziilor cu caracter obligatoriu
pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În cauza Oliari (2015)15,
statul italian a fost condamnat pentru absența cadrului legal de recunoaștere și
protecție juridică a cuplurilor de același sex. Consecința imediată a fost adoptarea,
în dreptul italian, a legii privind parteneriatul înregistrat, ca și cadru la îndemâna
persoanelor de același sex. Să amintim doar că, se află în curs de judecată Florin
Buhuceanu și Victor Ciobotaru contra României și alte 13 cereri – „cupluri de
același sex, care se plâng că legislația românească nu le permite să se căsătorească
sau să intre în vreun alt tip de uniune civilă și, prin urmare, sunt discriminați ca
urmare a orientării lor sexuale și dezavantajați din cauza lipsei legale de
recunoaștere a relației lor” (art. 8 citit singur și coroborat cu art. 14 din
Convenție)16. Una dintre problemele speței privește dreptul la viața privată și evocă
Oliari și alții contra Italiei. Ceea ce este evident – țara noastră nu și-a îndeplinit
13
Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei
cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărârilor
judecătoreşti în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate a fost publicat în JO L 183 din
8 iulie 2016.
14
Pentru explicații, a se vedea, Natalie JOUBERT, La dernière pierre (provisoire?) à l’édifice du
droit international privé européen en matière familiale – Les règlements du 24 juin 2016 sur les régimes
matrimoniaux et les effets patrimoniaux des partenariats enregistrés, în „Revue critique de droit
international privé”, nr. 1/2017, p. 7; CMS Francis Lefebvre Avocats (edit.), Les couples dans un contexte
international: de nouvelles règles en matière patrimoniale Entrée en application le 29 janvier 2019 des
règlements européens n° 2016/1103 sur les régimes matrimoniaux et n° 2016/1104 sur les partenariats
enregistrés, disponibil [online] la adresa https://www.flf.fr/sites/default/files/medias/documents/2019-
01/Les_couples_contexte_international.pdf, p. 10, consultat la 3 mai 2022.
15
Pe marginea speței Oliari, a se vedea, Corneliu-Liviu Popescu, L'obligation positive des
États de légiférer les partenariats civils entre les personnes de même sexe. Commentaire à l’arrêt de
la Cour europeenne des Droits de l’Homme - chambre du 21 juillet 2015, Affaire Oliari et autres c.
Italie, Requêtes nos 18766/11 et 36030/11, în „Analele Universității din București”, Seria Drept, pp.
35-44; Emanuelle Bribosia, Isabelle Rorive, Droit de l’égalité et de la non-discrimination, Chroniques, în
„Journal européen des droits de l’homme”, nr. 2/2016, pp. 260-263; Simone Marinai, Recognition in Italy
of Same-Sex Marriages Celebrated Abroad: The Importance of a Bottom-Up Approach, în „European
Journal of Legal Studies”, nr. 1/2016, p. 11; Leonardo Lenti, Journées italiennes Turin et Côme, 22 au 26
mai 2017, Concepts, intérêts et valeurs dans l’interprétation du droit positif, Rapport italien relatif au
thème n°2, Droit de famille, Association Henri Capitant, p. 4; Isabella Ferrari, Family Relationships in Italy
after the 2016 Reform: the New Provisions on Civil Unions and Cohabitation, în „International Survey of
Family Law”, 2017, pp. 173-176; Julie Ringelheim, La non-discrimination dans la jurisprudence de la
Cour européenne des droits de l’homme. Bilan d’étape, Institute for Interdisciplinary Research in Legal
sciences (JUR-I), Centre for Philosophy of Law (CPDR), 2017, pp. 12, disponibil [online] pe pagina
https://sites.uclouvain.be/cridho/documents/Working.Papers/CRIDHO-WP-2017-2-JR.Art.14.pdf, consultat
la data de 3 mai 2022.
16
Mihaela Mazilu-Babel, România la CEDO: 13 cupluri de același sex și legislația care nu permite
căsătoria sau orice alt tip de uniune civilă, material disponibil pe juridice.ro (accesat la 20 mai 2022).
obligația pozitivă de a garanta că persoanele de același sex au la dispoziție un cadru

juridic specific, care să ofere recunoaștere și protecție uniunilor acestora 17.
Alte analize vizează efectele căsătoriei (fidelitatea, ca îndatorire conjugală;
încheierea valabilă a actelor juridice de către unul sau de către ambii soţi în lumina
diferitelor regimuri matrimoniale; exonerarea de răspundere patrimonială în
convenţia matrimonială; regimul matrimonial din perspectiva „celor din afară” –
repere de drept internaţional privat ale opozabilităţii regimului; regimul
matrimonial cu implicaţii transfrontaliere; locuinţa de familie); desfacerea
căsătoriei (aspecte substanţial-procesuale ale divorțului ca urmare a separării în
fapt a soţilor; rolul acordului de voinţă al soţilor la desfacerea căsătoriei; divorţul
din culpă şi culpa din divorţ; regimul juridic al termenului de reflecţie din cadrul
procedurii divorţului pe cale notarială; data desfacerii căsătoriei şi unele efecte ale
divorţului; ascultarea copiilor în cauzele civile; numele purtat după desfacerea
căsătoriei; prestaţia compensatorie şi dreptul la despăgubiri în dreptul român;
compensaţiile financiare în dreptul argentinian; reşedinţa obişnuită în contextul
desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate; interferențe între dreptul penal şi
procedura divorţului); ordinul de protecţie; adopția (consimţământul părinţilor
biologici la adopţie; adopţia internaţională; interzicerea adopţiei de către
persoanele de acelaşi sex (rainbow families); maternitatea de substituție (practica
instanţelor din țara noastră în ceea ce privește acţiunile privind filiaţia faţă de
mamă în ipoteza maternităţii surogat; oportunitatea reglementării procedurii
maternităţii surogat în România din perspectiva noilor modele parentale;
maternitatea de substituție în dreptul Italian).
Autoritatea părintească face obiectul unor vaste analize în cadrul studiilor
revistei, sub multiple aspecte: scindarea autorităţii părinteşti şi „motivele
temeinice” care justifică măsura scindării; dreptul copilului de a avea legături
personale cu părinţii sau cu alte persoane, în lumina practicii judiciare; interogaţii
şi soluţii privind locuinţa alternantă a minorului; birdnesting – o nouă abordare a
divorţului; opinia copilului în contextul cazului Sorina; executarea silită a dreptului
de a avea legături personale cu minorul; secretul medical al minorului şi exercitarea
autorităţii părinteşti; reşedinţa obişnuită a copilului; aspecte jurisprudenţiale
privind eliberarea paşaportului minorului şi deplasarea acestuia în străinătate;
regimul juridic al autorităţii părinteşti în Spania). Interesul superior al copilului
este o temă predilectă, pe fondul multiplicării deciziilor pronunțate de instanțele
europene. Astfel, sunt abordate aspecte privind reintegrarea minorilor ulterior
dispunerii măsurilor speciale de protecţie; abandonul de familie în contextul
interesului superior al minorului; principiul interesului superior al copilului în
dreptul Uniunii Europene; consacrarea teoretică și recunoaşterea jurisprudenţială în
17
În doctrină s-a ridicat întrebarea „Impune art. 8 o interpretare conform căreia sttaul
trebuie să reglementeze uniunea civilă între persoane de același sex?”. Pentru jurisprudență asociată
acestei interogații, a se vedea, Roxana Rizoiu, Trei întrebări despre căsătorie și parteneriatele civile,
în „Revista Română de Drept Privat”, nr. 3/2018, pp. 378–383.
64 Călina Jugastru
context cu elemente de extraneitate. Întrucât interesul superior al minorului18 este

una dintre temele prolifice ale dreptului privat, Suplimentul Revistei de Dreptul
Familiei (2021) oferă un examen de detaliu al materiilor implicate. Unitatea
tematică reprezentată de interesul superior al copilului a fost valorificată cu prilejul
conferinței internaționale bienale organizată de Facultatea de Drept a Universității
de Vest din Timișoara. Secțiunea dedicată dreptului familiei a beneficiat de
prezența specialiștilor, iar rezultatele cercetării sunt reunite, în expresie letrică, în
Supliment. Interesul pentru aplicarea riguroasă a dispozițiilor referitoare la
obligația de întreținere se regăsește în analize privind: obligaţia de întreţinere – un
drept al copilului; modalităţi de determinare şi de executare a obligaţiei; obligaţia
legală de întreţinere a copilului – o instituţie cu incidenţă în sfera dreptului civil şi
a celui penal; obligaţia de întreţinere a copilului major; analiza condiţiilor
referitoare la persoana creditorului şi noțiunea „stare de nevoie”; obligaţiile
bunicilor faţă de nepoţii minori în dreptul spaniol. Studiile au în vedere autoritatea
tutelară (rolul şi funcţiile autorităţii tutelare în protejarea persoanelor vulnerabile;
rolul şi importanţa anchetei (psiho)sociale efectuate de autoritatea tutelară) și impactul
pandemiei asupra relațiilor de familie: obligaţiile şi drepturile familiale în vremuri
pandemice; coronavirusul şi provocările majore pentru dreptul familie; şcolarizarea la
domiciliu din perspectivă internaţională.
Viața juridică este efervescentă, iar aceste câteva exemplificări dau măsura
necesității de a fi în ton cu actualitatea. Revista de Dreptul Familiei este perfect
pliată pe axa actualității, iar procedura peer review, efectuată potrivit standardelor
internaționale, de către persoane cu înaltă expertiză, constituie un reper al calității.
Efortul combinat, al practicienilor și al teoreticienilor este suportul celor șapte
numere, publicate începând cu anul 2019 și indexate în baze de date internaționale.
Procedura de evaluare este subsumată scopului și obiectivelor revistei: promovarea
cercetării științifice, prin publicarea materialelor cu relevanță directă în materia
dreptului familiei și a raporturilor de familie, în general. Având în vedere varietatea
tematicii și conexiunile cu dreptul persoanelor, cu dreptul contractelor, cu
drepturile reale și cu alte domenii, sunt publicabile exclusiv materialele originale,
care aduc un aport veritabil la știința dreptului. Consiliul științific este alcătuit din
personalități ale dreptului național și internațional, care desfășoară o activitatea
prodigioasă, cu precădere în materia dreptului familiei. Informațiile referitoare la
regulamente, colegiul de conducere, consiliul științific și consiliul de redacție, sunt
disponibile pe pagina de internet a revistei19.
18
Cu privire la interesul superior al minorului, în diverse materii, a se vedea, Adina-Renate
Motica, Considerații privind aplicarea principiului ocrotirii interesului superior al copilului în caz de
divorț al părinților săi, în „Analele Universității de Vest din Timișoara”, nr. 2/2014, pp. 31–145;
Cristina-Mihaela Crăciunescu, Dreptul copilului de a-și cunoaște mama, sau drumul de la certitudine
la îndoială, în „Pandectele Române”, nr. 8/2015, p. 96.
19
https://revistadedreptulfamiliei.ro/
3. Jurisprudența și Codexul bibliografic

Jurisprudența rezumată și Jurisprudența adnotată sunt rubrici care aduc în
atenție hotărârile relevante ale instanțelor naționale; selecția practicii europene are
în vedere, cu precădere, deciziile controversate ale Curții de la Strasbourg și ale
Curții de la Luxembourg. De la un număr la altul, rubricile s-au diversificat. În
decursul anilor, secțiunea dedicată practicii judiciare a propus aspecte cum sunt:
compensarea obligațiilor de întreținere; acțiunea în tăgada paternității și acțiunea în
stabilirea filiației; încuviințarea numelui la divorț; exercitarea autorității părintești;
programul de vizitare și principiul interesului superior al copilului; instanța de
tutelă și autoritatea tutelară (atribuțiile de control), acordul de mediere privind
desfacerea căsătoriei; cererile accesorii divorțului; modalitatea de păstrare a
legăturilor personale cu propriul copil în vremuri pandemice (ordonanța
președințială); prerogativa părintelui nerezident de a avea legături personale cu
copilul său, obligarea părintelui rezident de a aduce copilul în ţară (solidaritatea
obligaţiei părinţilor de a presta întreţinere); plata pensiei de întreţinere sub forma
unui depozit pe numele minorului de care acesta să beneficieze la împlinirea
majoratului și solicitarea de a păstra legături personale cu minorul „în orice locaţie din
lume”; exercitarea autorităţii părinteşti în comun; motivele care nu pot determina, prin
ele însele, acordarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv; exercitarea autorităţii
părinteşti și raportarea circumstanţelor de fapt la interesul superior al minorului;
tăgada paternităţii și imprescriptibilitatea dreptului la acţiune; consimţământul
unuia dintre părinţi la părăsirea ţării de către minor sau eliberarea paşaportului
(suplinirea consimţământului); identitatea de gen (obligarea persoanelor transgender
din România la realizarea unor intervenții chirurgicale asupra organelor genitale ca pas
obligatoriu înainte de modificarea indicatorilor de gen din actele de stare civilă –
prenumele, sexul și prima cifră a codului numeric personal, încalcă viața privată și
autonomia personală – CEDO, cauza X și Y contra României, 2021). Codexul
bibliografic conține o selecție a doctrinei relevante de dreptul familiei, din țară și
din străinătate, fiind o rubrică utilă practicienilor și teoreticienilor.
4. Restitutio. Recenzii
Dreptul familiei este dinamic, dar soluțiile valoroase rămân un reper,
întrucât prezentul este, cel puțin în parte, opera trecutului. Rubrica Restitutio evocă
problematici perene, asociate stabilirii paternității prin hotărâre judecătorească;
filiației față de mamă; noțiunii de interes al minorului; cerinței ca viitorii soți să își
comunice reciproc starea sănătății; naturii juridice și valorificării dreptului
constructorului pe terenul unui terț, efectelor încuviințării înfierii asupra numelui
înfiatului căsătorit; prezumției legale de paternitate a copilului conceput în timpul
căsătoriei; dreptului părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea cu
acesta legături personale; bunurilor comune şi raporturilor dintre părinţi şi copii, ca
mijloace juridice pentru ocrotirea căsătoriei şi a minorilor.
Sub titulatura Recenzii sunt consemnate reperele naționale și europene ale
dreptului familiei. Cursurile universitare, monografiile, comentariile regulamentelor
europene recent aplicabile în materia regimurilor matrimoniale și efectelor
66 Călina Jugastru
patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate – toate acestea sunt prezentate cititorului,

ca instrumente indispensabile în aplicarea cotidiană a dreptului. Exemplificativ, dintre
lucrările recenzate: Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri
matrimoniale. Filiaţia, Ediţia a 6-a, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2018, 617 pagini; Cristina Nicolescu, Dreptul familiei, Editura Solomon,
Bucureşti, 2020, 581 pagini; Adina R. Motica, Dreptul civil al familiei. Raporturile
nepatrimoniale, Curs teoretic şi practic, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2018, 442 pagini; Ciprian Raul Romiţan, Dreptul
familiei. Bibliografie selectivă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, 332
pagini; Andrea Bonomi, Patrick Wautelet, Le droit européen des relations
patrimoniales de couple. Commentaire des Règlements (UE) n 2016/1103 et
2016/1104, Bruylant, Bruxelles, 1368 pagini; Le patrimoine des couples
internationaux saisi par le droit de l’Union européenne: les règlements européens
du 24 juin 2016 (sous la direction de Isabelle Barrière-Brousse, Gwendoline
Lardeux), Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 2018, 158 pagini; Enrique Varsi
Rospigliosi, Tratado de derecho de familia, 2a edicion, Instituto Pacífico y
Universidad de Lima, Lima, 2020, 4 volume [608 pagini (volumul I), 608 pagini
(volumul II), 912 pagini (volumul III), 784 pagini (volumul IV)].
IV. „Extensiile” Revistei de Dreptul Familiei. Conferința

(inter)națională de dreptul familiei. Premiile Revistei
Revista de Dreptul Familiei a găsit o modalitate specială prin care

păstrează interacțiunea cu publicul de specialitate. Sub egida revistei este
organizată anual (în parteneriat cu facultățile de drept din țară și cu editura
Universul Juridic), Conferința (inter)națională de dreptul familiei. Cele patru ediții
(primele trei ediții naționale, ultima ediție internațională) au reprezentat prilejuri de
a consolida colaborări, de a sonda zonele de interes ale cititorilor, de a pregăti noi
apariții editoriale. Participanții la conferință au avut posibilitatea să comunice cu
autorii-speakeri, să clarifice, nemijlocit, aspectele care îi preocupă și să aibă
contact cu reglementările, doctrina și jurisprudența specifice altor sisteme de drept.
În același registru de interacțiune, Revista de Dreptul Familiei a inițiat
Premiile Revistei de Dreptul Familiei, un eveniment care încununează realizările
cele mai de seamă și personalități ale domeniului. Sunt acordate trei premii: pentru
cel mai bun articol publicat în paginile revistei (premiul Eugen A. Barasch), pentru
cea mai bună carte de dreptul familiei (premiul „Ioan Albu”) și premiul „Ion P.
Filipescu” – Opera Omnia, pentru întreaga activitate și contribuție a unei
personalități la știința dreptului familiei.
V. Concluzii
Dinamismul relațiilor de familie obligă, constant, la dezbatere științifică.

Este de esența dreptului, ca soluțiile să se situeze, frecvent, sub semnul discuției.
Cu atât mai mult, dreptul familiei este un domeniu complex, a cărui problematică se
află în centrul controverselor, la cumpăna deliberării magistraţilor şi pe ordinea de zi a

legiuitorului. De mare actualitate, gama instituţiilor dreptului familiei înfăţişează
elemente compozite. Dacă, până la un moment dat, părea că evoluţia anumitor instituţii
era sortită inerţiei, ultimii ani fac dovada contrară. Mutaţiile intervenite la nivel
legislativ au afectat o parte a conţinutului, aşa încât vocabularul relaţiilor de familie a
păstrat şi a inovat, în ton cu realitatea internaţională. „Clasic” şi „modern” se
îngemănează în soluţii inedite, la nivelul dreptului substanţial şi în raporturile juridice
cu element străin. Amprenta europeană este accentuată, pe fondul adoptării actelor
normative direct şi obligatoriu aplicabile în dreptul statelor membre. Universul familiei
constituie un teren fertil controverselor, dezbaterilor şi soluţiilor care tind a veni în
întâmpinarea vremurilor. Acesta este rostul Revistei de Dreptul Familiei – să ofere
dezbateri și soluții viabile, venind în întâmpinarea vremurilor.
Fiecare publicație juridică are propriul rol în promovarea valorilor
esențiale. Facem vorbire de adevăr, dreptate, echitate. Avem nevoie însă de
instrumente noi, captivante, adaptate curiozității intelectuale și pasiunii pentru
tărâmuri neexplorate ale științelor juridice. Revista de Dreptul Familiei are acest
deziderat – să fie mereu în tumultul actualității, să deschidă orizonturi neconvenționale
și să constituie o platformă de discuție care să depășească timpurile efemere.
Bibliografie:
Bacaci, Alexandru, Dumitrache, Viorica-Claudia, Hageanu, Codruța Cristina, Dreptul

familiei, în reglementarea noului Cod civil, ediția a 7-a, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2012.
Bence-Muk, Cristian, Familia, în cheile „sol” şi „fa”, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr.
1, 2021, pp. 21-28.
Bribosia, Emanuelle, Rorive, Isabelle, Droit de l’égalité et de la non-discrimination,
Chroniques, în „Journal européen des droits de l’homme”, nr. 2/2016, pp. 260-263.
Chelaru, Ioan, Chelaru, Ana-Luisa, Străinii în România. Regim juridic, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2016.
CMS Francis Lefebvre Avocats (edit.), Les couples dans un contexte international: de
nouvelles règles en matière patrimoniale Entrée en application le 29 janvier 2019
des règlements européens n° 2016/1103 sur les régimes matrimoniaux et n°
2016/1104 sur les partenariats enregistrés, disponibil [online] la adresa
https://www.flf.fr/sites/default/files/medias/documents/2019-
01/Les_couples_contexte_international.pdf, p. 10, consultat la 3 mai 2022.
Crăciunescu, Cristina-Mihaela, Dreptul copilului de a-și cunoaște mama, sau drumul de la
certitudine la îndoială, în „Pandectele Române”, nr. 8/2015, p. 96.
Dumitru, Mircea, Cum dialogăm cu cei cu care avem dezacorduri profunde? Despre
toleranţă, caritate şi failibilism epistemologic, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr.
2, 2020, p. 22.
Ferrari, Isabella, Family Relationships in Italy after the 2016 Reform: the New Provisions
on Civil Unions and Cohabitation, în „International Survey of Family Law”, 2017,
pp. 173-176.
Filipescu, Ion P., Filipescu, Andrei I., Tratat de dreptul familiei, ediția a 7-a, Bucureşti,
Editura All Beck, 2002.
68 Călina Jugastru
Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Drept privat roman. Elemente comparative cu dreptul
civil şi dreptul procesual civil român contemporan, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2014.
JOUBERT, Natalie, La dernière pierre (provisoire?) à l’édifice du droit international privé
européen en matière familiale – Les règlements du 24 juin 2016 sur les régimes
matrimoniaux et les effets patrimoniaux des partenariats enregistrés, în „Revue
critique de droit international privé”, nr. 1/2017, p. 7.
Lenti, Leonardo, Journées italiennes Turin et Côme, 22 au 26 mai 2017, Concepts, intérêts
et valeurs dans l’interprétation du droit positif, Rapport italien relatif au thème n°2,
Droit de famille, Association Henri Capitant.
Marinai, Simone, Recognition in Italy of Same-Sex Marriages Celebrated Abroad: The
Importance of a Bottom-Up Approach, în „European Journal of Legal Studies”, nr.
1/2016, p. 11.
Mazilu-Babel, Mihaela, România la CEDO: 13 cupluri de același sex și legislația care nu
permite căsătoria sau orice alt tip de uniune civilă, material disponibil pe juridice.ro
(accesat la 20 mai 2022).
Miclea, Mircea, Metacompetențele viitorului, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr. 2, 2021,
pp. 21-28.
Motica, Adina-Renate, Considerații privind aplicarea principiului ocrotirii interesului
superior al copilului în caz de divorț al părinților săi, în „Analele Universității de
Vest din Timișoara”, nr. 2/2014, pp. 31-145.
Necula, Constantin, Familia – de la sacru în ideologic, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr.
1, 2022, pp. 21-23.
Nicolescu, Cristina, Dreptul familiei, București, Editura Solomon, 2020.
Pop, Ioan Aurel, Gânduri de început… Familia şi evoluţia sa, în „Revista de Dreptul
Familiei”, nr. 1-2, 2019, pp. 21-23.
Popescu, Corneliu-Liviu, L'obligation positive des États de légiférer les partenariats civils
entre les personnes de même sexe. Commentaire à l’arrêt de la Cour europeenne
des Droits de l’Homme - chambre du 21 juillet 2015, Affaire Oliari et autres c. Italie,
Requêtes nos 18766/11 et 36030/11, în „Analele Universității din București”, Seria
Drept, pp. 35-44.
Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei
cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi
executării hotărârilor judecătoreşti în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate, publicat în JO L 183 din 8 iulie 2016.
Ringelheim, Julie, La non-discrimination dans la jurisprudence de la Cour européenne des
droits de l’homme. Bilan d’étape, Institute for Interdisciplinary Research in Legal
sciences (JUR-I), Centre for Philosophy of Law (CPDR), 2017, pp. 12, disponibil
[online] pe pagina https://sites.uclouvain.be/cridho/ documents/ Working.
Papers/CRIDHO-WP-2017-2-JR.Art.14.pdf, consultat la data de 3 mai 2022.
Rizoiu, Roxana, Trei întrebări despre căsătorie și parteneriatele civile, în „Revista
Română de Drept Privat”, nr. 3/2018, pp. 378-383.
Udrea, Cornel, Singurătatea colectivă, în „Revista de Dreptul Familiei”, nr. 1, 2020, p. 21.
,,COLUMNA LUI TRAIAN”.
O PAGINĂ DIN ISTORIA PRESEI ROMÂNEȘTI
CRISTINA GUDIN*
Abstract: Trajan’s Column, the magazine founded by Bogdan Petriceicu

Hasdeu in 1870, has been contributing to improving the cultural level of its
readers for almost a decade. The profile of the magazine has changed over
time, after only a few years the political articles giving way to cultural
controversies with Titu Maiorescu and his protégés promoted in Literary
Conversations. However, beyond the dispute with the Junimists, politicians
and the monarchy, the magazine constantly promoted folk creations and
cultured literature. Special attention was paid to history and linguistics as
Trajan’s Column became a cultural and scientific journal. Many pages were
dedicated to historical studies, etymological analysis, document editing. There
is no lack of articles with medical and economic content, or information about
the scientific projects of Romanian and foreign historians and linguists. At the
same time, the readers were informed about the new editorials, as well as the
quality of the most recent specialized works, which were the subject of
competent reviews. Trajan’s Column was a reference magazine in the
Romanian publishing landscape in the modern era, cultivating the interest of
contemporaries for the historical past, but also for literary creations.
Key words: politics, history, linguistics, literature, folklore.
Peisajul publicistic românesc din a doua parte a secolului al XIX-lea s-a

diversificat odată cu legiferarea unor norme mai permisive privind exprimarea
opiniilor și înființarea gazetelor, dar și ca rezultat al întăririi convingerii despre
contribuția presei la informarea și creșterea nivelului cultural al maselor. Între
intelectualii interesați de jurnalism s-a numărat și Bogdan Petriceicu Hasdeu,
academician, profesor universitar, lingvist, indoeuropenist, istoric ș.a., care și-a
legat numele de mai multe proiecte editoriale, precum: „Foaia de istorie română”,
„Arhiva istorică a României”, „Foaia Societății Românismul”, „Revista nouă”, „Foița
de istorie și literatură”, „Satyrul”, „Aghiuță”, „Traian”. Cel din urmă, fondat în 1869,
era un „ziar politic, literar, științific și industrial”, ce își propunea să fie echidistant
politic, reflectând astfel dezamăgirile inițiatorului provocate de conservatorii care
*
Conf. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din București; e-mail: cristinagudin@yahoo.fr

70 Cristina Gudin
nu promovau idealuri identice cu ale sale, dar și de liberalii din pricina acțiunilor
cărora Hașdeu pierduse mandatul de deputat. Hotărât să lovească nepărtinitor în
toți aceia care i se părea că acționează împotriva intereselor națiunii, ilustrul slavist
a publicat în paginile acestui cotidian articole pline de nerv unde a evidențiat
corupția și abuzurile din politică și administrație, propunând, în contrapondere,
înlăturarea politicienilor compromiși și promovarea pe baza meritocrației1.
Existența ziarului „Traian” a încetat la 2 martie 1870, când s-a metomorfozat în
„Columna lui Traian”, publicație asupra căreia se concentrează prezentul studiu.
„Columna lui Traian”, revistă de referință în presa autohtonă, a avut sediul
redacției și al administrației în suburbia Batiștea, strada Dionisie nr. 9, ulterior în
curtea bisericii Mihai-Vodă din București și a fost publicată la Tipografia Curții
(Noua Tipografie a laboratorilor români) din strada Academiei nr. 19. Costul
abonamentului anual era de 20 de lei pentru București, 30 pentru provincie și 40 de
lei sau 20 de franci/florini pentru străinătate. Celor interesați să o colecționeze li se
oferea volumul din anul anterior la prețul de 30 de franci.
„Columna lui Traian”, al cărei director și proprietar a fost B.P. Hasdeu, cu un
intermezzo în 1871 când a plasat conducerea unui comitet din care făcea parte, a
avut până în 1883, an în care și-a finalizat apariția, un parcurs debusolant, între
2 martie 1870 și 22 decembrie 1871 fiind cotidian, pentru ca timp de câteva luni în
1872 să se transforme în săptămânal; de la 1 august 1872 gazeta a fost editată de
2 ori pe lună, iar din martie 1873 a devenit revistă mensuală, ceea ce s-a reflectat și
în dimensiunea gazetei, de la 8 pagini ajungând treptat la circa 150. Totodată,
ținând cont de semnalele din partea citirorilor, căci „mai mulți abonați ni se plâng
de a primi foaia într-o stare deteriorată, pătată sau ruptă, din cauza lipsei unei
coperte”, s-a luat decizia ca din 1872 gazeta să apară între 2 coli2.
Într-o oarecare măsură, inconsecvența publicului explică sincopele existente
în publicarea revistei. Astfel, fiindcă „vara, mai toată lumea fiind plecată pe la băi,
facerea abonamentelor împuținându-se sau încetând cu totul, mijloacele noastre [sunt]
mai mult decât strâmtorate”3, în 1875 au văzut lumina tiparului doar 3 numere, iar între
1878–1881 s-a oprit cu totul tipărirea. După patru ani de absență, revenirea în 1882 a
impus strategii pentru restabilirea legăturilor cu publicul, precum: distribuirea
gratuită a unui număr, „ca specimen, mai multor persoane care, dacă nu voiesc să
se aboneze, sunt rugate a-l înapoia până la 20 februarie”4, sau acordarea unui
abonament gratuit la încheierea a cinci abonamente de către o persoană ori premierea
acelora care procurau revistei 10 abonați5. Tot ca strategie de presă, dar având ca scop
și asigurarea unui flux constant de materiale publicabile, era lansat un apel către cititori,
și anume: „Vom fi foarte recunoscători domnilor de prin districte care vor binevoi a ne
1
I. Oprișan, Romanul vieții lui B.P. Hasdeu, București, Editura Minerva, 1990, pp. 321–323.
2
„Columna lui Traian”, an III, nr. 27 (137), 17 iulie 1872, p. 1 (210).
3
„Columna lui Traian”, an III, nr. 25 (135), 3 iulie 1872, p. 193.
4
„Columna lui Traian”, s.n., an III, nr. 1, ianuarie 1882, p. 1.
5
„Columna lui Traian”, an III, nr. 18 (128), 1 mai 1872, p. 137. Premiul consta în: un
abonament gratis, „Columna lui Traian” pe anii 1870–1871, câte un exemplar din scrierile lui Hasdeu.
,,Columna lui Traian”. O pagină din istoria presei românești 71
comunica din când în când: copii exacte de pe textul documentelor vechi, cu arătarea
locului unde se află; poezii, basme, tradiții, proverbe, ghicitori și idiotisme populare;
cuvinte și locuțiuni țărănești puțin cunoscute”6.
Un venit suplimentar putea fi obținut din anunțurile publicate în gazetă la
prețul de 25 bani pentru 30 de litere, dar numărul lor infim nu a contribuit la
depășirea jenei financiare resimțite constant. Elemente de atracție, care trebuiau să
se reflecte în cifra vânzărilor, au fost indicarea listei colaboratorilor (între care se
regăseau intelectuali ca Gr. Tocilescu, A.D. Xenopol sau Al. Odobescu), dar și a
persoanelor care au susținut gazeta prin acțiuni (o acțiune echivalând cu 3 abonamente
anuale încheiate), la loc de cinste figurând prințul Dim. Gr. Ghica, mitropolitul Iosif al
Moldovei, episcopul Ghenadie al Argeșului sau liberalul D.A. Sturdza7.
Modificări s-au produs și în profilul publicației, care în primii doi ani a fost
un cotidian politic cu preocupări literare, dobândind un caracter preponderent
științific din 1872 când domeniile abordate s-au diversificat așa cum o demonstrează
studiile și articolele care tratează teme de istorie, filologie, economie, drept,
etnografie, medicină și literatură. Începerea seriei a II-a, în anul 1876, a coincis cu
restrângea profilul revistei la istorie, lingvistică și psihologie populară, pentru ca seria a
III-a, din 1882–1883, să lase locul studiilor istorice și lingvistice savante 8.
Preschimbarea publicației de-a lungul vremii a fost surprinsă chiar de către
Hasdeu care preciza, în deschiderea volumului din 1876, următoarele: „Fundată
întâi ca foaie politică și beletristică, Columna lui Traian s-a specializat treptat, în
decurs de 6 ani, căci numai astfel, picătură cu picătură, ridicându-se pe nesimțite
deasupra nivelului cunoștințelor generale, ea și-a putut forma un cerc de lectori,
atrași cu încetul în sfera științelor istorico-filologice”9. Tot în acel an, comparând
„Columna lui Traian” cu revista berlineză a lui Steinthal și Lazarus („Zeitschrift für
Völkerpsychologie und Sprachswisenschaft”), Hasdeu opina că aceasta, „mai
cosmopolită și contemplativă, îmbrățișează umanitatea întreagă și preferă a
comenta faptele deja adunate, decât a aduna altele”, pe când gazeta autohtonă, „mai
modestă, are în vedere numai naționalitatea română, cel mult așa-zicând popoarele
neo-tracice din Peninsula Balcanică, acordând totodată, pe lângă studii și recenzii,
un larg spațiu publicării fântânilor inedite sau puțin cunoscute: diplome, cronici,
vocabulare, basme, cântece populare etc”10.
Modificărilor legate de ritmul de apariție sau de profilul revistei, li se adăugau
cele ale devizei, de la „Românism în democrație, democrație în românism”, făcându-se,
în 1876, trecerea către un ilustrativ motto cu rezonanțe biblice, și anume: „Un pumn de
grăunțe poate să nu ajungă pentru a coace o pâine, dar presărându-le ca semințe pe un
pământ roditor, ele vor încolți însutit și vor oferi o bogată hrană”11.
6
„Columna lui Traian”, an VII, martie 1876, p. 144.
7
„Columna lui Traian”, an VII, tom I, 1876, p. VII.
8
V. Sandu, Publicistica lui Hasdeu, București, Editura Minerva, 1974, pp. 123, 160, 164.
9
„Columna lui Traian”, an VII, iunie 1876, p. VI.
10
„Columna lui Traian”, an VII, tom I, 1876, pp. VII–VIII.
11
Ibidem, an VII, tom I, 1876, p. III. Citatul îi aparține filologului și filosofului german
Heymann Steinthal, unul dintre fondatorii științei psihologiei popoarelor.
72 Cristina Gudin
Cel mai consistent aport la realizarea numerelor l-a avut chiar directorul
„Columnei lui Traian”, în medie 30% din materialele publicate purtându-i semnătura.
Evident, au existat și excepții, de pildă în ianuarie 1873 nu a luat parte la alcătuirea
numărului care vestea moartea propriului tată, din pricina sănătății alterate („grave
friguri continue”), în schimb, în iulie 1876, cele 48 de pagini cuprind exclusiv
studii, recenzii, documente editate, articole care îi aparțin.
Dincolo de cele amintite anterior, o atenție specială merită acordată
conținutului gazetei. În debutul ei, Hasdeu făcea apologia obiectivității, afirmând
că: „În ziaristica noastră, din nenorocire, unii s-au deprins a diviniza pe cutare, alții
s-au dedat a-l satiriza (...); în realitate însă, unii și alții, cei pozitivi și cei negativi,
sunt deopotrivă idolatri! Dezgustați de acest cult al individualității, care se pogoară
câteodată până la adorația de sine, noi vom fi totdeauna pe cât se va putea mai
sobri în privința numelor proprii”12. În fapt, însă, intenția a fost, în repetate rânduri,
încălcată chiar de cel care o exprimase, prin inițierea unei virulente campanii
antidinastice. De pildă, o discuție pe marginea efigiei noii monezi a devenit un
nimerit prilej de a concluziona că: „Neamul lui Traian a trăit și fără Măria-sa Carol
I”13. Aceasta, dar și alte afirmații au produs consecințe, ziarul fiind suspendat, iar
intelectualul arestat și închis 8 zile la Văcărești în contextul proclamării republicii
de la Ploiești, ca suspect din pricina prieteniei cu Al. Candiano-Popescu la al cărui
ziar, „Perseverența”, colaborase14. Experiența intimidantă i-a impus moderarea
tonului, declarându-se mulțumit cu adaptarea dinastiei la realitățile din țară
(„Susținem cu tărie dinastia actuală, cerându-i numai să meargă nestrămutat pe o
cale românească”15) și delimitându-se de liberalul republican („Un român poate fi
dinastic sau antidinastic; dar nu este permis niciunui român de a aproba o tentativă
pe baza căreia un pumn de oameni dintr-un colțișor al țării și-ar aroga dreptul de a
impune la 5 milioane o voință izolată”16).
Nu doar dinastia l-a provocat pe profesor, ci și liberalii („pentru care e
pururea sublim oricine-i îndoapă cu isprăvnicie și zapcilâcuri”17). Cu toate acestea,
profesorul găsea resurse pentru a aprecia meritele unora, așa cum a făcut-o cu
prilejul reeditării Cronicilor României de către M. Kogălniceanu, remarcând
următoarele: „Kogălniceanu în literatura istorică a României și Alecsandri în
literatura noastră populară joacă până la un punct rolul lui Columb în privința
geografică”; „Cronicile României, împreună cu viguroasa lor prefață, care este și
cea mai elocventă cronică a zilei de ieri, trebuie să se răspândească în toată țara,
trebuie să intre în toate mâinile, trebuie să devină un vademecum al tuturor românilor,
toți să le citească, toți să le recitească, toți să le învețe ca pe Tatăl nostru”18.
12
„Columna lui Traian”, an I, nr. 1, 2 martie 1870, p. 1.
13
Ibidem.
14
I. Oprișan, op.cit., p. 324.
15
„Columna lui Traian”, an I, nr. 8, 26 martie 1870, p. 1.
16
„Columna lui Traian”, an I, nr. 40, 20 august 1870, p. 1.
17
„Columna lui Traian”, an II, nr. 5, 31 ianuarie 1871, p. 2.
18
„Columna lui Traian”, an III, nr. 31 (131), 15 septembrie 1872, p. 275.
Un alt subiect incitant l-au reprezentat cosmopolitismul și străinismul.

Conducător al școlii naționaliste, ceea ce i-a adus acuzația că „pune pe primul loc
sentimentul național și pe al doilea adevărul științific”19, Hasdeu se considera un
ostaș în lupta contra elementului străin inițiată de S. Bărnuțiu, așa cum reiese din
poziția față de triumful Prusiei asupra Franței din 1871, când considera că acesta va
fi efemer deoarece există o lege a istoriei ca latinii să-i latinizeze pe germani și nu
invers, ocazie de a concluziona că nici România nu va fi germanizată. Totuși, nu se
putea opri să lanseze apelul la consolidarea individualității naționale, astfel încât:
„Să păstrăm cu o fanatică gelozie acest gingaș tezaur pe care poate să ni-l răpească
într-o zi pentru totdeauna pestifera suflare a demonului de monotonie, distrugând în
cale-i orice varietate, reducând armonia la un singur ton, încarcerând lumina într-o
unică rază, ucigând originalitatea prin imitație”20.
Parcurgând gazeta, ceea ce reține atenția este încetarea sau diminuarea ca
intensitate și cadență a atacurilor pe marginea temelor indicate mai sus, odată cu
deplasarea interesului directorului de la scena politică către cultură. Era aceasta
expresia dezamăgirii resimțite de Hasdeu în fața eșecului de a se impune prin
intermediul publicisticii politice, dar și a încercării de a-și afirma superioritatea în
raport cu contemporanii prin forța intelectului și a geniului său științific21.
Principalii lui competitori în plan cultural au fost intelectualii grupați în jurul
lui Titu Maiorescu și promovați în paginile „Convorbirilor literare”. Cu ei s-a răfuit
Hasdeu alături de fidelii săi, confruntarea cu junimiștii devenind o temă recurentă
care a îmbrăcat forme variate. Astfel, Logicii (Partea I. Logica elementară) lui
Maiorescu, tipărită la Editura Socec, în 1876, dr. Zotu îi făcea o recenzie critică din
care reieșea că autorul „va pierde mulți din admiratorii săi” deoarece existau
evidente similitudini cu lucrarea lui John Stuart Mill A system of logic rationative
and inductive („Arătând această perfectă consunanță ad litteram între domnii
Maiorescu și Mill, noi am fi dispuși a o explica printr-o simplă întâlnire de idei a
două genii, dacă nu ne-ar fi cam greu a înțelege o asemenea întâlnire chiar în
cuvinte, chiar în puncte și virgule”). Mai mult, ca și cum suspiciunea de plagiat nu
ar fi fost suficientă, Maiorescu era acuzat că ideile preluate de la Mill erau
„contrare celorlalte teorii împrumutate de la alții” (autori germani din școala lui
Herbart), așa încât „Logica dumisale a dobândit un caracter foarte nelogic”22. Cu
altă ocazie, Hasdeu însuși a susținut atacul. Acuzat de a fi consultat „100 de fântâni
pentru etimologia unui singur cuvânt”, îl invoca pe orientalistul italian Angelo de
Gubernantis potrivit căruia: „Ușurință, iată trăsătura caracteristică a timpului
nostru; ceea ce nu se poate ști fără trudă, se dă afară” și afirma că: „Această
caracteristică, ușurință și iarăși ușurință, a înțeles-o foarte bine un grup de diletanți
19
N.I. Apostolescu, Hașdeu și Tocilescu, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,
1913, p. 3.
20
„Columna lui Traian”, an I, nr. 50, 30 septembrie 1870, p. 2.
21
22
„Columna lui Traian”, an VIII, iunie 1877, pp. 295–296.
74 Cristina Gudin
având drept organ o revistă ce se publică sub titlul de „Convorbiri literare”. De la

prima ei apariție și până astăzi, această foaie a reușit a nu scoate la lumină un
singur studiu în care să se întâlnească știința cu metoda”. Concluzia se impunea în
mod firesc, anume că: „Între modul meu de a lucra și între modul de a lucra al
«Convorbirilor literare» există o diferență atât de pronunțată, un antagonism atât de
radical, încât de vreo 4 ani în șir organul domnului T. Maiorescu se simte dator a
mă combate cu orice preț pe toate terenurile aproape în fiecare număr”23. De
criticarea constantă a lui Hasdeu erau responsabili Gh. Panu care într-un serial din
„Convorbiri literare” își expusese rezervele față de Istoria critică a românilor
subliniind că: „Sentimentul național, pentru a produce fructe sănătoase, trebuie să
purceadă din adevăr”24, dar și I.C. Massim, A. Lambrior, Burlă sau A. Cihac. Nici
reacția lui Hasdeu nu s-a lăsat mult așteptată, combătându-și detractorii, direct
(ex. în articolul Iarăși domnul Cihac! Câteva precepte pentru începători în lingvistică25
sau Contra „Convorbirilor literare”26 unde constata că A. Cihac „de câte ori a dat
peste un cuvânt mai greu, s-a poticnit”) sau prin intermediul apropiaților (de pildă
al lui Gh. Chițu care, despre autorul a două dicționare etimologice ale limbii
române, spunea următoarele: „Domnul Cihac este un lexicograf tendențios care și-a
putut imagina că este îndestul să înșire o lungă și infinită mulțime de cuvinte
străine (...) și apoi să strige că toată acea adunătură de vorbe, unele mai imposibile
decât altele, fac parte integrantă din propria limbă română”27). Cihac a fost
sancționat sistematic și în mod just, limitele sale reieșind clar din convingerea că
„influența slavă este atât de veche și se introdusese atât de adânc în firea limbii
noastre încât [era îndoielnic] că, înainte de venirea slavilor în Peninsula Balcanică,
elementul latin putuse pătrude în carnea și sângele nostru”28.
Conflictul dintre „Columna lui Traian” și „Convorbirile literare” a depășit
spațiul celor două reviste, schimbul de replici ajungând și în alte publicații precum
„Familia” sau „Românul”, dar a depășit și forma confruntării în planul ideilor.
Astfel, edificat asupra competenței lingvistice a lui Hasdeu, probată prin studiile
etnografico-lingvistice publicate în 1873–1874 în „Columna lui Traian”, Maiorescu, ca
ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, a aprobat, în 1874, cursul liber de filologie
comparativă indo-europeană la Facultatea de Litere din București. Ulterior, incomodat
de atacurile susținute ale acestuia, l-a interzis sub pretextul restrângerilor bugetare
și a suspendat bursa discipolului lui Hasdeu, Gr. Tocilescu care studia slavistica la
Praga29. Cursul, anulat „într-un moment de iritațiune”, a fost reluat în 1876 prin
îngrijirea ministrului Gh. Chițu, prieten al slavistului, pentru a se asigura „inițierea
23
„Columna lui Traian”, an VII, tom I, 1876, pp. 19–20.
24
25
„Columna lui Traian”, an VII, aprilie 1876, pp. 179–186.
26
27
„Columna lui Traian”, an III, nr. 7–9 iulie–septembrie 1882, p. 452.
28
Th. Capidan, B.P. Hasdeu ca lingvist, indoeuropenist și filolog, București, Imprimeria
Națională, 1937, pp. 28–29.
29
I. Oprișan, op.cit., pp. 156, 159.
junimei studioase și a publicului luminat la cercetările adevăratelor principii de

lingvistică, care a devenit astăzi călăuza cea mai sigură în vastul domeniu al
filosofiei și criticii istoriei”30.
În afara articolelor politice și polemice, prezente mai ales în primii ani,
„Columna lui Traian” a găzduit în paginile sale și studii economice. Spre ilustrare,
menționăm: Moșiile statului român, unde Hasdeu se arăta favorabil deposedării
străinilor de pământuri și plasării lor în responsabilitatea „pungilor celor mici
pământene”31; Societățile de economie în România. Studiu statistic, aparținând
istoricului Gr. Tocilescu, care după ce le-a explicat necesitatea, și anume pentru „a
deprinde pe cetățenii români cu realizarea ideilor de economie și a face ca micile
sume rezervate să servească spre ajutor reciproc al membrilor societari”, prezenta
activitatea, membrii, capitalul instituțiilor financiare din București, Iași, Piatra
Neamț și Râmnicu-Sărat32; Starea circulației monetare și consecințele sale în
România (amplă analiză a avantajelor și dezavantajelor monometalismului aur și a
bimetalismului, cu referire la situația din România, Franța, Rusia, Elveția, Grecia,
Germania, Anglia etc.) ori Economia combustibilului în mașini (unde era exprimată
îngrijorarea legată de ritmul accelerat al consumului de combustibili fosili și se
propuneau metode eficiente de limitare a acestuia), ambele semnate de inginerul de
mine M.M. Drăghiceanu33.
Cum până în 1876 gazeta a manifestat interes și pentru medicină, acest
domeniu a fost reprezentat prin studii precum: Prejudecățile despre chinină, Stricnina,
brucina și igasurina, O încercare de statistică medico-militară a României. Vâlcea
în 1869 (unde se observa că tinerii cei mai sănătoși și puternici evitau înrolarea pe
baza certificatelor eliberate de primar), Cucuta. Materia medicală și terapeutică,
toate atent documentate de doctorul Z. Petrescu, care împărtășea cititorilor nu
numai opiniile specialiștilor, informații despre formule farmaceutice și posologie,
ci și constatările din propria practică medicală34. În Despre remediile șarlatanice,
același doctor semnala comercializarea unor „produse atât de lăudate ca remedii
universale [care] constau în amestecarea unor făini de leguminoase cu sare de
bucătărie [și care] nu produc niciun folos sau produc mai mult rău decât bine [și]
trebuiau vândute sub adevăratul lor nume de făină de linte sau de porumb de către
făinarii pieței, și nu de către farmaciști”. După ce denunța practica ilicită, medicul
menționa produsele și compoziția lor, spre edificarea cititorilor35. O încercare la
întretăierea mai multor domenii a realizat B.P. Hasdeu cu a sa Notiță istorico-
medicală în care, a comparat informațiile existente la Pliniu cel Bătrân cu cele din
lucrarea doctorului Costache Vârnav și a descoperit tratamente similare (foi de
30
„Columna lui Traian”, an VII, nr. 6, iunie 1876, p. 288.
31
„Columna lui Traian”, an II, nr. 11, 15 martie 1871, p. 38.
32
„Columna lui Traian”, an V, nr. 1, 1874, p. 3.
33
„Columna lui Traian”, an V, nr. 2, 1874, pp. 35–43; Idem, an V, nr. 1, 1874, pp. 19–20.
34
„Columna lui Traian”, an III, nr. 25 (135), 3 iulie 1872, p. 197; Idem, an V, nr. 2, 1874, pp. 44–
47; Idem, an III, nr. 34 (144), 1 decembrie 1872, pp. 321–325; Idem, an V, nr. 1, 1874, pp. 9–10.
35
„Columna lui Traian”, an III, nr. 22 (132), 5 iunie 1872, p. 174.
76 Cristina Gudin
varză pentru durerile de cap, rozmarin pentru stimularea lactației, hrean cu miere
contra tusei ș.a.), motiv să constate că: „Rezultatul acestei ușoare confruntări este unul
din cele mai prețioase pentru istoria națională, venind a demonstra legitima
descendență italică a românilor până și prin medicină”36.
O constantă a revistei, de-a lungul întregii sale existențe, a fost investigarea
creațiilor folclorice, producțiile populare constituind punctul de atracție al sectorului
literar și regăsindu-se sub forme variate: basme (Feciorul de împărat, Ileana
Cosânzeana, Oglinda fermecată, Cei trei frați dornici, Busuioc și siminoc sau
Luceafărul de zi și luceafărul de noapte, Porcul fermecat etc.), poezii, descântece,
proverbe, satire, cimilituri, anecdote (Negustorul și chirigiul, Judecata vulpii, Cum
au pierdut sașii pe sfinții lor?), doine, legende (Moș Lăcustă), colinde (Colind de
viteaz, Colind de familie, Colind de fată mare, Colind de flăcău), balade (Gruia lui
Novac și fata de latin, Novăceștii), cântece (Cântece soldățești din ultimul război).
Între culegătorii lor merită a fi reținuți prin contribuțiile repetate: Simeon Florea
Marian care s-a axat pe zona Bucovinei, Dionisie Miron pe Banat, Petre Ispirescu
pe spațiul românesc extracarpatic. Lor li s-au alăturat G.D. Teodorescu, I. Mincu,
Miron Pompiliu, Al. Marienescu, Chr. Negoescu ș.a. Uneori era depășită simpla
reproducere, realizându-se interesante paralele între creațiile folclorice ale diferitelor
popoare, ca la: P. Ispirescu în Basme române și basme franceze. Iepurele, vulpea și
ursul – basm breton, Vulpea, lupul și ursul – basm românesc, G.D. Teodorescu în
Câteva proverbe române în comparație cu cele greco-latine (unde analiza se
extindea și asupra proverbelor din limbile franceză și spaniolă) ori Hasdeu în
Poezia populară sârbă și bulgară. Lupta între frații Dan și Mircea cel Mare ori
Bradul și viișoara. Baladă populară albaneză sau Baba-Novac unde erau redate și
comentare fragmente din legendele sârbești și bulgărești referitoare la eroul sârb
fidel lui Mihai Viteazul, dar și în Palpitațiile copilei. Notiță de literatură
comparativă unde era analizată poezia Sburător a lui I. Heliade Rădulescu în
comparație cu un cântec popular din Galiția37.
Nu lipsesc nici studiile referitoare la folclor, așa cum sunt: Datinile,
obiceiurile și tradițiile poporului român, de Gh. Misail, publicat în foileton, între
2 martie – 30 septembrie 1870, sau Ceva despre literatura populară, unde
A.D. Xenopol opina că: „Literatura noastră poetică cea mai bună este datorită în
mare parte înrâuririi literaturii populare (...) Acei poeți care se apropiară mai mult
de popor, care se cufundară mai adânc în acea lume a închipuirii astfel cum și-a clădit-o
poporul nostru pe pământul ce-l ocupă de atîtea secole, aceia se deosebiră mai mult
prin producerile lor, pentru că prin graiul lor nu vorbea numai omul individual, ci
mii și mii de glasuri contopite în unul singur”. Tot aici era exprimată și convingerea că:
„Dezvoltarea unei proze frumoase, a nuvelei, a romanului, așteaptă același impuls de la
36
„Columna lui Traian”, an III, nr. 33 (143), 1 noiembrie 1872, p. 297.
37
„Columna lui Traian”, an VIII, mai 1877, pp. 234–244; Idem, an VIII, iunie 1877, pp. 261–
266; Idem, an VII, iunie 1876, p. 256; Idem, an VII, nr. 4, aprilie 1876, pp. 144–165; Idem, an VII,
nr. 9, august 1876, pp. 371–376.
literatura populară pe care l-a căpătat poezia prin colecțiile cântecelor populare. Nu mai
puțin și muzica noastră nu se poate dezvolta decât pe baza muzicii populare care până
acuma este puțin cunoscută”38 în cercurile înalte.
Cât privește literatura cultă, treptat lista versificatorilor s-a îmbogățit, unele
poezii reflectând idei ca înstrăinarea elitei socio-economice, soarta potrivnică a
celor mulți, corupția clasei politice (Zâna România, de Aron Densușianu, O chitară
politică, de Ciru Economu, Ciocoiul nou, de N.Ath. Popovici, Balada plugarului și
Balada haiducului, de N.V. Scurtescu), dar invocând și figurile luminoase ale
trecutului (ex. Memoriei lui Ștefan cel Mare, de Ciru Economu). În opoziție cu
poeziile modeste calitativ, se remarcă cele semnate de Hasdeu care se sustrag
„anemiei generale, cucerind, dacă nu prin adâncime, cel puțin prin vigoare și
ritmicitate”39, așa cum este cazul bucăților lirice: Vornicul Iancu Moțoc, La craniul
lui Mihai Viteazul, Ștefan și Radu, Odă la boieri, Magda lui Arbure, Lilica etc.
Spre deosebire de poezie, proza artistică a fost mai puțin reprezentată (de pildă,
între 19 aprilie – 5 iulie 1871 s-a publicat nuvela Domnia arnăutului a lui Alexandru
Napoleon Hasdeu). Literatura dramatică și-a găsit deopotrivă loc în paginile
gazetei, fiind preferate comediile sau dramele istorice, precum: Amorul doctor,
tradusă de dr. Obedenaru după Molière sau Ortho-nerozia a lui Hasdeu, Conjurația
lui Catilina ori Monumentul de la Călugăreni ale lui V. Maniu, Dan și Ancuța de
N.V. Scurtescu, producții modeste unde „replicile trenează, iar lipsa culorii de
epocă e desăvârșită”40. Cu toate acestea, așa cum unul dintre autori recunoștea, „s-a
făcut un mare pas, mare în cantitate, dacă nu în calitate și ne lingușim a crede că o
să se împlinească lacunele ce se mai observă în literatura noastră teatrală”41. Utile
pentru istoria literară s-au demostrat a fi studii ca: Poeziile lui Gr. Alexandrescu,
aparținând lui A. Densușianu, Homer, de Z. Demarat (publicat de-a lungul a
13 numere), O vizită la Bolintineanu, al lui Teodor Șerbănescu, dar și Considerații
asupra istoriei literaturii neolatine în genere, de G. Frollo42.
Spații generoase au ocupat, în paginile gazetei, cercetările istorice, între care
la loc de cinste s-a aflat, în 1872–1873, Istoria critică a românilor, unde Hasdeu
preconiza să analizeze toate provinciile și grupurile etnice românești de la N și S
Dunării din punct de vedere teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, militar, religios,
juridic, economic, literar și artistic, având la dispoziție informații acumulate vreme
de 20 de ani din arhivele și bibliotecile naționale și din străinătate. Demersul
științific s-a bazat pe câteva criterii din care redăm spre ilustrare: „Nu este permis
istoricului a-și întemeia aserțiunile decât pe date sincronice evenimentelor; să nu se
citeze niciodată ceea ce nu s-a citit, iar în caz de a fi împrumutată de aiurea vreo
citațiune să se pună modestul apud, fără de care nu se poate ști de a cui
38
„Columna lui Traian”, an III, nr. 27 (137), 17 iulie 1872, p. 215.
39
V. Sandu, op.cit., p. 137.
40
Ibidem, p. 141.
41
N.V. Scurtescu, Teatrul și literatura dramatică, în „Columna lui Traian”, an III, nr. 17
(127), 24 aprilie 1872, p. 134.
42
„Columna lui Traian”, an VIII, februarie 1877, pp. 49–61.
78 Cristina Gudin
responsabilitate se vorbește; afară de fântâni, scuturate de orice dubiu, nu există

nicio autoritate în istorie, și cu atât mai puțin nicio infaibilitate; nu este iertat a
sacrifica eterna veritate trecătorului interes, fie acesta de orice natură; cineva se
naște transilvănean, moldovean, muntean, basarabean etc., dar istoricul poate fi
numai român prin simțământ și trebuie să fie numai om prin rațiune:
provincialismul și fanatismul ucid știința; ceea ce-i comun naturii umane întregi,
formând o nestrămutată lege universală, se aplică către toate cazurile concrete,
suplinind chiar lipsa fântânilor propriu-zise; istoria fiind partea cea mai
supraordinată în clasificațiunea pozitivă a științelor, nu este nicio ramură a
cunoștințelor care să nu poată răspândi câteodată o vie lumină asupra unei chestiuni
istorice”43. Student al lui Hasdeu, Tocilescu îi împărtășea această din urmă
convingere, el însuși afirmând că: „Pentru a cultiva cineva cu succes istoria, i se
cere un spirit vast, îmbogățit cu toate luminile științei umane. Altfel nu va putea
cuprinde subiectul în toate raporturile sale naturale dacă va ignora economia
politică, statistica, filologia, științele naturii, care toate cuprind circumstanțele ce au
afectat temperamentul și natura speciei umane și prin care ea s-a manifestat”44. Din
vastul proiect Istoria critică a românilor s-au materializat doar vol. I Întinderea
teritorială. Nomenclatura. Acțiunea naturii și începutul vol. II Reacția omului cu
referire la Muntenia, reeditate într-o variantă revizuită și adăugită în 1874.
Lucrarea a fost bine receptată în epocă, deopotrivă de critică și de public și a fost
recompensată din inițiativa lui Carol I cu Medalia de aur pentru Arte și Științe, dar
și cu subvenții de câteva mii de franci. Cu toate acestea, nu au lipsit comentarii,
precum cele ale junimiștilor care s-au străduit să-i minimalizeze valoarea, afirmând
că „savantul nu ar fi capabil de mari sinteze, ci doar de minuțioase analize și
trudnice adnotări de documente”45. Istoria critică a românilor era percepută de
N. Iorga ca o „colecție de studii” unde „tot ce e strâns nu se topește într-o sinteză, ci
fiecare parte rămâne legată de locul ei, străbătut în toate sensurile de o analiză așa
de ascuțită încât uneori ea se pierde în regiuni de prisosință, unde nimeni nu va mai
merge să caute (...) Peste tot o clară lumină, raze care pătrund în toate colțurile”46.
Între studiile istorice merită a fi amintite: Împăratul și regele Sigismund, al
lui G. Barițiu, unde cititorii aflau despre viața, faptele și portretul psihologic ale
contemporanului lui Mircea cel Bătrân; Despre un vas de lut cu numele lui
Decebal, de Al. Odobescu; Despre scrierile vechi pierdute atingătoare la Dacia,
semnat de A. Papadopul-Callimah47; Ce este națiunea? al lui Giovenale Vegezzi-
Ruscalla care concluziona că: „o națiune este totalitatea indivizilor vorbind o
singură limbă”, iar limba „însemnează dialectul nativ al unei poporațiuni, impus
43
„Columna lui Traian”, an V, nr. 2, 1874, pp. 31–35.
44
Ibidem, pp. 25.
45
46
N. Iorga, B.P. Hașdeu ca istoric, în „Academia Română. Memoriile secțiunii istorice”, seria
III, tom XIII, 1932, p. 170.
47
„Columna lui Traian”, an III, nr. 29 (139), 15 august 1872, pp. 242–247; Idem, an III, nr. 34
(144), 1 decembrie 1872, pp. 313–315; Idem, an III, nr. 28 (138), 1 august 1872, pp. 228–230.
altor poporațiuni care vorbesc dialectele cele mai înrudite cu dânsul, pentru
trebuința de a se înțelege verbalmente unele cu altele, de unde precede că o
asemenea limbă devine mai totdeauna limba scrisă și, dacă servește poporațiunilor
oarecum necivilizate, asumă calitatea de limbă cultă sau literară, iar totalitatea
poporațiunilor ce au adoptat-o constituie o națiune”48. Mai pot fi menționate: Noi
cercetări documentare asupra ducatului de Amlaș și Banatului de Severin (analiză
istorică minuțioasă demonstrată de bogatul aparat critic, cu citate din surse și
comentarii privind autenticitatea surselor) sau Originile Craiovei. 1230–1400,
studiu realizat de Hasdeu pe baza unei vaste documentări și analize, ori studiile lui
Gr. Tocilescu Banul Mihalcea, Icoana românească de la Gratz, Nicolae Bălcescu.
Viața, timpul și operele sale (1819–1852)49. Bălcescu era cel prin ale cărui scrieri:
„poporul român își ia locul în istorie; instituțiile încep a se curăța de mucegaiul ce
le acoperea și a-și dezveli rolul ce au jucat în societate; evenimentele încep a-și
avea semnificația lor proprie și narațiunea apare completă cu manifestările sale în
toate ramurile activității, cu tranformările sale în tot cursul veacurilor”50. Un alt
studiu al lui Gr. Tocilescu, Petru Cercel, era un bun prilej de a recupera figura
învățatului principe în condițiile în care: „Locul ce ocupa până acum în cronici, în
operele de istorie națională, în Șincai, A. Florian, Laurian, Photinos, Vaillant,
Engel, Gebhardi etc. era foarte neînsemnat față de documentele de care abundă
bibliotecile și arhivele Franciei și Italiei. Câteodată personajului lui Petru Cercel nu
i se consacra niciun rând măcar”. După definirea istoriei („Istoria nu este o
incoerentă compilație a faptelor, o simplă povestire a evenimentelor, fie chiar ici și
colo verificate prin reflecții morale sau politice. Ea este o știință, adică un întreg de
fapte ce se succes într-o ordine necesară, prin înlănțuire inevitabilă, printr-o
evoluție logică, printr-o geneză indispensabilă”) și a istoricului, Tocilescu
reconstituia social, politic și literar epoca și prezenta competent, ajutat de o variată
bibliografie, viața și activitatea domnitorului51. Nu în ultimul rând, se impune a fi
semnalate Studiile asupra tezaurului de la Pietroasa, ale lui Al. Odobescu,
publicate de-a lungul mai multor numere, unde, pe lângă istoricul descoperirii, era
prezentată fiecare piesă din tezaur cu detalii despre formă și ornamentații, greutate,
inscripții, starea actuală, utilitatea, totul prin comparație cu obiecte asemănătoare
descoperite în diferite părți ale continentului52.
Uneori, materialele din revistă ating mai multe domenii, precum istoria și
lingvistica, fapt firesc în condițiile în care „istoricii au întrezărit în cercetările
lingvistice o serie de fapte menite să contribuie la dezlegarea unor probleme pentru
48
„Columna lui Traian”, an III, nr. 28 (138), 1 august 1872, p. 225.
49
„Columna lui Traian”, an VII, iulie 1876, pp. 288–298; Idem, an III, nr. 31 (141),
15 septembrie 1872, pp. 275–277; Idem, an VIII, ianuarie 1877, pp. 25–35; Idem, an VII, februarie
1876, pp. 49–82; Idem, an V, nr. 1, 1874, pp. 12–18.
50
„Columna lui Traian”, an VII, februarie 1876, p. 73.
51
„Columna lui Traian”, an V, nr. 2, 1874, pp. 25–26.
52
„Columna lui Traian”, an VII, noiembrie 1876, pp. 503–521; Idem, an VIII, martie 1877,
pp. 108–134; Idem, an VII, decembrie 1876, pp. 529–537.
80 Cristina Gudin
care documentele istorice se arătau insuficiente”53. Ca atare, cercetărilor lingvistice

li s-a aplicat o metodă specifică investigației istorice, analiza comparativă, care
putea să surprindă progresiv modificările dintr-o limbă. Acestui comandament îi
corespundea studiul lui Hasdeu, „Doina” răstoarnă pe Roesler (unde proba
continuitatea geto-dacilor după cucerirea romană și retragerea aureliană printr-o
analiză lingvistică care cuprindea și popoarele din împrejurimi, cu un spațiu special
dedicat cuvântului „doină” pe care îl considera de origine dacică54). Acest exemplu
este ilustrativ pentru preocuparea lui Hasdeu de a cunoaște „cât mai bine soarta
elementului preroman moștenit de la strămoșii noștri traco-iliri, pe care cu ajutorul
limbii albaneze voia să-l explice ca venind de la daci”. Deși forțat, demersul era într-o
oarecare măsură justificat, fiindcă „izvora atât din tendința de a reduce rolul
elementului străin în limbă la justa lui valoare, cât și din spiritul de reacțiune în contra
exagerării școlii latiniste, reprezentată de Timotei Cipariu, care voia să explice totul
prin Roma”55.
Un alt studiu aparținând lui Hasdeu, unde istoria și lingvistica se îngemănau,
era Zâna Filma. Geții și gepizii în Dacia în care, pornind de la afirmația lui Roesler
că: „strămutați de către Aurelian peste Dunăre, românii s-au întors de acolo în
Dacia lui Traian abia în secolele XII sau XIII”, afirmație fondată pe „desăvârșita
lipsă a vechiului element germanic în limba română”, slavistul realiza o extinsă
demonstrație în care își expunea contraargumentele, și anume: dominația gotică nu
s-a întins asupra întregii Dacii, ci doar între Prut și Nistru, în vreme ce românii se
concentraseră în Oltenia, ceea ce însemna că „întâlnirea între limbile gotică și
română nu putea fi, în cazul cel mai bun, decât depărtată și trecătoare, căci la
mijloc între ei se aflau sarmații”; mai mult, ca urmare a contactului anterior
secolului VII dintre românii din Banat și gepizii din zona Tisei, vorbitori ai limbii
gotice, influențe gotice existau în limba română (ex. într-o legendă bănățeană care
corespundea tiparului vechi germanic și unde personajul principal era Zâna Filma,
metaforă a febrei și spaimei)56.
Pasiunea cu care Hasdeu s-a dedicat cercetărilor lingvistice era salutară mai
ales că în acea epocă „nimic nu era încă definitiv specificat. Nici măcar numele
acestei științe. Unii îi ziceau filologie comparată, alții glotică, glotologie și foarte
puțini lingvistică”. El a soluționat problema reprezentată de transformările dintr-o
limbă, cercetate până atunci doar pe baza informațiilor extrase din lexicoane.
Alternativa celui mai mare poliglot român, a fost analizarea graiului popular,
deoarece: „valoarea unui cuvânt, fie indigen sau străin, se judecă numai după
puterea lui de circulație în limbă, iar propagarea modificărilor din limbă nu se
produce prin cuvinte sau forme rare, ci, din contră, prin acelea care au o cât mai
deasă întrebuințare”57.
53
Th. Capidan, op.cit., p. 6.
54
„Columna lui Traian”, s.n., an III, nr. 10–12, octombrie–decembrie 1882, pp. 529–536.
55
56
„Columna lui Traian”, an VIII, aprilie 1877, pp. 153–182.
57
Th. Capidan, op.cit., pp. 35–36.
Un exemplu concludent al aplicării unui atare principiu l-a constituit

Etymologicum Magnum Romaniae. În legătură cu acesta, Hasdeu, care împărtășea
cu cititorii „Columnei lui Traian” proiectele sale științifice și îi coopta la realizarea
lor, preciza, în Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română, că:
„nu va avea în vedere anume limba română literară de astăzi, ci mai ales limba cea
veche și graiul actual al poporului cu divergențele sale dialectale” și că: „va da
după putință pentru fiecare cuvânt, pe lângă traducerea sensului general în limba
latină sau în cea franceză, următoarele rubrici: forma cea mai răspândită și formele
dialectale vechi și noi, diferitele accepțiuni cu citarea exemplelor din fântâni,
filiațiile istorico-etimologice”58. Pentru strângerea informațiilor necesare, s-a întocmit,
cu scopul de a fi distribuit învățătorilor spre completare, un chestionar59 cu 206
întrebări care cuprindea o anchetă detaliată asupra limbii, credinței, obiceiurilor și
structurii sociale a poporului de la sate. Rezultatul a fost o lucrare foarte erudită,
„în care forma clară și atrăgătoare se întâlnește cu o rară bogăție de informație, însă
bună de răsfoit în orele libere și foarte puțin practică pentru consultări științifice”60,
o lucrare unde, „tratând cuvintele limbii, Hasdeu căuta să le precizeze valoarea
semantică, urmărea istoria lor până la originea îndepărtată, îl interesa răspândirea
lor geografică și mai ales putea lor de circulație în grai (…) [și mai] găsea ocazia să
explice credințe, obiceiuri, elucida instituții, făcea genealogii și excursii toponimice”61.
Investigațiile etimologice au prezentat un interes aparte pentru colaboratorii
„Columnei lui Traian”, în acest sens stând mărturie articole precum: Ghioc și
sglăvoc. Un dublet greco-latin, Cuvântul samă este el latin sau maghiar? Istoria
unui trunchi născut din trei rădăcini, Scornesc și stârnesc. Un specimen despre
necesitatea vechilor texte pentru orice cercetare lingvistică, Biea. Cum ziceau
românii îninte de a fi luat de la slavi pe dragă?, Cochii vechi, Fârtat, Fragmente
pentru istoria limbii române. Ghiob, Șugubăț și șugubină, Încă „zglobiu”, semnate
de B.P. Hasdeu, dar și Bașkert = București? Fântâni arabe pentru istoria română,
Câteva rectificări la etimologicele grecești, turce și maghiare ale lui Roesler
(M. Gaster), Cuvinte creștine în limba română. Note filologice sau De unde vine
zicătoarea „de când plouă cu cârnați”? (Gh. Chițu) ș.a.62.
58
„Columna lui Traian”, s.s., an IV, noiembrie-decembrie 1883, pp. 458–459.
59
La fel a procedat Hașdeu și cu lucrarea despre Poporul român sub raporturile juridic,
lingvistic și mitologic în vederea realizării căreia a conceput un chestionar cu 400 de întrebări,
distribuit în teritoriu și completat de către învățători. Chestionarul a fost reprodus în revistă în anii
1877 și 1882, împreună cu răspunsurile învățătorilor Climescu, Curpăn, Petrov și Păt din județul
Bacău, și prezintă interes atât pentru istorici, cât și pentru etnografi.
60
61
S. Pușcariu, B.P. Hașdeu ca lingvist, în „Academia Română. Memoriile secțiunii istorice”,
seria III, tom VI, 1932, p. 205.
62
„Columna lui Traian”, s.n., an III, nr. 6, iunie 1882, pp. 372–379; Idem, s.n., an IV, nr. 3–6,
martie–iunie 1883, pp. 97–104; Idem, an VII, noiembrie 1876, pp. 498–500, 521–524; Idem, an VII,
martie 1876, pp. 97–123; Idem, s.n., an III, nr. 10–12, octombrie-decembrie 1882, pp. 607–611, 612–
619; Idem, an VIII, mai 1877, pp. 244–247; Idem, s.n., an III, nr. 7–9, iulie–septembrie 1882,
pp. 480–486; Idem, s.n., an IV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1883, pp. 22–30.
82 Cristina Gudin
În gazetă sunt prezente și studii destinate mai degrabă specialiștilor, între

acestea numărându-se: Considerații asupra istoriei literaturii neolatine (G. Frollo),
Din conferințele de filologie comparativă ținute sub direcțiunea domnului
B.P. Hasdeu în 1882–1883 la Universitatea din București (I. Șăineanu), Studiu
asupra limbii române (C. Negruzzi), Studii despre știința limbii. Laletica sau
fiziologia sonurilor, Voinicame și mișelame. Istoria unui sufix romanic dispărut din
limba română, Posteritatea latinului FAX în limba română. Un cvadruplet
lingvistic, Fost-ai ce ai fost... (în care se tratează despre chiasm63), Istoria limbii
române (Hasdeu)64. Acest din urmă material detalia, potrivit autorului său, metoda
„ce m-a condus în mai multe studii filologice” și care presupunea întrunirea
următoarelor condiții: bibliografia cuvântului (adică „a aduna despre fiecare termen
pus în dezbatere tot ce s-a scris asupră-i, analizând opiniile altora mai înainte de a
propune pe a mea proprie”); literatura cuvântului („a oferi despre accepțiunea sau
forma fiecărei vorbe texte de prin monumentele noastre literare din diverse
timpuri”); fonetica cuvântului („a păzi legate de corespondența sunetelor din limbă
în limbă, silindu-mă a nu scăpa din vedere în vorba supusă cercetării nici unul din
elementele sale constitutive, fie el cât de mic în aparență”); cronologia cuvântului
(„a nu recurge la sancrită mai înainte de a fi restabilit, prin compararea variantelor
dialectice sau din limbi congenere, aspectul cel mai vechi fonetic și logic al
termenului român”); paralelismul cuvântului („a spijini orice schimbare sporadică
sau mai puțin evidentă, fie în forma unui termen, fie în semnificația lui, prin alte
cazuri perfect analoage, luate din aceiași limbă în privința fonetismului, iar în
privința tranziției logice din orice alt grai”); migrațiile cuvintelor („atunci când o
vorbă română există totodată în una sau în mai multe limbi eterogene, a nu decide
apriori cine de la cine o va fi împrumutat, ci a cumpăni mai întâi, prin lingvistica
ajutată de istorie, drepturile fiecui asupra cuvântului în chestiune”). Îndeplinirea
acestor 6 condiții, dădea asigurări savantul, „dacă nu înlătuă cu desăvârșire, însă
îngreunează foarte mult posibilitatea erorii”65.
Începând cu anul 1876, un loc special în „Columna lui Traian” s-a alocat
editării documentelor referitoare la naționalitatea română și la spațiul etnic tracic.
Preocuparea se justifica, potrivit analizei realizate de Gr. Tocilescu în Studii critice
asupra cronicelor române, prin aceea că: „Nu avem încă o istorie națională, ci o
istorie fără critică care grămădește faptele astfel cum le află, fără nicio legătură,
care umple lacunele cu tot soiul de fantezii (...); fapte adevărate dobândesc o
explicație greșită, născându-se în acest chip o țesătură de neadevăruri și adevăruri
63
Chiasm = construcție estetică care constă în schimbarea unei vocale/consoane/silabe pentru
că aceeași vocală/consoană/silabă se află deja într-o silabă învecinată, producând o neplăcută
monotonie.
64
„Columna lui Traian”, an VIII, februarie 1877, pp. 49–61; Idem, an III, nr. 29 (139),
15 august 1872, pp. 234–236; Idem, s.n., an III, nr. 2, februarie 1882, pp. 65–73; Idem, s.n., an IV,
iulie–octombrie 1883, pp. 329–339; Idem, s.n., an III, nr. 7–9, iulie–septembrie 1882, pp. 482–484;
Idem, s.n., an IV, nr. 3–6, martie–iulie 1883, pp. 112–121.
65
pe care cititorului comun, cel care nu poate consulta izvoarele, îi este cu neputință a
le distinge unele de altele”. Soluția, în aceste condiții, nu putea fi decât: „a ne
reîntoarce la fântânile originale, la documente, la inscripții, cronici și a le utiliza
serios, critic, cu o iubire a adevărului”66. În lumina celor de mai sus, înțelegem
oportunitatea zecilor de pagini rezervate publicării izvoarelor, adesea în original,
însoțite de rezumate, alteori transcrise sau traduse și completate de „notanda” unde
se atrăgea atenția cititorilor asupra aspectelor mai interesante din documente sau de
notițe descriptive privind suportul (calitatea hârtiei, starea manuscriselor), scrierea
(forma și dimensiunea literelor, suprapunerea caracterelor, prescurtări), semnele
particulare (culoarea cernelei, sigiliul, însemnul producătorului hârtiei, semnătura
etc.). Uneori, documentele prezentate publicului au alcătuit adevărate serii care
s-au întins de-a lungul mai multor numere sau ani, cum este cazul: Monumentelor
pentru istoria Țării Făgărașului (N. Densușianu), Documentelor inedite din
arhivele Veneției (C. Esarcu), Cronicii lui Cesare Daponte și al memoriilor sale
despre România (P. Georgescu), Cronicii inedite. Înainte de Tudor Vladimirescu –
1800–1821 (Zilot Românul), Documentelor din Arhiva Propagandei (conținând
documente din secolele XVII–XVIII referitoare la starea catolicilor din Principatele
Române) ori al Codex Neagoianus. Cărți poporane române scrise de popa Ion din
Sân-Petru la 1620 (I. Bianu). Codexul își primise numele de la posesorul său,
profesorul Ștefan Neagoe din Bârlad și cuprindea Alexandria, Floarea darurilor și
Rojdanicul (Zodiile), altfel spus „cărțile poporane” care „de multe secole au servit
ca bibliotecă de lectură cărturarilor din satele noastre” și a căror cercetare
științifică, similară celei făcute de Hașdeu în Cuvinte din bătrâni, era de dorit67.
Acestor documente variate ca proveniență și problematică, li se adăugau cele
din seriile coordonate de Hașdeu, și anume: Manuscriptul românesc din 1574
aflător la London în British Museum (în fapt un Evangheliar pe care Hasdeu l-a
comparat cu toate textele evanghelice românești tipărite până la finele secolului al
XVII-lea cu scopul de a evidenția particularitățile lingvistice) ori Limba română
vorbită între anii 1560–1600. Texte inedite unde își propunea să publice documente
din Arhivele Statului, al căror director era, „în întregul lor, nu numai fără nicio
abatere în fond sau în formă, dar încă într-o ordine sistematică, adică sub rubrici
omogene, cuprinzând fiecare corp câte o materie de aceeași natură”68 și constând în
înscrisuri anterioare anului 1600, oficiale sau particulare întocmite de oameni obișnuiți.
Alteori, documentele au fost valorificate într-un singur număr, ca în cazul:
Manuscrisului românesc de la 1832 al lui Evstratie logofătul (I. Bianu), Documentelor
inedite din arhiva Sf. Spiridon din Iași. Un act juridic din 1436 (A.D. Xenopol),
Scrisorii inedite a șahului Persiei Uzun-Hasan către Ștefan cel Mare. 1474,
Scrisorii inedite a unui fiu al lui Despot-vodă către dogele Veneției. 1570 (C. Esarcu),
sau al acelora publicate sub numele de Câteva acte române inedite din biblioteca
66
„Columna lui Traian”, an VII, nr. 10, septembrie 1876, p. 391.
67
„Columna lui Traian”, s.n., an IV, iulie–octombrie 1883, pp. 322–329.
68
„Columna lui Traian”, an VIII, mai 1877, pp. 193–234.
84 Cristina Gudin
batthiniană din Alba-Iulia, Documente inedite din biblioteca doria-panfiliană din

Roma relative la istoria catolicismului din România, Arhivul din Genova, Din răvașele
banilor Craiovei, Supărările artistice ale lui Neagoe Basarab, Epistola inedită a lui
Ștefan cel Mare către municipalitatea din Brașov (B.P. Hasdeu)69 etc.
Sporadic, în „Columna lui Traian” au apărut și articole științifice. Spre
ilustrare semnalăm câteva dintre acestea, și anume: Omul fosil (de Gr. Ștefănescu,
reprodus din „Revista științifică”70), Proprietatea seriei armonice (din „Convorbiri
literare” care anunța publicului descoperirea matematică a lui N.St. Botez ce „face
posibilă rezolvarea prin metode elementare a unora din chestiunile cele mai grele
din înalta analiză”. Teorema, expusă pe larg în articol, fusese analizată de membrii
Academiilor de Științe din Paris și Bruxelles și validată71) ori Liebnitz și Newton
sau descoperirea calculului infinitezimal, material preluat din revista „Tranzacții
literare” semnat de Em. Bacaloglu care, conștient că: „Sunt descoperiri, precum cea
a mașinilor cu vapori, a telegrafului, a căror importanță și valoare este simțită de
toată lumea pentru că au o aplicare imediată și generală la trebuințele vieții sociale
[în vreme ce] altele, deși de o importanță chiar mai mare și de o aplicație tot așa de
întinsă și mai variată, scapă însă obișnuit prețuirii mulțimii și numai un mic număr
de inițiați la științe recunoaște tot meritul unei asemeni producții”, explica în
detaliu publicului teoria matematică a calculului infinitezimal. La final, mizând pe
faptul că informațiile oferite au ajutat la lămurirea cititorilor, autorul concluziona
că: „Nici o știință teoretică, fie cât de elementară, nu poate să existe fără noțiuni
infinitezimale și nicio aplicațiune la arte și industrie, la mecanică, hidraulică,
navigație etc.”72. În Studiu asupra petrolului, articol preluat din „Revista științifică”,
Chr. Popescu-Rășcanu „în speranța de a fi folositor industriașilor care se ocupă cu
exploatarea și tratarea petrolului la noi în țară, [intenționa] a face cunoscute câteva
considerații raportându-le la compoziția, la diferitele produse industriale ce se
extrag din această substanță și aplicațiile ei practice”. Mai concret, autorul se referea
la „esența de petrol, eterul de petrol sau esența minerală, uleiul de petrol pentru
iluminat, uleiul galben pentru uzul carelor, uleiul gras de unde se extrage parafina” 73.
În încheiere, considerăm oportun a aminti și existența rubricii Buletin/Cronica/
Diverse în cadrul căreia se regăseau informații despre: aparițiile editoriale (de pildă,
„Revista pentru istorie, arheologie și filologie” a lui Gr. Tocilescu, „Zeitschrift für
Romanische philologie” a romanistului german Gustav Gröber la care colabora și
Hasdeu, „Trübner´s American and Oriental Literary Record”), proiecte ale
colaboratorilor „Columnei lui Traian” (de ex., în 1872 Al. Odobescu înființase o
69
„Columna lui Traian”, s.n, an IV, noiembrie–decembrie 1883, pp. 430–456; Idem, an VIII,
august 1877, pp. 357–407; Idem, s.n., an III, nr. 4–5, aprilie–mai 1882, pp. 210–217; Idem, an VIII,
martie 1877, pp. 96–108; Idem, an VII, noiembrie 1876, pp. 500–503; Idem, an V, nr. 1, 1874, p. 7.
70
„Columna lui Traian”, an III, nr. 23 (133), 19 iunie 1872, pp. 182–183.
71
„Columna lui Traian”, an III, nr. 31 (141), 15 septembrie 1872, p. 277.
72
„Columna lui Traian”, an III, nr. 26 (136), 10 iulie 1872, pp. 205–206.
73
„Columna lui Traian”, an III, nr. 28 (138), 1 august 1872, pp. 227–228.
Societate a amicilor bellelor-arte)74, activitatea lingviștilor și istoricilor străini și

români, recenzii etc.
Concluzionând, se poate afirma că revista „Columna lui Traian”, editată de
Bogdan Petriceicu Hasdeu între 1870 și 883, s-a impus de-a lungul existenței sale
de aproape un deceniu prin calitatea studiilor și diversitatea conținutului său, la
aceasta contribuind cu prisosință profesionalismul colaboratorilor, specialiști reputați în
domeniile în care au activat, așa cum au fost: Gr. Tocilescu, A.D. Xenopol,
Al. Odobescu, G. Sion etc. Deopotrivă, gazeta a corespuns în bună măsură
standardelor științifice impuse de fondatorul ei, remarcându-se în peisajul
publicistic din România prin preocuparea de a ameliora nivelul cultural al
cititorilor. Nici nu se putea altfel, atât timp cât redactorul ei: „a fost înainte de toate
un animator, care a știut să pasioneze pe contemporanii săi pentru studiile istorice și
lingvistice, deșteptând nu numai în cercuri largi interesul pentru ele, ci însuflețind
tineretul să cerceteze cu pasiune un trecut plin de fapte glorioase și tainele limbii
armonioase și bogate care a cimentat unitatea noastră națională”75.
Bibliografie
Apostolescu, N.I., Hasdeu și Tocilescu, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,
1913.
Capidan, Th., B.P. Hasdeu ca lingvist, indoeuropenist și filolog, București, Imprimeria
Națională, 1937.
„Columna lui Traian”, 1870, 1871, 1872, 1874, 1876, 1877, 1882, 1883.
Iorga, N., B.P. Hasdeu ca istoric, în „Academia Română. Memoriile secțiunii istorice”,
seria III, tom XIII, 1932.
Oprișan, I., Romanul vieții lui B.P. Hasdeu, București, Editura Minerva, 1990.
Pușcariu, S., B.P. Hasdeu ca lingvist, în „Academia Română. Memoriile secțiunii istorice”,
seria III, tom VI, 1932.
74
„Columna lui Traian”, s.n., an III, nr. 7–9, iulie–septembrie 1882, p. 528; Idem, an VIII,
aprilie 1877, p. 103; Idem, an VII, nr. 9, august 1876, p. 388; Idem, an III, nr. 24 (134), 26 iunie 1872.
75
S. Pușcariu, op.cit., p. 206.
ANUARUL INSTITUTULUI DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE
„C.S. NICOLĂESCU-PLOPȘOR”
ÎN PEISAJUL PUBLICISTIC ROMÂNESC
MIHAELA BĂRBIERU
Abstract: From 1999 to present, C.S. Nicolăescu-Plopşor Institute for Research in

Social Studies and Humanities Yearbook is a constant appearance in the
Romanian publishing landscape. Having an interdisciplinary approach, the
journal includes a series of large-scale studies, and its aim is to increase the
level of research in the field of social and human sciences. Through this study
we aim to present the evolution of this academic journal its over 20 years of
publication and the important role it has in the current scientific community.
Key words: periodical, Yearbook, studies, social and human sciences,

interdisciplinary.
Revista Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane

„C.S. Nicolăescu-Plopșor” este editată de Institutul de Cercetări
Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, al
Academiei Române, începând cu anul 1999. Prima apariție a
fost sub formă de volum coordonat de prof. univ. dr. Vladimir
Osiac, directorul institutului de la acel moment, cu ISBN și
dedicat comunicărilor prezentate în simpozionul științific
anual al institutului, desfășurat la 11 iunie 1999. Forma de
identificare cu ISBN s-a păstrat până la nr. VII/2006, când s-a
transformat în ISSN, Anuarul devenind astfel periodic.
Apariția sa este continuă, exceptând anul 2001,
însumând până în acest moment XXII de numere și un total de 7.175 de pagini,
numărul din acest an fiind al XXIII-lea, cu apariție în luna decembrie1. Din anul
2015, ca urmare a necesității de internaționalizare, revista apare exclusiv în limba
engleză, iar din 2016 beneficiază și de ISSN online.

Cercetător științific III dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”
din Craiova, al Academiei Române/ Lect. univ. dr., Facultatea de Științe Sociale, Universitatea din
Craiova; e-mail: miha_barbieru@yahoo.com
1
Anul de apariție pentru numărul XXIII este 2022. Studiul nostru analizează situația revistei
pentru cele XXII de numere existente până la momentul publicării acestui material.

88 Mihaela Bărbieru
Deși este o revistă științifică mai tânără, dacă o comparăm cu „Arhivele

Olteniei” al cărei centenar a fost sărbătorit în acest an2, observăm totuși că vorbim
despre o existență de 23 de ani, ceea ce ne face să o așezăm, fără nicio rezervă, pe
un loc important în peisajul publicistic românesc.
Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”
este o revistă academică cu caracter multidisciplinar ce are ca scop creșterea
nivelului de cercetare din domeniul științelor socio-umane. În acest sens, încă de la
apariția sa, regăsim abordate domenii înrudite, ca de exemplu istoria, antropologia,
arheologia, sociologia, literatura, filosofia, economia, teologia sau dreptul. Autorii
studiilor publicate s-au focusat pe materiale originale de un real interes pentru
specialiștii domeniului umanist, dar și pentru toți cei interesați care nu aparțin
neapărat domeniilor amintite. De-a lungul celor 23 de ani, un interes deosebit a fost
manifestat de redactorii revistei pentru studiile interdisciplinare și comparative.
Pentru a se putea asigura o cercetare științifică de calitate înaltă, Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” este o publicație
academică recenzată de experți. Este adresată profesorilor, cercetătorilor, precum și
doctoranzilor interesați de științele umaniste și cuprinde studii, eseuri critice,
recenzii și note pe teme variate în domeniul științelor socio-umane.
Deși Colegiul redactional a suferit diverse modificări de-a lungul timpului, de
altfel normal în condițiile existenței sale de peste 20 de ani, amintim nume
importante ale vieții academice românești și internaționale ce se regăsesc ori s-au
regăsit, la un moment sau altul, în bordul revistei. În acest sens, îl amintim pe prof.
univ. dr. Cezar Avram, care, în calitate de redactor șef3, s-a îngrijit de bunul mers
al activității editoriale pentru o lungă perioadă de timp, și continuăm cu Acad.
Victor Spinei, Acad. Dan Berindei, Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Ștefan
Ștefănescu, Acad. Alexandru Vulpe, MC Dorina Rusu, MC Ion Dogaru, prof. univ.
dr. Dan Claudiu Dănișor (rector al Universității din Craiova), prof. univ. dr. Nicu
Panea (prorector al Universității din Craiova), prof. univ. dr. Mircea Bob
(Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca), prof. univ. dr. Lucian Săuleanu
(Facultatea de Drept, Universitatea din Craiova), prof. univ. dr. Sevastian Cercel
(Facultatea de Drept/ Director ICSU Nicolăesu-Plopșor), prof. univ. dr. Marin
Beșteliu (prorector al Universității din Craiova), prof. univ. dr. Gheorghe Pîrvu
(Universitatea din Craiova) și mulții alții pe care cei interesați îi regăsesc la
colegiile editoriale ale revistei. În ceea ce privește personalități ale lumii academice
internaționale, amintim pe Patrick Charlot (University of Bourgogne, France),
Nicolas Queloz (Université de Fribourg, Switzerland), Claude-Gilbert Dubois
2
La 12–13 mai 2022, Institutul de Cercetări Socio Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din
Craiova a sărbătorit 100 de ani de la apariția primului număr al revistei Arhivele Olteniei, prin
manifestări științifice în cadrul simpozionului „PUBLICAȚII CULTURALE ȘI ȘTIINȚIFICE
ROMÂNEȘTI. ARHIVELE OLTENIEI (1922–2022)”.
3
Este directorul colegiului de redacție pentru numărul IV din 2003, apoi redactor șef începând
cu nr. 5/2004 până în anul 2020, când funcția este preluată de prof. univ. dr. Sevastian Cercel.
Anuarul Institutului „C.S. Nicolăescu-Plopșor” în peisajul publicistic românesc 89
(Université Michel de Montaigne, Franța), Valeria Chiore (Università Federico II,

Italia), Marianne MESNIL (Université Libre, Belgia), Adam Manikovski (Tadeusz
Manteuffel Institute of History, Polonia), Apostolos Patelakis (Institute of Balkan
Studies, Thessaloniki, Grecia), Anatol Petrencu (Moldova State University,
Moldova), Karina Paulina Marczuk (University of Warsaw, Polonia), Teodora
Kaleynska (Sf. Cyril and Sf. Methodius University of Veliko Turnovo, Bulgaria),
Virgiliu Bîrlădeanu (Institute of Social History, Moldova), Georges Bertin
(Université d’Angers, Franța) și mulți alții.
Forma revistei a cunoscut unele modificări de-a lungul existenței sale. Dacă
primele numere au fost realizate în format mare, cu coperta individualizată pentru
fiecare număr, începând cu anul 2009 formatul este B5 cu o copertă de culoare
roșie folosită pentru numerele apărute până în 2012, când devine un grena deschis,
iar din 2013 coperta devine grena închis. Aceast ultim format s-a păstrat la toate
numerele ulterioare, cu specificația că din 2015 înscrisul pe copertă este bilingv,
atât în română, cât și în engleză (vezi fig. 1).
Fig. 1. Reprezentarea revistei de-a lungul celor 23 de ani.

Revista prezintă în paginile sale studii care evidențiază atât tradițiile locale,
prin articole reprezentative de arheologie, istorie medievală și etnografie, cât și
aspecte novatoare, prin articole reprezentative de istorie contemporană, filosofie,
drept sau științe sociale. Dintre domeniile științifice care se regăsesc în permanență
în revistă ne rețin atenția în mod special:
 Istoria, cu toate epocile sale, aduce în prim planul cercetării științifice atât
noutăți ale trecutului, cât mai ales lucrări ce abordează elementul de
noutate reprezentat de mentalități naționale sau politice, precum și lucrări
ce abordează globalizarea sau securitatea în contextul actual.
 Arheologia, care de la înființare până în prezent s-a regăsit prin articole
diseminate cu diverse descoperiri ale zonei Oltenia;
 Etnografia, un alt domeniu regăsit în fiecare număr al revistei, reușește să
evidențieze tradiții și diverse obiceiuri în special din zona Olteniei, dar și
din alte zone.
Articolele publicate în revista se încadrează prin tematica abordată în
tendinţele științifice actuale. Astfel observăm abordate problematici socio-istorice
cu teme legate de familii domnitoare, locașuri de cult4 și instituții5, bănci și instituții
financiare6, tradiții7 și viața politică locală8, aspecte despre istoria Craiovei, aspecte
legislative europene, toponimie9, biografie socială10, provocări generate de criza
pandemică, memorie colectivă ș.a.
Pe de altă parte, remarcăm că revista are un impact deosebit asupra
domeniilor de interes prin citările pe care autorii le-au primit în diversele publicații,
cărți și lucrări de doctorat. Totodată, considerăm că revista este și material ajutător
4
Ileana Cioarec, Modalities to Exploit the estates Owned by Strehaia Monastery, în „Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XXII/2021, București, Editura
Academiei Române, pp. 85–92.
5
Narcisa Maria Mitu, Inset portraits of the Foreign Administration Clerk of the Crown
Domains, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XVI/2015, București, Editura Academiei Române, pp. 191–203.
6
Georgeta Ghionea, The Involvement of the Priests When Founding the Economic Societies
from Oltenia (1899–1948), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. XVI/2015, București, Editura Academiei Române, pp. 225–231.
7
Anca Ceaușescu, Winter Holiday and Customs in the Traditional Village from Oltenia, în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XVIII/2017, București,
Editura Academiei Române, pp. 209–218; Loredana Maria Ilin Grozoiu, Funerary Remnants of the
Geto-Dacians in Romanian Popular Culture, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane
«C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XXII/2021, București, Editura Academiei Române, pp. 145–152.
8
Mihaela Bărbieru, Peculiarities of the local elections in September 2020. Analysis on Dolj
County, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XXII/2021, București, Editura Academiei Române, pp. 31–40.
9
Iustina Burci, Denominations Based on Feminine Names in the Toponymy from Oltenia and
Muntenia, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XVI/2015, București, Editura Academiei Române, pp. 193–202.
10
Gabriela Boangiu, Social biography about the communist period – family, property and
collective memory, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XXI/2020, București, Editura Academiei Române, pp. 71–87.
pentru studenții Universității din Craiova, în special pentru cei de la Facultatea de

Științe Sociale, care fac practică de cercetare și de studiu în Institutul de Cercetări
Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”. Astfel, articolele diseminate în paginile
revistei de autorii români și străini sunt folosite de aceștia în studiul individual
pentru examene și pentru lucrările de licență sau disertație.
În revistă, de-a lungul anilor de apariție au publicat atât experți din România,
cât și din străinătate. Pentru exemplificare, referindu-ne la cercetătorii din spațiul
românesc, reținem o serie de contribuții, ca de exemplu cea a Acad. Dan Berindei11
în nr. III din anul 2002, a M.C Dorina Rusu12 în nr. V din anul 2004, a reputatului
arheolog Petre Roman13, a cercetătorilor din cadrul institutului nostru ca Marin Nica14,
Dinică Ciobotea15, Cezar Avram16, Simona Lazăr17, Ion Militaru18 și a profesorilor
universitari Vladimir Osiac19, Sevastian Cercel20, Lucian Săuleanu21, Carmen Banța22,
11
Dan Berindei, Locul lui Tudor Vladimirescu în istoria românilor, în „Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. III/2002, Craiova, Editura Universitaria,
pp. 21–24.
12
Dorina Rusu, Academia Română și lupta pentru desăvârșirea statului national unitar
roman, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. V/2004,
Craiova, Editura Universitaria, pp. 3–14.
13
Petre Roman, Omul și savantul C.S. Nicolăescu-Plopșor văzut în câteva momente ale vieții
sale de un fost tânăr colaborator, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. II/2000, Craiova, Editura Aius, pp. 249–250.
14
Marin Nica, Problemele culturilor neoliticului mijlociu, târziu și trecerea la eneolitic în sud-
estul Europei, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. I/1999, Craiova, Editura Helios, pp. 3–8.
15
Dinică Ciobotea, Mari boieri olteni și rolul lor cultural – Otetelișenii, în „Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. I/1999, Craiova, Editura
Helios, pp. 43–46.
16
Cezar Avram, Aspects regarding Romania’s foreign and military policy during the period
1941–1943, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XXI/2020, București, Editura Academiei Române, pp. 107–116.
17
Simona Lazăr, The Bronze Hoards from the South-west of Romania and from the
Neighbouring,South-Danube Areas (I), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane
«C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XI/2010, Craiova, Editura Aius, pp. 131–142.
18
Ion Militaru, Retour sur un dialogue oublié: amour et nature (Bernardin de Saint-Pierre), în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XI/2010, Craiova,
Editura Aius, pp. 27–34.
19
Vladimir Osiac, Tudor Vladimirescu – comandir de panduri, în „Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. I/1999, Craiova, Editura Helios, pp. 23–30.
20
Sevastian Cercel, The natural person’s anticipated full capacity of exercise as provided by
the Civil Code, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
21
Lucian Bernd Săuleanu, The Legal Status of Companies under the New Civil Code, în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XVIII/2017,
București, Editura Academiei Române, pp. 179–187.
22
Ionela Carmen Banța, „The magic of water” in enchantment, în „Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XXII/2021, București, Editura Academiei
Române, pp. 149–156.
Gabriel Pricină23, Roxana Cristina Radu24, Marusia Cîrstea25, Gheorghe Dănișor26

etc. În ceea ce privește contribuțiile străine, observăm autori din mai multe țări,
cum ar fi Franța, Polonia, Bulgaria, Spania, Indonezia, Moldova etc. pe care nu-i
menționăm individual, dar vă rugăm să consultați site-ul revistei pentru detalii.
În mod deosebit, ne reține atenția nr. II din anul 2002, care este un număr tematic,
dedicat în întregime ctitorului institutului, Constantin Nicolăescu-Plopșor. Regăsim
în acest număr studii ce acoperă întreaga sa activitate științifică, dar și studii ce
evidențiază amintirile unor autori care l-au cunoscut, cum ar fi Petre Gigea sau
Constantin Protopopescu. În același spectru al numerelor tematice se evidențiază și
nr. III din anul 2002, care dedică o întreagă secțiune Revoluției de la 1821 la împlinirea
a 180 de ani de la derularea evenimentelor, precum și nr. IV din 2003 dedicat împlinirii a
100 de ani de la inaugurarea Parcului Romanescu, edificiu emblematic pentru Craiova.
Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” a
cunoscut lumina tiparului la edituri din Craiova și București, prima sa apariție fiind
la Editura Helios. Din figura de mai jos observăm editurile la care revista a apărut
în cei 23 de ani, cu menținea că începând din anul 2013 până în prezent se publică
la Editura Academiei Române27.
Fig. 2. Editurile la care a apărut revista în cei 23 de ani, în ordine crescătoare

în funcție de numărul aparițiilor.
23
Gabriel Pricină, The changing world: economic and social effects of the coronavirus
pandemic, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XXI/
2020, București, Editura Academiei Române, pp. 267–276.
24
Roxana Cristina Radu, The intersection of ethnicity and gender in the Romanian labor
market: the case of Roma women, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. XXI/2020, București, Editura Academiei Române, pp. 237–254.
25
Marusia Cîrstea, King Carol II of Romania in a diplomatic tour. Echoes in the international
press (1938), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
26
Gheorghe Dănișor, The Pure Being, Liberty and Discourse from the Perspective of Hegel, în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XVII/2016,
27
La Editura Academiei Române sunt cele mai multe apariții ale revistei.
Începând cu anul 2015, revista beneficiază de site, cu pagină în limba română

și pagină în limba engleză, în care se regăsesc informații esențiale ce pot fi accesate
rapid – prezentarea revistei, condiții de redactare, declarația de etică, răspunderea
editorilor, răspunderea autorilor, etica editorială, plagiatul, peer review, politica de
acces liber, copyright. Din 2010 până în prezent fiecare articol este însoțit și de
pdf-ul aferent, astfel încât cercetătorii, profesorii universitari, doctoranzii, studenții
și toți cei interesați pot accesa în mod liber și gratuit articolele diseminate.
Totodată, de un real ajutor pentru colegiul de redacție și autori, deopotrivă, sunt
anunțurile de tip call for papers publicate anual pe site-ul revistei, care vin în
întâmpinarea cercetătorilor/autorilor privind normele de publicare.
Fig. 3. Exemplificare site.
Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”

este o revistă indexată în mai multe baze de date, astfel încââââtspecialiștii care se
regăsesc în paginile sale beneficiază de vizibilitate internațională. Cu titlu de
exemplu, exemplificăm evoluția pozitivă, în continua creștere (așa cum se poate
observa și în fig. 4), a ICV-ului Index Copernicus, pe care îl regăsim de la 3,54 în 2012
la 86,13 în 2020 și la 94,64 în 2021.
Ponderea articolelor în limbă străină în perioada 2015–2021 este de 100%. În
perioada 2015–2019, ponderea autorilor din afara Institutului de Cercetări
Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” din Craiova, al Academiei Române, este
de 74%, din afara centrului universitar ponderea este de 27%, iar din străinătate
este de 7%. Având în vedere aprecierea de care se bucură revista Anuarul Institutului
de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, s-a reușit ca începând cu
2012 publicarea să se realizeze prin sponsorizări, într-un tiraj de 150 exemplare pe an.
Revista se poate procura de la sediul redacției, folosind datele de contact care
se regăsesc în varianta tipărită a revistei sau pe site-ul acesteia. Alte metode de
distrubuire sunt reprezentate de trimiterea directă către colaboratorii existenți, prin
distribuirea în mod gratuit cu ocazia deplasărilor la manifestările științifice din țară

și străinătate a cercetătorilor din cadrul Institutului de Cercetări Socio-Umane
„C.S. Nicolăescu-Plopșor”, precum și prin schimburile academice pe care institutul
le are cu alte entități științifice din țară sau din străinătate.
Fig. 4. Bazele de date în care regăsim revista.
Prin întregul său conţinut, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane

„C.S. Nicolăescu-Plopșor” este o resursă ştiinţifică valoroasă și utilă pentru toţi cei
interesaţi de studiile şi cercetările din domeniile menționate. Structura tematică a
publicațiilor și dinamica acestora în funcţie de statutul şi afilierea instituţională a
autorilor, gradul de colaborare în cercetare/publicare, precum și numărul citărilor
articolelor revistei reprezintă variabile ce caracterizează structura cunoaşterii în
domeniile abordate. Nu în ultimul rând, revista publică recenzii ale unor lucrări de
prestigiu din literatura de specialitate românească şi străină şi, de asemenea, informări
cu privire la manifestări ştiinţifice de profil organizate în România şi în alte ţări.
Bibliografie
Avram, Cezar, Aspects regarding Romania’s foreign and military policy during the period
1941–1943, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Banța, Ionela Carmen, „The magic of water” in enchantment, în „Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XXII/2021, București,
Editura Academiei Române, pp. 149–156.
Bărbieru, Mihaela, Peculiarities of the local elections in September 2020. Analysis on Dolj
County, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
Berindei, Dan, Locul lui Tudor Vladimirescu în istoria românilor, în „Anuarul Institutului
de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. III/2002, Craiova,
Editura Universitaria, pp. 21–24.
Boangiu, Gabriela, Social biography about the communist period – family, property and
collective memory, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Burci, Iustina, Denominations Based on Feminine Names in the Toponymy from Oltenia
and Muntenia, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. XVI/2015, București, Editura Academiei Române, pp. 193–202.
Ceaușescu, Anca, Winter Holiday and Customs in the Traditional Village from Oltenia, în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XVIII/2017, București, Editura Academiei Române, pp. 209–218.
Cercel, Sevastian, The natural person’s anticipated full capacity of exercise as provided by
the Civil Code, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. XXII/2021, București, Editura Academiei Române, pp. 105–128.
Cioarec, Ileana, Modalities to Exploit the estates Owned by Strehaia Monastery, în
Ciobotea, Dinică, Mari boieri olteni și rolul lor cultural – Otetelișenii, în „Anuarul Institutului
de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. I/1999, Craiova, Editura
Cîrstea, Marusia, King Carol II of Romania in a diplomatic tour. Echoes in the international
press (1938), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Dănișor Gheorghe, The Pure Being, Liberty and Discourse from the Perspective of Hegel, în
nr. XVII/2016, București, Editura Academiei Române, pp. 319–324.
Ghionea, Georgeta, The Involvement of the Priests When Founding the Economic Societies
from Oltenia (1899–1948), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane
«C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XVI/2015, București, Editura Academiei Române,
pp. 225–231.
Ilin Grozoiu, Loredana Maria, Funerary Remnants of the Geto-Dacians in Romanian
Popular Culture, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Lazăr, Simona, The Bronze Hoards from the South-west of Romania and from the
Neighbouring,South-Danube Areas (I), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-
Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XI/2010, Craiova, Editura Aius, pp. 131–142.
Militaru, Ion, Retour sur un dialogue oublié: amour et nature (Bernardin de Saint-Pierre),
în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”,
nr. XI/2010, Craiova, Editura Aius, pp. 27–34.
Mitu, Narcisa Maria, Inset portraits of the Foreign Administration Clerk of the Crown
Domains, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Nica, Marin, Problemele culturilor neoliticului mijlociu, târziu și trecerea la eneolitic în sud-
estul Europei, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. I/1999, Craiova, Editura Helios, pp. 3–8.
Osiac, Vladimir, Tudor Vladimirescu – comandir de panduri, în „Anuarul Institutului de

Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. I/1999, Craiova, Editura
Pricină, Gabriel, The changing world: economic and social effects of the coronavirus
pandemic, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Radu, Roxana Cristina, The intersection of ethnicity and gender in the Romanian labor
market: the case of Roma women, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane
«C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XXI/2020, București, Editura Academiei Române,
pp. 237–254.
Roman, Petre, Omul și savantul C.S. Nicolăescu-Plopșor văzut în câteva momente ale vieții
sale de un fost tânăt colaborator, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane
«C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. II/2000, Craiova, Editura Aius, pp. 249–250.
Rusu, Dorina, Academia Română și lupta pentru desăvârșirea statului national unitar
roman, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, nr. V/2004, Craiova, Editura Universitaria, pp. 3–14.
Săuleanu, Lucian Bernd, The Legal Status of Companies under the New Civil Code, în „Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, nr. XVIII/2017,
FINANȚAREA, PROMOVAREA ȘI VALORIFICAREA ȘTIINȚIFICĂ
A REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI” (1922–1946)
NARCISA MARIA MITU
Abstract: In Oltenia, both within modern times and the interwar period, Craiova
distinguished as the most significant historical, economic and cultural centre.
Culturally, Arhivele Olteniei enlists as “one of the most valuable” publications of
the time, different from the others by its encyclopaedic profile. It was founded in
1922, at the initiative of doctor Charles Laugier as head and an editorial board
made up of teachers and specialists: Ștefan Ciuceanu (Craiova), T.G. Bulat
(Râmnicu Vâlcea), Al. Bărcăcila (Turnu Severin), C.D. Fortunescu – the editorial
secretary, as a quarterly publication and the forthcoming year become a bimonthly
one. Dr. Laugier reports that the idea of editing this kind of journal was earlier, but
he hesitated a lot mainly due to financial difficulties which publications faced
overall, but particularly to the scientific ones at that time. Although the threat of
closing the publisher for material causes frequently hovered over the journal, it
managed to be issued and to be valued for two decades. Ion Bianu considered
Arhivele Oltenei journal as “an invaluable treasure” for current and future
historians.
Key words: Arhivele Olteniei journal, 1922–1946, promoting, scientific

enhancement, C.D. Fortunescu.
În prima parte a lucrării, mi-am propus să surprind motivele care consider eu că

au condus la apariția unor reviste care au în titlu cuvântul: arhiva sau arhivele și am
ajuns la concluzia că doar pasiunea pentru istorie, pentru cunoașterea trecutului nostru
istoric, necesitatea cunoașterii acestui trecut, prețuirea documentelor, a actelor de
arhivă și a izvoarelor istorice a determinat, de-a lungul timpului, mai mulți oameni de
cultură, erudiți ai României din diferite zone geografice, să își exprime dorința de a
înființa publicații cu caracter istorico-cultural prin intermediul cărora să scoată la
lumină și să pună în circulație surse necesare scrierii unei istorii a patriei. Astfel ia
naștere, la inițiativa lui Mihail Kogălniceanu „Arhiva Românească” (1840, Iași), prima
publicație istorică în limba română. Scopul său era de a cuprinde „scrieri și acte vechi

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: narcisa_mitu@yahoo.com.

98 Narcisa Maria Mitu
ce ar putea desluși istoria românească”. Sunt editate două volume: primul, în 1840
(ediția a 2-a, în 1860) și al doilea, în 1845 (ediția a 2-a, în 1862)1. „Istoria – spunea
Mihail Kogălniceanu în articolul – program – este adevărata înfățișare a întâmplărilor
neamului omenesc sau icoana vremii trecute”. Continua afirmând că „Trebuința istoriei
patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre împotriva națiunilor
străine... Începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfîșiat,
driturile ni s-au călcat în picioare, numai fiindcă n-am avut conștiința naționalității
noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile”2.
Urmează revista „Arhiva Istorică a României”, a lui Bogdan Petriceicu
Hașdeu, care a apărut între anii 1865–1867.
Ideea înfințării de noi reviste cu caracter istorico-cultural se face simțită tot mai
des la începutul sec. XX, în rândurile unor grupări elitiste, în mai toate regiunile
istorice ale țării, scopul fiind acela de a pune accentul pe valorificarea fondului
patrimonial al regiunii. Izbucnirea Primului Război Mondial, cât și problemele
financiare fac ca multe dintre aceste idei să se concretizeze abia după încheierea
conflagrației. Amintim în acest sens: Arhiva Dobrogei, Arhivele Olteniei, Arhiva:
organul Societăţii Istorico-Filologice din Iaşi, Arhiva Someșeană, Arhivele Basarabiei.
Arhiva Dobrogei (1916, 1919–1920). Revista Societăţii pentru cercetarea şi
studierea Dobrogei a apărut sub îngrijirea profesorului Constantin Moisil și este o
revistă științifică axată pe probleme de arheologie şi numismatică, istorie şi
etnografie dobrogeană. Primul volum a apărut în 1916, iar cel de-al doilea, după război.
Seria din 1919–1920 apare trimistrial sub conducerea lui Const. Moisil şi C. Brătescu3.
Arhiva: organul Societăţii Istorico-Filologice din Iaşi este o revistă trimestrială
de filologie, istorie și cultură românească (1921–1924, până în 1940). Începuturile sale
sunt unele mai vechi, anul de debut fiind 1889, sub denumirea „Arhiva Societăţii
Ştiinţifice şi Literare din Iaşi”, apoi „Arhiva Ştiinţifică şi Literară din Iaşi”. În anul de
debut, avea o frecvență bimestrială, între 1890–1920 (lunară) și din 1921, trimestrială.
Din anul 1908 devine o revistă de istorie, în sens larg, cu preocupări privitoare la
disciplinele auxiliare: etnografie, diplomatică, genealogie. Și-a întrerupt apariţia la
începutul războiului, ultimul director al revistei fiind Gheorghe Ghibănescu. În
decursul timpului, conducerea revistei a revenit unor personalități de marcă precum:
A.D. Xenopol, Teodor T. Burada, Ilie Bărbulescu4.
În 1924 ia naștere revista Arhiva Someșeană, la Năsăud, fondator fiind prof.
Virgil Șotropa. Obiectivul era acela de a „mântui de pieire și edita actele și
documentele privitoare la trecutul ținutului nostru, rămășițe sortite să dispară în scurt
1
Ștefan Ștefănescu (coord.), Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978, p. 441. Reapare o nouă serie sub egida „Fundației culturale Mihail Kogălniceanu”
(1939–1946).
2
A. Oțetea, Mihail Kogălniceanu istoric și om de stat în „Studii. Revistă de istorie”, tom 19,
București, Editura Academiei Române, 1966, p. 853.
3
Publicațiile periodice românești (ziare, gazete, reviste), tom. III (1919–1924), București,
,Editura Academiei Române, 1987, p. 49.
4
Ibidem, p. 48.
Finanțarea, promovarea și valorificarea științifică a Revistei „Arhivele Olteniei” (1922–1946) 99
timp din cauza neinteresului și preocupărilor de altă natură a societății de azi”5.

Programul revistei ne este făcut cunoscut în primul număr, în cuvântul adresat
cititorilor, și preciza că în paginile sale se dorește a se face cunoscut „trecutul și luptele
crâncene purtate de poporul din această «terra Samuensiensis» împotriva magnaților și
a monarhiei imperiului habsburgic, să popularizeze rolul pe care l-au jucat școlile din
Năsăud în trecutul istoric al Transilvaniei”6. Revista apare în 27 de numere, în perioada
1924–1940. Reapare în 1972 cu titlul „Arhiva Someșeană”. Studii și comunicări.
Arhivele Basarabiei este fondată în anul 1929, la inițiativa profesorilor
universitari Toma Bulat și C.N. Tomescu. Sediul redacției este înregistrat la Chișinău și
va avea o apariție până în anul 1939. Revistă de istorie și geografie a Moldovei de
peste Prut și Nistru, este înființată după modelul „Arhivelor Olteniei”, prof. Toma
Bulat fiind unul dintre fondatorii revistei craiovene. Scopul fondatorilor era „studierea
pământului și faptei românești dintre Prut și Nistru” și să redea „specificul basarabean”
astfel încât să-l înglobeze în „sfera de gândire și acțiune generală românească”7.
Studierea acestor reviste demonstrează că în paginile lor, ca și în cele ale
publicației „Arhivele Olteniei”, au fost tipărite numeroase documente inedite
privind istoria zonei respective, studii de arheologie, istorie locală, realizată pe
bază de informații noi dar și teme de etnografie, folclor, lingvistică etc.
Analizând anii de debut ai acestor reviste, putem declara că „Arhivele Olteniei”
este, practic, a 3-a revistă fondată pe formatul acesta și are cea mai longevivă apariție
(1922–1946). De asemenea, se detașează de celelalte prin profilul său enciclopedic
(varietatea domeniilor abordate: istorie, arheologie, geografie, folclor, literatură, artă,
învățământ, presă, biblioteconomie, știință, medicină ș.a.), înscriindu-se, pe plan
cultural, ca „una dintre cele mai valoroase” publicații ale vremii.
Necesitatea apariției revistei a fost, deseori, discutată în cadrul Societății
„Prietenii științei”8. Dr. Charles Laugier argumenta apariția publicației, afirmând
că: „în întreaga Oltenie se găsește atâta material documentar pentru trecutul
nostru, pentru istoria neamului nostru, încât a nu stimula și canaliza cercetările
oamenilor de bunăvoință pe acest teren, ar fi o neiertată greșeală…”9. De ce
„Arhivele Olteniei”? ne explică însuși directorul publicației: „va nota toate
mișcările de actualitate și mai cu seamă va cerceta și publica material documentar
pentru trecutul Olteniei”10.
5
Ion Rusu Sărățeanu, La 50 de ani de la apariția revistei „Arhiva Someșeană”. Virgil Șotropa
fondator al Revistei în „Arhiva Someșeană”. Studii și comunicări (1973–1974), vol. II, Năsăud, 1974, p. 45.
6
Ibidem.
7
Enciclopedia istoriografiei românești, p. 442.
8
Societatea a fost înființată în Craiova, în 1915, la inițiativa lui Gheorghe Țițeica, Charles
Laugier – președinte și C.D. Fortunescu – secretar.
9
„Arhivele Olteniei”, anul I, nr. 1, Craiova, 1922, p. 1.
10
Ibidem, p. 3.
Acțiuni de finanțare a revistei
Încă din primul număr, dr. Laugier ne vorbește despre apariția târzie a
revistei, deși era gândită de câțiva ani, motivând dificultățile de ordin material „cât
și moral și intelectual” cu care se confruntau publicațiile, în general, dar mai ales
cele științifice. Afirma că a cedat însă insistențelor „Prietenilor Științei” care l-au
asigurat de sprijinul lor deplin, Victor Anestin, Gheorghe Țițeica, C.D. Fortunescu,
Ștefan Ciuceanu, Toma C. Bulat, Al. Bărcăcilă etc. Victor Anestin și Gheorghe
Țițeica, doi dintre inițiatorii Societății „Prietenii Științei”, erau olteni și au păstrat
Craiovei cele mai sincere sentimente, manifestându-și dorința de a face ceva
memorabil pentru orașul în care s-au format. Cei doi, împreună cu dr. Laugier și
C.D. Fortunescu, au fost colegi de clasă la actualul Colegiu „Carol I”, iar Ștefan
Ciuceanu era cu un an mai mic. Toți au făcut parte dintre elevii de elită ai clasei
lor, ulterior adevărate repere morale și intelectuale, toți devenind creatorii unor
importante instituții. Prietenia legată în timpul liceului se manifestă și după 23 de
ani de la absolvirea școlii când pun bazele Societății „Prietenii Științei” și apoi în
colaborarea pentru apariția revistei.
Revista debutează în anul 1922, la inițiativa doctorului Charles Laugier, în
calitate de director, și a unui comitet de redacție constituit din Ștefan Ciuceanu,
director al Muzeului de Etnografie și Antichității al județului Dolj, T.G. Bulat
(Râmnicu Vâlcea), Al. Bărcăcilă, (Tr. Severin), prof. C.D. Fortunescu – secretar de
redacție, ca o publicație trimestrială, iar din anul următor, bimestrială.
Din paginile primului număr al revistei reiese faptul că publicațiile craiovene
se confruntau, în perioada respectivă, cu mari greutăți materiale și făceau eforturi
deosebite pentru a le putea tipări și a învinge „inerția unui public în cea mai mare
parte refractar științelor și literaturei, dar lacom de petreceri”11.
Sintetizând activitatea primului an de existență al revistei, redactorii spuneau
că rezultatul este unul pozitiv, din punct de vedere al cantității paginilor. Dacă,
inițial, se estima un număr de 240 de pagini, ea a ajuns să numere 452 de pagini, iar
din punct de vedere calitativ, rămânea să fie apreciată de cititori. Din punct de
vedere material, redacția anunța că revista s-a finanțat cu foarte mare greutate, din
cauza scumpirii continuu a hârtiei și a tiparului, motiv pentru care se vedeau
nevoiți a apela la generozitatea și „la bunele sentimente a celor ce dispun de
mijloace materiale”, astfel încât să se poată menține abonamentul fixat la 100 de
lei/an. Din punct de vedere financiar, balanța de plăți a anului 1922 s-a încheiat cu
un deficit de câteva mii de lei. Cu toate acestea, organizatorii nu s-au lăsat
intimidați, continuând să aibă convingerea că „Arhivele Olteniei trebuie să
trăiască”. În acest prim an, publicația nu a fost subvenționată de „nici un fel de
autoritate, nici din Oltenia, nici din restul țării. Ea n'a primit nici un ajutor material
de nicăieri și n'a înregistrat nici măcar un singur abonament oficial”. O excepție a
11
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova 1 Ian.– 1 Martie 1923 în „Arhivele Olteniei”, anul II,
nr. 5, Craiova, 1923, p. 59.
reprezentat-o, spuneau cei din redacție, industriașul craiovean Mitu Andreescu,

care a oferit suma de 1.000 de lei pentru susținere, sub forma unui abonament12.
Începând cu anul 1923, apare o rubrică intitulată „Sprijinitorii Arhivelor Olteniei”,
în care au fost trecute numele și sumele cu care se cotiza. Cei doi directori
argumentau că este „singurul nostru mijloc de a mulțumi generoșilor donatori” și
că „cu cât mai largă va fi contribuția D-lor, cu atât mai bogată, mai apreciată și deci
mai răspândită va putea fi revista noastră”13.
Editarea, ulterioar, a revistei s-a datorat subvenţiilor acordate de Primărie,
Ministerului Cultelor şi Artelor, Banca Națională, Casa Școalelor, Decanatul
Baroului de Dolj, Banca Comerțului din Craiova, donaţiilor, reclamelor dar şi
veniturilor realizate din abonamente şi vânzări. Printre abonaţii revistei se regăsesc
persoane importante (Principele Barbu Știrbey, C. Argetoianu), dar şi instituţii
administrative, de învăţământ şi religioase din oraş şi din ţară. Așadar, apariția
revistei a fost posibilă atâta vreme cât au existat sursele financiare necesare, iar
acestea erau, adeseori, susţinute prin relaţii de colaborare şi prietenie. Obţinerea de
subvenţii era prima grijă a directorului, care valorifica orice oportunitate14.
Așa cum menționam mai sus, o altă sursă de finanțare au reprezentat-o
reclama și anunțul. Prețul era calculat pe o perioadă de un an: 1.500 de lei/pagina,
1.000 de lei/jumătate de pagină și 750 de lei/un sfert de pagină, preț în care intra și
abonamentul pe un an de zile15. Printre firmele comerciale care și-au făcut reclamă
în paginile revistei menționăm: Fabrica de salam și mezeluri „Frații Cumpănașu &
Comp”; Societatea Anonimă „Ramuri”; Tipografia Scrisul Românesc.
În fiecare an, conducerea reitera apelul către autorități, societăți culturale,
administrații, instituții financiare și economice, pentru a susține financiar editarea
revistei.
Colaboratorii primeau exemplare gratuit. Din cele 1.400 de exemplare,
apărute în anul 1924, 250 de exemplare au revenit colaboratorilor, instituțiilor
culturale care au solicitat-o dar și publicațiilor care făceau schimb cu revista
noastră, iar 1.150 au fost trimise abonaților. Dintre cei din urmă, numai 600 au
achitat abonamentul pe anul 1924.
În anul 1925, administrația revistei anunța că atât revista „Arhivele Olteniei”
cât și celelalte publicații serioase românești se confruntau cu doi dușmani,
considerați mult mai periculoși decât „ignoranța și nesimțirea”, anume serviciul
poștal „mizerabil” și reaua credință a abonaților. Era expusă următoarea situație:
abonații care nu-și achitau abonamentul, unii dintre ei primeau revista dar acuzau
12
„Arhivele Olteniei”, nr. 5/1923, p. 1.
13
Dr. Laugier, C.D. Fortunescu, Către cititori în „Arhivele Olteniei”, nr. 5/1923, pp. 2–3.
14
„Arhivele Olteniei”, anul XIV, nr. 79–82, Craiova, 1935, p. 556. În 1925 au fost acordate
următoarele sume: Primăria orașului Craiova – 5.000 de lei, Tipografia Scrisul Românesc din Craiova
– 10.000 de lei; Fundația „Regele Ferdinad I” – 5.000 de lei; Consiliul de Miniștri – 10.000 de lei;
Camera Deputaților – 5.000 de lei și Prefectura Jud. Dolj – 10.000 de lei. Ultimele trei au oferit
subvenții datorită intervenției deputatului Em. Tătărescu.
15
Ibidem, anul I, nr. 1/1922, p. 124.
poșta că nu le-a livrat-o, iar reprezentanții poștei susțineau că mulți abonați

ascundeau primirea publicațiilor numai ca să nu le achite. Printre numele
vehiculate că nu au achitat abonamentul, pe motiv că nu au primit revista de la
poștă, sunt menționate: generalul Averescu (nu a achitat nici un exemplar în
perioada 1922–1924), Principele Grig. Ghica (1924). Din această cauză s-a decis ca
abonaților din țară, revista să le fie trimisă recomandat, iar celor din Craiova, prin
curier special. Toate aceste măsuri au dus, însă, la creșterea prețului revistei la
20 de lei/exemplar și a abonamentului la 220, respectiv 250 de lei/an16.
Anul 1929 este unul de cumpănă pentru editarea publicației craiovene,
punându-se chiar problema apariției acesteia: „Dacă, privind în urmă, putem fi
mândri de opera ce am îndeplinit, ne uităm însă înainte cu îngrijorare și tristeță,
căci nu știm dacă «Arhivele Olteniei» vor mai apare de acum înainte sau nu” 17.
Motivul pentru care se punea la îndoială apariția unor viitoare numere, era
determinat de lipsa banilor și neimplicarea autorităților din Oltenia și Banat în a
subvenționa această revistă: „La cât entusiasm, câtă muncă și câte jertfe personale
s'au cheltuit pentru ca această revistă să dăinuiască și să facă un nou progres cu
fiecare număr al său, «marele public» a răspuns cu o indiferență descurajatoare.
Din puținii abonați (vreo 750), abia de plătesc jumătate din ei, iar din aceștia nici
10 la sută nu-și achită abonamentul de la începutul anului și din proprie inițiativă.
Și ce e mai trist: din toate prefecturile și primăriile întregului Banat și Olteniei –
pentru care apare publicația noastră – nu avem trei care să-și fi plătit abonamentul
măcar, dacă nu să sprijine cu o subvenție apariția «Arhivelor Olteniei». Iar cât
despre bibliotecile instituțiilor de învățământ – Universități, Licee și școli diferite –
abia avem 15 abonate în toată țara, vorbind de cele care nu s'au sustras de la
achitarea unei datorii de cinste”18. Se aduceau mulțumiri instituțiilor care sprijineau,
frecvent, apariția revistei, adăugând că acestora li se alătură 5–6 particulari dar și
abonații „cinstit plătitori” și datorită cărora s-a prelungit „opt ani viața acestei
publicații oltene”. Se menționa, cu regret, faptul că printre cei care nu își achitaseră
abonamentele „pe anii din urmă” se numărau și destui „milionari, foști și actuali
miniștri, oameni cu stare și pretenții”19.
Știrea probabilității ca revista să își înceteze apariția i-a întristat pe
colaboratorii săi. Ing. Gh.T. Marinescu, component al comitetului de redacție al
revistei „Analele Brăilei”, îi scria prof. Fortunescu: „Am citit cu strângere de inimă
rândurile Dv. ce deschid ultimul număr al Revistei. Craiova, dacă nu Oltenia, nu
poate lăsa să moară o revistă ca «Arhivele Olteniei»! Aș sângera și eu de aici de
departe din Brăila! Aceasta nu numai pentru că suntem ca frații ce ne-am devotat
16
Ibidem, anul IV nr. 17/1925, p. 2.
17
Ibidem, anul VIII, nr. 45–46/1929, p. 396.
18
Ibidem.
19
Ibidem, pp. 396, 550. În 1929, Banca Națională din București oferea 30.000 de lei;
Ministerul Cultelor și Artelor – 20.000 de lei, Casa Școalelor – 25.000 de lei, Decanatul Baroului de
Dolj – 10.000 de lei, Banca Comerțului din Craiova – 20.000 de lei; Banca „Viitorul”, Craiova –
1.500 de lei. Particularii contribuiau cu sume cuprinse între 1.000 și 2.000 de lei.
unei idei centrale comune dar și pentru că, jumătate, după tată, și eu sunt oltean! Vă
doresc, stimate domnule profesor, ca anul 1930 să aducă glorioasa Dv. revistă
puteri noui de viață; iar Dv. să vă dea noul an sănătate și aceeași devotată putere de
muncă pentru a duce mai departe «Arhivele Olteniei»!”20.
Problema neachitării abonamentelor s-a perpetuat și în anii următori, motiv
pentru care revista se găsea mereu în postura de restantă în relația cu Tipografia
„Scrisul Românesc”. În anul 1935, s-au văzut nevoiți să aștepte terminarea
lucrărilor editoriale care aduceau câștig editurii și abia apoi să fie scoasă la tipar,
adică „când s'a putut”. Ca și cum situația nu ar fi fost suficient de grea pentru cei
care se ocupau de revistă, editura îi anunța că a crescut prețul hârtiei și al tiparului
cu 10%. Cu toate acestea, au fost editate 500 de exemplare. Poșta continuă să
rătăcească un număr destul de mare de reviste, fără a mai ajunge vreodată la
destinatari sau la redacție și numai 30% dintre abonați achitaseră abonamentul, iar
sponsorii erau foarte puțini. Din cei 317 abonați înregistrați, doar 112 au achitat
abonamentul.
Tabloul abonaților se prezenta astfel21:
Tabel 1
Abonații revistei „Arhivele Olteniei” în anul 1935
Nr. Au achitat
Localitatea/județ/regiune Nr. abonați
crt. abonamentul
1. Craiova 82 11
2. Jud. Dolj 6 2
3. Turnu Severin 28 9
4. Jud. Vâlcea 5 2
5. Jud. Romanați 7 2
6. Jud. Gorj 8 2
7. București 89 36
8. Banat 10 6
9. Transilvania 25 16
10. Muntenia 26 11
11. Moldova 14 9
12. Basarabia 5 4
13. Străinătate 12 2
În anul 1941, din cele 550 de exemplare editate, 150 erau trimise, ca schimb,
cu alte publicații și către edituri din țară și străinătate, 6–8 erau vândute în librării,
iar restul era distribuit abonaților, 301 persoane22, și autorilor. Redacția revistei
anunța că în anul respectiv revista a apărut, exclusiv, datorită contribuției
20
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, Fond Fortunescu D. Constantin, pachetul III,
dosar nr. 1132, f. 1 (în continuare se va cita: S.J.A.N. Dolj).
21
„Arhivele Olteniei”, anul XIV, nr. 79–82, Craiova, 1935, p. 556.
22
Ibidem, anul XIX, nr. 113–118, Craiova, 1941, p. 370. Din cei 301 de abonați numai 53 și-au
achitat abonamentul. Oltenia avea 117 obonați.
Ministerului Presei și Propagandei Naționale, care le-a oferit hârtia necesară. Anii
1942 și 1943 s-au dovedit a fi și mai dificili, costurile cu hârtia, tipografia și taxele
poștale s-au triplat. Totodată, mobilizarea și transportul poștal, cât și prețul mare al
revistei, 1.000 de lei/exemplar, au făcut ca achitarea anticipată a abonamentului să
înceteze. De asemenea, apariția numărului din anul 1943 a fost posibilă doar
datorită „ajutorului generos” venit din partea Ministerului Propagandei Naționale,
Ministerul Culturii Naționale, Administrația Uzinelor de fier și Domeniilor din
Reșița, al Luciei Fălcoianu, la care se adaugă alte contribuții mai mici, abonamentele
cât și pensia de profesor secundar a directorului, C.D. Fortunescu23.
Cea mai grea situație se înregistrează în perioada 1944–1946 când, aceleași
cauze: neplata abonamentului, scumpirea „excesivă” a hârtiei și a tiparului, dar și
problemele generate de desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial au dus,
practic, la imposibilitatea editării revistei. Toate materialele adunate în cei trei ani
au compus un singur volum. După 25 de ani își încheie activitatea cea mai
longevivă revistă.
Promovarea revistei în țară și peste hotare
În ciuda problemelor financiare, calitatea revistei era cunoscută în toate

colțurile țării, dar și în străinătate. Valoarea științifică era dată de calitatea
materialelor (contribuții importante despre instituții, dregătorii, bani, caimacami,
familii boierești, medalioane ale unor personalități precum: Eugeniu Carada,
Gheorghe Chițu, Petrache Poenaru, Ion Maiorescu etc., înformații despre Craiova
și Oltenia în scrierile unor călători străini, despre arta bisericească, folclor autentic,
studii de etnografie și folclor, teatru, poezie, activitatea muzicală craioveană,
probleme de învățământ etc.) elaborate, semnate și publicate de intelectuali de
marcă ai țării, nume respectabile ale cercetării precum: academicianul Nicolae
Iorga, Gheorghe Țițeica, C.S. Nicolăescu-Plopșor, Ion Donat, Dumitru Tudor,
Dumitru Berciu, Al. Bărcăcilă, Ștefan Ciuceanu, C. Vâlsan, I Mihăescu,
A. Sacerdoțeanu, C.V. Obedeanu, C. Gerotă, I.C. Karadja, Ch. Laugier,
C.D. Fortunescu, Elena Farago, Ana Culcer, M. Theodorian-Carada ș.a.
Începând cu anul 1926, datorită bogatelor informații științifice pe care le
furnizează, revista este solicitată și peste hotare, atât în Europa cât și peste Ocean,
în America. Un abonament în Europa ajungea la suma de 75 de franci francezi/an,
iar pentru America – 3 dolari/an24. În anul 1935, directorul Bibliotecii Universității
„Regie Hungaricae Francisco Josefine” din Szeged, Ungaria, din dorința de a
realiza o bibliotecă „auxiliară” care să cuprindă un fond de carte românească,
solicita directorului C.D. Fortunescu să-i trimită toate volumele apărute, dar și cele
ce vor urma să fie editate din „Arhivele Olteniei”. Se avea în vedere intensificarea
23
Ibidem, anul XXII, nr. 125–130, Craiova, 1943, p. 369.
24
Ibidem, anul VI, nr. 34, Craiova, 1927, p. 505.
studiului limbii și literaturii române în cadrul facultății adică, „realizarea unei

cooperații sincere a științei ungurești și românești în ceea ce privește punctele de
contact ale studiului limbii și literaturii române și maghiare”25. Solicitări veneau și
din Italia.
În țară, profesor de istorie, arheologie și numismat român, directorul
Cabinetului Numismatic al Academiei Române, Constantin Moisil, era colecționarul
întregii serii vechi a revistei „Arhivele Olteniei”, așa cum reiese din telegrama
datată 8 sept. 1944, adresată lui Fortunescu: „Mă pot lăuda, că posed întreagă colecția
acestei reviste, pe care Dta o redactezi cu atâta pasiune și cu atâtea sacrificii de
peste 20 de ani”. Continua exprimându-și admirația pentru munca și stăruința
„diabolică”, pentru eforturile depuse în editarea revistei urându-i „și pentru viitor
succes și cea mai deplină satisfacție, natural, sufletească deoarece la ceialaltă nu
putem aspira”26. Constantin Moisil oferea, în schimb, exemplare din Revista „Cronica
Numismatică și Arheologică” și „Buletinul Societății Numismatice Române”27.
Prețuită și căutată de cititori, „Arhivele Olteniei” este recenzată elogios de
aproape întreaga presă românească a vremii, dar cu regularitate de „Transilvania”,
„Revista istorică”, „Anuarul Institutului de Istorie Națională” din Cluj28, „Țara
Bârsei”, remarcându-se conținutul valoros, varietatea problemelor abordate, noutățile
aduse în cercetarea științifică și nivelul ridicat la care sunt tratate problemele,
aducând întotdeauna ceva inedit, proiectând lumina puternică asupra trecutului
Olteniei cât și consecvența apariței29. La rândul ei, „Arhivele Olteniei” acorda, în
paginile sale, un spațiu important recenziilor de cărți și reviste din toate domeniile
și în special celor care soseau de la Academie. Dacă acestea întârziau să apară,
îngrijorării semnalate de C.D. Fortunescu, I. Bianu îi răspundea: „Mă mir cum s-a
întrerupt trimiterea publicațiilor istorice ale Academiei pentru anunțare și recenzii,
întrucât «Arhivele Olteniei» este o adevărată și neprețuită comoară pentru istoricii
prezenți și viitori”30.
Apariția primului număr al revistei este anunțată în publicația „Gândirea” din
Cluj, al cărui redactor era Cezar Petrescu. Craiova este descrisă ca fiind un centru
al culturii, caracterizat printr-o „eflorescență intelectuală”: „când editurile noastre
erau puține și sărace, acolo s-a tipărit „Colecția Samitca” și „Biblioteca de
popularizare” iar ulterior se înregistrează activitatea Societății „Prietenii Științei”
cu conferințele ei săptămânale; Muzeul Aman care organiza cursuri populare
săptămânal, și apariția revistelor Ramuri, Năzuinți și Flamura și Arhivele Olteniei
sub conducerea doctorului Ch. Laugier”. „Găsim acolo documente desgropate, date
asupra rămășițelor preistorice sau istorice, scormonite din pământul Olteniei,
25
S.J.A.N. Dolj, Fond Fortunescu D. Constantin, pachetul II, dosar nr. 121, f. 1.
26
Ibidem, pachetul III, dosar nr. 672, f. 1.
27
Ibidem.
28
Gh. Vinulescu, „Arhivele Olteniei”, 1930–1935, în „Anuarul Institutului de Istorie
Națională”, vol. 06, 1931–1935, Cluj. 1936, pp. 775–778.
29
Ion Rusu Sărățeanu, art. cit. în loc. cit., p. 47
30
Florea Firan, Presa craioveană (1838–2007), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007, p. 149.
amănunțite comunicări și dări de seamă asupra mișcării culturale din Craiova și

celelalte orașe Oltene”31.
Ieșirea de sub tipar a revistei este semnalată și de „Transilvania”, o veche
publicație românească ajunsă, în anul 1922, la al 53-lea an al apariției. „La Craiova
a început să apară o nouă publicație trimestrială istorică «Arhivele Olteniei»... Pe
lângă studii și contribuții istorice datorite dlor G.M. Demetrescu, T.G. Bulat,
Dr. Ch. Laugier, C.S. Nicolăescu-Plopșor, Șt. Ciuceanu etc., se mai află și interesantele
idei desvoltate în două conferențe la Craiova de N. Iorga «Regionalism Oltean» și
«Partea Olteniei în literatura românească»”32.
„Dintre manifestările culturale serioase – se spunea în Societatea de mâine –
care exprimă spiritul și energia oltenească într-o formă superioară și la nivelul
străduințelor civilizației moderne este, după cum am mai spus și cu alte ocazii,
frumoasa revistă «Arhivele Olteniei» – de supt conducerea vrednicului și neobositului
dr. Ch. Laugier și a distinsului profesor C.D. Fortunescu”33. În același an, 1925,
„Convorbiri literare” (aug.) prezenta în paginile sale publicația craioveană astfel:
„Revista aceasta, «Arhivele Olteniei», care este în al patrulea an al existenței sale,
se afirmă din ce în ce mai mult ca una din cele mai serioase reviste de specialitate
din țară. Dacă hărnicia și priceperea conducerii va fi ajutată și de perseverență, ea
va deveni cu timpul unul din monumentele istoriei noastre naționale și culturale
[...]. Trecutul ei (al Olteniei, n.n.) înteresându-ne deci priceperea cu care d-nii
Laugier și Fortunescu îi conduc «Arhivele» merită recunoștința tuturor acelora ce
simt românește”34. V. Bogrea releva în Dacoromanica despre publicația noastră că
este „o prețioasă revistă cu caracter regional: cu atât mai meritoasă, cu cât va ști să
păstreze mai bine acest caracter”35.
În Vestul României – Ziar românesc independent din Oradea Mare – se scria
„Revista craioveană... este una din lucrările de valoare, care scormone cu multă
competință trecutul nostru. Atât ca technică cât și ca conținut poate sta alături de
periodicele europene. Cu un sumar bogat, iscălit de savanți, istorici, archeologi și
profesori cu un renume de mult stabilit și cu recenzii bogate și cu îngrijire scrise,
abordând mai toată mișcarea intelectuală, revista Arhivele Olteniei este o comoară
pentru ori care intelectual”36.
În 1926, Gh. Ghibănescu semnala: „Și în acest an revista olteană... și-a
împlinit chemarea sa culturală. Slujind ca revistă generală a unui mediu de
intelectuali, revista a dat loc pe o scară întinsă cercetărilor istorice și documentare.
Cercul de cercetări s-a întins asupra întregului Banat al Olteniei, Mehedințiului și
31
„Gândirea”, anul II, nr. 3, 1922, p. 61.
32
„Transilvania”, anul LIII, nr. 6, 1922, p. 434.
33
G.V. Răcoasa, Un capitol de istorie socială. Orașele oltene pe pragul vremurilor nouă de
N. Iorga. – Note de recenzie –, în „Societatea de Mâine”. Revistă săptămânală pentru probleme
sociale și economice, anul II, nr. 48–49, Cluj, 1925, p. 838.
34
Florea Firan, op. cit. p. 150.
35
V. Bogrea, Arhivele Olteniei în „Dacoromanica” – Buletinul „Muzeului Limbei Române”,
anul III, 1923, Cluj, 1924, p. 866.
36
„Vestul României” – Ziar românesc independent din Oradea-Mare, anul I, nr. 41, Oradea
Mare, 1923, p. 2.
al Timișului, așa că România de Sud vest își are centrul de cercetări istorice în
cetatea banilor. Prin această colaborare a forțelor culturale din cele 6 unghiuri ale
țări: Cluj, Craiova, Cernăuți, Chișinău, Iași și București, se vor spori an cu an
cunoștințele trecutului nostru istoric”37.
În 1935, „Junimea literară” considera „Arhivele Olteniei” un „exemplu de
vigoare culturală [...]. Cele 78 de numere apărute au acumulat un material imens
peste care nu va putea trece nici un cercetător”38.
Cuvântul înainte, scris de C.D. Fortunescu, publicat în „Arhivele Olteniei”,
în 1946, cu ocazia împlinirii unui sfert de veac de la apariția revistei, aducea un
omagiu celor care au fost colaboratori dar care au trecut la cele veșnice: „Dintre
ostenitorii întru ale istoriei pământului și neamului românesc din Oltenia, care au
onorat cu scrisul lor paginile publicației noastre, rând pe rând ne-au lăsat, trecând
la cele veșnice, în curgerea acestor 25 de ani, doctorul Charles Laugier, inspector
general sanitar, profesorul Ștefan Ciuceanu, decanul Baroului doljean, Dem.
D. Stoenescu din orașul nostru, profesorii universitar Ion Bianu, C. Bogdan-Duică,
G. Vâlsan, Mihai Săulescu, Nicolae Iorga, Ilie Minea, Ion Andrieșescu și
I. Popescu-Voitești, apoi slavistul Stoica Nicolaescu, genealogistul Ioan C. Filitti,
C.V. Obedeanu, C.N. Mateescu, Ion I. Vlădăianu, Avram Vasilescu, d-na Maria
Glogoveanu și cuvioșii preoți Tudor Bălășel și D. Lungulescu, precum și
C. Poboran din Slatina, profesorii Aurel Mirea și Constantin Lăcrițeanu, iar acum
în urmă tinerii mult promițători Dragoș P. Petroșan și Nicolae Lazăr. Dintre
colaboratorii rubricilor literară și folcloristică s-au săvârșit din viață în același
răstimp Gib. Mihăescu, N. Milcu, doamnele Eugenia Fl. Ionescu (Ada Umbră),
Florica Eugenia Ionescu (Doina Bucur) și Ana dr. Culcer, ca și Constantin I. Goga,
Gheorghe Catană din Banat, Ștefan St. Tuțescu și Ion N. Popescu. Pentru toți
aceștia, unii dintre ei ctitori de iznoavă și toți prieteni până la urmă ai «Arhuvelor
Olteniei», îndreptăm în momentul de față un pios gând de recunoștință”39. Aceștia,
dar și mulți alții care au supraviețuit dispariției revistei au dat valoare publicației,
reușind să cuprindă în paginile sale „un imens material privind trecutul acestei
provincii, fără de care nu se va putea scrie istoria Olteniei” cum ne spune Barbu
Teodorescu40.
Valorificarea revistei „Arhivele Olteniei”, serie veche
Numeroase documente, studii, articole, note publicate în paginile revistei

„Arhivele Olteniei”, seria veche, s-au dovedit a fi extrem de importante, ele
contribuind la cunoașterea și reconstituirea unui tablou al societății românești din
37
Gh. Ghibănescu, Recensiuni în „Ioan Neculce: Buletinul Muzeului Municipal Iași”,
fascicula 5, Iași, 1926, p. 367.
38
Florea Firan, op. cit. p. 150.
39
Apud Toma Rădulescu, Ștefan Ciuceanu: un profesor pentru eternitate, București, Editura
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2019, p. 100–101.
40
Ibidem, p. 289.
diverse epoci istorice, constituindu-se ca surse importante pentru lucrări de

sinteză41, instrumente de lucru (dicționare42, bibliografii43), monografii44, studii de
specialitate arheologie-istorie45, literatură46 etc.
41
Nicolae Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944;
Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,
geografice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1835, București, Editura Științifică,
1957; Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuță, Istoria învățământului din Oltenia vol. II, Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1981; George Potra, Din Bucureștii de altădată, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1981; Mite Măneanu, Boierimea din Oltenia în perioada 1821–1864, Craiova, Editura
MJM, 2005; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Craiova 1901–1916. Modernizarea – obstacole,
capcane și ispite Craiova, Editura Sitech, 2011; Istoria Românilor, vol. IV. De la universalitatea
creștină către Europa „Patriilor” Ediția a II-a, revizuită și adăugită, București, Editura
Enciclopedică, 2012; vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601–1711/1716), Ediția a II-a,
revizuită și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 2012; vol. VII, tom I, Constituirea României
Moderne (1821–1878), București, Editura Enciclopedică, 2003; Anca Ceaușescu, Simona Lazăr,
Habitatul din Câmpia Olteniei din preistorie până la începutul epocii contemporane, Craiova, Editura
Universitaria, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2013.
42
N.A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, București, Editura Academiei
Române, 1963; Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova
sec. XIV–XVII, București, 1971; Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame,
asteronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români, București, Editura Minerva, 1973.
43
Bibliografia istorică și literară a lui N. Iorga 1890–1934, București, Editura „Cartea
Românească”, 1935; Marin Bucur, Istoriografia literară românească de la origini până la
G. Călinescu, București, Editura Minerva, 1973.
44
Barbu Theodorescu, Constantin Lecca, București, 1938; Ștefan Pascu, Petru Cercel și Țara
Românească la sfârșitul sec. XVI, Sibiu, 1944; George Potra, Petrache Poenaru ctitor al
învățământului în Țara noastră (1799–1875), București, Editura Științifică, 1963; Paul
Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, București, Editura Academiei Române,
1989; Paul Emanoil Barbu, Nică Barbu Locusteanu 1821–1900, Craiova, Fundația „Scrisul
Românesc”, 2002; Ileana Cioarec, Boierii Glogoveanu, Craiova, Editura Alma, 2009; Adrian
Michiduță, Charles Laugier – medic și etnograf, Craiova, Editura Aius, 2013.
45
Simona Lazăr, Cultura Vârtop în Oltenia, Craiova, Editura Fundația Scrisul Românesc,
2005; Idem, Sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului în sud-vestul României, Craiova,
Editura Universitaria, 2011; Marin Popescu-Spineni, Contribuțiuni la istoria învățământului superior.
Facultatea de Filosofie și Litere din București. De la început până la prezent. Istoric, Bio-
Bibliografie, programe, regulamente, statistici, diagrame; București, 1928; G. Zane, Economia de
schimb în Principatele Române, București, 1930; Ioan C. Filitti, Frământările politice și sociale în
Principatele Române de la 1821 la 1828, București, 1932; C. Pajură, D.T. Giurescu, Istoricul
orașului Turnu-Severin (1833–1933), București, 1933; Pr. I. Popescu Cilieni, Biserici, târguri și sate
din jud. Vâlcea, Craiova, Editura Ramuri, 1941; George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din
România, București, 1939; George D. Florescu, Divanele Domnești din Țara Românească, vol. I
(1389–1495) București, 1943; Ion Chelcea, Țiganii din România, București, 1944; Andrei Oțetea,
Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în Țările Românești 1821–1822, București, 1945; R. Rosetti,
Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, București, 1947; Nicolae
Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria Armatei Române, Editura Militară, 1968;
P.P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești, București, Editura Minerva, 1971; Dan
Zamfirescu, Neagoe Basarab și învățăturile către fiul tău Teodosie. Probleme controversate,
București, Editura Minerva, 1973; Constantin C. Giurescu, A history of the Romanian forest,
București, Editura Academiei Române, 1980; Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I,
București, Editura Academiei Române, 2000; Călători străini despre Țările Române în secolul al
În concluzie, putem afirma că diversitatea domeniilor, aria cronologică și

tematică a surselor documentare publicate în paginile revistei, îi obligă, practic, pe
cercetători să recurgă la această importantă sursă de informații, chiar și după
100 de ani. Consider că și astăzi, Revista „Arhivele Olteniei” reprezintă un
instrument deosebit de valoros pentru istorici, filologi, etnologi, lingviști etc.
Bibliografie
Albu, Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944.
Andrei, Nicolae, Pârnuță, Gheorghe, Istoria învățământului din Oltenia vol. II, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1981.
Barbu, Paul Emanoil, Nică Barbu Locusteanu 1821–1900, Craiova, Fundația „Scrisul
Românesc”, 2002.
Bibliografia istorică și literară a lui N. Iorga 1890–1934, București, Editura „Cartea
Românească”, 1935.
Bucur, Marin, Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu,
București, Editura Minerva, 1973.
Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801–1821),
volum îngrijit de Filitti, Georgeta, Marinescu, Beatrice, Rădulescu-Zoner, Șerban,
București, Editura Academiei Române, 2004.
Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, București, Editura Academiei
Române, 2000.
Ceaușescu Anca, Simona Lazăr, Habitatul din Câmpia Olteniei din preistorie până la
începutul epocii contemporane, Craiova, Editura Universitaria, Bucureşti, Editura
Pro Universitaria, 2013.
Ceaușescu, Anca, Așezările rurale din Câmpia Băileștiului (cu elemente de etnografie),
Craiova, Editura Universitaria, 2011.
Cernovodeanu, Paul, Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, București, Editura
Academiei Române, 1989.
Chelcea, Ion, Țiganii din România, București, 1944.
Cioarec, Ileana, Boierii Glogoveanu, Craiova, Editura Alma, 2009.
Constantinescu, N.A., Dicționar onomastic românesc, București, Editura Academiei
Române, 1963.
Deaconu, Luchian, Gherghe, Otilia, Craiova 1901–1916. Modernizarea – obstacole,
capcane și ispite Craiova, Editura Sitech, 2011.
XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801–1821), volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban
Rădulescu-Zoner, București, Editura Academiei Române, 2004; Narcisa Maria Mitu, Domeniul
funciar al familiei boierești Otetelișeanu , în „Arhivele Olteniei”, serie nouă, nr 18/2004, Craiova,
Editura Academiei Române; Idem, Ctitoriile școlare ale boierilor Otetelișeanu în „Arhivele Olteniei”, serie
nouă, nr 19/2005, Craiova, Editura Academiei Române; Idem, Contribuții la identificarea satelor din
Piemontul Bălăciței în Dinică Ciobotea, Gabriel Croitoru (coord.), Istorie, cultură și civilizație în
Piemontul Bălăciței – studii și documente –, Craiova, Editura Sitech, 2013; Anca Ceaușescu, Așezările
rurale din Câmpia Băileștiului (cu elemente de etnografie), Craiova, Editura Universitaria, 2011.
46
I.C. Popescu Polyclet, Antologia poeților olteni, Craiova, 1929; Istoria literaturii române
vol. II de la școala ardeleană la Junimea, București, Editura Academiei Române, 1968; Istoria
literaturii române vol. III Epoca marilor clasici, București, Editura Academiei Române, 1973.
Filitti, Ioan C., Frământările politice și sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828,
București, 1932.
Firan, Florea, Presa craioveană (1838–2007), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007.
Florescu, George D., Divanele Domnești din Țara Românească, vol. I (1389–1495)
București, 1943.
Giurescu, Constantin C., A history of the Romanian forest, București, Editura Academiei
Române, 1980.
Giurescu, Constantin C., Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări
istorice, geografice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1835,
București, Editura Științifică, 1957.
Istoria literaturii române vol. II de la școala ardeleană la Junimea, București, Editura
Istoria literaturii române vol. III Epoca marilor clasici, București, Editura Academiei
Române, 1973.
Istoria Românilor, vol. IV. De la universalitatea creștină către Europa „Patriilor” Ediția a
II-a, revizuită și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 2012.
Istoria Românilor, vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601–1711/1716), Ediția a
II-a, revizuită și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 2012.
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României Moderne (1821–1878),
București, Editura Enciclopedică, 2003.
Lazăr, Simona, Cultura Vârtop în Oltenia, Craiova, Editura Fundația Scrisul Românesc,
2005.
Lazăr, Simona, Sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului în sud-vestul
României, Craiova, Editura Universitaria, 2011.
Măneanu, Mite, Boierimea din Oltenia în perioada 1821–1864, Craiova, Editura MJM, 2005.
Michiduță, Adrian, Charles Laugier – medic și etnograf, Craiova, Editura Aius, 2013.
Oțetea, Andrei, Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în Țările Românești 1821–1822,
București, 1945.
Pajură, C., Giurescu, D.T., Istoricul orașului Turnu-Severin (1833–1933), București, 1933.
Panaitescu, P.P., Contribuții la istoria culturii românești, București, Editura Minerva, 1971.
Pascu, Ștefan, Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul sec. XVI, Sibiu, 1944.
Popescu Cilieni, I., Biserici, târguri și sate din jud. Vâlcea, Craiova, Editura Ramuri, 1941.
Popescu Polyclet, I.C., Antologia poeților olteni, Craiova, 1929.
Popescu-Spineni, Marin, Contribuțiuni la istoria învățământului superior. Facultatea de
Filosofie și Litere din București. De la început până la prezent. Istoric, Bio-
Bibliografie, programe, regulamente, statistici, diagrame, București, 1928.
Potra, George, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, București, 1939.
Potra, George, Din Bucureștii de altădată, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1981.
Potra, George, Petrache Poenaru ctitor al învățământului în Țara noastră (1799–1875),
București, Editura Științifică, 1963.
Publicațiile periodice românești (ziare, gazete, reviste), tom. III (1919–1924), București,
Editura Academiei Române, 1987.
Rădulescu, Toma, Ștefan Ciuceanu: un profesor pentru eternitate, București, Editura
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2019.
Rosetti, R., Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XCII-lea,
București, 1947.
Ștefănescu, Ștefan (coord.), Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura

Științifică și Enciclopedică, 1978.
Stoicescu, Nicolae, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria Armatei Române, Editura
Militară, 1968.
Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova sec.
XIV–XVII, București, 1971.
Straje, Mihail, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale
scriitorilor și publiciștilor români, București, Editura Minerva, 1973.
Theodorescu, Barbu, Constantin Lecca, București, 1938.
Zamfirescu, Dan, Neagoe Basarab și învățăturile către fiul tău Teodosie. Probleme
controversate, București, Editura Minerva, 1973.
Zane, G., Economia de schimb în Principatele Române, București, 1930.
Studii și articole
„Arhivele Olteniei”, nr. 01/1922; nr. 05/1923; nr. 17/1925; nr. 45–46/1929; nr. 79–82/1935;
nr. 113–118/1941; nr. 125–130/1943.
Bogrea, V., Arhivele Olteniei în „Dacoromanica” – Buletinul „Muzeului Limbei Române”,
anul III, 1923, Cluj, 1924.
Ghibănescu, Gh., Recensiuni , în „Ioan Neculce: Buletinul Muzeului Municipal Iași”,
fascicula 5, Iași, 1926.
Mitu, Narcisa Maria, Contribuții la identificarea satelor din Piemontul Bălăciței în Dinică
Ciobotea, Gabriel Croitoru (coord.), Istorie, cultură și civilizație în Piemontul
Bălăciței – studii și documente –, Craiova, Editura Sitech, 2013.
Mitu, Narcisa Maria, Ctitoriile școlare ale boierilor Otetelișeanu în „Arhivele Olteniei”,
serie nouă, nr 19, Craiova, Editura Academiei Române, 2005.
Mitu, Narcisa Maria, Domeniul funciar al familiei boierești Otetelișeanu în „Arhivele
Olteniei”, serie nouă, nr 18, Craiova, Editura Academiei Române, 2004.
Oțetea, Andrei. Mihail Kogălniceanu istoric și om de stat în „Studii. Revistă de istorie”,
tom 19, București, Editura Academiei Române, 1966.
Răcoasa,G.V., Un capitol de istorie socială. Orașele oltene pe pragul vremurilor nouă de
N. Iorga. – Note de recenzie –, în „Societatea de Mâine”. Revistă săptămânală pentru
probleme sociale și economice, anul II, nr. 48–49, Cluj, 1925.
Rusu Sărățeanu, Ion, La 50 de ani de la apariția revistei „Arhiva Someșeană”. Virgil
Șotropa fondator al Revistei în „Arhiva Someșeană”. Studii și comunicări (1973–
1974), vol. II, Năsăud, 1974.
Vinulescu, Gh., „Arhivele Olteniei”, 1930–1935, în „Anuarul Institutului de Istorie
Națională”, vol. 06, 1931–1935, Cluj. 1936.
Presă
„Gândirea”, anul II, nr. 3, 1922.
„Transilvania”, anul LIII, nr. 6, 1922.
„Vestul României” – Ziar românesc independent din Oradea-Mare, anul I, nr. 41, Oradea
Mare, 1923.
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, Fond Fortunescu D. Constantin, pachetele:
II, dosar nr. 121; III, dosar nr. 1132.
HISPANIA FELIX – PRIMA REVISTĂ ȘTIINȚIFICĂ
ROMÂNEASCĂ DEDICATĂ SECOLULUI DE AUR SPANIOL.
ÎNTRE INOVAȚIE ȘI TRADIȚIE
OANA-ANDREIA SÂMBRIAN
Abstract: Our study focuses on the presentation of the first Romanian journal
dedicated exclusively to the study of the Spanish Golden Age (Renaissance
and the Baroque), Hispania felix, whose first issue was published in 2010.
Subsequently, the author explains the reasons that led to the publication of this
journal in Craiova, highlighting the tradition of Hispanic studies in the region
of Oltenia.
Key words: Hispania felix, Alexandru Popescu-Telega, Paul Alexandru Georgescu,

Năzuința, Romanian journals.
În anul 2009 când hispanismul mondial sărbătorea patru secole de existență

ale Artei noi de a scrie teatru a lui Lope de Vega, lucrare considerată fundamentală
întrucât punea bazele teatrului european modern, se naște la Craiova ideea publicării
unei reviste dedicate uneia dintre cele mai prolifice perioade din cultura și literatura
universală: Secolul de Aur spaniol, mai precis Renașterea și Barocul. Ideea creării
revistei a fost expusă pentru prima dată de către semnatara acestor rânduri în cadrul
conferinței internaționale „Secolul de Aur înainte și după Arta nouă: noi abordări
dintr-o perspectivă pluridisciplinară”, organizată la Craiova în perioada 7–9 mai 2009.
Inițiată de „Institutul de Cercetări Socio-Umane din Craiova” și sprijinită de „Grupul
de Cercetări Secolul de Aur de la Universitatea din Navarra”, Ambasada Spaniei la
București, „Institutul Cervantes” și „Administrația Fondului Cultural Național”,
conferința a reunit la Craiova câteva dintre cele mai mari nume ale hispanismului
mondial, precum Felipe Pedraza, María Luisa Lobato, Emilia Deffis etc.
Ideea a fost primită cu entuziasm, având în vedere că o revistă românească
dedicată Secolului de Aur spaniol nu exista încă. De fapt, chiar și revistele
hispaniste românești cu profil științific erau puține, ele rezumându-se, în general, la
aparițiile periodice propuse de către universități, de tip miscellanea. Între timp,
apariția „Asociației de Studii Iberoamericane din România” în 2016, impulsionată
de Coman Lupu, a mai dinamizat activitatea hispanismului românesc prin

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: oana.sambrian@gmail.com

114 Oana-Andreia Sâmbrian
susținerea organizării unor manifestări științifice de profil, materializate ulterior

prin publicații monografice. La nivelul anului 2009, însă, publicațiile științifice
hispaniste erau foarte puțin coagulate în România, iar Secolul de Aur spaniol se
bucura doar de unele inițiative individuale ale colegilor de la Universitățile din
București, Iași, Cluj-Napoca.
În această panoramă de existență pre-creatoare, caracterizată, așa cum este
firesc, de haos și materie diformă, se creionează în planul hispanismului
internațional, purtând ca marcă identitară spațiul românesc, și, mai concret, pe cel
oltenesc, Hispania felix. Revista hispano-rumana de cultura y civilización de los
Siglos de Oro1, revistă publicată sub egida Institutului de Cercetări Socio-Umane
„C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova. Încă de la început, revista a fost concepută
cu o periodicitate anuală, un volum monografic, dedicat unei teme alese de
coordonatorul fiecărui număr în parte. Structura revistei debutează cu Dialoguri, o
secțiune-interviu în care coordonatorul volumului sau directorul revistei intervievează
un specialist în tematica volumului. Urmează articolele și recenziile, accentul
căzând pe o categorie aparte de studiu-recenzie integrat la secțiunea Ex libris antiquis,
ce constă în prezentarea și interpretarea (uneori chiar în transliterația) unui manuscris
de secol XVI–XVII ce nu beneficiază de o ediție critică modernă. Practic, vorbim
despre recenzarea unui manuscris inedit. Tot la manifestarea științifică din mai
2009 am ales și primul coordonator al revistei (numărul inaugural apare în 2010):
profesorul Felipe B. Pedraza Jiménez, keyspeaker la conferința de la Craiova,
cunoscut exeget al lui Lope de Vega și autor, printre sutele de publicații ce se
regăsesc în toate bibliotecile de specialitate, a monografiilor Epocile literaturii
spaniole (2012) sau O istorie esențială a literaturii spaniole și hispanoamericane
(2019). Volumele publicate până în prezent au tratat aspecte literare, istorice și
culturale ale secolelor XVI–XVII, precum Lope de Vega în Secolul său de Aur
(coord. Felipe Pedraza, Universitatea din Castilla-La Mancha); Călători și
călătorie în Secolul de Aur (coord. Ignacio Arellano, GRISO-Universitatea din
Navarra); Imagine și putere politică în Secolul de Aur (coord. María Luisa Lobato,
Universitatea din Burgos, Oana Sâmbrian); Călătorie, oraș și spațiu (coord. Luis
Alburquerque, Consiliul Superior al Cercetării Științifice Madrid, Oana Sambrian),
Râsul, comicitatea și parodia în teatrul Secolului de Aur (coord. Carlos Mata,
GRISO-Universitatea din Navarra); Satira politică în Secolul de Aur ( coord. José
Enrique López Martínez, Universitatea Autonomă din Madrid), Abject, grotesc și
sublim în literatura Secolului de Aur hispanic (coord. Robert Lauer, Universitatea
din Oklahoma); Verba picta: cuvânt și imagine în Secolul de Aur (coord. Renata
Londero, Universitatea din Udine); Canonul teatrului renascentist spaniol (coord.
Julio Vélez Sáinz, Universitatea Complutense din Madrid).
Revista reprezintă o sursă de interes pentru toți cei pasionați de Renaștere și
Baroc, dar nu mai puțin interesant este faptul că această revistă nu se naște
întâmplător în Oltenia. În spatele ei stă o tradiție veche de o sută de ani, tot atâția
1
https://icsu.ro/publicatii/reviste/hispania-felix/
Hispania felix – prima revistă științifică românească dedicată secolului de aur spaniol 115
ani câți au trecut de la publicarea primei reviste dedicată studiilor româno-spaniole,

Năzuința, care în scurta sa viață editorială (1922–1929) se tipărește la Craiova. Pe
lângă această revistă, pe care o vom aborda în rândurile ce urmează, este important
de subliniat faptul că unii dintre cei mai de seamă hispaniști români își desfășoară
activitatea sau se nasc la Craiova.
Primul dintre ei este Alexandru Popescu-Telega, cel mai mare hispanist
român din perioada interbelică, membru corespondent al Academiei Regale
Spaniole (din 1940), despre a cărui activitate hispanistică am scris mai pe larg în
articolul El hispanismo rumano y la traducción del teatro cl.s ico español2, astfel
încât în cazul de față mă voi rezuma doar la a puncta câteva aspecte esențiale. În
1909, Popescu-Telega își începe studiile la Universitatea din București unde se
împrietenește cu C.D. Fortunescu și se specializează în studii romanistice. În 1931
își susține teza de doctorat, Receptarea lui Cervantes în Italia, sub îndrumarea lui
Ramiro Ortiz, din comisia de examen făcând parte Dimitrie Gusti, Ovid
Densușianu, Ioan Aurel Cândea și Nicolae Cartojan3.
Activitatea lui Popescu-Telega, profesor din 1919 până în 1939 la Colegiul
Național Carol I din Craiova (pe atunci, liceu) este strâns legată de revista Ramuri
și de editura Scrisul Românesc, unde și-a publicat primele studii hispaniste. În
revista Ramuri publică, bunăoară, în 1933 Cervantes și Italia, în timp ce în 1936
vede lumina tiparului, tot în Ramuri, Două drame de Lope de Vega interesând
istoria și literatura română, un articol fundamental pentru stabilirea legăturilor
culturale vremelnice între România și Spania, pentru care Popescu-Telega utilizează
bibliografie de specialitate extrem de actualizată, și anume Operele complete ale lui
Lope de Vega publicate de Academia Regală Spaniolă la sfârșitul anilor 1920.
Popescu-Telega demonstrează a fi un cercetător informat, cu vocație, la curent cu
cele mai noi informații în materia subiectului tratat. El aduce în atenția publicului
român două piese. În prima dintre ele, La campana de Aragón (trad. Clopotul din
Aragon), se regăsește imaginea piramidei din capete de nobili pe care Popescu-Telega
o pune în legătură cu piesa lui Negruzzi, Alexandru Lăpușneanu. Cea de-a doua piesă
adusă la lumină de Popescu-Telega, pionier în acest sens, este El capitán prodigioso,
unde apar informații referitoare la Transilvania, Țara Românească, bătălia de la
Călugăreni din 1595 etc. Această din urmă piesă, pe care am tratat-o pe larg în
activitatea mea de cercetare4, s-a demonstrat în cele din urmă a nu fi fost scrisă de
Lope, ci de Luis Vélez de Guevara, mult mai puțin cunoscut publicului român,
2
Oana Sâmbrian, El hispanismo rumano y la traducción del teatro clásico español, în Claudia
Demattè, Eugenio Maggi, Marco Presotto, La traducción del teatro clásico español (siglos XIX–XXI),
Veneția, Edizioni Ca Foscari, 2020, pp. 155–170.
3
Carmen Burcea, Alexandru Popescu-Telega y „Năzuința”: un momento en la evolución de la
hispanística en Rumanía, în „Journal of Romanian and Literary Studies”, nr. 18, 2019, p. 534.
4
Oana Sâmbrian, El gusto del público español por las comedias de carácter histórico en la
España barroca – El prodigioso príncipe transilvano”, în „Bulletin of Hispanic Studies”, nr. 89.1,
2012, pp. 31–43; Idem, Comedias desdobladas: técnicas comerciales en El principe prodigioso de
Juan de Matos y Agustin Moreto, în „Bulletin of the Comediantes”, nr. 64.2., 2012, pp. 137–151;
Idem, Convergenţe româno-spaniole de la Renaştere la Modernism, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2013, pp. 132–141.
însă, totodată, unul dintre dramaturgii importanți ai Secolului de Aur spaniol.

Informația prezentată în mod corect de către Popescu-Telega în anii 1930 a fost
ulterior preluată tale quale de către Eugen Denize5 în studiile sale româno-spaniole
din anii 2000, când însă, viziunea istoriografiei universale asupra autorului acestei
piese deja de schimbase6, Denize neefectuând un studiu direct al piesei respective.
În ceea ce privește colaborarea lui Popescu-Telega cu Scrisul Românesc, în 1924,
acesta publică Din viața și opera lui Unamuno, dovedind a fi un hispanist complet,
care, în ciuda faptului că a demonstrat o vădită predilecție pentru Secolul de Aur,
și-a îndreptat atenția și către autorii contemporani.
În 1939, la propunerea ministrului plenipotențiar al Spaniei la București,
Pedro de Prat y Soutzo, și a consulului spaniol, Luis Benezto, guvernul spaniol îl
numește pe Popescu-Telega în funcția de lector de spaniolă la Facultatea de Litere
a Universității din București. În 1943 este numit șeful departamentului de limbă și
literatură spaniolă7.
Una dintre activitățile publicistice de care Popescu-Telega își va lega pentru
totdeauna numele este cea a revistei Năzuința, publicată la Craiova în perioada
1922–1929. Este vorba despre o revistă culturală cu caracter divulgativ, axată pe
trei direcții: literatură, istorie și lingvistică. Din colegiul redacțional inițial făceau
parte, printre alții, Elena Farago, George Murnu, C.D. Fortunescu, Alexandru
Popescu-Telega. În 1925 Popescu-Telega preia conducerea revistei.
Din acel moment, accentul cade pe literatura spaniolă, la care se adaugă
mostre de literatură portugheză, italiană și franceză.
Popescu-Telega subliniază importanța literaturii spaniole a Secolului de Aur:
„Nu trebuie să uităm că Cervantes numai cu Shakespeare poate fi comparat în
istoria literaturii universale; că Romancero spaniol este cel mai trainic și mai mare
monument de poezie populară, pe care îl oferă vreun popor; (...) că literatura
mistică spaniolă este unică; (...) că teatrul clasic spaniol este primul teatru popular
și romantic din Europa; că din sânul națiunii spaniole și din spiritul ei s-au născut
cele două creațiuni, a lui Don Quijote și Don Juan”8.
În opinia lui Sveduneac, Popescu-Telega este primul hispanist român
autentic9, întrucât, după Ștefan Vârgolici (profesorul care în anul 1878–1879 a
predat pentru prima oară un curs de Istoria literaturii spaniole la Universitatea din
Iași) nimeni altcineva nu mai reușise să întrunească toate caracteristicile ce
definesc un hispanist: promotor al limbii și culturii spaniole, autor de studii
lingvistice (Gramatica sa spaniolă din 1942), literare și artistice (studii despre El
5
Eugen Denize, Relațiile româno-spaniole până la începutul secolului al XIX-lea, Târgoviște,
Cetatea de Scaun, 2006, p. 93.
6
Pentru prima atribuire românească corectă a piesei, a se vedea Alexandru Ciorănescu, El
autor del Príncipe transilvano, în „Estudios de literatura española y comparada”, 1954, pp. 93–113.
7
Carmen-Lenuța Sveduneac, Alexandru Popescu-Telega in the History of Romanian Hispanic
Studies, în I. Boldea (coord.), Globalization and National Identity. Studies on the Strategies of
Intercultural Dialogue. Literature Section, vol. 3, Târgu Mureș, Arhipelag XXI, 2016, p. 1243.
8
Carmen Burcea, op.cit., p. 541.
9
Carmen Sveduneac, op.cit., p. 1244.
Greco, Cervantes, Lope de Vega, Calderón de la Barca, Jacinto Benavente, Miguel

de Unamuno, Menéndez Pidal), dar și folclorice (analogiile între folclorul român și
spaniol – 1927).
Fig. 1. Coperta revistei Năzuința
Ca traducător, Popescu-Telega a tălmăcit în două volume povestea lui Don

Quijote de La Mancha (1944–1945), o antologie de proză spaniolă contemporană și
diverse piese de Lope de Vega și Pedro Calderón de la Barca, precum Viața e vis
(1942, traducere în proză).
Pe lângă Popescu-Telega, un alt hispanist român important, născut la Craiova
în 1914 este Paul Alexandru Georgescu, autorul singurei monografii dedicate
Teatrului spaniol clasic (1967), cu excepția cursurilor universitare și a lucrărilor
divulgative cu caracter non-științific. Lector de limba română la Madrid în perioada
1944–1946, revine ulterior în România și din 1964 va fi lector de limba spaniolă la
Universitatea din București. În Teatrului spaniol clasic, Georgescu realizează o
trecere exhaustivă în revistă a dramaturgilor spanioli renascentiști și baroci:
Francisco de Rojas, Juan del Encina, Torres Naharro, Cervantes, Lope de Vega,
Tirso de Molina, Calderón de la Barca. Studiile lui Paul Alexandru Georgescu sunt
științifice, incluzând prezentarea perioadei în care s-a afirmat fiecare dramaturg în
parte, informații despre viața și opera autorului, expunerea tramei, analiza
personajelor și a mesajului piesei. Totodată, hispanistul craiovean demonstrează
cunoașterea aprofundată a principalelor curente istoriografice spaniole, citându-i pe

Menéndez y Pidal, Cotarelo y Mori, Menéndez y Pelayo etc.
Traducerile efectuate de Georgescu în monografia sa păstrează ritmul și rima
versurilor, realizând o adevărată traducere artistică. Reproduc pentru exemplificare
un scurt fragment din Viața e vis a lui Calderón de la Barca în traducerea lui Paul
Alexandru Georgescu:
Eu visez că-ncătușat
zac în groaznică-închisoare
și-am visat că-n altă stare,
strălucită m-am aflat.
Ce-i viața? O pornire,
sălbatică, amăgire,
umbră și închipuire.
Și chiar bunul cel mai mare
poartă-n el neantu-nchis,
căci viața e un vis
iar visele-s tot visare10. (Georgescu 1967, 274)
În concluzie, publicarea la Craiova la distanță de aproape un secol a unei

reviste de hispanism, Hispania felix, dedicată Secolului de Aur spaniol, o perioadă
a cărei importanță pentru cultura universală a fost promovată și ilustrată de către
toți marii hispaniști români (să nu-l uităm nici pe G. Călinescu cu ale sale Impresii
asupra literaturii spaniole) reprezintă nu numai o necesitate în panorama națională
actuală unde astfel de publicații „strălucesc prin absență” cum s-ar spune în limba
lui Cervantes („brillan por su ausencia”) și inclusiv internațională, unde prezența
publicațiilor românești dedicate Secolului de Aur este extrem de firavă comparativ
cu activitatea altor state (Italia, Franța, Polonia etc.), dar și o punte de continuitate
cu trecutul, cu tradiția hispanismului oltenesc, care a fost pionier, autentic,
informat, constituind un vârf de lance al hispanismului național.
Hispania felix va exista atâta timp cât va avea un public. Mijloacele de
difuziune actuale au făcut ca publicul său să fie unul vast, internațional, efervescent
din punct de vedere intelectual, dovadă stând comenzile primite în fiecare an din
diverse țări. Această revistă s-a născut din curiozitate, element de bază, elementar
și esențial în orice activitate de cercetare, fără de care aceasta (cercetarea) nu ar
putea și nici nu ar trebui să existe. Hispania felix s-a născut din respect față de
trecut, față de cercetarea autentică a celor ce ne-au premers. Pentru ca descoperirile
lor să fie duse mai departe, actualizate și difuzate în marea profundă a Cunoașterii.
10
Paul Alexandru Georgescu, Teatrul spaniol clasic, București, Editura pentru literatură
universală, 1967, p. 274.
Bibliografie
Burcea, Carmen, Alexandru Popescu-Telega y „Năzuința”: un momento en la evolución de

la hispanística en Rumanía, în „Journal of Romanian and Literary Studies”, nr. 18,
2019.
Ciorănescu, Alexandru, El autor del Príncipe transilvano, în „Estudios de literatura
española y comparada”, 1954.
Denize, Eugen, Relațiile româno-spaniole până la începutul secolului al XIX-lea,
Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2006.
Georgescu, Paul Alexandru, Teatrul spaniol clasic, București, Editura pentru literatură
universală, 1967.
Sâmbrian, Oana, El gusto del público español por las comedias de carácter histórico en la
España barroca – El prodigioso príncipe transilvano”, în „Bulletin of Hispanic
Studies”, nr. 89.1, 2012.
Sâmbrian, Oana, Comedias desdobladas: técnicas comerciales en El principe prodigioso de
Juan de Matos y Agustin Moreto, în „Bulletin of the Comediantes”, nr. 64.2., 2012.
Sâmbrian, Oana, Convergenţe româno-spaniole de la Renaştere la Modernism, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2013.
Sâmbrian, Oana, El hispanismo rumano y la traducción del teatro clásico español, în
Claudia Demattè, Eugenio Maggi, Marco Presotto, La traducción del teatro clásico
español (siglos XIX–XXI), Veneția, Edizioni Ca Foscari, 2020.
Sveduneac, Carmen-Lenuța, Alexandru Popescu-Telega in the History of Romanian
Hispanic Studies, în I. Boldea (coord.), Globalization and National Identity. Studies
on the Strategies of Intercultural Dialogue. Literature Section, vol. 3, Târgu Mureș,
Arhipelag XXI, 2016.
CARMINA BALCANICA – O REVISTĂ A DIALOGULUI
INTERCULTURAL
ELENA-CAMELIA ZĂBAVĂ
Abstract: Carmina Balcanica international cultural magazine was founded in

2008. It has as main goals to promote the Southeastern culture, to establish an
intercultural dialogue between people from the Eastern and Western Europe,
and within the Eastern Europe as well. In its pages, the editors delimited the
concept of Balkanism, emphasizing the mixture of elements which imbue the
psychology, mentality, and the forms of artistic creation specific to the
sensitiveness of Southern Europe man, in the past and present.
The editors are trying to reopen the horizon of realities wherein Iorga had
envisaged South the Eastern Europe as a historical, spiritual, religious,
ethnographic, artistic, cultural, folkloric unity of morals and manners,
institutions, and influences. At the same time, the editors’ aim is to soften the
pejorative, quite demonizing image of the Levant as Europe’s powder keg.
Their intention is also to recall the fact that, above and beyond the tragedies
which have been haunting it, the Levant was – and still is – the cradle of a
great civilization.
Key-words Carmina Balcanica, Southeastern Europe culture, cultural

dialogue, cultural unity, cultural diversity.
1. Introducere
În ultimele decenii s-a vorbit foarte mult despre interculturalitate, despre

necesitatea existenței unui contact și a unui dialog între culturi și nu în ultimul rând
despre interacțiunea și influența acestora. Revista de cultură și spiritualitate sud-est
europeană, Carmina Balcanica, se înscrie cu succes acestui curent de valorificare
și de promovare a valorilor spirituale și culturale din Balcani și din Europa de sud-
est.
Fondatorii revistei, Mihaela Albu și Dan Anghelescu, au intenționat ca, prin
această publicație cu nume deosebit de sugestiv, să contribuie nu numai la
cunoașterea specificului cultural al fiecărei țări din acest spațiu geografic sud-est

Conferențiar universitar dr. Universitatea din Craiova; e-mail: cameliazabava@yahoo.com

122 Elena-Camelia Zăbavă
european, ci și la descoperirea particularităților dialogului dintre Orient și

Occident. Altfel spus, obiectivul major al revistei este de a reliefa „contribuția
civilizației și a culturii spațiului balcanic (extins geografic la întreaga parte de sud-
1
est) la cultura și civilizația europeană” .
Încă de la început, revista Carmina Balcanica și-a propus să adauge
pertinente contribuţii la promovarea şi susţinerea unui dialog intercultural fertil, la
evidențierea unor direcţii specifice „melosului” balcanic, mentalităţii şi identităţii
în alteritate a civilizaţiei şi culturii dintr-un areal care, în general, îşi suprapune
limitele geografice peste străvechiul teritoriu al Traciei. Suprafaţa acesteia se
întindea, așa cum ilustrează şi harta reprodusă pe copertele exterioare ale
publicaţiei, între Marea Adriatică şi Marea Neagră şi de la nord de Munţii Carpaţi
până la sud de Munţii Balcani.
Dan Anghelescu, unul dintre membri fondatori, subliniind obiectivul
principal pe care Carmina Balcanica dorește să îl atingă, afirma că această revistă
poate „contribui la o mai limpede conturare a identității spirituale născute pe
meleaguri Danubiano-Balcanice, considerând că identitatea aceasta chiar este aptă
de o asemenea ostentație”2.
Revista nu îşi propune însă în mod expres să demonstreze că în acest spaţiu
de străveche civilizaţie a tracilor, considerată ca hotărâtoare şi de Nicolae Iorga, s-a
definit caracterul matricial al balcanităţii. În egală măsură, istoria mileniilor care au
urmat a conturat un destin asemănător popoarelor din acest vast teritoriu: ocupaţia
romană asimilatoare şi propagatoare a civilizaţiei antice greceşti, ortodoxismul
Imperiului Bizantin, extins şi la popoarele slave, expansiunea slavonă şi apoi a
imperiului otoman, fiecare pentru mai multe secole etc. Abia din al treilea deceniu
al sec. al XIX-lea se conturează apariţia statelor moderne din arealul balcanic,
poziţionate geopolitic la contactul dintre Europa şi Asia, proces ce se va definitiva
dramatic în urma celor două Războaie Mondiale. Ideea de destin asemănător fusese
fundamentată şi de cercetătorul, aflat în exil, I.D.C. – Coterlan în revista Destin
(nr.1 şi 2 / 1951), al cărei director fondator este George Uscătescu. Studiul său a
fost analizat de Mihaela Albu în primul număr al revistei Carmina Balcanica, și își
dorea să stabilească „fundamentele sud-estului european” din acest „cazan al
popoarelor”, având o „dispoziţie centrifugă”, majoritatea afiliate relativ recent la
Uniunea Europeană, adăugând noi valenţe civilizaţiei şi culturii vest-europene.
Spaţiul sud-est european, această „cetate naturală a unei mari unităţi
geografice”, cum o definea V. Papacostea, şi a unei mari unităţi istorice, totodată, a
determinat şi multiple interferenţe culturale.
S-a discutat mult despre Balcani, Balcanitate, Balcanism, cuvintele căpătând
sensuri variate, Termenul din urmă, balcanism, a acumulat – în timp – o conotaţie
1
Mihaela Albu, „Carmina Balcanica” și dialogul intercultural, în Carmina Balcanica –
Review of South-East European Spirituality and Culture, an XI, nr. 1 (21)/2021, p. 10.
2
Dan Anghelescu, „Melosul balcanic”– unitate în diversitate, în Carmina Balcanica – Review
of South-East European Spirituality and Culture, an I, nr. 1 /2008, p. 15.
Carmina Balcanica – O revistă a dialogului intercultural 123
vădit peiorativă. Spiritualitatea, arta, cărţile de înţelepciune, ca şi toate formele de

interpenetraţie spirituală ar trebui să justifice o de-peiorativizare a modului în care
este privită şi înţeleasă lumea Levantului. Acesta este un alt obiectiv major pe care
revista Carmina Balcanica îl urmărește.
Prin urmare, apariția unei publicații de o asemenea factură devenea o
necesitate pentru a face cunoscute întregii lumi (revista circulă nu numai în spațiul
balcanic) cultura și particularitățile popoarelor din spațiul sud-est european,
Carmina Balcanica fiind singura revistă exclusiv culturală dedicată acestei arii
geografice.
Fig. 1. Copertă revista Carmina Balcanica – Review of Southeast European Spirituality

and Culture, an I, nr. 1 (10)/2013.
2. Carmina Balcanica – specific și structură
Carmina Balcanica își face apariția în aria revuistică națională și internațională

în toamna anului 2008. Este publicată în România, sub egida Asociației Culturale
Internaționale „Carmina Balcanica” și, ulterir, a Universității din Craiova, Facultatea
de Litere, Centrul de Studii Culturale Sud-Est Europene, Institutul de Balcanologie.
Primul număr al revistei se deschide cu un motto preluat de la profesorul
Mircea Muthu, cunoscut specialist în studii balcanice: „Aducând cu sine coabitarea
celor trei straturi culturale – arhaic, medieval şi modern – Sud-Estul poate ajuta
Europa să-şi reînveţe trecutul şi, nu în ultimul rând, să-şi remodeleze proiectele de
viitor”3. În timp, acestui motto i se vor adăuga altele, la fel de sugestive, astfel încât
numărul 21 al revistei va fi deschis de încă trei motto-uri purtând semnătura unor
mari personalități culturale românești: Mircea Eliade, Eugen Simion, Anton
Golopenția: „Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei
occidentale. Culturalicește, ca și spiritualicește, Europa se întregește cu tot ce a
creat și a păstrat spațiul carpato-balcanic”. (Mircea Eliade); „Bogăția Europei
depinde de bogăția și diversitatea culturilor naționale. /.../ Cultura nu trebuie să ne
despartă, trebuie să ne apropie pe noi, europenii din Est, din Vest, din Sud-Est, din
centrul sau din nordul Europei. Dialogul cultural nu trebuie purtat numai între Est
și Vest, ci și între Est și Est”. (Eugen Simion); „Avem nevoie de un alt Hasdeu,
care să ne dea din nou conștiința că, fiind urmașii direcți ai băștinașilor romanizați
ai acestei părți a Europei, pe care s-au altoit toate popoarele din jurul nostru, avem
rădăcinile îmbinate cu cele ale tuturor acestor popoare și că trebuie să fim și în
faptele și în năzuințele noastre prezente, termen de unire și cheag în Europa de
Sud-Est”. (Anton Golopenția)4.
Colegiul de redacție îi are ca directori pe Mihaela Albu și Dan Anghelescu;
redactor-șef: Marius Chelaru; consultant de specialitate: Mircea Muthu; redactori
pentru limba română: Nicu Panea, Sorin Liviu Damean, Camelia Zăbavă, Magdalena
Filary, Mihaela Bărbieru, Passionaria Stoicescu; redactori pentru limba engleză:
Aloisia Șorop, Iolanda Mănescu, Anca Pegulescu, Maria Alexe, Denisa Albu-
Rasmussen, Cătălin Florea, Michael Petrescu. Colegiul de redacție internațional
este format din cercetători de prestigiu de la universități și institute de cercetare din
Albania, Austria, Bulgaria, Grecia, Cipru, România, Serbia, Macedonia și Statele
Unite ale Americii: Evis Celo, Thede Kahl, Zdravko Kissiov, Apostolos Patelakis,
Panos Ioannides, Katica Kulavkova, Răzvan Theodorescu, Pavel Gătăianțu, Zoran
Pešić Sigma, Virginia Popović, Theodor Damian, Constantin Eretescu, Sanda
Golopenția-Eretescu, Heinz-Uwe Haus, Aurelia Roman.
Ceea ce diferențiază revista Carmina Balcanica de alte publicații de acest gen
și o face unică este faptul că în paginile ei contribuțiile științifice și artistice
(poezie, proză) apar în limba maternă a autorilor, dublate fiind de varianta lor în
limba engleză, pentru o mai bună circulație a revistei și o mai bună înțelegere a
fenomenului cultural balcanic / est-european. La traducere contribuie o echipă de
profesori universitari din Craiova, București, Baia Mare, Miercurea Ciuc, dar și din
Statele Unite ori Australia.
O altă particularitate a revistei constă în aceea că are o tematică prestabilită.
Referitor la structură, revista prezintă următoarele rubrici: Studii și Eseuri,
Recenzii, Miscellanea, Poezie, Proză, Note biobibliografice ale autorilor.
Revista publică două numere pe an. Până în prezent au văzut lumina tiparului
21 de numere, fiecare având o tematică specifică, dedicate, pe rând, României,
3
Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol. 3, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 145.
4
vezi Carmina Balcanica – Review of South-East European Spirituality and Culture, an XI,
nr. 1 (21)/2021, p. 4.
Bulgariei, Albaniei, Ciprului, Greciei, Serbiei, Macedoniei, Turciei; altele au avut

ca subiect principal elemente culturale ale minorităţilor naţionale din ţara noastră –
albanezi, armeni, bulgari, cehi, greci, italieni, macedoneni, polonezi, romi, slovaci,
sârbi, ucraineni, turci și tătari, un număr a avut ca temă „Monarhie și cultură în
Balcani”, iar altul a fost dedicat Marii Uniri.
De asemenea, trebuie precizat că revista se bucură de colaboratori de
prestigiu: academicieni, cercetători, profesori universitari de la cunoscute foruri
academice din întreaga lume: Thede Kahl (Academia de Științe a Austriei;
Universitatea din Jena, Germania); Katica Kulavkova (Universitatea „Sfinții Chiril
și Metodie din Skopje”; membru al Academiei Macedonene de Științe și Arte);
Aurelia Roman (Georgetown University, SUA); Heinz-Uwe Haus (Delaware
University); Constantin Eretescu (SUA) și lista poate continua. Acestora li se
adaugă cunoscuți scriitori, poeți și prozatori, dintre care amintim pe Baki Ymeri,
Katica Kulavkova (Macedonia); Zdravko Kissiov, Roman Kissiov, Ekaterina
Yossifova (Bulgaria), Pavel Gătăianțu, Zoran Pešić Sigma (Serbia), Theodor
Damian (USA-România) și mulți alții.
Fig. 2. Copertă revista Carmina Balcanica – Review of South-East European Spirituality

and Culture, an I, nr. 1 (1)/2008.
Ne vom opri atenția, în mod firesc, mai întâi, asupra primului număr, dedicat
în principal României.
În cele 200 pagini ale publicaţiei sunt cuprinse studii în limbile română,
macedoneană şi engleză vizând, la modul academic, stilistica, imagologia,
hermeneutica. Amintim, printre altele, „Un dialog intercultural” de Vasile Datcu
(An Intercultural Dialogue); „Melos balcanic – unitate în diversitate” de Dan
Anghelescu (The Balcanic „Song” – Unity in Diversity); „Mentalitate, identitate şi
alteritate sud-est europeană” de Mircea Muthu (Mentality, Identity and Southeast
European Otherness); „Sud-Estul european – regiune cu destin specific şi bogat
patrimoniu cultural” de Mihaela Albu (The European Southeast – the Aria with a
Specific Destiny and a Rich Cultural Inheritance). Interesantă este şi colaborarea
semnată de acad. Katika Kulavkova din Macedonia: Cmepeomunume modelu na
Balkanom (Stereotypikal Models of the Balkans) şi, de asemenea, cea a
profesorului Heinz-Uwe Haus (USA): „The Ancient Greek’s Heritage”.
La această secţiune a eseurilor mai semnează româno-grecul Apostolos
Patelakis, scriitorul Marius Chelaru, precum şi universitarii craioveni Emilia
Parpală, Camelia Zăbavă, Gabriela Rusu-Păsărin.
A doua secţiune a primei ediţii a revistei Carmina Balcanica propune
dialogul creator al poeţilor trăitori în arealul de referinţă. Semnează creaţii
originale tipărite în limba maternă şi traduse în engleză poeţii: Zarko Milenic
(Bosnia Herzegovina), Roman Kisiov, Zdravko Kisiov, Ludmila Balabanova,
Ginka Biliarska (Bulgaria); Sali Bashota, Flora Brovina, Ibrahim Kadriu, Jeton
Kelemendi, Miradjie Ramiqi, Edi Shukriu (Kosovo), Vanghea Steriu, Baki Ymeri
(Macedonia), Theodor Damian (USA-România), Mihaela Albu, Vasile Moldovan
(România), Zoran Pesic Sigma (Serbia) şi Alenka Zorman (Slovenia).
În finalul revistei citim – la rubrica „Revista cărţilor” – prezentări ale
albumului bilingv grec-român de Apostolos Patelakis (Grecia) şi Antonia Vancea
(România), intitulat România inimii mele. Revista se încheie cu scurte Cv-uri ale
membrilor colegiului de redacţie, precum şi ale semnatarilor din acest prim număr.
Ediţiile care urmează au extins colaborările, aducând în paginile fiecăreia
studii şi eseuri, poezii şi recenzii semnate de tot mai mulţi autori.
Un alt exemplu interesant la care dorim să ne oprim este numărul 2 (17) din
noiembrie 2016, care are ca temă Monarhie și cultură în Balcani. Partea de studii și
articole a revistei este structurată în două secțiuni: Monarhie și cultură în România
și Monarhie și cultură în Iugoslavia. La rubrica Monarhie și cultură în România se
regăsesc contribuții interesante la cunoașterea a cât mai multor aspecte referitoare
la istoria monarhiei în România: „Carol I al României – un monarh devotat” de
Sorin Liviu Damean (Carol I of Romania – a devoted monarch); „Condiţia artei,
artiştilor şi scriitorilor români în perioada monarhiei. Mărturii directe” de Mihaela
Albu (The Condition of Romanian Art, Artists, and Writers in Monarchical Romania.
Memoirs, Confessions); „Ferdinand I Întregitorul” de Gheorghe I. Florescu
(Ferdinand I, the Unifier); „Rolul major al Regilor Carol I și Carol al II-lea în
dezvoltarea culturală” de Dan Anghelescu (The Major Role Kings Carol I and
Carol II Played in Cultural Advancement of Romania); „Prințesa Ileana a României
(Maica Alexandra)” de Constantin Eretescu (Princess Ileana of Romania – Mother

Alexandra) și un deosebit de interesant interviu „Constantin Eretescu de vorbă cu
Maica Alexandra” (Fragmente) (Constantin Eretescu talking to Mother Alexandra
(Fragments); „File din copilăria Regelui Mihai I” de Beatrice Todireanu (King
Michael I: Moments from His Childhood); „Monedele de aur emise sub domnia
regilor Carol I, Ferdinand I, Carol II și Mihai I” de Aurel Răuță (Golden coins
Issued during the Reigns of Carol I, Ferdinand I and Michael I of Romania). Cea
de-a doua secțiune, dedicate monarhiei în fosta Iugoslavie cuprinde patru studii de
referință: „Regina Maria, Regina Mamă a Iugoslaviei” de Silvia-Diana Šolkotović
(Queen Mary, the Queen Mother of Yugoslvia), „Regele Alexandru Karagheorghevici”
(Prezentare: Michael Petrescu) (King Alexander Karagheorghevici); „Regele
Alexandru al Iugoslaviei” de Nicolae Iorga (King Alexander of Yugoslavia); „Irina
Procopiu (Doamna de onoare a Reginei Maria)” de Georgeta Filitti (Irina Procopiu,
(Queen Mary’s lady-in-waiting). Partea dedicată monarhiei în Iugoslavia se încheie
cu câteva fragmente din jurnalul Irinei Procopiu „Cu Regina Maria în vizită la
Regina Mignon a Iugoslaviei” (Visiting Queen Mignon of Yugoslavia with Queen).
Rubrica Recenzii propune atenției cititorilor Scrisorile Regelui Ferdinand I al
României, vol. I. (Stabilirea textului, note şi studiu introductiv de Sorin Cristescu,
prefaţă de Sorin Liviu Damean, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015, 452
p.), recenzent fiind Mihai Ghițulescu.
Miscellanea cuprinde studii semnate de Victor Castellani din SUA și de Evis
Cello din Albania.
3. Concluzii
În concluzie, despre revista Carmina Balcanica se poate spune că, prin faptul
că dă autorilor posibilitatea de a se exprima în propria lor limbă, este unică.
Traducerea tuturor materialelor în limba engleză asigură revistei și, în egală
măsură, informațiilor pe care le difuzează, circulația internațională. Prin toate
acestea, este o revistă deschizătoare de drumuri și, în același timp, de orizonturi
culturale, contribuind astfel la crearea unui dialog intercultural atât între Orient și
Occident, cât mai ales în cadrul ariei geografice a Balcanilor, fiind „prima
publicație din România care acoperă întreg spațiul cultural al lumii sud-est
europene”5.
Se poate afirma, fără nicio urmă de îndoială, că existența acestei reviste este
necesară pentru a contribui la afirmarea unei unităţi culturale în diversitatea
identitară a spaţiului balcanic.
Cu toate că apare în România, revista nu este direcţionată numai către cititorii
români, ci şi către cititori din toate ţările lumii balcanice (şi de aceea semnatarii au
5
Constantin Eretescu, Carmina Balcanica –10, în Carmina Balcanica – Review of South-East
European Spirituality and Culture, an I, nr. 1 (10)/2013, p. 203.
fost invitaţi să scrie în limba maternă!). Mai mult decât atât, prin fiecare studiu,
eseu, poezie sau recenzie – care au şi o versiune în limba engleză – revista se
adresează tuturor celor care, dincolo de Balcani, sunt interesaţi de fenomenul
cultural (unitar în diversitate) din zona cunoscută lumii îndeosebi prin conflicte
politice.
De aceea, Carmina Balcanica cuprinde în paginile ei „melosul” balcanic în
tot ceea ce poate acoperi metaforic cultura ţărilor din spaţiul sud-est european.
Bibliografie
Albu, Mihaela, „Carmina Balcanica” și dialogul intercultural, în Carmina Balcanica –

Review of South-East European Spirituality and Culture, an XI, nr. 1 (21)/2021.
Anghelescu, Dan, „Melosul balcanic”– unitate în diversitate, în Carmina Balcanica –
Review of South-East European Spirituality and Culture, an I, nr. 1 /2008.
Eretescu, Constantin, Carmina Balcanica –10, în Carmina Balcanica – Review of South-
East European Spirituality and Culture, an I, nr. 1 (10)/2013.
Muthu, Mircea, Balcanismul literar românesc, vol. 3, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.
*** Carmina Balcanica – Review of Southeast European Spirituality and Culture, an I, nr. 1
(1)/2008 – an XI, nr. 1 (21)/2021.
„TELEGRAFUL ROMÂN” – CEL MAI VECHI ZIAR ROMÂNESC
CU APARIȚIE NEÎNTRERUPTĂ ȘI OGLINDĂ A
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC SIBIAN DE SECOL XIX
EMANUEL TĂVALĂ
Abstract: This study deals with the history of the oldest Romanian newspaper
which was founded in 1853 by Andrei Șaguna in Sibiu. In the same time we
will underline what means to have such a newspaper with uninterrupte
publication. This newspaper presented the reality from all over the Habsburg
Empire, from Transylvania and sometimes (when possible) from allover the
world. This newspaper could not miss the moment of writing about the
creation and the activity of the Imperial Juridical Academy which was created
in 1844 in Sibiu. With critical perspective in the beginning, this perspective
changed over the time as the Romanians were accepted to study in this
institution and they were always very well evaluated.
Key words: Sibiu/Hermannstadt juridical academy, Romanian Telegraph,

newspaper history, first newspaper, juridical history.
La solicitarea Facultății de Drept a Universității din Craiova1 am decis să

abordez pentru inedita temă a conferinței câteva aspecte legate de cel mai vechi
ziar românesc cu apariție neîntreruptă, Telegraful Român, care din 1853 se
încăpățânează să apară la Sibiu și să răspundă necesităților și provocărilor
vremurilor, dovedindu-se în cei aproape 180 de ani că este un ziar al vremurilor și
nu unul sub vremi.
Gândul întemeierii unui ziar l-a însufleţit pe Andrei Şaguna chiar de la
venirea sa ca vicar la Sibiu, în 1846. Fiind nu doar un conducător bisericesc, ci şi
un reprezentant naţional al românilor ortodocşi din Transilvania, în faţa
autorităţilor politice, el şi-a dat seama de importanţa pe care poate să o aibă în
luminarea poporului şi apărarea drepturilor naţionale şi cetăţeneşti, un organ de
presă. Pentru a ne da seama de marea dorinţă a ierarhului transilvănean trebuie

Lector Dr., Facultatea de Drept a Universității Lucian Blaga din Sibiu, email:
emanuel.tavala@ulbsibiu.ro
1
Facultatea de Drept a Universității din Craiova este partener în proiectul „Reviste culturale și
științifice în Oltenia în perioada 1922–2022: Arhivele Olteniei și reviste juridice”.

130 Emanuel Tăvală
subliniat faptul că a cerut aprobarea pentru apariţia ziarului la Viena chiar în timpul
Revoluţiei paşoptiste (25 februarie 1849), dându-şi seama că interesele românilor
trebuie să fie cât mai bine prezentate şi unde, dacă nu în capitala Imperiului. Nu a
primit această aprobare, dar a continuat demersurile folosindu-se de relaţia foarte
apropiată pe care o avea cu guvernatorul Karl Schwarzenberg, care îi dă această
aprobare la 15 decembrie 1852. În aceste condiţii a apărut la 3 ianuarie 1853
primul număr al Telegrafului Român.
Vădit satisfăcut de reuşita demersului său, Şaguna va consemna momentul în
registrul de memorii pe care-l începuse chiar din primele zile ale sosirii sale în
Transilvania. Iată ce scrie el în această privinţă: „După ce bărbaţii noştri de litere
s-au convins că tipografia tânără a clerului nostru dezvoltă o vitalitate mult
promiţătoare pe terenul literaturii bisericeşti şi şcolare, au făcut şi acel prospect
(propunere, n.n.) că tipografia aceasta naţională ar fi chemată a înainta şi
interesele naţionale pe terenul jurnalisticii, de care naţiunea noastră are mare
trebuinţă. Din privinţele acestea, inteligenţia (intelectualii, n.n.) m-au provocat ca
să înfiinţez, în tipografia noastră, un jurnal naţional. Eu am îmbrăţişat prea
bucuros această idee şi în conţelegere am poftit pe Aaron Florianu, ca pe un
bărbat literat, ca să primească redacţiunea acestei foi şi edarea ei să înceapă cu
1 ianuar 1853, ceea ce s-a şi făcut, câştigând eu de la guvern licenţa de a eda, în
tipografia noastră, jurnalul naţional român „Telegraful Român”2.
În ceea ce priveşte titlul ziarului, găsim detalii chiar din primul număr şi
chiar de pe pagina întâi, unde se arată că prin acest titlu s-a căutat o integrare într-o
tradiţie comună centrului şi vestului european, unde în ţări precum Germania,
Franţa, Italia, Anglia apăreau gazete cu titlul „Telegraf”, ceea ce sugerează izbânda
tehnică a transmiterii rapide şi de la distanţă a ştirilor. Spre a deosebi foaia
românească de altele, i s-a adăugat substantivului „Telegraf” şi adjectivul „român”.
Împreună cu primul redactor, Aron Florian, a alcătuit Şaguna şi o
„Prenumeraţiune la Telegraful Român, gazetă politică, industrială, comercială şi
literară”. Este vorba desigur de o încunoştinţare a opiniei publice despre iminenta
apariţie a unui ziar şi totodată de un apel stăruitor la susţinere prin abonamente.
Obligatoriu, „prenumeraţiunea” trebuia să fie însoţită şi de un program editorial de
perspectivă, care a fost făcut public, odată cu „prenumeraţiunea” chiar în acele zile.
„Prenumeraţiunea” va apărea şi în „Telegraful Român”, însă abia în 1887,
odată cu necrologul lui Aaron Florian, „redactorul respunzătoriu”.
Iată ce deziderate, cu adevărat hotărâtoare pentru destinul românilor
transilvăneni, erau formulate în amintita „Prenumeraţiune”, respectiv în programul
ataşat: „Tendinţa acestei gazete va fi: a împărtăşi poporului român din politică,
industrie, comerciu şi literatură, idei şi cunoştinţe practice, potrivite cu timpul şi
măsurate trebuinţelor lui; a-l învăţa ca să-şi cunoască poziţiunea şi drepturile în
stat; a-l lumina asupra intereselor care taie în viaţa privată şi publică a lui, şi a-i
2
Memoriile Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna, din anii 1846–1871, Sibiu,
1923, p. 59
„Telegraful Român” – cel mai vechi ziar românesc cu apariție neîntreruptă 131
mişca activitatea puterilor fizice şi morale; a da direcţiune spiritului lui cătră tot
ce contribuie la înaintarea şi dezvoltarea sa, şi a-l convinge că numai prin
îmbunătăţirea stării sale materiale şi morale poate ajunge la cultură şi fericire”3.
Întrebarea absolut logică ce se impune, citind acele deziderate, este dacă
într-adevăr, foaia şaguniană le-a putut promova constant, pe parcursul deceniilor ce
au urmat?
Un bun şi foarte apropiat cunoscător al epocii şaguniene, făcând o apreciere
asupra personalităţii şi înfăptuirilor marelui mitropolit Andrei Şaguna, se referă,
într-o monografie pe care i-a dedicat-o, şi la traseul istoric al Telegrafului Român,
adică la felul în care această publicaţie a reuşit să-şi împlinească menirea.
Arhimandritul Nicolae Popea, viitor episcop de Caransebeş, căci despre el este
vorba, aprecia că: „Şi vitalitatea acestei foi încă a fost una dintre cele mai
sgomotoase, având contrari ca nisipul mării, ca de altfel toate întreprinderile lui
Şaguna; cu toate acestea, în butul (în pofida, n.n.) tuturor fatalităţilor, şi-a
continuat programul, un program cu adevărat naţional, cu seriozitatea şi
consecvenţa logică ce i le desemnase fundatorul, la început”4.
Cât priveşte cuprinsul primului număr, menţionăm că redă „Depeşe (ştiri, n.n.)
telegrafice” din „Transilvania, Monarhia Austriacă, Franţia, Ţeara Românească,
Turcia, Anglia şi America”. În numerele următoare se vor adăuga ştiri şi din alte
provincii româneşti sau ţări, precum: Moldova, Bucovina, Banatul Temeşian,
Rusia, Serbia, Grecia, Ungaria, Prusia, Germania, Elveţia, Italia, Lombardia,
Belgia, Muntenegru, Boemia şi chiar Hina (China) şi India.
Conţinutul ştirilor este de natură politică, militară, economică, administrativă,
comercială, culturală şi religioasă. Spre exemplificare, menţionăm că la prima
categorie de ştiri (cele de natură politică) sunt prezentate legi, decrete guvernamentale,
dispoziţii privind ordinea şi administraţia publică, cu un cuvânt tot ceea ce venea în
atingere cu drepturile şi îndatoririle românilor transilvăneni. Din sfera industriei şi
comerţului sunt popularizate, aproape în fiecare număr, invenţii tehnice şi realizări
din aceste ramuri ale economiei, care în foarte multe ţări din Europa şi America
începuseră să ia un remarcabil avânt. Sunt mai mult decât sugestive titluri ca
acestea: „Despre zborul (ca vântul, n.n.) ce l-au luat ocupaţiunile româneşti în veacul
acesta”, „Aeronautica sau corăbierea în aer”, „Meseriile şi folosul lor”, „Românii
din Transilvania şi meseriile”, „O scurtă istorie asupra comerţului”. Nu lipsesc
ştirile care reflectă preocupări din domeniul agriculturii. Iată şi aici titluri sugestive:
„Despre agricultură sau economia de câmp”, „Societăţile agricole”, „Aşezămintele
sau instituţiile agronomice”, „Via şi vinul”, „Despre însemnătatea şi folosul
pădurilor”, „Despre apărarea pădurilor”.
Un lucru care surprinde răsfoind paginile Telegrafului Român, nu doar din
primul an al apariţiei, ci şi din toată perioada şaguniană, este acela că materialele
3
Telegraful Român, nr. 74 din 18/30 iulie 1887, p. 294.
4
Arhim. Nicolae Popea, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andreiu Baron de Şaguna, Tiparul
Tipografiei archidiecezene, Sibiu, 1879, p. 329.
publicate sunt, în general, nesemnate, ceea ce reflectă munca asiduă şi aproape

exclusivă a redactorilor, menţionaţi nominal doar sub linia ce încheie ultima pagină
a ziarului. Dar este mai presus de orice îndoială că peste tot ce s-a publicat în cele
două decenii de început ale foii de la Sibiu patronează mintea clar-văzătoare şi
viziunea autoritativă a mitropolitului Şaguna.
Telegraful Român nu va abandona niciodată lupta politică, după cum n-a
ignorat nici evenimentele mai importante care s-au petrecut în anii ce au urmat.
Astfel, când în 1877 s-a declanşat războiul ruso-turc, şi când, în baza convenţiei din
4/16 aprilie 1877 România s-a alăturat Rusiei, împotriva Turciei, paginile
Telegrafului Român au fost acoperite aproape în întregime cu ştiri şi reportaje
despre cum se derulau lucrurile pe câmpul de bătaie.
În nr. 58 din 15/27 mai 1877 al Telegrafului Român se tipăreşte un anunţ care
a atras atenţia opiniei publice. Anunţul se intitula: „Independenţa României” şi
suna astfel: „aflăm atâtu din telegrame câtu şi prin corespondenţie că România s-a
proclamatu independentă, marţi 10 Maiu şi totodată a declaratu şi resbel
Turciei”5. În acelaşi număr se înserează şi o cuvântare a regelui Carol I, rostită în
ziua de 10 Mai în faţa demnitarilor români, care veniseră să-l omagieze cu ocazia
aniversării urcării sale pe tron. Se reţine ideea lansată de monarh cum că
„România reintră în vechea sa independenţia, ca statulu de sine stătătoriu, ca
membru utilu, pacinicu, civilisatoru în marea familie a stateloru europene.
Aparţine acum energiei şi devotamentului tuturor fiilor acesatei ţări, spunea
monarhul, …ca România să primească o consecraţiune europeană”6.
Academia de Drept de la Sibiu în paginile Telegrafului Român

Înfiinţată la 1 noiembrie 1844 sub denumirea „Şcoala juridică a naţiunii
săseşti din Transilvania”, transformată în anul 1851 în „Academia de drept
c(ezaro).c(răiască)” prin etatizare, iar după anul 1867 în „Facultatea de drept
regală ungară”, instituţia a avut o viaţă de patruzeci şi trei de ani, fiind desfiinţată
în anul 1887, după apariţia Universităţii moderne maghiare din Cluj7. Scopul
acesteia a fost formarea de jurişti pentru administraţia Transilvaniei, în general, şi
pentru satisfacerea nevoii acute de specialişti resimţite de saşi, specialişti care să
deţină cunoştinţe temeinice în istoria dreptului transilvan, în special. Naşterea
instituţiei în centrul politic al patriciatului săsesc are astfel şi o conotaţie
pragmatică, anume aceea de a forma jurişti autohtoni saşi care să poată oferi
răspunsuri clare şi imbatabile noilor idei moderne care începuseră, odată cu
5
Telegraful Român, Nr. 58 din 15/27 mai 1877, p. 152
6
Ibidem
7
Detalii despre istoricul instituţiei la Günther H. Tontsch, „Die Rechtsakademie zu Sibiu
(1844–1887)”, în Studia Jurisprudentia, anul XIV, 1969, pp. 97–103; Udo Wolfgang Acker, „Zur
Geschichte der Hermannstädter Rechtsakademie (1844–1887)”, în ZVSL, Nr. 1, 1978, pp. 120–129;
Emanuel Turczynski, „Die Universität Czernowitz und die Hermannstädter Rechtsakademie“, în
Friedhelm Berthold Kaiser, Bernhard Stasiewiski (ed), Deutscher Einfluss auf Bildung und
Wissenschaft im östlichen Europa, seria Studien zum Deutschtum in Osten, Böhlau Verlag, Köln–
Wien, 1984, pp. 159–177.
reformele iosefine, să pună tot mai mult sub semnul întrebării vechile lor privilegii.
Antecedentele proiectului se regăsesc, începând cu anul 1811, în cadrul gimnaziului
luteran din Sibiu, unde în ultimii ani de studiu se predau noţiuni de drept roman şi
ardelean tocmai în vederea pregătirii absolvenţilor pentru a putea deveni funcţionari
administrativi. Din anul 1835, aceşti funcţionari au fost obligaţi să urmeze şi un
curs practic de doi ani la Tabla regească din Târgu Mureş, urmat de un examen
susţinut în faţa Universităţii naţionale. Necesitatea înfiinţării unui institut juridic
săsesc care să permită studierea tradiţiei juridice istorice a „patriei” prin
intermediul „ştiinţei germane” (deutsche Wissenschaft) şi în folosul „naţionalităţii
germane săseşti” era subliniată pentru prima oară în mod public printr-un editorial
programatic apărut în 19 septembrie 1839 în periodicul braşovean „Blätter für
Geist, Gemüth und Vaterlandskunde”, intitulat sugestiv: „Despre înfiinţarea unui
institut juridic în mijlocul naţiunii săseşti”8. Ideea era reluată, în 13 februarie 1840,
în paginile aceluiaşi ziar printr-un articol semnat J. D. care motiva necesitatea
înfiinţării celui de al doilea institut de ştiinţe juridice din Transilvania prin recursul
la sistemul politic tradiţional de guvernare a principatului, dar mai ales prin nevoia
practică de a răspunde la cerinţele ştiinţifice şi naţionale actuale ale vremurilor9.
Înființarea Academiei de Drept la Sibiu

Motivând că în colegiile maghiare nu se studiază suficient „dreptul săsesc”,
Consistoriul superior evanghelic şi Universitatea săsească au cerut în anul 1841
aprobarea împăratului pentru înfiinţarea unei facultăţi de drept proprii. Doi ani mai
târziu s-a deplasat la Viena o deputăţie care i-a adresat suveranului într-o audienţă
privată o nouă cerere în acest sens. În urma aprobării primite în 3 iulie 1843 şi a
sumelor financiare deblocate în 15 iulie de Universitate, în data de 2 noiembrie
1844 a fost inaugurată oficial în sala festivă a gimnaziului evanghelic din Sibiu
„Academia de Drept Săsească”, prin cuvântarea programatică a comesului
Johann Wachsmann10. Până în 1848, durata studiilor era de 2 ani, programa acestora
cuprinzând discipline juridice, filosofice şi istorice precum „dreptul privat al
Transilvaniei”, „dreptul roman”, „dreptul natural” şi „cel statal”. Concomitent s-au pus
bazele unei biblioteci, care în anul 1887 a ajuns la peste 6.000 de volume11.
În 1848 studenţii au cerut reformarea Academiei, dar cursurile au fost întrerupte,
8
Ueber die Errichtung einer juridischen Lehranstalt im Mittel der sächsischen Nation, în
Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde, III. Jahrgang, Nr. 38, Kronstadt, Donnerstag, 19.
September 1839, pp. 311–314.
9
Eine juridische Lehranstalt in der sächsischen Nation, în Idem, IV. Jahrgang, Nr. 7, Kronstadt,
Donnerstag, 13. Februar 1840, pp. 54–55.
10
Udo Wolfgang Acker, Zur Geschichte der Hermannstädter Rechtsakademie, pp. 124–125.
Despre Wachsmann vezi Ela Cosma, Figuri săseşti şi austriece, pp. 88-89.
11
Mare parte din patrimoniul bibliofil al Academiei a fost transferat în momentul desfinţării
acesteia în anul 1887 în fondul de carte al Universităţii maghiare din Cluj. Astăzi aceste cărţi se
regăsesc în patrimoniul Bibliotecii Central Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, după cum
am putut să constat prin consultarea anumitor volume semnate de diferiţi autori saşi, care au
impregnate pe primele file eticheta şi numărul de inventar al „Rechtsakademie Hermannstadt”.
deoarece Sibiul a fost ocupat de armata revoluţionarilor maghiari comandaţi de

generalul Bem.
Înființarea Academiei de drept reflectată în paginile Telegrafului Român

În ciuda relațiilor amicale pe care Andrei Șaguna le va întreține cu elita
săsească a vremii și cu profesorii Academiei de Drept cezaro-crăiești din Sibiu, în
1853 apare în Telegraful Român un material critic privitor la această instituție12.
Socotesc de cuviință prezentarea în Anexa 1 a transliterării textului original
deoarece este foarte concludentă pentru perspectiva pe care Șaguna o avea asupra
acestei instituții.
Trebuie să spunem că perspectiva critică ce reiese din acest material se
datorează cel mai probabil instabilității ce caracteriza activitatea de început a
Academiei de Drept de la Sibiu, faptul că după doar câțiva ani studenții s-au
revoltat plecând de la slaba pregătire a cursurilor etc. Ori Șaguna a fost întotdeauna
cel care avea o strategie bine pusă la punct pentru fiecare proiect și în felul acesta
toate au ajuns să conveargă spre împlinirea mărețelor sale deziderate.
Perspectiva din acest număr de aprilie se av schimba curând odată ce este
permis accesul românilor la această instituție. În Semestrul II din anul școlar
1866/1867 erau înmatriculaţi aici 159 studenţi pentru 3 sau 4 ani. Erau 77 germani,
56 români, 33 unguri, câte 1 slavon, croat, armean, israelit. Din cei 24 prezenţi la
examene de absolvire, 9 erau români: cu preexcelenţia la toate materiile fiind
Al. Comănescu-Alba; Gh. Pop-Vaidacut şi Ioan Baştia-Abrud cu precelenţia, apoi
alţii 6 „apţi”13.
Așadar observăm facil cum cel mai vechi ziar românesc cu apariție
neîntreruptă nu ratează să surprindă în paginile sale evoluția istorică a acestei
prestigioase instituții de învățământ juridic românesc ce există (cu anumite
sincope) până azi, precum și viziunile și părerile pe care personalitățile vremii le
aveau vis-a-vis de înființarea acestei instituții. Aceasta în ciuda faptului că aceste
12
Telegraful Român, Nr. 27, anul 1, 4 aprilie 1853, pp. 106–107. A se vedea și Liliana
Oprescu, Gazeta Telegraful Român. O valoroasă moștenire informațională. Transliterarea lunilor
ianuarie-aprilie 1853, vol. 1, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2016, pp. 353–356.
13
Telegraful Român, anul 1867, pp. 23, 78, 93–94. Printre altele putem citi: „Noi sântem într-o
puseţiune plăcută a potea înştiinţa cumcă D.Advocat din Cluj Alesandru Colat a fost cel dintâi în tot
Ardealul, care s-a subpus acestui esamine, şi pe cât ştim din izvor secur cu succes escelente”. „După
propunerea venerabilelui capitul din Blaj, Înaltul Guberniu militare şi civile a binevoit a împărţi
stipendiele vacanţi de 80. fl. m.c. din fondul fericitului Romonţai, la următorii tineri romani auzitori
de drepturi în Academia din Sibiu” – 9 studenţi. „Precăt ştim înaltul Guberniu civile şi militare a
binevoit a împărţi ajutoarele stipendiare de 5 fl. m.c. ce înaltul Ministerde cult şi de învăţemânt public
s-a îndurat a-l aplacida şi pe anul acesta şcolastic la 60 de studenţi serali din Ardeal de toate
confesiunile, la următorii şcolari şi anume: 1. În academia de drepturi de aici, lui (....) [6 români şi
2 saşi]; 2. În gimnasiul mare evangelic şi la şcoala reale de aici: [10 români şi 6 saşi]; 3. În gimnasiul
romano-catolic de aici: [12 români]; 4. În şcoala normale catolică de aici: [2 români]. 5. În institutul
teresian de orfani: [3 români]; 6. În institutul teologico preparandic greco resăritean de aici: lui
D. Hania, Visarion Roman.7. În gimnasiul romano catolic din Cluj: [6 români, 2 unguri, cu
explicaţia] (…)”. Acesta este un mediu încurajat, interesat subsumat politicii naţionale!!
perspective, cum este și cea de mai sus, nu erau deloc laudative, chiar dacă
instituția fusese înființată de autoritățile atotputernice ale vremii.
Concluzii
Desigur că istoria nu se scrie cu emoţii. Dar Telegraful Român da. Izvorât din
nevoia funciară de a da la îndemâna neamului românesc din Ardeal piatra de
gânduri cioplite din care să-şi zidească cetate de scăpare, foaia transilvană a fost
cea dintâi închegare jurnalistică pre limbă românească şi scriere latină. Cei care ne
inundă astăzi cu marasmul informaţional ar putea lua aminte la distincţia
articolelor, la varietatea lor, la deschiderea cuvântului către un popor rănit în
adâncul de cer al limbii sale. Prin foaia aceasta lui Dumnezeu i s-a dat de veste, în
scurte semnale de telegraf, că într-un colţ al lumii locuite de imperii, un neam
eliberat învaţă Libertatea. Povestea Telegrafului Român, inclusiv în anii din
perioada comunistă, este una a exprimării libere a adevărului, de luminare prin
cultură duhovnicească a neamului, de limpezire a cuvântului românesc. Dintru
început închegare de informare socială şi formare duhovnicească, jurnalul
Mitropolitului Şaguna a dovedit că se poate scrie competent şi competitiv şi în
limbă română, că se poate face politică naţională şi confesională din vârf de condei,
că realitatea românească este parte a realităţii universale. Fără complexe, scriitorii
Telegrafului Român obligă istoria presei să recunoască: ziarul e primul organ de
presă cu orientare europeană fără a pierde caracterul naţional din panoplia
jurnalisticii româneşti.
Astăzi, Telegraful Român aduce cu un bătrân fluviu în limpezimea căruia te
răcoreşti şi te hrăneşti din roadele vii crescute în lunca sa mănoasă. Ştim cum arată
geografia identitară a Ardealului şi a publicisticii româneşti cu el, nu putem să ştim
cum ar fi fost fără.
ANEXA 1
Telegraful Român, Nr. 27, anul 1, 4 aprilie 1853
Venindu-ne la mână nişte date ce cu de-a măruntul scărmănate şi bine

pricepute să pot face pentru românii transilvăneni de însemnătate, iară pentru
ceialalţi interesante, ne aflăm ândatoraţi a le împărtăşi în TR. Călătorind în vara
trecută Ms. Imp. Prin Transilvania, românii, care astfeliu de călătorie a ţinut
totdeuna de o prevestire fericitoariă, alergând mic şi mare, tineri şi bătrâni, bărbaţi
şi femee la oraşe la cetăţi la drumuri pe unde ştiau că va trece preaînaltul ospe, ca
să-i vază strălucita faţă şi să-i ureze fericire. Cum că românii cu aceasta rară
ocasiune vrură a arata şi necazurile şi neviule sele, este lucru prea firesc. Spre acest
sfârşit se lucrară multă şi feliurite jalbe după cum adecă erau şi lipsele şi necazurile
poporului român .... vom spune că numerul jelbilor pe care .... atunci oricine va
trebui .... împeratului este încă tare împilat. Ca să potem însă ... despre aceasta
aflăm cu cale a împărţi jelbile după cuprinsul lor cele mai multe jelbe se aşternură
Ms. în pricinele urbariali şi comunali adecă pentru case, grădini, pământuri ş.a.
După aceea vin jelbele pentru daunele, omorurile şi alte necuvinţe ce s-au
întemplat cu ocasiunea revoluţiunei trecute, din care unele sunt înfiorătoarie şi
arată ce face oarba patimă şi ura-ntre popoare; jelbele de la preoţii româneşti, mai
cu seamă greco-răseriteni, pentru dotaţiunea parohielor şi a şcoalelor. Urmează pre
urmă jelbile de natură mai privată, adecă pentru decoraţiuni, scutiri şi eliberări din
cătăniă, pentru furturi, slobozirea din prinsori, pentru primirea copiilor în institute
împărăteşti, pentru colecte, ba n-au lipsit nici de acele jalbe ce nici ce le-au dat nici
cel ce l-au primit au putut cunoaşte din ele ce-au vrut jăluitorii. În multe am vazut
numai manifestarea simţimintelor de bucurie şi de mulţămire a unor comunităţi
pentru norocirea a vedea pe monarhul seu în ţeara aceasta şi pentru elibertatea
românilor din iobăgiă. Din jelobile aceste potem trage doue corolarie adecă 1. cum
că românii au cea mai mare credinţă în Împeratul lor în care văd dreptatea
personificată şi că aşteaptă cu tot dreptul al lor fericire de la tron. 2. Că ei rezemaţi
pe temeiul acestei credinţe aşteaptă iar cu tot dreptul un rezultat dorit după jelbele
ce le-au aşternut la picioarele Ms. Ca Împăratul să poată administra dreptate
fiecărui om, jalba lui trebuie să fi fost întocmită aşia cât ea să cuprindă nevoia
jeluitorului în termini lămuriţi şi într-o formă cuviincioasă, aceea însă a lipsit la
partea cea mai mare a jeluirilor aşternute, mai vârtos la cele româneşti ce făceau
numărul cel mai însemnat. Stilul întortocat acestor jalbe, frasele întrebuinţate în
ele, ce nicidecât nu se potriveau cu obiectul ce era de pertractat au stârnit în noi o
opiniune dureroasă că cei ce s-au ocupat cu compunerea jelbelor împărăteşti nu au
avut intenţiune a arăta nevoia bietului ţăran, ci a se produce cu limbagiul seu
latino-român întortochiat. Şi de unde vine aceasta ? De acolo domnilor mei ! Pentru
că noi nu avem oameni de încredere cu cunoştinţe politice, cu idee coapte
conformate împregiurărilor de faţă ale monarhiei întregi şi relaţiunilor
internaţionali din patria noastră şi pre cari îi avem nu-i stimăm pentru nu că nu
sufllă cu noi într-un corn. De la revoluţie încoace s-a făcut cu frumosul nume de i n
ţ e l e g i n ţ ă un abuz neresponsabil, orice bălos şi mucos -să avem ertare
espresiunei- care ştie azibuchele este astăzi înţeleginte, se face ductorul comunei
seau ţinutului său, îi poartă trebile, îi face jalbile, îi dă sfat cum să păşească, vezi
bine acestea toate după ideea sea extravagante plină de utopie. Au nu era ridicol a
vedea jalbe date la Împ. pentru un bou, o vacă sau cal ce i s-a furat înainte cu 2, 3,
4, 5 ani, sau pentru 4–5 coţi de pânză, 3 fuioare de care i-a jefuit rebelii. Noi
pricepem prea bine că cel ce a pierdut cele 3 fuioare nemaiavând altele a sărăcit, ca
şi cel ce au perdut mai mult, însă întrebăm plătit-au fuioarele acele 15 cr.m.c. ce i-a
dat pe coala timbrată şi apoi cade să să dăm noi sfinţitei persoane a Împ. aşa de
ridicoloase jalbe şi ce rezultat potem aştepta de la ele ? Acestea însă sunt de natură
privată şi se pot escusa cu simplicitatea poporului, căruia avem numai atâta de a
mai adaoge că dacă nu vor căpăta nicio resoluţiune (valos) sau nu aşia precum
aşteaptă pe jalbele ce le-au aşternut Ms. Împ. să nu se mire căci causa de ce şi cum
trebuie să meargă jalbele aceste s-a arătat pe larg în coloanele telegrafului. Că însă
această înţeleginţă păşi destul de neînţeleginte mai departe şi strecură prin jelbele
unor comunităţi şi cereri de acele ce cu punctul timpului de acum şi cu tendinţa

înaltei regenţie nu sunt consone, şi acre pentru aceea au potut lepăda o umbră
întunecoasă peste adeverata noastră loialitate este nu numai lucru trist dar şi (...)
încredere ce se aflară în anii trecuţi în Viena au aşternut o petiţiune în care după
împregiurările de atunci între altele au cerut şi înfiinţarea unei universităţi române, pe
aceste temei rezimaţi se născu în mulţi ideea, fără să fie mesurat staţiunea timpului în
care am ajuns de la 31 decemvre 1851 încoaci, a cere de la Ms. şi acuma voie pentru
înfiinţarea unei academie de drepturi. Această idee se lăţi tare pe la începutul anului
1852 tocmai aşa ca şi alte idee ce avem, să rămână numai idee. În contra ei să
rădicară mai mulţi bărbaţi cordaţi de-ai nostri şi arătară că înfiinţarea unei academie
în ceruta formă nu numai că ar aduce foarte puţin folos pentru naţiunea întreagă, dar
ea rîmânea şi fără rezultat în privinţa tinerilor caro fără cunoştinţa limbei germane
astăzi nu se pot apleca în serviţiele de stat, ca să tăcem aceea împregiurare că ne
lipsesc şi toate mizloacele ce se cer spre înfiinţarea ei. Luând mai departe în drepta
consideraţiunie şi aceea că în timpul de faţă ideile separatistice nu pot fi bine primite
de câtre stăpânire (CUZA 1859) şi că totodată se înfiinţă în Sibiu o academiă de
drepturi paritetica, aceasta petiţiune nu numai că nu ar fi fost amesurată timpului, dar
prin ea am fi arătat şi o nematurite o nepricepere a puseţiunei noastre şi a starei
poltice în care ne aflăm. Ne-am fi compromis înaintea stăpânirii şi-am fi putut veni şi
în dreaptă suspiţiune încât a putut folosi aceasta bine calculată şi matură băgare de
seamă la înţeleginţa noastră cea adeverată, dovadă ne este resultatul că din partea ei
nu s-a făcut nici un paşiu, care ne-ar fi potut aduce cât de mică compromisiune.
Precum însă d emulte ori mai vârtos la tinerii cu temperament viu, nu mintea
sănătoasă, nu cunoştinţa practică a stărei lucrurilor, a relaţiunelor internaţiunali, iară
mai vârtos a sistemei politice de faţă, ci vorbele frumoase, măreţe, resunătoarie şi
ideele noue estravaganţi, cu mult mai bine plac aşa fu şi cu ideea aceasta care
abstract luată în adevăr este sublimă unii se legară de ea ca orbu de gard, academie şi
alta nimic şi ţinură întru nimic a agita pe unde puteau. Comunităţile din Munţii
Apuseni fiind mai îndepărtate de la centru şi aplecate totdeauna să sprijănească ce
are colorit naţionale, fără să fie cerectat mai aproape ce e de făcut au dat petiţiuni de
aceste în concret; iar alte cinci mai înlăturate, şi cum se vede din petiţiuni cele mai
ticăloase, aşternură acetse petiţiuni cam în forma următoriă.
După ce se vaită amar că sunt scoase din păşune, din păduri şi din toate veniturile
comunali, şi trebuie să moară de foame sau să eaie lumea-n cap, adaogă la sfârşit că pe
temeiul petiţiunii din 18 februari 1849 să li se dee voie a redica academiă română, în
care tinerii romni să înveţe studiile juridice româneşte, iară studiul limbei germane să
fie numai accidentale, ca aşa să poată fi stătător în credinţă şi pe lângă tron! Aceste
petiţiuni atârnate la jelbile acelor cinci comune seamănă din cuvânt în cuvânt aşa una
cu alta ca cum seamănă două oae. Se poate mai mare satiră pentru acele nevinovate
comune, ca să nu zic pentru naţiunea întreagă? Este acesta semn de maturitate
naţionale şi de viaţă politică? Se tânguie comunele că pier de foame şi vor să iae
lumena-n cap nemaiputând suferi nevoile, şi apoi ca să mai poată esista cer licenţie a
rădica academiă? Nu însămnează aceasta a ne bate joc de naţiune? Nu e aceasta a arăta
cu degetul că ea este prea crudă pentru viaţa politică? În astfeliu de fapte punem noi
naţionalitatea? Care nu face aşa, care nu cugetă aşa, nu e naţionalist ! este reacţionariu,
nu-şi cunoaşte misiunea sea? Ne-au lăcrămat ochii, ne-au sângerat inima să vedem cum
biata naţiune se poartă de nas de nişte oameni necopţi, cari abusese cu numele de
înţeleginţă. Dacă chemarea înţeleginţei acesteia este să aducă pe români la rătăcire,
atunci Dumnezău să ne ferească de ea.
Oare astfel de faptă, astfel de întreprindere neprecugetată şi necoaptă potut-au
luneca pe lângă pătrunzătorii ochi ai stăpânirei? Ba nicidecum. Însă ea încugetând
părinteşte, şi cunoscând simţul sănătos a românilor, luând în consideraţiune şi
starea în care s-a aflat până acuma, va şti deosebi între adeveraţii naţionalişti şi
între pospăişti sau cum îi numeşte ea aftăr naţionalistăn şi nu va imputa faptele
acestea adevărat copilăreşti şi solizilor bărbaţi ai naţiunei cu atâta mai puţin
simţului celui nestrămutat loiale al poporului întreg. Românul condus de adevărata
înţeleginţă nu uşor se abate din calea dreaptă, cu atât mai puţin a cugetat vreodată a
se opune măsurilor şi intenţiunilor ce înalta stăpânire le ia şi le are spre binele
imperiului întreg.
Bibliografie
Acker Udo Wolfgang, „Zur Geschichte der Hermannstädter Rechtsakademie (1844–

1887)”, în ZVSL, Nr. 1, 1978, pp. 120–129.
Oprescu, Liliana, Gazeta Telegraful Român. O valoroasă moștenire informațională.
Transliterarea lunilor ianuarie-aprilie 1853, vol. 1, Sibiu, Editura Universității
Lucian Blaga, 2016.
Popea, Nicolae, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andreiu Baron de Şaguna, Sibiu, Tiparul
Tipografiei arhidiecezene, 1879.
Tontsch, Günther H., „Die Rechtsakademie zu Sibiu (1844–1887)”, în Studia Jurisprudentia,
anul XIV, 1969, pp. 97–103.
Turczynski, Emanuel, „Die Universität Czernowitz und die Hermannstädter Rechtsakademie”,
în Friedhelm Berthold Kaiser, Bernhard Stasiewiski (ed), Deutscher Einfluss auf
Bildung und Wissenschaft im östlichen Europa, seria Studien zum Deutschtum in
Osten, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 1984.
Telegraful Român, nr. 27, anul 1, 4 aprilie 1853.
Telegraful Român, anul 1867, p. 23, 78, 93–94.
Telegraful Român, nr. 74 din 18/30 iulie 1887.
Telegraful Român, nr. 58 din 15/27 mai 1877.
***Memoriile Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna, din anii 1846–1871, Sibiu, 1923.
***Ueber die Errichtung einer juridischen Lehranstalt im Mittel der sächsischen Nation, în
Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde, III. Jahrgang, Nr. 38, Kronstadt,
Donnerstag, 19. September 1839, pp. 311–314.
***Eine juridische Lehranstalt in der sächsischen Nation, în Idem, IV. Jahrgang, Nr. 7,
Kronstadt, Donnerstag, 13. Februar 1840, pp. 54–55.
REVISTA „STUDII VÂLCENE” – CINCI DECENII
DE LA ÎNFIINŢARE
EUGEN PETRESCU
Abstract: At the end of the last century, scientific research in the social
and human field in Vâlcea County coagulated around the publication Studies
of Vâlcea, founded in 1971, in Râmnicu Vâlcea, by a group of young
intellectuals – Constantin Apostol, Petre Bardașu, Nicolae Ciurea-Genuneni,
Horia Nestorescu-Bălcești, Corneliu Tamaș –, adding, through its work, to the
most prestigious Romanian publications with a social and human profile. The
journal was issued with disruptions, the longest period being between 1985–
2003: during the Communist regime its publication was interrupted due to the
emphaisising of ideological pressure, then due to the lack of commitment of
the county cultural institutions with responsibilities in the field of research,
especially in the knowledge and valuing the cultural heritage. The revival of
the publication, in 2003, with a new series, is due to the historian Gheorghe
Dumitrașcu, who, going far beyond the initial structure, along with two
prestigious people of culture from València, first with the archivist Ion Soare,
then with the philologist Gheorghe Deaconu, as its editors, gave an
“encyclopaedic dimension” to the new issues. Thus, Studies of Vâlcea journal,
in the five decades since its foundation, has made a special contribution to “the
development of scientific research in contemporary Vâlcea”.
Key words: journal, history, culture, civilisation, Vâlcea county.
Anul acesta aniversăm revista „Arhivele Olteniei” – una dintre „reginele”

publicisticii româneşti, la 100 de ani de la apariţie, 1922–2022. Este un moment
important pentru mediul ştiinţific şi cultural românesc care trebuie sărbătorit aşa
cum se cuvine, la nivel academic. La Centenar, aducem în dar, din Vâlcea, o scurtă
istorie a altei publicaţii oltene, dar mult mai tânără – revista „Studii vâlcene” –, şi
ea cu o remarcabilă contribuţie la îmbogăţirea tezaurului istoriografic românesc,
aflată la cinci decenii de la înființare, împlinite în anul 2021.
„Activitatea de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane, în Vâlcea celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea a avut, ca factor dinamizator, preocupările

Director coordonator și cercetător la Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa” al
Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”; e-mail: petrescu1959@yahoo.com.

140 Eugen Petrescu
tinerei generaţii de intelectuali vâlceni, care a început să se afirme în 1964, într-un

moment politic favorabil stimulării energiilor naţionale şi deschiderii spre orizonturi
dătătoare de speranţe, în limitele impuse de sistemul totalitar”1. La 22 decembrie
1964, în condiţiile timpului respectiv, profesorii Gheorghe Dumitraşcu, Costea
Marinoiu, Nicolae Ciurea, Vasile Nistor şi muzeograful Sergiu Curechianu, cărora
li s-au alăturat, în anul 1965, profesorul Doru Moţoc şi medicul Romulus Popescu,
au pus bazele cercetării ştiinţifice la Râmnicu Vâlcea în disciplinele socio-umane.
„Această orientare novatoare a dobândit consistenţă după 1968, anul în care
Vâlcea a redevenit o entitate administrativă, pe fondul vremelnicei liberalizări a
regimului comunist. Primăvara anului 1968 a întineritului judeţ «bătrân» a fost
anotimpul exploziei Vâlcii ca spaţiu al localismului creator, cu urmări benefice
până astăzi, inclusiv în sfera cercetării ştiinţifice şi a creaţiei culturale. În acest
climat de efervescenţă creatoare, exponenţii acelei generaţii au iniţiat publicaţia
«Studii vâlcene», primul număr, apărut în 1971, fiind «opera» echipei formate din:
Constantin Apostol, Petre Bardaşu, Nicolae Ciurea-Genuneni, Horia Nestorescu-
Bălceşti, Corneliu Tamaş”2. Primul volum era editat de Muzeul Memorial „Nicolae
Bălcescu”, cu o grafică realizată de Sergiu Purece şi cuprindea 224 de pagini.
„Anul următor (1972), apărea cel de-al doilea volum, cu aportul substanţial al
membrilor Laboratorului de cercetare şi documentare ştiinţifică, înfiinţat la
19 aprilie 1972 – cea dintâi încercare, în perioada comunistă, de a reuni, într-un nucleu
organizaţional, pe baza unui program de lucru, oamenii de ştiinţă şi cultură din
Vâlcea”3. Aşa se face că această ediţie, îngrijită de colectivul format din Constantin
Apostol, Petre Bardaşu, Nicolae Ciurea-Genuneni, Mihai Toartă şi Corneliu Tamaş,
cuprindea, în paginile sale, şi lucrări ale membrilor Cercului „Prietenii istoriei” de
pe lângă Arhivele Statului Vâlcea şi ai Societăţii de Ştiinţe Istorice – Filiala
Râmnicu Vâlcea. Este vorba despre un volum editat de Arhivele Statului Vâlcea şi
cuprinde 224 de pagini; tehnoredactor este Ion Ruicu, iar grafica este realizată de
Sergiu Purece. „După doi ani (1974), apărea volumul III, confirmând validitatea
iniţiativei şi certificând realitatea potenţialului ştiinţific”4. Acest număr are 221 de
pagini, este editat de Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă Vâlcea şi cuprinde, ca
şi numărul anterior, o serie din lucrările membrilor Cercului „Prietenii istoriei” de
pe lângă Arhivele Statului Vâlcea; tehnoredactor al lucrării este Ion Ruicu, iar
grafician Sergiu Purece, tiparul fiind executat la Tipografia „Argeş” Piteşti.
„Cu toate că preocupările de cercetare ştiinţifică au continuat, publicaţia
«Studii vâlcene» a trebuit să aştepte şase ani, volumele următoare apărând abia în
anii ’80: IV (1980), V (1982), VI (1983), VII (1985), prin eforturile redacţionale
ale lui Horia Nestorescu-Bălceşti şi Gheorghe Deaconu. În elaborarea şi publicarea
lor au fost implicate, sub «umbrela» protectoare a «organismelor de partid şi de
1
Gheorghe Dumitraşcu, Gheorghe Deaconu, Studii vâlcene – 40 de ani de la apariţia primului
număr (1971–2011) – evaluare şi perspectivă, în „Studii vâlcene”, serie nouă, nr. VII (XIV)/2021, p. 13.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
Revista „Studii Vâlcene” – cinci decenii de la înfiinţare 141
stat», instituţii şi organizaţii cu reale competenţe şi prerogative în domeniul

cercetării ştiinţifice: Arhivele Statului, Aşezământul Cultural «Nicolae Bălcescu»,
Casa Corpului/Personalului Didactic, Muzeul Judeţean, filialele locale ale
Societăţii de Ştiinţe Istorice şi ale Societăţii de Ştiinţe Medicale, Societatea
«Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu». Coagulând multiple forţe ştiinţifice şi
culturale, ultimele patru volume din seria iniţială, apărute, paradoxal, în cei mai
negri ani – pentru libertatea spiritului creator – din perioada regimului totalitar, se
remarcau atât prin extinderea ariei tematice, cât şi prin ţinuta ştiinţifică a abordării,
la parametri care au impus publicaţia la nivel naţional, graţie prezenţei unor nume
prestigioase din ştiinţa românească, precum Gheorghe Bichir, Virgil Cândea, Titu
Georgescu, Constantin M. Vlădescu, alături de care semnau numeroşi autori locali,
într-un «concert» al generaţiilor şi al «breslelor» culturale...”5.
Făcând o cercetare sumară constatăm că, cele patru numere (V–VII), publicate în
perioada 1980–1985, se identifică astfel (din punct de vedere al anului publicării,
numărului de pagini, colaboratorilor etc.): numărul IV a fost publicat în anul 1980
şi cuprinde 212 pagini. Acesta a fost editat de Aşezământul Cultural „Nicolae
Bălcescu” şi Casa Corpului Didactic din Râmnicu Vâlcea, redactorii săi fiind Horia
Nestorescu-Bălceşti şi Gheorghe Deaconu, iar tiparul a fost executat la Tipografia
Râmnicu Vâlcea; numărul V a fost publicat în anul 1982, are 248 de pagini şi a fost
editat de Casa Judeţeană a Personalului Didactic şi Muzeul Judeţean Vâlcea, la realizarea
sa colaborând mai multe organizaţii şi instituţii: Societatea de Ştiinţe Istorice –
filiala Râmnicu Vâlcea, Societatea „Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu”, Uniunea
Societăţilor de Ştiinţe Medicale – filiala Râmnicu Vâlcea, Arhivele Statului – filiala
Râmnicu Vâlcea, Casa Judeţeană a Personalului Didactic Râmnicu Vâlcea, Muzeul
Judeţean Vâlcea, Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu” (Bălceşti pe Topolog).
Redactori ai acestui număr au fost Nicolae Bănică-Ologu şi Gheorghe Dumitraşcu,
tehnoredactor Stancu Ion-Zanc şi grafician Mihai Pârvu. Lucrarea a fost tipărită la
I. P. „Oltenia”; numărul VI, publicat în anul 1983, are 258 de pagini, a fost editat
de Casa Judeţeană a Personalului Didactic Râmnicu Vâlcea şi Muzeul Judeţean
Vâlcea, sub egida Consiliului Judeţean de Educaţie Politică şi Cultură Socialistă
Vâlcea. La realizarea acestei ediţii au colaborat: Societatea de Ştiinţe Istorice –
filiala Râmnicu Vâlcea, Societatea „Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu”, Uniunea
Societăţilor de Ştiinţe Medicale – filiala Râmnicu Vâlcea, Arhivele Statului – filiala
Râmnicu Vâlcea, Casa Judeţeană a Personalului Didactic Râmnicu Vâlcea, Muzeul
Judeţean Vâlcea, Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”. Redactori sunt Nicolae
Bănică-Ologu şi Gheorghe Dumitraşcu, tehnoredactarea şi macheta au fost
realizate de Stancu Ion-Zanc, iar tiparul a fost executat de I. P. „Oltenia”; numărul
VII a fost editat de Muzeul Județean Vâlcea, sub egida Consiliului Judeţean de
Educaţie Politică şi Cultură Socialistă Vâlcea, în anul 1985 și are 253 de pagini. La
realizarea sa au colaborat: Societatea de Științe Istorice – filiala Vâlcea, Societatea
„Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu”, Uniunea Societăților de Științe Medicale –
5
Ibidem, p. 14.
142 Eugen Petrescu
filiala Vâlcea, Arhivele Statului Vâlcea, Casa Județeană a Personalului Didactic,

Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”. Redactor al acestui număr este Nicolae
Bănică-Ologu, grafica aparține lui Mihai Pârvu, iar macheta și tehnoredactarea sunt
opera lui Stancu Ion-Zane. Tiparul a fost executat la I. P. „Oltenia” Craiova.
„Timp de 18 ani, între 1985–2003, publicaţia «Studii vâlcene» a dispărut din
peisajul ştiinţific şi cultural. Dacă pentru ultimii ani ’80 şi primii ani ’90, pot fi invocate
cauze reale, obiective – accentuarea presiunii ideologice, respectiv convulsiile
tranziţiei spre democraţie – pentru prelungirea acestei «sincope», răspunderea
revine instituţiilor judeţene de cultură cu atribuţii în domeniul cercetării, cu
precădere în cunoaşterea şi valorizarea patrimoniului cultural. În primăvara anului
2001, din iniţiativa istoricului Gheorghe Dumitraşcu, s-a constituit Forumul
Cultural al Râmnicului, o nouă organizaţie neguvernamentală, care continua şi
dezvolta experienţa Fundaţiei «Dascălul Vâlcean» – «operă» a aceluiaşi iniţiator,
de la mijlocul anilor ’90. Printre ambiţioasele sale proiecte, Forumul Cultural al
Râmnicului şi-a asumat şi reapariţia publicaţiei «Studii vâlcene». Au fost necesari
doi ani de acumulări şi eforturi pentru ca acest obiectiv să devină realitate”6.
„În raport cu volumele din seria iniţială, sfera de cuprindere categorială a
cunoscut două mutaţii semnificative: pe de o parte, deschiderea, după o jumătate de
veac de ateism, către spiritualitatea religioasă; pe de altă parte, ponderea crescândă
acordată ştiinţei şi tehnicii, cercetării economice în varii domenii, spărgând
monopolul tradiţional al ştiinţelor socio-umane...dacă volumele din seria iniţială
erau structurate, de regulă, în doar câteva «rubrici»... volumele din noua serie au
cristalizat o structură categorială mai complexă, cu dimensiuni enciclopedice:
Istorie (inclusiv Arheologie şi alte discipline conexe); Geologie, Geografie;
Sociologie, Demografie; Economie; Etnografie, Folclor; Cultură, Patrimoniu;
Lingvistică, Literatură; Şcoală, Educaţie; Medicină, Sănătate; Religie; Legislaţie,
Administraţie; Oameni, fapte, locuri; Dascăli de altădată; Profiluri în actualitate
(aceste trei rubrici continuând ceea ce cuprindea vechea rubrică Personalităţi);
Documente şi sinteze; Mărturii şi opinii; Bibliografii. Pe parcurs, s-au adăugat şi
câteva rubrici speciale: Neoharetism, Management, Turism, Râmnicul în
documente şi imagini. Această configuraţie a fost întregită cu documentarele
biobibliografice pilejuite de aniversarea sau comemorarea unor personalităţi”7.
Cercetând noua serie, constatăm că cei care s-au ocupat de revistă, au
continuat „spiritul seriei iniţiale”, iar „noile volume au continuat să cultive dialogul
generaţiilor, numai că acum tinerii de ieri au devenit «veterani», dar fără să dea
semne că şi-ar fi epuizat resursele de capacitate creatoare...”, iar alături de aceştia,
apar numele unor exponenţi ai generaţiilor mai tinere de cercetători...”8. Regăsim,
astfel, nume consacrate în cercetarea ştiinţifică locală: Dumitru Andronie,
Gheorghe Deconu, Gheorghe Dumitraşcu, Carmen Farcaş, Elena Georgescu,
6
Ibidem, p. 15.
7
Ibidem, p. 16.
8
Ibidem.
Mariana Iosifaru, Emil Istocescu, Dumitru Lazăr, Ioan St. Lazăr, Costea Marinoiu,
Gheorghe Mămularu, Dumitru Mitrana, Veniamin Micle, Horia Nestorescu-
Bălceşti, Petre Petria, Alexandru Popescu-Mihăeşti, Petre Purcărescu, Ion Soare,
Elena Stoica, Corneliu şi Veronica Tamaş. Alături de aceştia apar numele unor
exponenţi ai generaţiilor mai tinere de cercetători: Bogdan Aleca, Liliana Beu,
Doru Căpătaru, Ionuţ Dumitrescu, Ioana Ene, Florin Epure, Dumitru Garoafă, Cristina
Hănulescu, Ionela Niţu, Sorin Oane, Ion Olteţeanu, Eugen Petrescu, Constantin
Poenaru, Flavius Cătălin Sâiulescu, Dragoş Teodorescu. Deschiderea către religie
şi teologie a fost operată, îndeosebi, prin atragerea unor preoţi cărturari, precum:
Vartolomeu Androni, Ion Gavrilă, Constantin Mănescu-Hurezi, Veniamin Micle,
Nicolae Moga, George Pomeneşte. Cercul de colaboratori s-a lărgit cu specialişti
din domeniul ştiinţei şi tehnicii, ingineri de profesie, unii dintre ei fiind înzestraţi,
în egală măsură, pentru cercetarea socio-umană (Dumitru Bondoc, Petre Cichirdan,
Gheorghe Efrim, Constantin Pârâianu, Marian Pătraşcu, Mihai Sporiş), cu numeroşi
cercetători în domeniul pomiculturii şi viticulturii, specialişti ai celor două staţiuni
de profil de la Bujoreni şi Drăgăşani (Ion Botu, Mihai Baractaru, M. Ciolacu,
Mihai Botu, Gheorghe Condei, Oct. Mihăescu, M. Şeiculescu, A. Vicol şi mulţi
alţii), cu geologi, geografi şi ecologi (Nicolae Daneş, Dumitru Dumitrescu,
Constantin Grigore, Gheorghe Pantelimon, Ghiţă Procopie, Traian Rădoi), cu
exponenţi ai justiţiei şi armatei (Gheorghe Bonciu, Carol Deheleanu, Ilie Gorjan,
Nicolae Mazilu, Mircea Vladu), ai medicinei umane şi veterinare (Constantin
Ioaniţescu, Vasile Grevuţu, Constantin Popescu). În fine, prestigiul publicaţiei a
sporit prin atragerea colaborării unor personalităţi ştiinţifice şi culturale de calibru
naţional – Dumitru Ciucur, Titu Georgescu, Constantin Mateescu, Emilian Popescu
–, a unor fii sau prieteni ai Vâlcii, specialişti în diferite domenii: Dumitru
Bărăitaru, Liviu Cernăianu, Ştefan Enache, Petre Popa, Liviana Crinuţa Popescu,
Nicolae Radu, Nicolae Ţurcanu, Dumitru Vlăduţ, Corneliu D. Zeană9.
Primul număr din noua serie, I (VIII), 538 de pagini, a apărut în anul 2003,
sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, cu sprijinul Consiliului Judeţean
Vâlcea şi al Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, al Bibliotecii Judeţene
«Antim Ivireanul», al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul
Cultural Naţional şi al Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale10.
La realizarea primei ediţii din noua serie şi-au adus contribuţia cercetători din
cadrul Forumului Cultural al Râmnicului, Direcţiei Judeţeane Vâlcea a Arhivelor
Naţionale, Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional
şi al Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale, Muzeului Judeţean Vâlcea, Bibliotecii
Judeţene «Antim Ivireanul» Vâlcea, Inspectoratului Şcolar Judeţean Vâlcea, Sucursalei
Hidrocentrale Vâlcea, Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru pomicultură Vâlcea
şi Direcţiei Agricole a Judeţului Vâlcea. Redactori au fost Gheorghe Dumitraşcu şi
9
Gheorghe Deaconu, Ion Soare (coord.), Forumul Cultural al Râmnicului – 15, Iaşi, Editura
Rotipo, 2016, pp. 58–59.
10
Gheorghe Dumitraşcu, Gheorghe Deaconu, op. cit., p. 15.
144 Eugen Petrescu
Ion Soare; coperta a fost realizată de Paul Balanca, tehnoredactarea computerizată

de Eugenia Dumitrana ş.a. Lucrarea a fost publicată la Editura Almarom din Râmnicu
Vâlcea, societate care a executat şi tiparul acesteia.
Numărul II (IX), 526 de pagini, a fost publicat în anul 2006, la Editura Fântâna
lui Manole, Râmnicu Vâlcea, sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, cu
sprijinul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea şi al Consiliului Judeţean Vâlcea,
sub coordonarea şi redacţia istoricului Gheorghe Dumitraşcu şi a filologului Gheorghe
Deaconu. Coperta a fost realizată de Camelia Demetra Aspriţa (foto Valentin
Şchiopu), culegerea textului de Anca Maria Ghimiş și Mariana Deaconu, corectura
de Ruxandra Deaconu, iar tehnoredactarea şi machetarea de Gheorghe Deaconu şi
Adrian Găitănaru. Lucrarea a fost tipărită la SC Conphys SRL Râmnicu Vâlcea.
A urmat numărul III (X), 550 de pagini, publicat tot în anul 2006, la Editura
Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, la iniţiativa şi sub egida Forumului Cultural
al Râmnicului, cu sprijinul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea şi al Consiliului
Judeţean Vâlcea, sub coordonarea şi redacţia istoricului Gheorghe Dumitraşcu şi a
filologului Gheorghe Deaconu. Coperta a fost realizată de Camelia Demetra Aspriţa
(foto Valentin Şchiopu), culegerea textului de Emanuela Dumitraşcu şi Mariana
Deaconu, iar tehnoredactarea şi machetarea de Gheorghe Deaconu şi Adrian Găitănaru.
Lucrarea a fost tipărită la SC Conphys SRL Râmnicu Vâlcea.
Ajungem cu istoricul revistei la numărul IV (XI), care cuprinde 712 pagini,
publicat în anul 2008, la Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, la iniţiativa
şi sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, cu sprijinul Primăriei Municipiului
Râmnicu Vâlcea, sub coordonarea şi redacţia istoricului Gheorghe Dumitraşcu şi a
filologului Gheorghe Deaconu. Coperta (foto Valentin Şchiopu), macheta şi pregătirea
pentru tipar fiind realizate de Gabriel Marinescu, culegerea textului de Aura Joltea,
tehnoredactarea de Gheorghe Deaconu. Lucrarea a fost tipărită la SC Conphys SRL
din Râmnicu Vâlcea.
Numărul următor, V (XII), cuprinde 520 de pagini şi a fost publicat la Editura
Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, în anul 2009, la iniţiativa şi sub egida
Forumului Cultural al Râmnicului, cu sprijinul Consiliului Judeţean Vâlcea, sub
coordonarea şi redacţia istoricului Gheorghe Dumitraşcu şi a filologului Gheorghe
Deaconu. Coperta a fost realizată de Gabriel Marinescu (foto Valentin Şchiopu),
culegerea textului de Eugenia Dumitrana, tehnoredactarea de Gheorghe Deaconu.
Lucrarea a fost tipărită la SC Conphys SRL Râmnicu Vâlcea.
Din analiza numărului VI (XIII), alcătuit din 692 de pagini, rezultă că a fost
publicat la Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, în anul 2010, la iniţiativa
şi sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, cu sprijinul Consiliului Judeţean
Vâlcea şi al Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, sub coordonarea şi
redacţia istoricului Gheorghe Dumitraşcu şi a filologului Gheorghe Deaconu.
Coperta a fost realizată de Răzvan Vasiu (foto Emil Istocescu), culegerea textului
de Eugenia Dumitrana, tehnoredactarea de Gheorghe Deaconu, machetarea şi
pregătirea pentru tipar de Răzvan Vasiu. Lucrarea a fost tipărită la SC Conphys
SRL Râmnicu Vâlcea.
Numărul VII (XIV) are 716 pagini şi a fost publicat la Editura Fântâna lui
Manole, Râmnicu Vâlcea, în anul 2011, la iniţiativa şi sub egida Forumului
Cultural al Râmnicului, cu sprijinul Consiliului Judeţean Vâlcea, sub coordonarea
şi redacţia istoricului Gheorghe Dumitraşcu şi a filologului Gheorghe Deaconu.
Coperta a fost realizată de Cristina Brănescu (foto Eugen Petrescu), culegerea
textului de Eugenia Dumitrana şi Ruxandra Deaconu, tehnoredactarea de Gheorghe
Deaconu, machetarea şi pregătirea pentru tipar de Cristina Brănescu. Lucrarea a
fost tipărită la SC Conphys SRL Râmnicu Vâlcea.
Numărul VIII (XV) conține 720 de pagini, structurate pe 21 de capitole
(78 de articole, studii și documente, cu 60 de autori) și a fost publicat la Editura Rotipo
din Iași, în anul 2014, sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, cu ajutorul
financiar al Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, sub coordonarea și redacția
istoricului Gheorghe Dumitrașcu și a filologului Ion Soare. Coperta a fost realizată
de Bogdan Cichirdan, tehnoredactarea de Eugenia Dumitrana, pregătirea pentru
tipar a fost realizată de Ion Soare, iar tiparul a fost executat la SC Rotipo Iași.
Numărul IX (XVI)/2015 are 490 de pagini, structurate pe 16 capitole (49 de
articole și studii, cu 43 de autori) și a fost publicat în anul 2016 la Editura Rotipo
din Iași, sub egida Forumului Cultural al Râmnicului, cu ajutorul financiar al Primăriei
Municipiului Râmnicu Vâlcea, redactori coordonatori fiind Gheorghe Dumitrașcu
și Ion Soare. Coperta a fost realizată de Petre Cichirdan, tehnoredactarea de
Eugenia Dumitrana și tiparul executat în anul 2016 la SC Rotipo Iași.
Seria nouă a revistei se întrerupe după numărul X (XVII)/2018, dedicat
Centenarului Războiului pentru Întregirea Neamului și al Marii Uniri de la
1 Decembrie 1918. Acesta conține 594 de pagini, structurate pe 14 capitole (62 de
articole, studii, medalioane aniversare etc., cu 49 de autori) și a fost publicat în anul
2018 la Editura Fântâna lui Manole din Râmnicu Vâlcea, sub egida Forumului
Cultural al Râmnicului, cu ajutorul Financiar al Primăriei Municipiului Râmnicu-
Vâlcea și al Consiliului Local, redactor fiind Gheorghe Deaconu, iar coordonatori
Gheorghe Dumitrașcu și Ion Soare. Tehnoredactarea a fost realizată de Eugenia
Dumitrana, coperta și operațiunea de pregătire pentru tipar de Ion Soare, tiparul
fiind executat la SC Rotipo Iași.
Constatăm că în ultimele două numere ale revistei au publicat oameni de
știință și de cultură de nivel academic: Acad. Ioan Aurel Pop, Nicolae Teodorescu,
Răzvan Theodorescu, Aurel Iancu și Iulian Văcărel, precum și universitari de înaltă
ținută științifică: Corvin Lupu, Corneliu Mihail Lungu, Ioan Scurtu, Radu Ștefan
Vergatti ș.a.
*
* *
Niculae Ravici-Tătăranu publică la Brăila, în anul 2017, la Editura Istros a

Muzeului Brăilei „Carol I”, volumul Studii vâlcene, 1971–2014. Bibliografie, care
cuprinde 423 de pagini. Autorul precizează în „Prefaţă” faptul că lucrarea „se
doreşte a fi o inventariere a materialelor publicate în revistă în cele două serii de
apariţie, iniţială şi nouă (1971–2014). S-au avut în vedere atât articolele, cât şi
146 Eugen Petrescu
ilustraţiile care au fost grupate pe categorii şi în ordine alfabetică în cadrul

categoriilor. S-au înregistrat titlurile complete ale articolelor şi textul complet al
explicaţiilor care însoţesc ilustraţiile. S-a considerat necesar să se apeleze la o
bibliografie detaliată pentru a se evidenţia vastitatea materialului informativ
conţinut de articole care nu ar fi apărut în cazul luării în consideraţie numai a
titlurilor, ca în cazul bibliografiilor obişnuite.
Pentru a facilita accesul cercetătorilor la materialul prezentat, la finalul lucrării au
fost incluşi indici de autori, indici de persoane, indici de manuscrise şi tipărituri,
indici de locuri, indici de obiective religioase şi indici de obiective laice”11.
De apreciat faptul că Niculae Ravici-Tătăranu, cercetător „cunoscut și
recunoscut în lumea științifică”12, și-a dedicat cu multă dăruire și migală timpul
valorizării conținutului publicației „Studii vâlcene”, prin lucrarea amintită mai sus,
dar și printr-o altă lucrare, considerată a fi un „excelent instrument de lucru”13,
intitulată, O bibliografie istorică a județului Vâlcea (ediția a II-a revăzută și
adăugită), publicată în anul 2017, la Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”.
*
* *
Așa cum am văzut, în istoria revistei „Studii vâlcene” se disting două etape,
care se identifică prin două serii: seria veche, cu numerele: I/1971, II/1972,
III/1974, IV/1980, V/1982, VI/1983/, VII/1985 şi seria nouă, cu numerele:
I (VIII)/2003, II (IX)/2006, III (X)/2006, IV (XI)/2008, V (XII)/2009,
VI (XIII)/2010, VII (XIV)/2011 (ediţie aniversară la 40 de ani de la înfiinţarea
publicaţiei), VIII (XV)/2014, IX (XVI)/2015, X (XVII)/2018.
Așadar, în cei 50 de ani de la înființare, 1971–2021, cu eforturi considerabile
au fost publicate doar 17 numere (7 numere între anii 1971–1985 și 10 numere între
anii 2003–2018). Cu toate acestea, publicația se bucură de o realizare frumoasă:
760 de texte inserate pe 7.698 de pagini, cu un număr important de autori (peste
340 de nume identificate), specialiști în varii domenii. Din respect pentru efortul
intelectual depus, se cuvine menționate numele acestora: Gheorghe Achim
(semnează și George Achim), Irina Airinei, Bogdan Dumitru Aleca, Doina Petruța
Aleca, Anca Alecu, Nicolae Almași, Maria Mitra Amza, Nicolae Amzuloiu, Carmen
Andreescu, Dumitru Andronie, Vartolomeu Androni, Alexandru Apetroaie,
Cosmin Apetroaie, Emilia Apetroaie, C. Apostol, Ion Avram, A. Baciu, Constanța
Badea-Pârâianu, M.Em. Baniță, M. Baractaru, I. Barbu, Nelu Barbu, Petre Bardașu,
Doru Bădără, Andreea Iuliana Bădilă, Valeria Băiașu, Mihai Băjan, Lăcrămioara
Bălan, Dumitru Bălașa, Nicolae Bănică-Ologu, Dumitru Bărăitaru, Melentina
11
Niculae Ravici-Tătăranu, Studii vâlcene, 1971–2014. Bibliografie, Brăila, Editura Istros a
Muzeului Brăilei „Carol I”, 2017, p. 5.
12
Gheorghe Dumitrașcu, în „Prefață” la Niculae Ravici-Tătăranu, O bibliografie istorică a
județului Vâlcea (ediția a II-a revăzută și adăugită), Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”,
2017, p. 5.
13
Ibidem, p. 6.
Bâzgan, Dumitru Berciu, Petre Beșliu, Liliana Beu, Gheorghe Bichir, Mihai
Blăjan, Damian P. Bogdan, Aneta Boiangiu, Gheorghe Bonciu, Dumitru Bondoc,
Ion Botu, Mihai Botu, Preda Botu, Octavian Bounegru, Aurel Boureci, Constantin
Budoiaș, Mihai Buharu, Mihai Bușe, Elena Busuioc, Ionuț Butoi, Ion Calafeteanu,
Florea Calomfirescu, Traian Cantemir, S. Catița, Constantin Catrina, Mihai
Călugărițoiu, Doru Căpătaru, Nicolae Căpățână, Iulian Cârțână, Ion Cîlea, Gheorghe
N. Cârstoiu-Frunzaru, Anton Ceaușescu, Al. Cerna-Rădulescu, Liviu Cernăianu,
Paraschiva Cernătescu, Petre Cichirdan, Nicolae Chipurici, Cristian Chirca, Nicolae
Ciobanu, M. Ciolacu, Dumitru Ciucur, Nicolae Ciurea-Genuneni, Ileana Coameșu,
Gheorghe Condei, Vlad Constantin, Grigore Constantin, Cornelia Constantinescu,
Sina Cosmulescu, Fl. Crai, Mihaela Crăciun, Petre I. Crăciunescu, Maria Elisabeta
Cristescu, Dumitru Curechianu, Gheorghe Dabu, Elena Daneș, Mariana Daneș,
Mircea Daneș, Nicolae Daneș, Cristina Darie, Dumitru Dănău, Gheorghe Deaconu,
Eugen Deca, Carol Deheleanu, Emil Diaconescu, Ion Diaconescu, Elena Dima,
Felicia Dina, C. Dobrinescu, Natalia Dobrinescu, Ion Dogaru, Valentin Dolfi, Fenia
Driva, Aurel Dumitrașcu, Elena Dumitrașcu, Emanuela Dumitrașcu, Gheorghe
Dumitrașcu, Mihai Emil Dumitrașcu, Adrian Dumitrescu, Dumitru Dumitrescu,
Ionuț Dumitrescu, Radu Dușceac, Alexandru Duțu, Dragoș-Ionuț Ecatrinescu,
Gheorghe Efrim, Dumitru Eftimie, Ștefan Enache, Ioana Ene, Laurențiu Ene, Florin
Epure, Carmen Lelia Farcaș, Petruța Fătu, Nicolae Făulete, Ion Filipoiu, Ion Folescu,
Victor Albinel Firescu, Titus Furdui, Dumitru Garoafă, Ion Gava, Ion Gavrilă, Elena
Georgescu, George Georgescu, Ileana Georgescu, Nicolae Georgescu, Titu
Georgescu, Andreea Giorgotă, Valeriu Giuran, Gheorghe Gheorghe, Mihai Titi
Gherghina, Procopie Ghiță, Valeriu A. Giuran, George Grigore, I. Codeanu, Ilie
Gorjan, S. Gorjan, Vasile Grevuțu, Dumitru Gușetoiu, Cristina Hănulescu, Aurel
Iancu, Mioara Iancu, Liviu I. Ionete, Gheorghe I. Ioniță, Valeria Ioniță, Constantin
Ionițescu, Costel Iordăchiță, Anca Iosifaru, Mariana Iosifaru, Emil Istocescu, Dorin
Jacotă, I. Landauer, Andreea Lazăr, Dumitru Lazăr, Ioan St. Lazăr, Marcel
Lixăndroaia, Corneliu Mihail Lungu, Elena Lungu, Traian D. Lungu, Corvin Lupu,
Adriana Manda, P. Manole, Petre Marin, Costea Marinoiu, Gheorghe Marinoiu,
Constantin Mateescu, Dumitru Matei, Eliza Iulia Matei, Elena Maxim, Nicolae
Mazilu, Ion Măldărescu, Gheorghe Mămularu, M. Măneanu, Constantin Mănescu-
Hurezi, Cezar Mâță, Veniamin Micle, Andrei Alexandru Micu, Ion Micuț,
Gh. Mihai, Nicolae Mihai, Octavian Mihăescu, Dumitru Mitrana, Alexandra Mitru,
Monica Modan, Nicolae Moga, Mihai Moldoveanu, Dan Moroianu, Doru Moțoc,
Mihai Mustățea, Anca Mutuligă, Elena Năstoiu, Ștefan Ioan Neacșu, A. Neagoe,
Florea Neagoe, Aurelia Neamțu, Ion Alexe Neamțu, Horia Nestorescu-Bălcești,
Alina Nicola, Aneta Niculescu, Cristina Nisipescu, Ionela Nițu (semnează și Ionela
Dinescu), Sorin Oane, Ion Obretin, Maria Ochescu, Ion Oltețeanu, Ion Oprea,
Gheorghe Oprica, Alexandru Oșca, Tiberiu Pană, Gheorghe Pantelimon, Ovidiu
Papadima, Ion Pătrașcu, Marian Pătrașcu, Ion Pătroiu, Cristian Păunescu, Constantin
Pârâianu, Ioana Pârnuță, Emil Pârvulescu, Mihaela Pârvulescu, Dan Constantin
Petre, I. Gh. Petre-Govora, Eugen Petrescu, Petre Petria, Petru Pistol, Constantin
Poenaru, Daniela Poenaru, Silvia Poenaru, George Pomenește, Ioan Aurel Pop, Ion
148 Eugen Petrescu
Popa, Mihai Popa, Nicolae Popa, Petre Popa, Alexandru Popescu-Mihăești,

Constantin Popescu, Crinuța-Liviana Popescu, Emilian Popescu, Eugenia Popescu,
Ion Al. Popescu, Ion N. Popescu, Emilia Popescu-Diculești, Lorin Popescu, Maria
Diana Popescu-Agero, Marian Popescu, Marian Popescu-Diculești, Octavian
Popescu, Romulus Popescu, Iulian Postelnicu, Silvia Preda, Constantin Predescu,
Dan Prisăcaru, Petre Purcărescu, Istrate Purece, Sergiu Purece, Nicolae Radu,
Niculae Ravici-Tătăranu, Ioan Razeș, A. Rădoi, Laurențiu Rădoi, Traian Rădoi,
Nicolae Răducu, Toma Rădulescu, Veronel Rădulescu, Vasile Roman, Marin Roșu,
Jipa Rotaru, V. Rotomeza, Traian Rus, Flavius Cătălin Sâiulescu, Doina Sârbu,
Marius-Ciprian Sârbu, Florin Scorobogea, Ioan Scurtu, Dragoș Serafim, Felix Sima,
Gheorghe Simeanu, Dan Alexandru Smedescu, Ion Soare, Gheorghe Sporiș, Mihai
Sporiș, Mihai Marian Sporiș, Alexandru Stanciu, Gheorghe Stanciu, Gheorghe
Stancu, Nicolae Stan, Anamaria Stănescu, N. Stănescu, Ion Stătescu, Victoria
Stătescu, Ovidiu Mihai Stângă, Laurențiu Stilea, Marcel Stoian, Elena Stoica,
Nicolae Stoica, Relu Stoica, Adelina Maria Stroe, Doina Stroe, Laurențiu Ștefan
Szemkovics, Ion Șahinian, Catița Șarpe, M. Șeiculescu, Nicolae Șeiculescu, Gh.
Ștefan, Nicolae Ștefănescu, Corneliu Tamaș, Veronica Tamaș, Florian Tănăsescu,
Rodica Tanțău, Dragoș Teodorescu, Nicolae Teodorescu, Răzvan Theodorescu,
Mihai Toartă, Maria Totu, Dan Mircea Trană, Radu Dan Trană, E. Turcu, Nicolae
Țurcanu, Ion Urea, G. Vaida, Ion Constantin Vasile, Veronica Vasilescu, Iulian
Văcărel, Theodor Văcărescu, Radu Ștefan Vergatti, A. Vicol, Mircea Vladu,
M. Vlădășel, Cristian Vlădescu, Aurel Vlădoiu, Dumitru Vlăduț, Mihai Voiculescu,
Iulian Voicescu, Gheorghe Vraciu, Ilie Vulpe, Corneliu D. Zeană, Nicolae Zgondoiu.
De-a lungul anilor, revista a avut ca redactori coordonatori pe Constantin
Apostol, Petre Bardaşu, Nicolae Bănică-Ologu, Nicolae Ciurea-Genuneni, Horia
Nestorescu-Bălceşti, Corneliu Tamaş, Mihai Toartă, Gheorghe Deaconu, Gheorghe
Dumitraşcu și Ion Soare. De asemenea, în numerele acesteia descoperim ca
prefațatori pe Ion Cîlea, Gheorghe Deaconu, Gheorghe Dumitraşcu, Costea
Marinoiu, Alexandru Popescu-Mihăeşti, Vasile Roman, Ion Soare, Mihai Sporiş,
Gheorghe Stancu și Gheorghe Tituleanu.
La aniversarea a 40 de ani de la înființarea revistei, așa cum se constată din
textul invitației, organizatorii au dorit să mobilizeze oamenii de cultură și de știință
vâlceni pentru a revigora activitatea de cercetare și publicistică: „Travaliul ştiinţific
şi creativ care stă la baza acestui program editorial de durată şi complexitate se
integrează, alături de alte iniţiative similare ale Forumului (Cultural al Râmnicului –
n.n.), ale altor instituţii şi organizaţii culturale, eforturilor de a revigora spiritul
haretian în Vâlcea, unul din ţinuturile în care haretismul a rodit viguros şi durabil,
cu consecinţe benefice până în zilele noastre”14.
14
Fragment preluat din textul invitaţiei transmisă de Forumul Cultural al Râmnicului
oamenilor de cultură vâlceni de a participa la manifestarea culturală prilejuită de împlinirea a 40 de
ani de la apariţia primului număr al publicaţiei ştiinţifice „Studii vâlcene” (1971–2011), desfășurată la
28 martie 2012, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, în cadrul Centenarului Spiru Haret
(1912–2012).
După cum se constată, revigorarea a necesitat timp, iar activitatea a fost de

scurtă durată, efortul redactorilor coordonatori materializându-se în doar trei
numere ale revistei, publicate între anii 2014–2018, pentru ca în anul 2019 aceasta
să fie din nou întreruptă. Probabil că noua conducere a Forumului Cultural al
Râmnicului, atunci când va fi aleasă, va avea în vedere desemnarea unui colectiv
redacţional nou, care, cu forţe proaspete să readucă revista în mediul cultural,
științific și publicistic vâlcean, iar activitatea ei să fie continuă.
Bibliografie
Deaconu, Gheorghe, Soare, Ion (coord.), Forumul Cultural al Râmnicului – 15, Iaşi,
Editura Rotipo, 2016.
Dumitraşcu, Gheorghe, Deaconu, Gheorghe, Studii vâlcene – 40 de ani de la apariţia
primului număr (1971–2011) – evaluare şi perspectivă, în „Studii vâlcene”, serie
nouă, nr. VII (XIV), 2021.
Ravici-Tătăranu, Niculae, Studii vâlcene, 1971–2014. Bibliografie, Brăila, Editura Istros a
Muzeului Brăilei „Carol I”, 2017.
ARHIVELE OLTENIEI 1922–2022. PERSONALITĂŢI
C.S. NICOLĂESCU-PLOPȘOR – TRISTEȚEA UNUI POLIHISTOR
ION MILITARU
Abstract: How to create the portrait of a posterity when, instead of its content,
you encounter the multitude of heterogeneous attempts and achievements that,
by their very nature, refuse to be subsumed to a specialty? C.S. Nicolaescu –
Plopșor: who was he, after all? Was he the narrator who created fairy tales that
potentially can be compared to those of Creangă or Ispirescu? Was he the
archaeologist who, even without having had major discoveries, opened
nonetheless vast construction sites? Was he the passionate collector of folklore
who, subdued to the fury of his passion, left behind all rigors? Or was he the
one who, in times of dictatorship, had the necessary consciousness to save the
cultural heritage during the final stretch of his life?
C.S. Nicolăescu-Plopșor was the one who, had a life that was insufficient to
accomplish what his mind and time demanded and who came to meet others
with the enthusiasm of a team, not that of an individual.
Key words: multitude, narrator, folklore, passion, heritage.
Nu există la C.S. Nicolăescu-Plopșor nimic de felul literaturii subiective, a

confesiunilor cu privire la sine, la lume sau la istorie. Nu avea apetența jurnalului, a
amintirilor sau memoriilor. Între manuscrisele sale postume nu s-a găsit nimic de
acest gen. Nu ne sunt cunoscute din scrisul său circumstanțele vieții și nici ale
cărților sale. Nu știm nimic despre alchimia numeroaselor sale specializări, a
felului în care insatisfacția încerca să-l determine să treacă de la istorie la
arheologie, apoi la antropologie sau folclor. A fost un uomo universale, un polimat
și un polihistor într-o compoziție care predispunea la scenariul unic în care toate
acestea să se regăseacă în unitatea simplă a confesiunii.
Genul de scriitură pe care Nicolăescu-Plopșor l-a promovat nu era străin de
emoția și pasiunea confesiunilor. Oral, susținea cu vervă și talent confesiunea, în
scris, însă, niciodată. Viața pe care a trăit-o, istoria în care destinul l-a plasat, nu
erau sărace în materia primă a unui astfel de gen. Nu a trăit o viață și nici o istorie
care să facă improbabilă povestea, narațiunea, povestea vieții, autobiografia. Tot ce

Cercetător ştiinţific I, dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” din
Craiova, al Academiei Române; e-mail: militaruion_l@yahoo.com.

152 Ion Militaru
se poate consemna este inexistența acestora! Poate fi, însă, reconstituită o astfel de
istorie în circumstanțele specifice ale genului sau ale timpului ca atare?
Plopșor nu s-a simțit bine în interiorul unei specializări și al singularității care

rezultă din aceasta. A debutat în cel mai modern fel, cu antropologia, într-un timp
în care antropologia se afla la începuturi. Revenit în țară, s-a văzut confruntat cu
urgențe care nu erau ale antropologiei și nici măcar ale curiozității științifice aduse
la zi. L-a pasionat arheologia cu întreg trecutul care se cerea adus la suprafață.
Apoi istoria, apoi folclorul, apoi, în fine, grija în fața propriului său talent de
povestitor. A fost un polimat, un polihistor, un uomo universale cum puțini se mai
aventurau să fie în timpuri care păreau să fie total diferite.
A avut el satisfacția tuturor acestor genuri care, fiecare în parte sau toate la un
loc, promiteau atât de mult? A onorat el genul în care destinul sau timpul l-au
aruncat dincolo de orice promisiune, de orice așteptare, de orice merit? Este
polihistorul, polimatul, uomo universale fericitul beneficiar al determinațiilor pe
care specializarea, în condiția singularității, nu poate să le producă? Este un astfel
de personaj lipsit de mister, inteligibil și la îndemână astfel încât, în anatomia sa,
să ascundă cheia unei specii a culturii?
Care este fiziologia unei astfel de specii? Cum funcționează trecerea de la o

specie a cunoașterii la alta și care sunt urmele acestei treceri? Nu ar putea fi
reconstituită fizionomia polimatului și întreaga sa definiție pornind tocmai de la ce
lasă în urmă, de la rămășițele unei cunoașteri care înțelege să spargă mereu limitele
în căutarea de sine, a unui sine înțeles în sensul refuzului staționării și a
dimensiunii sedentare? Este polimatul un nomad în căutarea cunoașterii complete
sau doar un aventurier legat fatalmente de atributele peiorative ale ce înseamnă
aventură și aventurier?
„S-a spus că istoria ar fi nedreaptă cu polimații. Unii sunt uitați, în vreme ce

alții sunt înghesuiți într-o categorie pe care o putem recunoaște. Ei sunt reamintiți
/.../ doar pentru o formă sau alta a diferitelor lor realizări”1.
1
Peter Burke, Polimatul. O istorie culturală de la Leonardo da Vinci la Susan Sontag, Editura
Litera, 2021, p. 11.
C.S. Nicolăescu-Plopşor – tristeţea unui polihistor 153
Ce este un polimat? Este posibilă definiția unui astfel de om ale cărui

calificări se întind pe atâtea întinderi ale cunoașterii? Este posibilă istoria fără un
astfel de tip sau prezența sa inevitabilă? Și cum trebuie înțeleasă o astfel de
prezență?
Despre Pico della Mirandola, faimos polimat al Renașterii, se spunea că știe
totul și ceva în plus. Cunoașterea polimatului tinde spre această notă a ei, totul
acesteia. De aici însă și reversul: „Calitatea de polimat are un preț /.../ prețul
include superficialitatea”2.
Descriși adesea drept „uomo universale, oameni care știu totul”3, nu fac față
unei definiții. Peter Burke, cel care le consacră o extinsă biografie, nu oferă nici
una. Oferă, în schimb, exemple și le face istoria.
Sindromul Leonardo; despre exuberanță

O simplă parcurgere a a titlurilor manuscrise ale lui Leonardo da Vinci
aruncă în perplexitate istoricul: cum este posibil așa ceva? Cum este posibil ca
ocupându-se de optică și infinitele, subtilele ei probleme: „despre natura văzului,
pentru ce un spirit nu este vizibil, mișcarea imaginilor în ochi”4 etc. să treacă la
astronomie, botanică, geologie, geografie, matematică, arhitectură, arte plastice,
filosofie?
De aici înregistrarea negativă a tuturor eforturilor eșuate. El „nu a reușit să
termine la timp și uneori nici măcar să finalizeze proiectele încredințate /.../ a
intenționat să scrie trattae despre pictură, apă, anatomie, optică, zbor și mecanică,
dar nici unul nu a fost terminat și multe nici măcar nu au fost începute”5.
De aici, „dispersarea intereselor și a energiei, abordarea centrifugală a
cunoașterii”6, refugiul perpetuu în proximitate.
Din cele 7000 de pagini ale lui Leonardo, nu lipsește dimensiunea subiectivă,
relatarea povestii sinelui și a prudențelor sale, a avânturilor și speranțelor. Prezența
persoanei I singular și plural, în aforisme, de exemplu, nu este singura probă: „Nu
mă obosesc să ajut. / Nu mă obosesc să servesc. / Toate lucrurile nu pot să mă
obosească. /.../ În mod natural m-a făcut natura astfel”7.
Toată prudența funcționa asupra lui Lenardo ca avertisment asupra eșecului și
a riscului, a deznădejdii și capitulării. Poate că întreaga gamă aforismelor sale nu
trebuie văzute în alt registru decât al profilaxiei: „Neantul se instalează acolo unde
moare speranța”8.
2
Ibidem, p. 19.
3
Ibidem, p.18.
4
În Gheorghe Ghițescu, Leonardo da Vinci și civilizația imaginii, București, Editura Albatros,
1986, p. 152.
5
Peter Burke, op.cit. p. 56.
6
7
Apud Gheorghe Ghițescu, Leonardo da Vinci și civilizația imaginii, București, Editura
Albatros, 1986, p. 193.
8
Ibidem, p. 191.
154 Ion Militaru
A fost el un ins atins de disperare în fața tuturor acestor cunoașteri încercate

succesiv sau simultan? Disperarea și deznădejdea nu au fost relatate pe față și nici
cu referire la sine. I-a lipsit lirismul celuilalt dezabuzat în fața vieții, a lui
Michelangelo, de exemplu, care nu a ezitat să dea curs prelungit tuturor
deznădejdilor și deziluziilor legate de viață, de așteptări și încredere.
„Vai, obosit mă duc și nu știu unde / și înainte de-a afla mi-e teamă! / Mi-o
spune și trecutul – la ce m-aș mai ascunde? / Acum când vârsta tot mai mult mă
schimbă, / aud a morții neîndurată limbă / cum din adâncuri sufletul mi-l cheamă”9.
Dacă Renașterea a fost acea epocă a exuberanței căreia nu i-a lipsit nimic din
ethosul întregului avânt spre o istorie diferită, de unde acea însoțire cu sentimentul
tristeții căreia sonetul și rimele i-au dat o elocventă expresie? De la Dante, ultimul
reprezentat al evului mediu și primul al modernității, cel care s-a exprimat
paradoxal în saga dreptății din Divina comedie, și încrederea în Vita nuova, sonetul
și rimele au fost constanta acestui sentiment. Shakespeare, contemporan cu
Descartes, continuă să scrie sonete. După el, genul ca atare intră în declin.
„Cine așteaptă de la experiență ceea ce nu este în ea aceluia îi lipsește

rațiunea”10. Ceea ce echivalează cu a spune că experiența nu este totul oferind
astfel o cheie pentru experiențele limitate care îndeamnă la o perpetuă căutare, la o
perpetuă părăsire.
„Calitatea de polimat are un preț”11, și dacă din vasta literatură pe care aceștia
au lăsat-o ar fi existat și cea confesivă, literatură a mărturisirilor și biografiei, am fi
cunoscut acel preț. Din valoroasa Viață a lui Benvenutto Cellini scrisă de el însuși
nu aflăm acest lucru. Cellini era prea difeit de marea familie a polimaților pentru a
deveni purtătorul lor de cuvânt. „Când a înfăptuit un lucru virtuos sau care să
semene cu adevărat a virtute, orice om, fără nicio deosebire, ar trebui să-și
povestească singur viața, cinstit și fără ascunzișuri; nu-i însă potrivit ca o asemenea
frumoasă îndeletnicire să fie începută înainte de patruzeci de ani”12.
9
Michelangelo, Poezii, București, Editura Minerva, 1986, p. 33.
10
Ibidem, p. 190.
11
Peter Burke, op. cit.,19.
12
Viața lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuși, Editura pentru literatură, 1964, p. 5.
C.S. Nicolăescu-Plopşor – tristeţea unui polihistor 155
Dezolarea în fața timpului care permite prea puțin în fața atâtor proiecte și
speranțe își găsește tot în Michelangelo purtătorul de cuvânt: „Vai mie, Doamne!
Iată, mă trădară / și zilele ce fug spre veșnicie / și-oglinda tot mai dreaptă și amară!/
Așa se-ntâmplă celui ce-ntârzie / camine; zile multe nu-i rămân / și se trezește-ntr-
o zi bătrân...”13. Benvenuto Cellini nu este departe când, în scrisoarea adresată lui
Benedetto Varchi, la începutul autobiografiei sale, exprimă într-un sonet aceeași
percepție asupra vieții: „Scriu azi aceastaă viață zbuciumată / Stăpânului Naturii, a-i
mulțumi, / Căci, suflet dându-mi, el mi-l ocroti / De-a soartei izbitură nendurată”14.
Mai puțin ferit de „izbitura soartei”, Leonardo rămâne așa cum l-a
caracterizat Michelet: „fratele italian al lui Faust”15.
Terenul pe care polimatul își poartă triumful, înfrângerile: interioritatea,

exterioritatea. În propria interioritate acestea sunt trăite, în exterioritate sunt
consemnate. Precizia aparține exteriorității. Niciodată trăirea artistului nu este
martorul de încredere pentru ce este și ce nu este, pentru felul în care ce s-a
încercat a atins marginea care să confirme ontologia, adică perfecțiunea.
În Discurs asupra metodei, Descartes arată cum, absolvent al uneia dintre

școlile cele mai bune din Europa acelor timpuri, colegiul iezuit La Fleche, din
Paris, al cărui ideal era de a furniza totalitatea cunoașterilor posibile, filosofie,
teologie, nedicină, drept, matematici, poezie nu găsește „niciun lucru care să nu fie
pus în discuție, și deci care să nu fie îndoielnic”16.
Aici este actul fondator al raționalismului modern, cu descendență directă din
omnisciența polimaților renascentiști. Obiectivul său: introducerea ordinii acolo
unde uomo universale produsese dezordinea în numele aceleași cunoașteri. Diferența
era de ordin cantitativ: în timp ce polimatul dorea cunoașterea completă, omnisciența,
Descartes dorea cunoașterea cu rădăcini în singularitea subiectivă, în cogito.
Sindromul Faust; despre tristețe

Dacă polimatul nu a lăsat o literatură subiectivă a decepției, mărturisirea unui
eșec subiectiv al cunoașterii, există o mărturisire indirectă a întregului spectru al
dezamăgirii cogniției multilaterale. El aparține artei, mai precis tragediei și se
13
Michelangelo, op.cit. p. 32.
14
Viața lui Benvenuto Cellini…, p. 2.
15
Apud Ovidiu Drîmba, Leonardo da Vinci, București, Editura Albatros, 1972, p. 134.
16
Descartes, Discurs asupra metodei, București, Editura Științifică, 1957, p. 38.
156 Ion Militaru
regăsește în piesa lui Goethe, Faust, numită, poate nu lipsit de legătură cu

omnisciența, tragedie. Faust, ca polimat, exprimă întreaga înfundătură a acestui
gen de cunoaștere, soluția salvatoare și urmările acesteia.
Nu există o mai patetică descriere a decepției polimatului decât o face Faust:
„Am studiat, cu râvnă, ah, Filosofia / Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina, / Și
din păcate chiar teologia, /Arzând de zel,/ Și iată-mă acum un biet nebun, /
Cuminte ca și mai-nainte. / În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor / De-
atâția ani înțelepciunea o încerc, / Îmi port de nas discipolii / De-a curmezișul sau
în cerc. / Și văd că nu putem să știm nimic. / Amărăciunea-mi arde în piept, / Sunt,
eu, ce-i drept, mai breaz și mai deștept / Decât acei magistri, doctori, grămătici și
popi / Toți împreună; scrupule și îndoieli / În cuget nu mi se adună. / Și nici de iad
și nici de dracul teamă nu mi-e. / În schimb nici bucurie n-am pe lume. / C-aș ști
ceva deplin eu nu-mi închipui / Și numă amăgesc că aș putea / Să-ndrum pe alții
sau să-nvăț pe cineva. / Nu am nici bunuri, nici argint, / Nici cinste și nici slavă pe
pământ, / Un Câne n-ar putea să mai trăiasc-așa”17.
La regnul canin reduce Faust statutul omniscienței sale. Este descrierea
obiectivă a stării cunoașterii. Felul în care trăirea face față unei asemenea stări este
patetic: „De m-ai vedea tu, Lună plină, / În chinul meu ultima oară, / Durerea-mi
nu ți-a fost străină. / De-atâtea ori privind la tainicul tău foc / Vegheat-am,
zbuciumându-mă-n același loc. / Peste hârtii și cărți, cu prietenie / îmi apăreai în
noaptea mea târzie. / O, dacă m-așputea plimba / pe măguri în lumina ta, / Cu duhurile
prin livezi / pe lângă peșterile verzi! / Eliberat de chinurile minții, / De fumul, de
funinginea științei, / O, de-aș putea pe plaiu înalt / În roua firii să mă scald!18
Ce se poate face atunci când omnisciența nu conduce acolo unde țelurile ei
închipuite nu au ajuns? Faust este un ins deprimat la capătul tuturor cunoașterilor,
al tuturor experințelor, alchimie, medicină și chiar teologie. Nimic nu i-a adus
fericirea și nici măcar reforma lumii astfel încât condiția primordială a paradisului
să fie recâștigată.
Bibliografie
Burke, Peter, Polimatul. O istorie culturală de la Leonardo da Vinci la Susan Sontag,

Editura Litera, 2021.
Descartes, Discurs asupra metodei, București, Editura Științifică, 1957.
Drîmba, Ovidiu, Leonardo da Vinci, București, Editura Albatros, 1972.
Ghițescu, Gheorghe, Leonardo da Vinci și civilizația imaginii, București, Editura Albatros, 1986.
Goethe, Faust, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1953.
Michelangelo, Poezii, București, Editura Minerva, 1986.
Shakespeare, Sonete și poeme, București, Editura Minerva, 1974.
Sonetul italian, vol. I, II, București, Editura Minerva, 1970.
Viața lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuși, Editura pentru literatură, 1964.
17
Goethe, Faust, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1953, pp. 49–50.
18
Ibidem, p. 50.
UN FRANCEZ CU SUFLET DE OLTEAN:
CHARLES LAUGIER. ÎNSEMNĂRI DESPRE ACTIVITATEA
MEDICALĂ, CULTURALĂ ȘI PUBLICISTICĂ
NARCISA MARIA MITU, LOREDANA-MARIA ILIN-GROZOIU
Abstract: The mission which we undertook on the occasion of celebrating a

century since the publication of the first issue of the Arhivele Olteniei magazine, is
to bring to the audience's attention the actions, of a great lover of Craiova
culture from the beginning of the 20th century. In this article we will praise the
personality and activity of Dr. Charles Hyppolite Laugier, the founder of
Arhivele Olteniei, who showed tenacity and spirit of organization and
enthusiasm in his approach to the medical, cultural and scientific field of
Oltenia.
Key words: Dr. Charles Hyppolite Laugier, Arhivele Olteniei magazine, the
beginning of the 20th century, Friends of Science Society, Oltenia.
Misiunea, pe care ne-am asumat-o cu ocazia celebrării unui secol de la

apariția primului număr al Revistei „Arhivele Olteniei”, este aceea de a evidenția
calitățile și trăsăturile (capacitatea de a sesiza oportunitățile, disponibilitatea de a
munci, spiritul inovator, perseverența și responsabilitatea) unui mare iubitor de
cultură al Craiovei din perioada de început a sec. XX și cea interbelică, dar și aceea
de a readuce la cunoștința cititorului opera și faptele acestuia. În acest articol vom
elogia personalitatea și activitatea doctorului Charles Hyppolite Laugier, fondatorul
publicației Arhivele Olteniei, care a dat dovadă de tenacitate și un spirit de organizare
și entuziasm deosebit în demersul său pe tărâmul medical și cultural din Oltenia.
Francez de origine, dr. Charles Laugier s-a născut la 21 iunie 1875, în
localitatea Cernele din jud. Dolj, în familia inginerului constructor Victor și
Blanche Laugier. A fost cel mai mare dintre cei patru copii ai familiei: Jules, Henry
(general, fost comandant al Liceului Militar din Craiova) și Berthe1. A fost

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: narcisa_mitu@yahoo.com.

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: lorelayy2007@yahoo.com.
1
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale, Dolj, fond Studii, articole, monografii, dosar
nr. 84, f. 44 (în continuare se va cita: S.J.A.N., Dolj).

158 Narcisa Maria Mitu, Loredana-Maria Ilin-Grozoiu
căsătorit cu Gabrielle și a avut patru fiice: Jeanne, Gabrielle, Blanche și Caterina 2.

Studiile preuniversitare le-a făcut la Liceul Carol I din Craiova (absolvit în 1892),
iar pe cele universitare la București, la Facultatea de Medicină, obținând, în 1898,
diploma de doctor în medicină, cu teza Rezultatele obținute în buza de iepure
simplă congenitală, la Spitalul de copii din București.
S-a bucurat de o ascensiune profesională rapidă și încununată de numeroase
succese. În primii ani a lucrat ca medic extern la Spitalul de copii din București și
ca intern la Spitalul Mărcuța3. În perioada 1900–1903 a lucrat ca medic de plasă în
județele Romanați și Dolj; medic primar al jud. Gorj (1903–1908); medic primar al
jud. Dolj (1908–1918), inspector general sanitar al Olteniei (1 ian. 1919–1 ian.
1923) și director al regiunii I sanitare (1 ian. 1923–15 aug. 1930)4.
Despre dr. Laugier se spunea că natura fusese destul de darnică cu domnia sa.
„Om din plin... umplea sala cu persoana lui, ți-era drag să-l privești, să-l asculți și-l
admirai fără rezerve”. „Cap sintetic, înzestrat în același timp cu inteligență și
stăruință”5.
De asemenea, trăsăturile afective, intelectuale și voliționale au fost admirabil
surprinse și evocate de către prietenii, colaboratorii și admiratorii săi, cu ocazia
înmormântării acestuia. „Ca suflet, eșea din comun; avea în conducerea săcietății
tactul oamenilor aleși, care știu întotdeauna să uite de persoana lor, punând în
interesele superioare ale instituțiilor ce conduc și ale societății ce te urmează de
aproape și te judecă după faptele tale. Doctorul Laugier nu se ridică pe sine – era
prea sus de altmitrelea – ci ridica pe alții prin sine. Căci numai cei mari și puternici,
pot purta pe umerii lor, pe cei mici și fără putere. În toate ocaziile, la d-rul Laugier,
aflai sfatul sincer și cuvântul împăciuitor”6. „Ca intelectual” se spunea „că adunase
în capul lui comorile științei moderne. Nu era problemă la ordinea zilei să nu o
cunoască în amănunt, din ori și ce domeniu ar fi fost luată această problemă și
oricât de grea, sau de confuză – chiar și pentru specialiști – ar fi fost concluziile
sale, doctorul Laugier o sintetiza dintr-o singură privire și-i dedea soluția cea mai
de pe urmă”7.
Atras întotdeauana de medicina socială, de domeniul igienei, la scurt timp
după terminarea facultății și-a început activitatea de medic igienist – o specializare
rară în perioada respectivă dar pe care o considera esențială, ea fiind asociată cu
sănătatea și siguranța, două coordonate primordiale ale vieții. În această calitate, se
angajează, practic, în lupta de organizare a sănătății publice pe noi baze: recrutează
agenți sanitari pentru posturile de la sate, îi specializează și le stabilește atribuțiile.
2
Ibidem, f. 52.
3
M. Cănciulescu, Doctorul Charles Laugier, folclorist și educator sanitar în „Chipuri și
momente din istoria educației sanitare” extras, București, Editura Sanitară, 1964, p. 223; S.J.A.N.
Dolj, Fond Studii, articole, monografii, dosar nr. 84, f. 32.
4
M. Cănciulescu, art. cit. în loc. cit., p. 223.
5
„Arhivele Olteniei”, an IX, nr. 51–52/1930, p. 446.
6
S.J.A.N. Dolj, fond Studii, articole, monografii, dosar nr. 84, f. 55.
7
Ibidem.
Un francez cu suflet de oltean: Charles Laugier 159
Așadar, bun cunoscător al realității de la sate, doctorul Laugier a urmărit și a avut o

contribuție deosebită în înbunătățirea vieții oamenilor din mediul rural. Scopul său
a fost atingerea unui nivel înalt al sănătății acestora, „înălțarea neamului de jos în
sus”, motiv pentru care a dus o luptă aproape disperată „să scape pe țăranul nostru
de gheara boalelor și să aprindă lumina în mintea lui”8. În îndeplinirea acestui
deziderat, a avut de trecut o serie de obstacole: ignoranța populației, condițiile
precare în care aceasta trăia, lipsa unui sprijin material din partea autorităților, un
corp medical neorganizat dar și o penurie a cadrelor medicale în mediul rural. Acest
ultim aspect l-a determinat, practic, să acorde o importanță deosebită introducerii
permanenței cadrelor sanitare medii în mediul rural. A dus o luptă crâncenă
împotriva epidemiilor și a maladiilor sociale (dalac, holeră, sifilis, tifos exantematic,
paludism, pelagră), organizând echipe de propagandă contra bolilor sociale, prin
prezentarea de filme și conferințe „care să educe masele”9. Relevantă este, în acest
sens, afirmația unuia dintre colaboratorii săi, prof. C.Gh. Brădețeanu, potrivit căreia,
cele aproape 40 de biblioteci populare, atenee populare și filiale ale Societății
„Prietenii Științei” au avut o contribuție importantă la îmbunătățirea situației
locuitorilor satelor, fiind socotite „candelabre aprinse, spre a-i lumina cărările
minței săteanului nostru”10.
Pentru Craiova, a propus realizarea unui sistem de canalizare a orașului, dărâmarea
clădirilor vechi și insalubre și înlocuirea acestora cu locuințe confortabile, pavarea
străzilor, construirea de cartiere noi pe locurile virane existente în oraș.
Pornind de la ideea că un popor nu poate fi cunoscut fără manifestările sale
pe care le exprimă prin limbă, port, locuinţă, unelte, ocupaţii, obiceiuri, folclor, a
elaborat lucrarea Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei11, o carte de
pionierat pentru medicina românească. Este cunoscut faptul că medicina poporului
este una dintre direcţiile extrem de bogate ale etnografiei. Așadar, Laugier este
unul dintre cei mai mari culegători de folclor din Oltenia, manifestând un interes
deosebit pentru studiul culturii tradiționale și a mijloacelor prin care funcționează:
forme, imagini, sensuri, structuri rituale prezente în sistemul activ al culturii orale a
poporului nostru. Alături de contribuțiile proprii aduse la cercetarea folclorului din
spațiul oltenesc, s-a dovedit și un bun îndrumător al tinerilor cercetători folcloriști
în privința elaborării unor studii valoroase, deseori ideile și observațiile sale devenind
preocupări statornice ale colaboratorilor săi. A contribuit la sprijinirea popularizării
și publicării materialelor folclorice, la promovarea folclorului din Oltenia prin
coloanele revistei „Arhivele Olteniei” dar și ale altor periodice de prestigiu.
O cunoaștere a preocupărilor pentru medicina populară din Oltenia ne este
favorizată de articolul Terapeutica empirică la noi și aiurea, apărut în 1922, în
8
Ibidem.
9
Ibidem. În 1911 combate cu succes epidemia de holeră de la Sadova, inamic cu care se va
confrunta și în calitatea sa ca medic militar în campania din Bulgaria, din 1913.
10
Ibidem, f. 59.
11
Charles Laugier, Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei, Craiova, 1925.
primul număr al revistei Arhivele Olteniei: „Nu trebuie dar să ne grăbim a svârli
disprețul nostru tratamentelor empirice poprane; nu trebuie să le condamnăm în
bloc cu prea multă ușurință și fără a le cerceta. (...). De altfel toate tratamentele
vechi sunt produsul unor îndelungate experimentări; și dacă multe din ele, din
diferite împrejurări, au dispărut din tratatele medicale, ele s-au conservat încă în
tradiția poporului. E drept că unele sunt atât de modificate, de amplificate, de
înzorzonate cu practici suprapuse, murdare sau prostești, încât cu greu mai poți
distinge punctul de plecare-medicamentul inițial. Trebuie însă ca în cercetarea lor
să știm a face partea superstițiilor și practicilor năroade, isvorâte din imaginațiunea
bolnavă a vreunei vrăjitoare și să putem desprinde din complexul de practici
elementul care vindecă. În toate țările din omenire există o terapeutică poporană
empirică, și cercetarea ei e foarte prețioasă. Rezultatele, la care am ajuns studiind
pe cea obijnuită în Oltenia, sunt surprinzătoare”12.
Activitatea lui Charles H. Laugier, de culegere și publicare a datelor despre
obiceiurile și tradițiile populare românești, s-a desfășurat în perioada primelor
manifestări în domeniul etnografic, atunci când s-a stabilit metodologia care să
permită cunoașterea și consemnarea fenomenului folcloric. În acest sens, folcloristul
Ovid Densușianu atrăgea atenția asupra faptului că materialul folcloric trebuie cules cu
exactitate științifică deoarece acesta „este izvorul cel mai prețios de informațiune
ce s-a dat vreodată: vom găsi acolo icoana sufletească adevărată a fiecărui popor,
după localități și timpuri și vom putea păși mai siguri în studiile de literatură, de
psihologie ori sociologie. Culegerile acestea vor fi adevărate arhive vii în care și
istoricii să găsească mai mult decât în atâtea documente seci, fără suflet, care nu le
îngăduie azi să pătrundă mai adânc în sufletul mulțimilor”13. Dacă, în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, folclorul semnifica „știința populară”, potrivit
observațiilor lui Ovid Densușianu orizontul cercetărilor era deschis către folclorul
acelor vremuri, deoarece cercetătorul trebuia să aibă în vedere trecutul, dar mai cu
seamă ceea ce trăiește omul zilnic, deoarece folclorul contemporan arată „cum se
răsfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestațiuni ale vieții, cum simte și
gândește el fie sub influența ideilor, credințelor și superstițiilor moștenite din
trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care le deșteaptă împrejurările de fiecare zi”14.
Aceste observații referitoare la perspectiva abordării și înțelegerii culturii
orale tradiționale românești sunt actuale și în epoca postindustrială a zilelor noastre
când este necesar să reformulăm valorile culturii profunde, imateriale, să le
protejăm, să le conservăm, dar mai ales să le facem cunoscute, într-un sistem
modern și deschis15.
12
Idem, Terapeutica empirică la noi și aiurea în „Arhivele Olteniei”, anul I, nr. 1, Craiova,
1922, p. 26.
13
Mihai Pop, Problemele și perspectivele folcloristicii noastre, în „R.E.F. ”, anul I, nr. 1–2,
1956, p. 10.
14
Ibidem, p. 9.
15
Sabina Ispas, Cultură orală și informație transculturală, București, Editura Academiei
Române, 2003, p. 79.
Medicul francez Charles Laugier, dar și alți doctori ai timpului, în scrierile

lor medicale, au descris și aprobat obiceiurile și practicile din medicina populară
românească. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în cultura românească, au apărut
numeroase lucrări de popularizare a științei medicale. Deși, cercetările de cele mai
multe ori, erau atribuite medicilor, materialele publicate nu aveau un caracter științifico-
medical, ci unul etnografic. Majoritatea autorilor erau de părere că practicile medicale
etnoiatrice sunt nefolositoare, chiar primejdioase. În aceste cărți medicale, rețetele
prescrise de medici sunt, de cele mai multe ori, leacuri din medicina populară, iar
descrierea simptomatologiei era făcută cu termeni populari, ceea ce demonstrează
influența pe care o avea etnoiatria asupra medicinei culte. În plus, prin utilizarea
termenilor medicali populari, aceste lucrări de medicină erau accesibile unui număr
cât mai mare de cititori interesați de medicina din perioada respectivă.
În lucrarea Sănătatea în Dolj. Monografie sanitară16, apărută în anul 1910 și
realizată pe baza cercetărilor de etnografie, regăsim informații valoroase despre
repertoriul deosebit de bogat de obiceiuri, rituri și ceremonialuri practicate, deseori,
și astăzi. Este vorba despre obiceiurile calendaristice, care vizează sărbătorile din
cursul anului și obiceiuri din ciclul familial, legate de principalele evenimente din
viața omului. Obiceiurile, mijloace de afirmare a gândirii de tip simbolic, nu
privesc viața fiecărui individ ca singularitate, ci ele se referă la participarea
comunității la toate momentele importante din viața lui.
Informațiile rezultate în urma cercetărilor de teren sunt inedite și au fost
structurate destul de reușit în conținutul acestui dicționar explicativ medical-empiric
astfel încât au contribuit la soluționarea unui spectru de probleme importante.
Lucrarea este remarcabilă prin abordarea problematicii medicinii populare în tradiția
locuitorilor din județul Dolj, incluzând lecuitorul tradițional și variatele sale practici,
bolile cunoscute şi procedeele empirice de tratare a lor. Charles Laugier a acordat o
importanță deosebită formelor culturale bazate pe magie care reprezintă un domeniu
important al medicinii populare. Descântecul este un ritual magic executat de către
performer în scopul ameliorării suferințelor sau a vindecării unor boli și presupune
formule orale alcătuite dintr-un anumit număr de versuri, gesturi, mimică și, nu în
ultimul rând, recuzită. Repertoriile de descântece publicate, a căror valoarea terapeutică
reală o acceptă, demonstrează în localitățile cercetate o tradiție bogată a speciei.
În cea de-a doua parte a lucrării, Charles Laugier, ne prezintă monografic, în
ordine alfabetică, comunele din județul Dolj, din anul 1910.
Date valoroase pentru cunoașterea etnoiatriei întâlnim și în lucrarea
Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei, apărută în anul 1925. Charles
Laugier a îmbinat cercetarea medico-sanitară cu elemente de medicină empirică și
magică. Autorul a pus în valoare metodele oferite de medicina populară pentru
lecuirea oamenilor și menținerea sănătății lor: terapeutica corpologică, tratamentul
prin opoterapie și descântecele. De asemenea, avea în vedere bioenergia, sugestia,
autosugestia. Registrul de termeni științifici ai bolilor şi denumirea lor populară,
16
Charles Laugier, Sănătatea în Dolj. Monografie sanitară, Craiova, 1910.
prezentat în ordine alfabetică, este o contribuţie la identificarea terminologiei

medicale din aceasta regiune a ţării.
Pentru lucrarea Contribuțiuni la etnografia medicală din Oltenia a fost
premiat în 1927 de către Academia Română cu premiul Botez, premiu pe care nu l-a
încasat, dorind să rămână la Academie și să sporească fondul pentru premiul din
anul următor.
Alături de cele expuse mai sus, pe parcursul scurtei sale cariere medicale, de
numai trei decenii, doctorul Charles Laugier s-a implicat și a contribuit, pe lângă
oferirea actului medical bolnavilor și la înființarea de dispensare în localitățile în
care acestea lipseau, construirea unor spitale noi, precum cel din Strehaia, extinderea,
modernizarea și dotarea cu aparatură și inventarul necesar al altor spitale. Amintim,
în acest sens, modernizarea Spitalului de contagioși din Craiova și reorganizarea
„în acord cu cerințele și posibilitățile timpului” a Spitalului Filantropia, din același
oraș, cu următoarele secții: interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie,
radiologie și dermatologie17. Totodată, înființează o Școală de Agenți Sanitari
(1 oct. 1908) pentru care întocmește un regulament de funcționare și o programă
analitică. În același timp, publică și cartea Călăuza sanitarului, în două volume.
Nu putem încheia expunera noastră despre activitatea medicală a protagonistului
nostru fără a aminti participarea sa, ca medic militar, la campania din Bulgaria, în
timpul celui de-al doilea război balcanic (30 iunie – 31 iulie 1913), unde a avut de
înfruntat un inamic deosebit de periculos, holera, maladie care a afectat foarte grav
armata română18. În aceeași calitate, acționează și în timpul Primului Război Mondial,
la luptele din Ardeal, la evacuarea răniților de pe front. În perioada retragerii în
Moldova, în 1917, îl găsim implicat în organizarea spitalului de exantematici de la
Socola19.
În efortul nostru de a readuce în memoria contemporanilor figura ilustrului
erudit doctor Laugier, ne-am propus să oferim cititorului avizat, dar și celui mai
puțin familiarizat cu imaginea și activitatea științifică a medicului, contribuția sa la
dezvoltarea cultural-științifică a Craiovei, în perioada începutului de secol XX. Din
documentele vremii, precum și din informațiile oferite de către cei care s-au aplecat
asupra studiului personalitații și a faptelor acestuia, precum doctorii Alexandru
Olaru și Mihail Cănciulescu, profesorul C.D. Fortunescu, scriitorul Nicolae
Popescu, Adrian Michiduță, reiese faptul că acesta a fost înzestrat cu „vocația
ctitoriei”. Așadar, rolul pe care l-a jucat în dezvoltarea culturală a Craiovei este de
prim ordin, acesta numărându-se printre fondatorii mai multor societăți medicale,
culturale și economice precum: „Cercul Medico-Farmaceutic” (1902),, „Prietenii
Științei” (1915), „Universitatea Liberă” (înființată în 1922), Societatea cooperativă
17
Adrian Michiduță, Charles Laugier medic și etnograf, Craiova, Editura Aius, 2013, p. 15.
18
Monitorul Oficial al României, nr. 33/15 (28) mai 1913, p. 1432. La 1 februarie 1900 a fost
numit medic – căpitan, iar la 10 mai 1913 a fost înaintat la gradul de medic maior în rezervă. (în
continuare se va cita: M.O.)
19
S.J.A.N. Dolj, Fond Studii, articole, monografii, dosar nr. 84, f. 35.
de credit și economie, precum și de întreprinderi comerciale, cooperative cu

caracter sanitar „Sănătatea Doljului” (1915), constituirea Băncii „Creditul Agricol
și Comercial” S.A. (1923) și a Băncii „Creditul craiovean”(1926).
Cercul Medico-Farmaceutic a fost înființat în Bănie, în anul 1902, la inițiativa
doctorilor Laugier și Dumitru Vernescu, printre membrii fondatori numărându-se și
medicii G. Mileticiu și I. Augustin. Aceasta era o societate locală cu activitate
științifică, la care au contribuit medici și farmaciști din întreaga Oltenie,
observațiile și dezbaterile fiind publicate „in extenso” sau sub formă de rezumat în
revista „Spitalul”, iar, ulterior, în Buletinul cercului, ceea ce a creat premisele
apariției revistei „Mișcarea medicală”20. Cu o scurtă întrerupere în timpul Primului
Război Mondial, Cercul și-a desfășurat activitatea până în anul 1948, fiind una
dintre cele mai active societăți.
Nucleul inițiatorilor Societății „Prietenii Științei” – filiala Craiova a fost
reprezentat de: Charles Laugier, G. Țițeica, C.D. Fortunescu și V. Anestin21.
Scopul societății era acela de a uni „toate persoanele care doresc răspândirea
cunoștințelor teoretice și practice ale tuturor științelor”22. Potrivit statutului
societății, „orice persoană doritoare de cultură” putea deveni membru al societății.
Momentul înființării filialei din Craiova este descris ca unul de „sărbătoare
pentru craioveni”, ocazie cu care au audiat „cuvintele președintelui activ, dl. Prof.
Gheorghe Țițeica, ale iluștrilor săi colaboratori, reputatul V. Anestin, dr. Stănculescu,
I. Jianu ș.a., cuvinte de îndemn la muncă și de profeție pentru reușită”23. La
29 ianuarie 1915, în cancelaria Liceului „Carol I” s-au întrunit principalele personalități
culturale ale urbei pentru a alege comitetul filialei Craiova al Societății „Prietenii
Științei”. Charles Laugier a fost ales președinte activ, funcție pe care o va deține
până la finalul vieții (1 februarie 1915–15 august 1930). Activitatea Societății
„Prietenii Științei” Craiova s-a desfășurat pe o perioada de trei decenii, cu o
întrerupere în perioada Primului Război Mondial (1916–ianuarie 1919). Au fost
abordate teme medicale și subiecte din toate domeniile: istorie, economie,
literatură, sociologie etc. La tribuna Societății s-au perindat, de-a lungul timpului,
mari oameni de știință: istorici, economiști, literați, sociologi, oameni de stat etc.
Pentru exemplificare, vom menționa doar câteva dintre aceste mari personalități
reprezentative ale științei și culturii românești: Nicolae Iorga, C.D. Fortunescu,
Ștefan Ciuceanu, C.M. Ciocazan, G.I. Bușilă etc. Despre Nicolae Iorga putem
afirma că era un mare prieten al erudiților Craiovei şi era tratat pe măsură de
intelectualitatea şi administraţia oraşului.
Obiectivele Societății, în domeniul medical, sunt sintetizate astfel de către dr.
Alexandru Olaru: „1) Societatea Prietenii Științei din Craiova a desfășurat o
20
Alexandru Olaru, Privire sintetică asupra vieții și operei doctorului Charles Laugier, în
„Retrospectivele medicale. Studii, note și documente”, extras, București, Editura Medicală, 1985, p. 465.
21
Petre Sergescu, Contribuții oltene la desvoltarea științei în România în „Oltenia”, Craiova,
1943, pp. 138–139.
22
Dem. D. Stoenescu, Din istoricul Societății „Prietenii Științei” – Craiova în „Arhivele
Olteniei”, 1, nr. 2–3, 1922, p. 191.
23
Ibidem, p. 192.
activitate culturală generală pe o perioadă de aproape trei decenii (1915–1943).

Problmele de culturalizare medico-sanitare s-au aflat în centrul atenției un sfert de
veac (1915–1939). Propaganda sanitară făcea parte integrantă dintr-un context
cultural unitar, problemele medicale și igienice fiind probleme social-culturale,
urmându-se modificarea unor mentalități retrograde, generate de ignoranță, și
crearea unei concepții științifice despre lume și viață; 2) Metodologia formelor de
răspândire a cunoștințelor științifice a fost variată și adecvată, ca formă de
expunere și tematică, cerințelor și nivelului de cultură al auditorilor. Conferințe
simple, conferințe în cadrul șezătorilor culturale; 3) Tematica dezbătută a fost
variată și de interes general, de la problemele de orientare biologică la patologia
predominantă a timpului: tuberculoza, boli infecțioase și parazitare, sifilisul,
cancerul, patologia vârstelor, acordându-se toată atenția prevenirii îmbolnăvirilor și
prezentării ultimelor cuceriri științifice din domeniile abordate; 4) În fruntea
Societății «Prietenii Științei» din Craiova s-au aflat de la început medicii: inițiatori,
fondatori, cadre active în primele rânduri ale acestei acțiuni întâlnindu-se figura
luminoasă a doctorului Charles Laugier (1875–1930) al cărui entuziasm
mobilizator și realizator a contaminat toate personalitățile proeminente ale vieții
medicale oltenești, care i s-au alăturat în această nobilă acțiune de culturalizare;
5) Fiind vorba de o acțiune independentă a intelectualității craiovene, neaservită
nici unui interes politicianist, a fost posibilă dezbaterea în deplină libertate a
marilor probleme medico-sanitare legate de cele social-economice, păstrându-se
nealterată linia umanistă originară pe tot parcursul unei longevități remarcabile
pentru o societate culturală cu asemenea profil”24.
Contribuția dr. Laugier la conferințele Societății este una consistentă. A fost
cel care a ținut prima prelegere, la 8 februarie 1915, inaugurând astfel seria
conferințelor organizate în cadrul Societății, tema abordată fiind Boalele ce
însoțesc armatele: ciuma. A mai prezentat: Degeneratul mintal (1915); Holera
(1916); Originea popoarelor din Europa (1919); Originea vieții (1920); Hipnotism
și ocultism, Tuberculoza, tratamente noi (1921); Apărarea în contra tuberculozei,
O nouă teorie alimentară: vitaminele (1922); Viața și opera lui Pasteur (1923);
Contribuția medicinei la etnografie (1924 la Ateneul Român); Igiena Craiovei
(1925); Despre pericolul tuberculozei (1927); Vaccinarea antituberculoasă
(1928)25.
Referindu-se la prima etapă a activității și a existenței Societății, 1915-1916,
președintele Charles Laugier menționa, în anul 1924: „Preocuparea Filialei
«Prietenii Științei» a fost aceea de pregătire a sufletelor pentru marea încercare ce
cu toții simțeam că trebuie să vie, războiul întregirii naționale. Avem mândria și
credem, că munca noastră n-a fost zadarnică. Mulți vor fi fost cei ce și-au reamintit
24
Alexandru Olaru, Răspândirea cunoștințelor medicale la Societatea „Prietenii Științei” din
Craiova (1915–1939), în „Din tradițiile medicinei și ale educației sanitare” extras, București, Editura
Medicală, 1978, p. 440; Adrian Michiduță, op. cit., pp. 9–10.
25
S.J.A.N. Dolj, Fond Studii, articole, monografii, dosar nr. 84, ff. 19–33.
și au folosit în timpul războiului cele auzite la conferințele noastre, și mulți sunt cei
dintre noi care, conștienți de sacrificiul ce-l făceau, s-au dat istoviți pământului,
neavând, pentru a trece în întunericul de veci, altă candelă, decât văpaia idealului
ce necurmat purtau în inimile lor”26. Cu ocazia intrării în cel de-al zecelea an de
existență a Societății, a fost organizat un „Festival Beethoven”, desfășurat în
incinta Teatrului Național, ocazie de care a profitat președintele Charles Laugier,
pentru a sublinia calitatea acțiunilor întreprinse: „faptul că o societate culturală să
poată trăi nouă ani în Craiova e îmbucurător desigur, e unic și merită să fie relevat;
dar ceea ce este mai remarcabil nu e durata, cât calitatea acțiunilor inspirate de
societatea noastră”27. La 22 ianuarie 1919, la solicitarea președintelui Societății, a
fost modificat statutul, motivându-se extinderea sferei de activitate, ținându-se cont
de noile realități culturale, educative și de igienă socială.
Rolul cultural-științific definitoriu pe care l-a jucat în viața culturală națională
Filiala Craiova a Societății „Prietenii Științei” este întruchipat de Apelul redactat de
președintele Charles Laugier și publicat în 1920 prin care se solicita înființarea
„Universității Libere”, motivându-se: „Nicăieri ca în Oltenia nu se găsește popor
atât de apt, atât de înzestrat de la natură, pentru a-și asimila noțiunile și progresele
artelor și științelor. Dacă arta și știința, dacă civilizația, deci ar pătrunde în orașele
și satele noastre oltenești, olteanul, prin însușirile sale alese ar fi fără îndoială
primul român din România Mare. Este doar o datorie patriotică – spunea președintele –,
este o chestiune de ambiție ca noi Oltenii, și în această privință capitala, Craiova,
trebue să dea exemplu și să ia inițiativă, să ne unim, să ne încordăm puterile pentru
a face din Craiova nu numai un centru de negustori și de rentieri, dar un centru
industrial și cultural, un centru creator de viață, a cărui lumină să iradieze nu numai
în cuprinsul banatului oltenesc, dar în întreaga „Românie Mare”28. Un mare susținător
al înființării unei universități la Craiova a fost și prof. Nicolae Iorga, acesta
oferindu-și sprijinul și indicând, totodată, și mijloacele necesare constituirii acesteia.
„Universitatea Liberă” a fost constituită la 6 aprilie 1922 și și-a început activitatea
la 1 mai, în cadrul Liceului „Carol I”, sub denumirea Universitatea Liberă „Prietenii
Științei”. Scopul său era de a „răspândi cultura generală și de specialitate printre
cei dornici de instrucțiune, dar care n-au avut și n-au posibilitatea de a și-o
completa la școalele oficiale. Învățământul acestei Universități va fi de preferință
de ordin practic și în legătură cu problemele actuale ale vieții noastre politice, sociale și
economice, completând astfel cunoștințele și însușirile potrivit realităților de azi”29.
Revista „Arhivele Olteniei” a apărut în peisajul cultural românesc în anul 1922,
ca publicație trimestrială, sub conducerea dr. Charles Laugier, care în articolul
redacțional din cadrul primului număr menționa: „E câtva timp, ani aproape,
26
Otilia Gherghe, Societatea „Prietenii Științei” permanență culturală de prestigiu în viața
Olteniei (1915–1940), în „Oltenia: Studii și comunicări”, volumul XI, Arheologie și Istorie, Craiova,
1999, pp. 123–124.
27
Ibidem, p. 125.
28
„Arhivele Olteniei”, anul I, nr. 2–3, Craiova, 1922, pp. 256–257.
29
Ibidem, p. 258.
decând noi, câțiva, reuniți la Cercul Prietenilor Științei, din Craiova, ne trudim, ca
pe lângă cele ce am făcut până acum pentru răspândirea științelor, să scoatem și o
publicațiune periodică”30. Profilul revistei a fost gândit ca fiind unul enciclopedic și
el este făcut cunoscut încă din primul număr al revistei: „va nota toate mișcările de
actualitate și mai cu seamă va cerceta și publica materialul documentar pentru
trecutul Olteniei” redactorii fiind convinși de faptul că „Oltenia este leagănul tuturor
mișcărilor mari ale neamului”31. Motivul pentru care se editează această revistă
este prezentat de fondator „...ne dăm asemeni seama că în întreaga Oltenie se
găsește atâta material documentar pentru trecutul nostru” iar necercetarea acestuia
„ar fi fost o neiertată greșeală” și că nu poate fi indiferent văzând „cu mâhnire
ruinându-se, prăvălindu-se și prăfuindu-se tot ce forma caracterul sau mai bine
caracteristica oltenească”32. Dr. Laugier ne informează că ideea editării unei astfel
de reviste era una mai veche dar că „ezitarea...era una firească” având în vedere că
nici unul dintre reprezentanții Societății „Prietenii Științei” nu avusese curajul să-și
asume „inițiativa și răspunderea” unei astfel de publicații din cauza dificultăților
materiale „cât și moral și intelectual” cu care se confruntau publicațiile, în general,
dar mai ales cele științifice în vremea respectivă. Ion Bianu aprecia Revista „Arhivele
Olteniei” ca fiind „o comoară neprețuiță” pentru istoricii prezenți și viitori.
Valoarea revistei vine și de la colaborarea cu mari intelectuali români, oameni de
știință și cultură, precum: N. Iorga, Ion Bianu, A. Sacerdoțeanu, N.A. Constantinescu,
Ion Conea, S. Mehedinți, G. Bogdan-Duică, Iorgu Iordan, Ștefan Pașca, Tache Papahagi,
Ion Mușlea, George Valsun, V. Mihăilescu, Al. Borza, Raul L. Călinescu, dr. O. Marcu
dar și intelectuali precum: Ch. Laugier, C.D. Fortunescu, C.S. Nicolaescu-Plopșor,
I. Dongorozzi, M.D. Ioanid, Paul Constant, Elena Farago, Șt. Ciuceanu, Nicolae al
Lupului (Popescu), G. Gerota, T.G. Bulat ș.a.
În paginile revistei, Ch. Laugier a publicat o parte din articolele și notele sale,
abordând diferite teme științifice și culturale33. A condus revista în calitate de
director în primul an, apoi împreună cu C.D. Fortunescu în codirectorat și, din
1926, rămâne doar cu titlul de fondator, Fortunescu fiind director până în anul
încetării apariției.
Referindu-se la această revistă, doctorul Ygrec aprecia: „Opera lui admirabilă
„Archivele Olteniei” este ilustrația vie a energiei în direcția culturală ce o poate
desvolta un om superior în orice mediu s-ar afla”34.
30
Charles Laugier, Cuvânt înainte, în „Arhivele Olteniei”, anul I, nr. 1, Craiova, 1922, p. 1.
31
Ibidem, p. 3; Tudor Nedelcea, Contribuția Revistei „Arhivele Olteniei” la păstrarea și valorificarea
materialului documentar, în „Oltenia. Studii și comunicări Istorie-Etnografie”, vol. 4, Craiova, 1982, p. 137.
32
Charles Laugier, Primul cuvânt, în loc. cit, pp. 1–2.
33
Idem, Minunea de la Olănești, văzută din Craiova în „Arhivele Olteniei”, an. I, nr. 2–3,
1922, pp. 125–149; Idem, Băile Mehadia, în „Arhivele Olteniei”, an. I, nr. 4–5, 1922, pp. 305–320;
Idem, Amintiri despre N. Burlănescu-Alin, în „Arhivele Olteniei”, anul II, nr. 6, Craiova, 1923,
pp. 109–119; Idem, Pelagra în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, anul II, nr. 10, Craiova, 1923,
pp. 429–443; Idem, Igiena Craiovei: evoluția tuberculozei, în „Arhivele Olteniei”, anul V, nr. 28,
Craiova, 1926, pp. 401–411.
34
După moartea fondatorului său, revista a rămas consecventă programului său,

continuând să publice cercetări cu privire la trecutul Olteniei, cât și informații
referitoare la manifestările culturale ale prezentului: „Înseamnă însă aceasta că ne
vom limita numai la publicațiile referitoare exclusiv la Oltenia? – scria în Primul
cuvânt Ch. Laugier. Desigur că nu; suntem o părticică dintr-un tot, o regiune dintr-o
țară, și tot ce atinge țara, toate progresele științei, toate mișcările și manifestările
sociale ne ating și pe noi; regionalism nu înseamnă exclusivism”35.
Pentru a întregi tabloul funcțiilor deținute, vom menționa că Charles Laugier
a mai fost membru al Societății geografice române, ales pe baza lucrării cu titlul:
„Noțiuni asupra geografiei medicale a României” (Craiova, 1903, 113 p)36; președinte
al „Tiparului Prietenii Științei”, înființat la 2 martie 192637; membru al Consiliului
de administrație și scrutator al Institutului de Arte Grafice „Samitca” S.A. Craiova
(ales la 29 septembrie 1915)38; membru al comitetului de redacție al Revistei Societății
„Reuniunea profesorilor români” din Craiova. Organ literar și sciințific39; președinte al
Societății cooperative de credit și economie, precum și de întreprinderi comerciale,
cooperative cu caracter sanitar „Sănătatea Doljului” (înființată la 15 decembrie
1915)40; membru al Ateneului Român (1923), ocazie cu care, un an mai târziu, la
27 mai, a ținut un discurs de recepție despre „Contribuția medicinei în Etnografie”.
Cu ocazia înregistrării morții medicului, se declara că „Ateneul Român a pierdut un
colaborator prețios în ținuturile oltene, care avea toate însușirile și toate
posibilitățile de a servi atât scopurile instituțiunii noastre cât și interesele culturei
generale românești”41.
A ocupat, de asemenea, funcția de președinte al „Societății ocrotirea orfanilor
de război”, regiunea III Craiova42. După decesul său (1930), ca un pios omagiu,
Comitetul acestei Societății a decis ca Orfelinatul „Regina Maria” din Craiova să se
numească pe viitor „Orfelinatul Charles Laugier”, iar în sala principală a orfelinatului
să fie amplasată o placă de marmură pe care să se graveze numele și perioada în
care acesta a deținut funcția de președinte43. În calitate de președinte (primul) al
filialei locale a Societății pentru profilaxia tuberculozei, a ridicat Sanatoriul de la
Leamna, a cerut vaccinarea noilor născuți cu vaccinul B.C.G., a transformat
spitalul de la Cărbunești în spital de tuberculoși, a dispus închiderea sanatoriului de
la Olănești al dr. Puțureanu. Începând cu 19 decembrie 1930, sanatoriul de
35
Ștefan Ștefănescu (coord.), Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 442.
36
M.O., nr. 248/5 februarie 1905, p. 9286.
37
Idem, nr. 77/2 aprilie 1926, p. 5017.
38
Idem, nr. 197/1 (14) dec. 1915, p. 8254.
39
Publicațiunile periodice românești (ziare, gazete, reviste), tom I Catalog alfabetic 1820–
1906. Descriere bibliografică Nerva Hodoș, Al. Sadi Ionescu și o introducere de Ioan Bianu,
București, 1913, p. 594. Revista a apărut în 1900 și era o apariție lunară.
40
M.O., nr. 211/20 decembrie 1910 (2 ian. 1911), p. 8544.
41
Anuarul Ateneului Român pe 1930, București, 1931, fără pagină.
42
M.O., nr. 72/29 martie 1930, p. 4371.
43
tuberculoși de la Leamna a primit numele de „Sanatoriul de tuberculoși Dr. Charles

Laugier”44. Spitalul a fost construit din temelii, în perioada 1922–1927, pe un teren
pus la dispoziție de doamna Maria Pop, și avea ca scop izolarea si tratarea
bolnavilor cu tuberculoză pulmonară din aceasta zonă a Olteniei.
Printre ideile lăudabile pe care le-a avut trebuie să menționăm: ridicarea unor
busturi în amintirea poetului Traian Demetrescu și a dr-lui I. Augustin (în 1927 în
curtea Spitalului Filantropia); construirea unui Palat Cultural în Craiova pentru care
oferă în 1925 suma de 3.000 de lei45; înființarea Sindicatului Viticol Dolj care
aduna în jurul său pe micii podgoreni de pe dealurile din jurul Craiovei.
Personalitatea pluridimensională a doctorului Charles Laugier este foarte bine
reliefată în următoarea descriere: „Nu numai domeniul higienii și al medicinei îl
exploata competent ci toate domeniile activității omenești. Alături de istoric, dr.
Laugier era istoric profund cunoscător, alături de literat, era literat desăvârșit, în
fizică, în chimie, tăia dungi luminoase cu inteligența sa și vastele-i cunoștințe, ca
ori și ce specialist. Tot astfel în politică și în problemele sociale, nu numai că putea
să facă față împrejurărilor, dar știa să dea directive nouă, ca cel mai competent
legiuitor”46.
Pentru merite deosebite, în calitate de medic primar al județului Dolj, dr-ul
Laugier a fost decorat de regele Carol I, la data de 2 noiembrie 1913, cu Ordinul
Steaua României, în grad de ofițer47. Aceeași medalie i-a fost conferită și de către
regele Ferdinand I, la 16 nov. 192248. O lună mai târziu, îi era acordat și Ordinul
Coroana României în grad de comandor49. De asemenea, a fost premiat cu distincția
„Legiunea de onoare”, Medalia Jubiliară Carol I, Crucea Meritul Sanitar, toate
aceste medalii împodobind pieptul său în ziua înmormântării, piept „în care bătuse
o inimă de adevărat român” declara Gr. Bran (cunoscută fiind originea sa franceză)50.
Ministrul Vasile Rădulescu afirma, cu ocazia înmormântării acestuia:
„Generațiile viitoare îl vor găsi pretutindeni, în fiecare colț al acestei provincii,
pentru că uriașa sa activitate a trecut de mult dincolo de granițele medicinei în
domeniul larg al sociologiei legându-și de-apururi viața sa scurtă și trecătoare de
viața vecinică a acestui oraș și a acestei provincii”51.
Conjugâd informațiile existente, vedem cât de variate erau domeniile în care
a activat dr-ul Laugier, activitatea sa influențând, evident, viața culturală și
medicală a orașului Craiova. În această deosebită operă nu a lucrat singur, ci a
beneficiat de ajutorul intelectualilor adunați în jurul său, mare parte dintre aceștia
fiindu-i colegi și prieteni încă din timpul liceului.
44
Ibidem, f. 57.
45
Ibidem, f. 66.
46
Ibidem, f. 55.
47
M.O., nr. 195/30 noiembrie (13 decembrie) 1913, p. 8658.
48
Idem, nr. 188/18 nov. 1922, p. 8789.
49
Idem, nr. 204/17 dec. 1922, p. 9666.
50
51
Ibidem, f. 54.
Bibliografie
Anuarul Ateneului Român pe 1930, București, 1931.

„Arhivele Olteniei”, serie veche, an IX, nr. 51–52/1930.
Cănciulescu, M., Doctorul Charles Laugier, folclorist și educator sanitar, în „Chipuri și
momente din istoria educației sanitare”, extras, București, Editura Sanitară, 1964.
Gherghe, Otilia, Societatea „Prietenii Științei” permanență culturală de prestigiu în viața
Olteniei (1915–1940), în „Oltenia: Studii și comunicări”, volumul XI, Arheologie și
Istorie, Craiova, 1999.
Ispas, Sabina, Cultură orală și informație transculturală, București, Editura Academiei
Române, 2003.
Laugier, Charles, Sănătatea în Dolj. Monografie sanitară, Craiova, 1910.
Laugier, Charles, Terapeutica empirică la noi și aiurea, în „Arhivele Olteniei”, anul I,
nr. 1, Craiova, 1922.
Laugier, Charles, Primul cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, anul I, nr. 1, Craiova, 1922.
Laugier, Charles, Minunea de la Olănești, văzută din Craiova, în „Arhivele Olteniei”, an. I,
nr. 2–3, 1922.
Laugier, Charles, Băile Mehadia, în „Arhivele Olteniei”, an. I, nr. 4–5, 1922.
Laugier, Charles, Amintiri despre N. Burlănescu-Alin, în „Arhivele Olteniei”, anul II, nr. 6,
Craiova, 1923.
Laugier, Charles, Pelagra în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, anul II, nr. 10, Craiova, 1923.
Laugier, Charles, Contribuţiuni la etnografia medicală a Olteniei, Craiova, 1925.
Laugier, Charles, Igiena Craiovei: evoluția tuberculozei în „Arhivele Olteniei”, anul V,
nr. 28, Craiova, 1926.
Michiduță, Adrian, Charles Laugier medic și etnograf, Craiova, Editura Aius, 2013.
„Monitorul Oficial al României” numerele: 248/5 februarie 1905; 211/20 decembrie 1910
(2 ian. 1911); 197/1 (14) dec. 1915; 33/15 (28) mai 1913; 195/30 noiembrie
(13 decembrie) 1913; 188/18 nov. 1922; 204/17 dec. 1922; 203 /11 decembrie 1923;
43/24 februarie 1925; 45/26 februarie 1925; 77/2 aprilie 1926; 281/16 decembrie
1926; 72/29 martie 1930.
Nedelcea, Tudor, Contribuția Revistei „Arhivele Olteniei” la păstrarea și valorificarea
materialului documentar, în „Oltenia. Studii și comunicări Istorie-Etnografie” vol. 4,
Craiova, 1982.
Olaru, Alexandru, Răspândirea cunoștințelor medicale la Societatea „Prietenii Științei”
din Craiova (1915–1939), în „Din tradițiile medicinei și ale educației sanitare”
extras, București, Editura Medicală, 1978.
Olaru, Alexandru, Privire sintetică asupra vieții și operei doctorului Charles Laugier, în
„Retrospectivele medicale. Studii, note și documente”, extras, București, Editura
Medicală, 1985.
Petcu, Marian (coord.), Istoria jurnalismului în România în date, enciclopedie cronologică,
București, Editura Polirom, 2012.
Pop, Mihai, Problemele și perspectivele folcloristicii noastre, în „R.E.F. ”, anul I, nr. 1–2,
1956.
Publicațiunile periodice românești (ziare, gazete, reviste), tom I Catalog alfabetic 1820–
1906. Descriere bibliografică Nerva Hodoș, Al. Sadi Ionescu și o introducere de Ioan
Bianu, București, 1913.
Sergescu, Petre, Contribuții oltene la desvoltarea științei în România, în „Oltenia”,

Craiova, 1943.
Serviciul Județean al Aarhivelor Naționale, Dolj, Fond Studii, articole, monografii, dosar
nr. 84.
Serviciul Județean al Aarhivelor Naționale, Dolj, Fond M. Cănciulescu, pachetul XXVIII,
dosar nr. 12.
Stoenescu, Dem. D., Din istoricul Societății „Prietenii Științei” – Craiova, în „Arhivele
Olteniei”, 1, nr. 2–3, 1922.
Ștefănescu, Ștefan (coord.), Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1978.
C.D. FORTUNESCU, PERSONALITATE MARCANTĂ
A VIEȚII CULTURALE DIN OLTENIA
ILEANA CIOAREC, LAURA-ANTOANETA SAVA
Abstract: C.D. Fortunescu was born on the 28 th of October 1874, in Craiova.

He graduated from Carol I High-School from Craiova and the Faculty of
Letters and Philosophy of the University of Bucharest. After graduation, he
returned to Craiova, where he worked as a French teacher at Carol I High-
School and the Military High-School. In 1931 he held the position of general
secretary within the Ministry of Public Instruction. In Craiova, he founded
several cultural magazines: Gazeta școalei, Lumina satelor, Năzuința. The most
outstanding accomplishments of C.D. Fortunescu remain the founding of Prietenii
Științei – Friends of Science Society and Arhivele Olteniei magazine.
Key words: C.D. Fortunescu, personality, teacher, magazine editor, Arhivele Olteniei.
Constantin D. Fortunescu s-a născut la 28 octombrie 1874, la Craiova. În

legătură cu numele părinților, există încă numeroase controverse. În certificatul de
naștere emis la 28 octombrie 1874 se menționează că era fiul Anicăi Gheorghe
Dobrescu, în vârstă de 28 de ani, servitoare, domiciliată în Craiova, strada Bucovăţ,
nr. 283, mahalaua Dorobănţia1. La 1 septembrie 1879, Dimitrie S. Fortunescu și
Johanna-Iosefina s-au adresat Tribunalului județului Dolj cerând rectificarea
certificatului de naștere al lui Nicolae Fortunescu, pe motiv că acesta conținea
unele date inexacte. Cei doi menționau că, Constantin Zătreanu, cel care îndeplinea
funcția de ofițer al stării civile, în anul 1874, trecuse greșit la numele mamei pe
Anica Gheorghe Dobrescu și nu pe Iohanna-Iosefina, așa cum era în realitate2. În
ambele certificate de naștere a fost înregistrat cu numele de Nicolae. Mai târziu,

Cercetător științific III dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”,
Craiova; e-mail: ileanacioarec@yahoo.com

Cercetător științific III dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”,
Craiova; e-mail savaantoaneta@yahoo.com
1
ANSJ Dolj, Colecția Registrelor de Stare Civilă. Registru pentru născuți pe anul 1874,
comuna Craiova, 1874, f. 81v.; Ioan Anastasia, C.D. Fortunescu – un spirit polivalent. Studiu
monografic, Craiova, Editura Aius, 2007, p. 15.
2
comuna Craiova, 1879, f. 56v–57.

172 Ileana Cioarec, Laura-Antoaneta Sava
după anul 1881, a primit şi numele de Constantin pentru a nu fi confundat cu

celălalt frate al său Nicolae3.
Acest paralelism al numelor a fost folosit şi speculat în mod scandalos pe tot
parcursul vieţii lui C.D. Fortunescu, prin numeroase articole în presa vremii. Astfel,
organul independent de presă „Depeşa” a declanşat un act puternic împotriva
profesorului craiovean. La sfârşitul anului 1935, un anume Brenner4, reprezentant
al acestei publicații, a adresat o petiţie Parchetului Dolj, cerând să fie verificată
substituirea de nume a lui C.D. Fortunescu5. În perioada 1 ianuarie 1936–15 mai 1937,
profesorului craiovean i-a fost intentat proces, fiind acuzat de substituire de nume,
fals în acte publice şi drepturi câştigate ilicit pe baza actelor de stare civilă6. Din lipsă
de probe, Tribunalul Dolj a clasat dosarul. De fals de identitate nu a fost acuzat numai
C.D. Fortunescu ci și soția acestuia, Ana Reutter. Despre aceasta, reprezentanți ai
aceluiași ziar susțineau că este „spioană jidoafcă, intrată în țară fără pașaport”7.
Fig. 1. Portretul lui C.D. Fortunescu de Eustațiu Stoenescu

(apud Florea Firan, Presa craioveană 1838–2007, Craiova,
Fundația –Editura Scrisul Românesc, 2007, p. 140).
3
Ioan Anastasia, op. cit., pp. 15–16.
4
Despre acest Brenner, C.D. Fortunescu menționa, în scrisoarea din 4 aprilie 1937, trimisă lui
Nicolae Iorga, că fusese condamnat de două ori de Parchetul General din Galați pentru furt și
calomnie (ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 133/1937, f. 1).
5
Ioan Anastasia, op. cit., p. 16.
6
Ibidem.
7
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 133/1937, f. 1.
C.D. Fortunescu, personalitate marcantă a vieții culturale din Oltenia 173
C.D. Fortunescu şi-a început, în anul 1881, studiile la Şcoala primară de

băieţi nr. 2 Regele Ioaniţiu, avându-i ca dascăli pe Ion Murgăşianu, M. Marinescu,
I.D. Şerbănescu, Th. Sănislăvescu, D. Gerotă şi I.V. Pârvulescu8. Cursurile gimnaziale
şi liceale le-a urmat la Liceul Carol I din Craiova, în perioada 1885–1893.
Atmosfera impresionantă din prima zi de şcoală l-a marcat profund, așa cum însuși
avea să mărturisească mai târziu: „Cu tata, dar, de mână, am intrat în grădina în
mijlocul căreia, îmbrăcat în odăjdii la fel cu stofa de pe masa din faţă-i, un popă
făcea feştanie. Lângă el, profesorul Bombăcilă, cel care îndeplinea funcţiunile de
director, în lisa celebrului Fontantini. Ceva mai încolo, făceau ocolul mesei ceilalţi
profesori, mai toţi, şi elevii câteva sute. M-a impresionat că printre elevi erau vreo
câţiva bărbaţi în toată firea, tineri cu mustăţi mijind, copilandri mulţi şi destui copii
de zece ani ca mine. Tata m-a prezentat lui Bombăcilă, zicând: Uite ăsta e
primogenitul meu, ţi-l dau în primire! Apoi s-a dus, iar eu am luat loc printre copii
cei de potriva mea. Şi după ce ne-au stropit cu aghiasmă, ne-au zis să mergem
fiecare la casele noastre. Cei vechi, foarte liniştiţi, au pornit unde ştiau că le este
dat. Cei noi au dat busna în coridor, până ce pedelul ne-a îndreptat spre sala clasei
întâi. O odaie încăpătoare, cu păreţii spoiţi în var, şi plină de nişte bănci lungi şi
grele, înegrite de vreme. În faţă-le ca de strajă se ridica o catedră cât un munte de
stejar, şi care ca să te sui trebuia să calci trei trepte ce săltau ca şi clapele unui
clavir”9. Viaţa de elev nu a fost una tocmai uşoară. A fost nevoit să repete clasa a
V-a liceală din cauza corigenţelor de la limbă română, limbă latină, limbră elenă şi
matematică10.
În anul 1893 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Ştiinţe a Universităţii din
Bucureşti pe care a absolvit-o, aşa cum rezultă din diploma de licență nr. 3793, în
anul 189711. A avut ca profesori nume mari ale culturii româneşti precum: Titu
Maiorescu, B.P. Haşdeu, G.L. Frollo, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Grigore
Tocilescum Dimitrie Onciu, V.A. Urechia, D. Evolceanu, Constantin Rădulescu-
Motru, Ovidiu Densuşianu, Constantin Erbiceanu, Alexandru Odobescu12. Şi-a redactat
lucrarea de licenţă, Originile şi începuturile tragediei eline, sub îndrumarea
cunoscutului istoric şi teolog român, viitorul membru al Academiei Române,
Constantin Erbiceanu13, primind pentru aceasta distincția Cum laude14.
În anul 1908, în timp ce ministru al învăţământului era Spiru Haret,
C.D. Fortunescu a fost trimis bursier la Paris, pentru a se specializa în limba şi
literatura franceză. A rămas în capitala Franţei timp de opt luni15.
După absolvirea cursurilor Universităţii din Bucureşti, C.D. Fortunescu a fost
numit, în toamna lui 1897, profesor „cu titlul provizoriu” de limbă franceză la
8
9
Ibidem, p. 19.
10
Ibidem, p. 20.
11
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet I, dosar 3/1901, f. 1.
12
13
Ibidem, p. 20–21.
14
15
Ibidem, Pachet II, dosar 8/1920, f. 4v.; Ioan Anastasia, op. cit., p. 22.
Colegiul Naţional Carol I din Craiova16. Opt ani mai târziu, prin Decretul regal nr.
4081 din 10 decembrie, a primit titlul de profesor „definitiv” pentru disciplinele
limba română (principal) şi limba franceză (secundar)17. A predat la această
prestigioasă instituţie de învăţământ până în 1937, când a fost nevoit să se
pensioneze. În perioada în care şi-a desfăşurat activitatea didactică la Colegiul
Național Carol I a întreprins cu 24 de elevi o excursie în în Ungaria, Austria şi
Italia, vizitând oraşe precum: Budapesta, Fiume, Viena, Florenţa, Pisa, Milano,
Veneţia, Ancona, Napoli18.
C.D. Fortunescu a pus un accent deosebit pe crearea unei culturi generale
solide pentru elevii pe care îi pregătea. În acest sens, el a organizat numeroase
spectacole, concerte şi cercuri de limbi străine. În toamna anului 1902 a înființat un
cerc de lectură franceză prin care se urmărea „să se dezvolte în școli gustul citirii
sănătoase și alese, punându-se la îndemână cărți utile, instructive și atrăgătoare,
potrivit vârstei și cunoștințelor lor”19. Periodic, sub bagheta sa, se desfăşurau o
serie de conferinţe la care erau invitaţi să susţină comunicări nume mari ale vieţii
culturale oltene20. C.D. Fortunescu a pus un accent deosebit și pe crearea unor
relații cât mai strânse între profesori și elevi. La 24 martie 1902, el a înființat
societatea „Cooperațiunea școlară” care își propunea să realizeze „o mai mare
apropiere între elevi și profesori, pentru a facilita acestora din urmă îndeplinirea
misiunii de educatori și institutori ai celor dintâi”21.
O atenţie deosebită a acordat C.D. Fortunescu şi editării de manuale şcolare.
În anul 1903 a publicat Manualul de limbă franceză pentru clasa a IV-a secundară.
Fiecare lecţie cuprindea, aşa cum avea să menţioneze autorul său, „o bucată de
lectură”, „un dicţionar privind întregul conţinut al textului”, „câteva exerciţii de
gramatică” şi „exerciţiile pentru temele de acasă”. Textele din manual erau
diferenţiate „pentru fete” şi „pentru băieţi”22. În anii următori, a editat manualele
pentru clasele a II-a şi a III-a secundare, clasa a IV-a a şcolilor superioare normale
şi profesionale și clasa a V-a de liceu23, primind pentru acestea, în anii 1920 și
1921, premiul Academiei Române24.
16
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet I, dosar 14/1904, f. 1; Viorica Cernătescu,
Începutul studiului limbii franceze în cadrul licului „N. Bălcescu” din Craiova, în vol. Omagiu
Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova la cea de-a 160-a aniversare, Craiova, 1977, p. 406.
17
18
Ioan Anastasia, op. cit., p. 22; ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 13/
1914, f. 1.
19
Viorica Cernătescu, op. cit., p. 406.
20
21
Nicolae A. Andrei, Istoria învățământului din Craiova, vol. II 1864–1918, Craiova, Editura
Alma, 2005, p. 73.
22
Ioan Anastasia, op. cit., p. 24–25.
23
Ibidem, p. 24.
24
Nicolae Andrei, Constantin D. Fortunescu (1874–1965). Contribuții la cunoașterea istoriei
cărții și tiparului în Țările Române, în vol. Valori bibliofile din patrimoniul cultural național, nr. 15
(2008), pp. 11–16; Nicolae Băciuț, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, vol. I,
Alba iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 64.
În anii școlari 1920–1921 și 1934–1935 C.D. Fortunescu a predat și limba

română la Liceul Militar D. A. Sturdza din Craiova25.
C.D. Fortunescu, în perioada cât a activat ca profesor, a încercat să atragă
atenţia autorităţilor române, atât prin studiile pe care le-a publicat în numeroase
reviste din ţară cât şi prin prelegerile pe care le-a susţinut în cadrul conferinţelor
organizate în diverse regiuni ale ţării, asupra problemelor cu care se confrunta
învăţământul. În articolele din reviste precum „Şcoala Basarabiei”, „Cele trei Crişuri”,
„Anuarul Societăţii şcolare Gr. Alecsandrescu”, „Gazeta şcolară”, „Lumea universitară”
C.D. Fortunescu aducea în discuţiei problemele de metodică şi de organizare cu
care se confruntau cadrele didactice26.
În aprilie 1931, a fost numit secretar la Ministerul Instrucţiunii Publice. A
exercitat această funcţie doar câteva luni, deoarece în octombrie, acelaşi an,
datorită presiunilor politice la care a fost supus a fost nevoit să demisioneze27.
Constantin Argetoianu i-a cerut lui C.D. Fortunescu să retragă de la Parchetul
judeţului Dolj actele pe care le depusese şi în care îl acuza pe directorul Colegiului
Carol I, Nicolae Balaban, de deturnare de fonduri28. Refuzul lui C.D. Fortunescu,
de a renunța la proces, l-a determinat pe Constantin Argetoianu să se adreseze lui
Nicolae Iorga, prietenul și susținătorul profesorului craiovean. Spera, în acest fel,
că Fortunescu va renunța la proces. În ciuda tuturor insistențelor lui Nicolae Iorga,
profesorul craiovean nu și-a schimbat decizia29. Eșuarea încercării marelui istoric
de a-l convinge pe C.D. Fortunescu să retragă de la Parchet actele depuse, l-a
determinat pe Constantin Argetoianu să devină din ce în ce mai virulent. Într-o
ședință a Parlamentului, acesta l-a acuzat pe profesorul craiovean că în perioada în
care a fost secretar general la Ministerul Instrucțiunii Publice a folosit o parte din
veniturile ministerului în interes propriu30. O scrisoare care conținea aceleași
acuzații a fost trimisă de Constantin Argetoianu și regelui31.
C.D. Fortunescu a acţionat şi pentru înființarea unor reviste de cultură în
oraşul Craiova.
La 1 decembrie 1905, a editat revista literar-științifică „Craiovița”32, al cărei
scop era, potrivit fondatorului ei, dezvoltarea literaturii române. Deși a avut o
25
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 8/1920, f. 1–4v
26
27
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 29/1931, f. 1.
28
Nicolae Balaban era acuzat că în perioada în care fusese director la Liceul Carol I din
Craiova delapidase din bugetul instituției de învățământ craiovene suma de, 42.000 de lei. La acestea
se adăugau alte 3.500.000 de lei pe care fostul director le cheltuise ilegal. C.D. Fortunescu menționa
într-o scrisoare adresată regelui Carol al II-lea, în anul 1937, că Nicolae Balaban se făcea vinovat și
de „numeroasele acte de sadică brutalitate față de școlari și viața a doi dintre aceștia” (ANSJ Dolj,
Fortunescu D. Constantin, Pachet II; dosar 134/1937, f. 2).
29
Ibidem, Pachet II, dosar 29/1931, f. 1.
30
31
Ibidem.
32
Florea Firan, Presa craioveană 1838–2007, Craiova, Fundația – Editura Scrisul Românesc,
2007, p. 53; Nerva Hodoș, Alexandru-Sadi Ionescu, Publicațiunile și periodice românești (ziare,
gazete, reviste). Descriere bibliografică, cu o introducere de Ion Bianu, tom. I Catalog alfabetic
1820–1906, București, 1913, p. 156.
scurtă existență (1 decembrie 1905–1 martie 1906), în paginile acestei publicații,

alături de poezie și proză, s-au regăsit numeroase traduceri ale operelor unor autori
străini precum Schiller, Jean Rameau și J.H. Rosny33.
În anul 1919, ajutat de Sm. Brădişteanu, I. Corâciu, Fl. Rădulescu, dar şi de
alţi învăţători craioveni, C.D. Fortunescu a înfiinţat revista „Gazeta şcoalei”.
Aceasta a apărut până în anul 1946. În paginile sale au fost incluse şi studii privind
reorganizarea învăţământului, crearea unei Confederaţii a Muncii Intelectuale,
codificarea legilor şi regulamentelor privitoare la învăţământ şi colaborarea
efectivă şi profitabilă pentru educaţie între şcoală şi familie34.
În anul următor, graţie eforturilor depuse de C.D. Fortunescu, a apărut o nouă
revistă, „Lumina satelor”, ce avea deviza „Prin lumină la cultură” şi „Prin adevăr la
dreptate”. Încă din primul număr (7 ianuarie 1920), fondatorul expunea adevăratul
scop al revistei: cultivarea spiritului naţional şi ridicarea culturală, prin şcoală, a
satului românesc: „Vrem ca Lumina satelor să-şi merite mai întâi numele, adică să
ajungă a împărţi cu dărnicie lumină din lumina ei în orice cămin ţărănesc. Pentru
aceasta, ea va căuta, va strânge de prin cărţi şi vă va spune câte lucruri de seamă se
petrec prin lumea largă şi ce născociri ale ştiinţei au mai ieşi la iveală; ca albina ce
culege mierea din fel de fel de flori, va alege din isvoade vechi şi din scrieri mai
noi povestiri şi versuri pe care să le citiţi cu plăcere şi cu folos, vă va da sfaturi şi
învăţături pentru îngrijirea sănătăţei şi a gospodăriilor dumneavoastră”35. Din
păcate, revista a avut o existenţă scurtă, în aprilie 1920, încetându-şi apariţia36.
La 2 aprilie 1922, Constantin D. Fortunescu a fondat la Craiova, împreună cu
Ion B. Georgescu, C. Gerota, George Murnu, Ion Dongorozi şi Elena Farago,
revista literară „Năzuinţa. Literatură. Științe. Arte”. Aceasta a avut o apariție lunară
și a fost tipărită în tipografia Editurii Samitca din Craiova37. În anul 1925 a fuzionat
cu revista „Suflet românesc”, primind denumirea de „Năzuința românească”38. Și-a
încetat apariția în mai 192939. De-a lungul celor șapte ani de existență, la această
publicație au colaborat Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Ion Pillat40.
La 6 martie 1931, datorită eforturilor susţinute ale lui C.D. Fortunescu şi
Constantin Moisil, a fost înființată, la Craiova, Direcţia regională a Arhivelor Statului
care avea ca obiectiv „luarea în depozit, pentru păstrare şi folosinţă a particularilor
şi a studioşilor istoriei naţionale, toate actele şi documentele păstrate în arhivele
prefecturilor, primăriilor, tribunalelor şi judecătoriilor din întreg cuprinsul celor
cinci judeţe oltene”41, care se ridicau la 500.000 de dosare și 20.000 de condici. În
33
Florea Firan, op. cit., pp. 53–54.
34
Ioan Anastasia, op. cit., pp. 44–45.
35
Ibidem, p. 46.
36
Ibidem, p. 45.
37
ANSJ Dolj, Studii. Articole. Monografii, dosar 47, f. 4; Florea Firan, op. cit., p. 122.
38
Ibidem, p. 124.
39
Ibidem, p. 122
40
Gheorghe Pârnuță, Nicolae Andrei, Istoria cărții, presei și tiparului din Oltenia, Craiova,
Editura Scrisul Românesc//Editura „Oltenia”, 1993, p. 359.
41
Mihaela Damean, Ramona Hogiu, Scurt istoric al Arhivelor Craiovene, în „Oltenia. Studii.
Documente. Culegeri”, seria a III-a, an X, 2006, p. 17.
funcţia de director, aşa cum rezultă şi din scrisoarea lui Constantin Moisil, din
14 martie, a fost numit C. D. Fortunescu: „Felicitările mele pentru succesul ce l-au
avut cu privire la înfiinţarea Direcţiei Arhivelor Statului din Craiova. Am fost pe la
minister şi am vorbit pentru aranjarea definitivă a chestiunii. Am făcut şi un raport
în scris şi am propus numirea aceluiaşi personal pe care îl propusesem şi înainte,
d-ta ca director”42. Noua instituţie avea să-şi înceapă activitatea la 15 martie „idele
lui Marte”. La direcția regională a Arhivelor urmau să-și mai desfășoare activitatea
C.S. Nicolăescu-Plopșor, în calitatea de subdirector, Ion Câncea, ca palograf, și
Ion Donat, ca impegat43.
O primă problemă cu care s-a confruntat C.D. Fortunescu a fost găsirea
fondurilor necesare în vederea amenajarării depozitelor de arhivă şi a biroului
directorial în cele două camere puse la dispoziţie de Prefectura Dolj. Prefectura
Dolj oferise Casa Băniei, din strada Matei Basarab nr. 2644.
Cu numeroase probleme avea să se confrunte Direcţia Arhivelor Statului şi în
anii următori. În anul 1932, C.D. Fortunescu s-a plâns chiar regelui Carol al II-lea,
susţinând că instituţia pe care o conducea nu mai putea achita salariile personalului
care îşi desfăşura activitatea aici, deoarece Nicolae Iorga, ministrul Instrucţiunii
Publice, nu prevăzuse în bugetul Ministerului suma de 150.000 de lei necesară
plăţii „a doi arhivari şi doi servitori”45. Nedorind să închidă Direcţia Arhivelor
Statului din Craiova, Fortunescu s-a văzut nevoit să apeleze la Primărie şi Prefectură,
solicitându-le acordarea unor subvenții pentru ca instituţia creată de numai doi ani
să-şi poată continua activitatea, pe motiv că „o zi măcar de aş fi închis Arhivele,
multe procese ar fi fost oprite din cursul lor, împricinaţii ar fi fost puşi pe drumuri
şi păgubiţi prin neputinţa de aş scoate la timp copii după actele aflate în depozitele
instituţiei şi care le erau absolut necesare”46. În anul 1932, s-a adresat Prefectului
judeţului Dolj, Constantin Potârcă, cerând „să subvenţioneze instituţia cu o cât mai
generoasă sumă”. A primit din Partea Prefecturii o subvenţie de 20.000 de lei,
plătibili în două tranşe. Întrucât suma primită nu acoperea toate cheltuielile,
C.D. Fortunescu a ales să plătească personalul instituţiei din propriul salariu47.
C.D. Fortunescu a întreprins acțiuni hotărâte împotriva intenției primăriei de
a închide arhivele craiovene recent înființate și de a demola Casa Băniei. Pentru ca
eforturile sale să aibă un rezultat pozitiv, profesorul craiovean a încercat să atragă
de partea sa numeroase personalități ale vremii. La 7 septembrie 1932 s-a adresat
42
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet III, dosare 669/1931, f.1; 670/1931, f. 1;
N.G. Dinculescu, Arhivele Statului din Oltenia, în „Revista Arhivelor”, an III, nr. 6–7, 1936–1937,
p. 101; Ion Sgaibă, Constantin D. Fortunescu – spirit polivalent, în „Oltenia. Studii. Documente.
Culegeri”, seria a III-a, an X, 2006, p. 61.
43
Corneliu Mihai Lungu, Arhivele Olteniei la 75 de ani, în „Oltenia. Studii. Documente.
Culegeri”, seria a III-a, an X, 2006, p. 8.
44
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet III, dosar 670/1931, f. 1.; Pachet III, dosar 669/
1931, f. 1.
45
Ion Sgaibă, op. cit., p. 62.
46
Ibidem, p. 63.
47
Mihaela Damean, Ramona Hogiu, op. cit., p. 18.
președintelui Consiliului Legislativ din București, cerându-i să intervină pe lângă

autoritățile statului pentru a împiedica cedarea de către Ministerul Instrucțiunii
Publice către Primăria din Craiova a terenului „cu imobilele sale din jurul bisericii
Sf. Dumitru” și Arhivelor Statului48. Primăria își exprimase intenția de a demola o
parte din clădirile aflate pe acest teren, pe motiv că era în stare de ruină, și de a
construi în locul lor un parc public. Printre imobilele care urmau să fie demolate se
număra și Casa Băniei49. Adrese similare au fost înaintate medicului Amza Jianu și
ministrului Instrucțiunii Publice. În acestea, directorul Arhivelor craiovene solicita
sprijin în încercarea sa de a salva clădirea veche a Băniei Craiovei50. Prin opoziția
sa activă și hotărâtă, C.D. Fortunescu a obținut modificarea articolului care
prevedea posibilitatea demolării Casei Băniei.
Starea clădirii Casei Băniei era destul de proastă, iar aceasta l-a determinat pe
profesorul Fortunescu să facă plângeri repetate la primăria orașului. Având funcția
de director (fiindcă Arhivele Statului erau adăpostite în edificiul Casei Băniei),
acesta a solicitat repararea acoperișului, căci documentele depozitate și clădirea
istorică erau amenințate cu distrugerea.
În ciuda tuturor acestor eforturi, C.D. Fortunescu a devenit victima
presiunilor politice exercitate de parlamentarii doljeni, fiind înlocuit, în ianuarie
1933, cu profesorul C.S. Nicolăescu-Plopşor51.
Perioada de directorat, de aproape doi ani (martie 1931–ianuarie 1933), la
Direcția Județeană a Arhivelor Naționale i-a adus lui C.D. Fortunescu numeroase
probleme în anii ce au urmat. După cum rezultă dintr-o scrisoare pe care profesorul
craiovean i-a trimis-o marelui istoric Nicolae Iorga, a fost acuzat de Brenner,
colaborator al ziarului „Depeșa”, că în perioada în care a deținut funcția de director
al Direcției Județene a Arhivelor Statului ar fi prejudiciat instituția cu suma de
138.476 de lei52.
C.D. Fortunescu a militat, alături de alți oameni de cultură craioveni, și
pentru înființarea unei instituții de învățământ superior la Craiova.
În martie 1923, a publicat în paginile revistei „Arhivele Olteniei” un studiu
intitulat A 5-a universitate națională. După ce îşi punea întrebarea firească „Oare
dacă e vorba să se înfiinţeze undeva o nouă universitate în ţară, unde ar fi mai logic
şi mai potrivit să se facă aceasta, decât în capitala Olteniei?”53, aducea numeroase
argumente, încercând să determine autorităţile să accepte înfiinţarea unei
universităţi la Craiova. Dintre acestea cele mai importante se refereau la poziţia
geografică a Craiovei și la tradiţia culturală a locului: „Să privească doar cineva
harta regatului, şi îi va sări în ochi faptul că între Cluj şi Bucureşti şi de pe această
linie spre apus, cam o treime din ţară nu are nici o universitate, în vreme ce în
48
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 109/1932, f. 1
49
Ibidem.
50
Ibidem, Pachet II, dosar 110/1932, f. 1; Pachet II, dosar 111/1932, f. 1..
51
Mihaela Damean, Ramona Hogiu, op. cit., p. 18.
52
ANSJ Dolj, Forunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 133/1937, f. 2.
53
C.D. Fortunescu, A 5-a universitate națională, în „Arhivele Olteniei”, an II, nr. 6, 1923, p. 148.
restul teritoriului sunt patru înalte instituţiuni culturale superioare. Iar punctul mai
central al acestei părţi de ţară lipsită de universitate este tocmai Craiova. Poziţiunea
acestui oraş măricel, tradiţiunea sa culturală şi mai cu seamă caracterul pronunţat
românesc, mai bine păstrat decât în orice altă regiune îl impune alegerei noastre
mai presus de toate combinaţiile trecătoare ale guvernului. Şi nicăieri nu s-ar putea
româniza mai curând decât în această Oltenie conservatoare, elementele
neromâneşti ce ne-ar veni la Universitatea Craiovei”54.
Pentru ca propunerea sa să aibă şi un impact mai mare asupra oamenilor
politici din acea perioadă, C.D. Fortunescu a încercat să atragă de partea sa şi alte
personalităţi ale vremii, precum generalul Rudeanu şi matematicianul Gheorghe
Ţiţeica.
În mai 1928, cu prilejul întâlnirii de 35 de ani a promoţiei 1885–1889 a
Liceului Carol I, C.D. Fortunescu a reiterat chestiunea înfiinţării unei Universităţi
la Craiova55. La 26 noiembrie 1928, împreună cu Charles Laugier şi Dem. D.
Stoenescu, C.D. Fortunescu a redactat o petiţie adresată ministrului Instrucțiunii
Publice, dr. Constantin Angelescu, solicitând înfiinţarea unui învăţământ de grad
superior la Craiova. În februarie 1929, cunoscutul profesor craiovean a organizat o
adunare a oamenilor de cultură şi de ştiinţă din Oltenia, unde a fost dezbătută și
chestiunea înfiinţării unei universităţi la Craiova. În martie acelaşi an,
C.D. Fortunescu a pledat pentru crearea universităţii şi în faţa Consiliului de
Miniştri, Adunării Deputaţilor, Senatului şi Ministrului Instrucţiunii Publice. Şi
după ieşirea sa la pensie, C.D. Fortunescu a continuat să militeze pentru
universitatea craioveană. În 1943, a participat, alături de medicul Mihai
Cănciulescu şi pr. Constantin Brânzeiu, la întrunirile publice ţinute în cele cinci
capitale ale judeţelor Olteniei, cu scopul revendicării publice a unui început de
învăţământ superior pentru această parte a ţării.
O realizare de seamă a lui C.D. Fortunescu rămâne înfiinţarea, alături de alţi
oameni de cultură craioveni, în ianuarie 1915, a filialei Craiova a Societăţii
„Prietenii Ştiinţei”, care își propunea „să reunească toate persoanele dornice de
răspândirea cunoștințelor teoretice și practice ale tuturor științelor”56. La 29 ianuarie
1915, în cancelaria Liceului Carol I a fost ales Comitetul director al secţiunii locale
a Societăţii „Prietenii Ştiinţei”. Acesta era format din general dr. Ion Vercescu–
preşedinte de onoare, dr. Charles Laugier–preşedinte activ, ing. Constantin
Moisescu şi dr. Voiculescu–vicepreşedinţi, C.D. Fortunescu şi Nicolae Popescu–
secretari57. Activitatea filialei Craiova a debutat la 8 februarie acelaşi an prin
deshiderea seriei de conferinţe şi prelegeri săptămânale susţinute de personalităţi
ale vieţii științifice şi culturale românești. Conferințele se desfășurau, duminica,
54
Ibidem, p. 148–149; Ioan Anastasia, op. cit., p. 40–41.
55
C.D. Fortunescu, O reuniune colegială, în „Arhivele Olteniei”, an VII, nr. 37–38, 1928,
pp. 350–351.
56
Oltilia Gherghe, Societatea „Prietenii Științei” permanență culturală de prestigiu în viața
Olteniei (1915–1940), în „Oltenia. Studii și comunicări”. Seria Arheologie-Istorie, an XI, 1999, p. 123.
57
Ibidem.
între orele 11–12, în amfiteatrul Liceului Carol I din Craiova. În iulie 1916, odată
cu intrarea României în primul război mondial, filiala şi-a întrerupt activitatea. Şi-a
reluat-o la 22 ianuarie 1919, când a fost adoptat un nou statut şi a fost ales un nou
comitet director58. De această dată, C.D. Fortunescu avea să îndeplinească funcţia
de vicepreşedinte, alături de Marius Metzulescu. La conducerea filialei a rămas tot
doctorul Charles Laugier59. În anul 1934, C.D. Fortunescu a devenit directorul
filialei Societăţii „Prietenii Ştiinţei”, pe care a condus-o până în anul 1940, când,
datorită declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta a fost nevoită să-și
înceteze activitatea. În perioada în care s-a aflat în fruntea filialei, cunoscutul
profesor a acționat pentru strângerea de fonduri în vederea realizării a două busturi
dedicate lui George M. Fontanini și Mihail Strajan. Eforturile sale nu au fost
zadarnice. La 27 noiembrie 1938, în prezența generalului R. Scărișoreanu, rezidentul
regal al Ținutului Olt, a membrilor Societății „Prietenii Științei”, a profesorilor și
elevilor de la Colegiul „Carol I”, au fost dezvelite cele două busturi60.
C.D. Fortunescu a susținut numeroase conferințe în cadrul filialei Craiova a
Societății „Prietenii Științei”. Dintre acestea menționăm: Arta și războiul (8 martie
1915), Viața și opera pictorului Nicolae Grigorescu (4 noiembrie 1915), Literatura
războiului nostru (17 februarie 1919), Nicolae Bălcescu (16 noiembrie 1919), O
călătorie în Extremul Orient (14 decembrie 1919), Arta și civilizația (6 iunie
1920), Marele mister (30 ianuarie 1921), Viața și moravurile din Japonia
(15 aprilie 1921), Luxemburgul (Dintr-o țară necunoscută) (6 noiembrie 1921), Zece
ani de la moartea lui Caragiale (11 iunie 1922), Opera lui I. Caragiale (25 februarie
1923), Gheorghe Lazăr (11 noiembrie 1923), Comemorarea lui Dimitrie Cantemir
(30 decembrie1923), Lirismul lui Eminescu (3 martie 1924), Comemorarea lui
Vlahuță (9 noiembrie 1924), Bătrânețe (20 decembrie 1925), Mânăstirea Tismana
(14 noiembrie 1926), Haralamb Lecca (18 ianuarie 1927), Un ucenic al neamului
(27 februarie 1927), Cultură și civilizație (3 aprilie 1927), Romantismul
(30 noiembrie 1927), Ce e spiritismul? (3 decembrie 1927), Comemorarea regelui
Ferdinand (10 mai 1928), Ritmul evoluției literaturii române (3 martie 1929),
Poetul Vlahuță (23 decembrie 1929), Iulia Hasdeu (10 martie 1930), Mistral
(1 decembrie 1930), Virgilius și Mistral (20 decembrie 1930), Din istoria
învățământului craiovean (25 octombrie 1931), B.P. Hașdeu și pictorul Nicolae
Grigorescu (13 noiembrie 1932), Călătorie în lumea cărților (2 aprilie 1933), La
moartea poetului Cincinat Pavelescu (27 ianuarie 1935), Tiparul și presa în
Oltenia (15 decembrie 1935), Italia de zi (25 ianuarie 1936)61.
Cea mai importantă realizare a oamenilor de cultură craioveni care îşi
desfăşurau activitatea în cadrul filialei Craiova a Societăţii „Prietenii Ştiinţei” a
reprezentat-o înființarea, în ianuarie 1922, a revistei „Arhivele Olteniei”, condusă
de dr. Charles Laugier și de un comitet alcătuit din Ștefan Ciuceanu, T.G. Bulat.
58
Ibidem, p. 124.
59
ANSJ Dolj, Studii. Articole. Monografii, dosar 44, f. 11.
60
Otilia Gherghe, op. cit., p. 126.
61
ANSJ Dolj, Studii. Articole. Monografii, dosar 44, f. 19–45.
Secretar de redacție a fost numit C.D. Fortunescu62. Potrivit fondatorilor, scopul

revistei era „să noteze toate mişcările de actualitate şi mai cu seamă să cerceteze şi
să publice materialul documentar pentru trecutul Olteniei”63. Pentru realizarea
acestui obiectiv, directorul Charles Laugier și secretarul de redacție C.D. Fortunescu
făceau apel la toți „cei care ne pot spune lucruri interesante în privința Olteniei să
ne dea o mână de ajutor, să colaboreze la Arhivele Olteniei”64. În anul al II-lea al
apariţiei (1923), C.D. Fortunescu a fost delegat cu conducerea revistei. În Comitetul de
redacţie au fost cooptaţi noi membri: C.I. Karadja (Grumăzești-Neamț),
C.V. Obedeanu (București), Traian Simu (Lugoj), D. Izvirceanu și R.S. Molin
(Oravița), G. Mil-Demetrescu și D.D. Stoenescu (Craiova), M. Roska (Cluj),
Lucian Costin (Caransebeș), I.C. Băcilă (București). Abnegația și dăruirea cu care
C.D. Fortunescu s-a ocupat de revistă l-au determinat pe dr. Charles Laugier să-l
numească, în decembrie 1925, pe cunoscutul profesor craiovean ca director titular
al revistei „Arhivele Olteniei”. A păstrat această funcție până în anul 1946 când
revista și-a încetat apariția. Începând cu 1 ianuarie 1926, în comitetul redacțional
au fost cooptați Teodor Bălășel (Râmnicu Vâlcea), I.B. Georgescu (Craiova),
Constantin Lăcrițeanu (Drobeta Turnu Severin), Iuliu Moisil (București),
Al. A. Vasilescu (Târgoviște), A. Vincenz (Craiova). În anul următor, C.D. Fortunescu
a reușit să coopteze în comitet și pe slavistul Stoica Nicolaescu. Între anii 1930–
1933, comitetul de redacție se mărește odată cu venirea lui Aurelian Sacerdoțeanu,
Emil Vârtosu, I. V. Câncea, Grigore Florescu, M. Popescu, I.C. Filitti, Dumitru Berciu
(București), Sică Georgescu, M.D. Ioanid, Ion Donat, Ion Atanasescu (Craiova) și
Dumitru Tudor (Caracal). Începând cu anul 1938, pe coperta revistei nu au mai fost
menționate numele celor care făceau parte din comitetul de redacție65.
Fostul director Charles Laugier a predat conducerea revistei lui C.D. Fortunescu,
printr-o scrisoare deschisă, adevărat manifest al revistei: „Scumpe amice. De la
înființarea Arhivelor Olteniei ai fost alături de mine. Secretar de redacție în primul
an, stăruința ta la redacție m-a îndemnat ca, din al doilea an chiar, să împart cu tine
cinstea de director al revistei. Munca dată din două la început, a rămas din al treilea an
întreagă asupra ta. În alături împrejurări, socotesc că pentru anul ce vine – al V-lea –
se cade să-ți las nu numai munca, dar și înalta cinste de a conduce revista noastră.
Vei fi dar bun ca, începând cu numărul din ianuarie 1926, să rămâi ca singur
director al revistei”66.
În perioada în care a activat ca director, C.D. Fortunescu a acționat
permanent pentru îmbogățirea aspectului și conținutului revistei. Astfel, publicația
„Arhivele Olteniei” urma să aibă următoarele rubrici: Studii și cercetări, Oltenia
62
Florea Firan, op. cit., p. 137.
63
Tudor Nedelcea, Contribuția revistei „Arhivele Olteniei” la păstrarea și valorificarea
materialului documentar, în „Oltenia. Studii și comunicări”. Seria Istorie–Etnografie, IV, 1982, p. 137.
64
Charles Laugier, Primul cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, an I, 1922, nr. 1, p. 3.
65
66
Redacționale, în „Arhivele Olteniei”, an VI, nr. 21–22, 1925, p. 531; Ioan Anastasia, op. cit.,
p. 65.
istorică, Oltenia arheologică, Oltenia folcloristică, Oltenia literară și artistică,

Oltenia naturalistă, Note și comunicări și Recenzii.
Criza economică cu care România s-a confruntat, în perioada 1929–1933, a
afectat publicarea revistelor de cultură, multe dintre ele fiind nevoite să-și înceteze
apariția. Dorind ca revista pe care o conducea să apară în continuare, începând cu
anul 1930, C.D. Fortunescu, a fost nevoit să facă apel la diferite fundații și societăți
pentru a încerca să obțină fonduri în acest sens. La începutul lunii februarie 1930,
s-a adresat conducerii Fundației „Regele Ferdinand I” solicitând acordarea „unui
ajutor pentru continuarea acestei publicațiuni”67. Insistențele lui Fortunescu nu au
rămas fără rezultat. La 21 februarie 1930, Fundația a acordat suma de 50.000 de lei
necesară publicării revistei în acest an68. Aceeași fundație va acorda revistei sprijin
financiar și în anul 1932. Suma alocată, la 26 aprilie 1932, s-a ridicat la 10.000 de
lei69. La 10 februarie 1934, C.D. Fortunescu s-a adresat Uniunii și Ligii Societății
Româno-Africane INC, solicitând subvenționarea revistei „Arhivele Olteniei”. La 6
martie același an, conducerea acestei Ligi a răspuns profesorului craiovean că nu
dispune de fonduri pentru a putea sprijini apariția revistei70.
Lipsa fondurilor necesare editării revistelor s-a acutizat și mai mult după
declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist.
Multe dintre publicațiile care reușiseră să-și continue apariția și după criza
economică din 1929–1933, acum s-au văzut nevoite să-și înceteze activitatea. În
aceeași situație s-a aflat și revista „Arhivele Olteniei”. Dacă până în 1940, aceasta a
avut o apariție trimestrială, începând cu acest an a fost editată doar într-un singur
număr71. În anul 1946, în ciuda tuturor eforturilor depuse de C.D. Fortunescu,
revista „Arhivele Olteniei” revista a încetat să mai fie publicată.
În ceea ce-l privește pe C.D. Fortunescu, în afara obligațiilor care îi reveneau
ca director adjunct, apoi ca director al revistei, a publicat, de-a lungul a peste două
decenii, în „Arhivele Olteniei” 135 de note critice pe marginea cărților, 1058 de
recenzii ale cărților primite la redacție, 142 de prezentări de note de reviste și
35 note variate72.
Lui C.D. Fortunescu i se datorează și realizarea unei Bibliografii exhaustive a
revistei „Arhivele Olteniei”. Lucrarea de peste 1000 de pagini a rămas, din păcate,
nepublicată. În prezent, manuscrisul se află în colecția Bibliotecii Naționale a
României73.
Ca o recunoaștere a meritelor sale, cunoscutul profesor craiovean a primit,
de-a lungul carierei sale, numeroase premii şi distincţii, atât din ţară cât şi din
străinătate. Din partea autorităţilor române a primit Ordinul „Coroana României” în
67
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet II, dosar 26/1930–1932, f. 1.
68
Ibidem.
69
Ibidem, f. 2.
70
71
72
Ibidem, p. 68.
73
Ibidem, p. 71.
grad de cavaler (22 iulie 1904), Medalia jubiliară „40 de ani de domnie ai regelui
Carol I” (1 ianuarie 1906), Răsplata muncii pentru învăţământ, clasa a II-a
(15 septembrie 1907), Ordinul „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul
Statului” (23 februarie 1932), Răsplata muncii pentru învăţământ clasa I (15 iunie
1932)74. C.D. Fortunescu a fost răsplătit şi de Academia franceză, fiind declarat, la
23 februarie 1928, ofiţer al acestei Academii. În septembrie 1925, avea să
primească din partea regelui Serbiei Ordinul „Sf. Sava” clasa a IV-a75.
C.D. Fortunescu a încetat din viață la 21 septembrie 1965 la București, la
Institutul de Geriatrie „Ana Aslan”. Își doarme somnul de veci, așa cum
menționează profesorul craiovean Nicolae Andrei, în Cimitirul Sineasca, „străjuit
de o cruce pe care timpul a îmbrăcat-o cu haina groasă a mușchiului de pădure
verde-arămiu”76, într-un cavou pe care este gravat un frumos epitaf: „În mormânt
eu nu sunt/Ci un pumn de pământ/Căci, de trup liberat, am zburat/Spirit pur, duh
curat./ Azi plutesc, fugar ceresc,/Într-un plan trăiesc./Așteptând iar să fiu, bine știu/
Reîntrupat, mai târziu, să fiu/Ca să pot, cum socot,/Progresând întru tot/Să mă
înalț, unde nu-s/Tot mai sus, de la om la Isus”77.
Bibliografie
comuna Craiova, 1874, f. 81v.
ANSJ Dolj, Fortunescu D. Constantin, Pachet I, dosare 3/1901, f. 1; 3/1904, f. 1; 14/1904,
f.1; 15/1907, f. 1; Pachet II, dosare 8/1920, f. 1–4; 26/1930–1932, f. 1–2; 29/1931,
f. 1; 109/1932, f. 1; 110/1932, f.1; 111/1932, f. 1; 115/1934, f. 1; 133/1937, f. 1–2;
134/1937, f. 1–2; Pachet III, dosare 669/1931, f.1; 670/1931, f. 1.
ANSJ Dolj, Studii. Articole. Monografii, dosare 44, f. 11–45; 47, f. 4.
ANSJ Dolj, Liceul Militar „D.A. Sturdza”, Registru 14/1881–1914, f. 115–116.
Anastasia, Ioan, C.D. Fortunescu – un spirit polivalent. Studiu monografic, Craiova,
Editura Aius, 2007.
Andrei, A. Nicolae, Istoria învățământului din Craiova, vol. II 1864–1918, Craiova,
Editura Alma, 2005.
Andrei, A. Nicolae, Constantin D. Fortunescu (1874–1965). Contribuții la cunoașterea
istoriei cărții și tiparului în Țările Române, în vol. Valori bibliofile din patrimoniul
cultural național, nr. 15 (2008), pp. 11–16.
Băciuț, Nicolae, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, vol. I, Alba iulia,
Editura Reîntregirea, 2005.
Cernătescu, Viorica, Începutul studiului limbii franceze în cadrul licului „N. Bălcescu” din
Craiova, în vol. Omagiu Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova la cea de-a 160-a
aniversare, Craiova, 1977, pp. 406–412.
74
Idem, Liceul Militar „D.A. Sturdza”, Registru 14/1881–1914, f. 115–116.
75
Ion Anastasia, op. cit., p. 48.
76
Nicolae Andrei, Constantin D. Fortunescu (1874–1965). Contribuții la cunoașterea istoriei
cărții și tiparului în Țările Române, în vol. Valori bibliofile din patrimoniul cultural național, pp. 13–14.
77
Ibidem, p. 14.
Dinculescu, N.G., Arhivele Statului din Oltenia, în „Revista Arhivelor”, an III, nr. 6–7,
1936–1937, pp. 99–103.
Damean, Mihaela, Hogiu Ramona, Scurt istoric al Arhivelor Craiovene, în „Oltenia.
Studii. Documente. Culegeri”, seria a III-a, an X, 2006, pp. 14–21.
Firan, Florea, Presa craioveană 1838–2007, Craiova, Fundația-Editura Scrisul Românesc,
2007.
Fortunescu, C.D., A 5-a universitate națională, în „Arhivele Olteniei”, an II, nr. 6, 1923,
pp. 148–149.
Fortunescu, C.D., O reuniune colegială, în „Arhivele Olteniei”, an VII, nr. 37–38, 1928,
pp. 350–351.
Gherghe, Oltilia, Societatea „Prietenii Științei” permanență culturală de prestigiu în viața
Olteniei (1915–1940), în „Oltenia. Studii și comunicări”. Seria Arheologie-Istorie, an
XI, 1999, pp. 123–126.
Hodoș, Nerva, Ionescu, Alexandru-Sadi, Publicațiunile și periodice românești (ziare,
gazete, reviste). Descriere bibliografică, cu o introducere de Ion Bianu, tom. I
Catalog alfabetic 1820–1906, București, 1913.
Laugier, Charles, Primul cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, an I, 1922, nr. 1, p. 3.
Lungu, Corneliu Mihai, Arhivele Olteniei la 75 de ani, în „Oltenia. Studii. Documente.
Culegeri”, seria a III-a, an X, 2006, pp. 5–10.
Nedelcea, Tudor, Contribuția revistei „Arhivele Olteniei” la păstrarea și valorificarea
materialului documentar, în „Oltenia. Studii și comunicări”. Seria Istorie-Etnografie,
IV, 1982, pp. 137–140.
Pârnuță, Gheorghe, Andrei Nicolae, Istoria cărții, presei și tiparului din Oltenia, Craiova,
Editura Scrisul Românesc//Editura „Oltenia”, 1993.
Sgaibă, Ion, Constantin D. Fortunescu – spirit polivalent, în „Oltenia. Studii. Documente.
Culegeri”, seria a III-a, an X, 2006, pp. 55–64.
ALEXANDRU BĂRCĂCILĂ
ȘI REVISTA „ARHIVELE OLTENIEIˮ
TUDOR RĂȚOI
Abstract: Alexandru Bărcăcilă (March 31, 1876, Bughea de Sus, Muscel –

February 6, 1970, Bucharest) – one of the great personalities of Oltenia,
archaeologist, professor and founder of cultural institutions, had close ties with
Arhivele Olteniei magazine. He created the magazine together with Dr. Ch.
Laugier, C.D. Fortunescu, Șt. Ciuceanu and others and supported it during
1922–1943, when it was printed. As a member of its board, he promoted the
magazine in Mehedinți, and as a scholar he published numerous articles,
studies and reading notes on subjects beyond his specialty – classical archeology
and Latinism – but also more recent history documents related to the area where he
lived and worked. Many of these concerned: the Romanian revolution of 1821
and its leader, Tudor Vladimirescu, as well his friend, Nicolae Zoican, villages
and estates of Mehedinți (e.g., Nadanova, Studina), Roman and Romanian
antiquities of Hațeg, funerary and religious monuments of Drobeta, its thermal
baths, archeological artifacts from the Iron Gates area, the medieval life in
Turnu Severin, the correspondence of Bishop Calinic of Râmnicu, travel notes
from Gorj county, the cultural life of Turnu Severin and the intellectual
movement Casa Luminii, the biography of I.G. Bibicescu and the library he
founded. Also, indirectly, Al. Bărcăcilă made himself present in the Arhivele
Olteniei magazine through a rich series of reviews of his scientific works, all
published by C.D. Fortunescu. In short, Bărcăcilă was given the recognition he
deserved by Arhivele Olteniei magazine as a true scholar and historian.
Key words: Alexandru Bărcăcilă, Arhivele Olteniei magazine, Mehedinți county,

Turnu Severin, historiographical work.
Alexandru Bărcăcilă a fost, timp de mai bine de 50 de ani în secolul trecut,

unul dintre marile spirite ale Olteniei.
Profesor, arheolog, istoric latinist şi ctitor de remarcabile opere culturale
severinene, Alexandru Bărcăcilă nu era mehedinţean de baştină1. S-a născut la

Conf. univ., dr. în istorie, arhivist, director al Direcției Județene Mehedinți a Arhivelor Naționale și
director general adj. al Arhivelor Naționale, în prezent pensionar; e-mail: tudor.ratoi @gmail.com
1
Pentru biografie, vezi Alexandru Bărcăcilă, Corespondență. Vol. I, Ediție alcătuită de Tudor
Rățoi, Editura Hoffman, 2017, pp. 5–13; Ileana Roman, Tudor Rățoi, Excelențe severinene, vol. I,
Editura Prier, Drobeta-Turnu Severin, 2017, pp. 69–77.

186 Tudor Răţoi
31 martie 1876 în comuna Bughea de Sus, fostul judeţ Muscel. Clasele primare le-a
făcut la Şcoala Primară de Băieţi nr. 1 din Câmpulung-Muscel, străbătând zilnic pe
jos, vară şi iarnă, platoul Gruiului dominat de masivul Ezerului şi cu îndepărtate
perspective spre Munţii Argeşului şi Dâmboviţei, după cum îşi amintea cărturarul
în 1933, la Semicentenarul Liceului „Traian” din Turnu Severin.
A făcut apoi, ca bursier, „şcoala de riguroasă disciplină şi de prisos de ştiinţă”,
care a fost Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti. Aici i-a avut ca profesori
pe Gh. Ţiţeica, C. Dimitrescu-Iaşi, C. Georgian, doctor în ştiinţe la Sorbona,
Anghel Dumitrescu, D. Nitzulescu, dr. în filozofie, Al. Şonţu şi alţii.
În septembrie 1897 şi-a echivalat la Liceul „Matei Basarab” absolvirea
cursului complet al studiilor liceale clasice, intenţionând să se înscrie la Şcoala de
Poduri şi Şosele. La sfatul profesorului său, C. Dimitrescu-Iaşi, a renunţat în
ultimul moment, urmând filologia clasică la Universitatea din Bucureşti, unde i-a
avut ca profesori, între alţii, pe D. Ivolceanu, D. Burilleanu şi pe Grigore
Tocilescu. Împreună cu acesta din urmă a făcut excursii de studii în ţară, inclusiv la
Drobeta, precum şi în Grecia.
Profesor şi subdirector câţiva ani la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, apoi, din
1906, la Câmpulung, în septembrie 1907 a venit ca profesor secundar la Turnu
Severin, gimnaziul din oraşul natal fiind în desfiinţare. Mutat în reşedinţa
Mehedinţilor, s-a fixat aici şi va deschide seria de mari înfăptuiri ştiinţifice şi
culturale în cunoaşterea istoriei oraşului şi a regiunii adiacente.
Din 1910, a predat limbile română, latină şi greacă la Liceul „Traian”, pe care
îl va conduce ca director, cu mici întreruperi, în perioada 1922–1938. În această
calitate a construit Internatul liceului (astăzi sediul Muzeului Regiunii Porţilor de
Fier), stadionul „Dr. C. Angelescu”, înconjurat de un teren de circa 9 ha, iar în mai
1912 a înfiinţat muzeul amintit.
Ca profesor de română, latină şi greacă a dat elevilor o pregătire temeinică şi
complexă, cultivând valorile umanismului clasic şi ale iubirii de neam. Pentru
creşterea performanţei şcolare a organizat şi s-a îngrijit de bunul mers al Societăţii
de Lectură, Sporturi şi Muzică. Era supranumit de elevi „Leul”. Însă dincolo de
aparenţele de severitate şi glacialitate, el a nutrit faţă de elevi sentimente de
veritabilă comprehensiune şi paternitate, îngăduind astfel dezvoltarea personalităţii
fiecăruia, în raport cu înzestrarea naturală şi cu starea socială a părinţilor. Pe elevii
săraci îi găzduia gratis în internatul liceului.
Într-un „Cuvânt pentru elevii şi profesorii Liceului «Traian» din Turnu
Severin”, rostit la 15 august 1967 şi în care îşi dezvăluia crezul pedagogic de o
viaţă, dascălul mărturisea că învăţase ce atitudine să aibă faţă de elevi „de la
distinşi îndrumători din şcoala primară şi până în Universitate”.
Am învăţat – spunea el – „Să nu-i mustru decât cu cuvânt zâmbitor; să-i am
chiar colaboratori la cercetările arheologice din Severin, folosindu-mă de hărnicia
şi de ochiul lor atent la cele ce ieşeau din târnăcop, la Cetatea medievală a
Severinului, la castrul Drubeta de lângă ruinele podului lui Traian şi din alte părţi
ale oraşului...
Alexandru Bărcăcilă şi Revista „Arhivele Oltenieiˮ 187
Am conceput cultivarea multiplă a aptitudinilor elevilor, nu numai prin

învăţământ, dar şi prin îndeletniciri manuale în variate ateliere, ca şi în plantaţii,
să-şi întărească vigoarea prin participarea la sporturi, iar intelectualitatea luând
parte la şezători, din al căror program nu lipseau nici producţiile muzicale”.
În 1919, Al. Bărcăcilă a fost printre iniţiatorii „Casei Luminii” din Turnu Severin,
cu adunări şi şedinţe în toate duminicile din timpul iernilor şi cu participarea
elevilor, profesorilor şi intelectualilor originari din judeţ dar şi din alte părţi ale ţării2.
Un proiect la care Bărcăcilă a ţinut, pe care şi l-a asumat şi l-a dus la bun sfârşit
chiar cu preţul periclitării relaţiilor personale cu alţi fruntaşi ai oraşului – în speţă cu dr.
C. Gruescu, fost primar al orașului – a fost cel al Stadionului „Dr. C. Angelescu”.
Lansat în octombrie 1919, când Comitetul şcolar al Liceului „Traian”, sub semnătura
lui Al. Bărcăcilă şi a colegului său, C. Lacriţeanu, a făcut o solicitare în acest sens
Primăriei oraşului, subliniind că educaţia fizică a tineretului trebuia să fie „una din
preocupările cele mai mari ale factorilor care poartă grija şi răspunderea unei
sănătoase îndrumări a generaţiilor tinere”, Consiliul comunal a alocat3, nu fără
sincope, terenul necesar, iar stadionul a fost construit treptat încât, în 1933, cu
prilejul sărbătorilor din acel an din viaţa oraşului şi Liceului „Traian”, a servit din
plin la programele realizate, iar în anii următori până la ultimul Război Mondial a
găzduit manifestările sportive organizate cu tineretul („strejăresc”) şi chiar cu alte
formaţiuni sportive din oraş.
Anul 1933 a constituit, la rândul său, un moment de referinţă în viaţa şi
activitatea lui Al. Bărcăcilă, prilejuit de îndoitul jubileu al centenarului înfiinţării
oraşului Turnu Severin şi semicentenarului înfiinţării celei mai prestigioase
instituţii de învăţământ de aici, Liceul „Traian”. Cărturarul s-a implicat cu
abnegaţie în pregătirea amândurora, dar cu precădere a semicentenarului instituţiei
pe care o conducea, punând la cale o amplă acţiune ce va cuprinde întâlniri cu
marile personalităţi culturale şi ştiinţifice formate pe băncile liceului, cu alţi fii ai
acestuia, publicaţii, evocări şi expoziţii de care au răspuns nu numai reprezentanţii
instituţiei sărbătorite, ci şi cei ai corpului didactic de la celelalte şcoli, pe care
Bărcăcilă i-a solicitat ca preşedinte al Comitetului şcolar judeţean4.
Al. Bărcăcilă „ochise” castrul Drobeta încă din vremea studenţiei, când
făcuse o excursie aici la podul latinităţii. Poate de aceea s-a şi stabilit la Turnu
Severin spre a se dedica cercetării vestigiilor istorice – elemente reprezentative ale
identităţii Severinului în ţară şi în lumea latină. Într-un memoriu din ianuarie 1925
destinat administraţiei oraşului şi Ministerelor de Interne, Cultelor şi Artelor şi
Instrucţiunii el sublinia cu tărie că Severinul era cunoscut de lumea civilizată ca
depozitar al monumentelor istorice (castrul roman şi celelalte vestigii de la piciorul
2
Ileana Roman, Tudor Rățoi, Enciclopedia județului Mehedinți. Dicționar, Editura Prier,
Drobeta-Turnu Severin, 2021, pp. 160–161.
3
Documente ale municipalității severinene (1916–1920). Vol. V. Volum alcătuit de Tudor
Rățoi și Nicolae Chipurici, Editura ALMA Craiova, 2009, doc. nr. 328, pp. 334–335.
4
Vezi în acest sens, Alexandru Bărcăcilă, op. cit., doc. nr. 248, 249, 251, 273, 274, 275 ș.a.
188 Tudor Răţoi
podului lui Traian), a căror conservare era imperios necesară, dată fiind
„însemnătatea lor covârşitoare pentru un trecut care ne este scump” şi pentru
„prestigiul culturii româneşti în faţa lumii civilizate”. Dacă Severinul avea o
poziţie privilegiată „la Dunăre, sub Porţile de Fier”, căutând s-o valorifice pentru
a-şi spori valoarea economică şi culturală, valoarea lui istorică era încă una şi mai
de seamă, doar ea ridicându-l semnificativ „în faţa ţării şi a lumii civilizate”. Era,
de aceea, momentul ca, prin jertfe, puţine, din partea oraşului „şi cu mai multe din
partea Ministerelor Artelor şi Instrucţiunii”, acesta „să-şi salveze şi să pună
frumos în evidenţă pentru toate lumea valoarea unui trecut” pe care puţine alte
localităţi de dimensiunea lui şi chiar mai mari îl aveau5.
În sensul menţionat, pentru Bărcăcilă drumul de la vorbă la faptă n-a fost
prea lung. Chiar de la începutul lui 1924, cu ajutorul Comisiunii Monumentelor
Istorice, el a obţinut ca prin încheierea Comisiei interimare a oraşului să se dispună
ca toate locurile pe care se afla castrul roman să fie lăsate complet libere, iar
eventualele acte de vânzare-cumpărare sau orice alte forme de înstrăinare să fie
anulate. În decembrie acelaşi an şi la intervenţia Ministerelor Instrucţiunii Publice,
Cultelor şi Artelor şi de Interne, în calitate de administrator al vestigiilor antice din
zona podului lui Traian şi „în interesul conservării castrului şi celorlalte ruine
romane” de aici, Al. Bărcăcilă a convins administraţia judeţului şi oraşului să
aprobe împrejmuirea lor. Un an mai târziu terenurile în cauză au fost măsurate6, iar
Primăria oraşului a cedat gratuit Ministerului Cultelor şi Artelor plaţurile pe care se
aflau castrul şi alte ruine romane, cum şi învecinările libere de construcţii şi aflate
în proprietatea deplină a comunei şi nevândute la nimeni, proprietăţile particulare
din raza viitoarelor lucrări de conservare urmând să fie expropriate pentru cauză de
utilitate publică. Ceea ce Al. Bărcăcilă a şi obţinut ulterior printr-o lege specială.
Toată această operă s-a desfăşurat în paralel şi concomitent cu cercetările şi
săpăturile arheologice efectuate de-a lungul unei vieţi bogat dăruite în ani şi în
iniţiative, la castrul roman Drobeta, unde a continuat perieghezele lui Grigore
Tocilescu, la Cetatea Severinului, la Ostrovul Banului, Ostrovul Corbului,
Ostrovul Mare şi Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic.
În parte, săpăturile şi cercetările de la castru au avut loc în contextul
construirii Internatului Liceului „Traian”, la jumătatea anilor ’20 ai secolului trecut.
Pe măsură ce noua construcţie câştiga pe verticală, Bărcăcilă, împreună cu elevii şi
cu alţi colegi profesori de la liceu, au reuşit să decoperteze cea mai mare parte a
zidurilor, să le recondiţioneze şi să amenajeze parcul arheologic – în fapt,
„rezervaţia arheologică „Drobeta”, din jurul Internatului. Pe parcurs, neplăcerile nu
l-au ocolit. La un moment dat, a fost reclamat de unul dintre foştii săi elevi,
Grigore Florescu, ajuns între timp asistent la Universitatea bucureşteană, pentru
folosirea excesivă şi necontrolată a copiilor la săpături, ceea ce ar fi predispus la
5
Documente ale municipalităţii severinene (1925–1927). Vol. VII. Volum alcătuit de Tudor
Rățoi, Editura ALMA Craiova, 2012, pp. 43–45.
6
Ibidem, doc. nr. 81 (pp. 130–132), 84 (pp. 135–136), 85 (pp. 137–138).
deranjarea stratigrafiei siturilor arheologice, dar în dosar a contat prestigiul lui

Bărcăcilă în faţa lui N. Iorga, preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice,
marele istoric solicitând şi punctul de vedere al celui reclamat7. Ulterior, Bărcăcilă
a devenit membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, calitate ce-i va întări
probitatea profesională extinsă şi în celelalte zone ale judeţului de interes arheologic.
În alte două situaţii, Bărcăcilă a avut de luptat chiar cu autoritatea locală, la
trasarea, pentru protecţia ruinelor bisericii Mitropoliei Severinului, a aleii teilor din
prelungirea străzii Independenţei, neaprobată de primărie, ca şi în cazul celor
întâmplate la descoperirea thermelor romane când, în loc să-l ajute să-şi definitiveze
cercetarea, primăria a dispus „cu forţă publică, prin poliţie” oprirea lucrărilor „şi să se
are cu autotractorul peste aceste monumente”, forţându-l pe Bărcăcilă să ceară ajutorul
Comisiunii Monumentelor Istorice, prefecturii judeţului şi chiar al Parchetului8.
În 1934, profesorul arheolog Al. Bărcăcilă a fost distins cu premiul „Vasile
Pârvan” al Academiei Române pentru lucrarea Drubeta. Azi Turnu Severin. În
1936 a descoperit mult căutatele therme ale Drobetei romane, pe care le-ar fi dorit
restaurate şi apărate de un acoperiş, însă, deşi făcuse preparativele necesare în acest
sens, nu a mai apucat să-l ridice din cauza declanşării celui de-Al Doilea Război
Mondial. Ulterior, deasupra thermelor a dezvelit un cimitir medieval pe care l-a
organizat într-un osuar şi, pentru cele de cuviinţă, pe locul respectiv a ridicat o
cruce având încrustate o inscripţie şi simboluri creştine9.
Spre sfârşitul vieţii, bolnav fiind, s-a retras în Bucureşti, unde a murit la 6
februarie 1970, însă conform propriei dorinţe, a fost adus şi înmormântat în
cimitirul ortodox din Turnu Severin. În 1966, primise titlul de Profesor Emerit, iar
la 27 mai acelaşi an, Academia Română îl sărbătorise solemn cu ocazia împlinirii
venerabilei vârste de 90 de ani.
În bibliografia lui de autor, figurează titluri precum: Antiquités pré-et
protohistoriques des environs de Turnu Severin I (1924), Drubeta, azi Turnu
Severin. Aşezare dacică. Podul lui Traian. Castrul şi oraşul roman. Cu 75 figuri şi
planul castrului (1932), Aurul Ardealului în prada avarică a lui Carol cel Mare;
Băile Herculane în epoca romană (1932), Noi monumente funerare din Drobeta
(1932), Turnu Severin, trei veacuri de viaţă medievală (1933), Monumentele
religioase ale Drubetei (1934), Cetatea Severinului (1937), Une ville Daco-
Romaine, Drubeta (1938), Dacia de la Dunăre, din analele france din sec. IX;
Monede de la Cetatea medievală a Severinului (1957), Dacia şi Dania în
istoriografia şi cartografia medievală (1959) etc.
7
Alexandru Bărcăcilă, op. cit., doc. nr. 252, pp. 241–243.
8
Ibidem, doc. nr. 371 (pp. 340–341), 375 (pp. 344–346), 380–383 (pp. 349–352), 394
(pp. 359–361), 399 (p. 366), 406 (p. 371) etc.
9
Tudor Rățoi, Descoperirea cimitirului medieval de la Severin și ridicarea monumentului
creștin întru amintirea acestuia, în vol. Lucrările Simpozionului Național „Cetatea Medievală a
Severinului – important centru militar, comercial și spiritual Țării Româneștiˮ 19–21 noiembrie
2019. Editor Ion Stângă, Editura MJM, Craiova, 2019, pp. 161–176.
190 Tudor Răţoi
Unul dintre capitolele importante ale operei științifice și culturale a lui

Alexandru Bărcăcilă s-a constituit în jurul strânselor lui legături cu revista
„Arhivele Oltenieiˮ. Alături de dr. Ch. Laugier, C.D. Fortunescu, Șt. Ciuceanu și
alții el a figurat printre cei care au dat naștere revistei și a rămas alături de aceasta
în întreaga ei perioadă de apariție, dintre anii 1922 și 1943. Ca membru al comitetului
său de conducere, el s-a îngrijit de difuzarea revistei în părțile Mehedințiului, iar ca
om de știință a publicat numeroase articole, studii, informări și note de lectură,
circumscrise nu numai specialității în care s-a consacrat – arheologia clasică și
latinitatea – dar și documente interesând epoci mai noi ale istoriei naționale,
majoritatea legate de zona în care a trăit și și-a desfășurat activitatea.
În legătură cu difuzarea revistei în Mehedinți a întreținut o corespondență
relativ bogată îndeosebi cu C.D., Fortunescu, cel care i-a scris în numeroase
rânduri să se îngrijească nu numai ca revista să ajungă la cei interesați, ci și de
achitarea costului acesteia, obligație de care nu puțini obișnuiau să întârzie să se
achite. Nu erau uitate greutățile redacționale și chiar familiale, colaborarea în alte
acțiuni culturale (conferințele susținute reciproc la Casa Luminii din Turnu
Severin, respectiv, „Prietenii Științeiˮ din Craiova), probleme apărute la publicarea
unor texte trimise de Bărcăcilă, cum nici raporturile cu alți truditori olteni pe teren
științific și cultural (C.S. Nicolăescu-Plopșor, Dumitru Berciu ș.a.)10.
Cât privește prezența lui Bărcăcilă în paginile revistei, aceasta a fost pe cât de
bogată, pe atât de diversă.
Cronologic vorbind, cărturarul severinean a publicat pentru prima dată în
„Arhivele Oltenieiˮ în chiar primul număr al revistei, din ianuarie 1922. Cu acest
prilej, el a făcut cunoscute 9 documente referitoare la contextul revoluției din 1821.
8 dintre aceste documente (datate la 1814 aprilie 27, 1814 mai 19, 1814 iunie 8,
1814 august 31, 1816 septembrie 12 și 1816 decembrie 3) erau scrisori de afaceri
(amaneturi, vite cumpărate, unt, seu, porumb, vânzări de pruni, datorii de bani) ale
lui Nicolae Zoican, tovarășul de idei și de fapte al lui Tudor Vladimirescu cu
diferiți (un anume Chiticeanu, Dinu Buligan din Vidimirești, Dumitru Vătau,
Nicolae Ciobanu, Ion Florescu, Ion Cernățanu ș.a.) și una singură (cea din 1820
decembrie 13) provenea de la Teodor, care îi scria lui Zoican despre cumpărarea
unor capre și a 1000 de vite, de la Corzi, unde trebuia să meargă personal să le
caute cu grijă, animale pe care să le plătească lui căprar Mihăilă și căprar Dumitru,
dar să le caute, nu să se dea lenii, ca în alte dăți11.
În anul următor, 1923, în numărul 2, profesorul severinean a revenit cu încă
5 documente referitoare la aceeași epocă, de această dată numai scrisori de la
Tudor, datate la 1812 mai 23 (prin care slugerul îi cerea lui kir Nicolae Zoican să-l
informeze cât seu a vândut, cu câte parale ocaua și dacă a primit sau nu toți banii);
1814 martie 1 (prin care îl poftea pe Zoican să vină la Roșava la kir Răducanu, ca
10
Vezi scrisorile din 9 octombrie 1923, 22 iunie 1924, 15 aprilie 1932, 21 și 30 octombrie
1934 ș.a. (Alexandru Bărcăcilă, op. cit., pp. 86, 89–90, 224–225, 280–284).
11
Alexandru Bărcăcilă în „Arhivele Oltenieiˮ, an I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 63–65.
să primească bani, să strângă capre și alte vite, slugerul aflându-se departe; îl invita
să facă vite multe, promițându-i că erau ale lui, ale lui Zoican); 1815 ianuarie 14
(prin care îl informa pe Zoican că din cei 3000 de taleri pe care îi avea de primit,
urma să primească doar 1600 de la dumnealui kir Răducanu, pentru restul să
îngăduie o amânare. Vladimirescu ar fi dorit să-l întâlnească pe Zoican să
vorbească câte ceva, rugându-l ca atunci când va avea vreme să se întâlnească și
sunt al dumitale); 1819 octombrie 27 (prin care Teodor îi spunea lui Zoican că a
primit cele 27 oca de seu trimise și ruga să-i mai trimită încă 30 oca, pe care
promitea să le plătească și pentru care i se îndatora lui Zoican); și 1816 martie 8
(prin care Teodor îl asigura pe Zoican că va primi bani de la boier Ghiță Opran să
cumpere vite, dar să umble prin sate și târguri și să cumpere vite bune, nu
„buclucuriˮ, cum avea obiceiul, și să nu dea bani prin mâini străine, că era și viață
și era și moarte)12.
Tot în anul 1923, în numerele 7 și 8, Alexandru Bărcăcilă a oferit tiparului un
articol de mare întindere Însemnări din Țara Hațegului, Antichități romane și
românești13, urmare a unei călătorii pe care o făcuse în această nouă provincie a
țării. Atenția lui a fost reținută în primul rând de cetatea Grădiștea, pe care o
prezenta cu plan și cu referințe la Teohari Antonescu și G. Barițiu, stăruind asupra
monumentelor descoperite în aria sa, unele însușite de persoane fizice din zonă,
altele aflate la Muzeul din Deva. Bărcăcilă se întreba dacă, din nevoi de protecție a
artefactelor, sătenii împroprietăriți chiar peste ruinele acesteia nu puteau primi
pământ în altă parte. Autorul a fost impresionat de drumul roman, troianul, și de
băile romane. A trecut ulterior pe la biserica din Densuș de care mărturisea că s-a
apropiat cu sfială; pe stâlpii bisericii se păstraseră relativ bine trei inscripții
romane, pe care latinistul le publica, fără a uita legenda că biserica ar fi fost un
mausoleu păgân; erau însă și alte elemente romane, precum și pictură interioară, la
catapeteasmă și altar, și un fragment de inscripție datând din 1789, semnat popa
Simeon zugrav. Bărcăcilă recunoștea că se despărțise de biserică cu un puternic
sentiment de neputință în a o descifra; înțelesese doar că aici, din strămoși, era
prezentă credința oamenilor, una incontestabilă și încărcată cu o funcție de apărare
a celor ce o purtau. Mai departe, călătorul a fost atras de biserica din Ostrovu Mare,
situată la 3 km sud de gara Cârnești, și ea cu multe artefacte romane, apoi de
Cetatea Colțului, asupra căreia se apleca pornind de la Teoharie Antonescu, care o
considera dacică. Bărcăcilă îi da descrierea și planul, tehnica de construcție, însă nu
credea că aceasta era un monument dacic, ci unul peste care a domnit un stăpân
medieval al Văii Hațegului, apărându-se pe sine și, împreună cu iobagii români,
țara. Pe lângă cetate, Bărcăcilă stăruia și asupra mănăstirii acesteia, remarcându-i
frumoasa pictură în tradiție bizantină, cu Scene din viața Domnului Hristos, apoi o
Sf. Troiță și un admirabil cap în medalion al Domnului Hristos. Potrivit unei
12
Idem, „Arhivele Oltenieiˮ an II, nr. 5, ianuarie–februarie, 1923, pp. 27–28.
13
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ an II, nr. 7, mai–iunie 1923, pp. 179–195 și nr. 8, iulie–august
1923, pp. 270–284.
192 Tudor Răţoi
inscripții, în altar fuseseră zugrăviți Sf. Grigorie, Sf. Vasile și Sf. Ioan Zlatoustu.
Când scria Bărcăcilă, mănăstirea căzuse în ruină. În continuare, călătorul s-a oprit
la biserica din satul Râul de Mori – fief al familiei Kendeffy, și ea pustiită. Această
familie fusese un adversar implacabil al bisericilor românești. Ca dovadă, înainte
de 1700, ea transformase biserica românească din Sântămăria Orlea în biserică
calvină. Aici încă se mai păstrau două straturi de pictură bizantină, unul dintre
sfinții pictați fiind evanghelistul Matei. La fel se întâmplase și la Hațeg, unde
biserica de aici fusese cedată calvinilor, în locul ei românii construind una modestă
din lemn. La fel în Clopotiva. Bărcăcilă a fost impresionat în mod special de
mănăstirea Prislopul Silvașului, al cărei prim ctitor a fost Sf. Nicodim, cum spunea
și cronica din secolul al XVIII-lea, Plângerea Sf. Mănăstiri a Silvașului din
eparhia Hațegului. În memoria contemporanilor amintirea Sfântului Nicodim
dispăruse. Era prezentă, în schimb, cea a Zamfirei, fiica lui Moise vv. (1529–1530),
tăiat în lupta de la Viișoara de urmașul lui, Vlad VII (Vlad Înecatul, 1530–1532).
Zamfira ar fi fost chiar ctitorița bisericii din Densuș. Zamfira era înmormântată la
Prislop, murind la 2 martie 1580. Pe mormânt, Bărcăcilă identifica două inscripții
în limba latină, dar un interes particular i s-a profilat în jurul figurii Sf. Ioan de la
Prislop, egumen al mănăstirii, hirotonit în Țara Românească și numit episcop în părțile
sudice ale Ardealului (la 20 martie 1585), după care a devenit cel dintâi episcop de
Bălgrad, în timpul lui Mihai Viteazul și primul arhipăstor canonic al românilor de
peste munți (N. Iorga), pentru ca după Mihai Viteazul numele lui să se piardă.
În anii următori, Bărcăcilă a fost prezent în paginile revistei craiovene cu
texte cu caracter informativ despre manifestările și evenimentele culturale
semnificative din reședința Mehedinților. În 1923, de pildă, a scris cu privire la
activitatea Bibliotecii din Turnu Severin14, care tocmai primise donația fostului
guvernator al Băncii Naționale a României, I.G. Bibicescu, a cărui personalitate va
fi evocată în anul următor, la trecerea acestuia la cele veșnice15. Tot în 1924, a
revenit cu note de călătorie similare celor din Țara Hațegului, de această dată oferind
Însemnări de drum din Gorj: Polovraci-Bengești-Cărbunești, cu o descriere
istorico-geografică a județului, pigmentată cu referiri la bisericile mai importante
de pe traseul urmat și două fotografii de interioare de biserică, Bărcăcilă fiind
membru al Comisiunii Monumentelor Istorice și pentru județul Gorj16. Cititorii
„Arhivelor Oltenieiˮ au fost, de asemenea, informați despre Activitatea Cercului
franco-român17, Viața culturală în Turnu Severin (prin notele despre activitatea
Casei Luminii și a revistei „Datinaˮ, construcțiile școlare în județ și în oraș și
conservarea ruinelor castrului roman)18 și despre Construcțiile de așezăminte
culturale (cu referiri la Teatrul din Turnu Severin, care era în construcție și urma să
14
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ an II, nr. 5, ianuarie–februarie 1923, p. 63.
15
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an III, nr. 15, septembrie–octombrie, 1924, pp. 421–426.
16
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an III, nr. 16, noiembrie–decembrie 1924, pp. 467–477.
17
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an II, nr. 5, ianuarie–februarie 1923, pp. 62–63; an III, nr. 11,
ianuarie–februarie 1924, p. 45.
18
Idem, an IV, nr. 18–19, martie–iunie 1925, pp. 230–235.
fie terminat și inaugurat la sfârșitul anului, două școli normale, Internatul Liceului
Traian și Stadionul Angelescu)19. În fine, încă din anul 1922, Bărcăcilă a deschis
seria știrilor cu privire la Conferințele Casei Luminii (în mai multe numere din anii
1922–1924, 1928, 1930 și 1934, pe care le va încununa în anul 1934 cu o carte
publicată cu sprijinul elevului său, dr. Victor Gomoiu)20.
Cele mai semnificative colaborări ale lui Alexandru Bărcăcilă la „Arhivele
Oltenieiˮ au avut loc în anii ʼ30 ai secolului trecut. Astfel, în anul 1932 acesta a
publicat un foarte interesant studiu intitulat Noi monumente funerare din Drubeta
cu însemnarea descoperirilor anterioare21, în care autorul pornea de la menționarea
monumentelor găsite anterior în orașul de la podul lui Traian, cu precizarea
locurilor respective. În plus, Bărcăcilă publica două monumente funerare, Grata
Vitalis și Laudice Syrae, descoperite în curtea Ocolului silvic de peste Ogașul
Tăbăcarilor, deci în partea de est a orașului Turnu Severin, în stânga șoselei spre
Craiova și datate în timpul lui Antoninus Pius. La acestea, adăuga patru morminte
(sarcofage), zidite din cărămidă, descoperite în Parcul Rozelor, al căror inventar era
descris amănunțit. Alte morminte similare fuseseră identificate la Abatorul
comunal (cel din partea de Răsărit, lângă Ogașul Tăbăcarilor), altele în apropierea
Cimitirului Eroilor și a Castelului de Apă, la extremitatea de Vest a curții Șantierului
Naval, pe bulevardul Carol I – colț cu strada Rahovei și pe strada Decebal nr. 60.
În fine, erau prezentate monumente figurate, șapte provenind din descoperirile lui
Grigore Tocilescu la castrul Drobeta, altul provenind din zidul bisericii din satul
Malovăț, altul donat Muzeului Porților de Fier de către N.D. Spineanu (provenind
tot de la Castrul Drobeta), altul (cap de leu) descoperit chiar de Bărcăcilă în castru
în anul 1929 și, de asemenea, marele monument funerar figurat al familiei lui Iulius
Herculanus.
În anul următor, 1933, a văzut lumina tiparului studiul Turnu Severin. Trei
veacuri de viață medievală22, o incursiune în istoria începuturilor vieții medievale
la Severin până la căderea cetății sub turci, în 1524, cu referiri la cele două mari
structuri cvasistatale de aici, Țara Severinului și Banatul de Severin. Interpretările
lui Bărcăcilă sunt azi, în parte, depășite, fiind vorba despre probleme asupra cărora
discuțiile continuă și în prezent. Era oarecum exagerată contribuția factorului
extern la agregările și evenimentele din această parte de țară (rolul regatului
maghiar, mai ales). Stăpânirea regatului maghiar era considerată o veche bună
rânduială, iar readucerea acestor regiuni sub stăpânire ungurească era de preferat,
în opinia autorului, uneia de coloratură bulgară (cazul victoriei banului Laurențiu
din 1263 asupra bulgarilor). Se sublinia, în schimb, pe bună dreptate, că Țara și
Cetatea Severinului au avut o însemnătate incontestabilă la plămădirea spre
19
Idem, an III, nr. 11, ianuarie–februarie 1924, pp. 75–76.
20
Vezi Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, Arhivele Olteniei, (1922–1943).
Bibliografie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 179.
21
„Arhivele Oltenieiˮ, an XI, nr. 61–62, mai–august 1932, pp. 231–267.
22
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an XII, nr. 65–66, ianuarie–aprilie 1933, pp. 15–35.
194 Tudor Răţoi
sfârșitul secolului al XIII-lea a statului medieval românesc de la sud de Carpați.

Bărcăcilă considera însă că Basarab cobora, prin Tihomir, din neamul lui Seneslau,
ceea ce azi nu mai este acceptat. Articolul este remarcabil prin factologia pusă în
pagină și prin frumusețea literară a discursului. Este un product ce nu poate lipsi
din bibliografa oricărei abordări a acestei perioade din istoria Severinului.
În anul 1934 Alexandru Bărcăcilă a propus alte două interesante lucrări.
Prima, Monumentele religioase ale Drubetei cu noi descoperiri arheologice23, este
o abordare țintind spre o sinteză a celor ce se cunoșteau până atunci în legătură cu
subiectul menționat, ilustrată cu descoperiri făcute în aria Drobetei antice. Nu toate
piesele invocate de autor erau inedite. Cele inedite erau marcate special de autor
cu mențiunea inedit. Erau avute în vedere atât monumentele circumscrise religiei
autohtonilor, cât și cele ale cuceritorilor. Unele piese erau celebre de mult timp
(Rhytonul de la Poroina). Erau considerații cu privire la credințele geto-dacilor cu
analogii și echivalențele ale zeilor, altor popoare (mai ales din Pantheonul grecesc
și roman). Mai târziu și astăzi, multe dinte piesele prezentate de Bărcăcilă au
ilustrat și ilustrează încă expoziția permanentă a Muzeului Porților de Fier.
Al doilea material aducea Noi știri arheologice din regiunea Porților de
Fier24,Bărăcilă informând asupra unor descoperiri recente dintre care menționa pe
cele de la: Cătunele (Glogova) – un dadofor mithriac, o victorie în bronz și monede
traiane; pe cele de la Puținei; cele de la locul „la Cazaneˮ (lângă Rogova); castelul
de lângă Hinova; alte descoperiri făcute la Ostrovu Mare și Ostrovu Banului (cu
cetățuia lui romană, care controla accesul în Porțile de Fier). Vorbea, de asemenea,
despre cele ce se profilau tot mai bine la castrul Pontes de pe malul iugoslav. Apoi
un relief mithriac descoperit la Tekija și o sculptură a Iunonei, dedicată unui
chestor al Diernei. La castrul Drobeta, comparativ cu cele constatate de Tocilescu
în 1896–1898, se descoperise sub castrul lui Constantin cel Mare, castrul lui
Traian, iar în colțul de sud-vest al castrului fortăreața pe care Bărcăcilă o atribuia
lui Justinian, înconjurând turnul numit al Theodorei. Săpăturile efectuate aici
dezvăluiau folosirea turnului și în secolele XIII–XVI, alături de „cetățuiaˮ cu
numele Turnul lui Sever din Grădina publică. De asemenea, Bărcăcilă vorbea
despre tezaurul medieval de la Gogoșu, conținând o bogată colecție de monede de
la Sracimir, țarul de la Vidin, un fragment din legătura unei cărți (Sf. Scriptură),
brățări și pandantive de argint, un fragment dintr-o cămașă cu fir de aur, un vas din
argint aurit etc.
În fine, în 1938, arheologul severinean aducea la cunoștința lumii științifice o
descoperire pe care o făcuse cu câțiva ani mai înainte, thermele romane și cimitirul
medieval al Severinului, în articolul cu titlul Les thermes romains de Drubeta25,
dând și descrierea acestora cu planul aferent, precum și a împrejurărilor în care
fusese făcută descoperirea.
23
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an XIII, nr. 71–73, ianuarie–iunie, 1934, pp. 69–107.
24
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an XIII, nr. 74–76, iulie–decembrie, pp. 349–350.
25
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an XVII, nr. 95–96, ianuarie–aprilie 1938, pp. 41–52.
O ultimă prezență a lui Bărcăcilă în paginile „Arhivelor Oltenieiˮ datează din

anul 1940, cu Scrisori de la episcopul Calinic de Râmnic26, conținând corespondență
din anii 1853–1859 a acestui episcop cu Ioan Stoian Grecescu, ctitorul bisericii și
spitalului omonime din Turnu Severin. Printre problemele discutate una dintre cele
mai însemnate avea ca obiect preocuparea ierarhului pentru reclădirea Episcopiei,
arsă în 1847, și pentru reorganizarea tipografiei acesteia.
În mod indirect, Alexandru Bărcăcilă a intrat în atenția redacției revistei și
prin recenziile la lucrările sale. Toate aceste recenzii au fost semnate de către
C.D. Fortunescu, explicit sau prin pseudonim, astfel: Cuvântarea lui
Al. Bărcăcilă27 (1922); Drubeta, azi Turnu Severin28 (1932); Băile Herculane în
epoca romană și credințele populare de azi29 (1932); Cetatea medievală a
Severinului. Început de cercetări arheologice30 (1937); Une ville daco-romaine:
Drubeta31 (1938); Aurul Ardealului și prada avarică a lui Carol cel Mare32 (1942).
Este limpede, după cum se constată, că profesorul și cărturarul severinean a
cunoscut o notorietate remarcabilă în paginile revistei craiovene, în consens cu
anvergura lui de autentic intelectual și istoric.
Bibliografie
„Arhivele Oltenieiˮ, anii I (1922), II (1923), III (1924), IV (1925), XII (1933), XIII (1934),
XVII (1938), XIX (1940).
Bărcăcilă, Alexandru, Corespondență. Vol. I, Ediție alcătuită de Tudor Rățoi, Editura
Hoffman, 2017.
Constantinescu, Justin, Firan, Florea, Nedelcea, Tudor, Arhivele Olteniei, (1922–1943).
Bibliografie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Roman, Ileana, Rățoi, Tudor Enciclopedia județului Mehedinți. Dicționar, Editura Prier,
Drobeta-Turnu Severin, 2021.
Roman, Ileana, Rățoi, Tudor, Excelențe severinene, vol. I, Editura Prier, Drobeta-Turnu
Severin, 2017.
Rățoi, Tudor, Descoperirea cimitirului medieval de la Severin și ridicarea monumentului
creștin întru amintirea acestuia, în vol. Lucrările Simpozionului Național „Cetatea
Medievală a Severinului – important centru militar, comercial și spiritual al Țării
Româneștiˮ 19–21 noiembrie 2019. Editor Ion Stângă, Editura MJM, Craiova, 2019.
Documente ale municipalității severinene (1916–1920). Vol. V. Volum alcătuit de Tudor

Rățoi și Nicolae Chipurici, Editura ALMA Craiova, 2009.
Documente ale municipalităţii severinene (1925–1927). Vol. VII. Volum alcătuit de Tudor
Rățoi, Editura ALMA Craiova, 2012.
26
Idem, în „Arhivele Oltenieiˮ, an XIX, nr. 107–112, ianuarie–decembrie, 1940, pp. 306–308.
27
Vezi Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, op. cit., pp. 323 și 222.
28
Ibidem, pp. 323 și 227.
29
30
31
32
196 Tudor Răţoi
ION S. FLORU – UN ISTORIC MAI PUȚIN CUNOSCUT
DINICĂ CIOBOTEA*
Abstract: Ion S. Floru, born on 28 September/9 October 1864 in the village of

Floru in Olt county, took his name after that of his native village. He
completed his book learning in 1894 as a graduate of the historical sciences
and philology at the University of Bucharest.
He worked as a history teacher and director of Sf. Sava High School in
Bucharest, school inspector in the Ministry of Instruction and Religious
Affairs, and politically he sympathized with the Junimist party and after 1907
the National Liberal party. He was in the circle of the great intellectuals of
Romania together with Titu Maiorescu, Simion Mehedinți, Dimitrie Onciul
and in close collaboration with the Oltenia that dominated the cultural and
scientific life through Arhivele Olteniei magazine.
Throughout his life he impressed as a historian and philosopher. His history
textbooks, printed in several editions and print runs between 1897 and 1934,
were the most recommended to students, always updated and stylized in
relation to the progress of Romanian historiography and the transformations in
all spheres of national activity.
Ion S. Floru was the first in the country, as early as 1905, to comment on the books
and ideas of the great historian A.D. Xenopol on the philosophy of history.
His entire activity as a great personality of Romanian education, history and
philosophy is reconstructed in this article so that future encyclopaedias and
dictionaries will not forget him as they have done until now. Ion S. Floru is
presented as a landmark of Romanian historiography in the most complex era
of the establishment of history as a science, the end of the 19th century and the
first half of the 20th century.
Key words: Floru village, philosopher, author, Sf. Sava High School, Cărpiniștea
village.
Spre sfârșitul vieții, la 9 februarie 1950, Ion S. Floru, un bătrân profesor de

istorie, octogenar, din București, str. Aurel Vlaicu, 115, își nota într-un scurt
„memoriu” etapele vieții sale, dând socoteală, în spiritul și cerințele epocii noi de
după comunizarea țării și a societății românești, de activitățile sale profesionale și
*
Prof. univ. dr., membru onorific, Institutul de Cercetări Socio-Umane, „C.S. Nicolăescu-
Plopșor” din Craiova, al Academiei Române; e-mail: ciobodin@yahoo.com.

198 Dinică Ciobotea
politice1. Era doar printre ultimele lui fapte prin care își mărturisea
responsabilitățile trăite și îndeplinite și opera sa de istoric și filosof. În același
„memoriu” sunt incluse informații autobiografice, care, astăzi, ar fi greu de găsit în
Arhivele Naționale, dat fiind arealul geografic în care s-a născut și a învățat
carte2, precum și cel de om dedicat școlii, timp de 42 de ani.
Fig. 1. Ion S. Floru
S-a născut la 28 septembrie/9 octombrie 1864 în satul Floru din județul Olt.
Tatăl său, Stoian, fiul lui Ion, poreclit Drugoi, „cioban cu turmă mare de oi”, a
murit pe când el avea cinci ani. Mama sa, Maria Safta, era din Perieți-Olt,
cunoscută ca Preoteasa, după numele soțului mamei sale, preotul Marin
Diaconescu din Valea Merilor. Mama sa, văduvă la doar 27 de ani, s-a recăsătorit,
mai întâi, cu fiul popii din sat și apoi cu Năstase Ionescu din satul Ursoaia –
comuna Sinești, din apropriere de Floru.
A făcut școala primară la Băceni și Slatina, Seminarul la Curtea de Argeș
(1880–1881), sub numele de Anastasescu, dat de învățători după „legea numelui”
de atunci. Cu acest nume și-a luat certificatul de absolvire a Școlii Normale
Superioare (1887–1890), „Diploma de Bacalaureat în Litere și Științe”, eliberată la
1
Manuscris în posesia Domnului doctor în economie Dan Floru, nepot, căruia, și pe această
cale îi mulțumim și îi suntem recunoscători pentru informațiile furnizate în alcătuirea acestui articol!
2
Compară și cartea lui autobiografică Un copil, un sat.
Ion S. Floru – un istoric mai puțin cunoscut 199
24 octombrie 1887 de Universitatea din București, și Diploma de licențiat în

științele Istorice-filologice a Universității din București, la 2 iunie 1894. A devenit,
prin numire, profesor la liceul Sf. Sava. Și-a schimbat numele în 1891, în Ion S.
Floru, păstrând inițiala S de la tatăl său natural și adăugând numele satului natal.
Tot în 1891, s-a căsătorit cu Alexandrina Costică Berhă (24 de ani), profesoară
născută și domiciliată în comuna Cărpiniștea din județul Buzău, care i-a adus ca
zestre „o mică moșie”. În această localitate de pe valea Slănicului și-a fixat
rezidența pentru tot restul vieții, construindu-și un conac în stilul culelor oltenești.
A activat ca profesor suplinitor la Liceul Sf. Sava și la Școala Normală Carol I
din București, titular și director la Liceul Sf. Sava, sau ca inspector în cadrul
ministerului de resort al învățământului primar și normal primar (numit la
1 octombrie 1900), inspector pentru învățământul secundar particular (16 ianuarie
1914) și inspector al învățământului profesional și particular (1 decembrie 1918).
Și-a intersectat viața cu câteva mari personalități culturale-științifice, cu care
a avut și relații de prietenie și colaborare, precum Titu Maiorescu (pe când era
student), Simion Mehedinți în cadrul Societății Geografice Române (unde era
membru activ din 9/21 martie 1898) sau marele istoric Dimitrie Onciul.
De pe poziția de intelectual de frunte al Bucureștilor, s-a implicat în viața
social-politică mai mult ca simpatizant al unor partide politice și aderent la unele
curente politico-ideologice, fără a ocupa funcții în stat. Astfel, mărturisea el, „în
tinerețe am fost socialist, discipol și familiar al lui Const. Dobrogeanu-Gherea și al
lui Ion Nădejde. Mai târziu, am făcut parte din Cercul Convorbirilor literare și, sub
influența profesorului meu Titu Maiorescu, m-am înscris în partidul Constituțional
(Junimist). În 1907, când P.P. Carp cerea represiune aspră a răscoalei țărănești, am
părăsit partidul junimist și m-am înscris în Partidul Liberal. În Primul Război
Mondial, guvernul liberal s-a refugiat în Moldova, iar eu eram inspector școlar și
am rămas în Capitală. Când guvernul a revenit în 1918 erau rău văzuți cei care
rămăsesem sub ocupațiune [fiind] considerați ca simpatizanți cu inamicul, cu toate
că prin ord. nr. 103451 din 17 noiembrie 1916 ni se punea «în vedere că nu veți
putea părăsi serviciul acestui ministru sub nici un motiv, chiar în timp de
ocupație»... Sub ocupațiune eu fusesem director al Liceului Sf. Sava, mă
străduisem să găsesc local pentru funcționarea claselor, căci localul nostru era
ocupat de nemți, am salvat cu pericol arhiva, laboratoarele de fizică și chimie,
muzeul de naturale și biblioteca veche și bogată, pe care voia s-o ușureze un medic
colonel german. Din 1918 n-am mai făcut parte din niciun partid. De altfel, nu am
activat public niciodată, n-am vorbit în adunări publice, n-am scris în presă, n-am
ocupat funcții politice” ...
A fost, însă, un sprijinitor al satelor Ursoaia-Olt și Cărpiniștea-Buzău în
construirea căminelor culturale, înființarea de biblioteci, datorea școlilor și
susținerea cu cărți și îmbrăcăminte a elevilor săraci3.
3
Vezi ziarul „Universul” și corespondența lui Ion S. Floru cu învățătorul director C. Mezdrea
din 16 septembrie 1938 sau cu preotul Radu M. Popescu din Ursoaia (8 iunie 1938).
Fig. 2. Constituirea istoriei ca știință – coperta
De-a lungul vieții, Ion S. Floru a impresionat ca istoric și filosof. Cunoscător

a patru limbi străine (latina, greaca, franceza și germana) și cu o cultură generală
enciclopedică, pentru care Titu Maiorescu îl aprecia caracterizându-l ca „solidul
Floru”, dar mai cu seamă ca om al școlii și învățământului din vremea sa, a fost
înnoitorul și perfecționistul manualelor de istorie, așezându-le la nivelul dezvoltării
istoriei ca știință și la nevoile sociale ale construcției României moderne4.
Manualele sale de istorie, tipărite în mai multe ediții și tiraje, între anii 1897
și 1934, au fost destinate elevilor conform programului de învățământ pe cicluri
școlare. Au fost mereu actualizate și stilizate la o ținută științifică valoroasă, în
raport cu progresul înregistrat de istoriografia română5 și cu transformările din
toate sferele de activitate națională. O bibliografie6 a acestor manuale, pe cât am
4
A scris despre „Napoleon al III-lea, Împăratul Protector”; „Ziua de 10 Mai–regele Carol și
Românii”, București, 1902; „Din viața religioasă a Romanilor” ș.a. Teza de licență despre
„Educațiunea și instrucțiunea la Heleni” a fost publicată, după referințele speciale ale lui Alexandru I.
Odobescu și Epaminonda Francudi, în 1893.
5
Vezi Al. Zub, De la critică la criticism (Istoriografia română de la finele secolului al XIX-lea și
începutul secolului XX), București, Editura Academiei Române, 1985.
6
Istoria popoarelor vechi pentru clasa I secundară, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl,
București, 1897; Ed. II, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1898; Ed. III, Inst. de Arte
Grafice Carol Göbl, București, 1899; Ed. IV, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, S-sor I. Șt. Rasidescu,
Ion S. Floru – un istoric mai puțin cunoscut 201
avut posibilitatea de informare, relevă marea lor diversificare, cât și prezența

autorului în societatea românească. Manualele sale, în conținut, au dezvăluit, atât
istoria lumii (zisă universală), cât și istoria Românilor. Ele au fost receptate în
mediul școlar alături de cele ale lui Grigore Tocilescu, N. Iorga, A.D. Xenopol,
Dimitrie Onciul, D.A. Pătrășcanu etc.7.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când s-a pus problema filosofiei
critice a istoriei ca moment al cunoașterii și înțelegerii realităților de către istorici
în paradigma analizei logice a neopozitivismului, istoricul A.D. Xenopol a ținut
România în frontul celor mai valoroase dezbateri în lume pe această temă,
ajungând personalitatea reprezentativă în țară și în Occidentul cel care ținea
primordialitatea noutăților și descoperirilor științifice.
Posibilitățile și limitele istoricului, ca om de știință și al spiritului uman în
care trăiește, au fost reflectate în mai multe scrieri de A.D. Xenopol. înainte de
celebra sa operă, La théorie de l’histoire, tipărită la Paris, în 1908. Despre ideile
filosofice exprimate de A.D. Xenopol anterior în țară, puțini oameni de cultură s-au
încumetat să le comenteze.
Singurul Ion S. Floru a scris o lucrare redutabilă în acest sens, ca „o datorie
să pricepem și să prețuim mai întâi valorile noastre culturale”, intitulată
Constituirea istoriei ca știință. Studiu asupra operei lui A.D. Xenopol: „Principiile
fundamentale ale istoriei”, București, Atelierele grafice I.V. Socecu, 1905, 91 p.8.
Analiza complexă a lui Ion. S. Floru, nevalorificată ulterior, a rămas cea
dintâi într-o serie de reevaluări ale ideilor lui A.D. Xenopol privind filosofia
istoriei, întâlnite la Octav Botez, N. Bagdazar, Francesco Saverino Varano, Const.
București, 1901; Ed. V., Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, S-sor I. Șt. Rasidescu, București, 1902,
1903, 1905, 1906, 1908, 1909, 1914; Istoria evului mediu până la 1648 pentru clasa II secundară, Ed.
I, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1900; Ed. II, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, S-sor
I. Șt. Rasidescu, București, 1901; Ed. III, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, S-sor I. Șt. Rasidescu,
București, 1904 și 1906; Ed. IV, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, S-sor I. Șt. Rasidescu, București,
1908, 1909, 1913, 1914, 1918; Istoria evului mediu până la 1648 pentru clasa VI secundară,
„Minerva” Inst. de Arte Grafice și Editură, București, 1912; Istoria timpurilor nouă până la 1900
pentru clasa III secundară, Ed. I., Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, Bucuretști, 1901; Ed. II, Inst. de
Arte Grafice Carol Göbl, S-sor I. Șt. Rasidescu, București, 1904, 1906, 1908, 1909, 1912, 1914
(„Minerva” Inst. de Arte Grafice și Editură); Istoria veche și medie pentru clasa I-a, Editura Librăriei
Socec et Co., Soc. Anou., București, 1929; Istoria antică pentru clasa a IV-a secundară, Editura
Librăriei Socec et Co., S.A., București, 1930 (împreună cu Remus Ilie); Istoria modernă și
contemporană pentru clasa a II-a secundară, Editura Librăriei Socec et Co., Soc. Anou., București,
1929; Istoria modernă și contemporană pentru clasa VI-a secundară, Ed. I, Editura Librăriei Socec et
Co., S.A. București, 1930; Istoria Românilor pentru clasa a IV-a secundară, Editura Librăriei Socec et
Comp, S.A., București, 1923; Istoria Românilor pentru clasa a III-a secundară, Ed. II, Editura
Librăriei Socec et Co, S.A., București, 1931; Istoria Românilor pentru clasa VIII-a secundară, Editura
Librăriei Socec et Comp., S.A., 1923; Istoria Românilor pentru cursul superior de liceu, Ed. V.,
Editura Librăriei Socec et Co, S.A. București, 1930.
7
Cf. Dinică Ciobotea, Dumitru Cojocaru, Manualul românesc de istorie în epoca modernă,
Craiova, Editura Sitech, 2011, passim.
8
Lucrarea lui A.D. Xenopol a fost tipărită în 1900, la Iași, după ce apăruse, mai întâi, la Paris,
în 1899, sub titlul Principes Fondamentaux de l’histoire. Lucrarea lui Ion S. Floru este tipărită ca
extras din „Convorbiri literare”.
Nicuță, V. Maciu, Gh. Toma, M. Ioanid, N. Gogoneață și Z. Ornea, Athanase Joja,

V. Liveanu, până la traducerea din anul 2003, de către Rodica Croitoru (Principiile
fundamentale ale istoriei, București, Editura Albatros, 2003, 480 p.).
Concluzie. Pentru o viață spirituală activă, de profesor și director al celui mai
istoric liceu din București, de inspector școlar în cadrul Ministerului Instrucțiunii și
al Cultelor, de prolific autor de manuale de istorie, dar mai ales de prim comentator
din țară al lucrării de filosofie a lui A.D. Xenopol, Principiile fundamentale ale
istoriei, de colaborator al unor mari personalități științifice din vremea sa și al
intelectualilor din Oltenia,9 Ion S. Floru a fost recunoscut ca om de știință și
remarcabilă personalitate în societate atunci când regii României l-au numit
„membru al Ordinului Coroana României în gradul de cavaler” (8 martie 1899), în
gradul de „Oficier” (9 mai 1911) și în gradul de „Comandor” (15 iunie 1942), sau
i-au conferit medaliile: „Medalia jubiliară Carol I” (28 decembrie 1905), „Răsplata
muncii pentru învățământ” clasa a II-a (15 septembrie 1908), „Bărbăție și Credință”
(19 decembrie 1913), „Răsplata muncii pentru învățământ” clasa a I-a (26 septembrie
1925). Pentru ca recunoștința posterității să nu-și dea mâna cu uitarea, așa cum se
constată în Enciclopediile privind istoriografia română din 1980 și 2022, noi, prin
acest articol, restituim, parțial, aspecte din viața și opera lui Ion S. Floru și-l considerăm
ca reper al istoriografiei românești în cea mai complexă epocă de statuare a istoriei
ca știință.
Chiar dacă în ultimul an de viață nu s-a bucurat de munca sa (căci la 9 august
1950 era amenințat de conducerea Primăriei și a G.A.C. Cărpiniștea să nu mai calce
„terenul ce renunțase (sic!) la el în folosul statului, și nici să nu mai ridice nici-un
fel de recoltă sau produs al acestui pământ” căci „în caz contrat” era dat „în judecată la
legea sabotajului economic de încălcarea terenului G.A.C”), mâhnirea i-a fost ștearsă
de forța firească a mișcării prin timp a națiunii române, în spiritul concordant cu
optimismul și conștiința lui de prea bun român, în orice vreme de restriște sau de înălțare.
Bibliografie
„Arhivele Olteniei”, an V, 1926, nr. 23.

Ciobotea, Dinică, Cojocaru, Dumitru, Manualul românesc de istorie în epoca modernă,
Craiova, Editura Sitech, 2011.
Floru, S. Ion, Constituirea istoriei ca știință. Studiu asupra operei lui A.D. Xenopol:
„Principiile fundamentale ale istoriei”, București, Atelierele grafice I. V. Socecu, 1905.
Spinei, Victor, Rusu, N. Dorina (coord.) Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc,
vol. II (D–K), Suceava, Editura Karl A. Romstorfer a Muzeului Național al Bucovinei,
2021.
Stoicescu, Nicolae ș.a., Dicționarul istoric al localităților județului Olt, vol. I (A–F),
Craiova, Editura Alma, 2009.
Zub, Alexandru, De la critică la criticism (Istoriografia română de la finele secolului al
XIX-lea și începutul secolului XX), București, Editura Academiei Române, 1985.
9
Vezi „Arhivele Olteniei”, an V, 1926, nr. 23, pp. 16–17.
DOCUMENTE PRIVIND ACTIVITATEA CULTURAL-ŞTIINŢIFICĂ
A PROFESORULUI ILIE CONSTANTINESCU,
COLABORATOR AL REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”
DANA-IULIA PREDA
Abstract: Born in a humble family of peasants from Dioști village, County

Romanaţi (today Dolj County), Ilie Constantinescu, Romanian language and
history professor at Ioniţă Asan High School from Caracal between 1906 and
1938 – was one of the biggest collectors of ethnographical and archaeological
material, historical documents and coins of our country. He also activated in
scientifical field, being contributor of Arhivele Olteniei at the beginnings of
this publication, during the years 1923–1924, with papers about the history of
his birthplace – Dioşti – and about the cultural movement in Caracal in 1923.
In this paper, we will present several documents from years 1908–1933, stored
in the documentary collection of Ioniţă Asan High School from the Olt
National Archives, which reflect the constant interest of professor Ilie
Constantinescu in gathering up important archeological and historical
materials: old church icons and clothes, coins from the Roman period, a
Roman sarcophagus.
Also, we present documents concerning the foundation and the activity of the
cultural and scientific society of Ioniţă Asan High School students called
Olteanul Voinic, a society founded in 1913, due to professor Ilie Constantinescu’s
efforts.
Key words: Arhivele Olteniei, Ilie Constantinescu, coins, archeology, society.
Născut într-o familie modestă de săteni din comuna Dioşti, judeţul Romanaţi
(azi, judeţul Dolj), Ilie Constantinescu, profesor de limba română şi istorie la
Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal, în perioada 1906–1938, a fost unul dintre cei mai
mari colecţionari de material etnografic, arheologie, documente istorice şi monede
din ţara noastră.
A activat şi în domeniul ştiinţific, fiind colaborator al revistei „Arhivele Olteniei”
la începuturile acestei publicaţii, în anii 1923–1924, scriind articole despre istoria
comunei natale Dioşti şi despre mişcarea culturală din Caracal în anul 1923.

Consilier superior, Serviciul Județean Olt al Arhivelor Naționale.

204 Dana-Iulia Preda
În această lucrare vom prezenta câteva documente aflate în fondul Liceului

„Ioniţă Asan” nr. 1, Caracal din cadrul Serviciului Judeţean Olt al Arhivelor Naţionale,
din perioada anilor 1908–1933, documente ce reflectă preocuparea continuă a
profesorului de-a aduna materiale cu valoare arheologică şi istorică: icoane şi haine
bisericeşti vechi, monede din perioada romană, un capac de sarcofag roman din piatră.
De asemenea, în lucrare sunt prezentate documente privind înfiinţarea şi
activitatea societăţii cultural-ştiinţifice a elevilor Gimnaziului „Ioniţă Asan” din
Caracal, „Olteanul Voinic”, societate înfiinţată în anul 1913, prin strădaniile sale.
Ilie Constantinescu s-a născut în anul 1874 (conform autobiografiei sale
întocmită la 22 noiembrie 19511, pe când cerea un post de muzeograf la Muzeul din
Caracal), tatăl său fiind sătean modest din comuna Dioști – județul Romanați, cu
3 clase primare, iar mama, fără știință de carte.
Studiile primare le urmează în localitatea natală (1882–1886) și în Caracal
(1886–1888), iar în perioada 1888-1895 urmează Liceul „Carol I” din Craiova.2 În
perioada 1895–1899 frecventează cursurile Facultății de Litere, Secția Istorică, a
Universității din București, urmând, în paralel cu Universitatea, și Școala Normală
Superioară din București. În anul 1899, obține licența în Istorie „cum laude”, București.
În perioada 1899–1906, Ilie Constantinescu activează ca profesor la școli
secundare din județul Romanați, apoi la gimnaziu – liceul Buzești, Școala Normală
de Învățători. Începând cu anul 1906 și până la pensionare, în anul 1938, va fi
profesor de limba română și istorie la Gimnaziul „Ioniță Asan” din Caracal. În
perioada 1907–1911, ocupă și funcția de director al gimnaziului.
A desfășurat o intensă activitate didactică și culturală școlară și extrașcolară,
prin „conferințe, cuvântări diverse, articole în reviste, excursii școlare, societăți de
lectură cu discuții critice, la Craiova și Caracal”3. A fost președinte al Asociației
Profesorilor secundari din Caracal și președinte al Federației Corpului didactic din
Romanați „mai tot timpul cât acestea au existat”4.
În momentul întocmirii autobiografiei în anul 1951, profesorul Ilie
Constantinescu vorbește despre preocuparea sa de-a aduna obiecte de muzeu,
antichități și materiale etnografice care a început încă din perioada când era elev de
liceu, prin strângerea obiectelor din casă, de la rude și din sat, cu scopul realizării
unui istoric al satului său natal. Apoi vorbește despre utilizarea acestor colecții de
către specialiști în scopuri științifice , în special de către profesorul universitar
D. Tudor, în lucrarea „Oltenia Romană”, „premiată de Academie și în diferite
broșuri și reviste, în țară și în străinătate”5.
Profesorul Ilie Constantinescu a fost un asiduu culegător de folclor,
colaborând cu 61 de texte populare la Colecția Materialuri folcloristice, coordonată
1
S.J.A.N. Olt, fond Sfatul Popular al Raionului Caracal – Secția Cadre, dos. 1/1951, p. 627.
2
Prof. Cornel Manolescu, Conducătorii orașului Caracal: de la județi , până la primarii de
azi, Caracal, Editura Hoffman, 2016, p. 123.
3
S.J.A.N. Olt, fond Sfatul Popular al Raionului Caracal – Secția Cadre, dos. 1/1951, p. 627 verso.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 628.
Documente privind activitatea cultural-ştiinţifică a Profesorului Ilie Constantinescu 205
de Gr. Tocilescu. La îndemnul lui Ovid Densușianu, a colecționat o cantitate

enormă de material etnografic, arheologic, documente istorice și monede. De
asemenea, profesorul Ilie Constantinescu a adunat plăci fotografice de la atelierele
foto din Caracal, prin grija sa ajungând în depozitele serviciului nostru un număr de
peste 18.000 de plăci fotografice pe sticlă din perioada 1908–1934, de la atelierele
fotografice „J. Torok” Bucureşti – Sucursala Caracal, atelierul Foto-Arte „Chaland”
Caracal, atelierul „Foto-Glob” Caracal, atelierul „Foto-Royal” Caracal. Aceste
fotografii reprezintă mărturii grăitoare ale societăţii româneşti din prima jumătate a
secolulul al XX-lea, contribuind la îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional.
În anul 1907, Ilie Constantinescu pune bazele Muzeului din Caracal în sălile
gimnaziului al cărui director era6.
Astfel, în cadrul fondului Liceului „Ioniță Asan” din Caracal, regăsim în anul
1908 un document semnat de profesorul Ilie Constantinescu în calitate de director
al Gimnaziului „Ioniţă Asan” din Caracal prin care se adresează preotului paroh al
bisericii Sf. Ioan din comuna Redea, judeţul Romanaţi, informându-l pe acesta despre
faptul că a adunat câteva obiecte vechi bisericeşti din biserica Sf. Ioan aflată în
ruină care au fost aşezate „..în anexele Amfiteatrului Gimnaziului, ca un început de
muzeu istoric local, unde pot fi văzute de oricine doreşte să cunoască trecutul”7.
Obiectele aduse pentru a fi văzute în muzeul Gimnaziului din Caracal constau,
conform precizărilor profesorului Ilie Constantinescu, în „ două sfetnice, unul
probabil de pe la 1812, altul de pe la 1840, 11 icoane de lemn, din diferite timpuri,
cam din 1812 ( când e prima fondaţie a bisericii) şi din 1841 (refacerea ei), diferite
bucăţi de haine bisericeşti, cam dintre 1812–1870, toate foarte deteriorate”8.
Într-un raport din 25 mai 1910 către Ministrul Instrucțiunii Publice, profesorul
Ilie Constantinescu își exprimă îngrijorarea față de starea de degradare în care se
aflau ruinele romane de la Reșca, precizând următoarele: „Cărămizile romane de
«Antină», scoase din ruinele orașului și multe cu inscripții, se exploatează de săteni pe
o scară foarte întinsă, fiind vândute în Caracal și în satele vecine. În Reșca sunt
chiar case întregi construite numai din aceste cărămizi tari ca piatra și de o mărime cu
totul neobișnuită. S-au mai găsit și sarcofage de piatră, fragmente de statui mari
(capete de oameni de piatră), coloane de piatră lucrate foarte frumos”9.
Din acest raport aflăm despre înființarea de către profesorul Ilie Constantinescu a
unui „mic muzeu de antichități” pe lângă Gimnaziul „Ioniță Asan” în care acesta
adusese multe lucruri vechi de la Reșca: „monede, vase de pămînt, fragmente de
statuete de pământ, metal și piatră, cărămizi, burlane de pământ, pietre cu
oarecare inscripții”10.
În anul 1916, profesorul Ilie Constantinescu se adresa directorului
Gimnaziului solicitându-i să intervină pe lângă Prefectura județului Romanați
6
Prof. Cornel Manolescu, op.cit. , p. 123.
7
S.J.A.N. Olt, fond Liceul Ioniţă Asan nr.1 Caracal, dos. 3/1907, p. 104.
8
Ibidem.
9
Idem, dos. 1/1909, p. 285.
10
Ibidem, f. 286.
pentru ca această instituție să achiziționeze „un număr însemnat de monede” din

perioada romană care se aflau în posesia unui comerciant din Caracal ce intenționa
să le vândă „unui străin din București”11. Către finalul petiției, profesorul preciza
că scopul acestei achiziții este acela de-a nu înstrăina de județul de proveniență
astfel de valori , lipsind astfel „pentru totdeauna județul de unul din titlurile cele
mai de valoare pentru trecutul”12 acestuia.
Preocupările profesorului Ilie Constantinescu de a aduna materiale cu valoare
istorică în vederea păstrării acestora drept mărturii ale trecutului județului Romanați
vădesc înțelegerea profundă a importanței istoriei pentru evoluția cultural-materială
a unei comunități, fapt ce se reflectă și în activitatea științifică a acestuia.
În anul 1923, al doilea an de la înființarea revistei Arhivele Olteniei, îl regăsim
ca și colaborator al acestei publicații cu un articol ce prezintă „Hotărnicia moșiei
Dioști, județul Romanați, făcută la 1755, noiembrie 9”13. După ce este prezentată
transcrierea documentului, se face o descriere arhivistică și o încadrare istorică a
acestuia. Din finalul articolului răzbate solidaritatea autorului cu oamenii comunei
natale Dioști: „dragostea de proprietar de pământ liber se vede și azi la Dioșteni,
cari la 1858 au mai cumpărat 3686 ½ de pogoane din moșia Grozăvești..., iar
între 1900–1923 alte mai multe sute de pogoane din Grozăvești și Radomir”14.
În anul următor, 1924, profesorului Ilie Constantinescu îi va apărea un articol
în numărul 12 pe martie–aprilie al revistei Arhivele Olteniei intitulat „Mișcarea
culturală din Caracal în 1923”15. Articolul înfățișează mediul cultural efervescent al
Caracalului din acea perioadă: „Asociația profesorilor secundari, secția Caracal, a
ținut în amfiteatrul Liceului, Joia seara, o serie de ședințe compuse din câte o
conferință (cu sau fără proiecțiuni) urmată de lecturi sau muzică. Public: elevi din
cursul superior al liceului, profesori, diferite persoane din oraș”16.
„Societatea Înfrățirea”. Aci, ca în toți anii dela 1918 încoace, iarna, de obiceiu
Sâmbătă seara, ședințe compuse din câte o conferință (24 Noembrie, P.R. Tudoran,
„Despre calendar”; Decembrie, Titu Bădescu, advocat, „Criminalitatea”) urmate
de producțiuni muzicale ale d-lui D. Christide, d-relor Christide, Dimonie, –
lecturi, d-nii Dacian și Mălinescu (magistrați), P.R. Tudoran, institutor”17.
Conform articolului profesorului Ilie Constantinescu, în Caracal, la acea
vreme, existau două cinematografe, Apollo, particular și un cinematograf al
Liceului Ioniță Asan. De asemenea, aveau loc reprezentații la teatru cu trupe din
București sau din Craiova. Tot din acest articol aflăm că la 1 decembrie 1923
maestrul George Enescu a dat un concert în Caracal.
11
Idem, dos. 7/1915, p. 206.
12
Ibidem.
13
Arhivele Olteniei, Anul II, nr. 5/ianuarie–februarie 1923, p. 39.
14
Ibidem, p. 44.
15
Idem, Anul III, nr. 12/martie–aprilie 1924, p. 267.
16
Ibidem, p. 268.
17
În articol se vorbește și despre situația învățământului din orașul Caracal din

acea perioadă18 (Anexa 1).
Spre finalul articolului, profesorul Ilie Constantinescu ne oferă o imagine a

situaţiei sociale generale a României după Marea Unire: „Forţele sociale s-au
lărgit foarte mult prin chemarea maselor de săteni la o viaţă nouă şi prin
aspiraţiile lor spre cultură, manifestate puternic prin îngrămădirea copiilor lor la
şcoalele secundare din oraş. Aceşti săteni însă nu pot aprecia cultura decât vag,
prin imitaţie. Asupra lor Statul nu poate apăsa impozite prea mari pentru a le da
culturii, pentru că ei nu înţeleg lucrurile acestea, iar guvernelor le e teamă de
pierderea voturilor mulţimii. Intelectualii văd acestea, dar n-au puterea de a
reacţiona decât tot intelectual, adică prin vorbe.
Până se va stabili un oarecare echilibru material, până se va aprecia mai
bine puterea culturii şi munca intelectuală de către Stat şi de către concetăţenii
ieşiţi acum (sau mai exact care vor să iasă) din întuneric mai la lumină, trebuie
oarecare vreme.
În timpul războiului credeau mai toţi că ne vor trebui 50–60 de ani pentru a
ne reface, iar azi aceiaşi oameni se miră că nu ne-am refăcut material şi moral în
5 ani! Însă acum nu mai e vorba de o refacere ca înainte de 1916, ci de o refacere
cu schimbări radicale, de o renaştere”19.
Din finalul articolului răzbate optimismul și idealismul profesorului Ilie
Constantinescu, care atribuie intelectualilor sarcina de-a ridica nivelul cultural al
orașului: „Deci tot pe generația noastră de intelectuali modești cade și greaua
sarcină de a munci cu răbdare, până vom aduce alte timpuri ceva mai fericite
pentru toată lumea, timpuri care vor veni, desigur, cu sau fără voia noastră. Atunci
vom vedea în toate orașele și satele palate și case culturale și o lume mai civilizată
și mai bună”20.
În anul 1932 , profesorul Ilie Constantinescu se adresa directorului Liceului
Ioniță Asan din Caracal, solicitându-i acestuia achiziționarea de către liceu a unui
capac de sarcofag roman de piatră, aflat la un locuitor din comuna Hotărani. În
solicitarea sa, Ilie Constantinescu insista asupra achiziționării cât mai grabnice a
sarcofagului pentru a nu fi deteriorat de proprietar, afirmând că „această relicvă
antică este de cea mai mare însemnătate pentru istoria română în general și pentru
a județului Romanați în special”21.
Un an mai târziu, la 22 ianuarie 1933, profesorul Ilie Constantinescu
împreună cu un alt profesor de la Liceul Ioniță Asan din Caracal solicitau
Comitetului Școlar al liceului suma de 2000 de lei din fondul prevăzut pentru
18
19
Ibidem, p. 271.
20
Ibidem.
21
S.J.A.N. Olt, fond Liceul Ioniță Asan nr. 1 Caracal, dos. 2/1932, p. 12.
muzeul liceului pe anul 1933 pentru cumpărarea „mai multor monumente

arhitectonice romane dela Reșca, pentru muzeul liceului”22.
Profesorul Ilie Constantinescu va contribui la înființarea Societății „Olteanul
Voinic” a elevilor Gimnaziului Ioniţă Asan din Caracal. Societatea se înfiinţează în
anul 1913, desfăşurându-şi activitatea prin intermediul a patru secţiuni: „Secţiunea
Cercului Literar, Secţiunea Cercului Economic-ştiinţific, Secţiunea Cercului
Artistic şi Secţiunea Cercului Gimnastic”23. Statutele şi Regulamentul societăţii
precizau scopul acesteia şi modul de desfăşurare a activităţii24 (Anexa 2).
Conform raportului conducerii Gimnaziului Ioniță Asan Caracal către
Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice din 3 iulie 1914 privind înființarea
Societății elevilor „Olteanul Voinic”, Cercul Economic-științific al acestei societăți
urma să organizeze excursii cu elevii în scopul colecționării materialelor valoroase
din punct de vedere arheologic, cât și a celor ce priveau „fauna, flora, produse
industriale și agronomice”25.
În același raport se menționează faptul că: „Deja D-l Ilie Constantinescu,
profesorul titular de limba română, din propria sa inițiativă a strâns prin
mijlocirea elevilor o mulțime de obiecte de natură etnografică, documente și
antichități”26. În continuarea raportului, se solicita trimiterea unor specialiști care
să studieze materialele adunate, urmând apoi ca acestea să fie ordonate și expuse
pentru ca astfel, fondatorii și membrii Societății „Olteanul Voinic „să aibă
„mângâierea acea sufletească că nu degeaba ele au fost strânse”27.
Toate aceste documente prezentate, identificate în cadrul fondului Liceului
„Ioniță Asan” nr. 1 din Caracal ilustrează preocuparea permanentă a profesorului
Ilie Constantinescu de-a aduna materiale arheologice, etnografice, documente,
fotografii privind istoria județului Romanați, contribuind astfel la îmbogățirea
patrimoniului cultural național. Cu atât mai mult, prin articolele sale publicate la
începuturile revistei Arhivele Olteniei, chiar dacă puține la număr, profesorul Ilie
Constantinescu oferă informații valoroase atât pentru istoria locală cât și pentru
cea națională, prin articolul său „Mișcarea culturală din Caracal în 1923”
realizând o frescă a societății românești după Marea Unire din 1918.
22
Idem, dos. 1/1933, p. 2.
23
Idem, dos. 5/1913, p. 334.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 327 verso.
26
Ibidem, p. 327.
27
Ibidem.
ANEXA 1
Ilie Constantinescu, Mișcarea culturală din Caracal în 1923, în „Arhivele

Olteniei”, nr. 12, martie–aprilie, 1924, pp. 267–269 (fragment)
Școalele sunt desigur (cum le e și menirea) adevărate pepiniere și motoare

culturale din toate punctele de vedere: și prin selecționarea tinerimii și prin
îndrumarea ei și prin stăruința asupra unor probleme culturale mai largi. În școală
merg azi lucrurile greu, din cauza slabei noastre tradiții culturale și din cauza
greutăților materiale și morale de tot felul. Statul spune că nu poate ajuta cultura
mai mult, azi când problema culturală națională e capitală pentru Români. De aceea
elementul principal în școală, profesorii, sunt încărcați peste puterile lor, cu câte
500–600 de elevi, fără să li se asigure complect traiul material, fără să li se dea
mijloacele didactice necesare, fără să aibă posibilitatea de a ține măcar în curent cu
arta lor de a preda unor elevi fără mediu prielnic, cu programe și manuale încărcate,
abstracte și pedante. Ba încă unii sunt încărcați și cu sarcini mai materiale, care ies
din atribuțiile lor, fiind purtați mereu pe drumuripentru adunar bani și materiale de
construcție pentru localuri care încep lesne și se termină anevoie.
Directorii școalelor care s-au apucat de construit localuri, în loc să se ocupe
cu îndrumarea elevilor și profesorilor (cum ar trebui), sunt îndepărtați dela
misiunea lor la ocupații pentru care nu sunt pregătiți. Profesorii au mai făcut câte
ceva pentru înaintarea culturii, afară de obligațiile programelor: serbări școlare
pentru elevi și public, conferințe, etc. , dar nu atât cât s-ar putea dacă ar fi redați
complect ocupației lor după puterile ce au; altfel profesoratul devine ceva mecanic,
rutinar, lucru care nu cadrează câtuși de puțin cu tendințele educației moderne.
Elevii, în mare parte, citesc destul de mult: literatură, reviste științifice-
populare, etc. Ei sunt, poate, mai realiști azi ( în sensul bun al cuvântului) decât
altădată. Tot elevii, sub conducerea unor profesori, au dat șezători (teatru, recitări,
muzică), fie în amfiteatrul Liceului, fie în Parc, fie la Teatru, pentru scopuri
culturale și educative. La una din acestea D-na Elena Puricescu a ținut o conferință
despre Opera lui Molière.
Studenții romanațeni, cu toții în număr de vreo 150, mai toți în București, la
diferite școale superioare, nu-și uită orașul lor și dau și câte o serbare. Astfel au dat
și ei la Teatru un festival cu un program ales la 17 Ianuarie 1923.
Asociația profesorilor secundari, secția Caracal, a ținut în amfiteatrul
Liceului, Joia seara, o serie de ședințe compuse din câte o conferință (cu sau fără
proiecțiuni) urmată de lecturi sau muzică. Public: elevi din cursul superior al
Liceului, profesori, diferite persoane din oraș…
În cele mai multe şedinţe a cântat cu vioara şi a citit diferite bucăţi (din
Caragiale, I. Brătescu-Voineşti) d-l Ion Stroescu, maestru de vioară dela Şcoala
Normală de băieţi.
ANEXA 2
Statutele și Regulamentul Societății „Olteanul Voinic”
Cu începere de la 8 Noiembrie 1913, elevii acestui Gimnaziu se grupează

într-o societate cu tendinţa de a îndruma tineretul încă depe băncile şcoalei la
manifestări sociale, economice şi artistice.
„Scopul principal al societăţii e să dea elevilor o educaţie temeinică, făcând
din ei cetăţeni conştienţi de drepturile şi datoriile lor. – Şcoala nu poate să-şi
ajungă scopul, dacă am continua să dăm elevilor numai instrucţie. Pentru a fi un
cetăţean desăvârşit şi ca să reuşească în lumea socială de azi, trebuie să-şi
însuşească toate cunoştinţele de care are nevoie şi să-i dăm toate noţiunile
economice ţinând seama şi de îngrijirea sănătăţii sale. În îndeplinirea acestui scop
lucrează cele patru secţiuni: Secţiunea Cercului Literar se va ţine regulat cel puţin o
dată pe săptămână. Conducerea acestei secţiuni se va încredinţa profesorului de
l. Română, însărcinat cu supravegherea desvoltării culturale a membrilor ei.
Secţiunea Cercului Economic Ştinţific: va fi condusă de profesorul respectiv,
pentru a dezvolta gustul elevilor în tot ce-i interesează din punctul de vedere
ştiinţific şi economic. Secţiunea aceasta va administra fondul societăţii încredinţată
directorului gimnaziului.
Va regula escursiunile ştiinţifice si se va ţine seamă de colecţionarea a tot ce
interesează judeţul nostru din punct de vedere:
etnografic: arme, icoane, haine etc.
Documente: manuscrise, hârtii, etc. în legătură cu istoricul judeţului şi al ţării.
Antichităţi: pietre cu inscripţii, obiecte antice, monede etc.
Fauna: colecţiuni de animale, insecte, peşti etc.
Flora: colecţiuni de plante mai ales din judeţul nostru.
Produse industriale şi mostre din produsul mineralelor din ţară.
Produse agronomice: cereale, plante furagere, viticole, leguminoase şi tot ce
face parte din ştiinţa sericiculturii, aviculturii, pomiculturii, agriculturii, etc.
Secţiunea Cercului Artistic: va îngriji de toate producţiunile cu caracter
artistic ca: desemn, pictură, fotografie, lucru manual puse sub supravegherea
maestrului respectiv al şcoalei, precum şi reprezentaţiile teatrale şi muzicale sub
supravegherea maestrului de muzică. Scopul acestei secţiuni este de a dezvolta în
elevi gustul artistic. Pentru acest scop, va căuta să se pună la dispoziţie fonduri
necesare pentru a se strânge din toate colţurile judeţului toate obiectele cu privire
la: modele de ţesătorie; felul de vopsit în culori naturale sau chimice; pictura
icoanelor şi a diferitelor tablouri; colecţiuni de ouă încondeiate.
Maestrul de muzică va căuta sub îngrijirea sa, să dezvolte printre elevi gustul
muzical, pentru care scop se va înjgheba: fanfara sau orchestra şcolară; corul şcolar
şi bisericesc; regulat în fiecare săptămână, va face cu elevii, şedinţe muzicale, ale
căror subiecte, se vor însemna într-un registru special, pentru ca în sărbătorile
naţionale, să se repete în public, producţiunile cele mai alese.
Secţiunea Cercului Gimnastic: are drept scop desvoltarea şi răspândirea

gustului pentru educaţia fizică, prin desvoltarea aptitudinilor naturale ale
membrilor, în scopul de a forma buni cetăţeni şi bravi apărători ai patriei, prin
diferite exerciţii corporale cu sau fără aparate, marşuri, alergări, jocuri, gimnastică,
dansuri naţionale şi diferite alte sporturi.
În fiecare an societatea va da o serbare publică cu producţiuni de gimnastică
cu premii, care serbare va fi anunţată publicului cu o lună cel puţin înainte.
Premiile se vor decerne de un juriu examinator compus din: directorul gimnaziului,
prefectul judeţului, primarul oraşului şi maestrul de gimnastică.
Bibliografie
Barbu, Paul-Emanoil, Ilie Constantinescu, profesor, cercetător, colecționar, Craiova,

Editura Alma, 2008.
Manolescu, Cornel, Conducătorii orașului Caracal – de la județi până la primarii de azi,
Caracal, Editura Hoffman, 2016.
Reviste
Arhivele Olteniei, Anul II, nr. 5, ianuarie–februarie 1923.
Arhivele Olteniei, Anul III, nr. 12, martie–aprilie 1924.
Documente
S.J.A.N. Olt, Fond Liceul Ioniță Asan nr. 1 Caracal, documente anii 1908–1933.
S.J.A.N. Olt, Fond Sfatul Popular Raional Caracal.
„ARHIVELE OLTENIEI” 1922–2022.
DOMENII DE CERCETARE
PLEDOARIA REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”

PENTRU ÎNFIINȚAREA
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR CRAIOVEAN
SEVASTIAN CERCEL
Abstract: The publication of Arhivele Olteniei / Archives of Oltenia journal is

“the most precious” achievement of the Friends of Science Society in Craiova,
which undertook an ambitious cultural plan for interwar Oltenia. The year of
the journal’s publication – 1922 – is the one in which, in Craiova, the free
University was established “meant to give all those who would like to be
educated, the general, practical knowledge also related to topical problems of
political, social and economic life”. From the beginning, the journal
campaigned for the establishment of a University of Craiova, a project supported
by the Friends of Science Society in Craiova and by the personalities of the time.
Ioan Bianu’s speech from March 1929, published in the pages of the journal,
mentioned the “school from the Archives of Oltenia” and emphasized “the duty
of establishing the University of Craiova”. At a time when education at all
levels experienced a significant development in Romania, and higher education
was characterized by a wide openness to society, the academic project of
Oltenia was supported with tenacity, civic devotion and full confidence in its
necessity and righteousness. In April 1947, when the University of Craiova
was established by law, it had been 25 years since the first signal in this regard
in the pages of the journal, and in the first council of the University Ephors we
find personalities from Oltenia who supported, in time, this approach of
Arhivele Olteniei.
Key words: Arhivele Olteniei journal, Friends of Science Society, University of

Craiova, higher education in Craiova.
1. Preliminarii. Revista „Arhivele Olteniei”, cea mai importantă ca profil

enciclopedic din perioada interbelică pentru spațiul geografic asumat, a surprins de
la început prin diversitatea domeniilor abordate, de la istorie și arheologie, la
geografie, folclor, literatură, artă, învățământ, presă sau medicină. S-a afirmat

Prof. univ. dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova,
al Academiei Române; Centrul de Studii și Cercetări de Drept Privat, Facultatea de Drept,
Universitatea din Craiova; e -mail: sevastiancercel@yahoo.com.

214 Sevastian Cercel
întemeiat că revista a excelat în domeniul istoriei, observându-se, printre altele, că

rubrica de specialitate deschidea fiecare număr al acesteia1, cu o preocupare
constantă pentru lămurirea unor date și evenimente importante din istoria
României: formarea poporului român și continuitatea sa în spațiul carpato-
dunărean, permanența ideii de libertate, independență și unitate națională,
vechimea și originea Craiovei, instituții și dregătorii feudale (bănia și căimăcămia)
genealogia unor mari familii boierești (Craioveștii, Buzeștii, Brădeștii, Crețeștii,
Bengeștii, Jienii, Obedenii etc.) sau domnitoare (Neagoe Basarab, Mihai Viteazul,
Constantin Brîncoveanu, Constantin Mavrocordat etc.). Primul număr al revistei
vede lumina tiparului în ianuarie 1922. Revista apare sub conducerea lui Charles
Laugier și a unui comitet de redacție alcătuit din profesorii Șt. Ciuceanu din
Craiova, T.G. Bulat din Rm. Vâlcea și Al. Bărcăcilă din Turnu Severin.
Secretariatul de redacție îi revine lui C.D. Fortunescu, profesor de limba franceză,
care militează pentru apariția și menținerea „Arhivelor Olteniei” la nivelul
publicisticii românești, asigurându-i caracterul științific și patriotic, devenind
co-director (1923) și director (1926) al revistei. Profesorul Nicolae Iorga deschide
primul număr al revistei cu „Regionalism oltean” și „Partea Olteniei în literatura
românească”, ambele purtând mențiunea „Idei dintr-o conferință la Craiova”2.
Din articolul-program și apelul trimis pentru a semnala apariția revistei,
semnate de dr. Ch. Laugier, desprindem argumente și repere pentru acest demers3.
Se subliniază ab initio că proiectul unei publicații periodice aparține Cercului
„Prietenilor Științei” din Craiova. Nevoia apariției revistei are în vedere că „în
întreaga Oltenie se găsește atâta material documentar pentru trecutul nostru,
pentru istoria neamului nostru, încât a nu stimula și canaliza cercetările oamenilor
1
Pentru Revista „Arhivele Olteniei”, 1922–1943, a se vedea, Justin Constantinescu, Florea
Firan, Tudor Nedelcea, Arhivele Olteniei (1922–1943). Bibliografie, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983, Cuvânt înainte, pp. 5–9. Lucrarea a fost publicată la puțin timp după reapariția
revistei, în anul 1981, și cuprinde o descriere sumară a colecției revistei în perioada 1922–1943
(pp. 315–316). De asemenea, Addenda include „Articole redacționale” (pp. 309–314), precum și
informații privind „Data apariției numerelor” (pp. 317–319), care menționează și numărul 131–148,
ian. 1944 – dec. 1946, anul XXIII–XXV (1944–1946), fiind prezentat și cuprinsul acestui număr
devenit bibliofil (p. 9, nota 10); Florea Firan, Presa craioveană 1838–2007, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 2007, pp. 136–150. Pentru contribuția lui C.D. Fortunescu la apariția revistei „Arhivele
Olteniei” și specificitatea acesteia, I. Anastasia, C.D. Fortunescu – un spirit polivalent. Studiu
monografic, Craiova, Editura Aius, 2007, pp. 62–70.
2
N. Iorga, Regionalism oltean, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 5–10, în care
subliniază în încheiere: „regionalismul e, desigur, nu un mijloc de paradă, ci un îndemn spre muncă,
spre acea spornică muncă în hotare bine definite, cu puteri chibzuite în tot adevărul lor, care poate
transforma orașe sacrificate, provincii neglijate, populații părăsite, în factori energici de temeinică
dezvoltare a poporului român”; N. Iorga, Partea Olteniei în literatura românească, în „Arhivele
Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 10–15. În primul număr semnează C.D. Fortunescu, G. Mil.
Demetrescu, T.G. Bulat, C.S. Nicolăescu-Plopșor, C.M. Ciocazan, St. Ciuceanu, Dem. D. Stoenescu,
Al. Bărcăcilă, P. Drăghici, C. Stănică, Al. Daniel, I. Carp.
3
Ch. Laugier, Primul cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 1–2; Idem,
Iată apelul nostru trimis numai câtorva persoane și de care rugăm pe toți cititorii a lua cunoștință, în
„Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 3–4.
Pledoaria Revistei „Arhivele Olteniei” pentru înființarea învățământului superior craiovean 215
de bunăvoință (…), ar fi o neiertată greșeală”. Ce va publica revista? „Tot ce

interesează Oltenia. Atât cercetări asupra trecutului, cât și manifestațiile culturale
și de viață oltenească din prezent”. În plus, revista nu se va limita „exclusiv la
Oltenia” pentru că „suntem o părticică dintr-un tot, o regiune dintr-o țară, și tot ce
atinge țara, toate progresele științei, toate mișcările și manifestările sociale ne
ating și pe noi; regionalism nu înseamnă exclusivism”.
În rândurile semnate de primul director al revistei, regăsim răspunsuri pentru
posibile interogații privind denumirea acesteia: de ce „Arhivele Olteniei”? Se
cunoaște că propunerea inițială era „Analele Olteniei”, dar, la insistențele profesorului
C.D. Fortunescu, s-a stabilit denumirea „Arhivele Olteniei”. Când trimite la „întreaga
Oltenie”, denumirea revistei este firească și necesară dacă avem în vedere că
„revista va nota toate mișcările din actualitate și mai cu seamă va cerceta și
publica material documentar pentru trecutul Olteniei” (dr. Charles Laugier). Se
afirma de la început, într-un inspirat joc de cuvinte, că „trecutul Olteniei va asigura
viitorul revistei”. Fixarea proiectului editorial într-un spațiu geografic – provincia
istorică ce are capitala la Craiova –, era utilă și necesară pentru legitimarea și susținerea
acestuia. Pe de altă parte, se știe că termenul „arhivă” era utilizat în denumirea unor
reviste în spațiul românesc și european, în perioada în care a fost lansată revista
craioveană. Dar poate să apară întrebarea firească: de ce „Arhivele…”? De ce
pluralul substantivului feminin „arhiva”, care oricum trimite la „totalitatea actelor
și documentelor” Olteniei.
Se observă, mai întâi, că intenția fondatorilor a fost ca revista să reunească,
de la început, colaboratori din toate judeţele Olteniei. Un prim răspuns poate avea
în vedere acest aspect care exprimă dorința de integrare a cercetării din întreaga
regiune, oferind fiecărui judeţ posibilitatea unei participări directe. O veritabilă
„arhivă a arhivelor județelor Olteniei”. Trebuie să avem în vedere că la momentul
respectiv, în spațiul editorial românesc era binecunoscută revista „Arhiva Istorică a
României”, rezultatul eforturilor ilustrului savant B.P. Hasdeu (1831–1907), care,
între 1876–1900, a condus Arhivele Statului din București. La 24 august 1864, este
publicat primul tom, care avea scris pe foaia de titlu următoarele mențiuni: „Arhiva
Istorică a României. Sub auspiciile Ministerului Justiţiei, Cultelor şi al Instrucţiunii
Publice. Colecţiune critică de documente asupra trecutului român începând de la
timpii cei mai îndepărtaţi şi până în anul 1800”4. În plus, „Arhiva Dobrogei” era
revista Societății pentru cercetarea și studierea Dobrogei, care a apărut în anul 1916 –
cu 6 ani înaintea revistei craiovene – sub îngrijirea lui Constantin Moisil. Această
revistă era axată pe probleme de arheologie şi numismatică, istorie şi etnografie
4
Adina Berciu-Drăghicescu, Revista „Arhiva Istorică a României”. Documente de arhivă,
disponibil http://lisr.unibuc.ro/6-berciu.pdf, accesat aprilie 2022. Chiar în revista „Arhivele Olteniei”,
I, ian. 1922, nr. 1, p. 121, la rubrica semnată T.G.B. (Bulat), regăsim date privind revista „Arhiva din
Iași”: mai întâi, o apreciere critică „cu un conținut așa de haotic, în No. 2, 1921”, după care urmează
informația utilă: „ni se dau câteva însemnări asupra unei școli necunoscute în Olăneștii din Oltenia la
1697 de către profesorul Bărbulescu I”.
dobrogeană5. La rândul său, Dimitrie Gusti înființase, în 1919, revista „Arhiva

pentru știință și reformă socială” (ASRS), publicație periodică a Institutului Social
Român. Revista apare până în anul 1944, când este suspendată. Este prima și cea
mai importantă revistă științifică înființată de Dimitrie Gusti, care a fost directorul
acesteia de la început și până la ultimul număr publicat6. Pe de altă parte, în spațiul
european al publicațiilor periodice termenul „arhivă” era, de asemenea, prezent:
„Arhiva de istorie a comerțului de carte german” (publicație juridică germană a
cărei apariție a fost identificată pentru anii 1879–1898); „Arhiva de istorie și
literatură” (publicație istoric-culturală germană, a cărei apariției a fost identificată
pentru anii 1830–1835); „Arhiva poștei și telegrafiei” (publicație de specialitate
germană, editată în perioada 1873–1944); Arhiva parlamentară sau Arhivele
parlamentare din perioada 1787–1860; „Arhiva de drept penal Goltdammer”
(publicație juridică germană, înființată în anul 1853)7.
În al doilea rând, s-ar putea aprecia că la Craiova, în anul 1922, fondatorii
revistei „Arhivele Olteniei” au ales această denumire pentru a prefigura deschiderea
revistei către mai multe domenii de analiză. Profilul revistei se desprinde și din
rubricile acesteia, care s-au păstrat, în bună măsură, peste timp: „Oltenia istorică”,
„Oltenia arheologică”, „Oltenia folcloristă”, „Oltenia naturalistă”, „Oltenia literar-
artistică”, „Oltenia culturală”, „Note pe marginea cărților”, „Note și comunicări”,
„Cronica științifică” sau „Figuri istorice oltene”. Revista nu era „specializată”, nu
privea un singur domeniu care ar fi putut să fie însoțit de singularul cuvântului
5
Const. Moisil, Cuvânt înainte, București, 13 martie 1916, în „Arhiva Dobrogei”, vol I, pp. 3–7,
disponibil http://bjconstanta.ro/ArhivaDobrogei/1916.pdf, accesat aprilie 2022. Volumul al doilea a
apărut după război, cu nr. 1, ianuarie-aprilie 1919, la Tipografia Convorbiri literare–Bucureşti, în 88 p.,
urmat de nr. 2, mai–iunie 1919, la aceeaşi tipografie, în 64 p. (pp. 89–152), iar nr. 3–4, datate iulie–
decembrie 1919, au apărut, împreună, la Tip. Curţii Regale–F. Göbl Fii–Bucureşti, 1920, în 160 p.
(pp. 153–312). Această serie din 1919 (nr. 1–4, 312 p.) are menţionată pe copertă: Sub direcţiunea
d-lor Const. Moisil şi C. Brătescu. Volumul al treilea a apărut doar cu nr. 1 în 1920, sub direcţia lui
Constantin Moisil, la Tip. Curţii Regale-F. Göbl Fii–Bucureşti, în 40 p.
6
Pentru revistele științifice înființate și coordonate de Dimitrie Gusti, a se vedea, Ioan C. Popa,
Dimitrie Gusti – savant și ziarist, în Dimitrie Gusti, Ideile fundamentale ale dreptului presei, București,
Editura UZP, 2021, pp. XXVI–XXXII. Revista Tribuna Juridică, II, nr. 43–44 din 26 decembrie 1920,
semnala – la rubrica Cărți, Reviste de drept apărute, pp. 93–95 – apariția revistei „Arhiva pentru Drept și
Politică”, sub conducerea d-lor Arh. V. Bacaoanu, George Corbescu, George Drăgănescu, Alexandru
Georgescu, cu studii „foarte interesante (scrise) de unii din cei mai de seamă jurisconsulți și oameni
politici ai țării ca: D. Alexandresco, directorul nostru, Const. Disesscu, Dem Negulescu, Andrei Rădulescu,
Corneliu Botez (…)”.
7
Pentru a rămâne la Dimitrie Gusti, în lucrarea sa, apărută la Berlin, în anul 1908, – care a fost
publicată în limba română, sub titlul Ideile fundamentale ale dreptului de presă. Studiu introductiv în
problemele dreptului la presă, în volumul D. Gusti, Opere II, texte stabilite, comentarii, note de
Ov. Bădină și Oct. Neamțu, București, Editura Academiei RSR, 1969, în traducerea realizată de Aurel
Stoicanu – regăsim în „Bibliografie” mai multe reviste cu această denumire. Exemplele pot continua
dacă observăm și alte surse care privesc alte spații naționale. Pentru enumerarea revistelor respective
s-a utilizat „Bibliografia” din Ideile fundamentale ale dreptului presei, București, Editura UZP, 2021,
op. cit., pp. 156–195.
„arhivă” în denumirea acesteia8. Caracterul enciclopedic al revistei, asumat de

comitetul de redacție, anunțat în articolul-program din anul 1922 și menținut peste
timp, este un posibil răspuns la întrebarea privind denumirea acesteia. În anul
apariției – 1922 –, denumirea revistei îi asigura o anumită particularitate și anunța o
„altfel de arhivă”, o „păstrare diferită” a tezaurului științei, care asigura un „dialog
al științelor”, o contribuție la o acțiune comună în beneficiul cititorilor. Peste timp,
alegerea denumirii revistei – „Arhivele Olteniei” – denotă o deschidere remarcabilă
și o dorință puternică de a fructifica un potențial imens al spațiului geografic fixat,
precum și o experiență editorială pe măsură.
Pe de altă parte, în ianuarie 1922, la puțin timp după Marea Unire din 1918
(3 ani sau, mai exact, 37 de luni), în spațiul românesc asistăm, printre altele, la o
dezvoltare fără precedent a presei scrise. Se afirmă că între cele două războaie
mondiale asistăm la un boom al acesteia9, iar presa culturală și științifică este parte
a acestei realități. Reușind să atragă personalități puternice ale învățământului și
culturii din Oltenia, asigurând o deschidere spre întreaga țară, revista „Arhivele
Olteniei” a desfășurat o vastă activitate științifică și a militat pentru numeroase idei
care au suscitat o deosebită atenție în perioada interbelică: înființarea unei
universități la Craiova10, reînființarea Teatrului național, elaborarea unui dicționar
geografic și istoric al Olteniei, elaborarea unei bibliografii istorice a Olteniei ș.a. În
acest context, este potrivit să amintim că domeniile asumate de revistă chiar din
anul 1922, se regăsesc, în bună măsură, între domeniile de cercetare asumate de
Institutul de Cercetări Socio-Umane din Craiova, din anul înființării sale11. Dacă se
are în vedere că fondatorul instituției craiovene, Constantin Stan Nicolăescu-
Plopșor, a fost un colaborator permanent al revistei, care a semnat în paginile
acesteia, începând cu primul număr, descoperim multiple puncte de legătură și
conexiuni între proiecte instituționale din Oltenia și proiectul „Arhivele Olteniei”,
inițiat în urmă cu un secol. Printre acestea, unul aparte privește înființarea
8
Fondatorii revistei anunțau de la început că „Arhivele Olteniei” este o revistă ieșită din
regionalism, care privește „manifestarea spiritului oltenesc” surprins și „de alții decât oltenii”, iar
„regionalism nu înseamnă exclusivism” (Ch. Laugier).
9
Cătălin Zamfir, Istoria socială a României, București, Editura Academiei Române, 2018,
p. 75.
10
A se vedea, Tiberiu Nicola, Nicolae Novac, Marius Popescu (coord.), Dezvoltarea
învățământului superior în Oltenia, Craiova, 1979, Aspirații și împlinirea unui ideal, pp. 1–9, care
punctează că ideea înființării Universității din Craiova a făcut parte din programul revoluționar de la
1848 și, printre altele, subliniază implicarea revistei „Arhivele Olteniei” în susținere acestei idei. Din
colectivul de redacție al acestei lucrări face parte și Ion Pătroiu – lector dr. la Universitatea din
Craiova în acel moment -, care peste doi ani de la apariția acestei lucrări avea să devină redactor
responsabil al revistei „Arhivele Olteniei”, serie nouă.
11
Acest aspect a fost subliniat de mai mulți colegi în momentul în care a fost lansată în
dezbatere internă ideea proiectului centenarului revistei „Arhivele Olteniei”; în același sens, Cezar
Avram, Institutul de Cercetări Socio-Uamane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, în Dinică Ciobotea
(coord.), Convergențe culturale și naționale în istoria Universității din Craiova, Craiova, Editura
Aius, 2008, pp. 196–200.
Universității Olteniei, proiect susținut puternic în paginile revistei în perioada

interbelică, după cum vom sublinia în rândurile de față12.
2. Revista „Arhivele Olteniei” și „Prietenii Științei” din Craiova. Publicarea

revistei „Arhivele Olteniei” este opera Societății „Prietenii Științei” din Craiova,
după cum s-a spus, poate chiar realizarea „cea mai de preț” a acesteia13. Societatea
a fost înființată la București, la 9 iunie 1913, de Gheorghe Țițeica și Victor Anestin,
ambii craioveni, și „urmărea” – după cum se preciza în statut – „să întrunească pe
toate persoanele care doresc răspândirea cunoștințelor teoretice și practice ale
tuturor științelor”. Societatea era deschisă „către orice persoană doritoare de
cultură”, iar conferințele de popularizare a noilor cuceriri ale științei organizate în
toată țara au fost rapid remarcate. Printre obiectivele concrete asumate regăsim:
fondarea de biblioteci științifice, organizarea de cursuri populare, cercetări botanice,
geologice, astronomice, dar și constituirea unor „Case ale Științei” în principalele
localități ale României. La constituirea societății „a luat parte aproape întreaga
intelectualitate română”, avea să susțină peste ani Dem D. Stoenescu, când consemna
în revista „Arhivele Olteniei” despre „Începuturile societății”, în calitate de secretar
general al Societății „Prietenii Științei” din Craiova14.
La începutul anului 1915, prima localitate din țară în care s-au pus bazele
unei filiale a societății a fost Craiova, iar inițiativa a fost primită cu entuziasm și a
constituit un moment important pentru viața culturală a cetății: „A fost o sărbătoare
pentru craioveni momentele memorabile, de la Teatrul Național din Craiova, unde
12
Pentru problema întemeierii unei universități la Craiova, regăsim în paginile revistei, în
ordine cronologică: Gen. Rudeanu, Universitatea Olteniei (I, nr. 2–3, ian. 1922, p. 259); Fortunato,
Mișcarea culturală, (II, nr. 6, martie–aprilie, 1923, p. 148); Dr. Ch. Laugier, O instituție universitară
la Craiova (IV, nr. 21–22, sept. – dec., 1925, p. 505); Fortunato, Mișcarea culturală, (V, nr. 24,
martie–aprilie, 1926, p. 149); Dr. Ch. Laugier, Cuvânt către doi miniștri olteni, (VII, 1928, p. 162);
C.D.F., O universitate la Craiova (VIII, nr. 41–42, ianuarie–aprilie, 1929, p. 160); prof. Ion Bianu,
Pentru o universitate la Craiova, (VIII, nr. 43–44, mai–august, 1929, p. 201); Pentru o universitate la
Craiova, moțiune semnată de intelectualitatea craioveană (VIII, nr. 43–44, mai–august, 1929, p. 369);
Congresul studențesc de la Craiova (VIII, nr. 43–44, mai–august, 1929, p. 523); C.D.F., Cronică
oltenească, (XII, nr. 69–70, sept. – dec., 1933, p. 419); C. D. F, Ion Bianu, (XIV, nr. 77–78, ian. – apr.,
1935, p. 161); Fortunato, Craiova centru universitar (XVI, nr. 89–91, ian. – iunie, 1937, p. 172);
Fortunato, Chestiunea unei Universități a Olteniei, (XVII, nr. 95–96, ian. – apr., 1938, p. 128);
C.D.F., Cuvânt de deschidere la seria conferințelor 1940–1941 ale Societății Prietenii științei (XIX,
nr. 107–112, 1940, p. 277).
13
F. Firan, op. cit., p. 139. Revista va publica, în timp, multe aspecte privind istoricul și
activitatea acestei societății, a se vedea „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 91–100, care
publică date privind consiliul de administrație, diferitele comitete, conferințele din anul 1922; Dem.
D. Stoenescu (avocat, secretar general al societății), Din istoricul Societății „Prietenii Științei” –
Craiova., în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, pp. 191–202, care publică date privind
începuturile societății, filiala Craiova, conferințele din anii 1915–1916, al doilea Comitet, conferințele
din anii 1919–1921.
14
„Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, pp. 191–192; Pentru aspecte privind „Societatea
Prietenii Științei – expresie a spiritului luminist, a se vedea, Ioan Anastasia, C.D. Fortunescu – un
spirit polivalent. Studiu monografic, Craiova, Editura Aius, 2007, pp. 54–62.
a fost prima adunare. Ne mai amintim cuvintele președintelui activ, d-l G. Țițeica,
ale d-lor Stănculescu, I. Jianu, ș.a., cuvinte de îndemn la muncă și de profeție
pentru reușită”, nota decanul Baroului Dolj în primul număr al revistei „Arhivele
Olteniei”. În cancelaria Liceului „Carol I”, la 29 ianuarie 1915, personalități
culturale ale orașului au constituit Comitetul secțiunii locale a Societății „Prietenii
Științei”, format din: președinte de onoare – general dr. Ion Vercescu, președinte
activ – dr. Charles Laugier, 2 vicepreședinți – ing. Constantin Mateescu, dr.
Voiculescu, 2 secretari – prof. C.D. Fortunescu, Nicolae Popescu, bibliotecar –
prof. Marin Demetrescu, casier – dr. F.E. Mayer. S-a luat hotărârea ca „duminică,
8 februarie 1915, să se înceapă conferințele și prelegerile Societății”, care se vor
organiza duminica, între orele 11,00 – 12,00, în amfiteatrul Liceului „Carol I”.
Prima conferință a fost susținută chiar de președintele activ, dr. Ch. Laugier,
intitulată „Boalele ce însoțesc armatele: Ciuma”.
Perioada februarie 1915 – iunie 1916 reprezintă prima etapă a activității
deosebite pe care a desfășurat-o filiala craioveană. Este remarcabil că au fost
susținute 50 de conferințe, fiind abordată o problematică diversă, după un calendar
bine stabilit și anunțat din timp. Începând din iulie 1916, activitatea societății este
întreruptă, și va fi reluată în ianuarie 1919, când se va adopta un statut propriu –
până atunci funcționase cu statutul societății din București –, care va fi modificat în
aprilie 1921. Societatea craioveană își va lărgi aria preocupărilor și în alte zone ale
Olteniei, cu activități similare celor de până atunci: conferințe, înființarea unor
biblioteci, a unui muzeu științific, organizarea unor excursii cu scop de cercetare,
înființarea unor publicații periodice15.
În „Primul Cuvânt” din ianuarie 1922, în primul număr al revistei, Ch. Laugier
menționează chiar de la început: „E câtva timp, ani aproape, de când noi, câțiva,
reuniți la Cercul «Prietenilor Științei» din Craiova, ne trudim, ca pe lângă cele ce
am făcut până acum pentru răspândirea științelor, să scoatem și o publicațiune
periodică. Ne dăm foarte bine seama de nevoia ei”. După cum mărturisește
Laugier, după o perioadă de ezitare, în care a fost necesară o analiză a dificultăților
materiale, morale, intelectuale ale unei asemenea inițiative, după o perioadă de
pregătire a acestei responsabilități, se decide înființarea revistei având în vedere că
„toți Prietenii Științei care sunt și ai mei (…) m-au asigurat de colaborarea lor”,
iar „distinși profesori și specialiști olteni” – St. Ciuceanu, T. Bulat, Al. Bărcăcilă,
C. Fortunescu – au fost de acord „să se asocieze cu mine la conducerea acestei
publicații”.
Mesajul dezvăluie legătura puternică a revistei cu societatea craioveană și
utilizează imaginea pe care aceasta reușise să o construiască rapid în Oltenia prin
dăruirea oamenilor de cultură implicați. În egală măsură, se transmite publicului –
în general, dar mai ales celui familiarizat cu activitatea societății – invitația de a
susține noua inițiativă a „Prietenilor Științei” din Craiova. În paginile revistei, va fi
15
Statutul Societății „Prietenii Știineței”, Craiova, în „Ramuri”, 1919, pp. 3–4.
oglindită permanent activitatea societății craiovene, iar membrii acesteia vor

publica numeroase studii și cercetări valoroase. Sintetic, personalitățile care asigurau
conducerea revistei, dar și mulți colaboratori sau susținători ai acesteia, făceau
parte direct din societate sau erau implicați în mișcarea culturală inițiată de
„Prietenii Științei” din Craiova.
În paginile revistei „Arhivele Olteniei”, un proiect împlinit al „Prietenilor
Științei”, vor fi consemnate, constant, activitățile științifice și culturale din Craiova
și din Oltenia, (.) Direcția revistei va fi preluată de C.D. Fortunescu, care, pentru o
perioadă, a îndeplinit și funcția de vicepreședinte al societății. Va fi ales președintele
acestei societăți, după ce Dem. D. Stoenescu a decedat la 13 decembrie 193416.
Prietenii Științei din Craiova, prin inițiative și acțiuni asumate cu responsabilitate,
exercită o influență benefică în viața culturală a Olteniei în perioada interbelică:
conferințe de aleasă recunoaștere națională, impuneri de valori, din toate domeniile, în
principal prin paginile „Arhivelor Olteniei”, stimularea cercetărilor istorice,
arheologice sau literare, inițiative privind cinstirea unor personalități oltene, pentru
construirea de monumente și busturi memoriale, susținerea instituțiilor muzeale și a
bibliotecilor publice. Societatea a întreprins demersuri pentru construirea unui Palat
cultural propriu sau pentru repararea și reînființarea Teatrului Național din Craiova.
Societatea va avea câteva sute de membri activi, iar activitatea lui Gh. Țițeica,
N. Iorga, C. Argetoianu, Victor Anestin, Simion Meheninți sau Tzigara-Samurcaș
dovedește anvergura, prestigiul și seriozitatea proiectelor sale.
3. Învățământul în paginile revistei. Redactorii revistei „Arhivele Olteniei”

în perioada interbelică au fost cadre didactice, iar efortul profesorilor din întreaga
Oltenie, pentru colaborare, este neîndoielnic. În acest context, este firesc să regăsim o
atenție deosebită pentru învățământ în paginile revistei, care publică documente
inedite privind activitatea școlilor și profesorilor din Craiova, studii și articole privind
diferitele aspecte ale învățământului din Oltenia. Se publică micromonografiile
principalelor școli craiovene – Școala Centrală, Institutul Lazaro-Otetelișanu,
Institutul de băieți Raymond, Școala de menaj „C.D. Popovici” –, ale liceelor
„Frații Buzești” și „Carol I”. Se publică date despre starea școlilor din Oltenia și
Banat, dar și despre contribuția lor la dezvoltarea învățământului românesc.
Regăsim mărturii despre unii dascăli iluștri ca: Ioan Maiorescu, Florian Aaron,
Mihail Strajanu, Marcu Tuliu Chețeanu, Isidor Selejan, Ion Bombăcilă, Elena I.
Stăncescu, Grigore Pleșoianu, Petrache Poenaru ș.a17. Spre exemplu, „Încredințarea”,
semnată de mai mulți cetățeni râmniceni, la 7 august 1849, este publicată în
„Arhivele Olteniei”, în septembrie–decembrie 1925. Cuprinde „Însemnări despre
profesorul craiovean Stanciu Căpățineanu”, „un cinstit și sârguincios dascăl al
16
Primul președinte al societății, Ch. Laugier, a decedat la 16 august 1930.
17
F. Firan, op. cit., p. 149; I. Anastasia, op. cit., p. 69. A se vedea Justin Constantinescu,
Florea Firan, Tudor Nedelcea, Arhivele Oltenei (1922–1943). Bibliografie, pp. 196–207, nr. 2722–
2888.
începuturilor școalei românești”, care „s-a aflat necurmat în slujbele statului, adică
de la 1826 până la 1837 profesor și inspector la școala centrală din Craiova; apoi de
la acest an fiind orânduit judecător la acest județ Vâlcea, au slujit în această calitate
aproape 5 ani”18.
Statistic, în perioada 1922–1943, revista „Arhivele Olteniei” publică peste
60 de documente, precum și aproape 100 de studii și articole privind învățământul
din Oltenia, semnate de I. Bianu, N. Coculescu, I. Filliti, Th. Gal, Th. Ionescu,
V. Mihăilescu, A. Mihuleț, Iuliu Moisil, C.S. Nicolăescu-Plopșor, M. Stăureanu,
G. Țițeica, gen. Rudeanu ș.a. Conținutul materialelor publicate denotă preocuparea
autorilor pentru educația de calitate, interesul pentru istoria învățământului
românesc și implicarea colegiului de redacție în soluționarea diferitelor probleme
resimțite în acest domeniu. Un număr impresionat de recenzii asupra cărților
referitoare la problemele școlii, semnate de C.D. Fortunescu, ilustrează interesul
acestuia pentru istoria și actualitatea învățământului. În paginile revistei sunt
recenzate cărțile unor autori prestigioși, precum Ștefan Velovan (Cunoștințe
pregătitoare și mecanica faptelor, Metoda proiectării faptelor), Dimitrie Gusti
(Sociologul), Vasile Băncilă (Erocrație și pedagogie), N.I. Herescu (Institutul de
studii latine), Petre Sergescu (Un mare dascăl: Teodor Costescu), Al. Tzigara-
Samurcaș (Fundația universitară „Carol I”), Ilie Popescu-Teiușan (Spre o nouă
educație a tineretului, Pedagogia comunităților de muncă), Aurel Sacerdoțeanu
(Un sfert de veac de la întemeierea Universității populare „N. Iorga” din Vălenii
de Munte) etc.
4. Universitatea Liberă a „Prietenilor Științei” din Craiova. Revista

„Arhivele Olteniei” semnalează eforturile Societății „Prietenii Științei” pentru
înființarea „Universității Libere”, după modelul Universității de la Vălenii de
Munte, înființată de Nicolae Iorga. În iunie 1922, Dem. D. Stoenescu publică
primele rânduri în revistă cu privire acest proiect19. Se amintește că în martie 1921,
într-o conferință publică, susținută la Craiova, Nicolae Iorga a exprimat ideea
întemeierii unei Universități libere „menită să dea tuturor celor ce ar vrea să se
instruiască, cunoștințele generale, practice și în legătură cu problemele actuale ale
vieții politice, sociale și economice”. Societatea „Prietenii Științei” din Craiova
avea acest obiectiv, iar comitetul acesteia „încurajat de un îndemn venit de la o
personalitate ca acea a d-lui profesor Iorga, s-a întrunit la 6 aprilie 1922 și a
hotărât în principiu întemeierea unei Universități libere la Craiova”. Comitetele
reunite ale societății la consfătuirea din 20 aprilie 1922, la care au fost „invitați
18
C.N. Mateescu, Însemnări despre profesorul Craiovean Stanciu Căpățineanu, în „Arhivele
Olteniei”, IV, nr. 21–22, sept.–dec., 1925, p. 490. Încredințarea fiind dată „sulgeresei Marghioala,
văduva profesorului Stanciu Căpățineanu, ca să poata căpăta un ajutor de la Magistrul orașului
Râmnicu-Vâlcea”, necesar pentru „traiul și trebuința creșterii și învățăturii a 2 copii și 2 fete, ce sunt
de tot nevârstnici, fără a avea măcar o casă în care să locuiască, meritând mila înaltei stăpâniri”.
19
Dem. D. Stoenescu, Universitatea liberă, în Din istoricul Societății „Prietenii Științei” –
Craiova, „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, pp. 203–204.
numeroși intelectuali craioveni, conducătorii instituțiilor culturale locale,

reprezentanți ai presei”, au hotărât definitiv înființarea Universității libere a
„Prietenilor Științei”. Propunerea pentru această denumire a venit chiar de la
profesorul Nicolae Iorga, prezent la ședință.
S-a stabilit că Universitatea liberă va dezvolta cicluri de conferințe în jurul
unei idei sau un curs complet dintr-o anumită materie, care vor fi predate de
profesori de la universități românești sau din străinătate, care vor fi invitați să se
alăture acestei activități. De asemenea, se dorea invitarea intelectualilor craioveni –
„medici, ingineri, avocați, preoți, profesori și oricine se simte în stare de a ne da
prețiosul său concurs în acest sens”.
Foarte repede – în ziua de miercuri, 10 mai 1922 –, începe activitatea
Universității libere, cu o serie de șase prelegeri susținute de Nicolae Iorga – patru
prelegeri despre „Istoria Artei europene în legătură cu istoria universală”, iar două
despre „Dezvoltarea Artei românești”. Cursurile s-au desfășurat în localul Teatrului
Național, în fața unui public foarte numeros „cum numai un fermecător maestru al
cuvântului, cu autoritatea intelectuală și morală a d-lui Iorga, este în stare să
atragă”20.
În paginile revistei se sublinia că, de foarte mult timp, „dar în special de la
război încoace, aproape nu este ședință a comitetului societății, în care să nu se
discute asupra posibilității și oportunității întemeierii la Craiova a unei Universități
populare”. Se aprecia că este o datorie patriotică, „o chestiune de ambiție ca noi
Oltenii, și în această privință capitala, Craiova, trebuie să dea exemplu și să ia
inițiativa, să ne unim, să ne încordăm puterile pentru a face din Craiova nu numai
un centru de negustori și de rentieri, dar un centru industrial și cultural, un centru
creator de viață, a cărui lumină să iradieze nu numai în cuprinsul banatului
oltenesc, dar în întreaga Românie Mare”.
Scopul acestei universități, consemnat în documentele Societății „Prietenii
Științei” din Craiova, este de „a răspândi cultura generală și de specialitate printre
cei dornici de instrucțiune, dar care nu au avut și nu au posibilitatea de a și-o
completa la școalele oficiale”. Se sublinia că învățământul acestei Universități va fi
„de preferință de ordin practic și în legătură cu problemele actuale ale vieții noastre
politice, sociale și economice, completând astfel cunoștințele și însușirile, potrivit
realităților de azi”. În comitetul pentru organizarea acesteia regăsim personalități
craiovene implicate în activitatea societății: dr. Ch. Laugier, gen. V. Rudeanu,
C. Popp, C.D. Fortunescu, I.B. Georgescu, St. Ciuceanu, M.V. Demetrescu,
dr. D. Stefănescu, E. Bănescu ș.a.
20
La rubrica „Oltenia culturală”, „Arhivele Olteniei”, iun. 1922, nr. 2–3, pp. 256–259,
Universitatea Liberă „Prietenii Științei”, redacția consemna că activitatea acesteia va începe la 1 mai
1922, „deocamdată la Liceul Carol”. Dar mențiunea lui Dem D. Stoenescu privind data începerii
cursurilor „miercuri, 10 mai”, care relatează „de la fața locului”, pare credibilă, data de 10 mai 1922
fiind într-adevăr o zi de miercuri. Data de 1 mai a fost preluată și în alte studii privind această
chestiune. De altfel, în „Arhivele Olteniei”, I, dec. 1922, No. 4, p. 420, la rubrica „Oltenia culturală”,
care reia informația privind înființarea Universității Libere – „cel mai de seamă eveniment cultural al
orașului nostru din ultimele timpuri” – se menționează: „cursurile au și început la 10 mai trecut (…)”.
Este remarcabil că, după vacanță, la 1 noiembrie 1922, Universitatea Liberă

își reia activitatea cu șase prelegeri susținute de același Nicolae Iorga, despre
„Curentele intelectuale ale secolului XIX și consecințele lor politice”. Revista
publică programul cursurilor, cu mențiunea că se țin în fiecare zi de lucru, între 6 ½
și 7 ½, în Amfiteatrul Liceului „Carol I”21.
În esență, realizarea Universității Libere, așa cum era văzută de Societatea
„Prietenii Științei” din Craiova, era un prim pas – poate mic, dar însemnat –, pentru
un proiect mai mare. Dar și așa „propunerea de a înființa o Universitate, chiar și
populară, ca orice lucru nou a surprins pe unii, iar pe alții i-a lăsat reci” (s.n. – C. S.).
Inițial „nu a prins; ideea nu era încă matură”22. Consiliul Societății va merge mai
departe și va decide să facă demersuri pentru înființarea unui Institut Economic la
Craiova și apoi, a unei Universități de stat – Universitatea din România de Apus –,
proiect pentru care se va solicita sprijinul Parlamentului, așa cum se va consemna
și în paginile revistei „Arhivele Olteniei”.
5. O inițiativă a revistei și situația învățământului național. Revista

militează, de la început, pentru înființarea unei Universități craiovene, proiect
susținut de Societatea „Prietenii Științei” din Craiova și de personalitățile timpului:
C.D. Fortunescu, I. Popescu- Spineni, Ion Bianu, Gheorghe Țițeica și Simion
Stoilow – ambii membri ai Academiei Române, pictorul Eustațiu Stoenescu,
istoricul Nicolae Iorga, Gh. Ionescu-Sisești, C. Rădulescu-Motru ș.a23. Ideea
înființării unei instituții de învățământ superior în Cetatea Băniei, obiectiv înscris în
programul Revoluției de la 1848, susținută de o dorință arzătoare a oltenilor, era
reluată după Marea Unire de la 1918 și se părea că sunt mai multe șanse de reușită.
S-au formulat cereri, s-au semnat moțiuni, autoritățile centrale și personalitățile
timpului au fost asaltate de însuflețitoare apeluri, s-au organizat întâlniri și
dezbateri publice pe această temă la Craiova, Târgu-Jiu, Turnu Severin, Râmnicu-
Vâlcea, dar și în București. Acest obiectiv a fost prezentat în presa și publicațiile
21
Luni: cursul de Istoria Românilor, prof. V. Mihailescu; Marți: Europa, din ceea ce a fost și
ceea ce este azi, gen. V. Rudeanu; Miercuri: Boalele transmisibile, Dr. Ch. Laugier; Joi: Sfârșitul
Republicii romane, prof. T. Ștefănescu; Vineri: Istoria Artelor la popoarele vechi (cu proiecții), prof.
C.D. Fortunescu; Sâmbătă: Istoria Literaturii române, prof. Ionescu- Bujor.
22
Universitatea Liberă „Prietenii Științei”, în Arhivele Olteniei, nr. 2–3, iun. 1922, pp. 256–
259, p. 257.
23
I. Anastasia, op. cit., pp. 40–42, care consemnează o veritabilă „Pledoarie pentru înființarea
unei universități la Craiova” susținută de C. D. Fortunescu; F. Firan, op. cit., p. 149; I. Bianu, Pentru
o universitate la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44, mai-aug. 1929, pp. 201–207 –
cuvântare ținută cu prilejul unei întruniri publice la Craiova, la 5 martie 1929, când pledează pentru
crearea unui învățământ universitar la Craiova; O Instituție universitară la Craiova, în „Arhivele
Olteniei”, IV, nr. 21–22, sept.–dec. 1925, pp. 505–507, „necesitatea înființării unei universități adusă
în atenția publicului de Societatea „Prietenii Științei; O universitate la Craiova, în „Arhivele
Olteniei”, VIII, nr. 41–42 ianuarie–aprilie 1929, p. 160. Pentru mai multe aspecte privind inițiativele
pentru înființarea unei instituții de învățământ superior în „inima Olteniei”, Dinică Ciobotea (coord.),
Convergențe culturale și naționale în istoria Universității din Craiova, Craiova, Editura Aius, 2008.
cultural-științifice ale timpului, în primul rând, în paginile revistei „Arhivele

Olteniei”24.
După 1918, învățământul de toate gradele a cunoscut o dezvoltare
semnificativă în România. În ciuda menținerii unor dificultăți materiale, un număr
tot mai mare e copii și tineri din toate provinciile românești au avut posibilitatea să
urmeze diferite forme de învățământ. În primii ani de după Unire, preocupările
guvernanților în acest domeniu priveau refacerea școlilor distruse în timpul
războiului, asigurarea accesului la învățătură pentru toți tinerii și organizarea
unitară a învățământului românesc25. Cum era firesc, implicarea miniștrilor
Instrucțiunii Publice din perioada respectivă a fost esențială pentru dezvoltarea
învățământului românesc. O contribuție importantă a avut dr. Constantin
Angelescu, care a condus ministerul timp de peste un deceniu, remarcându-se prin
opera de construcții școlare. Născut la Craiova, în iunie 1869, într-o familie care
trimite, prin ascendența mamei, la neamul Craioveștilor, absolvent al Școlii
Obedeanu și liceului Carol I, a contribuit la adoptarea Legii învățământului primar
al statului și a învățământului normal-primar din 26 iunie 1924, la uniformizarea
sistemului de educație din România Întregită, la instituirea examenului de
bacalaureat din 1925. „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai
românească!” este deviza sa, iar școlile construite în toate comunele și în multe
sate românești, în perioada respectivă, au fost numite „tip Angelescu” (aveau patru
săli de clasă, cancelarie și camera directorului).
Învățământul superior din această perioadă s-a caracterizat printr-o largă
deschidere spre societate și a beneficiat de cadre didactice prestigioase, savanți cu
o largă recunoaștere internațională. După 1918, se observă o relativă scădere a
numărului tinerilor care plecau la studii în Occident și o creștere a studenților
străini, mai ales din Bulgaria, Polonia, Iugoslavia sau Grecia, care urmau
instituțiile de învățământ superior din România. Alături de învățământul
universitar, care primește cel mai mare număr de studenți, s-a dezvoltat și
24
Nicolae A. Andrei, Câteva gânduri la o scumpă aniversare…, în Dinică Ciobotea (coord.),
op. cit., pp. 119–123, unde amintește implicarea lui Tudor Arghezi, peste timp, în demersurile de
înființare a universității, reluate după al Doilea Război Mondial, care scria în Gazeta literară:
„Ascultă, Oltule, Măria Ta, ți se va face neapărat dreptatea bine și mult meritată (…). Băieții și fetele
din Oltenia, nu vor mai avea nevoie să alerge, pentru calificarea lor științifică și literară, departe…”.
25
Ștefan Iancu, Ioan Scurtu, Învățământul, științele și tehnica, în Istoria Românilor, vol. VIII,
România Întregită (1918- 1940), Ioan Scurtu (coord.), București, Editura Enciclopedică, 2003,
pp. 661–665; Marcela Sălăgean, De la Unire la consolidarea statului unitar. Măsuri legislative în
„primul” deceniu interbelic (decembrie 1918 – iulie 1930, în Construind Unirea cea Mare, vol. VIII,
pp. 11–47, care surprinde dezvoltarea studiilor universitare în Transilvania și Bucovina după 1918 și
reorganizarea rapidă pe baze românești a universităților din Cluj și Cernăuți; Cătălin Zanfir, Istoria
socială a României, București, Editura Academiei Române, 2018, pp. 63–65. Pentru aspecte privind
viața politică și diferite proiecte legislative, Keith Hitchins, România 1866–1947, București, Editura
Humanitas, 2004, Experimentul democratic1919–1930, pp. 441–451. Pentru unele aspecte privind
Universitatea românească din Cernăuți, Ion Nistor, Istoria Bucovinei, ediție și studiu bio-bibliografic
de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1991, pp. 410–414.
învățământul tehnic, aplicativ, care beneficiază de noi structuri academice la

București, Iași, Timișoara, Cluj. În iunie 1922, Andrei Rădulescu, în ședința
solemnă a Academiei Române, pleda pentru o cultură juridică „puternică și cât mai
răspândită”, indispensabilă pentru „a face cunoscută în adevărata lumină ideea de
Drept, pentru a o infiltra adânc în sufletul maselor și pentru a întări sentimentul
dreptății așa de trebuincios oricărei societăți civilizate”26.
În plan normativ, imediat după Marea Unire, prin două acte normative foarte
importante din septembrie 1919 se iniția preluarea și reorganizarea Universităților
din Cluj și din Cernăuți: decretul-lege nr. 4090 prin care „Universitatea maghiară
din Cluj se transformă pe ziua de 1 octombrie 1919 în Universitate românească” și
nr. 4091 prin care „Universitatea germană din Cernăuți se transformă pe ziua de
1 octombrie 1919 în Universitate românească27. După cum s-a subliniat argumentat,
această acțiune nu avea numai un sens juridic-administrativ sau politic, pentru că
nu avea în vedere numai trecerea instituțiilor respective în proprietatea statului
român și înlocuirea limbii de predare – maghiara sau germana – cu limba română.
Idealul universitar în România Întregită avea în vedere dorința de a arăta în mod
convingător caracteristicile culturale românești și europene ale națiuni române,
precum și implicarea în reconstrucția și progresul societății românești28. În acest
context național, preocupările Olteniei pentru înființarea unei universități sunt
legitime, iar intelectualitatea craioveană s-a implicat energic în demersurile necesare.
6. Primul an, primul semnal: imboldul generalului Vasile Rudeanu.

Primul apel pentru înființarea unei Universități în Craiova este publicat în
26
A. Rădulescu, Cultura juridică românească în ultimul secol – Discurs rostit la 3 iunie 1922
în ședința solemnă sub președenția A.S.R. principele Carol, Academia Română, Discursuri de
recepțiune, București, Editura Cultura Națională, 1923, p. 46. Pentru învățământul juridic românesc,
Flavius – Antoniu Baias, Constantin Pintilie, Evoluția învățământului juridic românesc în cei 100 de
ani de la Marea Unire, în „Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire”, Paul Pop, Radu
Rizoiu (coord.), București, Editura Hamangiu, 2020, pp. 140–161. Pentru unificarea juridică, Mircea
Duțu, Un secol de stat și drept unitar național (1918–2018). Perspective istorice cultural-științifice,
București, Editura Academiei Române, Editura Universul Juridic, 2018, pp. 38–87.
27
Publicate în „Monitorul Oficial” nr. 126 din 23 septembrie 1919; „Tribuna Juridică” , II, nr. 41–
42, duminică 19 Decembrie 1920; G. Alexianu, Repertoriu general alfabetic al tuturor codurilor, legilor,
decretelor-legi, convențiuni, decrete, regulamente, etc. 1 ianuarie 1860–1 ianuarie 1940 publicate în
„Monitorul Oficial”, colecția C. Hamangiu, Consiliul legislativ și în alte colecțiuni similare, M-Z,
Monitorul Oficial și Imprimeria Statului, Imprimeria Centrală, București, 1941, p. 1752.
28
Vasile Pușcaș, Veronica Turcuș, Șerban Turcuș (coord.), Leadership academic clujean,
1919–2019, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2019, pp. 7–24; Marcela Sălăgean, Un nou
început. 1919–1939, două decenii de Universitate românească la Cluj, în Marcela Sălăgean, Valentin
Șerdan-Orga, Înființarea și consolidarea Universității românești din Cluj între anii 1919–1939:
Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujană, 2019, pp. 17–92; Ioan-Aurel
Pop, „Gaudeamus igitur!”, în Vasile Pârvan, Datoria vieții noastre, ediție anastatică prefațată de Ioan-
Aurel Pop, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017, p. 1, care sublinia că Vasile Pârvan
„rămâne părintele Universității din Cluj”, iar mesajul acestuia din 3 noiembrie 1919, cu prilejul
începerii cursurilor la nou înființata Universitate românească a Daciei Superioare din Cluj, continuă
să fie „datoria vieții noastre”.
„Arhivele Olteniei” în iunie 1922, în primul an al apariției acesteia. Debutul

activităților Universității Libere, consemnat în paginile revistei, oferă prilejul
solicitării unor puncte de vedere pentru un proiect academic mai amplu. Generalul
Vasile Rudeanu, un „distins și inimos fiu al Olteniei”, cum este prezentat de
redacție, un om care și-a închinat carierei militare întreaga sa viață, trimite revistei
un răspuns privind înființarea unei Universități în Craiova.
Familia Rudenilor, originară din Vâlcea, a dat istoriei românești câteva figuri
de seamă, iar Vasile Rudeanu, născut la București în 1871, a beneficiat de o aleasă
educație. A urmat, la Craiova, Școala de fii de militari, în perioada 1885–1889, și
a îndeplinit, începând din anul 1898, diferite misiuni diplomatice în străinătate,
legate de înzestrarea cu armament și mijloace de luptă a armatei noastre. În toamna
anului 1914, primul ministru al țării, Ion I. C. Brătianu, îl va trimite în Apus în
vederea pregătirii materiale a armatei. Un excelent tehnician și ofițer, abil negociator,
cunoscător al mai multor limbi de circulație internațională, cu relații și cunoștințe
în diverse cercuri militare și industriale, va dovedi permanent probitate profesională și
un patriotism ardent. A elaborat mai multe lucrări de specialitate, iar „Memoriile”
lăsate posterității conțin ample și diverse referiri la istoricul armatei române,
aspecte inedite legate de participarea României la prima conflagrație mondială.
Spre sfârșitul anului 1922, este comandant al Corpului 3 armată, cu reședința inițială la
Galați, apoi la Chișinău, o nouă datorie care va fi conștiincios îndeplinită29.
Scrisoarea transmisă revistei „Arhivele Olteniei” cuprinde un apel însuflețit
pentru un obiectiv la fel de important ca cele asumate în întreaga sa activitate.
Rândurile publicate nu propun o demonstrație „tehnică” pentru susținerea acestui
proiect, ci invocă aspecte care să sensibilizeze opinia publică. Experiența
diplomatică și cunoașterea contextului național, cu entuziasmul perioadei și cu
numeroasele dificultăți pe multiple planuri, îl îndreptățesc să aprecieze că astfel de
proiecte au nevoie de o largă susținere și mult devotament.
Se subliniază că cele 4 universități existente în acel moment la nivel național,
poate sunt „de ajuns ca număr, dar nu pare nimerit ca distribuție” și se amintește
necesitatea ca generațiile tinere să fie îndrumate și formate „în mijlocul celor mai
curate și arzătoare medii sociale românești”. Se apreciază că Oltenia asigură „cel
mai prielnic mediu social în mijlocul căruia trebuie să se înalțe un mare centru de
cultură: Universitatea din România de Apus”. Se exprimă convingerea că odată
înființată Universitatea Olteniei, se va ridica rapid pentru a deveni „cel mai de
seamă templu de știință și de energie românească”30. Merită amintit că în 1924
29
General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace și război, ediție îngrijită, studiu
introductiv și note de Dumitru Preda și Vasile Alexandru, București, Editura Militară, 1989, pp. 5–39;
Octavian Ungureanu, Logofătul Teodosie Rudeanu. Un oltean guvernator al Transilvaniei în timpul
lui Mihai Viteazul, în „Ramuri”, IX, nr. 8, 1974, p. 8; Octav-George Lecca, Familiile boierești
române. Istoric și genealogie (după izvoare autentice), București, 1899, pp. 425–427.
30
Generalul Rudeanu, Universitatea Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, I, nr 2–3, iunie 1922,
pp. 259–262, publicat cu mențiunea redacției: „Cerând personalităților noastre de samă părerea lor în
privința creării unei Universități în Craiova, primim și publicăm azi răspunsul d-lui General
Rudeanu”, răspunsul fiind destinat „D-lui Doctor Laugier, un stăruitor de bine al Olteniei”.
revista va consemna la rubrica „Oltenia culturală” („Răbojul nostru”) reușita

generalului Rudeanu – „membru în comitetul conducător al Societății Prietenii
Științei și conferențiar mult apreciat al nostru” –, de a înființa o „Universitate
populară în Chișinău”31.
7. Ioan Bianu despre „școala de la Arhivele Olteniei” și datoria înființării

Universității din Craiova. Discursul lui Ioan Bianu, ținut cu prilejul unei întruniri
publice la Craiova, în martie 1929, „cu scopul de a promova ideea creării unui
învățământ universitar în orașul nostru” – cum se consemna în nota redacției –,
deschide numărul din mai-august 1929 al revistei „Arhivele Olteniei” și aduce noi
speranțe în inimile craiovenilor.
Născut la 8 septembrie 1856, la Făget (jud. Alba), Ioan Bianu a fost absolvent
al Facultății de Litere din cadrul Universității din București, director al Bibliotecii
Academiei Române, având un rol esențial în organizarea acesteia, președinte
(1929–1932) și vicepreședinte (1932–1935) al Academiei Române. A fost unul
dintre principalii reprezentanți ai filologiei române, creator al școlii naționale de
biblioteconomie și bibliografie. La 21 martie/3 aprilie 1904, în cadrul discursului
de recepție – Despre introducerea limbii românești în biserica românilor – a vorbit
despre „limba românească, a cărei studiere și cultivare a fost ideea inițială,
misiunea sublimă a înființării Academiei noastre”, ajungând la concluzia că, „Cele
două mai înalte instituțiuni sufletești și culturale ale neamului nostru – Biserica și
Academia – au în sarcina lor îngrijirea pentru buna păstrare și înțeleapta dezvoltare a
acestei limbi, prin care se unesc într-un singur suflet și într-o singură viață toate
sufletele viețuitoare și toate mințile lucrătoare ale neamului românesc”32.
Prezent la Craiova alături de Gheorghe Țițeica – născut la Turnu Severin,
vicepreședinte al Academiei Române33 –, „doi dascăli vechi care ne cheltuim viața
și puterile în slujba luminării neamului nostru”, Ioan Bianu a fost cea mai
autorizată voce care a susținut în epocă dezideratul craiovenilor și a fost
consemnată pentru posteritate în „Arhivele Olteniei”. Înființarea unei Universități
la Craiova este văzută ca „un sanatoriu cultural național” dată fiind „atmosfera cea
31
„Arhivele Olteniei”, III, nr. 16, nov.–dec. 1924, p. 547 – în telegrama de răspuns a
generalului Rudeanu regăsim îndemnul adresat conducerii revistei: „să păstrați totdeauna aprinsă
flacăra sacră a Olteniei, din care eu aici în Basarabia nu sunt decât o modestă rază”.
32
A se vedea Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866–2016. Dicționar. Partea I
(A–L), București, Editura Academiei Române, 2016, p. 190; Discursuri de recepție, vol. III (1894–
1906), volum îngrijit și Indice general de dr. Dorina N. Rusu, Editura Academiei Române, 2005,
pp. 509–531.
33
A se vedea, Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866–2016. Dicționar. Partea a
II-a (M-Z), București, Editura Academiei Române, 2016, pp. 757–758. După absolvirea liceului la
Craiova (1885–1892), viitorul matematician a urmat Școala Normală și Facultatea de Științe la
București (1892–1895). La 16/29 mai 1914, în cadrul discursului de recepție, a prezentat câteva
aspecte privind activitatea lui Spiru Haret, care „va rămânea pentru multă vreme ca o pildă, ca un
ideal greu de atins”, Discursuri de recepție, vol. IV (1907–1919), volum îngrijit și Indice general de
dr. Dorina N. Rusu, București, Editura Academiei Române, 2005, pp. 463–489.
mai curat românească” întâlnită aici. Pe de altă parte, trecutul Olteniei, simbolurile
istoriei de la Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, tradițiile
culturale de la Bistrița (începutul tiparului la români în 1508), Govora, Râmnicu
Vâlcea, Craiova, energiile intelectuale ale Olteniei îndreptățesc o astfel de dorință.
Se afirma că Oltenia a avut școlile ei istorice – „școala lui Ștefulescu de la Jiu,
școala de acum de la Arhivele Olteniei” –, care demonstrează că „aici conștiința
istorică este în atmosfera generală a intelectualității oltene”.
Amintind de „marile prefaceri ale statelor și popoarelor” din perioada respectivă,
constatând că noua situație „impune tuturor mari datori”, I. Bianu observa că
înființarea unei universități „este pentru Craiova, pentru Oltenia, o datorie de
onoare, o datorie de românism”. Se amintește că numărul foarte mare al studenților
pune în dificultate Universitatea din București, iar atragerea acestora spre alt centru
universitar poate să fie o soluție. În plus, „Oltenia are vecine două ținuturi
românești cam uitate, Hațegul la Nord și Banatul la Apus, și alte două tot de limbă
românească peste Dunăre”. În încheierea cuvântării se sublinia, pragmatic, că
„pentru realizarea practică a ideii care se impune cu puterea elementară a datoriei”
trebuie înțeles că statul român are „mari greutăți financiare”, așa încât toate
energiile Craiovei și ale Olteniei trebuie puse în mișcare „pentru adunarea
mijloacelor materiale necesare (…) Acum eroismul să fie prefăcut în generozitate,
în dărnicie pentru cultura neamului în țara întregită”.
Este important de amintit că Ioan Bianu susținea, de multă vreme, necesitatea
dezvoltării învățământului superior românesc. În ședința solemnă, din 11 iunie
1920, când Sextil Pușcariu susținea la Academia Română discursul său de recepție
„Locul limbii române între limbile romanice”, Ion Bianu sublinia, în discursul său
de răspuns: „A venit timpul când suntem datori să dăm și noi, cât mai curând și
mai bogat, tributul nostru la cultura popoarelor, de la care, până acum, am tot
împrumutat. Aptitudinile sufletești naturale ale neamului nostru s-au arătat
puternice și bogate în toate domeniile culturii românești: artă, poezie, știință.
Datoria de a cultiva aceste aptitudini, de a le face să rodească bogat și înflorit
cade mai întâi asupra învățământului superior de toate felurile și în locul întâi
asupra universităților” (s.n. – C.S.). Implicarea lui Ioan Bianu în acest proiect
național și susținerea proiectului craiovean nu este întâmplătoare, dacă avem în
vedere observațiile din vara anului 1920, care denotă o bună cunoaștere a stării
învățământului superior românesc și o înțelegere deplină a nevoilor acestui
domeniu: „Am avut până acum două universități trecute peste jumătate de secol de
activitate. Avem acum patru. Trebuie să recunoaștem, însă – în ceasul solemn la
care am ajuns – că prea puțină îngrijire s-a dat până acum celor două universități,
cât și celorlalte câteva școale superioare cari au fost înființate în țară. Dezvoltarea
lor, rămasă departe în urma științelor și în urma trebuințelor țării, instalațiile cu
totul neîndestulătoare și înzestrarea lor săracă sunt o dureroasă dovadă despre
aceasta. Prea mult ne-am lăsat să ne folosim de școalele superioare ale altor țări.
Nu s-a înțeles îndeajuns până acum că exportația de tineri pentru studiile
superioare, împreună cu sumele însemnate necesare, este un sistem nepotrivit
pentru dezvoltarea culturală și a conștiinței naționale, căci, dacă mulți tineri se

înapoiază cu diplome și cu cunoștințe, o bună parte din sufletele celor mai mulți
dintre ei se înstrăinează, se pierd în parte sau de tot”34.
Revista va publica, în 1941, la rubrica „Oltenia culturală”, un „Memoriu
asupra întemeierii unei Academii de Înalte Studii Economice și Juridice la
Craiova” semnat de I.N. Bianu și I. Popescu-Spineni, cu nota redacției că memoriul
fusese prezentat Guvernului din 1931, dar a rămas fără răspuns. Documentul
menționa date oficiale privind evoluția populației Olteniei, invoca așezarea geografică
și cuprindea o analiză comparativă a învățământului superior în celelalte provincii
ale României. În susținerea înființării Academiei erau aduse două categorii de
argumente: „didactice” și „naționale”. Pentru susținerea financiară a acesteia
se propunea o „Eforie Universitară”, cu personalitate juridică, având misiunea
să strângă fonduri pentru toate cheltuieli materiale, cu excepția cheltuielilor
privind personalul didactic. Statul român avea numai obligația plății salariilor celor
„10–15 profesori, care fiind numiți în înțelegere cu guvernul țării trebuie trecuți în
bugetul statului”35.
8. Mișcarea societății „Prietenii Științei” pentru înființarea Universității

din Craiova, reflectată în paginile revistei. Relația societății „Prietenii științei”
din Craiova cu revista „Arhivele Olteniei” a fost benefică pentru proiectele culturale
din întreaga regiune și a asigurat prezentarea constantă a acțiunilor întreprinse în
susținerea cauzei academice craiovene. În anul 1925, la rubrica „Oltenia culturală”,
este publicată în paginile revistei cererea semnată de dr. Ch. Laugier, președintele
societății, pe care deputatul Dem. D. Stoenescu, secretarul general al societății, a
înaintat-o ministrului Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu. Sub titlul
„O instituție universitară la Craiova”, textul introductiv menționa că, în ședința din
26 noiembrie (1925), societatea „Prietenii Științei” a analizat problema întemeierii
„unui început de Universitate la Craiova”. S-a hotărât să se elaboreze o „petiție
colectivă, spre a solicita de la craioveanul Ministru al Școalelor înființarea unui
învățământ de grad superior” în Craiova și să se solicite „sprijinul parlamentarilor
și corpului profesoral secundar din toată Oltenia”. În textul cererii, se punctează,
inițial, că societatea „Prietenii Științei”, implicată în puternicul curent cultural
oltenesc, și-a înscris în program „ca un țel realizabil, cererea de instituții
superioare universitare în Craiova”.
Se apreciază că o „școală de înaltă învățătură românească” este necesară „în
inima românismului”, în mijlocul Olteniei bogată „în simțiri și în cugete
românești”, iar poziția geografică a Craiovei ar permite ca aceasta să fie
34
Academia Română, Discursuri de recepțiune, XLVI, Locul limbii române între limbile
romanice, discurs rostit la 11 iunie 1920 în ședință solemnă de Sextil Pușcariu cu răspuns de Ioan
Bianu, București, Tipografia „Urbană” S. A., 1920, p. 53; Academia Română, Discursuri de recepție,
vol. V (1919–1936), volum îngrijit și Indice general de dr. Dorina N. Rusu, București, Editura
Academiei Române, 2005, pp. 109–155.
35
„Arhivele Olteniei”, XX, nr. 113–118, ian.–dec. 1941, pp. 237–238.
frecventată și de tineri din „întreaga regiune a Banatului și Țării Hațegului”,

având în vedere proximitatea acestora, lipsa învățământului universitar și nevoia
pregătirii tinerilor. Se sublinia că înființarea unui „început de învățământ
universitar, care s-ar putea traduce deocamdată prin o Academiei agricolă,
industrială și comercială, printr-o Secțiune de științe politice și administrative
pentru pregătirea viitorilor funcționari ai Statului, printr-un Institut electro-tehnic,
o Școală pregătitoare de medicină, sau altele” era un deziderat care se găsește „în
sufletul tuturor craiovenilor, în sufletul tuturor oltenilor”36. În încheiere, în câteva
rânduri care denotă optimism, se consemna că ministrul urma să susțină cererea
primită în fața guvernului pentru a obține înscrierea primelor sume necesare
„înfăptuirii acestei opere”, în bugetul anului 1926.
Peste patru ani, în 1929, la aceeași rubrică „Oltenia culturală”, semnată
Fortunato (C.D. Fortunescu), sub un titlu care amintește de cel anterior și direct de
problema în discuție – „O universitate la Craiova” –, este prezentată hotărârea
societății „Prietenii Științei” de a relua „acțiunea de revendicare pentru Capitala
Olteniei a unui învățământ superior: o facultate de litere sau de drept și o
Academie Comercială”37. De această dată, nota redacției avea puțin peste douăzeci
de rânduri și puncta câteva argumente economice care puteau justifica un astfel de
demers. Pentru început, riscând un ton critic, sunt amintite dezbaterile parlamentare
și articolele din presă privind nevoile unui învățământ de calitate și situația precară
a Universității din București. Se apreciază că numărul studenților care sunt înscriși
este mult mai mare („de 4 ori mai mare”) decât cel pentru care infrastructura
academică poate asigura condiții bune pentru educație. Un „local neîncăpător”,
lipsa „mijloacelor materiale indispensabile” pun în dificultate instituția bucureșteană.
În plus, viața este mai scumpă în capitală, iar cantinele și căminele studențești nu
sunt suficiente. Impresia creată era că toate aceste dificultăți ale vieții studențești
din capitală țării ar fi surmontate la Craiova. Opțiunea pentru structura instituției de
învățământ superior era acum mai clară, încerca să țină seama „de interesele
sociale și naționale ale statului”, dar era, oarecum, și „în pas cu moda timpului”.
După cum se știe, deși existau eforturi pentru orientarea absolvenților de liceu spre
facultățile cu profil economic sau tehnic, în realitate, cei mai mulți se înscriau la
Drept (peste 40%).
Poate momentul cel mai important al demersului pentru înființarea unei
instituții universitare, întreprins de „Prietenii Științei” și expus în revista „Arhivele
Olteniei”, este organizarea și desfășurarea consfătuirii publice din 25 martie 1929
36
O instituție universitară la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, IV, nr. 21–22, sept. – dec, 1925,
pp. 505–507.
37
O universitate la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 41–42, ian.–apr. 1929, p. 160 –
interesant este că, deși rubrica „Oltenia culturală” este semnată de C.D. Fortunescu – cu pseudonimul
Fortunato –, practic, nota privind înființarea universității craiovene, ultima din rubrica respectivă, nu
este semnată. În autentic stil oltenesc, nota se încheie cu mențiunea că societatea „Prietenii Științei” a
decis să pornească din nou „la agitarea acestei chestiuni”, intenția fiind de a sublinia hotărârea
societății de a continua acest important proiect .
de la Craiova. La rubrica „Note și comunicări” din nr. 43–44 al revistei, sub titlul
„Pentru o Universitate la Craiova” este publicată „Moțiunea votată și semnată de
un mare număr de intelectuali” la „Adunarea” organizată „în vederea solicitării
unui învățământ universitar în Craiova”. Ședința a fost condusă de Ioan Bianu,
secretar general al Academiei Române, și Gh. Țițeica, vicepreședinte al Academiei
Române, care au luat cuvântul pentru susținerea acestui deziderat. Se consemna
participarea unor parlamentari ai Olteniei, reprezentanții autorităților publice,
județene și comunale, civile și militare, intelectuali din toate județele și orașele
Olteniei, precum și numeroși craioveni. Președintele Societății Prietenii Științei,
Dr. Ch. Laugier, a prezentat subiectul de interes general supus atenție publice și
acțiunile deja întreprinse. Din cuvântările susținute de prefectul județului Dolj,
Marian Baculescu, decanul Baroului Dolj, Dem. Stoenescu, prof. C.D. Fortunescu,
dr. Aurelian Metzulescu, dr. Mihai Cănciulescu ș.a., s-a reținut că înființarea unei
universități era de interes național, iar nu doar de interes local, „Craiova fiind
punctul de convergență al Olteniei, Banatului și țării Hațegului”. Se exprima încrederea
că studenții care vor urma cursurile într-un „centru pur românesc” vor avea șansa
să învețe carte românească și să cunoască sufletul românesc.
Adunarea a stabilit că se vor face „toate demersurile necesare pe lângă Onor.
Guvern și Parlament pentru înființarea în Craiova a unui învățământ universitar”.
De asemenea, vor fi invitați „toți factorii culturali și toate personalitățile legate
sufletește de Oltenia, pentru a sprijini această mișcare”. Au fost delegați patru membri
din comitetul Societății Prietenii Științei – dr. Gh. Laugier, prof. C.D. Fortunescu,
Dem. Stoenescu, prof. Vasculescu – să susțină și să prezinte moțiunea în fața autorităților
naționale (erau menționați: Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Adunării
Deputaților, Președintele Senatului, Ministrul Instrucțiunii Publice, precum și șefii
tuturor partidelor politice – parlamentare – din țară)38.
9. Audiatur et altera pars: contraargumente contemporane. Pledoaria pentru

înființarea unei Universități la Craiova, cu argumentele susținute de „Prietenii
Științei” și publicate în revista „Arhivele Olteniei”, a provocat replica presei timpului.
Printre cei care consemnau contraargumentele cauzei, I. Dongorozi este cel care a scris
mai multe rânduri în presa craioveană, în care atrăgea atenția asupra dificultăților
inerente și exprima rezerve cu privire la necesitatea unui asemenea proiect. Născut
la Tecuci, la 4 ianuarie 1894, absolvent al Universității din București, profesor de
filosofie și geografie la Colegiul Național din Craiova, director al Teatrului
Național din Craiova (1926–1927), unde a impus un amplu program artistic și
cultural, I. Dongorozi a colaborat și la „Arhivele Olteniei”, unde vom regăsi și
multe note pe marginea lucrările sale (C.D. Fortunescu – Note critice pe marginea
cărților)39. În „Note critice” – „Însemnări despre I. Dongorozi”, publicate în primul
38
„Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44, mai-aug. 1929, p. 369.
39
I. Dongorozi, Ofensiva culturală, în „Arhivele Olteniei”, VI, nr. 34, nov. – dec. 1927, pp. 486–
488, scurtă analiză a factorilor culturali – școala, biserica, teatru, muzeu, cinematograf, biblioteca;
Idem, O problemă nerezolvată încă: „Teatrul din vest”, în „Arhivele Olteniei”, VII, nr. 35, ian. – feb.
număr din „Arhivele Olteniei” pe anul 1927, C. Gerotă menționa: „Dongorozi e din
capul locului un realist pronunțat. Adesea, apasă cu condeiul prea mult asupra
realității, atunci devine rebarbativ, recrudescent – fiindcă nu tot ce e real e subiect
de artă”40. Pentru a sublinia în continuare că acesta „are ochiul vioi, prinde
amănuntele”, iar „ca formă are limba plastică, viguroasă, poetică, a lui Creangă și
Sadoveanu”.
În revista „Scrisul Românesc” nr. 4/februarie 1928, sub titlul „Universitate la
Craiova?”, I. Dongorozi ridica mai multe întrebări privind necesitatea înființării
unei Universități la Craiova și înlătura multe din posibilele răspunsuri41. Se aprecia
că universitățile existente în acel moment în România sunt suficiente – „ajung și
prea ajung” –, iar problemele reale privesc „corpul dăscălesc” și infrastructura
universitară – „local special, instalații, material pentru experimente”42. Cu privire
numărul mare de studenți din universitățile naționale și riscul suprapopulării
acestora, sublinia că „aparenta congestionare se reduce de fapt la o repartizare
anormală” a acestora, iar situația Universității din București, care avea un număr
foarte mare de studenți, era determinată de „mirajul Capitalei”. Cu privire la
posibilitatea ca studenții care aparțineau minorităților naționale să vină la Craiova,
care va avea o „influența binefăcătoare asupra formării lor sufletești”, se exprima
„convingerea” că „minoritarii vor trece ca și până acum peste hotare, sau cel mult
vor frecventa universitățile din orașele cu un pronunțat colorit minoritar: Cluj,
Oradea-Mare, Cernăuți”. Din punct de vedere material, susținerea înființării unei
noi universități trebuie să țină seama că „toate, dar absolut toate universitățile se
vaită de lipsă de fonduri și se vaită zadarnic”, iar în ceea ce privește recrutarea
profesorilor „greutatea este de nebiruit”. Chiar dacă „frumos și lăudabil este gândul
inițiatorilor”, se sublinia că realizarea acestui deziderat „nu presupune de fel
urgență și mai cu seamă urgente sacrificii”. Se admite că pentru „cristalizarea
prestigiului ținutului oltean într-o școală superioară” soluția cea mai potrivită ar fi
„o academiei agricolă sau una de comerț”43, pentru a avea în vedere specificitatea
și nevoile regiunii.
1928, pp. 83–85; Idem, Teatrul pentru frații din Banat, VII, nr. 36, mar.– apr. 1928; Idem, Așezările
evreești din Oltenia, după război (1920–1929), în „Arhivele Olteniei”, IX, nr. 49–50, mai–aug. 1930,
pp. 157–175; Idem, În ajun de Sf. Nicolae, în„ Arhivele Olteniei”, IX, nr. 51–52, sept. – dec. 1930,
pp. 425–432; Idem, Se ivesc zorile pentru românii din Jugoslavia și Bulgaria?, în „Arhivele
Olteniei”, XII, nr. 69–70, sept. – dec. 1933, pp. 427–428;
40
C. Gerotă, Însemnări despre I. Dongorozi, în „Arhivele Olteniei”, VI, nr. 29–30, ian. – apr.
1927, pp. 128–129, care publică note critice despre opera lui I. Dongorozi.
41
I. Dongorozi, O Universitate la Craiova?, în „Scrisul Românesc”, nr. 4/ 1928, pp. 40–42.
Revista literară „Scrisul Românesc”, serie veche, apare lunar în perioada noiembrie 1927 – februarie
1928, iar „Arhivele Olteniei” prezenta noua publicație craioveană sub semnătura lui C.D. Fortunescu,
a se vedea și F. Firan, op. cit., pp. 154–162.
42
În paranteză este amintită critic situația Universității din București și riscurile aferente:
„Grajdurile dărăpănate de pe cheiul Dâmboviței, intitulate pompos: Laborator de Chimie, sunt un
permanent atentat la viața dascălilor și studenților, și o rușine a rușinilor!”.
43
Se amintea că la Timișoara era „o fărâmă de universitate” – școala politehnică –, într-un
„ținut împănat cu nuclee de minoritari”, iar „întărirea acestui bastion de cultură superioară” poate să
fie o soluție din care „am avea de câștigat, din toate punctele de vedere”.
După un an, în revista „Vatra”, din 3 mai 1929, sub un titlu care amintea de
cel anterior și păstra intact semnul întrebării – Universitate în Craiova?–,
I. Dongorozi revine asupra discuției, păstrând criticile și argumentele publicate
„cinstit și fără ocoluri”. De la început, avertiza că problema înființării școlilor
superioare nu trebuie privită numai în legătură cu răspândirea lor la nivel național
și cu numărul locuitorilor țării. Două aspecte relevante trebuie analizate riguros:
toate universitățile au probleme economice, determinate de situația reală a
bugetului de stat, și „toate fabrică, aproape numai lefegii”. Se reamintea că la
înființarea unei universități trebuie să se aibă în vedere, „cu seriozitate și
nepărtinire”, două condiții: fondurile necesare și corpul profesoral. Dacă lipsește
unul dintre cei doi factori „dezlegarea problemei se amână de la sine”. În fine, este
păstrată reținerea cu privire la atragerea studenților minoritari la Craiova44.
10. Deceniul patru al secolului XX: eforturi și rezultate. La 8 decembrie

1940, la Craiova, în Cuvântul de deschidere la seria conferințelor 1940–1941 ale
Societății Prietenii științei, C.D. Fortunescu, în calitate de președinte, amintea
activitatea societății și „preocupările obișnuite” ale acesteia: organizarea de conferințe
și cursuri publice, concerte, excursii, expoziții, sprijinirea diferitelor inițiative
particulare, canalizarea opiniei publice. Cu acest prilej, puncta două proiecte
urmărite statornic: 1) înființarea unei instituții de învățământ superior; 2) clădirea
unui Palat Cultural în Capitala Olteniei. Își exprima dezamăgirea că aceste „două
gânduri” pentru realizare cărora societatea „a făcut repetate sforțări”, nu erau
împlinite încă: „Pentru întemeierea unei Facultăți de Științe Agronomice or
Comerciale, sau chiar a unei Facultăți de Drept, am început a milita încă de cu
anul 1925, îndemnați și ajutați întru aceasta de o seamă de universitari, dintre
care voi pomeni pe mult regretatul Ion Bianu. Revistele și gazetele locale au
susținut și ele totdeauna asemenea drepte pretențiuni”45.
Discursul său devenea critic la adresa oamenilor politici care au promis în
timp sprijin în îndeplinirea acestui deziderat, fără însă a întreprinde nimic: „…mai
ales faptul că foștii parlamentari ai județelor Olteniei din anii din urmă, cu
excepția a doi-trei, nu aveau nici în clin nici în mânecă cu interesele culturale ale
regiunii noastre, explică de ce nu au sprijinit cu nimic pe lângă forurile
competente ideea creării unei ramuri de învățământ superior la Craiova”. În final
44
I. Dongorozi, Vatra, 3 mai 1929. Pentru revista Vatra, „tipăritură pentru popor”, care apare,
cu intermitențe, în perioada martie 1929 – martie 1947, sub direcția lui Ș. Făgețel, I. Dongorozi și
Al.C. Calotescu – Neicu, a se vedea, F. Firan, op. cit., pp. 182–187.
45
C. D. Fortunescu, Cuvântul de deschidere la seria conferințelor 1940–1941 ale Societății
Prietenii științei, în „Arhivele Olteniei”, XIX, nr. 107–112, pp. 277–280, în care afirma caustic: La
18 decembrie 1927 doi miniștri, care în perioadele electorale nu uitau a-și revendica a lor calitate de
„fii ai Craiovei”, au promis înființarea unei Academii de Agricultură, cel puțin; unul a declarat chiar
de la această tribună că dă „din averea sa particulară” – și se spune că este cel mai mare bogătaș
din România – 100.000 lei Societății „Prietenii Științei”, bani pe care nu s-a îndurat a-i vărsa nici
până în ziua de azi, onorându-și astfel o solemnă făgăduială.
era reluat apelul pentru susținerea acestei idei, iar C.D. Fortunescu afirma speranța
înfăptuirii acestei opere.
În anul 1943, la rubrica „Oltenia culturală”, revista „Arhivele Olteniei”, după
ce anunța cu tristețe amânarea reînceperii conferințelor Societății „Prietenii
Științei” având în vedere dificultățile perioadei respective, publica, sub titlul
„Învățământ Universitar în Oltenia”, informații privind „o nouă încercare de a
asocia populația olteană la revendicarea unui început de învățământ superior
pentru această parte a țării”. De această dată erau implicați prof. univ. docent
Mihail Cănciulescu, C.D. Fortunescu și preotul Constantin Brânzeiu, reprezentantul
Mitropoliei Olteniei46. Se menționa că în Craiova, Turnu-Severin, Râmnicu-
Vâlcea, Caracal, Slatina au fost organizate întruniri publice „care au deșteptat
interesul publicului”, iar autoritățile publice „au îmbrățișat și sprijinit această
chestiune”. C.D. Fortunescu a documentat istoric „necesitatea și oportunitatea”
înființării învățământului superior craiovean. Mitropolitul Nifon aprecia că acțiunea
răspunde „unor nevoi obștești adânc simțite”, iar preotul Brânzeiu sublinia „rolul
spiritual și cultural al bisericii”. Profesorul Cănciulescu a invocat „datele statisticii
oficiale adânc grăitoare” și a susținut o conferință în acest sens și la București.
La rândul său, Societatea de medicină din Oltenia, anunța în paginile revistei,
organizarea unui ciclu de conferințe medicale la Craiova, în perioada 25–26 martie
1943, la care a participat ministrul sănătății, prof. dr. P. Tomescu, autorități locale,
corpul medical craiovean, profesori ai Facultăților de Medicină din București și
Sibiu–Cluj. Cu acest prilej, prof. M. Cănciulescu a prezentat un Memoriu asupra
creării unui al patrulea centru de învățământ medical superior la Craiova,
ministrul sănătății declarând susținerea acestui demers.
Numărul din 1943 avea să fie ultimul publicat din seria veche a „Arhivelor
Olteniei”. Se împlineau 22 de ani de la apariția revistei, 22 de ani de la primul
îndemn publicat sub semnătura generalului Rudeanu în paginile revistei, de a
înființa o Universitate la Craiova. Practic, revista a revendicat stăruitor în toată
perioada apariției seriei vechi (1922–1943)47 și a susținut argumentat necesitatea
46
„Arhivele Olteniei”, XXII, nr. 125–130, ian. – dec. 1943, pp. 333–335. Participanţi la
manifestările prilejuite de sărbătorirea a 25 de ani de existenţă a „Cercului Medico-Farmaceutic” din
Craiova, la 18 decembrie 1927, Dr. C. Angelescu, Ministrul Instrucţiunii Publice, şi Dr. C. Argetoianu,
Ministru al Domeniilor, şi-au manifestat adeziunea la iniţiativa înfiinţării la Craiova, „a unui centru
universitar unde studenţii ar putea să-şi asimileze un capital şi de cunoştinţe şi de suflet românesc”,
la „construirea unui Palat cultural cu o sală de conferinţe, săli de muzee, biblioteci etc,
indispensabile culturii poporului”. În cuvântul său, C. Angelescu a declarat că „va înscrie în
programul său de activitate înfiinţarea în Craiova, deocamdată a unui Institut de Înalte studii
Agricole şi Comerciale; că va dona din bugetul Ministerului Instructiunii suma de 500.000 lei, pentru
Palatul Cultural, iar din averea personală suma de 100.000 lei, tot în acest scop”; a se vedea,
I. Anastasia, op. cit., p. 42, care subliniază că, deși în 1943 fusese silit să se pensioneze,
C.D. Fortunescu a participat la toate întrunirile publice ținute în toate capitalele județelor Olteniei
pentru susținerea înființării învățământului superior craiovean.
47
Pentru data apariției numerelor revistei, Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea,
op. cit., pp. 317–319. Nu avem în vedere nr. 131–148, ian. 1944 – dec. 1946, anul XXIII–XXV
(1944–1946), menționat în această lucrare.
proiectului academic din Oltenia. După 4 ani, la 21 aprilie 1947, prin legea nr. 138
(publicată în Monitorul Oficial la 25 aprilie 1947) se hotăra ca la Craiova să-și
înceapă activitatea o Universitate. Chiar dacă legea era promulgată de Regele
Mihai I, în România era o nouă situație politică: guvernul procomunist își începuse
cârmuirea la 6 martie 1945, marea fraudă electorală din 19 noiembrie 1946
asigurase peste 80% din mandate Blocului Partidelor Democratice (B.P.D.), iar
lista arestărilor politice sporea zilnic (cei mai mulți sunt țărăniști, urmați de social-
democrații independenți și liberalii lui Brătianu)48.
Textul articolului 2 din lege avea o formulare care amintea de propunerile
anterioare și eforturile depuse pentru realizarea acestui deziderat: „Universitatea
din Craiova va funcționa deocamdată cu următoarele facultăți: a) Facultatea de
medicină umană; b) Facultatea de medicină veterinară; c) Facultatea de științe
economice, comerciale și cooperatiste; d) Facultatea de agronomie”. Includerea
adverbului „deocamdată” putea să îndreptățească interpretarea conform căreia
„pentru moment” sau „în mod provizoriu” instituția avea numai patru facultăți, cu
posibilitatea ca în viitor să fie înființate mai multe. Era o soluție normativă care
oferea o mică recompensă pentru anii de așteptare. Dar, o asemenea interpretare s-a
dovedit multă vreme prea optimistă. Trebuie subliniat că legea înființa și „Eforia”
Universității din Craiova, un organism împuternicit să acționeze legal pentru
asigurarea condițiilor materiale necesare începerii funcționării noii instituții49. O
soluție financiară preconizată de I. Bianu, în discursul din martie 1929 de la Craiova, în
care susținea înființarea învățământului superior oltean. O soluție care era propusă
și în memoriile publicate în paginile revistei „Arhivele Olteniei” în susținerea acestui
deziderat. În consiliul general al Eforiei îl regăsim pe profesorul M. Cănciulescu,
cel care susținea, în anul 1943, „o nouă încercare” de a înființa învățământul
superior craiovean, publicată în revista „Arhivele Olteniei”. De asemenea, făceau
parte din acest consiliu, C.S. Nicolăescu-Plopșor, vechi colaborator al revistei,
director al Arhivelor Statului, precum și avocatul și scriitorul Petre Pandrea
(Marcu), un prieten apropiat al primului director al instituției craiovene.
11. Concluzii. Inaugurarea oficială a noului centru universitar din Craiova a

avut loc la 17 aprilie 1948, cu participarea ministrului agriculturii și domeniilor,
prof. Traian Săvulescu, membru și președinte al Academiei Române. Se împlinea
un secol de când fruntașii pașoptiști au acordat o legitimă și justificată atenție
„problemelor instrucțiunii publice”, esențiale în procesul de formare a statului
național. În Proclamația de la Islaz se consemna: „Poporul, protestând asupra
48
Dinu C. Giurescu, România în anii 1944–1947. Evoluția internă, în Istoria Românilor, vol. IX,
România în anii 1940–1947, București, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 509–671. În momentul
adoptării legii, ministrul educației era Ștefan Voitec, pe care Ioan Anastasia îl amintește ca „un iubit
elev” al profesorului C.D. Fortunescu, care intervine pentru a-l repune în drepturile de profesor
pensionar într-o perioadă în care acesta este urmărit penal, a se vedea, Ioan Anastasia, C.D. Fortunescu un
spirit polivalent, pp. 228–230.
49
Dinică Ciobotea, Ion Zarzără, op. cit., p. 130.
măsurilor arbitrare și nelegiuite de a se pune taxă pe învățătură, de la crea săracul,

orfanul, fiul văduvei e scos afară; protestând asupra relei cugetări de a degrada
școala, decretă o învățătură pentru toți egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu
putință după facultățile fiecăruia și fără nici o plată; decretă în București, o școală
politehnică, câte o universitate în București și Craiova” (s.n. – C.S.)50.
Învățământul superior craiovean va fi organizat, la început, sub forma
Institutului Agronomic, ce reunea două facultăți: Facultatea de agricultură și
Facultatea de mașini agricole, denumită mai târziu Facultatea de mecanizarea
agriculturii. Aceste structuri academice constituie nucleul în jurul căruia se va
dezvolta învățământul superior în Oltenia. În anul 1951, era înființat, la Craiova,
Institutul de Mașini și Aparate Electrice, care, în toamna anului 1956, a fost
reorganizat în Institutul Tehnic din Craiova, cu o facultate de Electrotehnică. La
sfârșitul anului academic 1956–1957, institutul a fost trecut organizatoric în
subordinea Institutului Politehnic din București. A funcționat astfel până în anul
1958, când activitatea s-a a fost restrânsă și, în final, s-a desființat. La 1 octombrie
1959 s-a înființat, la Craiova, Institutul Pedagogic cu durata de 3 ani, care avea în
primul an de activitate trei secții: Filologie, Chimie, Științe naturale și cunoștințe
agricole teoretice și practice, Matematică – Fizică și cunoștințe industriale teoretice
și practice. Activitatea sa va cunoaște o reorganizare și dezvoltare importantă în
anii următori. În septembrie 1966 se deschid oficial cursurile Universității din
Craiova, care reunea șapte facultăți de profil universitar, agronomic, tehnic și
economic și două facultăți de profil pedagogic de 3 ani. Toate structurile academice
anterioare din Craiova se vor topi în structura noii entități academice, care va
constitui o platformă universitară de dezvoltare fără precedent a învățământului
superior oltean51.
50
Ioan C. Brătianu, Anul 1848 în Principatele române: acte și documente, vol. I, Inst. de Arte
Grafice Carol Gobl”, București, 1902, pp. 494–495; a se vedea, Dan Berindei, Programul intern al
revoluției române din 1848–1849, în Revoluția de la 1848 în Țările Române. Culegere de studii,
N. Adăniloaie, D. Berindei (coord.), București, Editura Academiei R.S.R, 1974, pp. 35–57;
C. Căzănișteanu, D. Berindei, M. Florescu, V. Niculae, Revoluția română din 1848, București,
Editura Politică, 1969, pp. 134–135, care subliniază: „ca măsuri practice în vederea dezvoltării rețelei
de școli în Țara Românească, proclamația prevedea înființarea unei școli politehnice la București, a
două universități – la București și Craiova –, a câte unui liceu în fiecare județ, a câte unei școli
normale în fiecare plasă și a câte unei școli primare – începătoare –, în fiecare sat”.
51
Pentru învățământul superior craiovean, în perioada 1948–1966, T. Nicola, N. Novac,
M. Popescu, Dezvoltarea învățământului superior în Oltenia, Craiova, 1979, care oferă date importante
privind Institutul agronomic, Institutul de mașini și aparate electrice, Institutul pedagogic. Hotărârea
Consiliului de Miniștri al R.S.R. cu privire la înființarea Universității din Craiova este redată în presa
vremii pe prima pagină – ziarul „Scînteia”, nr. 6722 din 27 august 1965, p. 1. Presa locală prezintă
constant activitatea instituției universitare: Mircea Oprean, Reverberații. Date despre istoricul
Institutului agronomic „Tudor Vladimirescu” din Craiova, în „Ramuri” nr. 2 din 1965, p. 5; Neculce
Popescu, De la catedră la amfiteatru, în „Ramuri”, nr. 2 din 1965, p. 8; Nicola Tiberiu, Catedra și
cerințele actuale ale producției, în „Ramuri”, nr. 5 din 1965, p. 17; M. Barbu, Avanpremieră
universitară, în ziarul „Înainte”, nr. 6620 din 12 iunie 1966, p. 2; Facultățile și probele de concurs la
Universitatea din Craiova, în ziarul „Înainte” nr. 6684 din 26 august 1966, p. 2; Prima conferință a
În același an – în februarie 1966 –, guvernul ratifica hotărârea Prezidiului

Academiei Române de a înființa la Craiova Centrul de istorie, filologie și etnografie,
care cuprindea trei secții: arheologie și istorie; filologie; istoria artei, etnografie și
folclor. C.S. Nicolăescu-Plopșor, ctitorul și primul director, îl definea ca „tânăr
vlăstar al Academiei, altoi de viță și de roadă nouă, pe buturuga străveche, cu
rădăcinile adânc înfipte în pământul și sufletul iubitei noastre patrii”52. Într-o
scrisoare semnată la 2 martie 1967, Petru Pandrea („Ajuns – vai! – pensionar, cu
63 anișori în spinare”, cum consemna cu umor) amintea cu mulțumire sufletească
o întrevedere cu C.S. Nicolăescu-Plopșor care se desfășurase recent la „filiala
Academiei” de la Craiova, care avea sediul în clădirea Băncii Comerțului (azi,
Primăria Municipiului Craiova). Scrisoarea enumera câțiva militanți pentru o
universitate la Craiova în perioada interbelică. Petre Pandrea aprecia că noua instituție
academică semnifica realizarea unui vechi deziderat – înființarea Universității din
Craiova „dotată cu toate facultățile” – și sublinia: „o cetate universitară se zidește
întâi cu o Bibliotecă variată, cu cărți din epoci trecute (…). Aurul adevărat și nou
sunt cele 160.000 cărți adunate de Plopșor. Susum corda!”53.
Din anul 1966, în Cetatea Băniei vor funcționa o universitate și un institut de
cercetare al Academiei Române. Se împlineau 44 de ani de la primul apel publicat
în revista „Arhivele Olteniei” în susținerea proiectului de înființare a
învățământului superior craiovean. Cele două entități academice vor avea, în timp,
un destin comun, cu interferențe și conexiuni benefice. Este demn de menționat aici
faptul că în anul 1981, după o întrerupere de 38 de ani, revista „Arhivele Olteniei”
își reia apariția. Această inițiativă a reunit cercetători din cadrul Centrului de
Științe Sociale din Craiova, aflat în structura Universității din Craiova la acel
moment, dar a implicat, în egală măsură, universitari craioveni: Ileana Petrescu,
Nicolae Nițu, Gheorghe Iordache, Ion Pătroi, Virgil Joița ș.a. În Colegiul de
redacție sau în Comitetul de redacție regăsim cadre didactice din cadrul
Universității din Craiova, care vor semna constant, în paginile revistei, valoroase
Asociației studenților Universității craiovene, în ziarul „Înainte” nr. 6761 din 24 nov. 1966, p. 1;
Silviu Pușcașu, Aspecte ale cercetării științifice în învățământul superior, în „Ramuri”, nr. 1 din
15 ian 1966, p. 19; M. Maria, Prima teză de doctorat la Universitatea din Craiova, în ziarul „Înainte”
nr. 7157 din 6 martie 1968, p. 2; Oliviu Gherman, Studentul de azi, cercetătorul de mâine. Puncte de
vedere, în ziarul „Înainte”, nr. 7166 din 16 martie 1968, p. 2.
52
Mihaela Bărbieru, Ileana Cioarec, Repere istorice și culturale, aspirații, certitudini și
perspective. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, instituție academică la
50 de ani de activitate, Craiova, Editura Sitech, 2015, pp. 21–25, care publică și date privind revista
„Arhivele Olteniei”, pp. 329–387.
53
Dinică Ciobotea, Reflecțiile lui Petre Pandrea despre înființarea instituțiilor academice din
Craiova, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, II, 2000,
pp. 203–205, care subliniază că învățământul superior la Craiova data din 1947, dar în anul 1966 a
fost ridicat la rang de universitate, an care a reprezentat pentru Craiova împlinirea unui deziderat
cultural și științific menționat încă din 1848 în Proclamația de la Izlaz. Pentru repere din istoria
Universității din Craiova, Dinică Ciobotea (coord.), Convergențe culturale și naționale în istoria
Universității din Craiova, Craiova, Editura Aius, 2008, p. 95 și urm.
studii și articole de specialitate54. Revista „Arhivele Olteniei” era reînființată în

laboratorul instituției academice pentru care pledase cu atâta ardoare în perioada
interbelică: marile proiecte se întâlnesc prin oamenii care le pun în operă, depășind
constrângeri și înlăturând stavile din diferite vremuri.
Bibliografie
„Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, pp. 191–192; I, nr. 4, dec. 1922, p. 420, rubrica
„Oltenia culturală”; III, nr. 16, nov. – dec. 1924, p. 547; VIII, nr. 43–44, mai–aug.
1929, p. 369; XX, nr. 113–118, ian. – dec. 1941, pp. 237–238; XXII, nr. 125–130,
ian. – dec. 1943, pp. 333–335.
Academia Română, Discursuri de recepție, vol. V (1919–1936), volum îngrijit și Indice
general de dr. Dorina N. Rusu, București, Editura Academiei Române, 2005.
Academia Română, Discursuri de recepțiune, XLVI, Locul limbii române între limbile
romanice, discurs rostit la 11 iunie 1920 în ședință solemnă de Sextil Pușcariu cu
răspuns de Ioan Bianu, București, Tipografia „Urbană” S.A., 1920.
Alexianu, G., Repertoriu general alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi,
convențiuni, decrete, regulamente, etc. 1 ianuarie 1860 – 1 ianuarie 1940 publicate
în „Monitorul Oficial”, colecția C. Hamangiu, Consiliul legislativ și în alte colecțiuni
similare, M–Z, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului, Imprimeria Centrală,
București, 1941, p. 1752.
Anastasia, Ioan, C.D. Fortunescu – un spirit polivalent. Studiu monografic, Craiova,
Editura Aius, 2007.
Avram, Cezar, Institutul de Cercetări Socio-Uamane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, în Dinică
Ciobotea (coord.), Convergențe culturale și naționale în istoria Universității din
Craiova, Craiova, Editura Aius, 2008, pp. 196–200.
Baias, Flavius-Antoniu, Pintilie, Constantin, Evoluția învățământului juridic românesc în
cei 100 de ani de la Marea Unire, în „Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea
Unire”, Paul Pop, Radu Rizoiu (coord.), București, Editura Hamangiu, 2020,
pp. 140–161.
Bărbieru, Mihaela, Cioarec Ileana, Repere istorice și culturale, aspirații, certitudini și
perspective. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, instituție
academică la 50 de ani de activitate, Craiova, Editura Sitech, 2015.
Berciu-Drăghicescu, Adina, Revista „Arhiva Istorică a României”. Documente de arhivă,
disponibil http://lisr.unibuc.ro/6-berciu.pdf, accesat aprilie 2022.
Berindei, Dan, Programul intern al revoluției române din 1848–1849, în Revoluția de la
1848 în Țările Române. Culegere de studii, N. Adăniloaie, D. Berindei (coord.),
București, Editura Academiei R.S.R, 1974, pp. 35–57.
Bianu, I., Pentru o universitate la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44, mai–aug.
1929, pp. 201–207.
Brătianu, Ioan C., Anul 1848 în Principatele române: acte și documente, vol. I, București,
Inst. de Arte Grafice Carol Gobl”, 1902.
54
În februarie 1970, odată cu înființarea Academiei de Științe Sociale și Politice a R.S.R.,
Centrul de istorie, filologie și etnografie, a trecut sub coordonarea acesteia, sub numele de Centrul de
științe sociale. Din punct de vedere administrativ, în perioada 1973–1989 se va afla sub coordonarea
Universității din Craiova, a se vedea, M. Bărbieru, I. Cioarec, op. cit., pp. 26–27.
Ciobotea, Dinică, Reflecțiile lui Petre Pandrea despre înființarea instituțiilor academice
din Craiova, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor»”, II, 2000, pp. 203–205.
Ciobotea, Dinică (coord.), Convergențe culturale și naționale în istoria Universității din
Craiova, Craiova, Editura Aius, 2008.
Congresul studențesc de la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44, mai–august,
1929, p. 523.
Constantinescu, Justin, Firan, Florea, Nedelcea, Tudor, Arhivele Olteniei (1922–1943).
Bibliografie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983.
Discursuri de recepție, vol. III (1894–1906), volum îngrijit și Indice general de dr. Dorina
N. Rusu, Editura Academiei Române, 2005.
Discursuri de recepție, vol. IV (1907–1919), volum îngrijit și Indice general de dr. Dorina
N. Rusu, București, Editura Academiei Române, 2005.
Dongorozi, I., Ofensiva culturală, în „Arhivele Olteniei”, VI, nr. 34, nov. – dec. 1927,
pp. 486–488.
Dongorozi, I., O problemă nerezolvată încă: „Teatrul din vest”, în „Arhivele Olteniei”,
VII, nr. 35, ian. – feb. 1928, pp. 83–85.
Dongorozi, I., O Universitate la Craiova?, în „Scrisul Românesc”, nr. 4/ 1928, pp. 40–42.
Dongorozi, I., Teatrul pentru frații din Banat, VII, nr. 36, mar. – apr. 1928.
Dongorozi, I. Vatra, 3 mai 1929.
Dongorozi, I., Așezările evreești din Oltenia, după război (1920–1929), în „Arhivele
Olteniei”, IX, nr. 49–50, mai–aug. 1930, pp. 157–175.
Dongorozi, I., În ajun de Sf. Nicolae, în „Arhivele Olteniei”, IX, nr. 51–52, sept.– dec.
1930, pp. 425–432.
Dongorozi, I., Se ivesc zorile pentru românii din Jugoslavia și Bulgaria?, în „Arhivele
Olteniei”, XII, nr. 69–70, sept.–dec. 1933, pp. 427–428.
Duțu, Mircea, Un secol de stat și drept unitar național (1918–2018). Perspective istorice
cultural-științifice, București, Editura Academiei Române, Editura Universul Juridic,
2018.
Fortunato, Mișcarea culturală, în „Arhivele Olteniei” II, nr. 6, martie–aprilie, 1923, p. 148.
Fortunato, Mișcarea culturală, în „Arhivele Olteniei”, V, nr. 24, martie–aprilie, 1926, p. 149.
Fortunato, Craiova centru universitar, în „Arhivele Olteniei”, XVI, nr. 89–91, ian. – iunie,
1937, p. 172.
Fortunato (C.D.F.), Ion Bianu, în „Arhivele Olteniei”, XIV, nr. 77–78, ian. – apr., 1935, p. 161.
Fortunato, Chestiunea unei Universități a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, XVII, nr. 95–96,
ian. – apr., 1938, p. 128.
Fortunescu, C.D., Cuvântul de deschidere la seria conferințelor 1940–1941 ale Societății
Prietenii științei, în „Arhivele Olteniei”, XIX, nr. 107–112, pp. 277–280.
Gerotă, C., Însemnări despre I. Dongorozi, în „Arhivele Olteniei”, VI, nr. 29–30, ian. – apr.
1927, pp. 128–129.
Giurescu, Dinu C., România în anii 1944–1947. Evoluția internă, în Istoria Românilor, vol. IX,
România în anii 1940–1947, București, Editura Enciclopedică, anul 2008, pp. 509–671.
Gusti, D., Opere II, texte stabilite, comentarii, note de Ov. Bădină și Oct. Neamțu, București,
Editura Academiei RSR, 1969, traducerea realizată de Aurel Stoicanu.
Gusti, Dimitrie, Ideile fundamentale ale dreptului presei, București, Editura UZP, 2021.
Hitchins, Keith, România 1866–1947, București, Editura Humanitas, 2004, Experimentul
democratic1919–1930.
Iancu, Ștefan, Scurtu, Ioan, Învățământul, științele și tehnica, în Istoria Românilor,

vol. VIII, România Întregită (1918–1940), Ioan Scurtu (coord.), București, Editura
Enciclopedică, 2003, pp. 661–665.
Iorga, N., Partea Olteniei în literatura românească, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie
1922, pp. 10–15.
Iorga, N., Regionalism oltean, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 5–10.
Laugier, Ch., Primul cuvânt, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 1–2.
Laugier, Ch. Iată apelul nostru trimis numai câtorva persoane și de care rugăm pe toți
cititorii a lua cunoștință, în „Arhivele Olteniei”, I, nr. 1, ianuarie 1922, pp. 3–4.
Laugier, Dr. Ch., O instituție universitară la Craiova în „Arhivele Olteniei”, IV, nr. 21–22,
sept.–dec., 1925, p. 505 .
Lecca, Octav-George, Familiile boierești române. Istoric și genealogie (după izvoare
autentice), București, 1899, pp. 425–427.
Mateescu, C.N., Însemnări despre profesorul Craiovean Stanciu Căpățineanu, în „Arhivele
Olteniei”, IV, nr. 21–22, sept.–dec., 1925, p. 490.
„Monitorul Oficial” nr. 126 din 23 septembrie 1919.
Nicola, Tiberiu, Novac, Nicolae, Popescu, Marius (coord.), Dezvoltarea învățământului
superior în Oltenia, Craiova, 1979, Aspirații și împlinirea unui ideal, pp. 1–9.
Nistor, Ion, Istoria Bucovinei, ediție și studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, București,
Editura Humanitas, 1991.
O instituție universitară la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, IV, nr. 21–22, sept. – dec,
1925, pp. 505–507.
O universitate la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 41–42 ianuarie –aprilie 1929, p. 160.
Pentru o universitate la Craiova, moțiune semnată de intelectualitatea craioveană în
„Arhivele Olteniei”, VIII, nr. 43–44, mai–august, 1929, p. 369.
Pop, Ioan-Aurel, „Gaudeamus igitur!”, în Vasile Pârvan, Datoria vieții noastre, ediție anastatică
prefațată de Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017, p. 1.
Popa, Ioan C., Dimitrie Gusti – savant și ziarist, în Dimitrie Gusti, Ideile fundamentale ale
dreptului presei, București, Editura UZP, 2021, pp. XXVI–XXXII.
Pușcaș, Vasile, Veronica Turcuș, Șerban Turcuș (coord.), Leadership academic clujean,
1919–2019, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2019, pp. 7–24.
Rădulescu, A., Cultura juridică românească în ultimul secol – Discurs rostit la 3 iunie 1922
în ședința solemnă sub președenția A.S.R. principele Carol, Academia Română,
Discursuri de recepțiune, București, Editura Cultura Națională, 1923, p. 46.
Rudeanu, Generalul, Universitatea Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, I, nr 2–3, iunie 1922,
pp. 259–262.
Rudeanu, Vasile, General, Memorii din timp de pace și război, ediție îngrijită, studiu introductiv
și note de Dumitru Preda și Vasile Alexandru, București, Editura Militară, 1989.
Rusu, Dorina N. Membrii Academiei Române 1866–2016. Dicționar. Partea I (A–L),
Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române 1866–2016. Dicționar. Partea a II-a (M–Z),
Sălăgean, Marcela, De la Unire la consolidarea statului unitar. Măsuri legislative în
„primul” deceniu interbelic (decembrie 1918 – iulie 1930, în Construind Unirea cea
Mare, vol. VIII, pp. 11–47.
Sălăgean, Marcela, Un nou început. 1919–1939, două decenii de Universitate românească
la Cluj, în Marcela Sălăgean, Șerdan-Orga Valentin, Înființarea și consolidarea
Universității românești din Cluj între anii 1919–1939: Facultatea de Drept, Cluj-
Napoca, Editura Presa Universitară Clujană, 2019, pp. 17–92.
Statutul Societății „Prietenii Știineței”, Craiova, în „Ramuri”, 1919, pp. 3–4.
Stoenescu, Dem. D., Din istoricul Societății „Prietenii Științei” – Craiova, în „Arhivele
Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, pp. 191–202.
Stoenescu, Dem. D., Universitatea liberă, în Din istoricul Societății „Prietenii Științei” –
Craiova, „Arhivele Olteniei”, I, nr. 2–3, iunie 1922, pp. 203–204.
„Tribuna Juridică” , II, nr. 41–42, duminică 19 Decembrie 1920.
Ungureanu, Octavian, Logofătul Teodosie Rudeanu. Un oltean guvernator al Transilvaniei
în timpul lui Mihai Viteazul, în „Ramuri”, IX, nr. 8, 1974, p. 8.
Universitatea Liberă „Prietenii Științei”, în „Arhivele Olteniei”, nr. 2–3, iun. 1922,
pp. 256–259.
Zamfir, Cătălin, Istoria socială a României, București, Editura Academiei Române, 2018.
Presă
Barbu, M., Avanpremieră universitară, în ziarul „Înainte”, nr. 6620 din 12 iunie 1966, p. 2.
Gherman, Oliviu, Studentul de azi, cercetătorul de mâine. Puncte de vedere, în ziarul
„Înainte”, nr. 7166 din 16 martie 1968, p. 2.
Maria, M., Prima teză de doctorat la Universitatea din Craiova, în ziarul „Înainte” nr. 7157
din 6 martie 1968, p. 2.
Nicola, Tiberiu, Catedra și cerințele actuale ale producției, în „Ramuri”, nr. 5 din 1965, p. 17.
Oprean, Mircea, Reverberații. Date despre istoricul Institutului agronomic „Tudor Vladimirescu”
din Craiova, în „Ramuri” nr. 2 din 1965, p. 5.
Popescu, Neculce, De la catedră la amfiteatru, în „Ramuri”, nr. 2 din 1965, p. 8.
Pușcașu, Silviu, Aspecte ale cercetării științifice în învățământul superior, în „Ramuri”,
nr. 1 din 15 ian 1966, p. 19.
Prima conferință a Asociației studenților Universității craiovene, în ziarul „Înainte”
nr. 6761 din 24 nov. 1966, p. 1.
Facultățile și probele de concurs la Universitatea din Craiova, în ziarul „Înainte” nr. 6684
din 26 august 1966, p. 2.
INFORMATION ON EDUCATION
IN THE PAGES OF ARHIVELE OLTENIEI MAGAZINE,
OLD SERIES
CEZAR AVRAM, ANCA CEAUȘESCU
Abstract: Education has always had an important place in the Romanian

society. In the pages of Arhivele Olteniei magazine, along with a series of
topics on different subjects, there is information on the evolution of education
in the area of historical Oltenia, as well as documents regarding the normative
acts of the time. There are references to the beginnings of monastic education,
taught in Slavonic, and subsequently to the emergence and development of the
urban and village education in the Romanian language, as well as to the
training of teachers and to their employment, after professional examinations.
The first schools were those in the monastic system. It followed the initiative
of some boyars and rulers who made available land and buildings. After the
World War I, education gained solid foundations, unitarily regulated
throughout the country.
Key words: education, Arhivele Olteniei, “năstavnic”, school, normative acts.
The Friends of Science Society in Craiova aimed, since its establishment, at

having an important role in the cultural and scientific activity – but not only in the
historical region of Oltenia. Under the aegis of Dr. Ch. Laugier – the director – and
an editorial board made up of the teachers Şt. Ciuceanu, T. G. Bulat, Al. Bărcăcilă and
the editorial secretary C.D. Fortunescu, was published, starting with 1922, the,
Arhivele Olteniei quarterly magazine was published. Following the model of the first
magazine published in Craiova, Mozaicul, Arhivele Olteniei would intend the
recording of “all the current movements and would especially research and publish
documentary material from the past of Oltenia”1. Meritorious is the fact that, in the
pages of this magazine, lasting for over two decades (the Old Series) innovative

PhD Professor, C.S. Nicolăescu-Plopşor Institute for Studies in Social Sciences and
Humanities from Craiova, within the Romanian Academy; e -mail: avramcezar@yahoo.com.

Scientific researcher III, PhD, C.S. Nicolăescu-Plopşor Institute for Studies in Social Sciences and
Humanities from Craiova, within the Romanian Academy; e-mail: ancaceausescu@yahoo.com.
1
Ch. Laugier, Iată apelul nostru trimis numai câtorva persoane și de care rugăm pe toți
cititorii a lua cunoștință, in Arhivele Olteniei, year I, no. 1, January 1922, p. 3.

244 Cezar Avram, Anca Ceauşescu
ideas on the cultural and scientific life were published, expecting it “to be the
mirror of our present and past, both for the today people, and the ones that will
come after us”2.
Arhivele Olteniei, the quarterly publication “under the administration of Mr. Ch.
Laugier”, inserting a diverse documentary material on the past of Oltenia, insisted
on the spiritual and social life activities from Oltenia – school, education. In studies
and articles of substance, issues regarding the emergence, the development and the
future of this important chapter of our spirituality have been addressed.
For the Romanians, the development of the society was closely related to
Church and School. At first, the Church exercised a major influence, although it
did not represent a state power. Regardless the confession or rite, the Church was
profoundly involved in the field that included culture, school, or the general
concept of education. The Romanians have always proved interested in studying
“and due to the fact that the church was a place where the scholars were present, it
was understood that our first schools have existed next to the rich monasteries and
often dwelt by great cultural personalities… Undoubtedly, besides his Court, the
Ruler always had to have his school of transcribers, calligraphers for the princely
chancelleries; nonetheless, the school that would provide the highest percent of
scholars, in a society in which the boyars themselves did not know, most of them,
how to sign their names, was the church”3.
The first beginnings regarding the education in historical Oltenia date back to
ancient times. Nicolae Iorga mentions, in The History of Romanian Education, the
forms of calligraphy and painting in Oltenia, for more than five and a half
centuries. “At least in the Wallachian monastery of Tismana of the learned
Nicodemus, from the beginning one of scribe monks..., it was a real school of
manuscript calligraphy and painting, but at the same time, because the language of
these books was foreign and had to be learned, of Slavonic language. In these
hermitage schools, there were trained people..., who wrote, like Mircea the
Calligrapher, who wrote a manuscript from Chilandariu, in 1462”4.
Until the 14th century one could not refer to, supported by documents, an
organized type of education on the territory of Wallachia, although our ancestors
could write in different languages and with different alphabets. “Since the Romanian
state formation, the Slavonic language has become the language of chancellery, the
language of diplomacy, of the services in the Church and for the writing of the old
princely charters. Sofronie, the abbot of Cozia Monastery, is mentioned in a series
of documents issued by Mircea the Old with the quality of “năstavnic” – church
2
Ibidem; also see Cuvântul Libertății, 3 March 2022, p. 5, art. Anca Ceaușescu, Revista
Arhivele Olteniei, serie veche – arc secular peste timp.
3
Ion Donat, Câteva școli de sat în Oltenia, înainte de 1800, in Arhivele Olteniei, X, no. 56–58,
July–December 1931, p. 318.
4
Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Bucharest, Casa Școalelor Publishing
House, 1928, p. 9.
Information on Education in the Pages of Arhivele Olteniei Magazine, Old Series 245
administrator – as well5. The church administrator had, besides the administrative

responsibilities, the attributions of a primary school teacher6.
Thus, in Oltenia, it is documented the first grammar school at the Cozia
Monastery, where abbot Sofronie was the first teacher. He revealed his “disciples”
the mysteries of the Cyrillic alphabet and the Slavic language7. A document from
September 4, 1487, issued at Cozia Monastery as well, mentions Stan the grammar
teacher8. In time, schools also functioned in other religious places in Oltenia, copying
manuscripts and writing documents, at first in Slavonic, and later in Romanian9.
In the following period, the voivodes, inspired by the fashions of the West
where they had travelled before their ruling, began to found princely schools. At
the same time, the boyars sheltered the schools in the religious settlements founded
by them.
The bishoprics in the historical Oltenia also had an important role. A school
of printers established by Matei Basarab at Govora Monastery, in 1636. As far as
the countryside is concerned, in the seventeenth century there was an increased
interest in literacy among the inhabitants. The Slavonic language is used only in the
princely, metropolitan and episcopal chancelleries and in the church, while the
inhabitants of the cities and the villagers were interested in learning how to write in
the Romanian language10. At the beginning of the eighteenth century, the Romanian
language triumphed definitively over the Slavonic one, although there still were
Greek schools and Greek prints.
Therefore, the first schools in the area of Oltenia functioned near the
monasteries having, unquestionably, a religious content, but also one related to
culture, preparing the background for the monasteries. In 1708, Damascene, a
Slavonic teacher, bishop of Râmnic, gathered in Hurez the Father Superiors of the
Oltenian monasteries, so that, among other things, to decide the founding of two
schools, one Romanian, in Râmnic, and another Latin, in Craiova.
In 1776, under the reign of Alexandru Ipsilanti, a more thorough organization
of schools was carried out. Thus, schools began to be established “with Romanian
teachers” in all the county residences of Oltenia. In 1780, such schools were
founded in Caracal, Târgu Jiu, Cerneţi, and Craiova. The first organised school,
linked to “Obedeanu monastery”. Founded on April 26, 1775 at the behest of
5
Documenta Romaniae Historica, B, I, Bucharest, Academia R.S.R. Publishing House, doc.
no. 26, pp. 60–61.
6
Nastaviti = to guide, to settle, to teach, to lead.
7
See: Ștefan Bârsănescu, Istoria pedagogiei, Bucharest, Didactic and Pedagogical Publishing
House, 1968, p. 54.
8
Nicolae Andrei, Gh. Pârnuță, Istoria învățământului din Oltenia, Craiova, Srisul Românesc
Publishing House, 1977, p. 53.
9
The Bistriţa Monastery (“Bistriţa Olteană”) founded by the Craiovescu boyars at the end of
the 15th century – was one of the Romanian centers of education and culture in the Middle Ages.
10
Constantin Mănescu, Pagini din istoria învățământului vâlcean. Comuna Stoenești, județul Vâlcea,
see: file:///C:/Users/n/Downloads/04_ACTA_TERRAE_FOGARASIENSIS_IV_2015_313.pdf, accessed
on 19.05.2022.
Alexander Ipsilanti, at the proposal of Bishop Gerasie, it undoubtedly had the

purpose of preparing candidates for priesthood. Around the same time, the secular
schools were founded, led by teachers who came from the seminaries near the
monasteries.
Oltenia, as Ion Donat notes, “was somewhat privileged in terms of school”, a
conclusion based on the comparison between the amounts spent for this purpose by
the Diocese of Oltenia and the other Bishoprics of Wallachia11. In fact, “on
addressing the cultural perspective, throughout this 18th century, Oltenia often
found itself at the head of Wallachia ... in the monasteries here it had been formed,
through the intense religious life, through the printing houses that gave religious
prints to the whole Wallachia, a strong cultural current, which was felt not only
over the Olt River, but also for a long time in the near region of Banat”12.
Schools began to develop, starting with the end of the eighteenth century,
also under the initiative of rulers and boyars with progressive preoccupations and
ideas. Thus, Biv-Vel-Cupbearer Stan Jianul, after building a stone church in
Preajba village, Dolj, founded, in 1783, a Romanian school near this place of worship.
In 1792, in Tg. Jiu, the steward Dumitrache founded a school “necessary for the
townspeople”. In the capital of Mehedinți County, Cerneţi, out of “the generosity
of the merchant boyar Iordache Hagiul, after 1804, a Romanian school was
founded, with the help of a teacher who would teach the school subjects in Greek”.
The same boyar established a Romanian school on his estate from Banovita.
Arhivele Olteniei included a series of articles and documents regarding the first
half of the 19th century that contain the commandments of the rulers (Alexandru
Constantin Moruzzi, Gheorghe Caragea, etc.), as well as requests and complaints
regarding the schools in Craiova and not only13.
With the increasing number of the royal schools through the fairs, the
foundations of public instruction also laid in the countryside where, after 1774, the
schools became more and more frequent. But some of them, “generously offered
by a ruler”, brought more income to their family, who actually received all these
donations14.
At the beginning of the nineteenth century, the role of monasteries in the
activity of promoting education gradually decreased, although the bishoprics and
monasteries in the area still supported for a long time the teaching of the dwellers
from Oltenia, and some schools established within them continued their activity.
The researcher Ion Popescu Cilieni, quoting I. Donat, mentions that in Gârdeşti
(Drăgăşani) there was, in 1800, “a painting school of teacher Mincu”15.
11
Ion Donat, op. cit., p. 319.
12
Ibidem, p. 82.
13
Mihai Popescu, Documente privitoare la începuturile școalelor din Craiova, in Arhivele
Olteniei, Year X, no. 56–58, July–December 1931, pp. 347–365.
14
Ion Donat, Câteva școli de sat în Oltenia, înainte de 1800 ..., p. 320.
15
Ion Popescu Cilieni, Biserici, târguri și sate din județul Vâlcea, Craiova, 1941, p. 10.
In 1824, in Glogova, Mehedinţi, N. Glogoveanu founded a school. The boyar

Gheorghe Magheru from Gorj County asked, in 1838, for a consent for the
establishment of a village school, finding, however, that “the staff were missing”.
In this situation, he asked to take the children to Cojani. However, this request was
be rejected by the Board of Schools because “the children would be taken away
from the family life”16.
From the pages of Arhivele Olteniei magazine, old series, we also find out
that, in 1,830, there were 22 schools in the country that functioned under the aegis
of the Board, attended by 1830 students. Of these, 4 schools were functioning in
Oltenia Region. After Tudor Vladimirescu’s revolution, both in Oltenia and
Muntenia, the beneficial effect of it was also observed in the education programme.
Thus, there can be noticed the disappearance of the Greek teachers who, until then,
had been the main teachers with a leading role in the school and with a higher
salary than the teachers of Romanian17.
After 1831, the Schools Regulation, which followed the Organic Regulation,
records the fact that most schools became state institutions (public schools)18. In
September 1831, the Râmnicu Vâlcea City Council decided that a school should be
opened in the Episcopate building that functioned starting with March 1832. Most
of the expenses went to the inhabitants of the city whose children were to attend
the courses.
The magistrate’s report to the Board of Schools, dated November 27, 1831,
inserted in Arhivele Olteniei, mentioned the measures taken “to start the courses”19
in the city of Craiova.
In the pages of the publication from Craiova, old series, there are included
several articles that mention “the release of money for the repair of schools”,
“Report on how much money they spend on the local school, from Craiova”,
reports of teachers in Craiova to the Board of Schools complaining about various
shortcomings (including the payment of the wages), “Reports on how many things
Wilhelm the German did in the national school, here in Craiova”, teachers’
appointments, “The overwhelming list of teachings, the appointment and the
shortcomings of teachers in the school from Craiova”, repair works at different
schools, reports on the announcement of the departure of Turkish troops from the
Central School of Craiova with mentioning the damage done to the school, data
from the Old Archive of the Carol I High School from 1834–1860, etc.20. At the same
16
Ibidem.
17
In 1832, there were 10 schools in the historical Oltenia area: in Craiova there were
3 schools, with 130; in Cerneți, 3 schools, with 86 pupils; in Tg. Jiu, 2 schools, with 70 pupils; in
Caracal, 2 schools, with 75 pupils (Ibidem).
18
Regulation of schools written by Petrache Poenarul, from Vâlcea, who, after his studies in
France, would become a teacher of physics and mathematics at St. Sava College in Bucharest,
inspector and then director of the Board of Schools. (Ion Soare – ed. Enciclopedia județului Vâlcea,
vol. I, Overview, Rm. Vâlcea, Fortuna Publishing House, 2010, pp. 382–383).
19
Mihai Popescu, Documente privitoare la începuturile școalelor..., p. 377.
20
Ibidem, pp. 378, 384–402.
time, we find records about teachers Gavril Munteanu21, Stanciu Căpățâneanu22,

communications regarding the private teacher from Severin, from 1851, etc.
If before 1838 the village education was given relatively reduced attention,
the concerns in this direction later increased. At the insistence of Petrache Poenaru,
important provisions regarding the village school begin to be implemented. For
example, in 1838–1843 most of the villages in the smaller administrative units
(plaiuri and plăși) from Vâlcea County were provided with teachers and the
schools began to function, although many of them carried out their activity in
improvised premises. In Horezu and Olteţ, the 34 schools were built, in 1839–
184023.
One of the problems that affected the education in Oltenia was the lack of
buildings, as well as the difficulties for the construction of new school places. For
example, in February 1840, the villagers of Oteteliș village were addressing the
Great Magistrature informing that “according to the commandments given to build
a school in our village, not being able and not having any necessary materials, they
prayed to the master of the estate to help them”24. He provided them with the
necessary land and “a building that he had previously done”25.
In 1847, through the Princely Decree no. 32 regarding the reorganization of
education, the organization of schools will be ordered in each village with over
50 families.
The school would have an important contribution to the development of the
Romanians’ conscience, influencing the participants in the revolution of 1848,
when many of the school workers were involved in propaganda against feudal
obligations. In the years after the Revolution, the school institution contributed to
the development of the inhabitants’ sense of belonging to the geographical area of
Oltenia, to the needs of the material and spiritual development amongst the
communities in this geographical area.
In 1848, in the five plăși of Gorj County there were 10,300 young people of
school age, of which only 3,704 went to school. They attended 150 schools, where
147 teachers were employed26.
21
C.N. Mateescu, Însemnări referitoare la profesorul Gavriil Munteanu, in Arhivele Olteniei,
Year VI, no. 31, May–June, 1927, p. 212.
22
C.N. Mateescu, Însemnări despre profesorul craiovean Stanciu Căpățâneanu, in Arhivele
Olteniei, year IV, no. 21–22, September–December, 1925, p. 490; În legătură cu dascălul Stanciu
Căpățâneanu, in Arhivele Olteniei, year XI, no. 63–64, September–December, 1932, pp. 364–365.
23
In 1840, in Vâlcea County, the numerical situation of schools and students was as follows:
plasa Cernii – 19 schools, with 453 pupils; plasa Oltețului – 31 schools, with 1,008 pupils; plasa Olt –
24 schools, with 722 pupils; plasa Râmicului – 14 schools, with 287 pupils; plaiul Cozia – 16 schools,
with 345 pupils; plaiul Horezului – 21 schools, with 519 pupils; plasa Otăsău – 12 schools, with 233
pupils, etc. (DJVAN, PJV, dos. 1/1840, f. 358).
24
Enciclopedia județului Vâlcea ..., p. 386.
25
Ibidem.
26
See more Gheorghe Gămăneci, Vasile Arimia, Petre Rădulea, Școala gorjeană în contextul
dezvoltării învățământului românesc, vol. I, Târgu Jiu, Măiastra Publishing House, 2007, pp. 95–105.
The reopening of the schools was done through the Princely Decree in
October 1850, following the elaboration of the Programmes on Public Teachings,
which provided that the education should be carried out in three distinct stages:
primary, secondary and higher or scientific (“special”), and the subjects be taught
only in the national language – Romanian.
In parallel, private education also developed. An important role in the
education in the Oltenia area was played by the private schools in Horezu, Ocnele
Mari, Drăgăşani, Râmnic, etc.
In the years before the Union, in Wallachia there was a revival in the “school
movement”, after the stagnation between 1848 and 1851 of the school life in
Oltenia and beyond it. Thus, through a “new curriculum of teachings” created by a
commission consisting of Petrache Poenaru, Simion Marcovici and C. N. Brăiloiu,
strengthened by the princely “Decree” of October 17 1850, it was stipulated the
opening of schools from the 1st of January 1851, respectively only the 2 lower-
secondary and primary schools in the cities. There were no mentions of the village
schools in this Princely Decree.
In Craiova, the Lazaro-Otetelișeanu girls’ school, founded in 183727, would
be organized following the Board Report of the 31st of December 1852, according
to the model of the Pricely Boarding School from Bucharest, opened on the 18th of
May 1843 at the initiative of Elisabeta Știrbei. In 1846, a school for girls was
founded in Slatina, from the incomes of Ionașcu School and Church, which
functioned uninterruptedly until World War I.
Following Stefan Romanescu’s will, in Craiova as well, a school for girls was
founded in 1858 “to support the parents with poor subsistence means who live far
away from the city center” and for which the Board of Schools expressed gratitude
to the donors. With the funds of the Brâncoveanu settlements, at the end of 1859,
such schools were also opened in the capital, and, at the beginning of June 1860
two more schools for girls were opened in Craiova, then, from the same funds, in
Caracal and Tg. Jiu.
The Union of the Principalities, in 1859, as well as the reforms during the
ruling of A.I. Cuza, stimulated the social, political, economic, and cultural
evolution of the country. The central commission of the Principalities was also
tasked with studying the laws drawn up before the year of the Union, in order to be
able to propose new laws. In the meeting on the 4th of September 1859, it was
proposed that the primary education be free and compulsory for each Romanian. It
was be proposed the establishment of primary schools in all the communes.
After the reorganization of the education by the law of 1864, the number of
schools increased, the teaching spreading, although, quite slowly, in the
countryside as well. Starting with the Education Reform of 1864, the central school
27
For information on the Lazaro-Otetelișeanu Institute of Girls in Craiova, see: Ioan C. Filitti,
Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru privitoare mai ales la Institutul Lazaro-Otetelișeanu din
Craiova, in Arhivele Olteniei, year XIII, no. 74–76, July–December 1934, pp. 266–276, 355–422.
for girls went “in administration of the state”, and between 1883 and 1898 the
teaching establishment served as pedagogical institute for the training of the
teachers.
The Law of Public Instruction on the 25th of November 1864 represented a
visible progress for the development of education, for the first time being
established the principle of mandatory and free education. Moreover, according to
this law, a rural primary school had to be founded in each commune, and, in the
cities, there could be established separate primary schools for boys and girls.
Under the rule of A.I. Cuza, a series of schools were built, and others would
be either repaired or refurbished. An important role in improving the work of
schools was played by the official decision for the establishment of their School
Committees. Despite the poverty, the lack of funds, and the conservationism of
some decision-makers, the application of the Education Law had important
consequences for the development of schools, at all levels, in Oltenia. Along with
the establishment of secondary schools in the county capitals, an important role
was played by the vocational and technical schools. Of these, for example, a
training school for miners and for lathe craftsmen, blacksmiths and carpenters was
founded in Ocnele Mari.
The reorganization of secondary education, carried out in 1864 in the
Romanian Principalities, provided 4 secondary schools with 7 classes: St. Sava
College and Matei Basarab High School in Bucharest, Craiova High School
(formerly Central School since 1826) and Iaşi High School.
In 1869, the Normal School of Primary-School Teachers was founded in
Craiova, which played an important role in training of teachers for the whole of
Oltenia.
The involvement of the cultural societies from the counties of Oltenia
boosted the establishment of industrial and agricultural schools. In the localities of
Horezu, Drăgăşani, Găneşti-Zătreni there were, at the end of the 19th century, well-
organized vocational schools. The Law on Secondary and Higher Education (1898)
and the Law on Vocational Education (1899) were elaborated by Spiru Haret, the
great reformer of the Romanian education.
The Law on Secondary and Higher Education established eight-grade
secondary education, which was divided into the lower and upper cycle. The upper
one was oriented in three sections: classic, modern and real. This structure
remained in force until 1928.
Starting with the first decade of the 20th century, the education in Oltenia
region had an ascending direction. Nonetheless, in many instances, the schools
were unsuitable for carrying out their activity. Dr. Charles Laugier, the chief
physician of Dolj County, described the situation from the educational system at
the beginning of the 20th century: “In 1910 there were 230 schools in Dolj County”,
functioning in their own buildings, “apart from 40 which functioned in rented
buildings. 169 schools had a single classroom, 45 were with 2 classrooms and only
18 with more classrooms. Out of the total number of schools in the aforementioned
county, 42 premises were unhygienic, being small old buildings that, insufficiently
lit, and 32 schools were overcrowded”28.
Leonida Colescu, in the work Știutorii de carte în România în 1912 (The
literate people in Romania in 1912) stated that the number of primary schools,
although it had multiplied in the last two decades, “do not correspond today, they
are far from the needs of our population”. Moreover, a newspaper from Craiova
entitled The Social Revolt reported that the school premises from Bucovăţ
commune looked “like a barn”, which facilitated “the diseases that haunt the
villages”.
In the first decades of the 20th century, in the historical Oltenia, the village
and city education (elementary, professional and gymnasium) was nonetheless
stimulated by the laws elaborated by Spiru Haret, as well as by the control,
supervision and guidance of this founder of the modern Romanian education.
After 1918, all-grade education experienced a significant quantitative and
qualitative development, which was also mentioned in the Arhivele Olteniei
periodical from Craiova. Articles on intellectual debates, the general process of
society democratization, the restoration of the infrastructure of the zonal education,
the achievements of the parent or local official committees, the ministers of Public
Instruction, etc., on the provision of funds from the budget and the private sector,
articles on competitions for teachers’ employment, prizes for meritorious students,
the nomenclature of the taught subjects etc. were inserted in this journal29.
After the School Census of 1909, the number of school-age children was of
51,326, of whom 27,253 were boys and 24,073 were girls. The children who
attended school regularly, however, numbered only 22,273. The attendance of
schools by the children was hindered by both the lack of premises with adequate
space and by the distance that separated the hamlets from the village of residence,
where the school was located.
A statistic for the 1918–1919 school year, regarding the activity carried out in
the education sector in Vâlcea County, signalled the existence of 181 schools, with
10,064 students.
A series of documents inserted in Arhivele Olteniei also speak of those
teachers participating in the great events of our national history: Tudor
Vladimirescu’s revolution – the case of Petrache Poenaru, that of the music teacher
Anton Pann who directed the national anthem Deșteaptă-te române – Wake up,
Romanian!. The intellectuals of the villages were also involved in the Uprising of
1907, or in the World War I, etc. The teachers and the primary-school teachers were
mobilized, many of them making the ultimate sacrifice on the battlefields. The
28
Charles Laugier, Sănătatea în Dolj, Craiova, 1910.
29
It was coined the medal called the Work Reward for School Constructions, awarded to those
who distinguished themselves in this field (Romanian Academy, Istoria românilor, vol. VIII,
Bucharest, Enciclopedic Publishing House, 2016, p. 661).
monuments of the Heroes of the War of 1916–1918 in the localities of Oltenia, the
boards of honour in the halls of Alexandru Lahovari, Carol I, etc. High Schools, or
the numerous documents that speak of the return of the teachers and their re-
employment in education, as well as the efforts to remove the damages made by
the occupants of the school premises, are approached in a series of articles inserted
in Arhivele Olteniei.
The new internal and external conditions that appeared after the Great Union
of the 1st of December 1918 proved that the old legislation was outdated, that
education had to adapt to the requirements of organizing a unitary school
throughout The Great Romania. Lower-secondary schools, girl board schools
began to be established and the lower-secondary schools turned into high schools.
The law drafted by C. Angelescu (1924), the minister of public instruction,
provided for the extension of the duration of the primary school by another three
classes, from 4 classes to 7 compulsory classes, as well as the extension of the
duration of the training of teachers from 6 to 7 years. A series of laws regarding the
university autonomy, the organization of theoretical education, primary and
Romanian primary-normal education have boosted important sectors and areas of
education. More and more attention was paid to preschool education, being
founded kindergartens in Râmnicu Valcea, Craiova, Târgu Jiu.
In order to prepare for specialized training, substitute or tenured teachers
begin to participate in general conferences, cultural group meetings, courses for
completing their education, organized in addition to normal schools, etc. A series
of norms regulate the guidance and the control of education, through revisers and
primary inspectors. The law of 1924, which provided for improvements to the
curriculum for primary grades, emphasized the practical activity of the students
carried out in school workshops, on agricultural land, depending on the specifics of
the school area of residence30.
Through the Law on the Secondary Education of 1928, which underwent
successive changes in the following years, the three sections (classical, modern and
real) were abandoned in some high school education institutions, creating a unique
school in which the humanities predominated. Secondary education experienced, in
the interwar period, a progressive development. Some of the secondary schools
were converted into high schools, following some norms. At the same time, in the
years of the great conflagration, other school institutions in the country relocated to
the counties of Oltenia. For example, for a short period of time, the Institute of
Education was established in Ocnele Mari, evacuated from Cernăuți.
A remarkable activity can be found within the seminaries of priests from
Râmnicu Vâlcea and Craiova. Furthermore, the elementary schools of crafts from
Drăgășani, Horezu, Zătreni, Râmnicu Vâlcea amplified their activity on the
sections of carpentry, wheelwright work, weaving, blacksmithing, etc. Growing
importance was given to the secondary and the vocational education for girls.
30
N. Andrei, Gh. Pârnuță, op. cit., p. 261.
Between 1939 and 1940, at the Bistriţa Monastery there was a monastic high
school for girls, and normal schools for girls functioned in Râmnicu Vâlcea,
Craiova and Târgu Jiu.
During the war of 1941–1944, it was held in Râmnicu Valcea, in the festive
hall of the “Al. Lahovari” High School, the Congress of the Teaching Staff,
attended by leaders of the Ministry of Instruction and other personalities (the
Minister Petrovici, the Metropolitan of Oltenia Nifon Criveanu, the Secretary
General Napoleon Cretu, etc.). The greeting speech for the teachers was delivered
by Nicu Angelescu, renowned teacher of Lahovari High School31.
In the years of the great conflagration, despite the economic difficulties, the
Romanian education of all degrees continued to develop, obtaining notable results.
The solidity of the educational institutions was confirmed by the continuity of the
activity in most schools, both urban and rural.
Thus, the references to the field of education are not few in Arhivele Olteniei
magazine, and we can even find punctual, detailed and eloquent expressions on the
state and evolution of the education in Oltenia. The ecclesiastical, then boyar and,
finally, statehood involvement made the beginning of the school, done in an
organized system, evolve towards a well-defined structure, with an adequate
professionalization scheme, with an addressability to the majority of young people.
After all, it was a concordance in keeping the pace with the historical step in the
development and the transformations that also determined the Romanian society in
its entireness. As a natural foundation of the analysis on the evolution of education,
we can conclude that it is an intrinsic need for natural progress and anticipation of
social developments on a historical scale.
Bibliography
Academia Română, Istoria românilor, vol. VIII, Bucharest, Enciclopedic Publishing

House, 2016.
Andrei, Nicolae, Pârnuță Gh., Istoria învățământului din Oltenia, Craiova, Scrisul
Românesc Publishing House, 1977.
Bârsănescu, Ștefan, Istoria pedagogiei, Bucharest, Didactic and Pedagogical Publishing
House, 1968.
Ceaușescu, Anca, Revista Arhivele Olteniei, serie veche – arc secular peste timp, in
Cuvântul Libertății, 3 March 2022.
Documenta Romaniae Historica, B, I, Bucharest, Academia R.S.R. Publishing House, doc.
no. 26.
Donat, Ion, Câteva școli de sat în Oltenia, înainte de 1800, in Arhivele Olteniei, X, no. 56–
58, July–December 1931, p. 318.
Filitti, Ioan C., Scrisori inedite ale lui Petrache Poenaru privitoare mai ales la Institutul
Lazaro-Otetelișeanu din Craiova, in Arhivele Olteniei, Year XIII, no. 74–76, July–
December 1934, pp. 266–276, 355–422.
31
Ion Soare (cord.), Enciclopedia județului Vâlcea ..., p. 399.
Gămăneci, Gheorghe, Arimia, Vasile, Rădulea, Petre, Școala gorjeană în contextul

dezvoltării învățământului românesc, vol. I, Târgu Jiu, Măiastra Fortuna Publishing
House, 2007.
În legătură cu dascălul Stanciu Căpățâneanu, Arhivele Olteniei, year XI, no. 63–64,
September–December, 1932, pp. 364–365.
Iorga, Nicolae, Istoria învățământului românesc, Bucharest, Casa Școalelor Publishing
House, 1928.
Laugier, Ch., Iată apelul nostru trimis numai câtorva persoane și de care rugăm pe toți
cititorii a lua cunoștință, in Arhivele Olteniei, year I, no. 1, January 1922, p. 3.
Laugier, Ch., Sănătatea în Dolj, Craiova, 1910.
Mănescu, Constantin, Pagini din istoria învățământului vâlcean. Comuna Stoenești, județul
Vâlcea, see: file: ///C:/ Users/n/Downloads/ 04_ACTA_TERRAE_
FOGARASIENSIS_IV_2015_313.pdf, accessed on 19.05.2022.
Mateescu, C.N., Însemnări referitoare la profesorul Gavriil Munteanu, in Arhivele
Olteniei, year VI, no. 31, May–June, 1927, p. 212.
Mateescu ,C.N., Însemnnări despre profesorul craiovean Stanciu Căpățâneanu, in Arhivele
Olteniei, year IV, no. 21–22, September–December, 1925, p. 490.
Popescu, Cilieni Ion, Biserici, târguri și sate din județul Vâlcea, Craiova, 1941.
Popescu, Mih., Documente privitoare la începuturile școalelor din Craiova, in Arhivele
Olteniei, year X, no. 56–58, July–December 1931, p. 347–365, 377.
Soare, Ion (cord.), Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, Overview, Râmnicu Vâlcea,
Fortuna Publishing House, 2010.
ELEMENTS OF THE RELATIONS BETWEEN PETRU CERCEL
AND THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
RADU ŞTEFAN VERGATTI*
Abstract: Petru Cercel (1583–1585), Prince of Wallachia, was a complex

personality. Educated as a guarantor prince at the Sublime Porte where he had
spent his entire childhood and the first part of his youth, he then travelled
through most of Western Europe, in his Odyssey of obtaining the throne
inherited from his father. Through his direct contact with France, and with the
Italian States, he became a man of the Western Renaissance. He spoke 12 foreign
languages fluently. He wrote poems with an Orthodox character. Among them,
there is one published by Gr. Tocilescu, translated by Al. Ciorănescu, which
was printed in Venice in 1586. He transposed these values in Wallachia, after
he ascended to the throne. During his short rule, of less than two years, he
radically change the aspect of the Princely Court in Târgovişte. He initiated the
building of a palace and a church with a cross-in-square layout, which is rare
for the classical Wallachian architecture, and repairs and renovation, and mode
offerings to other monasteries and churches – the Metropolitan in Târgovişte,
the Episcopal Church erected by Neagoe Basarab in Curtea de Argeş, the
churches in Botuşari, Glavaciocul, Mislea, but also the St. Nicholas Church in
Şcheii Braşovului. Thus, he placed himself on a higher level than his
contemporaries. Due to the permanent fight for power and the pecuniary
competition promoted by the circles of power within the Ottoman Empire,
Petru Cercel perished in a tragical manner. He had a short existence, albeit an
absolutely remarkable one, eulogistically remarked at the level of the most
important powers of thod time in Western Europe.
Key words: Prince of Wallachia, Italian Renaissance, diplomatic relations,

Orthodox Church.
Prince of Wallachia Petru Cercel (August 29/September 8, 15831 – April

6/16, 1585), the son of Prince Pătraşcu cel Bun (a. March 12, 15542 – December
*
University professor of history; full member of the AOSR; e-mail: rstvergatti@gmail.com
1
Petru Cercel was named ruler of Wallachia on June 13/23, 1583, by Sultan Murad III (1574–
1595). Petru Cercel had been born, most probably, in 1545 out of a liaison of his father’s with “one of
the ten mistresses” (acc. Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. XVI, Cartea
Românească din Cluj, Sibiu, 1944, pp. 13–15 hohich shows that he was a legitimate descendent)
which he had at his court. In the second year of the reign of Pătraşcu cel Bun, Sultan Suleyman the

256 Radu Ştefan Vergatti
24, 1557), after having perambulated first Asia Minor and then Europe years long,
succeeded in occupying the throne in Târgovişte. He had benefitted from the
support of several grand boyars in the country3. As he belonged to the Drăculeşti
branch of the Basarab ruling family, Petru Cercel was supported by the powerful
family of Oltenian boyars, the Buzeşti, having had his portrait painted in 1594, in
the church of the Căluiul Monastery, Olt County, shortly after having left the realm
of the living (1590)4 (fig. 1).
Being charming, with a majestic figure, somewhat tall, he captivated French
King Henry III of Valois (1574–1589) while he was occupying the throne of
Poland. Upon his return to France, he wrote to the Sultan extremely appreciative
letters about Petru Cercel5. The King of France even called Petru Cercel his
cousin6. This was a medieval manner of speaking, various flattering terms being
used regarding a person, despite him not being related to the letter’s author. Of
course, Petru Cercel had enchanted the Parisian court, where he determined King
Henry III of Valois and his mother, the famous Catherine of Medici, to launch an
ample diplomatic campaign in his support in the capital of the Sultans7.
The efforts were fruitful. Receiving requests from everywhere and especially
from the King of France, Sultan Murad III approved the requisition for Petru
Cercel supporting his cause before him. On September 6, 1580, he was announced
that he was to be received by Sultan Murad III, and he also received a letter of safe
conduct in this regard8.
Magnificent requested that the young prince be sent to the Ottoman Empire as a hostage (I.C. Filitti,
Din arhivele Vaticanului, II, Bucharest, 1914, p. 28). He was a hostage in Rhodes, while his older
brother, Pătraşcu, was also a hostage, but in the fortress. From 1557 until 1570, Petru Cercel was kept
under guard in various places in the Ottoman Empire, including in Eastern Anatolia, in Siria etc.
2
Pătraşcu cel Bun was named ruler of Wallachia at Istanbul on February 26, 1554, by
Suleyman the Magnificent.
3
Acc. Sivori, Memorial, in Şt. Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. XVI,
ed. cit, p. 137.
4
The description of the church of the Căluiul Monastery, including the painting discovered
after its cleaning, in Virgil Drăghiceanu, Monumentele Olteniei (al III-lea raport), in BCMI, year
XXVII, 1934, pp. 112–116, the description of the fresco of Petru Cercel on p. 113; for the history of
Călui Monastery, on its founders, tombs, church, see Dinică Ciobotea, Mănăstirea Căluiul, in
Historica, Revistă de cultură istorică şi pedagogică, Craiova, Anul III, no. 1(4), May 2003, pp. 68–71.
5
Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Supplement 1,
vol. 1, 1518–1780, Bucharest, 1886, the letter from May 1579 of King Henry III of France to Sultan
Murad III of the Ottoman Empire, in which he requests him to grant the throne of Wallachia to Petru
Cercel, thus giving him his due inheritance, doc. no. XC, pp. 46–48 (cited as Hurmuzaki in the
following).
6
The letter from July 7, 1582, from King of France Henry III to his ambassador at the Sublime
Porte, De Germigny, in Hurmuzaki, Supl. 1/1, doc. no. CXXI, p. 67.
7
Numerous letters of recommendation and diplomatic correspondence are proof to this end,
some which are published by Al. Ciorănescu, Nou despre Petru Cercel, in Revista Istorică, year XXI,
no. 7–9, July–September 1935, pp. 247–276.
8
One copy is being kept in Modena, acc. Hurmuzaki, XI, doc. 1, p. 103.
Elements of the Relations between Petru Cercel and the Romanian Orthodox Church 257
Therefore, Petru Cercel headed for the Ottoman Empire, his first stop being
Italy.
Previously, in Turin, he had made the acquaintance of Bartolomeo Sivori,
through Parizola, a Carmelite monk from Genoa. He was the father of Franco
Sivori, the future secretary of the prince and the one to leave us a veritable fresco
of Wallachia in those times9. The youth was captivated by the Wallachian Prince.
Which was natural. According to another Italian, Stefano Guazzo, Petru Cercel had
written a series of poems in the Italian language, the Tuscan dialect10.
From these, a single one was preserved, a Prayer, a religious hymn by Petru
Cercel:
“Potentissimo Dio del sommo, et imo,

Tu che creasti il ciel, la terra, e’l mare,
Gli angeli de la luce, et l’huom di limo.
Tu che nel ventre vergine incarnare
Per noi volesti Padre omnipotente,
Et nascere, et morire, et suscitare.
Tu che col proprio sangue veramente
N’apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi
Sathan legasti misero, et dolente.
Tu che con sante braccia aperte a noi
Ancor ti mostri mansueto, et pio
Per darne eterno ben ne i regni tuoi.
Ascolta, Padre, l’humil priego mio
Che supplice, et diuoto a te nevegno,
A te che ti sesti huom per far me Dio.”11
In translation:
“Oh Powerful Lord over the depths and the heavens,
You, who created the sky, the earth, and the sea,
The angels from light and man from soil.
You, who became flesh in the virgin womb
You wished, omnipotent Father,
To be born, and to die, and to be born again,
9
For a biography of Franco Sivori, see Călători străini despre ţările române, vol. III, publ. by
Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, – Ştiinţifică
hubeshing House, Bucharest, 1971, pp. 1–4.
10
Dialoghi piacevoli | Del Sig. Stefano Gvazzo, gentilhvomo di Casale di Moferrato, Dalia cui
famigliare lettione potranno senza stanchezza et satietà non solo gli Huomini, ma ancora le Donne
accogliere diversi frutti morali et spirituali. Presso Gio. Antonio Bertano, Venetia, 1586.
11
The text in Italian was published by Gr. Tocilescu, Petru Cercel, in “Columna lui Traian”, V
(1874) p. 58; Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Romania, Bucharest, 1916, pp. 161–
162; Ibidem, pp. 159–161.
You, who with your holy blood

Opened the heavens, deprived the limbo, and then
Satan you’ve bound, miserable and aching.
You, with your holy arms opened towards us
Still show yourself meek, and pious
For giving us eternal good in your reign,
Listen, Father, to my humble prayer,
Suppliant, devoted, arduous,
You who turned yourself to man to make me a God.”
In Romanian translation:
„Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri,
Tu, care din fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte prea puternic,
Ca să 'nviezi şi să ne dai iertare,
Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic,
Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie
Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine.
Spre-a-mi face raiul veşnică moşie,
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă 'nalţi la tine.”12
Accompanied by the ambassador of France, de Germigny, who had arrived in

order to lead Petru Cercel to Istanbul, he headed towards Venice. There he was
received with great pomposity, with favours, with gifts. In his letter to King Henry
III, the ambassador of France to Venice, du Ferrier, reported how Petru Cercel was
received: “In 15 years of being Your ambassador around these rulers, I have never
seen from their part such an agreeable behaviour and a person that they’ve
embraced with more love”13.
After staying in Venice for a month, he received a galley to take him to
Ragusa, and then along with his suite of 40 people, he continued his road to
Istanbul on horseback.
12
The translation in Romanian by Al. Ciorănescu, Rugăciunea lui Petru Cercel, in Revista
Fundaţiilor 9/1938, p. 664; Al. Ciorănescu had translated and commented the verses (ibidem,
pp. 660–666); Constantin Cubleşan, Principele poet Petru Cercel, in România literară, no. 36–
37/2019, reviewed the text of Ciorănescu and commented it in a succinct form.
13
Ştefan Pascu, op. cit., p. 27.
We must not forget that previously, while being bound for France, Petru
Cercel knew also to build relationships with the Vatican. He got close to Pope
Gregory XIII (1572–1585) and to famous Jesuit ambassador Antonio Possevino14.
He possessed the art of knowing how to make those surrounding the pontiff
promise him that they would help him obtain the throne on which his father once sat.
His being established in the capital of the sultans was also aided by his good
knowledge of the Turkish language. He had learnt it during his childhood, when he
was a hostage at the court of Suleyman the Magnificent. There, around 1581, he
had obtained, in Istanbul, the support of the ecumenical patriarch Ieremia II, 15 of
patriarch of Jerusalem Sofronius IV and of the monks of Mount Athos16. With the
help of Andronic Cantacuzino, the most important person of the Fener after the
ecumenical patriarch, Petru Cercel managed to borrow money from Jewish, Greek,
Italian, Turkish pawnbrokers. There he remained, with effort, two years and a
month, between 1581 and 1583. During this time, he had the rank immediately
following that of sanjak and governor of province, “muteferrika” – a rank granted
only to the sons or brothers of the Romanian rulers that were staying at the Porte.
After the immense diplomatic insistences gave results and he was named
Prince of Wallachia, he could no longer live at the ambassador of France’s,
because he had to receive more and more people that were arriving to see him. He
bought himself a seraglio (palace), maybe in Camlica17.
There, he was able to receive those that arrived to introduce themselves to
him, since on June 13/23, 1583, he had just been named ruler of Wallachia in a
special ceremony held at the Sultan’s court. At that time the relationships between
the Sultan and himself seemed to be very good. The memories of the year 1535
were still persisting, when an accord between Suleyman Kanunî and the King of
France, Frances I, was signed in Marseille. Both the current sultan, Murad III, and
King of France Henry III were the nephews of the two monarchs that had signed
that peace treaty.
Why did it take so long to obtain the naming for the throne of Wallachia?
Petru Cercel, Franco Sivori, ambassador of France de Gemigny and part of the
Turkocracy had believed that they would immediately enjoy the good will of
Sultan Murad III.
14
Ibidem, p. 72; on Possevino, see also Ioan-Aurel Pop, Antonio Possevino despre români, in
vol. Artă, istorie, cultură: studii în onoarea lui Marius Porumb, Publishing House Nereamia
Napocae, Cluj-Napoca, 2003, pp. 165–168.
15
He had been recommended to the ecumenical Patriarch by King of France Henry III (acc.
Hurmuzaki, XI, p. 157).
16
For example, Petru Cercel would strengthen the rights of Kutlumuz Monastery over an
estate called Uda, which was the subject of countless court processes (acc. Documente privind istoria
României, Veacul XVI. B, Ţara Românească. vol. V, 1581–1590, The Publinhing of the Roumanian
Academy, Bucharest, 1952, pp. 172–173, doc. no. 184 (cited as DIR in the following).
17
Toma G. Bulat, Odyssee d’un courtisan valaque de Henri III, in RHSEE, II, 1925, pp. 345–
354, here p. 346, 352.
They did not however, not immediately.

Ever since the Phoenicians had invented the round coin, it had been making
the world turn.
As a result, Petru Cercel initially borrowed in Istanbul a first sum of 60,000
ducats from Jewish, Turkish, Greek, and Italian pawnbrokers The gift for the
Sultan was of 200,000 ducats, and for other dignitaries, 300,000. He was able to
offer these sums because he had borrowed around 700,000 scudi with interest,
money from Istanbulite pawnbrokers18. Thus, he secured his throne.
In these two years, what stood out was that in Istanbul “honour and
reputation consisted entirely of gold and silver”19.
On this occasion there were spent the largest sums of money that had ever
been thrown in the game for an enthronement in a Romanian country. According to
the research, the total spent by Petru Cercel for getting the reign was of 1,400,000
scudi (1,160,000 guilder)20. And when he had left for the country, he was
accompanied by an enormous suite of several thousand people21. According to the
affirmations of those close to him, he would have reached a debt of one million
ducats. However, this was the inevitable price for getting the throne of Wallachia,
considering the competition with Mihnea, which was encouraged by the Ottoman
governors that were thus getting an immeasurable amount of wealth.
Petru Cercel left Istanbul to acquire his throne of Wallachia on the day of
Saint Mary, meaning on August 15, 1583. He did not advance quickly. His suite
was immense. He left the capital of the Sublime Porte with a royal suite, and he
also threw money to those that led him on his way. During his trek towards
Wallachia a series of Balkan people joined his convoy.
On August 29/September 8, 1583, he reached the outskirts of Bucharest.
His delay is explainable also by his wait, in Istanbul, for the arrival of his
older brother Pătraşcu, who was in Rhodes. He, according to the custom of the
Ottoman Turks, was to remain as guarantor in Istanbul for the new Prince. After
Pătraşcu reached the capital of the sultans, the new ruler Petru Cercel was able to
leave for the country. Unfortunately, Pătraşcu, being ill, was to die only after two
months, on October 24, 1583. He was buried in the ecumenical Patriarchy. At his
funeral service the three patriarchs were present: the ecumenical patriarch, the one
Antioch and the one of Alexandria22.
18
The sums are confirmed by Bartolomeo de Pusterla, the ambassador of Spain at the Sublime
Porte (acc. Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din
Simancas, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Bucureşti, 1940, p. 89).
19
Hurmuzaki, XI, p. 122.
20
M. Berza, Variaţiile exploatării Ţării Româneşti de către Poarta otomană în secolele XVI–
XVIII, in Studii, XI, 1958, no. 2, p. 61.
21
7000 people.
22
Hurmuzaki, XI, p.183.
At the outskirts of Bucharest, the new ruler Petru Cercel was awaited by
grand boyar Borcea the Clucer, who had been the kaymakam of the country23. This
was a necessity, because the ruling of this “vilayet” could have not remained
without any supervision between the moment of the deposal of the old ruler,
Mihnea and the arrival of the new lord, Petru Cercel. From Bucharest, a city in full
effervescence, the lord headed towards the capital of the country, the city of
Târgovişte. There, he immediately got in contact with metropolitan-scholar
Serafim. He typed, in 1577, Psaltirea slavonă at deacon Coresi’s, in Braşov. Then,
in 1581, Cazania or Evanghelia cu învăţătură – which was the last and most
important Coresian print. In the preface of the Evanghelia it was shown that it was
the fruit of the translation of a Slavonic version made by metropolitan Serafim
himself. That manuscript had been translated by Coresi along with two knowledgeable
priests, Iane and Mihai of the St. Nicholas Church in Braşov. The result was
printed by Coresi with the blessing and, of course, the approval and rectification of
metropolitan Serafim and metropolitan Ghenadie of Transylvania. This was a form
of collaboration between the Church of Wallachia and the one obedient to it, the
Orthodox Church of Transylvania24, which would’e clearer further on in the case of
Petru Cercel. Metropolitan Serafim was removed from his throne by Mihnea the
Turned-Turk in the reign that followed that of Petru Cercel (1585–1591). In an
inscription from 1588, placed by metropolitan Serafim at the Annunciation Chapel
of the Snagov Monastery, which the metropolitan got repaired, it is written that he
was “chased away from his throne”, so from the first position of the Orthodox
Church of Wallachia, most probably because he had been faithful to Petru Cercel.
Immediately after contacting the leaders of the Orthodox Church of
Wallachia, the new ruler Petru Cercel decided to finalise the construction of the
Metropolitan in Târgovişte. This was a necessity. That monumental building, that
in its first phase had a Greek cross-in-square plan, had been founded by Radu the
Great (1493–1508), continued by Neagoe Basarab (1512–1521). It was nearly
finished on May 17, 1520, when the representatives of the governance of the city of
Braşov were called to feast the first consecration of this new and grand
metropolitan church25. Now, Petru Cercel addressed Metropolitan Serafim and the
bishops. He began the works on the building in the centre of Târgovişte. At his
command, in the inscription there was mentioned that Petru Cercel and his son
Marcu “seeing that this holy house had been standing unfinished for a long time,
zealously wished, from godly exhortation, to finish it, covering it in lead, rendering
it, embellishing it and granting it estates26. Unfortunately, the Metropolitan had
23
Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292–1664) în versiunea arabă a lui Macarie
Zaim, in Studii, t. 32, no. 4, 1970, p. 688.
24
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. I, IBMBOR Publishing House,
Bucharest, 1980, p. 430.
25
Radu Ştefan Vergatti, Neagoe Basarab. Viaţa, domnia, opera, ed. II, revised, completed,
The Publihing House of Argla and Muscel Diocese, Curtea de Argeş, 2009, p. 148.
26
much to suffer in the autumn of 1595, because of the Ottoman occupation, and then
in 1610, due to the Prince of Transylvania, Gabriel Bathory, who entered
Wallachia and destroyed the Metropolitan, stealing the lead with which it was
covered27. He needed lead for cartridges. This solid lead cover had been set with
great expense and care by Prince Petru Cercel.
Franco Sivori writes that Petru Cercel had also remade the princely palace
which was in a state of degradation. He decided to build a new one (fig. 2). He
erected a villa inspired by those he had seen in Italy. It was not a particularly large
building, having dimensions of around 34/21 m. It had three levels: a half-
basement, a ground floor and a first floor (fig. 3). The access to the half-basement
was made through a wide entrance. On the ground floor, the doors of the rooms
were in coulisse. There was a large, generous room, most likely destined for the
gatherings of the boyars before the throne. The other rooms (totalling 10 on the
ground floor) were destined most probably for the copyists and secretaries that
were working in the princely office. Behind the building, towards the east, there
were made two structures with a sanitary destination, connected to the main
building by footbridges. On the western façade of the palace there were built two
wells which were finished in polygonal towers. They served in the draining of
water from the sanitary installations. A significant fact is that Petru Cercel had
brought water from around 6 km away in order to satisfy the necessities of the
villa. The water arrived through thick subterranean conducts made of pine wood.
With the help of this installation, was made, in front of the villa, a fountain that
always had fresh water. With the help of the water, the areas of the draining wells
were being constantly cleaned.
The connection between the ground floor and the first floor of the villa was
made via an exterior stone stair, on the western façade. The plan of the first floor
was identical to that of the ground floor. It was destined for the residence of the
prince and his family28. The roof was made of brightly coloured, polychrome
pantiles. Such pantiles were discovered in the remains of the villa. The exterior of
this house was painted red, imitating the colour of brick. Franco Sivori had
described this villa, praising it. He shows that the Lord enlarged the pre-existing
villa, adding to it spacious and beautiful rooms29.
27
A. Erich, M. Oproiu, Cultura medievală târgovişteană, Transversal, Târgovişte Publishing
House, 2006, p. 286.
28
Mrs. Venera Maria Rădulescu theorized that another 16th century house from Târgovişte, the
ruins of which had been found in the area in which today there is the Stelea Church, could have been
the home of the natural children of Petru Cercel, along with their respective mothers, nurses and
servants. The hypothesis is based on the discovery there of stove tiles having the portrait of, probably,
Marcu Cercel, a child (acc. Venera Maria Rădulescu, Marcu, son of Prince Petru Cercel (1583–
1585). The medieval tiles were discovered at Corbureni, Argeş County, and in Târgovişte, Dâmboviţa
County (The Princely Court and the area of the Stelea Church), in „Muzeul Naţional”, MNIR, XXV,
pp. 47–65). Personally, I suppose that this house was destined for use until the completion of the villa
of Petru Cercel in the perimeter of the Princely Court.
29
Franco Sivori in Ştefan Pascu, op. cit., pp. 174–175; For an architectural and archaeological
study of the villa of Petru Cercel, see especially Cristian Moisescu, Târgovişte. Monumente istorice şi
At the same time, Petru Cercel, following the Italian model, ordered that
around the villa a beautiful garden was to be made, a veritable park, that allowed
the air to be refreshed and for the people within the princely court to rest. The
professional landscape design also aroused admiration and envy. All these
buildings, repairs and arrangements had taken 6 months to complete, as said by
Sivori, and at least one thousand people had worked continuously to achieve them.
This further generated a building effervescence of the inhabitants of the
principality that, arriving to Târgovişte in great numbers, since it was the place
where the ruler was, were following his example.
“When the month of February 1584 had come, His Highness decided to
change his rooms and retreat to a city called Tergovist, one day and a half away
from Boccorest, a place very noble and comfortable, and where in the old times the
Princes had their residence; he departed there with his entire court. And in fact they
found a much better and noble home, more abundance of everything necessary and
a pious and delightful place, large and well populated. And all the merchants and
artisans of Boccorest also moved there, so that with those of the Land, they came to
be in so many numbers that one could find all sorts of merchandise, although from
very distant countries. The Land was abundant with many things, with many
perfect waters, and wells and fountains, and under the Palace of the Prince, there
was passing a very delightful river. The air there is perfect and pure, the site was
very pleasant, so that it seemed to us that we had a very advantageous change. The
Palace of the Prince has a very grand and convenient architecture, built by his
predecessors, that rather quickly had been enlarged by His Highness with beautiful
and noble rooms, and made to work above the piazza a fountain with great effort
and costs, having captured the origins of a spring which is around four miles away
from the city, made to flow under the earth through large pinewood cannons. (...)
He then had beautiful and very large seraglios made, placing small spaces and
beautiful Italian gardens, which remained located below his palace. And he did
everything with so much speed that it seemed to be a miracle. In less than six months,
everything was made to perfection, putting more than a thousand men to work
continuously. Each one of the main barons, in imitation of the Prince, started to
build, so that soon, very quickly the city, which is the metropolis of the whole
Kingdom, grew”30.
The connection between the first floor of the princely palace (the villa) and
the new Princely Church dedicated to the Dormition of the Mother of God (August 15)
was made via a covered corridor, built high on masonry pillars, that reached a
postern gate that led to a kafas31:
de artă, Ed. Meridiane, Bucharest, 1979, pp. 47–52; and more recently, Mihai Oproiu, Dumitra Bulei,
Geo Popescu, Monumentele Curţii Domneşti din Târgovişte. Controverse, Ed. Zven, Târgovişte,
2021, pp. 93–107.
30
Franco Sivori, in Ştefan Pascu, op. cit., pp. 174–175.
31
Corneliu Ionescu, Despre cafasul Bisericii Domneşti din Târgovişte, in Valachica. Studii şi
cercetări de istorie şi istoria culturii, 19, Târgovişte, 2006, pp. 131–146.
“At the same time, he built a beautiful church adjacent to the Palace, so that
by way of a covered bridge His Highness could enter it from his rooms without
being seen”32.
The Princely Church was erected very quickly at the order and expense of
Petru Cercel33 (fig. 4). At the entrance, it has a wide, open portico, with 12 octagonal
columns made of brick. They are intended to suggest the 12 apostles of Jesus
Christ. The floor of the portico, paved with brick, was reached by climbing several
steps. The columns support a semi-cylindric vault. This is one of the first examples
of porticoes built of brick in the Wallachian church architecture34. The entrance to
the narthex is made through a door where the influence of the Central European
Renaissance can be felt.
The narthex has, on the wall towards the exonarthex, an inscription written
on the wall, with the following content:
“+This holy and Godly church of the Princely Court in Târgovişte where the
dedication to the Dormition of our Mistress who gave birth to the Lord is
celebrated is made from its foundations by Pătru Voivode Cercel in the year since
the making of the world 7091 when he rules the country. And thus from ever since,
nobody having looked out for it and nobody having taken care of it, it got old and
the hard times of the uprisings have done much damage to it. Thus I the
enlightened Costandin B(râncoveanu) Basarab Voivode chosen for the Godly
homes, being pious and zealous, to mend many and in many places to see not only
mended but raised from the foundations holy churches and monasteries, raised and
embellished, thus this Princely church I have repaired and embellished with render
all over, with its pavement and all that it needed for the undying name and the good
name over eons.
Finishing it in year 7207 in the tenth year of his reign and lead of this native
land of his that with much oversight and great effort, chosen in these terrible times
of the armies, good and in a Christian way leads and protects”.
In the left corner there is mentioned “Costandin, Ioan, Ioachim, Stan, the
painters”.
In the lower right corner there is written: “First 7091”, above it being
mentioned “1583”; “Second 7207”, above it being written “1699” (in fact correctly
1698, n.n.), “and in the year 1881 again Pană Hagi Avraam Zograf”35.
Obviously, this inscription written in the render dates from the time of ruler
Constantin Basarab Brâncoveanu, who considered himself to be a scion of Petru
Cercel and his brother, Michael the Brave.
32
Franco Sivori in Ştefan Pascu, op. cit., p. 175.
33
For the Large Church of the Princely Court, see, especially, Cristian Moisescu, Târgovişte.
Monumente istorice şi de artă, ed. cit., p. 192 and the following.
34
Acc. Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale, Litera
Publishing House, Bucharest, 1976, p. 87.
35
Petre Cristea, Pisaniile bisericii domneşti din Târgovişte corectate şi adnotate, Studia
Valachica, 1970, pp. 179–186, here 183.
Ioana Iancovescu has clearly shown that the painting in the interior of the
church could not have been made during the rule of Petru Cercel36. The Prince,
who had occupied the throne for almost two years, did not have the physical
necessary time to order the completion of such a painting. On the wall in the
narthex there was found a beginning of a painting. There, a fleuron can be found,
with a hand pointing towards it. It intends to point at a symbol that also existed in
the Brâncovenesc style paintings from the Large Church of the Hurezi Monastery,
symbolising the destiny of the church founder, starting from birth, to occupy the
throne. Of course, this is a hypothesis.
The narthex of the church of the Princely Court, in the conception of the
ruler, the architect and the people of the era, ought to have been a mortuary
chamber – the tombs of the ruling family. Just as other rulers, Petru Cercel dreamt
of having a long reign and to create a dynasty. The narthex is covered by a small
semi-cylindrical vault. At the edges there are two towers. The nave is a rectangle.
The church has a cross-in-square plan, meaning a cross with equal sides. In the
centre, there are four masonry pillars. They support four vaults that hold the
Pantokrator, that rises in the middle. Spreading on the entire western side of the
nave there is the kafas. This is a balcony that is reached via a postern gate which
starts from the bridge that makes the connection with the princely apartments on
the first floor of the villa. The kafas has a wall made of perforated wood, that
allows those within to observe the way the service is officiated and the
participation of the believers. In the wall towards the altar there is also a window
with the same purpose of watching over the believers. In the middle of the kafas,
towards the altar, there is a door which allows the steps that descend towards the
middle of the nave to be reached. On those steps one could reach, for the Eucharist,
the altar. In the kafas, usually, there only stood one woman, the Lady of the
country. She had at her side her husband, the Lord of the country. The kafas is a
rare presence in the Romanian ecclesiastic architecture, following the Byzantine
model37. It had the purpose of giving more grandeur to the participation at the
sermons of the prince and his wife. At the same time, in the Middle Ages, when the
world, especially the Byzantine one, was full of plots, the kafas gave a certain
degree of safety to those within it.
In the last part, oriented towards the East, behind the iconostasis, there is the
altar. The architect had built its interior side in a semi-circular shape. At the
exterior, the wall of the altar had been marked by the lines of a pentagon. From the
altar there are formed two apsidioles, with the two ritual chambers – the
Proskomedia and the Diakonikon.
36
Ioana Iancovescu, Biserica Domnească din Târgovişte. Pictura de secol XVI, in Studii şi
Cercetări de Istoria Artei, Artă Plastică, new series, tom 4 (48), Bucharest, 2014, pp. 159–181.
37
Corneliu Ionescu, Despre cafasul Bisericii Domneşti din Târgovişte, loc. cit., pp. 131–146.
Răzvan Theodorescu emitted the theory that, initially, the interior of the
church would have been painted from the beginning with the lines of bricks that
were set in a vertical position, in framings38.
The facing of the church is divided in two registers by a horizontal moulding
where the bricks are arranged in two layers in the shape of a saw. Between them
there is a semi-circular brick moulding, In the superior register there are
decorations shaped as needles with semi-circular moulding. In the inferior register,
the exterior of the church has large, rectangular panels, in relief. It seems that even
from the beginning the entire facing of the church had been rendered, as was the
one of the villa. Both buildings had been painted in a brick-red, ruddy colour,
similar to that of medieval bricks. Also the church was covered in polychrome
glazed tiles, yellow, orange, green, found in the attic of the church.
The building of this church was a somewhat singular accomplishment in
Wallachia. The Greek cross-in-square shape, used in the officiation of aulic rites,
the existence of the kafas39 are rare in the religious architecture of Wallachia. In
this regard, Petru Cercel was an innovator.
He was also the one that repaired the church of the Monastery in Curtea de
Argeş, built at the order of Neagoe Basarab40. Then, in 1584, he had also remade
the church of the Mislea Monastery, Prahova County, founded in 1536–1537 by
Radu Paisie, his grandfather, and also made offerings to it. This monastery, during
the feudal fights between the boyar factions, had been emptied by Mircea Ciobanul
(1545–1554; 1558–1559)41.
Also in 1583 he erected the church of the Botuşari (Bătuşari) Monastery in
Curtea de Argeş. This was a church dedicated to the Presentation of Mary42.
38
Răzvan Theodorescu, Fazele evolutive al Curţii Domneşti din Târgovişte, scientific
communication, February 1964, unpublished; I also thank, on this occasion, the member of the
Academy for the information and the approval to use it.
39
Corneliu Ionescu, op. cit., loc.cit., p. 134, continuing the point of view of architects Grigore
Ionescu, Vasile Drăguţ and Cristian Moisescu, discussed the possibility of the church of the Negru
Vodă Monastery in Câmpulung Muscel having had stands – kafas. Acc. Grigore Ionescu, Istoria
arhitecturii în România, vol. I, Bucharest, 1963, pp. 118–119; Vasile Drăguţ, Biserica domnească din
Câmpulung, o nouă ipoteză, in RMM-MIA, no. 1/1977, p. 48, fig. 6; Cristian Moisescu, Noi puncte
de vedere asupra ipostazelor dispărutei biserici domneşti Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, in
Revista Monumentelor Istorice, LXVII, no. 1––2, 1998, p. 52.
40
41
42
Pavel Chihaia believes that, at its origins, this church was erected by a community of Saxon
artisans – the botuşari – who made footwear for children. Consequently, Pavel Chihaia supposed that
it would have been Catholic initially (acc. Pavel Chihaia, Trecutul bisericii Botuşari din Curtea de
Argeş, in SCIA, 1967, no. 1, pp. 103–115). The archaeological research conducted at the Botuşari
Church of Curtea de Argeş by archaeologist Dr Spiridon Cristocea, former director of the Argeş
County Museum, has demonstrated that the affirmation made by Pavel Chihaia cannot be supported.
The Botuşari Church had been built from its beginning as an Orthodox church. The results of the
archaeological digs have been communicated to me by the manuscript of Mr Spiridon Cristocea,
whom I thank again on this occasion.
Prince Petru Cercel had repaired and painted the church of the Glavacioc
Monastery, dedicated to the Annunciation. It was founded by Vlad the Monk
(1482–1495) and his son Radu the Great (1495–1508)43.
At the same time, Petru Cercel repaired and embellished the Church of
St. Nicholas from Şchei in Braşov.
Mayor Luca Hirscher “urged I, Petru Voivode Dimitrie Cercel, son of
Pătraşcu Vodă ruler of Wallachia, to raise the porch of the stone church with the
will of the council, and embellish the altar and the old church with all the faces of
the saints and with finery in the year 1583 (7092) (...) and many books have been
gained by these priests for the church”44.
In order to enterprise this ample action of repairs and foundation of churches,
of their endowment and also of the monasteries, and to pay his dues to the
pawnbrokers in Istanbul and regularly pay the kharaj that he owed to the Sublime
Porte, Petru Cercel had a constant need of income. Consequently, he raised the toll
that he was collecting from Wallachia. He imposed taxes on all landowners and all
boyars. He surprised William Harborne, the ambassador of England at Constantinople.
On January 27, 1584, he sent sending a cyphered message, from Pera, to Secretary
of State Walsingham regarding the financial means of the ruler of Wallachia.
“This ruler will lead this fruitful country to its total destruction, where the
main articles that people are using are given for free because of the lack of
liquidity, which causes the majority of the settlers to be so poor (despite the great
wealth in everything else), so they are not capable of paying the due imposed by
the voivode, as we have seen for ourselves, when we arrived here and when we
departed – as we have bought a very fat wether with 12 d(pennies), a quarter of an
ox with 18 d., an exceptional hen with 1 penny and 24 eggs within the same price
and the corresponding quantity of bread, beer and wine”45.
In reality the things were not this way.
Professor Mihail Berza ad followed the evolution of the kharaj that Wallachia
was paying to the Sublime Porte. He concluded that the sultans had profited from
the situation that existed in the Balkan Peninsula in order to unendingly raise the
sums taken from Wallachia46.
43
Spiridon Cristocea, Romeo Maschio, Marius Păduraru, Cercetări arheologice în biserica
mănăstirii Glavacioc, in Argesis, XIV, Piteşti, 2005, pp. 230–241.
44
Sterie Stinghe, Istoria beserecei Şcheilor Braşovului (manuscript de la Radu Tempea),
Tipografia Ciurcu & Comp., Braşov, 1899, p. 4; I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania,
Şcoala Ardeleană, vol. I, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p. 19; In the diptych of the St. Nicholas
Church in Şcheii Braşovului there is named the Prince Petru Cercel (Petru Voivode Dumitru, as he
was signing his name in the West) and “his wife Soltana” (acc. N. Iorga, O descoperire privitoare la
Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, comunicare făcută în şedinţa dela 23 iunie 1939, in
Acad. Română, serie III, tom XXII, Mem. I, extras, Bucharest, 1939, p. 3). It is worth signalling that
in the diptych of the same church there can also be seen the name of Aron Voivode and his Lady
Stanca (without the diptych mentioning that she was the one and the same as the Soltana of Petru
Cercel), Idem, p. 5.
45
Călători străini, vol. 3, ed. cit. p. 288.
46
Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV–XIX, in SMIMED, II (1957),
pp. 7–45.
Also Mihai Maxim had demonstrated that the kharaj was raised even from
the first year of Petru Cercel’s reign, reaching fabulous amounts47.
Petru Cercel on the one hand paid the dues in goods requested by the
Ottomans, meaning in cattle, salt, butter, wood etc., on the other hand in coin. But
the prince realised he could not resist these pressures from the Turkocracy for a
long time. Therefore, he thought about depositing his money at the banks in Genoa,
Venice, and Rome. These were supposed to ensure his life after leaving the throne.
He wanted to give Franco Sivori a hundred thousand Hungarian ducats to take to
Genoa to his father, Benedetto Sivori. In his turn, Benedetto Sivori was to deposit
them in Petru Cercel’s account at the San Giorgio bank. Thus, the ruler was to
make a small reserve for himself48. It is not known whether he succeeded in his plan.
At the same time he intended to send six Wallachian youth to study in
Western Europe. To this end, he had prepared for their education 12,000 ducats.
This was another dream, which was shattered quickly49.
In the spring of 1585, the threads from Istanbul that informed Prince Petru
Cercel about the actions of the pretendent Mihnea the Turned-Turk and his mother,
the fierce Lady Chiajna, to return to the throne and remove him, had brought the
news that his enemies were being successful. They were supported mainly by
beylerbey of Rumelia Hadim Mesih Pasha. He had taken for himself 200,000
ducats instead of taking them to the Sultan, money that Petru Cercel had paid for
his throne, who had complained to the grand vizier of the dishonest deed. The
situation was, however, more complicated in reality. Sivori had written that in fact
Petru Cercel had borrowed 100,000 ducats from Hadim Mesih Pasha. The interest
was enormous: he had to give back 200,000 within a year after taking his reign.
When Petru Cercel had sent the 200,000 ducats as an enthroning gift to the sultan,
Hadim Mesih Pasha held them for himself, declaring that they were the money that
he was owed by Petru Cercel. In his turn the prince chose to complain to grand
vizier Osman Pasha, regarding the money being withheld. His letter was
intercepted and, consequentially, the insulted Hadim Mesih Pasha did everything to
take revenge and remove Petru Cercel from his rule, which he succeeded in 158550.
There was also another dispute with the same beylerbey of Rumelia, Hadim Mesih
Pasha. A crown of gold had been offered to Petru Cercel, very beautifully made,
with precious stones, valuing 60,000 ducats minimum. The ruler of Wallachia was
not able to pay that sum. This situation had upset Hadim Mesih Pasha51, who thus
47
Mihai Maxim, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în ultimul sfert al veacului XVI, in
SMIMED, 12 (1994), pp. 31–46.
48
Franco Sivori, in Ştefan Pascu, op. cit., p. 195.
49
Iolanda Ţighiliu, O imagine renascentistă: Petru Cercel, in Revista Istorică, new series,
tome IV, no. 3–4 (1993), p. 239.
50
Sivori, in Ştefan Pascu, op. cit., pp. 197–198.
51
Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, sive Annales Hungarici et Transilvanici, Opera et
Studiu, Clarissimorum doctissimorumque virorum Simonis Massaae et Marci Fuchsii, Pastorum
Coronensium, nen non Christiani Lupini et Joannis Oltard, Pastorum Cibiensium, concinnati, quibus
ex lucubrationibus Andreae Gunesch, Pastoris Sabaesiensis, aliisque Makensis Pastor in Districtu
had another reason for revenge. Also the old valide sultan Nurbanu was supporting
Mihnea, irritated by the behaviour of her son Sultan Murad III who only limited
himself to the haseki sultan. Even if the valide sultan died in December 1583, her
relations and her words in the harem and amongst her supporting Ottoman officials
had preserved the discontent with Petru Cercel.
Also in 1584, Petru Cercel was forced to increase the dues of the court to
satisfy the requests of Istanbul.
Because he also made the boyars pay, he openly made a large part of them
discontent. In the historiography there was affirmed that he had executed more
boyars and that one of them would have been the Grand Ban Dobromir52, others
being the grand Paharnic Gonţea, grand Vornic Mihăilă.
Dan Pleşia demonstrated through a documented posthumous study that Petru
Cercel did not kill Grand Ban Dobromir53. Dan Pleşia considered that the latfer
died in unclear conditions, most probably being killed by two boyars of the
Bengeşti family, Hamza and Barbu, who had serious reasons to revenge the death
of their father and two of their brothers in 1568, of which Grand Ban Dobromir
was guilty of54. In any case, Petru Cercel did not have to give the grand boyars an
opportunity of complaint at the Porte. These grand boyars had multiple connections
in Istanbul and in Southeastern Europe. Consequentially, they were extremely
dangerous. Petru Cercel wanted to avoid a conflict with the grand boyars of
Wallachia. Especially since against him there were the terrible Lady Chiajna and
her son Mihnea, who had converted to Islam. They have speculated and maintained
the discontent of some of their partisan boyars in Wallachia themselves.
The intrigues were successful, the Sultan, in March 1585, ordered the
beylerbey of Rumelia to compose the reinvestment berat of Mihnea the Turned-
Turk in Wallachia and then to compose the deposal letter of Petru Cercel. This was
an act that had been unexpected for the latter and for the foreign dignitaries.
Usually a deposal did not take place before the kharja was collected, which was
paid in June.
Bistriciensi Neevillensis, Edidit Josephus Trausch Coronensis, Pars I, Complectens Annales ann. 990–
1630, Impressum per Johannem Gött Typographum, Coronae, MDCCCXLVII (1847), pp. 74–75.
52
The firm affirmation that Grand Ban Dobromir had been killed at the order of Petru Cercel
is in Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a.
1324–1881, vol. I, Secolele XIV–XVI, Editura Enciclopedică, Bucharest, 2001, p. 294. The author
states that at the order of Petru Cercel, Dobromir was murdered, and he bases this affirmation on
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, în sec. XIV–XVII,
Enciclopedică Română, Bucharest, 1971, p. 53; the latter implicitly casts a shadow of doubt on the
killing of Grand Ban Dobromir by Petru Cercel.
53
Dan Pleşia, Marele ban Dobromir şi neamul său, in Arhiva Genealogică, pp. 179–200, on
the death of Dobromir, on p. 189. Dan Pleşia highlights that in a document from 1587 emitted by
Mihnea the Turned-Turk through which the estates of Dobromir were strengthened regarding his
brothers – priest Gheorghe the Logothete and Calotă the Sluger – it is textually shown that Petru
Vodă, therefore Petru Cercel “spared him and forgave his head and offered him from all his dishes”.
54
Ibidem, p. 190.
In this situation, Petru Cercel hastened to flee the country. He loaded all his
wealth in 43–50 chariots and carts, he took along his personal guard of around
800 pedestrian soldiers and around 500 on horseback, the boyars that wished to follow
him and their families, the people that were faithful to him – Sivori etc. – and went
on the road to Transylvania with the intention of making refuge in the Habsburg
Empire. Before he left, he divided between his guards the sum of 10,000 scuds, and
to the boyars – 150,000 for ten of them. In total there were around 8,000 people
who were accompanying the deposed ruler. They passed into the Ţara Bîrsei,
through the Pass of the Cross or Giuvala, where the borders were. He arrived at
Râşnov. There they rested for three days in the home of Pastor Simion Massa55.
Most probably, during his brief respite, Petru Cercel handed him over his three
children, Marcu, Ionaş and Radu-Petru to be raised and taken care of by noble
Kendi in Transylvania56. Then, he headed towards Braşov. There he found the
gates of the city closed. The Romanians were told through an Italian medic that
they were not to be received in the city. The Turks had sent to Transylvania more
çavuş. In Braşov there was one already, who asked for Petru Cercel to be seized.
Then the former ruler gathered his people and told them that each could take
something with which to find shelter in Transylvania. Around there were
Romanian villages. There was easy to find a place to rest. Prince Petru Cercel did
not answer to the invitation of the captain of the Făgăraş citadel. He knew that the
intention was to capture him and surrender him to the Turks. The çavuş and the
soldiers of the Sultan especially were after his wealth.
The former ruler was hoping to obtain free passage from the leaders of
Transylvania. To this end he offered them large sums of money. He thought he
could reach Alba-Iulia. There, there was the young prince Sigismund Bathory. He
was hoping that he would offer him shelter and protection. In the past, he had
sworn showed friendship to him. All the information that Petru Cercel had received
was showing that both Ţara Bârsei and Ţara Făgăraşului were studded by the
Sultan’s men. Petru Cercel was being relentlessly followed. Then, he changed his
clothes with those of a Romanian peasant. In the middle of the night, without telling
anyone anything, he took some valuable jewellery, 2,000 ducats and, secretly, went
out through the window and fled. He reached the house of a Romanian shepherd.
He remained hidden there for around two weeks. Meanwhile, his money and
wealth were divided between his guard, the çavuş and the Transylvanian
authorities. Only a part of his wealth had officially reached Istanbul with the çavuş.
Petru Cercel would later show that from 500,000 ducats with which he had
entered Transylvania, 300,000 had been unrightfully left there, plus other goods
valuing another 150,000.
55
56
For their fates, especially that of Marcu, see Venera Rădulescu, Marcu, fiul principelui
Petru Cercel (1583–1585). Cahle medievale descoperite la Cerbureni, Jud. Argeş şi la Târgovişte,
Jud. Dâmboviţa (Curtea Domnească şi zona Bisericii Stelea) jud. Dâmboviţa, in Muzeul Naţional,
MNIR, XXV, pp. 47–65.
His words are confirmed by the research conducted by Regent Ladislau

Zombori, aided by Cozma Horváth and by Stefan Perneszi, who obviously divided
their money with the çavuş.
Petru Cercel went further to the city of Mediaş. There however, his valet
Thomas Koch betrayed him. He showed the authorities where he was. This was
once more a lack of thankfulness towards the former ruler of Wallachia, who had
helped the son of that butler greatly. The former prince was arrested immediately
by the Transylvanian authorities. They took him and put him in prison, first
holding him in Mediaş, then in the Chioar citadel. From there he was transferred to
the Hust fortified castle in Maramureş.
Franco Sivori, Kendi and the other friends of the ruler, including Romanian
boyars, made enormous efforts to free him. They intervened with the order of
Jesuite monks, where there was also Antonio Possevino, a friend of Petru Cercel.
After two years of interventions of the monks of the Jesuite order and Franco
Sivori, the only solution for Petru Cercel was his escape. In the night of August
20/30 – 30/31, 1587, Petru Cercel managed to exit his cell through a window to
which a rope was bound. The captain of the Hust citadel, called Albert Lonyan, had
of course been bought, Petru Cercel was awaited for in the neighbouring forest by a
group of 12 Romanians brought there by Franco Sivori. With great difficulty,
passing through other perils, he reached Cassovia (nowadays Košice, in Slovakia).
From this Germanised city, which was on the lands of Slovakia that belonged to
the Habsburg Empire, in 1587 he wrote to Prince Sigismund Bathory. He chastised
him for the way in which he had behaved with him. The prince answered. In his
letter, he excused himself for not being guilty of the suffering of the former ruler of
Wallachia. He also showed that the Transylvanians did not take with them the
wealth of Petru Cercel, because they had been forced to surrender it to the Turks.
However, in order not to upset the deposed lord too much, to stop an eventual
complaint from him to the Transylvanian authorities and then towards the Sultan
who would have discovered that they have kept the money of Petru Cercel for
themselves, he offered him 150,000 ducats. This was a sum that could have
covered the daily expenses of the deposed lord until he would be able to take the
throne for himself once more, or so the Transylvanians were saying. Petru Cercel,
with the dignity that he always had, refused the money. He showed that it was far too
small an amount. He requested that he would be given only what the Transylvanians
had taken from him and did not reach Istanbul, meaning 300,000 ducats. These
negotiations, which went on between the delegate of Bathory, Kendi, and that of
Petru Cercel, Sivori, did not reach a conclusion. Petru Cercel left for Vienna. He
continued his life as an eternal wanderer in search of the throne that he had
inherited from his father. He had received signals that in Vienna he would be well
received by Archduke Ernest of Habsburg, brother of Emperor Rudolph II (1576–
1612). After a visit full of promises and a very brief stay in Vienna, Petru Cercel
headed for Italy. There he stopped in Rome. He thanked the Jesuite papal delegate
Possevino, who had helped him free himself from Hust Castle after almost two
years of imprisonment. The Pontiff Sixtus V himself declared in his favour. He
succeeded, after arriving in Venice, a new phase in his journey to Istanbul, to meet
the ambassador of France in Venice, André Hurault de Maisse57. Petru Cercel
succeeded, through the ambassador of France, to regain the benevolence of King
Henry III, which had turned colder meanwhile. Again the King of France began to
arduously write to Istanbul, requesting the enthronement of Petru Cercel. He did
not succeed immediately reaching a very meaningful result, however Petru Cercel
got to be called once more to Istanbul. During the political fights between the
Huguenots and the Catholics, King of France Henry III would be assassinated,
Petru Cercel thus losing his most prominent supporter. Also in Istanbul, the
situation became less favourable to Petru Cercel, after it seemed most promising,
since following the diplomatic manoeuvres and the gifts that he made to the Sultan
he had been invited once more to the Empire’s capital city. The change of fate was
due to the return among the candidates to the throne of Mihnea the Turned-Turk.
He had converted to Islam to gain the support of the grand kadi and grand vizier
Sinan Pasha. Siavus Pasha, the former grand vizier who was in favour of Petru
Cercel, had been replaced by Sinan, who was in favour of Mihnea. He was also
supported by his adoptive father, Petru Schiopul, with many liaisons with the
pawnbrokers in the city. Petru Cercel’s hope was that the beylerbey of Rumelia had
disappeared, one of Petru Cercel’s greatest foes. He had died killed by a revolt of
the Jannisaries. The Sultan had received from Petru Cercel 200,000 scuds, plus a
beautiful piece of jewellery, a diamond set in gold. Petru Cercel did not have his
famous earring gifted by King of France Henry III anymore. This piece of
jewellery had been brutally torn from the lobe of his ear58. The dispute for the
throne of Wallachia between Petru Cercel and Mihnea the Turned-Turk got so far
that it was taken before the Sultan in the divan. There the two candidates, Petru
Cercel and Mihnea the Turned-Turk made offerings in money, which were both
sensibly close. During the oratorical duel, one of the partisans of Mihnea accused
Petru Cercel before the entire divan of being an illegitimate son. Therefore, he
would not have had the right to occupy the throne of Wallachia. The accusation
was unfounded. Petru Cercel got furious. He could no longer control himself and
slapped the denigrator. His ruthless act was however immediately punished by the
Sultan. He commanded Petru Cercel to be imprisoned at Edikule. He was
incarcerated there from August 1589 and only got out to perish. With all his efforts
and promises to the Sultan, he could no longer be helped. Although while in
imprisonment he had promised the Sultan the fabulous sum of 1,000,000 scuds, of
57
André Hurault de Maisse (1539–1607), ambassador of France to Venice (1581–1588);
previously ambassador in England. He left more manuscripts with the relations sent during his time as
an active diplomat. Among these, the manuscript of his journal about the embassy in England was
translated to English and published under the title A journal of all that was accomplished by Monsieur
de Maisse, ambassador in England from King Henry IV to Queen Elizabeth, anno Domini 1597,
London, 1931.
58
In “Inventario delle robbe del fugito Vaivoda mandato per il Vaivoda di Transilvania al
Sulthano” in Hurmuzaki, III/1, pp. 90–91, the pearl earring appears, therefore it got to Istanbul among
the things that the Transylvanians had confiscated in 1585 and given to the çavuş.
which 400,000 immediately59, or 500,000 guilder, to which there was added the
obligation to pay the dues of his predecessors to the throne of the country totalling
400,000 guilder, as well as the supply of meat at half the price to the Turkish
merchants60, the throne of Wallachia was once again given to Mihnea the Turned-
Turk. In addition, Petru Cercel was subjected to a rhinotomy while in the cellar.
Practically speaking, this measure had made him, according to the code of the
Romanian countries, unable to occupy the throne. In the code there was specified
that the ruler wshould be sound of body and of mind. Petru Cercel had had his nose
and, furthermore, his ears cut off. So he was no longer sound of body. Then, in
spring 1590, in February–March61, he was put on a galley headed for Rhodes Island. It
is known that before the departure of the galley Petru Cercel had been accused,
according to a document redacted by grand vizier Sinan Pasha, of committing
several deeds that would be punishable by death, according to Islamic laws. Sinan
Pasha, in the accusation presented to the Sultan, had put first Petru Cercel’s deed of
having taken with him to Wallachia, at the moment of occupying his throne, three
Muslim women. He would have made these three women Orthodox Christian,
which was a capital accusation62. With one of them, named Sultana63 or Stanca, he
would have married. This act of his was considered extremely grave by the Muslim
kadi. It was even ordered that those women be found and brought back to the
Sublime Porte. Following this act and others from his short reign, many imaginary,
Petru Cercel was declared an enemy. It was then said by the ambassadors of the
Christian European countries that were in Istanbul that Petru Cercel had been
thrown from the galley to the sea while being bound for Rhodes.
Subsequently, there was accused of the death of Petru Cercel Nichifor
Parasio (Nichifor the Teacher)64 from Thessaly, at that time exarch of the
ecumenical patriarch, grandson of Mihail Seitanoglu, having a sister in the Sultan’s
harem and a cousin married to Sinan Pasha. This man, who had a very high rank in
the Orthodox church, was forced to answer an interrogatory in the Teutonic palace
of Marienburg. There, facing the Catholic investigators and the Lithuanian
59
Hurmuzaki, IV/2, pp. 144–145.
60
Hurmuzaki, XI, p. 728.
61
On March 16, 1590, there was signalled the exile of Petru Cercel to Rhodes Island (acc.
Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, ed. cit.,
p. 96). More diplomatic envoys to the Porte, amongst which the Venetian baylo Giovanni Moro,
reported that they had heard about the murder of Petru Cercel (Hurmuzaki, IV/2, p. 150; A. Veress,
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. III, Acte şi scrisori
(1585–1592), Cartea Românească Publishhing House, Bucharest, p. 176).
62
Tasin Gemil, Documente turceşti inedite (sfârşitul sec. XVI şi XVII), in Revista Arhivelor,
LVIII, 1981, no. 3, pp. 356–359.
63
The mention of Sultana, wife of Petru Cercel in the diptych of the Church in Şcheii
Braşovului in N. Iorga, O descoperire privitoare la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului,
AAR – MSI, seria III, tome XXII, (extras), Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria
Naţională. 1939, p. 4.
64
N. Iorga, Nichifor Dascălul Exarh patriarhal şi legăturile lui cu ţările noastre, in AARMSI,
series II, Tom XXVIII, pp. 176–190, on p. 186 N. Iorga tends to believe the opinion that he could
have been guilty of Petru Cercel’s death.
executioners, he denied having any connection to the death of the ruler. He, in
order to absolve himself and the Orthodox Church of guilt, declared that the death
of Petru Cercel was due to the deeds of the Romanians65. There are hypotheses and
affirmations that Mihnea the Turned-Turk would have paid more sums of money
for the assassination of his rival66, the brilliant Prince Petru Cercel, who had the
same father as Michael the Brave.
Although he occupied the throne of Wallachia for a very short time, nearly
two years, Petru Cercel did many good thinys for the country.
He got had erected modern buildings with the Renaissance architectural
model, where he had used full water that he had brought to the city through pipes,
he got repaired and, built and made gifts to more churches on the territory of
Wallachia, but also in Braşov, he had the intention of sending young people from
Wallachia to study in Western Europe – initially 6 yong men youth for which he
had prepared the necessary sums, he attempted to practice a flourishing commerce
that allowed him to exploit the position of his country from a geopolitical
standpoint, he established good relationships and international contacts, we can say
unique in Wallachia and especially for such a short reign. It must not be forgotten
that he permanently supported the scholar and metropolitan Serafim of Wallachia,
who was also his advisor.
Bibliography
Berza, Mihai, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV–XIX, in SMIMED, II (1957),
pp.7–45.
Berza, M., Variaţiile exploatării Ţării Româneşti de către Poarta otomană în secolele XVI–
XVIII, in Studii. Revisa de Istorie, t. XI, no. 2, 1958, p. 59–71.
Bulat, Toma G., Odyssee d'un courtisan valaque de Henri III, in RHSEE, II, 1925, pp. 345–354.
Călători străini despre ţările române, vol. III, ed. by Maria Holban, Maria Matilda
Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică, Bucharest, 1971.
Cândea, Virgil, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292–1664) în versiunea arabă a lui Macarie
Zaim, in Studii. Revista de Istorie, t. 32, no. 4, 1970, p. 673–692.
Chihaia, Pavel, Trecutul bisericii Botuşari din Curtea de Argeş, in SCIA, 1967, no. 1, pp. 103–115.
Ciobotea, Dinică, Mănăstirea Căluiul, in Historica, Revistă de cultură istorică şi
pedagogică, Craiova, III, no. 1(4), May 2003, pp. 68–71.
Ciorănescu, Al., Nou despre Petru Cercel, in Revista Istorică, year XXI, no. 7–9, July–
September 1935, pp. 247–276.
Ciorănescu, Al., Rugăciunea lui Petru Cercel, in Revista Fundaţiilor 9/1938, p. 660–666.
Ciorănescu, Al., Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas,
Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Bucureşti, 1940.
Cristea, Petre, Pisaniile bisericii domneşti din Târgovişte corectate şi adnotate, in Studia
Valachica, 1970, pp. 179–186.
65
C. Rezachevici, Cronologia, vol. cit., ed. cit., pp. 300–301.
66
Al. Ciorănescu, Documente…, p. 96, shows that 100.000 scuds would have been paid to this end.
Cristocea, Spiridon, Romeo, Maschio, Marius, Păduraru, Cercetări arheologice în

biserica mănăstirii Glavacioc, in Argesis, XIV, Piteşti, 2005, pp. 230–241.
Cubleşan, Constantin, Principele poet Petru Cercel, in România literară, no. 36-37/2019.
Drăghiceanu, Virgil, Monumentele Olteniei (al III-lea raport), in BCMI, year XXVII, 1934,
pp. 112–116.
Drăguţ, Vasile, Biserica domnească din Câmpulung, o nouă ipoteză, in RMM–MIA,
no. 1/1977, p. 45–50.
Erich, Agnes, Oproiu, Mihai, Cultura medievală târgovişteană, Editura Transversal
Publishing House, Târgovişte, 2006.
Filitti, I.C., Din arhivele Vaticanului, vol. II, Noua Tipografie Profesionala, Dimitrie C. Ionescu,
Bucharest, 1914.
Gemil, Tasin, Documente turceşti inedite (sfârşitul sec. XVI şi XVII), in Revista Arhivelor,
LVIII, 1981, no. 3, pp. 356–359.
Iancovescu, Ioana, Biserica Domnească din Târgovişte. Pictura de secol XVI, in Studii şi
Cercetări de Istoria Artei, Artă Plastică, new series, 4 (48), Bucharest, 2014, pp. 159–181.
Ionescu, Corneliu, Despre cafasul Bisericii Domneşti din Târgovişte, in Valachica. Studii şi
cercetări de istorie şi istoria culturii, 19, Târgovişte, 2006, pp. 131–146.
Ionescu, Grigore, Istoria arhitecturii în România, vol. I, The Publishing house of the
Romanian Academy, Bucharest, 1963.
Iorga, N., Nichifor Dascălul Exarh patriarhal şi legăturile lui cu ţările noastre, in AARMSI,
series II, tome XXVIII, 1905, pp. 176–190.
Iorga, N., O descoperire privitoare la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, in
AARMSI, series III, tome XXII, (excerpt), Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939.
Lupaş, I., Cronicari şi istorici români din Transilvania, Şcoala Ardeleană, vol. I, Scrisul
Românesc Publishing House, Craiova, f.a.
Maisse, André Hurault de, A journal of all that was accomplished by Monsieur de Maisse,
ambassador in England from King Henry IV to Queen Elizabeth, anno Domini 1597,
Nonesuch Press, London, 1931.
Maxim, Mihai, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în ultimul sfert al veacului XVI, in
SMIMED, 12 (1994), pp. 3–46.
Moisescu, Cristian, Noi puncte de vedere asupra ipostazelor dispărutei biserici domneşti
Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, in Revista Monumentelor Istorice, year LXVII,
no. 1–2, 1998, p. 49–61.
Moisescu, Cristian, Târgovişte. Monumente istorice şi de artă, Meridiane Publishing
House, Bucharest, 1979.
Oproiu, Mihai, Dumitra Bulei, Geo Popescu, Monumentele Curţii Domneşti din Târgovişte.
Controverse, Zven Publishing House, Târgovişte, 2021.
Ortiz, Ramiro, Per la storia della cultura italiana in Romania, C. Sfetea, Bucharest, 1916.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. I, IBMBOR Publishing
Pascu, Ştefan, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. XVI, Cartea Românească
din Cluj Publishing House, Sibiu, 1944.
Pleşia, Dan, Marele ban Dobromir şi neamul său, in Arhiva Genealogică, vol. 4 (1997),
pp. 179–200.
Pop, Ioan-Aurel, Antonio Possevino despre români, in Artă, istorie, cultură: studii în onoarea lui
Marius Porumb, Nereamia Napocae Publishing House, Cluj-Napoca, 2003, pp. 165–168.
Rădulescu, Venera Maria, Marcu, fiul principelui Petru Cercel (1583–1585) cahle medievale
descoperite la Cerbureni, Jud. Argeş şi la Târgovişte, Jud. Dâmboviţa (Curtea Domnească
şi zona Bisericii Stelea) // Marcu, son of Prince Petru Cercel (1583–1585). The medieval
tiles discovered at Corbureni, Argeş County, and in Târgovişte, Dâmboviţa County
(The Princely Court and the area of the Stelea Church), in Muzeul Naţional, MNIR,
XXV, pp. 47–65.
Rezachevici, C., Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324–
1881, vol. I, Secolele XIV–XVI, Enciclopedică, Bucharest, 2001.
Stinghe, Sterie, Istoria beserecei Şcheilor Braşovului (manuscript de la Radu Tempea),
Ciurcu & Comp. Publishing House, Braşov, 1899.
Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, în
sec. XIV–XVII, Enciclopedică Română Publishing House, Bucharest, 1971, p. 53.
Stoicescu, Nicolae, Moisescu Cristian, Târgoviştea şi monumentele sale, Litera Publishing
Theodorescu, Răzvan, Fazele evolutive al Curţii Domneşti din Târgovişte, scientific
communication, February 1964, unpublished.
Ţighiliu, Iolanda, O imagine renascentistă: Petru Cercel, in Revista Istorică, new series,
tome IV, no. 3–4 (1993), pp. 235–246.
Tocilescu, Gr., Petru Cercel, in Columna lui Traian, V (1874) p. 58.
Veress, A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,
vol. III, Acte şi scrisori (1585–1592), Cartea Românească Publishing House, Bucharest.
Vergatti, Radu Ştefan, Neagoe Basarab. Viaţa, domnia, opera, ed. II, revised, completed,
The Publishing House of Argeș and Muscel, Curtea de Argeş, 2009.
Dialoghi piacevoli | Del Sig. Stefano Gvazzo, gentilhvomo di Casale di Moferrato, Dalia
cui famigliare lettione potranno senza stanchezza et satietà non solo gli Huomini, ma
ancora le Donne accogliere diversi frutti morali et spirituali. Presso Gio. Antonio
Bertano, Venetia, 1586.
Documente privind istoria României, Veacul XVI. B, Ţara româneascâ. Vol. V, 1581–1590,
The Publishing House of the Roumanian Academy, Bucharest, 1952, pp. 172–173,
doc. no. 184 (cited as DIR in the following).
Col. Hurmuzaki: Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki, Supplement 1, vol. 1, 1518–1780, ed. Gr. Tocilescu, Stabilimentul Grafic
Socecu si Teclu, Bucharest, 1886.
Col. Hurmuzaki, III/1, 1576–1599, ed. C. Esarcu (I. Slavici), Stabilimentul Grafic Socecu si
Teclu Bucureşti, 1880.
Col. Hurmuzaki, IV/2, 1600–1650, ed. I. Slavici, Stabilimentul Grafic Socecu si Teclu,
Bucureşti, 1884.
Col. Hurmuzaki, XI, 1517–1652, ed. N. Iorga, Stabilimentul Grafic Socecu si Teclu,
Bucureşti, 1900.
Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, sive Annales Hungarici et Transilvanici, Opera et
Studiu, Clarissimorum doctissimorumque virorum Simonis Massaae et Marci Fuchsii,
Pastorum Coronensium, nen non Christiani Lupini et Joannis Oltard, Pastorum Cibiensium,
concinnati, quibus ex lucubrationibus Andreae Gunesch, Pastoris Sabaesiensis, aliisque
Makensis Pastor in Districtu Bistriciensi Neevillensis, Edidit Josephus Trausch
Coronensis, Pars I, Complectens Annales ann. 990–1630, Impressum per Johannem
Gött Typographum, Coronae, MDCCCXLVII (1847).
Fig. 1. Portrait of Petru Cercel, church mural fresco, made by Mina the painter in 1594
(Virgil Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, in BCMI, XXVII, 1934, p. 113).
Fig. 2. The plan of the ruins of the villa erected at Petru Cercel’s command in the Princely
Court – Târgovişte (https://relevee.uauim.ro/m467/, consulted April 10, 2022).
Fig. 3. The plan of the basement of the villa erected at the command of Petru Cercel at the
Princely Court – Târgovişte, (https://relevee.uauim.ro/m467/, consulted April 10, 2022).
Fig. 4. The plan of the Princely Church (at the right side of the plan)
erected at the command of Petru Cercel at the Princely Court
(https://relevee.uauim.ro/m467/, consulted April 10, 2022).
CERCETĂRI CU PRIVIRE LA PERIOADA NEOLITICĂ
ŞI ENEOLITICĂ PUBLICATE ÎN REVISTA „ARHIVELE OLTENIEI”
SIMONA LAZĂR*, SABIN POPOVICI**
Abstract: Prestigious cultural and scientific publication, Arhivele Olteniei has

hosted since its first issues, in addition to numerous contributions that testify to
an intense cultural life, numerous archaeological articles that highlight the
richness of discoveries in Oltenia. Thus, for the period of the late Neolithic and
the early Eneolithic represented by the archeological cultures Dudeşti,
Vădastra and Boian, the contributions brought by C.S Nicolăescu Plopşor and
Dumitru Berciu are significant. Since 1939, the work Arheologia preistorică a
Olteniei has presented numerous Neolithic materials, followed in the 80’s by
articles signed by Eugen Comşa and Marin Nica. Very important are also the
capitalizations of some Neo-Eneolithic materials, unpublished or less known,
discovered in the mentioned area.
Key words: Arhivele Olteniei, Neolithic, Cârcea, Dudeşti, Vădastra, Boian.
Revistă cu caracter enciclopedic, „Arhivele Olteniei”, s-a evidenţiat încă de

la primul său număr, în anul 1922, ca fiind una dintre cele mai prestigioase
publicaţii nu numai din Oltenia dar şi la nivel naţional. Caracterul enciclopedic al
acesteia este dat în primul rând de faptul că în paginile sale sunt abordate domenii
diverse: istorie, arheologie, geografie, folclor, literatură, artă, învățământ, presă,
știință, medicină etc.
Cu privire la prezența arheologiei în seria veche, putem să precizăm că
articole legate de istoria veche a Olteniei au fost publicate în aproape toate numerele
revistei. Desigur au existat preocupări legate și de alte zone din ţara noastră1 sau
arealul învecinat2. Dintre materialele care se referă la zona Olteniei putem remarca

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: simonalazar@ymail.com.
**
Muzeograf I, dr, Muzeul Romanaţiului – Caracal, e-mail: sabinpopovici@yahoo.com.
1
Marton Roska, Despre importanţa cercetărilor preistorice în Banat, în „Arhivele Olteniei”,
2, 1923, pp. 466–500; Simu, Traian, O schiţă despre civilizaţia romană în Banat, în „Arhivele
Olteniei”, 6, 1927, pp. 194–198.
2
C.S. Nicolăescu-Plopşor, Arta rupestră în Bulgaria, în „Arhivele Olteniei”, XI, 1930, pp. 73–74.

282 Simona Lazăr, Sabin Popovici
cercetările lui C. S. Nicolăescu Plopşor3 şi Dumitru Berciu4, pentru preistorie şi

acelea ale lui Dumitru Tudor5 şi Grigore Florescu6 pentru perioada romană. Unele
problematici ale perioadei romane au fost abordate şi de C.S. Nicolăescu Plopşor7.
În cadrul cercetării siturilor preistorice, un rol important l-a avut studierea
perioadei neolitice. Revista „Arhivele Olteniei” a publicat în paginile sale
corespondenţa lui H. Breuil8 cu C.S. Nicolăescu Plopşor, în care antropologul
francez atribuia arta rupestră din Oltenia unui stil general al artei schematice
eneolitice sau cercetările lui Ch. Laugier despre un depozit de securi de piatră de la
Bratovoieşti, jud. Dolj, atribuit fazei I a culturii Vădastra9. C.S. Nicolăescu Plopşor
a avut numeroase abordări cu privire la preistoria Olteniei în general, câteva dintre
acestea tratatând perioada neolitică, cum ar fi articolul despre o secure neolitică
descoperită Giuleşti-Vâlcea10, şi cel despre vasul askos de la Sălcuţa11. Se poate
afirma că C.S. Nicolăescu-Plopşor a avut o abordare modernă în cercetarea
arheologică deoarece a susţinut ideea studiilor pluridisciplinare în această ştiinţă12.
La acestea se adaugă articolele lui Dumitru Berciu cu privire la periegheza
efectuată în zona Dunării mehedinţene şi a săpăturilor de la Balta Verde13. În 1937,
Dumitru Berciu publică o foarte cuprinzătoare bibliografie a Olteniei Preistorice14.
O contribuţie importantă la cercetarea preistorică a Olteniei este teza de doctorat a
lui Dumitru Berciu, publicată anul 1939, Arheologia Preistorică a Olteniei15.
3
C.S. Nicolăescu–Plopşor, Rămăşiţi din vremuri trecute, în „Arhivele Olteniei”, I, 1922,
pp. 79–81; Idem, Până unde merg vremurile preistorice în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, IV, 1925,
pp. 164–168; Idem, Aurignacianul inferior în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, VIII, 1929, pp. 351–
353; Idem, Les cultures mĕsolithiques en Oltenie, în „Arhivele Olteniei”, X, 1931, pp. 400–410.
4
D. Berciu, Cercetări şi descoperiri nouă în Mehedinţi, în „Arhivele Olteniei”, XII, 1933,
pp. 74–82; Idem, Depozitul de cupru de la Ostrovul Corbului, în „Arhivele Olteniei”, 16, 1937, pp. 305–314.
5
Dumitru Tudor, Antichităţi creştine de la Romula, Noui monumente mithriace dela Romula,
Paza Romulei şi a împrejurimilor ei, în „Arhivele Olteniei”, 12, 1933, pp. 211–237; Idem, Morminte
Romane din Romanaţi, în „Arhivele Olteniei”, 16, 1937, pp. 77–91.
6
Grigore Florescu, Castrul roman de la Răcari. Săpăturile arheologice din 1928 şi 1930, în
„Arhivele Olteniei”, 9, 1930, pp. 373–400.
7
C.S. Nicolăescu-Plopşor, O aşezare romană necunoscută (Caraula-Dolj), în „Arhivele
Olteniei”, IV, 1925, p. 163.
8
H. Breuil, scrisori adresate lui Nicolăescu Plopşor prin care-şi arăta intenţia de a vizita
Oltenia, scrisori publicate, în „Arhivele Olteniei”, III, 1924, pp. 551–552 şi în „Arhivele Olteniei”, V,
1926, pp. 132–133.
9
Ch. Laugier, O comoară neolitică dela Bratovoieşti, judeţul Dolj, în „Arhivele Olteniei”, V,
1926, pp. 427–429.
10
C.S. Nicolăescu-Plopşor, O secure neolitică în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, II, 1923, p. 378.
11
Idem, Din olăria preistorică a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, III, 1924, p. 247.
12
Simona Lazăr, Contribuţia lui C.S. Nicolăescu-Plopşor la cecetarea preistorică din Oltenia,
în „Arhivele Olteniei”, 29, 2015, p. 16.
13
Dumitru Berciu, Cercetări şi descoperiri nouă în Mehedinţi, în „Arhivele Olteniei”, XII,
1933, pp. 74–82.
14
Idem, Bibliografia Olteniei Preistorice, în „Arhivele Olteniei”, 16, 1937, pp. 314–322.
15
Dumitru Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, XVIII, 1939,
pp. 3–241, extras, Editura Ramuri, Craiova.
Cercetări cu privire la perioada neolitică şi eneolitică publicate în Revista „Arhivele Olteniei” 283
Aceasta s-a dorit o sinteză a tuturor cercetărilor de până atunci, o încercare de a

clarifica unele probleme confuze ale preistoriei din zona Olteniei cât şi constituirea
unei baze de pornire pentru cercetări viitoare. Este evident că în această sinteză a
fost analizată epoca neo-eneolitică cu principalele culturi arheologice cunoscute
până atunci: Vinča, Vădastra (Pl. 1) şi Sălcuţa (Pl. 2). Cu această ocazie au fost
publicate şi rezultatele unor săpături neautorizate de la Vădastra, efectuate de
Al. Meunier pentru colecţia Severeanu16, dar și săpătura de verificare stratigrafică
realizată de autorul articolului în staţiunea eponimă17. În arealul culturii amintite,
au fost incluse şi alte staţiuni, cum ar fi: Celei, Corabia, Frăsinetul de Pădure,
Hotărani, Orlea, Reşca, toate situate în judeţul Olt, Bratovoieşti şi Şimnic, în
judeţul Dolj18.
Revista „Arhivele Olteniei” serie veche și-a încetat apariția în 1946, iar seria
nouă, care apare din 1981, continuă să aibă aceeași structură enciclopedică, în
paginile ei arheologia ocupând un loc important. Cercetările arheologice care s-au
desfăşurat după anii ’80 au completat cunoașterea neoliticului în Oltenia, perioadă
de care ne ocupăm în acest articol, prin descoperirea unor culturi arheologice noi
sau aducând clarificări celor deja cunoscute. Foarte important este faptul că o parte
din aceste cercetări au fost valorificate în seria nouă a revistei „Arhivele Olteniei”
şi constituie munca unei pleiade de arheologi dintre care amintim pe: Eugen
Comşa, Marin Nica, Traian Zorzoliu etc dar şi valorificarea unor cercetări mai
vechi, a unor piese inedite sau mai puţin cunoscute aparţinând neo-eneoliticului din
zona amintită. Astfel, încă de la primul său număr al seriei noi, din 1981, aici, au
fost valorificate cercetările întreprinse de Nica în aşezarea neoliticului timpuriu de
la Grădinile, judeţul Olt19, care au avut ca rezultat descoperirea unei cantităţi mari
de ceramică (Pl. 4) şi unelte de piatră dar și a unui vas de lemn întreg20.
Marin Nica a avut, începând cu deceniul şapte, al secolului trecut, o serie de
cercetări care au dus la o mai bună cunoaştere a culturilor neoliticului. Astfel, încă
din primele numere ale seriei noi, Marin Nica abordează în articolul Noi
descoperiri arheologice de la Cârcea (jud. Dolj)21 problematica neoliticului din
aşezarea de la Cârcea Viaduct (Pl. 5), unde au fost descoperite peste 200 de
complexe arheologice (locuinţe, gropi menajere etc), cu o situaţie stratigrafică clară
(Pl. 3) care au indicat o evoluţie neîntreruptă, în cadrul aceleaiaşi comunităţi, de la
neoliticul timpuriu la cel dezvoltat. Unele observaţii, mai ales asupra ceramicii
descoperite în aşezarea amintită îl vor determina pe Marin Nica să considere că în
16
17
Ibidem, p. 45.
18
19
Idem, Grădinile, o nouă aşezare a neoliticului timpuriu în sud-estul Olteniei, în „Arhivele
Olteniei”, 1, 1981, pp. 27–39.
20
Marin Nica, Obiecte de lemn descoperite în aşezarea neoliticului timpuriu de la Grădinile,
judeţul Olt, în „Arhivele Olteniei”, 2, 1983.
21
Marin Nica, Noi descoperiri arheologice în aşezarea neolitică de la Cârcea (jud. Dolj),
în „Arhivele Olteniei”, 3, 1984, p. 37.
neoliticul dezvoltat, în cultura Dudeşti, se poate vorbi de un aspect deosebit al

acesteia, specific Văii Jiului, numit Vinča-Dudeşti22.
Doi ani mai târziu, în anul 1986, Marin Nica și Ion Ciucă, prezintă, în
articolul Descoperiri arheologice pe teritoriul comunei Piatra-Olt, unele aspect
privind evoluţia comunităţilor Vădastra şi Boian din zona amintită23. Materialele
preistorice, cu deosebire cele ceramice, din colecţia şcolii din Piatra-Olt au atras
atenţia cercetătorului Marin Nica, care face, cu această ocazie, o descriere amănunţită a
acestora. Descoperirea, pentru prima dată, a unei aşezări de tip Boian în Oltenia a
deschis discuţia despre relaţiile cu civilizaţia Vădastra, aria de răspândire cât şi
contribuţia acesteia la procesul de trecere spre eneolitic. Cu această ocazie, Nica
propune cercetări sistematice în cele două aşezări învecinate, menţionate, cercetări
care ar fi putut să aducă date convingătoare cu privire la raporturile dintre cele
două civilizaţii, Boian şi Vădastra. Foarte important este că în anul 1985 a fost
efectuat un mic sondaj de salvare în aşezarea de tip Boian de la Vadul Codrii. Cu
această ocazie fiind descoperite locuinţe de suprafaţă dispuse în şir, foarte
apropiate una de alta, asemănător aşezărilor de tip tell. Nu lipsite de importanţă
sunt şi descoperirile medievale din aceiaşi zonă24.
Astfel, rezultatele săpăturilor de la Piatra-Olt au pus într-o lumină nouă
rezolvarea problemelor neoliticului în această zonă şi trecerea la eneolitic. De
asemenea faptul că în diverse etape de evoluţie, terasele Oltului au constituit un
obiect de dispută între comunităţile Vădastra şi Boian de la Slatina şi Piatra-Olt,
fapt care l-a determinat pe Marin Nica să concluzioneze că cel puţin în fazele finale
se poate vorbi de un complex cultural Boian-Vădastra, complex care ar pregăti
practic trecerea la eneolitic25.
Despre cultura Dudeşti, putem să amintim rezultatele săpăturilor de salvare
din centrul Civic al oraşului Drăgăneşti-Olt, care, începând cu anul 1977, când a
început construirea blocurilor din zona amintită, au relevat o aşezare neolitică de
tip Dudeşti de aproximativ 300×200 mp26. Cu această ocazie s-au descoperit foarte
multe materiale, mai ales ceramice cu ajutorul cărora aşezarea a putut fi încadrată
cultural și cronologic. Important este că s-a putut observa cum s-au format primele
elemente ale culturii Vădastra în cadrul culturii Dudeşti. De altfel este foarte dificil
de precizat, uneori, dacă avem de-a face cu faza finală a culturii Dudeşti sau cu
prima fază a culturii Vădastra. S-a remarcat similitudinea cu evoluţia culturilor
Dudeşti şi Vădastra de la Fărcaşele-Hotărani, jud. Olt27. De asemenea, aici s-a
22
Ibidem, p. 45
23
Marin Nica, Ion Ciucă, Descoperiri arheologice pe teritoriul comunei Piatra Olt, în
24
Ibidem, p. 76.
25
Marin Nica, Ion Ciucă, Aşezările neolitice de la Piatra-sat (jud. Olt), în „Arhivele Olteniei”,
6, 1989, pp.17–41.
26
Marin Nica, Traian Zorzoliu, Câteva date despre aşezarea neolitică de tip Dudeşti de la
Drăgăneşti-Olt, în „Arhivele Olteniei”, 7, 1992, pp. 5–18.
27
Ibidem, p. 5–18.
descoperit şi plastică antropomorfă, specifică culturii Dudeşti, pe lângă o cantitate

mare de ceramică. Dintre acestea a fost remarcată o figurină masculină păstrată în
întregime şi care poate fi atribuită culturii amintite28.
În același context trebuie să amintim de rezultateale săpăturilor efectuate de
către Marin Nica la Gârleşti-Gherceşti (com. Mischii, jud. Dolj), care au fost
valorificate în numărul din 1993 al revistei29 sau materialul cu privire la cercetările
de la Locusteni30
Marin Nica a fost preocupat și de studierea uneltelor de piatră și os folosite în
epoca neolitică. În colaborare cu cercetătoarea Elisabeth Dinan, a fost analizat un
lot de 217 piese litice de la Cârcea și Vlădila31, iar 1997, împreună cu Corneliu
Beldiman publică un articol cu privire la uneltele agricole neolitice timpurii din
Oltenia32. În anul următor, tot în colaborare cu Corneliu Beldiman, se ocupă de
piese de os din aşezarea neoliticului timpuriu de la Cârcea, punctul Hanuri33.
Se poate afirma că cercetările întreprinse de Marin Nica şi valorificate ştiinţific
în paginile revistei „Arhivele Olteniei” au adus noi clarificări în cunoaşterea
neoliticului din Oltenia.
Ar trebui să amintim în continuare câteva contribuţii care reprezintă
valorificarea unor cercetări mai vechi cât a unor piese inedite sau mai puţin
cunoscute aparţinând neo-eneoliticului din zona amintită. Astfel, cercetătorul
Eugen Comşa realizează în anul 1985 o analiză asupra tipurilor de locuinţe din
epoca neolitică de pe teritoriul Olteniei34. A strâns din literatura de specialitate un
număr de 27 de locuinţe, dintre care amintim un bordei la Cleanov, unul la
Fărcaşele de Sus, o locuinţă rectangulară, de suprafaţă la Verbicioara, în punctul
Valea lui Zaman, şi o alta la Cârcea Viaduct35. De la Vădastra, Măgura Fetelor este
prezentată descoperirea un bordei şi a unei locuinţe de suprafaţă foarte bine
păstrată iar de la Cruşovu resturile unei locuinţe de suprafaţă36. În scurta sa sinteză
asupra locuinţelor neolitice din Oltenia, Comşa concluzionează că locuinţele erau
de forme diverse, membri aceloraşi comunităţi construind şi folosind locuinţe de
diverse tipuri. S-au făcut de asemenea observaţii asupra modului în care acestea
erau construite, formei lor, amenajărilor interioare etc37.
28
Ibidem, fig. 8/1
29
Marin Nica, Câteva date despre necropola eneolitică de la Gârleşti-Gherceşti (Com.
Mischii, Jud. Dolj), în „Arhivele Olteniei”, 8, 1993, p. 16.
30
Marin Nica, Câteva date despre aşezarea neoliticului timpuriu de la Locusteni, judeţul Dolj,
în „Arhivele Olteniei”, 14, 1999, pp. 3–18
31
Marin Nica, Elisabeth Dinan, Tehnologia litică în aşezările neoliticului timpuriu din
Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 10, 1995.
32
Marin Nica, Corneliu Beldiman, Asupra începuturilor agriculturii pe teritoriul României:
seceri din corn de cerb descoperite în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 12, 1997, pp. 5–12.
33
Idem, Cea mai veche reprezentare figurativă în materii dure animale de pe teritoriul României: o
protomă zoomorfă descoperită la Cârcea, jud. Dolj, în „Arhivele Olteniei”, 13, 1995, pp. 3–5.
34
Eugen Comşa, Tipurile de locuinţe din epoca neolitică de pe teritoriul Olteniei, în „Arhivele
Olteniei”, 1985, 4, p. 24.
35
36
37
Problematica aşezărilor şi locuinţelor neolitice timpurii descoperite pe

teritoriul Olteniei a fost abordată de Marin Nica în colaborare cu Livian Rădoescu.
Au fost analizate modul în care s-au format primele sate neolitice în zona
menţionată, tipologia locuinţelor şi evoluţia acestora de-a lungul perioadei
amintite38. În numărul următor, autorii menționați au analizat grupul cultural
Cârcea-Grădinile, din perspectiva legăturilor sale culturale şi cronologice39.
Iohana Nichita şi Simona Lazăr abordează într-un articol cu privire la
habitatul din epoca neolitică la Dunărea de Jos, unele aspecte privind economia
rurală, construirea unor sisteme de fortificaţii, unele practici religioase cât şi
existenţa unor centre de putere40. O selecție interesantă de piese de cult neolitice a
fost publicată în anul următor de Iohana Nichita, într-un articol intitulat Despre
altarele miniaturale de cult neo-eneolitice41. Autoarea încearcă să reconstituie, cu
ajutorul figurinelor şi a altarelor miniaturale, câteva elemente din sacrul perioadei
neo-eneolitice.
În cele mai recente contribuţii cu privire la epoca neolitică (anii 2020, 2021),
Sabin Popovici și Simona Lazăr realizează o analiză a principalelor forme şi
elemente de decor specifice ceramicii culturii Dudeşti din Oltenia, precum și a
fazelor de evolutie a acesteia42 (Pl. 6) iar cel de-al doilea se ocupă de plastica
culturilor Dudeşti şi Vădastra. În ceea ce priveşte cel de-al doilea articol, autorii
propun o analiză a 18 figurine antropomorfe reprezentative pentru culturile Dudeşti şi
Vădastra (Pl. 7), figurine descoperite în zona Olteniei de către arheologul Marin Nica.
Astfel, analiza noastră a relevat, pe baze stilistico-tipologice, încadrarea acestor
figurine în fazele de evoluție ale celor două culturi, dar și analogiile care se pot
stabili43.
În acest material am încercat să prezentăm pe scurt principalele contribuții cu
privire la cunoașterea neoliticului din Oltenia publicate de-a lungul timpului în
revista „Arhivele Olteniei”. Desigur, trebuie să reținem în acest context faptul că
cele mai substanțiale contribuții au fost aduse de Marin Nica, arheologul care, pe
parcursul a aproximativ două decenii, a valorificat în paginile revistei rezultatele
săpăturilor sale.
38
Marin Nica, Livian Rădoescu, Aşezări şi locuinţe neolitice descoperite pe teritoriul
Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, 16, 2002, pp. 7–26.
39
Idem, Grupul cultural Cărcea-Grădinile: legăturile culturale şi cronologice, în „Arhivele
Olteniei”, 17, 2003, pp. 7–24.
40
Iohana Nichita, Simona Lazăr, Observaţii cu privire la habitatul epocii neolitice în zona
Dunării de Jos, în „Arhivele Olteniei”,, 23, 2009, pp. 7–15 .
41
Iohana Nichita, Despre altarele miniaturale de cult neo-eneolitice, în „Arhivele Olteniei”,
24, 2010, pp. 15–29.
42
Sabin Popovici, Simona Lazăr, Consideraţii cu privire la ceramica culturii Dudeşti din
Oltenie, în „Arhivele Olteniei”, 34, 2020, pp. 7–22.
43
Idem, Contribuții cu privire la plastica antropomorfă de tip Dudești și Vădastra din Oltenia,
în „Arhivele Olteniei”, 35, 2021, pp. 7–24.
Lista ilustraţiilor:
Pl. 1. Cultura Vădastra. Sondajul stratigrafic din 1934: 1–6. Forme și decor Vădastra I
(după Berciu 1939, fig. 34/7; 35/1, 36/1–3, fără scară).
Pl. 2. Cultura Sălcuţa. Ceramică decorată cu incizii, excizii şi caneluri (după Berciu 1939,
fig. 52, fără scară).
Pl. 3. Cârcea Viaduct: planul și profilul complexelor suprapuse Cârcea III și Dudești-Vinča
(după Nica 1984, fig. 1).
Pl. 4. Grădinile La Islaz. Ceramică pictată aparţinând grupului cultural Cârcea-Grădinile
Pl. 5 Cârcea Viaduct. 1–6, 8, 9–12. Ceramică pictată aparţinând grupului cultural Cârcea-
Grădinile, 7. dăltiţă (după Nica 1984, fig. 4).
Pl. 6. Forme ceramice Dudești. Capace de vas: 1–5. Cârcea Viaduct (după Popovici, Lazăr,
2020, pl. 9).
Pl. 7. Hotărani La Turn: 1. Figurină antropomorfă masculină în poziţie verticală, Cultura
Vădastra, faza timpurie; 2–3. figurine antropomorfe feminine, în poziţie verticală,
cultura Vădastra, (după Popovici, Lazăr, 2021, pl. 3).
Bibliografie
Berciu, Dumitru, Cercetări şi descoperiri nouă în Mehedinţi, în „Arhivele Olteniei”, XII,

1933, pp. 74–82
Berciu, Dumitru, Depozitul de cupru de la Ostrovul Corbului, în „Arhivele Olteniei”, 16,
1937, pp. 305–314.
Berciu ,Dumitru, Arheologia preistorică a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, XVIII, 1939,
pp. 3–241
Berciu, Dumitru, Cercetări şi descoperiri nouă în Mehedinţi, în „Arhivele Olteniei”, XII,
1933, pp. 74–82.
Berciu, Dumitru, Bibliografia Olteniei Preistorice, în „Arhivele Olteniei”, 16, 1937,
pp. 314–322.
Comșa, Eugen, Tipurile de locuinţe din epoca neolitică de pe teritoriul Olteniei, în
„Arhivele Olteniei”, 1985, 4, p. 24.
Florescu, Grigore, Castrul roman de la Răcari. Săpăturile arheologice din 1928 şi 1930, în
Laugier, Ch., O comoară neolitică dela Bratovoieşti, judeţul Dolj, în „Arhivele Olteniei”,
V, 1926, pp. 427–429.
Lazăr, Simona, Contribuţia lui C.S. Nicolăescu-Plopşor la cecetarea preistorică din
Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 29, 2015, p. 16.
Nica, Marin, Noi descoperiri arheologice în aşezarea neolitică de la Cârcea (jud. Dolj), în
„Arhivele Olteniei”, 3, 1984, p. 37.
Nica, Marin, Beldiman, Corneliu, Asupra începuturilor agriculturii pe teritoriul României: seceri
din corn de cerb descoperite în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 12, 1997, pp. 5–12.
Nica, Marin, Beldiman, Corneliu, Cea mai veche reprezentare figurativă în materii dure
animale de pe teritoriul României: o protomă zoomorfă descoperită la Cârcea, jud.
Dolj, în „Arhivele Olteniei”, 13, 1995, pp. 3–5
Nica, Marin, Câteva date despre aşezarea neoliticului timpuriu de la Locusteni, judeţul
Dolj, în „Arhivele Olteniei”, 14, 1999, pp. 3–18
Nica, Marin, Câteva date despre necropola eneolitică de la Gârleşti-Gherceşti

(Com. Mischii, Jud. Dolj), în „Arhivele Olteniei”, 8, 1993, p. 16.
Nica, Marin, Grădinile, o nouă aşezare a neoliticului timpuriu în sud-estul Olteniei, în
Nica, Marin, Ciucă, Ion, Descoperiri arheologice pe teritoriul comunei Piatra Olt, în
Nica, Marin, Ciucă, Ion, Aşezările neolitice de la Piatra-sat (jud. Olt), în „Arhivele
Olteniei”, 6, 1989, pp. 17–41.
Nica, Marin, Obiecte de lemn descoperite în aşezarea neoliticului timpuriu de la Grădinile,
judeţul Olt, în „Arhivele Olteniei”, 2, 1983.
Nica, Marin, Rădoescu, Livian, Aşezări şi locuinţe neolitice descoperite pe teritoriul
Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, 16, 2002, pp. 7–26.
Nica Marin, Rădoescu Livian, Grupul cultural Cărcea-Grădinile: legăturile culturale şi
cronologice, în „Arhivele Olteniei”, 17, 2003, pp. 7–24.
Nica, Marin, Dinan Elisabeth, Tehnologia litică în aşezările neoliticului timpuriu din
Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 10, 1995.
Nica, Marin, Zorzoliu Traian, Câteva date despre aşezarea neolitică de tip Dudeşti de la
Drăgăneşti-Olt, în „Arhivele Olteniei”, 7, 1992, pp. 5–18.
Nichita, Iohana, Despre altarele miniaturale de cult neo-eneolitice, în „Arhivele Olteniei”,
24, 2010, pp.15–29.
Nichita, Iohana, Lazăr, Simona, Observaţii cu privire la habitatul epocii neolitice în zona
Dunării de Jos, în „Arhivele Olteniei” 23, 2009, pp. 7–15 .
Nicolăescu-Plopşor, C.S., Rămăşiţi din vremuri trecute, în „Arhivele Olteniei”, I, 1922, pp. 79–81
Nicolăescu-Plopşor, C.S., Din olăria preistorică a Olteniei, în „Arhivele Olteniei”, III,
1924, p. 247.
Nicolăescu-Plopşor, C.S., Aurignacianul inferior în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, VIII,
1929, pp. 351–353
Nicolăescu-Plopşor, C.S., Les cultures mesolithiques en Oltenie, în „Arhivele Olteniei”, X,
1931, pp. 400–410.
Nicolăescu-Plopşor, C.S., Până unde merg vremurile preistorice în Oltenia, în „Arhivele
Olteniei”, IV, 1925, pp. 164–168
Nicolăescu-Plopşor, C.S., Arta rupestră în Bulgaria, în „Arhivele Olteniei”, XI, 1930, pp. 73–74.
Nicolăescu-Plopşor, C.S., O aşezare romană necunoscută (Caraula-Dolj), în „Arhivele
Olteniei”, IV, 1925, p. 163.
Nicolăescu-Plopşor, C.S., O secure neolitică în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, II, 1923, p. 378.
Popovici, Sabin, Lazăr, Simona, Consideraţii cu privire la ceramica culturii Dudeşti din
Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 34, 2020, pp. 7–22.
Popovici, Sabin, Lazăr, Simona, Contribuții cu privire la plastica antropomorfă de tip
Dudești și Vădastra din Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, 35, 2021, pp. 7–24.
Roska, Marton, Despre importanţa cercetărilor preistorice în Banat, în „Arhivele
Olteniei”, 2, 1923, pp. 466–500.
Simu, Traian, O schiţă despre civilizaţia romană în Banat, în „Arhivele Olteniei”, 6, 1927,
pp. 194–198.
Tudor, Dumitru, Morminte Romane din Romanaţi, în „Arhivele Olteniei”, 16, 1937, pp. 77–91.
Tudor, Dumitru, Antichităţi creştine de la Romula, 12, 1933, pp. 211–221.
Tudor, Dumitru, Noui monumente mithriace dela Romula, 12, 1933, pp. 221–228.
Tudor, Dumitru, Paza Romulei şi a împrejurimilor ei, în „Arhivele Olteniei”, 12, 1933, pp. 228–237.
Pl. 1. Cultura Vădastra. Sondajul stratigrafic din 1934: 1–6. Forme şi decor Vădastra I
(după Berciu 1939, fig. 34/7; 35/1; 36/1–3, fără scară).
Pl. 2. Cultura Sălcuţa. Ceramică decorată cu incizii, excizii şi caneluri

(după Berciu 1939, fig. 52, fără scară).
Pl. 3. Cârcea Viaduct: planul şi profilul complexelor suprapuse Cârcea III şi Dudeşti–Vinča
Pl. 4. Grădinile La Izlaz. Ceramică pictată aparţinând grupului cultural Cârcea–Grădinile

Pl. 5. Cârcea Viaduct. 1–6, 8, 9–12. Ceramică pictată aparținând grupului cultural
Cârcea–Grădinile; 7. Dăltiță (după Nica 1984, fig. 4).
Pl. 6. Forme ceramice Dudești. Capace de vas: 1–5. Cârcea Viaduct (după Popovici 2020, pl. 9).
Pl. 7. Hotărani La Turn: Figurină antropomorfă masculină în poziţie verticală,

Cultura Vădastra, faza timpurie; 2–3, figurile antropomorfe feminine,
în poziţie verticală – Cultura Vădastra – fazele timpurie şi târzie (după Popovici 2021, pl. 3).
KAPITÄN II AMPHORAE DISCOVERED
AT REȘCA–ROMULA
MIRCEA NEGRU*
Abstract: This article presents a batch of Kapitän II amphorae discovered at

Reșca-Romula, the main Roman settlement of Dacia Inferior (Malvensis).
These amphora fragments were found in the archaeological campaigns from
2013 up to 2018, in the central area of the former Roman town.
The presented items are dated between the second quarter of the 2 nd century
AD and the middle of the 3rd century AD. They complete the knowledge of
this kind amphora and confirm some variants of this type of amphorae.
Key words: amphora, Kapitän II, Romula, Roman Period.
Brief introduction
In the last decades there have been published some articles and studies
regarding the Kapitän II type amphorae discovered in Roman Dacia1, but most of
this category of ceramic pots is still unpublished.
Kapitän II amphorae have a high ovoid body, vertical lip, cylindrical neck
and tubular base. The handles are usually higher than the level of the mouth of the
vessel. In general, these amphorae are made from rough semi-coarse fabric, with a
lot of sand and mica. The firing is oxidised, the predominant color is brick-red. On
the outside, they have the slip in the same color.
Over time, these amphorae have been framed in other classifications such as
Benghazi Mid Roman Amphora 7, Hollow Foot Amphora, Kuzmanov 7 type,
Niederbieber 77 type, Ostia VI type, Peacock & Williams 47 Class, Zeest 79 type,
Popilian 4 type, Dyczek 18 type, Brukner 15 type, Ardeț 9g type, Suceveanu LIX
type, Jevremovic IV type.
*Assoc. Prof., PhD, Department of Law and Administrative Sciences, Spiru Haret University
Bucharest, Romania, email: mnegru.ist@spiruharet.ro; Assoc. Lecturer, Department of Social Sciences,
University of Craiova, Craiova, Romania.
1
Gh. Popilian, Contribution à la typologie des amphores romaines dècouvertes en Oltènie
e e
(II –III siècles de n.è.), Dacia, NS, 18, 1974, pp. 137–146; idem, Ceramica romană din Oltenia,
Craiova, 1976; A. Ardeţ, Amfora romană în Banat, Tibiscum 8, 1993, pp. 95–140; idem, Amforele
din Dacia romană, Timișoara, 2006, pp. 128–130, Pl. XXVI: 208–210, XVII: 211–214, XXVIII:
215–221.

298 Mircea Negru
As regards the content of those amphorae, it is alleged that they were used for
the transport of wine2.
Origin. Most specialists consider that the origin of these amphorae would be
somewhere in the area of the Aegean coasts, the island of Samos and the region
around Ephessos, the Aegean Sea area and the coasts of the eastern Mediterranean,
the Lower Danube3, Pontes for the imports into Pannonia4, Aegean Sea, and also
possibly at Romula5.
Production, spreading area, and general chronology

The production of this type of amphorae would have begun in the second half
of the second century AD, at Ostia, in the period 190–260 AD in the castrum from
Niederbieber, in Germany, the first half of the third century in Iraq, the second half
of the third century at Athens, until the beginning of the fifth century at Histria6.
The Kapitän II type amphorae experienced a wide spread in the Roman Empire,
in Britannia and Gallia, on the Adriatic coasts. In the Italian Peninsula, in Sicily, in Ostia,
in the Greek islands of the Aegean Sea, in western Asia Minor and the Black Sea basin7.
Kapitän II type amphorae are common in the Roman Danubian provinces. In
the north of the Lower Danube, in general, this type of amphorae was dated from
the middle of the 2nd century to the beginning of the 4th century AD8. In Dacia
Inferior (Malvensis), such amphorae discovered at Romula were dated to the 3rd
century AD9.
In Moesia Inferior, they were generally dated to the 1st–5th centuries AD10,
and Moesia Superior, at Diana-Karatas, this type of amphorae was dated to the 3rd
century AD 11, while in Pannonia Inferior, at Mursa and Sirmium, they belong to
some archaeological contexts of the 3rd–4th centuries AD12.
New Käpitan amphora fragments discovered at Reșca-Romula

In this article we have endeavored the presentation of a batch of Kapitän II
type amphorae discovered at Reșca-Romula, during the archaeological researches
2
P. Dyczek, Roman amphorae of the 1st–3rd centuries AD found on the Lower Danube.
Typology, Warzsawa, 2001, p. 143.
3
Ibidem, p. 141.
4
O. Brukner, Rimska keramika u Jugosloven delu provincje Dolnje Pannonije, Beograd 1981, p. 185.
5
A. Ardeț, Amforele în Dacia romană, pp. 128–130.
6
P. Dyczek, op. cit., p. 143 (with the entire bibliography).
7
8
A. Ardeț, op. cit., p. 129, type 9g.
9
Gh. Popilian, Ceramica romană din Oltenia, pp. 44–45, Pl. XV: 201; Negru, Streinu, III.2.1.
Ceramica romană/Roman pottery, in Raport privind cercetările arheologice sistematice din anul
2015, Seria Rapoarte Arheologice, I, Târgoviște, 2016, p. 37, Pl. 29: 2731, 2291.
10
P. Dyczek, op. cit., pp. 141–143.
11
N. Jevremovic, La ceramique des remparts sud et ouest decouverte sur le site Diana-
Karatas, in. Kondic Vl. (Editor), Cahiers des Portes de Fer, IV, Beograd, 1987, p. 56, type IV: 5.
12
O. Brukner, op. cit., pp. 185–186, type 15, Pl. 163: 67, 69–71.
Kapitän II amphorae discovered at Reșca–Romula 299
of 2013–2018, in order to contribute to a better knowledge of this type of

amphorae, frequently found in Romula, respectively in the Roman province of
Dacia Inferior (Malvensis).
For a long time, Kapitän II type amphorae were thought to belong to only one
type, without variants13. Depending on certain details regarding the constituent
parts of the vessel, the Kapitän II type amphorae fragments discovered at Romula
in the period 2013–2018, which will be presented below, they can be divided into
several variants and subvariants14.
Catalogue of discoveries
1. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains sand, mica
and rare gravels. Red slip. Oxidizing combustion. Munsell 5.0YR 6/18. MD = 7 cm,
p.H. = 19 cm. Romula, 2018, CF, S 1, sq. 8, secondary position. The 2nd century –
the first half of the 3rd century AD. SI 9440.
2. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains frequently
little fragments of hematite. Brick slip. Oxidizing combustion. Munsell 5.0Y 6/2.
MD = 6 cm, p.H. = 7.4 cm. Romula, 2013, CF, S 2, sq. 6, -1,50/-1,90 m, CFC 2/4.
The middle of the 3rd century AD. SI 432.
3. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains frequent
gravels. Oxidizing combustion. Munsell 5.0YR 5/6. MD = 6 cm, p.H. = 6.6 cm.
Romula, 2018, CF, S 4, sq. 12–14, secondary position. The 2nd century – the first
half of the 3rd century AD. SI 8789.
4. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains sand and
rare gravels. Oxidizing combustion. Munsell 2.5Y 5/4. MD = 8 cm, p.H. = 8.5 cm.
Romula, 2013, CF, S 2, sq. 7, -1,70/-2,00 m. The 2nd century – the first half of the
3rd century AD. SI 891.
5. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains sand.
Oxidizing combustion. Munsell 2.5YR 5/2. MD = 7.5 cm, p.H. = 9 cm. Romula,
2013, CF, S 2, sq. 4, -0.60/-0.80 m. The middle of the 3rd century AD. SI 168.
6. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains rare hematite
fragments. Brick slip. Oxidizing combustion. Munsell MD = 7 cm, p.H. = 25 cm.
Romula, 2017, CF, S 14, sq. C2, -0.39 m. The middle of the 3rd century AD. SI 5249.
7. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains fine sand.
Oxidizing combustion. Munsell 5.0YR 4/6. MD = 8 cm, p.H. = 132 cm. Romula,
2013, CF, S 2, sq. 4, -0.65/-0.85 m. The late half of the 2nd century, until the last
but one decade of the 2nd century AD. SI 403.
13
I. B. Zeest, Keramiceskaia Tara Bospora, Materialî i issledovania po arheologii SSSR, 83,
Moskva, 1960, p. 114; G. Kapitän, Le anfore del relitto romano di Capo Ognina (Siracusa), Collection de
l’ecole francaise de Rome 10, 1972, pp. 243–252; O. Brukner, op. cit., p. 185; D.P.S. Peacock,
D.F. Williams, Amphorae in Roman economy, London, 1986, pp. 193–194; P. Dyczek, op. cit., pp. 140–144;
F. Vilvorder, R.P. Symonds, S. Rekk, Les amphores orientales en Gaule septentrionale et au sud-est
de la Grand Bretagne, RCRF Acta 36, 2000, p. 481.
14
M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, Kapitan II amphorae in Roman Dacia, RCRF Acta, 38,
2003, pp. 209–214.
300 Mircea Negru
8. Upper part fragment. Coarse paste of brick colour that contains fine sand.
Oxidizing combustion. Munsell 5.0YR 5/6. MD = 7 cm, p.H. = 7.8 cm. Romula,
2013, S 4, sq. 13, -0.60/-0.70 m. The last decade of the 2nd century – the first third
of the 3rd century AD. SI 1164.
9. Inferior part fragment. Coarse paste of brick colour that contains sand and
rare gravels. Oxidizing combustion. Munsell 2.5 R 5/2. BD = 9 cm, p.H. = 7.5 cm.
Romula, 2018, CF, S 1, sq. 11, -3.15 m. The second quarter of the second century
AD. SI 9212.
10. Inferior part fragment. Coarse paste of brick colour that contains fine
sand and mica. Oxidizing combustion. Munsell 7.5YR 4/4. BD = 8 cm, p.H. = 5,2 cm.
Romula, 2018, CF, S 1, sq. 11, -2,50 m. The 2nd century – the first half of the 3rd
century AD. SI 8855.
sand. Oxidizing combustion. Munsell 7.5YR 4/6. BD = 7.5 cm, p.H. = 8.5 cm.
Romula, 2018, CF, S 1, sq. 8, secondary position. The 2nd century – the first half of
the 3rd century AD. SI 9441.
sand. Oxidizing combustion. Munsell 7.5YR 3/4. BD = 9 cm, p.H. = 13,8 cm.
Romula, 2018, CF, S 1, sq. 11, secondary position. The 2nd century - the first half
of the 3rd century AD. SI 8705.
The typological analysis of the discovered amphorae
Negru, Bădescu, Avram type A.1. (Plate 1: 1–4)

Type description. This type comprises of amphorae with a slightly bitronconic
body, vertical rim and a groove on the inside. The base is tubular. The handles are
attached to the shoulder from under the rim, below the level of the vessel mouth.
Discoveries. Fragments from the superior side of the vessels were
discovered. The rim is short, vertical and slightly thickened.
Chronology. The presented fragments are dated in the 2nd century and the first
half of 3rd century AD (Cat. Nos. 1, 3–4), respectively, in the middle of the 3rd century
AD (Cat. No. 2).
Analogies. An almost complete item was discovered at Romula15, and a fragment
was found at Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa in Roman Dacia16.
Other items were discovered in Moesia Inferior at Histria, where they were
dated from the middle of the 2nd century to the beginning of the 5th century AD17.
15
Gh. Popilian, op.cit., pp. 44–45, Pl. XV: 201.
16
A. Ardeț, op. cit., p. 129, Pl. XXIX: 222.
17
A. Bădescu, Amfore orientale de tip Kapitan II descoperite la Histria în sectorul Basilica
extra muros, Cercetări arheologice, SN, IX, 2013, pp. 192–193, Pl. 3: 2, 3.
Negru, Bădescu, Avram type A.2.2.1. (Plate 1: 5–6)

Type description. Ovoid body amphora with tall ovoid body and
pronounced shoulder. The rim is vertical with inside slanted edge. The long and
tronconic neck is slightly outcurved. Under the rim there is a ring, and below it
there is a groove. The handles are slightly elevated over the vessel mouth level.
Discoveries. Fragments from the superior side with the tall slightly outcurved
tronconic neck, the short vertical rim that prolongs the side is slightly thickened on
the exterior, with the interior side of the lip slightly outcurved (Cat. Nos. 5–6).
Chronology. All the presented amphora fragments were discovered in the
Central Fortification. They were dated in the middle of the 3rd century.
Analogies. Fragments of this variant were discovered in series of archaeological
sites from Roman Dacia (Crâmpoia, Jidava, Răcari, Romula, Dierna, Gresia, Tibiscum,
and Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa)18.
Amphorae from this variant were also discovered in Moesia Inferior19, in
Pannonia20, in Italy21, in Gallia22, in Greece23, and in the northern shore of the
Black Sea24.
Negru, Bădescu, Avram type A.2.2.2. (Plate 2: 7–8)

Type description. Amphora with tall ovoid body and evidenced rounded
shoulder. The rim is vertical. The neck is long and almost cylindrical, with slightly
curved walls towards the base. The handles are heightened over the vessel rim
level.
Discoveries. Fragments from the superior side of the vessels with long, and
almost cylindrical neck were discovered (Cat. Nos. 7–8)
18
Crâmpoia: M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, op. cit., p. 209, Fig. 1: 5; Jidava: Ibidem,
Fig. 1: 6, 9; Romula: Ibidem, Fig. 1: 7; Răcari: Ibidem, Fig. 1: 8; Dierna: D. Benea, Dacia sud-vestică în
secolele III–IV, Timişoara, 1996, pp. 91–93, Fig. 9A:1; Gresia: M. Negru, A. Bădescu, R. Avram,
op. cit., p. 209, Fig. 1: 11; Tibiscum: D. Benea, Les amphores de Tibiscum. Les relations commerciales
entre la Dacie et les territories de la Méditeranée Orientale, RCRF Acta 36, 2000, p. 435, Fig. 1:1;
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa: A. Ardeț, op. cit., p. 129, Pl. XXIX: 226.a.
19
Histria: A. Suceveanu, La céramique romaine des I er – III e siècle ap. J. – C. Histria X,
Bucarest 2000, pp. 173–174, Pl. 84:7.
20
Aquincum: M. H. Kelemen, Roman Amphorae in Pannonia III. Acta Arch. Acad. Scien.
Hungaricae 42, 1990, pp. 177–178, Fig. 7:6, 7; Mursa: O. Brukner, op.cit., p. 185, Pl. 163: 69.
21
Capo Ognini: G. Kapitän, Le anfore del relitto romano di Capo Ognina (Siracusa), Collection de
l’ecole francaise de Rome 10, 1972, pp. 243–252. p. 248, Fig. 4; Ostia: C. Panella, Appunti su un
gruppo di anfore della prima, media e tarda età Imperiale, Ostia III, Studi miscellanei 19, 1973, p. 596;
Panella 1970, C. Panella, Anfore, Ostia II, Studi miscellanei 16, 1970, Pl. XXXIX: 544.
22
Bauvay: F. Vilvorder, R. P. Symonds, S. Rekk, Les amphores orientales en Gaule
septentrionale et au sud-est de la Grand Bretagne, RCRF Acta 36, 2000, p. 481, Fig. 3:1.
23
Athens: H. Robinson, The Athenian Agora V, Princeton, 1959, p. 106, Pl. 28, M 237;
Corinth: K. Slane, East-West trade în fine wares and commodities: the view from Corinth, RCRF
Acta 36, 2000, p. 311, Fig. 14f; Knossos: J. Hayes, The Villa Dionysos Excavations, Knossos: The
potery, Annu. British School Athens 78, 1983, p. 155, Fig. 25:26.
24
Semenovska: I. B. Zeest, op. cit., p. 114, Pl. XXXIII, nr. 79b.
302 Mircea Negru
Chronology. The discovered fragments were dated in the second half of the
2nd century to the last but one decade of the 2nd century AD (Cat. no. 7), respectively, in
the last decade of the 2nd century and the first third of the 3rd century AD (Cat. no. 8).
Analogies. This variant of amphora was documented in some sites from Roman
Dacia (Romula, Jidava, Răcari, Gârla Mare, and Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa)25.
Similar amphorae were discovered in Moesia Inferior (Histria)26, in Pannonia
(Aquincum, Dunapentele, and Mursa)27, in Greece (Athens)28, and in the northern
side of the Black Sea (Pantikapaion)29.
Amphora bases
Negru, Bădescu, Avram type B.1.1. (Plate 2: 9)
Discoveries. Short cylindric base, decorated with grooves (cat. No. 9).
Chronology. The discovered fragment of base was dated in the second
quarter of the 2nd century AD.
Analogies. Fragments of this type were found in Roman Dacia at Romula30
and Dierna31.
This variant of amphorae was also discovered in Moesia Inferior at Histria32,
where they were dated at the end of the 2nd century, to the beginning of the
4th century AD.

Discoveries. Short cylindric foot, no grooves (Cat. No. 10).
Chronology. The discovered fragments belong to the inferior side of the
amphora, and they were discovered in archaeological contexts dated in the period
of time starting with the 2nd century, to the first half of the 3rd century AD.
Analogies. Bases of this variant were discovered at Romula, where they were
dated at the end of the 2nd century AD, and the first half of the 3rd century AD33.
Amphorae of this variant were also discovered in Moesia Inferior at Histria,
where they were dated from the end of the 2nd century, to the beginning of the
4th century AD34.
25
Romula: M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, op. cit., p. 212, Fig. 2: 13; Jidava: Ibidem,
p. 212, Fig. 2: 14; Răcari: Ibidem, p. 212, Fig. 2: 15–16; Gârla Mare: I. Stîngă, Locuirea romană
rurală de la Gârla Mare, jud. Mehedinţi, Drobeta VIII, 1998. p. 35, Fig. 8:7; Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa: A. Ardeț, op. cit., p. 129, Pl. XXIX: 224.
26
Histria: A. Suceveanu, op. cit., pp. 173–174, Pl. 84: 5; A. Bădescu, op. cit., p. 192, Pl. 3: 1.
27
Aquincum: M. H. Kelemen, op. cit., p. 177, Fig. 7: 4; Dunapentele: Ibidem, op. cit., p. 177,
Fig. 7: 1; Mursa: O. Brukner, op. cit., p. 185, Pl. 163: 71.
28
Athens: H. Robinson, The Athenian Agora V, Princeton, 1959, p. 69, Pl. 15: K 113.
29
Pantikapaion: I. B. Zeest, op. cit., p. 78, Pl. XXXIII: Fig. 79a.
30
M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, op. cit., p. 212, Fig. 2: 18.
31
D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III–IV, pp. 91–93, Fig. 9A:3.
32
A. Bădescu, op. cit., p. 194, Pl. 3: 8, 9.
33
M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, op. cit., Fig. 2: 20–21.
34
A. Bădescu, op. cit., pp. 193–194, Pl. 3: 4, 5, 7.

Discoveries. Cylindric base (Cat. No. 11).
Chronology. The only one fragment was discovered, in secondary position,
in a context dated in the 2nd–3rd centuries AD.
Analogies. Similar amphora base fragments were discovered in some
archaeological sites from Roman Dacia (Jidava, Colonești-Mărunței, and Ampelum)35.
An amphora fragment of this variant was also discovered in Moesia Inferior
at Histria, where they were dated from the end of the 2nd century to the beginning
of the 4th century AD36.
An amphora with a similar base was as well discovered in Italy, at Ostia37.
Negru, Bădescu, Avram, type B.2.2. (Plate 2: 12)

Description. Slightly tronconic base (Cat. No. 12).
Chronology. The fragment of the base was dated from the 2nd century, to the
first half of the 3rd century AD.
Analogies. Similar amphora base fragments were discovered in some
archaeological sites from Roman Dacia (Romula, Jidava, and Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa)38.
Similar items were found in Pannonia (Aquincum)39, in Britannia (Colchester)40
and in Italy (Capo Ognina)41.
Conclusions
The batch of amphorae discovered at Romula confirms the typology
proposed in 2003, and completes the previous information. This batch includes
fragments of amphorae, discovered in the central area of the archaeological site.
From the technical point of view, there can be observed that the mouth
breadth is small, varying between 6 and 8 cm. The diameter of the discovered bases
is slightly larger than their mouth diameter.
The small diameter of these amphora mouths indicates their use for the
transportation of liquids, wine probably being the most frequent content. The small
dimensions of these amphora moths, corroborated with the evidenced ring
underneath the rim, seem to indicate the fact that the amphoras had a lid, made of cork.
35
Jidava: M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, op. cit., p. 212, Fig. 2: 22; Colonești-Mărunței:
Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană. Biblioteca de Arheologie 20, Bucharest, 1984,
p. 39, Pl. XXV: 11; Ampelum: I.T. Lipovan, Chiupuri şi ulcioare romane de la Ampelum, Apulum
XXXI, 1994, p. 229, Pl. II: 4.
36
A. Bădescu, op. cit., p. 193, Pl. 3: 6.
37
C. Panella, Anfore…, Pl. XXXIX: 545.
38
Romula: M. Negru, A. Bădescu, R. Avram, op. cit., p. 212, Fig. 2: 28–31; Jidava: Ibidem,
Fig. 2: 25–27; Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa: A. Ardeț, op. cit., p. 129, Pl. XXIX:
226.b.
39
Aquincum: M. H. Kelemen, op. cit., p. 181, Fig. 8: 20.
40
Colchester: F. Vilvorder, R. P. Symonds, S. Rekk, op. cit., p. 481, Fig. 3: 2.
41
Capo Ognina: G. Käpitan, op. cit., p. 248, Fig. 4.
304 Mircea Negru
From the chronological point of view, there can be noticed their presence
from the second quarter of the 2nd century, to the middle of the 3rd century AD.
On addressing their origin, there can be made the assumption of an oriental
origin, for the most of them, without excluding that one of them to be local
products. This last hypothesis is to be subjected to a checking by means of physical
and chemical investigations that are going to be done in the near future.
Abbreviations
S = section (trench)
SI = site inventory
sq. = square
BD = base diameter
p.H. = preserved hight
RCRF Acta = Rei Cretariae Romanae Fautorum Acta
CF = Central Fortification
Plates explanation
Plate 1. Kapitän II amphorae discovered at Reșca-Romula

Plate 2. Kapitän II amphorae discovered at Reșca-Romula
Bibliography
Ardeţ, A., Amfora romană în Banat, Tibiscum 8, 1993, pp. 95–140.

Ardeţ, A., Amforele din Dacia romană, Timișoara, 2006.
Bădescu, A., Amfore orientale de tip Kapitan II descoperite la Histria în sectorul Basilica
extra muros, Cercetări arheologice, SN, IX, 2013, pp. 189–198.
Benea, D., Dacia sud-vestică în secolele III–IV, Timişoara, 1996.
Benea, D., Les amphores de Tibiscum. Les relations commerciales entre la Dacie et les
territories de la Méditeranée Orientale, RCRF Acta 36, 2000, pp. 435–438.
Brukner, O., Rimska keramika u Jugosloven delu provincje Dolnje Pannonije, Beograd
1981.
Dyczek, P., Roman amphorae of the 1st–3rd centuries AD found on the Lower Danube.
Typology, Warzsawa, 2001
Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană. Biblioteca de Arheologie 20,
Bucharest, 1984.
Hayes, J., The Villa Dionysos Excavations, Knossos: The pottery, Annu. British School
Athens 78, 1983.
Jevremovic, N., La ceramique des remparts sud et ouest decouverte sur le site Diana-
Karatas, in. Kondic Vl. (Editor), Cahiers des Portes de Fer, IV, Beograd, 1987.
Kapitän, G., Le anfore del relitto romano di Capo Ognina (Siracusa), Collection de l’ecole
francaise de Rome 10, 1972, pp. 243–252.
Kelemen, M. H., Roman Amphorae in Pannonia III. Acta Arch. Acad. Scien. Hungaricae
42, 1990, pp. 147–193.
Lipovan, I. T., Chiupuri şi ulcioare romane de la Ampelum, Apulum XXXI, 1994, pp. 227–
240, Pl. II: 4.
Negru, M, Streinu, A., III.2.1. Ceramica romană/Roman pottery, in Raport privind
cercetările arheologice sistematice din anul 2015, Seria Rapoarte Arheologice, I,
Târgoviște, 2016, pp. 37–58.
Negru, M., Bădescu, A., Avram, R., Kapitan II amphorae in Roman Dacia, RCRF Acta,
38, 2003, pp. 209–214.
Panella, C., Anfore, Ostia II, Studi miscellanei 16, 1970, pp. 102–156.
Panella, C., Appunti su un gruppo di anfore della prima, media e tarda età Imperiale, Ostia
III, Studi miscellanei 19, 1973.
Peacock, D. P. S., Williams, D. F., Amphorae în Roman economy, London, 1986
Popilian, Gh., Ceramica romană din Oltenia, Craiova, 1976.
Popilian, Gh., Contribution à la typologie des amphores romaines dècouvertes en Oltènie
(IIe–IIIe siècles de n.è.), Dacia, NS, 18, 1974, pp. 137–146.
Robinson, H., The Athenian Agora V, Princeton, 1959.
Slane, K., East-West trade în fine wares and commodities: the view from Corinth, RCRF
Acta 36, 2000, pp. 299–312.
Suceveanu, A., La céramique romaine des Ier–IIIe siècle ap. J. – C. Histria X, Bucarest,
2000.
Vilvorder, F., Symonds, R. P., Rekk, S., Les amphores orientales en Gaule septentrionale
et au sud-est de la Grand Bretagne, RCRF Acta 36, 2000, pp. 476–488.
Zeest, I. B. Keramiceskaia Tara Bospora, Materialî i issledovania po arheologii SSSR, 83,
Moskva, 1960.
306 Mircea Negru
Plate 1. Kapitän II amphorae discovered at Reşca–Romula.

Plate 2. Kapitän II amphorae discovered at Reşca–Romula.

ONOMASTICA ÎN PAGINILE REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”
(SERIA VECHE)
IUSTINA NICA (BURCI)
Abstract: The Craiova publication Arhivele Olteniei (old series) did not have a
special column for toponymy or anthroponymy, but articles with topics
concerning names of places and people, as well as reviews that signalled the
issue of new works in these fields, have been a constant presence in the pages
of the magazine. In addition to these, a series of articles have been published
with a subject that did not address toponymy or anthroponymy topics, but in
which we find plenty of related information (various lists with names of people
or localities, genealogies).
In the pages of this paper, we set out to capture the concerns of the scholars
and scientists from Oltenia of the first half of the 20th century regarding the
name of the area and to analyse their contributions. There is to be noticed that
some problems have been approached with particular meticulousness and that
pertinent solutions have been found, other times ideas and explanations have
long been outdated. Be that as it may, the studies and articles of toponymy and
anthroponymy have perfectly fit the desiderata of the magazine: on the one
hand, to bring to light important materials for our past, on the other hand, to
make known the cultural and life manifestations of the time.
Key words: Arhivele Olteniei (old series), studies, documents, toponyms,

anthroponymy.
Publicația craioveană „Arhivele Olteniei” (serie veche) nu a avut o rubrică

specială destinată toponimiei sau antroponimiei (domenii aflate, ele însele, la
început de secol XX, în perioada de pionierat); însă, articole a căror tematică viza
numele de locuri și numele de persoane, precum și recenzii care semnalau apariția
unor noi lucrări în sfera onomasticii, întâlnim permanent în paginile revistei pe
întreg parcursul editării sale.
Ca delimitare spațială, studiile de toponimie s-au axat în special pe subiecte
care vizau zona Olteniei. Lucru firesc pentru epoca respectivă, când toponimia se
găsea la început de drum, iar regionalismul, după cum semnala chiar Nicolae Iorga

Cercetător ştiinţific II, dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”
din Craiova, al Academiei Române; e-mail: iustinaburci@yahoo.com.

310 Iustina Nica (Burci)
în primul număr al revistei, reprezenta „un îndemn spre muncă, spre acea spornică
muncă în hotare bine definite, cu puteri chibzuite în tot adevărul lor, care poate
transforma orașe sacrificate, provincii neglijate, populații părăsite, în factori
energici de temeinică dezvoltare a poporului românesc”1. Antroponimia, în schimb,
a „încălcat” frecvent acest spațiu, oferindu-ne, după cum vom vedea, analize care
privesc elemente componente ale sistemului nostru denominativ, deseori cu largă
răspândire teritorială.
O privire, din punct de vedere cantitativ, asupra celor două, ne arată, de această
dată, că lucrările asupra numelor de locuri prevalează în fața celor de persoane;
explicația rezidă în conștientizarea faptului, la acea vreme, că toponimia este legată
și cronic și acut de istorie și de geografie, și că aceasta putea contribui în mod
fundamental la demonstrarea originii și continuității noastre în spațiul dunărean.
Acordându-i, așadar, toponimiei, întâietate prin prisma volumului materialelor
publicate, vom prezenta și analiza în manieră concisă, pentru început, studiile din
acest sector lingvistic.
Astfel, „profitând de ospitalitatea «Arhivelor Olteniei», care urmăresc tocmai
scormonirea în pământul inert, spre a descoperi mărturii vii de existența noastră
veche aici, cât și cercetarea elementului viu al neamului nostru” (p. 351), C. Gerotă
publica, în numărul 4, din decembrie 1922, lucrarea Din toponimia județului Dolj,
în care făcea o expunere sumară, conținând uneori inadvertențe etimologice, a unor
denumiri de sate din zona anunțată. Despre Maglavit, de exemplu, spunea că
înseamnă „multe vite”, când, de fapt, acesta se originează în adjectivul (bg., scr.)
măglovit, format cu sufixul -ovit de la măgla „ceață”2, iar toponimul Hunia îi pare
un nume curios, în aparență maghiar. Ezitările sale științifice atrag corecții
ulterioare, astfel că, C.S. Nicolaescu-Plopșor vine cu Îndreptări (II, nr. 7, mai-iun.,
1923, pp. 229–230), în care localitățile Risipiții și Hunia beneficiază de abordări
etimologice veridice: hunia3 este un apelativ care face parte din terminologia
geografică populară, sensul lui fiind acela de „ogaș cu vale adâncă, cu pereții drepți
ca un defileu” (p. 229), în timp ce Risipiții poate avea la origine mai degrabă
antroponimul Risipă (decât configurația spațială distanțată între casele sau cătunele
unei comune), atestat într-un document al lui Alexandru Vodă, din 2 aprilie 1627
(p. 229). De actualitate rămâne concluzia lui C. Gerotă, referitoare la faptul că
cercetările documentelor ce „zac”, încă, în Arhivele Statului ar putea aduce o
apreciabilă contribuție la toponimia (și antroponimia – n.n.) țării noastre (p. 354).
Un pas mai departe îl face Anton Oprescu, care lărgește aria de observație
asupra numelor de locuri, extinzând analiza la nivelul Olteniei (Din toponimia
1
Regionalism oltean, în „Arhivele Olteniei” (Serie veche), I, nr. 1, ianuarie 1922, p. 10.
2
Vezi Dicţionarul toponimic al României. Oltenia (DTRO) (sub redacţia prof. univ. dr.
Gh. Bolocan), vol. 4 (J–N), Craiova, Editura Universitaria, 2003.
3
Din bg. hunija. Paleta semantică a entopicului este, conform anchetelor pe teren, mai
cuprinzătoare: trecere strâmtă, coada unei vâlcele, drum repezit pe dunga ogaşului, trecere strâmtă,
drum între două dealuri, sau în coastă, ca o ruptură a coastei prin care se coboară în vale, loc îngust
de trecere (Gheorghe Bolocan, Elena Silvestru-Şodolescu, Iustina Burci, Ion Toma, Dicţionarul
entopic al limbii române (DELR), Craiova, Editura Universitaria, 2009, vol. I, A–M, s.v. hunie).
Onomastica în paginile Revistei „Arhivele Olteniei” (seria veche) 311
Olteniei, III, nr. 14, iul.–aug., 1924, pp. 290–302). Domnia sa prezintă o serie de
toponime al căror sens se circumscrie sferei lexicale zonă împădurită/despădurită.
Cercetând hărțile vechi și noi ale pădurilor din Vechiul Regat, colecțiile de
documente, hotărniciile și toponimia țării, stabilește o serie de cuvinte pe baza
cărora s-au format nume de locuri. Printre acestea se numără: pădure, codru,
dumbravă, crâng, bunget, budă, bran, braniște, cornea, bucium, curătură, poiană,
sihlă, zăvoi, opritură, jariște etc. Faptul că autorul nu este interesat, după propria-i
mărturisire, și de etimologia acestor cuvinte, îl conduce uneori pe piste false, lucru
remarcat, de altfel, și de către Mihail Gregorian, care publica, în 1925 (IV, nr. 17,
ian. – febr., pp. 63–66), lucrarea Câteva observațiuni critice asupra articolului
„Din toponimia Olteniei”, în legătură cu părerile ale d-lui A. Oprescu. Mihail C.
Gregorian face o serie de corecții de ordin semantic și etimologic, legate de unele
apelative: budă (cuvânt de origine slavonă), care nu înseamnă „pădure”, ci
„colibă”; braniște, pe care A. Oprescu îl derivă în mod greșit de la bran și căruia
Gregorian îi stabilește etimologia în sârbescul braniște4 „zid de apărare”; bucium –
„pădure de fag” (la Oprescu) versus „buștean, butuc”5 și altele câteva.
George Mil-Demetrescu a fost o prezență constantă în paginile seriei vechi a
„Arhivelor Olteniei”. În centrul preocupărilor sale s-a aflat orașul Craiova, pe care
îl radiografiază sub aspectul evoluției istorice și urbanistice. Din istoria Craiovei.
Vechi denumiri de mahalale și suburbii este primul studiu publicat, unul destul de
stufos și documentat, care se întinde pe parcursul a două numere din revistă,
apărute consecutiv în anii 1925 (IV, nr. 18–19, mart. – iun., pp. 112–122) și 1926
(V, nr. 24, mart. – apr., pp. 95–101). Autorul este interesat de denumirile ulițelor
dinainte de a lua „ființă organizarea nouă comunală cu numiri individuale pentru
fiecare stradă” (p. 112), perioadă în care era obiceiul ca numirea să se facă „de cele
mai multe ori după numele bisericilor, alte ori după acela al boierilor sau vreunui
neguțător însemnat al orașului, ce aveau locuri și case prin apropiere, – după vreo
breaslă neguțătorească ce-și făcea negoțul prin acea parte a târgului, – rare ori după
cine știe ce eveniment însemnat al timpului” (p. 112). Pentru a oferi soluții
etimologice pertinente, George Mil-Demetrescu face apel, în primul rând, la
informații concrete din arhivă, dar nu le exclude nici pe cele ce țin de tradițiile și
credințele6 locale, prezentându-ni-le, de asemenea.
Iată care sunt mahalalele și suburbiile analizate de-a lungul celor două părți
ale studiului: Brazdă (denumire a unei părți din N–E orașului; are legătură cu un
4
De origine slavă (bg. бранишe), cuvântul are sensul originar de „a opri”, „pădure oprită”
(Gheorghe Bolocan, Elena Şodolescu-Silvestru, Dicţionarul entopic al limbi române, în „Studii şi
Cercetări de Onomastică” (SCO), nr. 1, 1996, Craiova, p. 223; Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi
etimologic de termeni geografici, Chişinău, Ştiinţa, 2006, p. 27; Iorgu Iordan, Toponimia
românească, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, p. 86).
5
În DELR – „restul de tulpină rămas în pământ după tăierea copacului”.
6
Referitor la Craiovița, tradiția locală „înclină și astăzi către prima părere, că balta Craioviței,
acum secată, n-a putut să fie altceva decât ultimele rămășițe ale marii bălți de acum câteva mii de ani,
ce a acoperit cu desăvârșire vechea Craiovă, sau un alt sat sub apele ei” (p. 117). Legenda spune că în
noaptea de Paști s-ar auzi clopotele bisericilor din vechea Craiovă scufundată, vestind Învierea...
(p. 117, nota 8).
vechi drum ce pornea de la Severin și ajungea până în Muntenia, la Galați, și de

aici în Basarabia, până la Nistru), Berendei (mahala care poate fi identificată, după
cum precizează autorul, doar pe baza arhivelor7; își trage numele de la un boier
Berendei, „ce va fi stat prin acea parte a locului” (p. 114)), Belivacă (mahala; de la
Hristea Belivacă, ctitorul mănăstirii), Bogdan (mahala; denumirea ar veni de la
fântâna lui Bogdan, care a existat în zona respectivă), Craiovița (mahala; numele
provine de la moșia Craiovița pe ale cărei locuri s-ar fi întemeiat o parte din acest
cartier mărginaș), Podbanița (mahala; de la numele pârâului ce trecea prin
apropiere), Popa Anghel (după numele unui slujitor al bisericii, cunoscut în întreaga
mahala), Sf. Dumitru-Băneasa (mahala aflată în jurul bisericii Sf. Dumitru),
Mântuleasa (mahala; de la biserica Mântuleasa, denumire provenită, la rându-i, de
la o veche proprietară a locului), Brândușa sau Brândușul (de la numele Bisericii
Sf. Nicolae, care se numea și Brândușa), Bășica (mahala; de la Biserica „Toți
Sfinții”, care avea pe turlă o bășică mare), Dorobănția (mahala; și-ar datora
denumirea vechilor dorobanți ai oștirii naționale), Sfântu Ilie (mahala; denumire
dată după biserica pe care o avea în centru), Sfânta Treime (mahala; după numele
bisericii), Harșu (mahala; după numele bisericii, ctitorie a polcovnicului Hârșu),
Sf. Apostoli sau Popa Hristea (mahala; mai întâi s-a numit Popa Hristea, de la
întemeietorul bisericii, apoi Sf. Apostoli), Petre Boju sau Sf. Mina (ambele
denumiri sunt date după numele bisericii și întemeietorului ei), Postelnicu Firu
(mahala; după numele întemeietorului bisericii), Hagi Enuș (mahala; de la numele
negustorului craiovean Hagi-Enuș), Obedeanu (mahala; de la numele boierului
Constantin Obedeanu, întemeietorul bisericii și al școlii românești în Craiova),
Maica Precesta ot Dudu (mahala; de la icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului găsită într-un dud), Sf. Spiridon sau Vlădoianului (mahala; provine de la
numele boierului Fota Vlădoianul), Oota (mahala; „de la fântinile din valea «Oota»,
numire care poate fi a vreunui boier ori neguțător ce avea locuri prin acea parte a
orașului” (p. 100)), Ungureni (mahala care s-a coagulat în jurul bisericii
Sf. Nicolae (Ungureni); numele provine de la ungureni, populație strămutată din
Ardealul unguresc) etc.
Tot despre mahalalele Craiovei ne vorbește și Anastase Georgescu, într-un articol
cu nume omonim, publicat în anul 1939 (XVIII, nr. 104–106, iul. – dec., pp. 391–405).
Sunt prezentate cu deosebită acribie atât mahalalele vechi, create în jurul fostelor
îngrămădiri omenești de la periferia urbei, precum și cele mai noi, micile îngrădiri
de locuințe ale negustorilor în Târgul Craiovei, parohiile existente, prelungirile
drumurilor încorporate treptat în oraș.
Cu un studiu nou despre bisericile craiovene recidivează George Mil-
Demetrescu în 1934 (Biserici craiovene, XIII, nr. 74–76, iul. – dec., pp. 337–342),
în care detaliază informațiile despre istoria și denumirile populare ale bisericilor
Sf. Nicolae (Belivacă) și Toți Sfinții (Bășica), iar Originile și vechimea orașului
7
Mahalaua a avut, în timp, următorul traseu denominativ, în funcție de schimbările care au
intervenit în viața socială a comunității locale: Berendei → „Sfeti Nicolae” → Gănescului →
Episcopiei.
Craiova8 (IV, nr. 31, mai–iun. 1927, pp. 177–188) reunește teorii privitoare la
originea orașului și etimologia toponimului (printre aceste teorii se numără cele
care îi aparțin francezului T. Margot – care socotește Craiova un oraș antic;
Dionisie Fotino – numele urbei provine de la craiul Ioan al bulgaro-românilor;
Cezar Boliac – denumirea are la bază numele unui împărat român – Ioniță Asan,
care domnea la începutul sec. XII; Papazoglu – numele se datorează împăratului
Ioanițiu, din sec. al X-lea; A.T. Laurian – care consideră, de asemenea, că existența
orașului coboară mult în timp; B.P. Hasdeu – Craiova a fost fondată de un cap al
cumanilor, în trecerea lor prin Oltenia spre Bulgaria; A.D. Xenopol – denumirea
provine de la craiul Ionas al Cumanilor; Gr. Tocilescu – numele Craiova9 nu este
decât o formă a cuvântului Craliova, adjectiv posesiv femeiesc din Cral – rege etc.).
Numele celui mai important curs de apă din regiune este analizat de către
Sică Georgescu în articolul Jiul și numele lui. Contribuțiuni la monografia
județului Doljiu, publicat în paginile revistei în anul 1930 (IX, nr. 47–48, ian. –
apr., pp. 1–4). Autorul pornește de la mențiunea că „râul cel mai important al
Olteniei nu este Oltul cel lăturalnic, de la care întregul ținut și-a luat numele, ci
Jiiul, care străbate Oltenia aproape prin mijloc...” – p. 1, pentru ca, mai apoi, să ne
prezinte etimologia denumirii, consemnată în vechile inscripții și documente sub
forma compusă Gilpil (la Iordanis). Sunt analizate cele două părți ale toponimului:
Gil (un nume propriu) – care se regăsește și în alte denumiri, în Gilort, de exemplu;
fonetismul Gil – Jii este atestat documentar, ca și formele Jil sau Jul. În ceea ce
privește forma pil (cu varianta pel), aceasta se regăsește în mai multe limbi (greacă,
latină, sanscrită) unde ar avea înțelesul de negru. Rezultă de aici, Gilpil – Jiul
Negru10. În timp, cursul de apă și-a pierdut atributul, rămânând doar prima parte –
Gil → Jii → Jiu.
Tot o problemă de etimologie abordează și Stoica Nicolaescu, în Documente
istorice relative la comuna Cacaleți sau Castra-nova din județul Romanați.
Articolul a apărut în numărul din ian.–apr. 1930 al „Arhivelor Olteniei” (IX,
nr. 47–48, pp. 4–5). Beneficiem aici, mai întâi, de un scurt istoric al cercetărilor
care au dus la localizarea la Cacaleți a vechii cetăți Castra-Nova11, localitate care
și-a schimbat numele, începând cu anul 1930, printr-un transfer toponimic în timp,
în Castranova; autorul ne oferă apoi etimologia toponimului Cacaleți12, considerând
8
Într-un alt articol, Craiova se află, de asemenea, în centrul atenției, de această dată însă
analiza se desfășoară din perspectiva limitelor administrative ale orașului: Craiova în veacul trecut
(începutul sec. XIX), anul III, nr. 12, mart.–april., 1924, pp. 119–129.
9
Etimologie din adj. sl. Kraljevo, bg. Kralev, -va, -vo < apelativul kral' „rege” sau antrop.
Krale, Kral'ju, Kral'ov, Kralea. „Oricare dintre cele două ipoteze (apelativ sau antroponim) am
admite-o, situația este aceeași; în epoca veche apelativul Kral avea, prin unicitate, valoare de nume
propriu” (DTRO, vol. II, s.v. Craiova).
10
Pelendava – Cetatea Neagră, dar Gilort – Gilul alb (ortho-alb). Ca origine, Hasdeu trimite la
sciticul sil „apă, fluviu” (apud Vasile Frățilă, Toponimie și dialectologie, Cluj-Napoca, Editura Mega,
2011, pp. 32–33).
11
Castra Nova (lat Castris Novis) – Castrul Nou, deci o cetate refăcută.
12
Atestat, de altfel, într-un document slav de la 1609.
că aceasta „nu poate veni decât de la slavi” (p. 4), de la cuvântul „sacaleț”, care în
română înseamnă lăcustă: „Sacaleț în viul graiu a dat cu timpul în românește
cuvântul la plural Cacaleți, unde s de la început a căzut prin pronunțare...” (p. 5).
Etimologia cuvântului trimite, de fapt, la un nume de grup – cacaleții – care
provine, la rândul său, de la un antroponim: Cacalete13.
Datorită (sau, poate, din cauza) numelui său mai puțin obișnuit sau mai puțin
cunoscut la vremea respectivă, Biserica Belivacă apare în mod repetitiv în studiile
epocii. I. Brătulescu reia acest subiect într-un articol publicat în anul 1935: Numele
bisericii „Belivacă” din Craiova (XIV, nr. 78–82, mai–dec., pp. 499–500). Pornind de
la afirmația lui G. Mil-Demetrescu, și anume că „... această cruce de piatră,
conservată de minune, vorbește celor ce vor să vadă, de piosul negustor craiovean care,
așa cum a fost cu numele său ciudat, a dat viață acestui sfânt locaș...” (p. 499),
Brătulescu „dezleagă” misterul antroponimului, remarcând faptul că la început a
fost o simplă poreclă, devenită cu timpul patronimic; ne oferă inclusiv „legenda”
apariției acestui nume: „Hristea cirezarul..., ctitorul bisericii, care se găsea sus pe
schelă, a poruncit salahorilor să taie o vacă... dar nici unul n-a voit, pe motiv că ei
«nu taie». Atunci Hristea s-a dat jos de pe schelă, a tăiat vaca și a jupuit-o de piele.
Salahorii au început să glumească, în bătaie de joc, pe socoteala lui și l-au poreclit
«belivacă»” (p. 500).
Ion Donat este, de asemenea, unul dintre cei care au avut mai multe
contribuții în paginile revistei, în ceea ce privește toponimia zonei. Prima dintre
acestea, Toponimie turanică și vechiu germană în Dolj (XIII, nr. 71–73, ian. – iun.,
1934, p. 198) cuprinde o listă cu 18 denumiri pe care autorul le consideră ca având
originea respectivă. Lista nu oferă alte explicații în afara tipului obiectului
geografic denumit și localizarea sa în teren. În același an, în numărul următor al
revistei (XIII, nr. 74–76, iul. – dec. 1934, p. 479), Ion Donat publică O rectificare
la acest articol. Se specifică acum faptul că, pe lângă că s-au strecurat unele greșeli
de interpretare (și făcea referire la Hunia care este un termen geografic popular cu
sensul „ogaș cu vale adâncă, cu pereții drepți ca un defileu”, iar originea lui nu este
în niciun caz germanică, ci slavă, după cum am mai menționat deja), s-au strecurat
în lucrare și unele greșeli de tipar: „Numele Radovan, pe care l-am socotit turanic,
după cum se vede din ordinea tipăririi și care este probabil slav, a fost totuși indicat
ca având origine germană” (p. 479) și lasă pe seama filologilor îndreptarea unor
alte eventuale greșeli. Greșeli care sunt destul de numeroase, căci majoritatea
denumirilor nu au originea indicată de autor14.
13
Vezi și Iustina Burci, Rolul și răspândirea sufixului -ete în antroponimie, în „Studii și
Cercetări de Onomastică” (SCO), 2, anul II, 1996, Craiova, p. 101.
14
Iată câteva: Artanu, Boianu, Cârjan, Radovanu provin de antroponimele similare;
Butanulu(lui) poate avea o dublă etimologie: a) butan „înălțime în mijlocul unei câmpii, movilă,
mușuroi”; b) antroponimul Butanu; Caraiman provine de la toponimul Caraiman, prin transfer la
distanță (Cara – negru, imam – conducător); Caravanu (menționat greșit Caravau) are la bază
apelativul caravan „car”; Tencănău ne conduce către numele Tâncu, din bg. Tănko (DNFR) + suf. –
ău, cu un „n” epentetic etc.
În articolul Despre numele Olteniei, apărut în același an (XIII, nr. 74–76,

iul. – dec., 1934, pp. 483–484), Ion Donat publică un hrisov de întărire din 14
decembrie 1750, dat de către Grigore Matei Ghica Mitropoliei muntene pentru
moșia Rusănești din Romanați, în care ni se amintește de epoca stăpânirii austriece
(1718–1739), perioadă în care Oltenia era numită „Țara Oltului” sau „Oltul”.
În altă lucrare, Revelații toponimice pentru istoria neștiută a românilor (XX,
nr. 113–118, ian. – dec. 1941, pp. 279–286), apărută la distanță de șapte ani, Ion
Donat face o serie de comentarii pe marginea memoriului cu același titlu,
aparținându-i lui Nicolae Iorga, pe care Academia Română îl publicase după
moartea acestuia. Nicolae Iorga sesizase importanța toponimiei – „o comoară
ignorată” – pentru înțelegerea istoriei medii românești și procedase în consecință,
analizând o serie de nume de locuri înregistrate în Dicționarul geografic al
Teleormanului. Are în vedere mai întâi prezentarea unor denumiri provenite de la
numele întemeietorului așezării, apoi nume derivate cu sufixele -ești și -eni, sunt
analizate „pătrunderile slave”, în care „viitorul va afla, credem, explicația unei părți
însemnate din influența exercitată de slavi asupra dacoromanilor” (p. 281),
denumiri de origine cumană (derivate cu sufixul -ui) etc. Concluzia îi aparține lui
Ion Donat, care remarcă faptul că: „... harta privitoare la răspândirea toponimiei
românești cu radical onomastic, cea a toponimiei slave sau cumane, ca și cea a
așezărilor moșnenești din Oltenia, ... arată o puternică regiune-matcă străveche
românească în județul Romanați – aflată în actuala plasă a Câmpului și în ținutul
mărginaș de la Nord, care fără să atingă Dunărea și Oltul, desparte câmpia cu urme
cumane (și în general barbare) de la Răsărit, de acea regiune olteană în care
principalul fenomen toponomastic este izbitor de ridicata frecvență a denumirilor
slave” (p. 284).
O problemă de semantică abordează Ion Donat în articolul „Plasa lui Mihai
Vodă”. Accepțiunea termenului „plasă” în documentele muntene (XIII, nr. 74–76,
1934, pp. 325–327), în care, pe baza informației din arhivă, stabilește faptul că
„plasa nu a fost în trecutul nostru o circumscripție administrativă sau fiscală,
formată prin gruparea unui număr de sate, după cum s-a crezut până azi, ci
termenul acesta a desemnat, – cel puțin în epoca la care se referă documentele de
mai sus, adică în sec. XVII, – o proprietate funciară privată. Cât privește «plasa lui
Mihai Vodă» din satul Piatra, ea nu poate fi decât partea de moșie a Voevodului, pe
care a avut-o într-un moment anumit în acest hotar” (p. 327).
La fel și Ilie Chiriță, în Braniștile din Apele Vii (XIV, nr. 77–78, ian. – apr.,
1935, p. 164–165), lucrare în care este analizată originea și semnificațiile
apelativului braniște cu exemple concrete întâlnite în comuna Apele Vii din Dolj.
Există și o serie de alte articole care, deși nu au avut ca subiect toponimia, îi
pot servi acesteia prin informația bogată și diversificată pe o conțin. Iată câteva
dintre acestea: Oltenia sub Austriaci, 1718–1739. Un document cartografic (anul
III, nr. 12, mart.–april., 1924, pp. 111–118), semnat de către Ioan C. Băcilă, în care
sunt consemate o serie de toponime care au constituit, la vremea respectivă,
hotarele Olteniei, hotarele județelor sale și lista localităților componente; Registrul
tuturor localităților cuprinse în harta Olteniei lucrată de Friederich Schwantz și

terminată în 1723 (V, nr. 27, sept.–oct., 1926, pp. 341–253), avându-l ca autor pe
M.A. Vasilescu și în care au fost înregistrate, după cum aflăm încă din titlu, toate
localitățile din harta lui Schwantz; Diviziunea proprietății rurale în Oltenia la 1837
(IV, nr. 18–19, mart.–iun., 1925, pp. 105–111), articol semnat de către T.G. Bulat,
în care este prezentat modul de stăpânire al ținutului oltean. Diviziunile administrative
ale județului Gorj – plasa Tismana și plasa Gilortului – sunt subîmpărțite pe sate, se
specifică nominal cine este sau cine sunt proprietarii și tipul proprietății.
În ceea ce privește antroponimia, Anton Oprescu este primul care publică un

articol pe această temă – Onomasticon românesc. Nume personale cu însemnarea:
„darul lui Dumnezeu, al lui Cristos”, tipărit în cel de-al doilea an de apariție al
revistei, 1923 (II, nr. 8, iul.–aug., pp. 285–291). Este analizat prenumele Ion, pe
care autorul îl datează în perioada în care copiii erau priviți ca dar lui Dumnezeu,
fiind născuți în împrejurări speciale – vârsta înaintată a părinților, probleme de
sănătate –, și vine și cu dovezi în acest sens, extrase chiar din Vechiul Testament:
fiul Elisabetei și al lui Zaharia, Ioan, mai târziu Botezătorul. Din acest punct,
treptat, înțelesul inițial („darul lui Dumnezeu”15) se estompează, prevalând, în
alegerea numelui, personalitatea celui din urmă, pentru ca, mai apoi, numele Ioan
să parcurgă un drum lung în care semantica sa a trecut prin diferite faze, de la
tradițional creștin la ortodox16 (după schisma dintre biserica creștină occidentală și
cea orientală), până la trecerea lui, cauzată de frecvența mare a numelui la un
moment dat, într-un alt registru: acela al lipsei de inteligență sau de educație,
devenind sinonim cu apelativul „prost”. După „decădere”, a avut loc însă, ca în
multe alte cazuri, și o revenire a numelui, „refreshul” constând în apariția, sub
influența modei și a imitației cu care autorul ține să menționeze că nu este de acord,
a numeroase variante, printre care Jean, Jana, Jenică, Janeta etc.
Subiectul nu este epuizat, astfel că, în numărul următor – II, nr. 9, sept. – oct.,
1923 –, Anton Oprescu analizează17 și alte prenume cu același sens: „darul lui
Dumnezeu, al lui Cristos”. Dacă Ion și Ioan18, ca și Matei19 își au originile în
ebraică, Teodor20, Teodosie, Teohari, Cristodor și Hristodor provin din greacă,
15 O altă etimologie pentru numele Ion ar fi aceea de „sol, trimis”: Ioan Botezătorul a fost
trimis de Dumnezeu, înainte mergător în fața lui Cristos.

16 Domnitorii Țării Românești, voind să-și exprime ortodoxia, se numeau toți Ioan, prescurtat
Iō, formă care apare în documentele de arhivă, precedată de semnul crucii.

17 Într-un articol cu nume similar, Onomasticon românesc. Nume personale cu însemnarea:
„darul lui Dumnezeu, al lui Cristos”, pp. 368–372.

18 Vechiul nume ebraic Johanan (forma scurtă de la Jahve – Jo + hanan „Dumnezeu a avut milă”).
19 Cuvântul matath „dar” + -jah, prescurtare a lui Jahve
20 Teodor: Θεο (Dumnezeu) + δϖρος (dar); Teodosie: Θεο (Dumnezeu) + δοσις, -εϖς (donație,
dar); Teohari: Θεοχάρις; Cristodor, Hristodor: Χριστόδωρος; Bogdan: bog0dan; Deodatus: lat.
Bogdan din slavă, Deodat(us) din latină. Numele sunt exemplificate cu citate din
literatură, cu denumiri geografice ori din antroponimia noastră istorică (Matei
Basarab, de pildă).
Un an mai târziu, în articolul Importanța studiului numelor de persoane (III,
nr. 11, ian. – febr., 1924, pp. 20–24), autorul remarca, încă de la acea vreme,
însemnătatea cercetării antroponimelor nu doar pentru onomastică în sine, ci și
„pentru cunoașterea temeinică a limbii” (p. 21), dat fiind faptul că, inițial, numele
de persoane au fost cuvinte desprinse din lexicul comun, au avut o semnificație
care s-a pierdut pe măsură ce societatea a evoluat. Articolul surprinde trecerea de la
un singur nume la mai multe și o tipologie a acestora (în care starea socială,
economică, militară, convingerile religioase ale indivizilor reprezintă tot atâtea
surse de proveniență a numelor personale).
În Comunicări mărunte (II, nr. 7, mai–iun. 1923, p. 230), Anton Oprescu face
corecții în legătură cu numele Moscu, întâlnit în volumul VI din Surete și izvoade
al lui Ghibănescu, pe care îl consideră nume grecesc, nu evreesc, bazându-se pe
faptul că numele întreg este Moscul Ceprăgariul, iar purtătorul lui „iscălește nu
evreește, ci cu caractere chirilice” (p. 230).
La rândul său, C.S. Nicolaescu-Plopșor, în Însemnări mărunte. Muscu.
Asteamăt (III, nr. 14, iul. – aug., 1924, pp. 345–347) aduce completări la articolul
lui Anton Oprescu privitor la numele Muscu în Oltenia. Astfel, Muscu, arată
autorul, a fost haiduc în Mehedinți, fiindu-i dedicată și o baladă populară. În ceea
ce privește cuvântul „asteamăt”, care apare și în Istoria revoluțiunii de la 1821 de
C.D. Aricescu, acesta este sinonim cu „pe furiș”, „cu teamă”.
Date, mai mult sau mai puțin detaliate, despre originea anumitor nume ori
despre lanțul înrudirilor în vechi familii boierești regăsim și în genealogiile apărute
în paginile revistei. Astfel, ⁕ Ilie Chiriță publică articole despre Boierii Brâncoveni
(XII, nr. 69–70, sept. – dec., 1933, pp. 370–374 – sunt cuprinse aici informații
despre arborele genealogic al boierilor Brâncoveni, care se trag din Neagoe din
Craiova, capul familiei Craioveștilor), Originea Brâncovenilor (XIII, nr. 74–76,
iul. – dec., 1934, pp. 343–346 – o analiză privind arborele genealogic al familiei
Brâncoveanu în legătură cu satul Brâncoveni de lângă Caracal); ⁕ Ioan C. Filitti,
despre Craiovești – Craioveștii și rolul lor politic (XIV, nr. 77–78, ian. – apr., 1935,
pp. 1–14 – apar originile familiei, începând de la 1475, și activitatea lor politică ca
bani ai Olteniei până în anul 1535); ⁕ George Mil-Demetrescu, Notițe genealogice
și istorice cu privire la familia olteană Poenaru (IV, nr. 18–19, mart. – iun., 1925,
Deodatus. Formele și explicațiile antroponimelor menționate la notele 4, 5 și 6 au fost extrase din

Anton Oprescu (vezi nota 3) și din Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar onomastic creștin, Repere
etimologice și martirologice, București, Editura Minerva, 2003.
p. 190); ⁕ George D. Florescu, Începătorii neamului boierilor din Crețești (Dolj)

(XXII, nr. 125–130, ian. – dec., 1943, pp. 28–49 – genealogia familiei Crețești, pe
baza documentelor, începând din 13 noiembrie 1575, când sunt menționați într-un
document de la Alexandru II Mircea Voievod); ⁕ I. Ionașcu, Acte și însemnări
relative la boierul muntean Sandu Bucșănescu (n. 1760) (XIII, nr. 74–76, iul.–dec.,
1934, pp. 328–329 – originile și cariera sa politică); ⁕ Ch. Laugier, Familii Oltenești.
Argetoienii (I, nr. 4, dec., 1922, pp. 388–393 – boieri originari din Argetoaia-Dolj,
întâlniți încă din secolul al XVI-lea); ⁕ D. Lungulescu, Ecaterina Teodoroiu (IV,
nr. 20, iul. – aug., 1925, pp. 331–333 – date biografice privind familia eroinei de la
Gorj. Pune problema numelui ei, care ar fi fost, de fapt, Toderoiu); ⁕ Aurel Mircea,
Manache Kinezu (VIII, nr. 41–42, ian. – apr., 1929, pp. 17–33 – familie provenită
din Moldova; numele este o poreclă, de la cneaz „demnitari care administrau și judecau
în knezatele lor pe timpul vechiului drept românesc”); ⁕ Gr. Sm. Nicolaescu, Moise
vodă (mart. 1529 – 28 aug. 1530) (XVIII, nr. 104–106, iul.–dec., 1939, pp. 406–
429 – genealogia domnitorului); ⁕ Constantin V. Obedeanu, Ceva despre neamul
Jienilor (IV, nr. 20, iul. – aug., 1925, pp. 296–300 – se consideră că numele are
legătură cu râul Jiu etc.); ⁕ Const. V. Obedeanu, Boierii Mehedințeni-Glogoveni
(VI, nr. 29–30, ian. – apr., 1927, pp. 155–156); ⁕ Marcel Romanescu, Ceva despre
Brădești (XXII, nr. 125–130, ian. – dec., 1943, pp. 50–74 – genealogia neamului
Brădești între anii 1588–1943 și legăturile lui cu Ariceștii-Crețeștii, Poenarii vechi,
Păienii, Obedenii, Buzeștii-Cocorăști, Știrbeștii Vechi și Bibeștii, vechi familii
boierești din Oltenia).
Întâlnim, la fel ca în cazul toponimiei, și texte al căror subiect nu vizează
probleme de antroponimie sau genealogie, dar în care regăsim totuși informații din
această sferă. Iată câteva exemple: T. Bălășel, Vechi texte bogomilice găsite prin
Oltenia, lucrare apărută în 1933 (XII, nr. 67–68, mai–aug., pp. 205–210), în care au
fost înregistrate și o serie de „nume jidovești”; C.S. Nicolăescu-Plopșor,
Mărunțișuri (IV, nr. 17, ian. – febr., 1925, p. 70 – în care autorul face etimologia
cuvintelor „baftă, fâlfan”, dar și a numelor „Monea-Onea”, a căror origine este
stabilită – prima, de la Solomon, cea de-a doua, de la Ion).
Următoarele cinci lucrări au în comun faptul că includ liste, mai lungi sau
mai scurte, cu nume de persoane: ⁕ Ioan C. Filitti, Banii și caimacamii Craiovei,
III, nr. 13, mai–iun. 1924, pp. 193–217 – cuprinde genealogia Basarabilor, a
Craioveștilor și a neamului Doamnei Despina, precum și un tabel cu marii bani,
ispravnici și caimacami între anii 1492–1827; ⁕ Ioan C. Filitti, Banii Țării Severinului
și banii Olteniei, VI, nr. 29–30, ian. – apr. 1927, pp. 31–38 – aflăm aici istoricul
dregătoriei de ban al Olteniei și în special Bănia Olteniei; ⁕ C.V. Obedeanu, Lista
banilor Olteniei, II, nr. 8, iul. – aug., 1923, pp. 320–323 – cuprinde lista banilor
între anii 1518–1830; ⁕ G. Poboran, Contribuție la lista banilor și caimacamilor
Craiovei, III, nr. 15, sept. – oct., 1924, pp. 437–438 – o completare la studiul lui
I.C. Filitti; ⁕ Ioan V. Câncea, O arhondologie a Olteniei între 1820–1830, VIII,
nr. 43–44, mai–aug., 1929, pp. 266–275 – cuprinde o listă a boierilor din Oltenia.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, că revista „Arhivele Olteniei” (serie

veche) a consemnat cu meticulozitate și aparițiile editoriale noi, având pentru
acestea o rubrică separată. Majoritatea recenziilor și notelor bibliografice erau
semnate de către directorul revistei, C.D. Fortunescu. În ceea ce ne privește, am
identificat următoarele recenzii care, cu o singură excepție – Numirile biblice ale
lui Dumnezeu și valoarea lor dogmatică, de Vasile Loichiță, apărută la Cernăuți în
1927 (VI, nr. 34, mai–iun., 1927, p. 249, scrisă de către Gh.F. Ciaușanu), vizează
lucrări de toponimie: ⁕ Granița de apus a tracilor. Contribuțiuni toponomastice și
geografice, de G.G. Mateescu, Cluj, 1925, IV, nr. 21–22, sept. – dec. 1925, p. 526;
⁕ Contribuțiuni la hidrografia Olteniei: Bazinul Jiului, de Eugen I. Nicolaescu;
extras din revista Ion Maiorescu, Tip. Scrisul Românesc, Craiova, 1932, XI,
nr. 61–62, mai–aug., 1932, pp. 288–289; ⁕ Terminologie geografică, de I. Roșca și
G. I. Dumitru, Tip. Universul, București, 1935, XV, nr. 86–88, iul. – dec. 1936,
p. 497; ⁕ Toponimie și istorie, de N. Drăganu, III, nr. 12, mart. – april., 1924, p.
111 și VII, nr. 36, mart. – april, 1928; ⁕ Românii în veacurile IX–XIV, pe baza
toponimiei și a onomasticei de N. Drăganu (nr. 71–73, 1934).
Prin lucrările pe care le-a „găzduit” în paginile sale (semnate adesea de

personalități ale vremii), publicația „Arhivele Olteniei” (serie veche) și-a îndeplinit
obiectivele declarate încă din primul său număr: pe de o parte, acela de a scoate la
lumină materiale importante pentru trecutul nostru – „... ne dăm... seama că în
întreaga Oltenie se găsește atâta material documentar pentru trecutul nostru, pentru
istoria neamului nostru, încât a nu stimula și canaliza cercetările oamenilor de
bunăvoință pe acest teren, ar fi fost o neiertată greșală” afirma Ch. Laugier în
Primul Cuvânt care deschidea revista (anul I, nr. 1, ianuarie, 1922, p. 1) și
continua, „dar și de a prezenta manifestațiile culturale și de viață oltenească din
prezent” (p. 2) – acesta fiind cel de-al doilea obiectiv. Studiile și articolele de
onomastică s-au încadrat perfect acestor deziderate21, chiar dacă, se întâmplă de
multe ori să întâlnim și denumiri care astăzi și-au găsit alte soluții etimologice.
21
Iată ce mărturiseau câțiva dintre autori: „... tradiția populară, ca cea mai puternică
păstrătoare a trecutului nostru istoric, s-a însărcinat și aici să păstreze unele denumiri speciale în
istoria orașului, din generație în generație, făcând astfel ca ele să nu piară cu totul...” (George Mil
Demetrescu, Din istoria Craiovei. Vechi denumiri de mahalale și suburbii, p. 112); „Schimbarea
numelui Cacaleți de eri în Castra-Nova de odinioară a fost o fericită inspirație, ce desprinde prin acest
nume și leagă din nou firul aurit al frumoasei feerii istorice „înșiră-te-mărgărite” a neamului
românesc, și ne dă oglinda cea adevărată a trecutului îndepărtat!” (St. Nicolaescu, Documente istorice
relative la comuna Cacaleți..., p. 5); „... vom sublinia caracterul pe care îl dă cercetării trecutului
raportarea permanentă și metodică la hartă a acelor amănunte istorice care privesc viața populară,
lipsită de ecouri documentare, a unui neam. Posibilitatea de a-ți controla, mereu pe altă cale,
Bibliografie
Bălan Mihailovici, Aurelia, Dicționar onomastic creștin, Repere etimologice și

martirologice, București, Editura Minerva, 2003.
Bolocan, Gheorghe, Silvestru-Şodolescu, Elena, Burci, Iustina, Toma Ion, Dicţionarul
entopic al limbii române (DELR), Craiova, Editura Universitaria, 2009, vol. I, A–M.
Bolocan, Gheorghe, Şodolescu-Silvestru, Elena, Dicţionarul entopic al limbi române, în
„Studii şi Cercetări de Onomastică” (SCO), nr. 1, 1996, Craiova, pp. 179–239.
Burci, Iustina, Rolul și răspândirea sufixului -ete în antroponimie, în „Studii și Cercetări de
Onomastică” (SCO), 2, anul II, 1996, Craiova, pp. 99–106.
Dicţionarul toponimic al României. Oltenia (DTRO) (sub redacţia prof. univ. dr. Gh. Bolocan),
vol. 4 (J–N), Craiova, Editura Universitaria, 2003.
Eremia, Anatol, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Chişinău, Ştiinţa,
2006.
Frățilă, Vasile, Toponimie și dialectologie, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011.
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963.
Iorga, Nicolae, Regionalism oltean, în „Arhivele Olteniei” (Serie veche), I. nr. 1, ianuarie
1922, pp. 5–10.
Mil-Demetrescu, George, Craiova în veacul trecut (începutul sec. XIX), anul III, nr. 12,
mart. – april., 1924, pp. 119–129.
Oprescu, Anton, Onomasticon românesc. Nume personale cu însemnarea: „darul lui
Dumnezeu, al lui Cristos”, pp. 368–372.
rezultatele, face ca asemenea cercetări să aibă, parcă, ceva din căutarea pasionantă a experiențelor din
științele exacte” (Ion Donat, Revelații toponimice..., p. 286).
CÂTEVA IPOSTAZE ALE FEMEII ÎN PAGINILE
REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”
GEORGETA GHIONEA*
Abstract: The present study presents women in various poses under theoretical
and practical aspects in the pages of Arhivele Olteniei, the old series (1922–
1944). The articles published in this publication were hardly signed by women
still unused to handling the quill, or slightly less spineless for this action and
even worse by men, the authors of articles which delt with woman’s education
and her contribution to society. Thereby we use this opportunity to consider
the content captured in the old series of Arhivele Olteniei journal, which
addressed to women and realities of their existence and reconstruct the vibe of
literary life through a bibliographic claw-back of some writers (Doina Bucur,
Elena Farago, Coca Farago, Sabina Paulian) and to review the regular column
“cultural movement”, which registered all the events in Oltenia that captured
instances of the Woman as an artist.
Key words: Arhivele Olteniei, old series (1922–1944), women, events, education.
„Am fost crescut de femei și printre femei. Ce este mai

bun în mine îl datorez femeilor. Femeilor le păstrez multă
recunoștință și o adevărată dragoste. Tocmai de aceea nu mă
învoesc așa de ușor la unele revendicări feministe din ziua de
astăzi. Prin firea ei, muierea este și trebuie să rămâie
păzitoarea căminului și păstrătoarea tradițiilor celor bune și
cu adevărat sfinte”1. (M. Theodorian-Carada)
Astfel își începea, în anul 1937, M. Theodorian-Carada studiul dedicat

câtorva craiovence din secolul al XIX-lea, femei de care, la vremea respectivă,
autorul spunea că „se cuvine să ne amintim tot mai des”2. Plecând de la ideea lui
M. Theodorian-Carada, am decis să căutăm ipostazele în care apare femeia,
urmând întocmai însemnările din publicația „Arhivele Olteniei”, seria veche3.
*
Cercetător ştiinţific III, dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane, „C.S. Nicolăescu-Plopșor”,
Craiova, al Academiei Române; e-mail: getaghionea@yahoo.com.
1
M. Theodorian-Carada, Câteva craiovence din secolul al XIX-lea, în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul XVI, nr. 92–94/1937, p. 284.
2
Ibidem.
3
Numerele studiate aparțin perioadei 1922–1942.

322 Georgeta Ghionea
Prima direcţie la care ne referim este ipostaza femeii eseist. Articolele apărute
în paginile publicaţiei „Arhivele Olteniei” au fost prea puţin semnate de către
femei, neobişnuite încă cu mânuirea condeiului ori prea puţin curajoase pentru
această acţiune. Este motivul pentru care am considerat necesar să menționăm
reprezentantele genului frumos care au reușit performanța emancipării statutului
artistic, într-un context socio-cultural dominat de personalități masculine. Un prim
exemplu la care ne-am oprit a fost Maria Butculescu-Glogoveanu. Căsătorită cu
magistratul Ion Glogoveanu, doamna Maria s-a dovedit a fi o femeie dinamică, „o
deschizătoare de drumuri pentru mişcarea feministă din Oltenia”4, fondatoare de
institute de fete și asociații culturale. În paginile publicației mai sus menționate o
găsim în calitate de autoare a unor articole, în care a abordat probleme diverse: de
etnografie5, genealogie6 ori de istorie economică7. Alături de aceasta, au dovedit că
femeile sunt înzestrate cu talent literar și doamnele Elena Eftimiu8 și Elena
Stăncescu9.
O rubrică interesantă, permanentă în coloanele revistei, și din care aflăm cele
mai multe informații pentru tema studiată, a fost Mișcarea culturală, rubrică care a
înregistrat toate evenimentele cultural-artistice, expoziții, spectacole, activitatea
muzeelor, bibliotecilor, căminelor culturale ș.a. din Oltenia, și nu numai. Cronica
ne oferă detalii despre activitatea Societății „Prietenii Științei” și despre
conferințele susținute de către membrii acesteia, cu diferite ocazii. Timid, dar cu
subiecte de interes pentru perioada interbelică și pentru revendicările femeiești, în
rândul conferențiarilor apar menționate și femei. Ne oprim la câteva exemple și
amintim, cu această ocazie, și câteva dintre temele abordate. Astfel, Maria M. Popp,
4
Monica Negru, Maria Butculescu-Glogoveanu și începuturile mișcării feministe din Oltenia,
în Orizonturi culturale italo-române, anul XI, nr. 6/iunie 2021, disponibilă online:
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Monica-Negru-7.html, site accesat în data de 21 martie 2022.
5
Maria I. Glogoveanu, Felul cum obișnuiau să văpsească și să coloreze străbunicile noastre,
în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V, nr. 28/1926, pp. 449–450; Idem, Îmbrăcămintea din vechime
la Români (bibliografie), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 29–30/1927, pp. 162–163.
6
Maria I. Glogoveanu, Foaia de zestre a Linții Izvoranu, fata lui Marin Butculescu, biv vel
Serdar, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 49–50/1930, pp. 206–207; Idem, Foaia de
zestre a Mariei Bălăceanu, căsătorită cu Const. N. Glogoveanu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul XXI, nr. 119–124/1942, p. 170; Idem, Foaia de zestre a Masinchii Nicolae Glogoveanu, căsătorită cu
Tache Filișanu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XXI, 119–124/1942, pp. 167–168.
7
Maria I. Glogoveanu, A treia expoziţie a cooperatorilor din ţară deschisă în Craiova la
15 august 1887, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V, nr. 25–26/1926, pp. 286–288; Idem, Ceva
despre industria din Mehedinţi şi Gorj, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 32–33/1927,
p. 375; Idem, Ceva despre industria în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII, nr. 37–
38/1928, p. 354.
8
Elena Eftimiu, Granița Țării Românești cu Ardealul în sec. al XVI-lea (1520), în „Arhivele
Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 29–30/1927, pp. 1–9; Idem, O relație a lui Radu Mihnea către
Consiliul secret al Regelui Ungariei, din 1618, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII, nr. 39–
40/1928, pp. 413–414; Idem, O cronică a Moldovei la Milano, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul IX, nr. 47–48/1930, p. 99.
9
Elena Stăncescu, Carte de reînoire a boerii, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul III,
nr. 11/1924, pp 45–46.
Câteva ipostaze ale femeii în paginile Revistei „Arhivele Olteniei” 323
una din figurile feminismului interbelic, susținea, la 20 aprilie 1924, o prelegere

despre Imperioasa nevoie de pace în Europa, la 22 noiembrie 1925, susținea
Emanciparea civilă și politică a femeilor române, iar la 30 aprilie 1927 aducea în
prim plan revendicările femeiești. În ceea ce o privește pe Ștefania Dr. D. Cerna, în
anul 1927, aceasta conferenția pe marginea Rolului social al Ligii Națiunilor, privit
din punct de vedere feminin (nr. 36/1928); subiectele abordate de Maria Chițu s-au
centrat pe opera lui Dante Aligheri; Psihologia căsniciei a fost prelegerea susținută
de Tantzi Budișteanu, în anul 192810, Sufletul copilului tău, cea susținută, în același
an (1928), de doamna A. Pavelescu-Dima11, iar Sabina Paulian s-a aplecat asupra
Tipurilor de femei din opera d-lui Sadoveanu12.
Despre sprijinul moral, uman și financiar al doamnelor din Oltenia am găsit
foarte multe exemple în aceeași rubrică: Mișcarea culturală. Individual sau prin
intermediul unor comitete, „doamnele de bine” erau mereu ocupate cu strângerea
de fonduri pentru ridicarea unor cămine studențești, corpuri de școală și dotarea
acestora, pentru susținerea materială a elevilor și studenților sau înființarea de
muzee. Cele mai importante acțiuni din programul acestor comitete au fost, însă,
conservarea artei naționale și promovarea industriei casnice. În acest caz, ne-am
oprit la Liga Națională a Femeilor Române din Craiova, care în anul 1922
organiza, în localul nou al Băncii Comerțului, sub patronajul doamnei Eugenia
Neamțu, o „Expoziție de artă românească”13, cu scopul promovării industriei
casnice. Gama obiectelor care puteau fi văzute și achiziționate era variată și
cuprindea „covoare, scoarțe, chilimuri, velnițe, fote, ii, cămăși, zăvelci, pânzeturi
de tot felul, de la borangicul fin până la peșchirurile aspre”14. Astfel de expoziții,
uneori cu vânzare, sunt realizate și pe parcursul anilor 1926, 1927 ori 1928.
În același registru se înscrie și acțiunea Ligii Naționale a femeilor din Gorj,
societate înființată în anul 1927 și a cărei activitate debuta cu o expoziție de broderii,
cusături, țesături realizate în atelierele proprii conduse de Olimpia Demetrescu, sub
directa supraveghere a dnei Aretia G. Tătărescu, președinta secției locale15.
Promovarea artei populare a fost și obiectivul principal al doamnelor din comitetul
Cercului de educație artistică Rm. Vâlcea, care au organizat mai multe expoziții de
promovare a „artei industriale”, mai precis a covoarelor de imitație persană, țesute
de către doamna Balotescu, ajutată de surorile Dumitru, din Rm. Vâlcea16.
10
Fortunato, Mișcarea culturală în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII,
nr. 95–96/1928, p. 125.
11
Idem, Mișcarea culturală în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII, nr. 39–
40/1928, p. 535.
12
Idem, Mișcarea culturală în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X, nr. 56–
58/1931, p. 447.
13
Idem, Mișcarea artistică, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul I, nr. 2–3/1922,
pp. 273–274.
14
Ibidem.
15
Din Tg. Jiu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 32–33/1927, p. 360.
16
Vâlceanul, Mișcarea culturală la Rm. Vâlcea, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V,
nr. 25–26/1926, p. 280.
Orientând cercetarea noastră spre o altă activitate notabilă a doamnelor din

Oltenia, citim în publicația „Arhivele Olteniei”, din anul 1926, despre „intervenția”
doamnei Esmeralda Capelleanu, din Rm. Vâlcea, care în anul 1921, dona Liceului
Alexandru Lahovary mai multe obiecte de artă pentru înființarea unui muzeu de
pictură și sculptură cu numele „Paul Capelleanu”. Informații interesante aflăm și
despre societatea Asistența Universitară Doljeană, înființată de o „seamă de
doamne craiovene”, cu scopul de a înlesni studenților din județul Dolj „o viață
materială mai suportabilă în București”. Comitetul – din a cărui componență au
făcut parte doamna El. Col. Antonescu (președintă), alături de Gabrielle Dr.
Laugier, Silvia G. Pencioiu (casieră), Eugenia Neamțu, precum și de doamnele
Rusănescu și Constanța Niculescu – a organizat serbări și festivități „pentru
înființarea unui cămin studențesc în București”17, cămin inaugurat în anul 1924.
Tot mai multe „doamne din elita” Craiovei și-au asumat roluri sociale
extrafamiliale, conturându-se o imagine pozitivă a acestora, într-o perioadă în care
femeia era considerată sufletul familiei, iar educația ei avea drept scop menirea de
viitoare soție și mamă, motiv pentru care era pregătită pentru viața de familie.
Despre Alexandrina Haralamb, M. Theodorian-Carada ne spune că „nu ținea
discursuri, nu făcea chete, nu prezida societăți și comitete; dar din punga ei, și
numai din a ei, împărțea premii elevilor, ajuta societățile de lectură din ținuturile
românești, înzestra fete sărace, îmbrăca copii orfani și ajuta sărmanele văduve”18.
În termeni frumoși ne este prezentată tot de Carada atât Constanța Argetoianu,
care, convinsă că misiunea femeii este în primul rând să fie mamă, a tradus din
limba franceză o carte de folos pentru tinerele mame19, cât și Elena Cornetti, în
casa căreia era „un salon, un adevărat focar de cultură”20.
Consecvent ideii de promovare a unor femei „de care se cuvine să ne amintim
cât mai des”, în nr. 86–88/1936 al publicației „Arhivele Olteniei”, M. Theodorian-
Carada realiza un scurt istoric al Institutului de fete Dima Popovici, din Craiova,
prima școală de menaj înființată în localitate. Aflăm astfel că porțile școlii au fost
deschise la 1 septembrie 1869, sub directa îndrumare a doamnei Emma
Theodorian21, iar la recomandarea acesteia, din primul corp didactic au făcut parte
următoarele: Șarlota Settelin, Maria Nicolau (căsătorită Valsamaky) și Maria
Constantinescu. Cum rafinamentul, bunele maniere, o conversație de calitate nu
17
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul III,
nr. 13/1924, p. 263; Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IV,
nr. 23/1926, p. 65.
18
M. Theodorian-Carada, Câteva craiovence din secolul al XIX-lea în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul XVI, nr. 92–94/1937, pp. 285–286.
19
Ibidem, p. 286.
20
Ibidem, p. 289.
21
Institutul de fete „Dima Popovici” a fost dirijat de Emma Theodorian aproximativ 20 de ani.
Mamă a lui Marius Theodorian-Carada și a scriitorului Caton Theodorian, aceasta s-a dedicat operelor
de binefacere. A îndeplinit foarte mult timp funcția de președintă a Comitetului doamnelor române
craiovene (înființat la 26 iunie 1877), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XV, nr. 83–85/1936,
p. 214.
puteau fi învățate decât de la o femeie, până în anul 1889 din corpul didactic au
făcut parte și următoarele doamne: Eufrosina Nicolau, Delfina Rufner Sioberet
(guvernantă de limba franceză), Masinca Filipin, Maria Bănică, Eliza Hagi-Preda
(limba română), Ana Vasiliu (tricotaj), Zoe Hagi-Preda, Jena Marinovici, Elena
Dunca (pedagog)22 ș.a. La categoria directoare, M. Theodorian-Carada le amintește
pe Emilia Sisefsky, Maria Valsamaky, Aneta Mihulețu, Gentilica Leoveanu, Eliza-
Hagi Preda și Eugenia N.G. Ștefănescu23.
Institutul de fete Dima Popovici a funcționat după programul primarului N.
Romanescu timp de șapte ani (1885–1892), „dând roade bune”24, căci acesta era
convins că: „A face din femeile române bune menajere nu este a le înjosi ci,
dimpotrivă, a le ridica în demnitatea lor”25, iar pentru o educație potrivită, din
programa școlii au făcut parte: aritmetica, istoria, geografia, pedagogia, cursurile
de igienă, limba română, limba franceză, croitoria, gimnastica, lecțiile de bucătărie,
educația morală, medicina populară, horticultura26 etc. Toate aceste materii erau
necesare pentru ca fetele bine născute, mai mari de șapte ani și mai mici de zece, să
devină bune mame de familie27.
Pentru că am prezentat mai sus câteva femei cadru didactic, merită amintită
Elena Stăncescu (născută Gheorghiu). Căsătorită cu pictorul Ioan Stăncescu-
Giovanni, profesor de desen la Liceul Carol I, doamna Elena a fost una „dintre
primele femei cu titlul universitar din Oltenia”28. Într-o perioadă când femeile erau
îndrumate să studieze limbile străine, muzica ori pictura, aceasta a decis să urmeze
cursurile Facultății de Filosofie și Litere, secția Istorie, din cadrul Universității din
București. După terminarea facultății (1895), devenea profesor la Externatul de
Fete Regina Elisabeta din Craiova, iar din anul 1911 a deținut, timp de 17 ani,
funcția de director al acestuia. Prin ambiție și multă muncă a reușit să ridice din
școala de fete „un liceu cu patru clase, sală de sport și o sală de festivități”29.
Prezentarea Elenei Stăncescu ne dă posibilitatea să ne oprim și asupra
activității altor doamne cunoscute și apreciate, a căror activitate le plasează în
ipostaza femeii poet. Astfel, în paginile publicației este mereu amintită activitatea
poetei Elena Farago, căreia, în nr. 37–38/1928, C.D. Fortunescu îi realizează un
frumos medalion la capătul căruia chiar domnia sa recunoștea că, dacă „ar fi
întrebat unde i se poate fixa locul acestei mari poete lirice” ar fi răspuns că „poezia
Elenei Farago are un caracter personal și note particulare care nu ne îndreptățesc
22
M. Theodorian-Carada, Povestea Școalei de menaj C.D. Popovici, în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul XV, nr. 83–85/1936, p. 348 (în continuare se va cita: Povestea Școalei de
menaj...).
23
Ibidem, p. 351.
24
Dezbaterile Adunării Deputaților, nr. 51 din 14 aprilie 1899, pp. 996–998.
25
Ibidem.
26
M. Theodorian-Carada, Povestea Școalei de menaj..., în loc. cit., p. 350.
27
Ibidem, p. 347.
28
C.D. Fortunescu, Elena I. Stăncescu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII,
nr. 36/1928, p. 167.
29
Ibidem.
a-i preciza un loc în orchestra poeziei noastre de azi... A-i fixa un asemenea loc ar
însemna a o limita, a-i ignora, or a-i tăgădui ceva din ceea ce are...”30.
Readucem în atenția cititorului, spre „aducere aminte” doar câteva informații
despre marea noastră poetă, informații care se regăsesc în paginile publicației
„Arhivele Olteniei”. În septembrie 1921, doamna Elena Farago devenea directoare
a Muzeului și Bibliotecii Aman, din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de
30 de ani. Numele Elenei Farago este prezent în publicaţiile prestigioase ale
vremii: „Convorbiri literare”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Viaţa românească”,
„Cosânzeana” ş.a. În medalionul dedicat poetei de C.D. Fortunescu și publicat în
nr. 37–38/1928 sunt amintite și cele mai importante volume ale acesteia: Șoapte
din umbră (1908), Traduceri libere (1908), Din taina vechilor răspântii (1913),
Șoaptele amurgului (1920), Poezii alese (1924), Nu mi-am plecat genunchii
(1926), Poezii (1937)31 ș.a. Elena Farago s-a remarcat prin literatura pentru copii,
din care am reținut următoarele volume: Copiilor (1913), Din traista lui Moș
Crăciun (1920), Bobocica (1921), Să nu plângem (1921), Ziarul unui motan (1924,
proză), Într-un cuib de rândunică (1925, proză), Într-o noapte de Crăciun (1944),
4 gâze năzdrăvane (1944) ș.a.
Activitatea literară i-a adus acesteia numeroase premii și distincții. A fost
laureată a Academiei Române cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Șoapte din
umbră, Traduceri libere, Șoaptele amurgului și Din traista lui Moș Crăciun. În
anul 1925 a primit Premiul Internațional „Femina”32, anul 1927 i-a adus Premiul
„Neuschotz” pentru Ziarul unui motan33, iar în anul 1938 a primit Premiul Național
pentru Literatură. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II” îi oferea
premiul național de poezie pentru cea „mai mare poetă-femeie din câte au scris în
românește...”34.
Nu încheiem capitolul femeii-poet fără a aminti alte trei personalități care au
colaborat la publicația „Arhivele Olteniei”: Sabina Paulian35, Coca Farago36 și
30
Idem, Opera poetei Elena Farago, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII, nr. 37–
38/1928, p. 334.
31
Ibidem, p. 328.
32
Ibidem.
33
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei, anul VI, nr. 32–33/1927, p. 356.
34
Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVI,
nr. 89–91/1937, p. 173.
35
Sabina Paulian, Răvaș de toamnă (p. 120), Note de april (p. 475), în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul VI, nr. 34/1927, p. 280; Idem, Din umbră, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul VII, nr. 37–38/1928, p. 335; Idem, În fericire (p. 529), Securea (p. 533), în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul VII, nr. 39–40/1928; Idem, Ielele, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX,
nr. 47–48/1930, p. 77; Idem, Strigoiul, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 49–50/1930,
p. 251; Idem, Furtuni, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 51–52/1930, pp. 433–434;
Idem, Noapte fără lună, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X, nr. 53/1931, pp. 58–60; Idem,
Taina focului, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X, nr. 54–55/1931, pp. 209–210; Idem,
Pâclă de toamnă (p. 412), Seară de bal (p. 440), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X,
nr. 56–58/1931; Idem, Ninge pe morminte, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 65–66/1933,
p. 109; Idem, De câte ori am murit!...dar niciodată ca acum...; Au înflorit caișii, în „Arhivele
Doina Bucur37 (Florica E. Ionescu), toate membre ale societății scriitorilor Oltenei,
înființată la 12 decembrie 193638.
Talentate, inteligente și spărgătoare de stereotipuri se dovedesc și artistele
perioadei interbelice. Făcând dovada unor calităţi plastice deosebite, artistele se
impun în conştiinţa publicului și a colecţionarilor. La cea de-a II-a expoziție a
Cercului Artistic Oltean, din anul 1927 (15 mai – 15 iunie), își expun lucrările cinci
artiste, din 14 expozanţi. Artistele prezente au fost: „D-na A. Eliescu, D-na El. Jiquidi,
D-șoara F. Obogeanu, D-na M. Strâmbeanu, D-șoara Fr. Trybalski”39, dintre acestea, la
categoria „profesioniști locali”, distingându-se „dna Jiquidi și d-șoara Trybalski”40.
În același an, 1927, Vera Velsovschi-Nițescu – „al cărei talent a luat culoare și
contur personal în timpul studiilor d-sale din Paris”41 – expunea pentru prima dată
la Craiova „figuri și capete de țărance din Bucovina, huțance rumene”42 și portrete.
O altă figură interesantă din mişcarea artistică oltenească a fost Jeana M. Băculescu
(n. 21 martie 1882, Calafat – m. 1955). Prima manifestare publică la care a participat a
avut loc în anul 1925, la expoziţia Cercului Artistic Oltean, remarcându-se prin patru
expoziții personale la București (1934 și 1940) și Craiova (1934 și 1937). Pânzele
sale – lucrări realizate exclusiv în ulei – au abordat subiecte variate, talentul acesteia
remarcându-se în peisaje43. Cele mai cunoscute lucrări ale sale au rămas: Zi de
vară, Psaltire și Casa veche din Craiova.
Pictoriţele din perioada interbelică nu sunt cu nimic inferioare confraţilor lor
de breaslă, ele având prioritate în domenii, precum acuarelă, pastel ori ilustraţie de
Olteniei”, Serie Veche, Anul XIV, nr. 77–79/1935, p. 143; Idem, Primăvară târzie, în „Arhivele
Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII, nr. 95–96/1938, p. 118.
36
Coca Farago, Primăvară (pp. 337–338), Voici l'automne (p. 338), în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul VII, nr. 37–38/1928; Idem, Poemă simplă pentru dragostea mea (p. 110), Poemă
simplă pentru singurătate ( p. 127), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 65–66/1933;
Idem, Poemă simplă (p. 392), Cântec în surdină (p. 393), Poemă simplă pentru durerea mea (p. 401),
în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 69–70/1933; Idem, Poeme pentru singurătate, în
„Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XIV, nr. 77–79/1935, p. 144.
37
Doina Bucur, Eva, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 69–70/1933, p. 400;
Idem, Priveghere (pp. 441–442), Mor frunzele (p. 449), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul
XIII, nr. 74–76/1934; Idem, Cântec, vioarei mele; Mătănii, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul
XIV, nr. 79–82/1935, pp. 457–458; Idem, Fântâna Haiducului, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul XVI, nr. 92–94/1937, p. 404; Idem, Sfântă Maternitate, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul XVII, nr. 95–96/1938, p. 116; Idem, Iarna la noi în sat, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul XVII, nr. 97–100/1938, pp. 369–370.
38
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XV,
nr. 86–88/1936, pp. 448–449.
39
Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 32–
33/1927, p. 356.
40
Ibidem.
41
Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 29–
30/1927, p. 141.
42
Ibidem.
43
Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVI,
nr. 92–94/1937, p. 431.
carte. Hortensia Popescu (n. Craiova, 10 decembrie 1895 – d. 1972) a locuit vreme
de 30 de ani în Caracal, atrasă de arhitectura caselor vechi din localitate. Membră a
comitetului de redacție al revistei „Domnul de rouă”, publicată între 1937–1939, la
Caracal, aceasta s-a remarcat prin ilustrațiile din revista menționată, precum și prin
cele din volumul de versuri al poetei Doina Bucur44. Freda Trybalski, fiica lui Francisc
Trybalski, studiază la Academia de Arte Frumoase din München (1907–1911) şi la
Viena (1912–1913). A fost profesoară de desen la diferite şcoli din Craiova (1917–
1945). S-a remarcat prin peisaje, portrete, flori, naturi moarte, compoziţii cu scene
de muncă, prima sa expoziție, din anul 1926, de la Craiova, fiind „un mare succes
moral, o revelațiune”45. Cronicile Mișcarea culturală din Oltenia și Mișcarea
culturală din Craiova au înregistrat și succesele artistei Maria Fratoștițeanu-Billek,
„slujitoare a frumosului”, cu expoziții la București, Craiova și Timișoara, aceasta
s-a remarcat prin următoarele pânze: Parcul Bibescu, Casă Veche la Ionești, Peisaj,
Natură Statică46. În rubricile menționate, apar frecvent și următoarele artiste: Bica
Stanovici, dna A. Mendel, d-șoara Negulescu, d-șoara Zeuleanu47.
Reprezentantele genului frumos au fost atrase și de sculptură. Astfel, în paginile
publicației „Arhivele Olteniei” sunt amintite „profesionista dna G. Ștefănescu”48 și
Florica Bărăscu, profesoară din Craiova, care a rămas în memoria colectivă prin
statuetele expuse în anul 1938: Ciobanul, Vagabondul, Durere și Bustul unei fetițe
cu coadele pe spate49. Nu încheiem capitolul dedicat femeii-artist fără a aminti
câteva femei menționate în rubrica dedicată activității muzicale craiovene. Din
cronicile prezentate de C.D. Fortunescu aflăm despre concertele susținute în
capitala Olteniei de către Cella Delavrancea, Lola Bobescu ori Elena Teodorini50.
Am încercat cu această ocazie, fără a avea pretenţia de exhaustivitate, o
analiză a articolelor și cronicilor surprinse în revista „Arhivele Olteniei”, seria
veche, și care au abordat femeia și realitățile existenței sale. Din materialele
studiate am desprins eforturile acesteia de a ieși din sfera privată şi de a contribui la
modificările societăţii moderne, prin asumarea unor îndatoriri și responsabilități
noi, prin finanțarea artelor, susținerea învățământului, valorificarea portului popular și
a meșteșugurilor tradiționale. Punctele de vedere exprimate asupra subiectului în
discuție au aparținut, în majoritate, bărbaților, care, deși au considerat că există
câteva femei de care se cuvine să ne amintim cât mai des, femei pe care le-au
44
Ibidem.
45
Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V,
nr. 23/1926, p. 63.
46
Idem, Mișcarea culturală în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII,
nr. 97–100/1938, p. 382.
47
Idem, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V, nr. 25–
26/1926, pp. 274–276.
48
Ibidem.
49
Idem, Mișcarea culturală în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII,
nr. 97–100/1938, p. 382.
50
Elena Teodorini a părăsit localitatea Craiova la vârsta de 14 ani, pentru a studia muzica la
Milano. În localitate, aceasta a cântat în „Traviata”, „Gioconda” și „Faust”, în fața unor săli pline.
admirat pentru generozitate, patriotism, inteligență, nu s-au învoit ușor în fața

revendicărilor lor femeiești.
Bibliografie
Bucur, Doina, Eva, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 69–70/1933, p. 400.
Bucur, Doina, Priveghere (pp. 441–442), Mor frunzele (p. 449), în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul XIII, nr. 74–76/1934.
Bucur, Doina, Cântec, vioarei mele; Mătănii, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul
XIV, nr. 79–82/1935, pp. 457–458.
Bucur, Doina, Fântâna Haiducului, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVI, nr. 92–
94/1937, p. 404.
Bucur, Doina, Sfântă Maternitate, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII, nr. 95–
96/1938, p. 116.
Bucur, Doina, Iarna la noi în sat, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII, nr. 97–
100/1938, pp. 369–370.
Eftimiu, Elena, Granița Țării Românești cu Ardealul în sec. al XVI-lea (1520), în „Arhivele
Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 29–30/1927, pp. 1–9.
Eftimiu, Elena, O relație a lui Radu Mihnea către Consiliul secret al Regelui Ungariei, din
1618, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII, nr. 39–40/ 1928, pp. 413–414.
Eftimiu, Elena, O cronică a Moldovei la Milano, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul
IX, nr. 47–48/ianuarie–aprilie 1930, p. 99.
Farago, Coca, Primăvară (pp. 337–338); Voici l'automne (p. 338),în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul VII, nr. 37–38/1928.
Farago, Coca, Poemă simplă pentru dragostea mea (p. 110); Poemă simplă pentru
singurătaten (p. 127), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 65–66/1933.
Farago, Coca, Poemă simplă (p. 392); Cântec în surdină (p. 393); Poemă simplă pentru
durerea mea (p. 401), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 69–70/1933.
Farago, Coca, Poeme pentru singurătate, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XIV,
nr. 77–79/1935, p. 144.
Fortunescu, C.D., Elena I. Stăncescu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII,
nr. 36/1928, p. 167.
Fortunescu, C.D., Opera poetei Elena Farago, în „Arhivele Olteniei, Serie Veche, Anul
VII, nr. 37–38/1928, pp. 327–335.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul I,
nr. 2–3/1922, pp. 272–274.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul III,
nr. 13/1924, pp. 261–267.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V,
nr. 23/1926, pp. 61–63.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI,
nr. 29–30/1927, pp. 135–143.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VI,
nr. 32–33/1927, pp. 355–357.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII,
nr. 39–40/1928, pp. 535–537.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X,

nr. 56–58/1931, pp. 446–448.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XV,
nr. 86–88/1936, pp. 445–455.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVI,
nr. 89–91/1937, pp. 169–178.
Fortunato, Mișcarea culturală în Craiova, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVI,
nr. 92–94/1937, pp. 429–442.
Fortunato, Mișcarea culturală în Oltenia, în „Arhivele Olteniei, anul XVII, nr. 97–
100/1938, pp. 381–384.
Glogoveanu, I. Maria, Felul cum obișnuiau să văpsească și să coloreze străbunicile
noastre, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V, nr. 28/1926, pp. 449–450.
Glogoveanu, I. Maria, Îmbrăcămintea din vechime la Români (bibliografie), în „Arhivele
Olteniei”, Serie Veche, Anul VI, nr. 29–30/1927, pp. 162–163.
Glogoveanu, I. Maria, Foaia de zestre a Linții Izvoranu, fata lui Marin Butculescu, biv vel
Serdar, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 49–50/mai–august 1930,
pp. 206–207.
Glogoveanu, I. Maria, Foaia de zestre a Mariei Bălăceanu, căsătorită cu Const. N.
Glogoveanu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XXI, nr. 119–124/1942,
p. 170.
Glogoveanu, I. Maria, Foaia de zestre a Masinchii Nicolae Glogoveanu, căsătorită cu
Tache Filișanu, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XXI, 119–124/1942,
pp. 167–168.
Glogoveanu, I. Maria, A treia expoziţie a cooperatorilor din ţară deschisă în Craiova la
15 august 1887, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V, nr. 25–26/1926,
pp. 286–288.
Glogoveanu, I. Maria, Ceva despre industria din Mehedinţi şi Gorj, în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul VI, nr. 32–33/927, p. 375.
Glogoveanu, I. Maria, Ceva despre industria în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul VII, nr. 37–38/1928, p. 354.
Negru, Monica, Maria Butculescu-Glogoveanu și începuturile mișcării feministe din
Oltenia, în Orizonturi culturale italo-române, anul XI, nr. 6/iunie 2021, dsiponibilă
online: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Monica-Negru-7.html, site accesat, în
data de 21 martie 2022.
Paulian, Sabina, Răvaș de toamnă (p. 120); Note de april (p. 475), în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul VI, nr. 34/1927, p. 280.
Paulian, Sabina, Din umbră, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul VII, nr. 37–38/1928,
p. 335.
Paulian, Sabina, În fericire (p. 529); Securea (p. 533), în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche,
Anul VII, nr. 39–40/1928.
Paulian, Sabina, Ielele, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 47–48/1930, p. 77.
Paulian, Sabina, Strigoiul, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 49–50/1930,
p. 251.
Paulian, Sabina, Furtuni, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul IX, nr. 51–52/1930,
pp. 433–434.
Paulian, Sabina, Noapte fără lună, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X,
nr. 53/1931, pp. 58–60.
Paulian, Sabina, Taina focului, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul X, nr. 54–
55/1931, pp. 209–210.
Paulian, Sabina, Pâclă de toamnă (p. 412); Seară de bal (p. 440), în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul X, nr. 56–58/1931.
Paulian, Sabina, Ninge pe morminte, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XII, nr. 65–
66/1933, p. 109.
Paulian, Sabina, De câte ori am murit!...dar niciodată ca acum...; Au înflorit caișii, în
„Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XIV, nr. 77–79/1935, p. 143.
Paulian, Sabina, Primăvară târzie, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul XVII, nr. 95–
96/1938, p. 118.
Stăncescu, Elena, Carte de reînoire a boerii, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul III,
nr. 11/1924, pp 45–46.
Theodorian-Carada, M., Câteva craiovence din secolul al XIX-lea în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul XVI, nr. 92–94/1937, pp. 284–290.
Theodorian-Carada, M., Povestea Școalei de menaj C. D. Popovici, în „Arhivele Olteniei”,
Serie Veche, Anul XV, nr. 86–88/1936, pp. 347–352.
Vâlceanul, Mișcarea culturală la Rm. Vâlcea, în „Arhivele Olteniei”, Serie Veche, Anul V,
nr. 25–26/1926, p. 280.
***Dezbaterile Adunării Deputaților, nr. 51 din 14 aprilie 1899.
C.D. FORTUNESCU ŞI PROIECTUL
„MONOGRAFIEI ISTORICE A JUDEŢULUI DOLJ” DIN ANUL 1939,
UN EXEMPLU DE COLABORARE INTERINSTITUŢIONALĂ
ÎN CADRUL SERVICIULUI SOCIAL
DIANA-MIHAELA PĂUNOIU
Abstract: This paper is based, mainly, on the analysis of a set of documents

from local archives, namely: the correspondence, from 1939, carried between
the prefect of the Dolj County, the director of the Dolj County Cultural House,
and the director of the Arhivele Olteniei scientific journal carried on the side of
the possibility of achieving an historical monograph of Dolj County. In my
opinion, this correspondence represents a concrete example of transposing in
practise the relation of cooperation between institutions and a concrete example of
the professionalism of some members of cultural elite. To put it in value as
best as it can I have structured the article in 3 parts. In the first part I have
reconstituted the contextual frame; I have brought clarifications regarding the
project’s initiative, demonstrating the cooperation relation between state’s
institutions and members of the cultural elite within the Social Service. Also, is
relevant the coordinating role of the cultural house, through the director of this
last institution, with the correspondence between the two representatives of the
administrative authority/cultural elite. After the contextual frame of the beginning
of the project was established, the analysis is focused on C.D. Fortunescu’s
letter, the director of Arhivele Olteniei scientific journal addressed to the
prefect of Dolj County, the initiator of the monograph project. The document
contains and details a series of conditions, which, in our opinion, transform the
letter in an important document because it attests the professionalism of the
director and of the scientific journal team. The last part of the article is dedicated to
the conclusions. Besides the fact that the letter is evidence that the members of
the Arhivele Olteniei scientific team were well versed in methods and tools of
academic investigation, it also provides an example of good practice used in
scientific research over eighty years ago. Not least, the monograph project is a
testimony to prestige that this team enjoyed in 1939 in the local communities
and intellectual elite, a prestige gained as a result of the high scientific quality
of articles and materials published for 18 years in the pages of Arhivele
Olteniei scientific journal.
Key words: C.D. Fortunescu, Arhivele Olteniei scientific journal, historical
monograph project, institutional collaboration, Social Service, 1939.

Cercetător ştiintific III dr., Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor”,
Craiova; email: dianamihaelapaunoiu@yahoo.com.

334 Diana-Mihaela Păunoiu
Introducere
Nucleul documentar al subiectului îl constituie corespondenţa, păstrată în

arhivele locale, purtată între: colonelul Romulus Dimitriu – prefectul judeţului
Dolj; căpitanul Ştefan Ionescu-Bălceşti – directorul Căminului Cultural Judeţean Dolj
şi profesorul Constantin D. Fortunescu – directorul revistei „Arhivele Olteniei”.
Corespondenţa a fost iniţiată, în primăvara anului 1939, de către prefectul judeţului
şi a fost purtată pe marginea posibilităţii de realizare a unei monografii istorice a
judeţului Dolj.
În opinia mea, această corespondenţă reprezintă un exemplu concret de
transpunere în practică a relaţiei de colaborare interinstituţională în cadrul Serviciului
Social, precum şi un exemplu concret al profesionalismului unor membrii ai elitei
culturale oltene – C.D. Fortunescu şi colectivul revistei „Arhivele Olteniei”. Pentru
a o pune în valoare cât mai bine, am structurat articolul în trei părţi.
În prima parte am reconstituit cadrul contextual, în care am inclus câteva
clarificări privind iniţiativa proiectului şi colaborarea dintre cei trei reprezentanţi ai
unor instituţii/categorii profesionale cu atribuţii/roluri diferite. În această primă
parte, pe lângă faptul că documentele utilizate sunt încadrate în contextul epocii, se
demonstrează relaţia de colaborare dintre instituţiile de stat şi membrii elitei
culturale în cadrul Serviciului Social. Totodată, este relevat şi rolul coordonator al
căminului cultural, prin intermediul directorului acestei ultime instituţii, fiind
purtată corespondenţa dintre cei doi reprezentanţi ai autorităţii administrative şi ai
elitei culturale.
Cea de-a doua parte cuprinde, în principal, analiza conţinutului scrisorii lui
C.D. Fortunescu, reprezentând răspunsul referitor la proiectul monografiei istorice
a judeţului Dolj, precum şi deznodământul privind realizarea proiectului. În această
parte, este relevat profesionalismul cu care directorul revistei „Arhivele Olteniei”
abordează propunerea directorului căminului cultural judeţean Dolj.
Ultima parte este consacrată concluziilor. De asemenea, la finalul textului
propriu-zis am redat, în anexă, şi documentul cuprinzând scrisoarea lui
C.D. Fortunescu referitoare la proiectul prefectoral.
1. Cadrul contextual
Proiectul monografiei a apărut, după cum am menţionat deja, din iniţiativa

prefectului judeţului Dolj, reprezentant al autorităţii administrativ-teritoriale locale.
Acest detaliu ar putea ridica unele semne de întrebare, pentru că iniţiativele de
realizare a unor lucrări ştiinţifice veneau, în mod uzual, din rândul elitelor
culturale. De aceea, pentru a înţelege corespondenţa menţionată, aceasta trebuie
integrată în contextul socio-cultural şi politic al epocii.
În octombrie 1938, se înfiinţase instituţia Serviciului Social, prin care se
institutuţionaliza munca culturală obligatorie. Astfel că, anul 1939, sau cea mai
C.D. Fortunescu şi proiectul „Monografiei istorice a judeţului Dolj” din anul 1939 335
mare parte a lui, este anul în care programul de modernizare socio-culturală,

conceptualizat de Dimitrie Gusti şi transpus în practică sub coordonarea Fundaţiei
Culturale Regale „Principele Carol” (începând cu anul 1934), a atins apogeul, fiind
extins la nivelul întregii ţări1. Acest program trebuia aplicat, cu colaborarea
instituţiilor locale, prin intermediul căminului cultural, care avea la nivel local, rol
coordonator, dar şi de intermediar între iniţiativele puterii centrale şi regionale
(„de sus în jos”) şi cele ale puterii locale („de jos în sus”)2.
Legea Serviciului Social stipula caracterul obligatoriu al muncii culturale –
ca intervenţie socială modernizatoare – atât pentru tineret, cât şi pentru o parte din
populaţia adultă, cea care aparţinea categoriilor profesionale corespunzătoare celor
patru direcţii de acţiune (Sănătate, Muncă, Minte şi Suflet). Obligativitatea a vizat
şi funcţionarii publici, inclusiv pe cei administrativi. Potrivit articolului 12 din lege,
căminul cultural judeţean avea rol coordonator al activităţii căminelor culturale din
cuprinsul judeţului, iar directorul era consilierul cultural al prefectului. De
asemenea, prefectul făcea parte de drept din sfatul căminului cultural judeţean3.
Pentru a face posibilă transpunerea în practică a relaţiei de interinsituţionalitate,
stipulată de legea Serviciului Social, la nivelul (sub)unităţilor administrativ-
teritoriale ( judeţ, plasă şi comună) ale Ţinutului Olt au fost înfiinţate „comitete de
armonizare”/consilii de colaborare. Scopul acestora era de organizare şi coordonare
a activităţii instituţiilor implicate în „ridicarea Ţării şi educarea tineretului”
(Serviciul Social, Straja Ţării, Pregătirea Premilitară, Şcoala, Biserica şi administraţia)
pentru a-şi întocmi programul de lucru astfel încât să poată colabora „la diferite
înfăptuiri de ordin gospodăresc” sau de altă natură4.
Totodată, având în vedere faptul că funcţionarii, plătiţi de stat, inclusiv cei
din administraţia locală, cu sau fără funcţii de conducere, erau obligaţi să îşi
încadreze activitatea în cadrul instituţiei nou-create a Serviciului Social, autorităţile
locale coordonatoare ale muncii culturale au ţinut, de la început, să clarifice ordinea
ierarhică în cadrul căminului cultural, pentru a se evita eventuale confuzii. În acest
sens, la 25 noiembrie 1938, preşedintele Fundaţiei Culturale Regale „Principele
Carol” – Regionala Oltenia trimitea o adresă prefectului judeţului Dolj, prin care
sublinia faptul că, indiferent de gradul administrativ pe care l-ar avea un membru al
unui cămin cultural, pe scara ierarhică „singura autoritate a lor [a căminelor
culturale] era Fundaţia Culturală Regală «Principele Carol» şi organele sale”5.
1
Vezi, pentru detalii, Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la
Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009; Laura-
Rodica Hâmpă, De la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” la Uniunea Fundaţiilor
Culturale Regale (1921–1948), Bucureşti, Editura Etnologică, 2019; Culturalizare în uniformă:
articole şi documente privind legea Serviciului Social 1938–1939, antologie de Z. Rostás şi Dragoş
Sdrobiş, pref. de Z. Rostás, postf. de D. Sdrobiş, Bucureşti, Editura Paideea, 2017.
2
Dimitrie Gusti, Sociologia militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, II, Acţiune,
Bucureşti, Fundaţia „Regele Mihai I”, 1946, pp. 205–206.
3
„Monitorul Oficial”, partea I, anul CVI, nr. 242, 18 octombrie 1938, pp. 4952–4953.
4
Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale (în continuare, se va cita: S.J.A.N. Dolj), fond
Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt, dosare nr.: 488/1939, f. 16; 52/1939, f. 20.
5
Ibidem, dosar nr. 2/1938, f. 16.
Aşadar, caracterul obligatoriu al muncii culturale, stipulat în legea Serviciului

Social, precum şi prevederile sale referitoare la colaborarea inter-instituţională au
făcut ca şefii locali ai autorităţii de stat, dar şi alţi funcţionari administrativi, să se
regăsească în structurile locale de conducere ale Serviciului Social, precum şi în
diverse activităţi, a căror finalizare presupunea colaborarea dintre mai multe instituţii.
Pe de altă parte, faptul că prefectul făcea parte de drept din sfatul căminului
cultural judeţean, ceea ce implica atribuţii şi activităţi specifice, poate fi corelat şi
completat şi cu un alt cadru contextual şi anume: pregătirile privind împlinirea a
zece ani de domnie a regelui Carol al II-lea, care se celebra la 8 iunie de „Ziua
Restauraţiei şi a Tineretului”6. Începând cu anul 1931, această sărbătoare naţională
ocupa un loc central în calendarul festiv al regalităţii. În cadrul programului din
anul 1940 se dorea popularizarea unui bilanţ pozitiv al deceniului care trecuse de la
revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea. În acest sens, în anul 1939 se făceau deja
pregătiri pentru anul viitor. Astfel, Ministerul Propagandei Naţionale solicitase
autorităţilor locale să dea o serie de dispoziţii pentru a se „inventaria”, aduna şi
trimite la Bucureşti dovezi (sub forma de dări de seamă sau rapoarte, însoţite de
fotografii şi/sau alte mărturii elocvente) ale realizărilor înfăptuite, între 1930–1940,
în toate domeniile de activitate (cultural, economic, social, edilitar etc.)7.
Acest aspect ar putea explica, în parte, şi termenul foarte scurt pe care
prefectul judeţului îl stabileşte pentru realizarea monografiei istorice a judeţului
Dolj. Un alt argument sau o altă interpretare relativ(ă) la termenul scurt ar putea
deriva şi din faptul că prefectul judeţului Dolj, fiind militar de carieră, nu avea
experienţa şi/sau nu cunoştea complexitatea activităţii elaborării unor lucrări
ştiinţifice.
Reconstituirea acestor cadre contextuale sunt de natură să evidenţieze
interdependenţa instituţională pusă la baza aplicării programului cultural şi social
promovat prin intermediul căminelor culturale, aflate sub egida Fundaţiei Culturale
Regale „Principele Carol”. De asemenea, relevă şi susţinerea pe care autorităţile
locale o acordau evenimentelor propagandistice ale vremii.
În acest context, apreciem că trebuie încadrată şi înţeleasă corespondenţa din
primăvara anului 1939 dintre: prefect, directorul căminului cultural judeţean şi
directorul revistei „Arhivele Olteniei”, care, după cum se evidenţiază în partea a
doua a articolului, a fost purtată prin intermediul directorului căminului cultural
judeţean.
6
La 8 iunie 1931–1940 se sărbătorea atât Ziua Tineretului, cât şi Ziua Restaruraţiei („Venirea
la Tron a M.S. Regelui Carol al II-lea”), sărbătorii atribuindu-i-se o dublă semnificaţie pentru a corela
domnia regelui Carol al II-lea cu viitorul ţării, reprezentat de tineret. Pentru tineret – străjerii, familia
străjerilor şi alte persoane oficiale, această sărbătoare începea în fapt cu „Săpătămâna străjerilor”
(1–7 iunie), fiecărei zile fiindu-i dedicate câte o anumită problematică – „zi închinată”: localităţii,
bisericii şi familiei, naturii şi sănătăţii, solidarităţii străjereşti, eroilor şi oamenilor mari etc. (Vezi,
pentru o analiză detaliată, Diana-Mihaela Păunoiu, Sărbătoare şi propagandă în timpul regelui Carol
al II-lea (1938–1940), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2013, pp. 32–33, 98–107).
7
S.J.A.N. Dolj, fond Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt, dosar nr. 279/1940, f. 99.
2. Scrisoarea lui C.D. Fortunescu, conţinând răspunsul privind proiectul

monografiei istorice a judeţului Dolj
Proiectul „Monografiei istorice a judeţului Dolj” era demarat la 17 martie 1939,

când prefectul, colonelul Romulus Dimitriu, îl anunţa, printr-o adresă oficială, pe
directorul căminului cultural judeţean Dolj, căpitanul Ştefan Ionescu-Bălceşti, că a
fost delegat să elaboreze istoricul judeţului Dolj: „Urmând a se întocmi istoricul
Judeţului Dolj, care spre ruşinea administraţiei nu există. Avem onoare a vă ruga să
binevoiţi a cunoaşte că vă delegăm a întocmi acest istoric la capitolul pur istoric,
lăsând chestiunea geografică, orografică, climatică, geologică, agricolă pe seama
noastră. Lucrarea ne este necesară pe ziua de 1 Aprilie a.c.”8.
Se poate constata că termenul de elaborare şi predare a lucrării, stabilit de
către prefect, era extrem de scurt – doar două săptămâni.
La rândul său, Ştefan Ionescu-Bălceşti îl contactează pe directorul revistei
„Arhivele Olteniei”, propunându-i să elaboreze „capitolul pur istoric” din
preconizata „Monografie istorică a judeţului Dolj”, pe care prefectul intenţiona să o
realizeze. Acest lucru i-l aduce la cunoştiinţă, în mod verbal, şi prefectului. La
21 aprilie, la o zi după ce primise răspunsul afirmativ de la C.D. Fortunescu, îi trimite
prefectului o adresă oficială, purtând antetul căminului cultural judeţean Dolj, prin
care îl anunţă că directorul revistei istorice regionale „Arhivele Olteniei” acceptase
„să înceapă şi să ducă la bun sfârşit această grea şi importantă lucrare”, însă
enunţase câteva condiţii. Totodată, Şt. Ionescu-Bălceşti îl recomanda prefectului cu
toată încrederea pe directorul revistei „Arhivele Olteniei”: „După cum am mai avut
onoarea a vă relata verbal socotesc şi astăzi că Onor[ata] Prefectură[,] dacă se va
opri asupra acestor propuneri şi va face uz de serviciile D[omnu]lui Profesor
C.D. Fortunescu[,] va realiza o fericită alegere şi nu peste mult timp [va avea] o
operă de capitală importanţă[,] cunoscută fiind competenţa şi probitatea
veneratului cărturar oltean (subl. n.)”9.
Adresa oficială din 21 martie avea anexată şi scrisoarea, prin care
C.D. Fortunescu îi argumenta prefectului maniera în care înţelegea să contribuie la
acest proiect. Scrisoarea era datată 20 aprilie 1939, avea antetul oficial al revistei
„Arhivele Olteniei” şi însuma patru pagini în manuscris. C.D. Fortunescu extinde
propunerea iniţială a prefectului de realizare doar a „capitolului istoric”,
prezentându-i acestuia un concept general care viza monografia istorică a judeţului
Dolj în ansamblul ei.
Scrisoarea este documentul-cheie al corespondenţei şi prezintă, în opinia
noastră, o importanţă deosebită. Conţinutul său evidenţiază profesionalismul
specialiştilor grupaţi în jurul revistei „Arhivele Olteniei” şi relevă complexitatea
activităţii ştiinţifice şi rigorile academice care erau pusă, în urmă cu peste opt
decenii, la baza elaborării unei monografii istorice. De altfel, după cum vom
evidenţia mai jos, modelul, propus de C.D. Fortunescu în anul 1939, rămâne, în
8
S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Judeţului Dolj, dosar nr. 227/1939, f. 140.
9
Ibidem, f. 141.
linii generale, de actualitate şi astăzi, atât la nivel de structură, cât şi referitor la

munca propriu-zisă, care precede redactarea/elaborarea efectivă.
De la început, C.D. Fortunescu menţiona faptul că accepta propunerea
prefectului, avansând, însă, o primă condiţiei: „(...) în calitate de Director al revistei
istorice regionale «Arhivele Olteniei», cu ajutorul unui mănunchi de cercetători
specialişti grupaţi în jurul publicaţiei ce conduc, mă pot angaja cu întocmirea
Monografiei judeţului Dolj (subl. n.), în condiţiile mai jos arătate”10.
Cunoscând valoarea revistei şi a persoanelor cu care lucra, C.D. Fortunescu,
sublinia faptul că prefectul, apelând la specialişti consacraţi în domeniu, luase cea
mai potrivită decizie: „(...) deoarece nimeni nu mai poate întreprinde astăzi
înfăptuirea monografiei unui judeţ din Oltenia decât cu ajutorul unor specialişiti şi
pe baza bogatului material documentar pe care «Arhivele Olteniei» l-au strâns şi
consemnat în cele 18 volume ce a publicat până anul acesta”11.
În cazul în care întocmirea monografiei le-ar fi fost încredinţată oficial – ca
urmare a acceptării de către prefect a condiţiilor enunţate în scrisoare
C.D. Fortunescu se angaja să prezinte iniţiatorului proiectului monografiei „un plan
general unitar, elaborat de noi după criterii ştiinţifice, şi care să cuprindă toate
problemele privitoare la pământ, aşezări, oameni şi instituţii din acest district în
cursul vremurilor, din trecutul îndepărtat şi până azi”12.
Una dintre condiţiile formulate pentru acceptarea realizării monografiei
judeţului Dolj se referea la persoanele care urmau să elaboreze lucrarea şi la
coordonarea acestora. Sublinia faptul că o lucrare monografică este rezultatul
muncii mai multor persoane, a căror contribuţie trebuie să fie adusă în funcţie de
specialitatea fiecăruia. C.D. Fortunescu enunţa faptul că îşi rezervă dreptul de a
desemna şi coordona, cu scopul asigurării „unităţii operei”, persoanele care vor
elabora capitolele din monografia în discuţie şi anume: „cercetătorii cunoscuţi ca
specialişti în materie [de]: geografie, geologie, arheologie, istorie, statistică etc.
(subl. n.)”, exceptând capitolul privind partea administrativă, în eventualitatea în
care prefectul ar fi dorit să îşi aducă propria contribuţie13. Totodată, punea şi condiţia
ca fiecare să îşi semneze capitolele elaborate „pentru propria răspundere faţă de
eventuale critici”14 (era prima menţiune referitoare la respectarea dreptului de autor).
Referindu-se la copertă, menţiona că: „Lucrarea, aşa cum o vedem noi, va
purta pe copertă numele celor ce vor semna diferitele capitole, apoi titlul:
„Monografia Judeţului Dolj”, urmată de menţiunea: «Întocmită din iniţiativa şi sub
patronagiul D[omnu]-lui Colonel Romulus Dimitriu, Prefectul Judeţului Dolj»”15.
10
Ibidem, f. 167 (filă rămasă cu o numerotaţie mai veche a dosarului, omisă, probabil, la o
numerotaţie mai nouă).
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem, f. 167–167v.
14
Ibidem, f. 167v.
15
Ibidem.
În viziunea lui C.D. Fortunescu, monografia trebuia structurată în două

volume. Primul volum reprezenta textul propriu-zis, de aproximativ 500 de pagini,
cuprinzând şi numeroase hărţi, planuri şi stampe. Al doilea volum, intitulat
„Documente privitoare la Judeţul Dolj”, urma să cuprindă tot materialul edit şi
inedit pe care colectivul de elaborare al monografiei ar fi reuşit să îl adune,
argumentând în felul următor: „Căci, în afară de de cele aflate în colectia
„Arhivelor Olteniei”, va trebui să reproducem din tipărituri puţin accesibile şi din
vraful de documente ce zac necunoscute în colecţii ca ace[e]a a Academiei Române
sau într-a Arhivelor Statului din Bucureşti[,] măcar cele mai vechi şi mai
importante pentru Judeţul nostru”16.
Referitor la cel de-al doilea volum, specifica faptul că decizia de publicare
aparţinea prefectului, însă, în caz afirmativ „el va purta numele celor ce vor fi
tradus şi transcris aceste acte, pentru a răspunde de exactitatea reproducerii lor”
(a doua menţiune referitoare la respectarea drepturilor de autor).
În ceea ce privea etapa de documentare pe teren şi de adunare a materialelor
documentare – „pentru cercetări şi luări de fotografii la faţa locului” – directorul
revistei „Arhivele Olteniei” solicita prefectului să intermedieze, prin Serviciul
Statistic judeţean, facilitarea activităţii de investigare/documentare la primăriile din
cuprinsul judeţului, activitate ce fusese gândită a se realiza şi pe baza unor
chestionare specifice („ordonând primăriilor să ne înlesnească investigaţiunile şi să
ne răspundă exact şi repede la chestionarele tipărite, ce s-ar trimite prin mijlocirea
serviciului statistic al judeţului”)17.
Întreaga activitate de cercetare – investigarea surselor documentare, adunarea,
sistematizarea şi interpretarea materialelor documentare, redactarea propriu-zisă a
monografiei – era evaluată de C.D. Fortunescu la suma de 100.000 de lei18, sumă
16
Ibidem.
17
Ibidem, f. 167v., 142.
18
Pentru a contura ce însemna această sumă, de 100.000 de lei, destinată documentării,
sistematizării, interpretării şi elaborării propriu-zise a monografiei, excluzând cheltuielile separate pe
care le presupunea tipărirea lucrării, menţionăm că, potrivit sistemului de salarizare din anul 1940,
cuantumul salariului unui funcţionar public din categoria A, în care erau cuprinşi cei care ocupau
posturi ce necesitau studii superioare, liceale ori, cel puţin, şcoli teoretice echivalente, varia între
4.000 de lei şi 55.000 de lei, nivelul maxim de salarizare se putea atinge numai în anumite condiţii şi
în funcţie de localitatea unde profesa. În schimb funcţionarii din categoria B (studii gimnaziale sau o
şcoală echivalentă ori o pregătire specială), cuantumul salariului varia de la 1.500 la 15.000 de lei.
Precizăm că aceste cuantumuri salariale sunt stipulate în Codul funcţionarilor publici „Regele Carol al
II-lea”, din 8 iunie 1940. Din documentele administrative studiate de noi, drepturile salariale cuvenite
funcţionarilor publici, categorie în care erau asimilate şi elitele culturale, până în anul 1940, erau
reduse, iar în contextul izbucnirii războiului pe continentul european, a măsurilor luate pentru
înzestrarea armatei române şi a scumpirii produselor necesare vieţii, nemulţumirile referitoare
drepturile salariale ale funcţionarilor publici au crescut în 1938 şi 1939 (Vezi pentru detalii, Diana-
Mihaela Păunoiu, Rezidenţa regală a Ţinutului Olt (1938–940), Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2012, p. 192). Cu toate acestea, chiar şi la modul teoretic, cuantumurile salariale stipulate în
Codul funcţionarilor publici, arată că elaborarea şi publicarea unei lucrări ştiinţifice presupunea
costuri destul de mari comparativ cu posibilităţile financiare ale unor funcţionari, şi că realizarea
acestor lucrări se putea face, în principal, cu sprijin financiar instituţional.
care urma să fie subvenţionată din fondurile prefecturii. În primă fază, prefectul
urma să asigure, iniţial, circa 20% din valoarea totală – „sumă cu care să putem
face faţă primelor cheltuieli necesitate cu deplasările noastre şi altele”. Ulterior, la
cerere, prefectura trebuia să mai asigure, gradual, anumite sume fie pentru
activităţile specifice, fie pentru a plăti „munca colaboratorilor lucrării”, rămânând
ca un sfert din suma totală să fie plătit după predarea manuscrisului final.
Termenul de predare a manuscrisului complet al „Monografiei Judeţului
Dolj”, pe care C.D. Fortunescu îşi lua angajamentul să îl respecte, era „după cel
mult un an de la data eventualei comunicări a onor.[atei] Prefecturi adresată nouă
oficial că ne încredinţaţi întocmirea lucrării respective”19 şi după ce prefectura ar fi
plătit avansul financiar iniţial, menţionat mai sus.
Valoarea totală de 100.000 de lei, apreciată de C.D. Fortunescu ca fiind
necesară colectivului revistei „Arhivele Olteniei” pentru a-şi desfăşura activitatea
de cercetare ştiinţifică, nu includea tipărirea celor două volume preconizate (sau
numai a primului, în funcţie de decizia pe care ar fi luat-o prefectul) şi nici costul
clişeelor necesare textului, acestea presupunând cheltuieli suplimentare care ar fi
urmat să fie suportate tot de către prefectură. C.D. Fortunescu îşi rezerva, însă,
dreptul de a supraveghea tipărirea monografiei „ca să nu se stricoare erori de natură
a reduce valoarea monografiei”20.
O ultimă condiţie, pe care o punea directorul revistei „Arhivelor Olteniei”
pentru a duce la bun sfârşit proiectul prefectului, viza, din nou, păstrarea
drepturilor de autor, asupra lucrării elaborate, de către specialiştii implicaţi: „Dacă,
indiferent din ce cauză, onor.[ata] Prefectură nu va tipări lucrarea în chestiune la
trecerea unui an întreg de la predarea manuscrisului nostru, autorii monografiei îşi
rezervă dreptul de a-şi tipări, în total sau în parte, capitolele respective în revista
«Arhivele Olteniei», pentru ca să nu rămână pierdute pentru ştiinţă rezultatele
câştigate [de] pe urmele acestei frumoase iniţiative”21.
De asemenea, preciza şi faptul că monografia istorică a judeţului Dolj nu
includea şi oraşul Craiova, argumentând că „istoria Capitalei Olteniei este atât de
bogată, încât are nevoie ea singură de o monografie specială, cel puţin aşa de
bogată ca a judeţului”22.
În încheiere, C.D. Fortunescu, ca reprezentant al colectivului şi director al
revistei „Arhivele Olteniei”, îl asigura pe prefectul judeţului Dolj că, în
eventualitatea în care ar fi acceptat condiţiile enunţate în scrisoarea pe care i-o
adresa, „Monografia judeţului Dolj” ar fi fost o lucrare de excepţie pentru
vremurile respective: „Terminând, pot să vă asigur, Domnule Prefect, că în chipul
arătat mai sus judeţul Dolj va putea să aibă o monografie de valoare, cum până
acum nu s-a mai întocmit una într-un alt district al ţării în ultimii 20 de ani şi care
să facă cinste iniţiatorului ei”23.
19
S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj, dosar nr. 227/1939, f. 142.
20
Ibidem.
21
Ibidem, f. 142–142v.
22
Ibidem, f. 142v.
23
Ibidem.
Răspunsul oficial al prefectului judeţului Dolj, Romulus Dimitriu, iniţiatorul

proiectului „Monografiei istorice a judeţului Dolj”, a fost dat la 3 mai 1939, printr-o
adresă trimisă directorului căminului cultural judeţean, Ştefan Ionescu-Bălceşti,
prin care îl ruga pe acesta din urmă să îi transmită directorului revistei „Arhivele
Olteniei” următoarele:
„(...) avem onoare a vă ruga să binevoiţi a-i aduce la cunoştiinţă [lui
C.D. Fortunescu] că am luat act de cele cuprinse în scrisoarea D[omniei]-sale,
referitor la monografia judeţului Dolj şi apreciem bunăvoinţa cu care a înţeles să
răspundă la înfăptuirea acestei importante opere. Având în vedere, însă, că
Prefectura nu dispune, deocamdată, de suma necesară, suntem nevoiţi să renunţăm,
pentru moment, la realizarea acestei opere”24.
3. Concluzii
Deşi proiectul „Monografiei istorice a judeţului Dolj” nu a fost dus la bun sfârşit,
documentele analizate relevă un exemplu concret de colaborare interinstituţională
în cadrele extinse ale Serviciului Social, precum şi faptul că activităţile se
desfăşurau prin intermediul căminului judeţean.
Mai mult decât atât, răspunsul lui C.D. Fortunescu, care conţine şi detaliază o
serie de condiţii, transformă, în opinia noastră, scrisoarea în sine într-un document
important care atestă profesionalismul directorului şi colectivului revistei „Arhivele
Olteniei”.
În esenţă, condiţiile lui C.D. Fortunescu evidenţiază succint etapele elaborării
unei lucrări ştiinţifice: de la documentare, investigarea şi adunarea surselor
documentare şi până la elaborarea/redactare propriu-zisă a lucrării şi valorificarea
rezultatelor cercetării.
În acelaşi timp, susţin şi evidenţiază importanţa majoră a documentelor de
arhivă şi a altor surse şi materiale documentare în realizarea unei lucrări
monografice.
Totodată, conţin şi evaluarea financiară a acestei munci complexe, costurile
incluzând atât activităţile specifice (deplasările, fotografii etc.), cât şi remuneraţia
colaboratorilor.
De asemenea, susţin şi promovează recunoaşterea oficială a muncii celor
implicaţi în elaborarea lucrării monografice, sau, exprimat în terminologia actuală,
recunoaşterea dreptului de autor, cu beneficiile şi obligaţiile care decurgeau din
acest drept (remuneraţia şi asumarea răspunderii pentru cele scrise).
Scrisoarea este o dovadă, în plus, că specialiştii grupaţi în jurul revistei
„Arhivele Olteniei” erau buni cunoscători ai metodelor şi a instrumentelor de
investigare academică, oferind, în acelaşi timp, şi un exemplu de bune practici
uzitate, în cercetarea ştiinţifică, în urmă cu peste opt decenii.
24
Ibidem, f. 143.
Nu în ultimul rând, proiectul „Monografiei istorice a judeţului Dolj”, iniţiat

de prefect, reprezintă o mărturie pentru prestigiului de care se bucura, în anul 1939,
acest colectiv în cadrul comunităţii locale şi a elitelor intelectuale, prestigiu obţinut
şi ca urmare a calităţii de înaltă ţinută ştiinţifică a articolelor şi materialelor care
fuseseră publicate timp de 18 ani (de la înfiinţare, şi până în anul 1939 inclusiv) în
paginile revistei „Arhivele Olteniei”.
ANEXĂ
Scrisoarea lui C.D. Fortunescu, din 20 aprilie 1939, reprezentând răspunsul la

iniţiativa prefectului de întocmire a monografiei istorice a judeţului Dolj.
„ARHIVELE OLTENIEI” Craiova, 20 Aprilie 1939

PUBLICAŢIE BIMESTRIALĂ
Redacţia şi Administraţia
STR. ALEX. NICOLAID, [NR.] 15
DOMNULE PREFECT,
Potrivit dorinţei D[omniei]-voastre, comunicată mie prin d[omnu]-l Căp[itan]

Şt[efan] Bălceşti, Directorul Căminului Judeţean Dolj, am onoare a vă face
cunoscut că, în calitate de Director al revistei istorice regionale „Arhivele Olteniei”, cu
ajutorul unui mănunchi de cercetători specialişti grupaţi în jurul publicaţiei ce
conduc, mă pot angaja cu întocmirea Monografiei judeţului Dolj, în condiţiile mai
jos arătate.
Ne place a constata, Domnule Prefect, că adresându-vă nouă pentru
redactarea unei opere ştiinţifice serioase, D[umnea]-voastră aţi ales singurul drum
potrivit, deoarece nimeni nu mai poate întreprinde astăzi înfăptuirea monografiei
unui judeţ din Oltenia decât cu ajutorul unor specialişiti şi pe baza bogatului
material documentar pe care „Arhivele Olteniei” l-au strâns şi consemnat în cele
18 volume ce a publicat până anul acesta.
Monografia Judeţului Dolj urmează să aibă un plan general unitar, elaborat
de noi după criterii ştiinţifice, şi care să cuprindă toate problemele privitoare la
pământ, aşezări, oameni şi instituţii din acest district în cursul vremurilor, din
trecutul îndepărtat şi până azi. El va fi prezentat în amănunt, dacă şi după ce
principial întocmirea monografiei de care e vorba ne-ar fi încredinţată oficial.
Persoanele care vor colabora la monografia proiectată cu contribuţia lor de
specialitate la fiecare din capitolele ce noi vom fixa în planul general al lucrării,
vor fi designate de noi, alese fiind dintre cercetătorii cunoscuţi ca specialişti în

materie [de]: geografie, geologie, arheologie, istorie, statistică etc. Această condiţie
cu singura excepţie anume pentru cazul că D-voastră, Domnule Prefect, aţi dori să
vă rezervaţi personal un capitol din monografie, cum bunăoară partea
administrativă, înfăţişând pe temeiul materialului ce onor[ata] Prefectură posedă,
situaţia de ieri şi azi a Judeţului Dolj, din acest punct de vedere. Toţi acei cari astfel
vor colabora cu contribuţia lor ştiinţifică la elaborarea monografică, au a lucra, în
interesul unităţii operei, sub a noastră îndrumare, fiecare urmând a-şi semna
capitolele respective, pentru propria răspundere faţă de eventuale critici.
Lucrarea, aşa cum o vedem noi, va purta pe copertă numele celor ce vor
semna diferitele capitole, apoi titlul: „Monografia Judeţului Dolj”, urmată de
menţiunea: „Întocmită din iniţiativa şi sub patronagiul D[omnu]-lui Colonel
Romulus Dimitriu, Prefectul Judeţului Dolj”. Ea va avea două părţi şi anume:
1) Textul monografiei, de circa 500 [de] pagini, format 25/17, cuprinzând numeroase
hărţi, planuri şi ştampe (sic!); 2) Un volum deosebit, intitulat „Documente privitoare la
Judeţul Dolj”, cuprinzând tot materialul docucmentar edit şi inedit ce vom putea
strânge. Căci, în afară de cele aflate în colectia „Arhivelor Olteniei”, va trebui să
reproducem din tipărituri puţin accesibile şi din vraful de documente ce zac
necunoscute în colecţii ca ace[e]a a Academiei Române sau într-a Arhivelor Statului
din Bucureşti[,] măcar cele mai vechi şi mai importante pentru Judeţul nostru.
Acest al doilea volum îl veţi publica sau nu, după putinţă. Dacă da, el va purta numele
celor ce vor fi tradus şi transcris aceste acte, pentru a răspunde de exactitatea
reproducerii lor.
Pentru cercetări şi luări de fotografii la faţa locului ce eventual am avea
nevoie să facem prin judeţ, onor.[ata] Prefectură ne va da asistenţa sa, ordonând
primăriilor să ne înlesnească investigaţiunile şi să ne răspundă exact şi repede la
chestionarele tipărite, care s-ar trimite prin mijlocireea serviciului statistic al
judeţului.
Noi ne obligăm a vă depune manuscrisul complect al Monografiei Judeţului
Dolj după cel mult un an de la data eventualei comunicări a onor.[atei] Prefecturi
adresată nouă oficial că ne încredinţaţi întocmirea lucrării respective, şi după ce ne
veţi fi avansat un acont de 20.000 [de] lei din acontul total al monografiei, sumă cu
care să putem face faţă primelor cheltuieli [de] necesitate cu deplasările noastre şi
altele. Cum urmează ca noi să plătim munca colaboratorilor lucrării ce ne legătuim
a duce la bun sfârşit, onor.[ata] Prefectură ne va mai vărsa la cerere, în cursul
anului, sume până la maximum trei pătrimi din totalul preţului monografiei,
rămânând ca sfertul rămas să se elibereze după predarea manuscrisului. Orice sumă
se va plăti prin mijlocirea mea personală, care răspund de îndeplinirea
obligaţiunilor ce fac obiectul prezentei scrisori.
Subvenţia ce se va acorda de onor.[ata] Prefectură pentru întocmirea
Monografiei Judeţului Dolj este de 100.000, adică una sută mii de lei. Ea reprezintă
plata elaborării lucrării în condiţiunile ce am lămurit mai sus. Prin urmare[,] ea nu
cuprinde şi tipărirea celor două volume or[i] eventual numai primul, precum nici
costul clişeelor necesare textului, acestea căzând în sarcina onor.[atei] Prefecturi.

Tipărirea se va face însă sub directa noastră priveghere, ca să nu se stricoare erori
de natură a reduce valoarea (calitativă – n.n.) monografiei.
Dacă, indiferent din ce cauză, onor.[ata] Prefectură nu va tipări lucrarea în
chestiune la trecerea unui an întreg de la predarea manuscrisului nostru, autorii
monografiei îşi rezervă dreptul de a-şi tipări, în total sau în parte, capitolele
respective în revista „Arhivele Olteniei”, pentru ca să nu rămână pierdute pentru
ştiinţă rezultatele câştigate pe urmele acestei frumoase iniţiative.
Monografia proiectată priveşte numai judeţul Dolj, iar nu şi oraşul Craiova.
Aceasta pentru că istoria Capitalei Olteniei este atât de bogată, încât are nevoie ea
singură de o monografie specială, cel puţin aşa de bogată ca a judeţului.
Terminând, pot să vă asigur, Domnule Prefect, că în chipul arătat mai sus
judeţul Dolj va putea să aibă o monografie de valoare, cum până acum nu s-a mai
întocmit una într-un alt district al ţării în ultimii 20 de ani şi care să facă cinste
iniţiatorului ei. Pe de altă parte suntem convinşi că, admiţând întocmirea zisei
monografii în condiţiile fixate în rândurile ce vă adresăm, şi anume prin mijlocirea
celui ce semnează, Directorul revistei „Arhivele Olteniei”, D[umnea]voastră nu
riscaţi să aruncaţi pe apa Sâmbetei zeci de mii de lei, cum s-a petrecut cu un fost
Prefect al acestui judeţ, care a plătit, şi nu numai o dată, cutăruia aventurier din
câmpul culturii, în vederea întocmirii unei monografii, pentru care banii au fost
mâncaţi, fără ca prefectura să fi văzut un singur rând de manuscris din lucrarea
achitată din [’]nainte.
În aşteptarea hotărârei D[umnea]voastre, ce veţi binevoi să ne comunicaţi, vă
rog a primi, Domnule Prefect, încredinţarea distinselor mele sentimente.
Director al revistei „Arhivele Olteniei”,

/ss/ Prof. C.D. Fortunescu
Sursa: S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura judeţului Dolj,

dosar nr. 227/1939, f. 142–142v.; 167–167v.25
Bibliografie
Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Judeţului Dolj, dosar nr.
227/1939.
Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, fond Rezidenţa Regală a Ţinutului Olt,
dosare nr.: 2/1938, 52/1939, 488/1939, 279/1940.
„Monitorul Oficial”, partea I, 1938.
Gusti, Dimitrie, Sociologia militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, II, Acţiune,
Bucureşti, Fundaţia „Regele Mihai I”, 1946.
25
Menţiune: filele167–167v. sunt după numerotaţia veche a dosarului, fiind intercalate între
filele 141 şi 142, după numeroţaţia nouă. Acestea reprezintă începutul scrisorii directorului revistei
„Arhivele Olteniei”, adresată prefectului judeţului Dolj.
Culturalizare în uniformă: articole şi documente privind legea Serviciului Social 1938–

1939, antologie de Zoltán Rostás şi Dragoş Sdrobiş, prefaţă de Zoltán Rostás,
postfaţă de Dragoş Sdrobiş, Bucureşti, Editura Paideea, 2017.
Hâmpă, Laura-Rodica, De la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” la Uniunea
Fundaţiilor Culturale Regale (1921–1948), Bucureşti, Editura Etnologică, 2019.
Rostás, Zoltán, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia
Culturală Regală „Principele Carol”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009.
Păunoiu, Diana-Mihaela, Rezidenţa regală a Ţinutului Olt (1938–940), Bucureşti, Editura
Păunoiu, Diana-Mihaela, Sărbătoare şi propagandă în timpul regelui Carol al II-lea
(1938–1940), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2013.
IMAGINEA CRAIOVEI
ÎN PAGINILE REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”,
SERIA VECHE
GABRIELA BOANGIU
Abstract: Arhivele Olteniei journal represented and represents a specialized

publishing platform, which brings together related disciplines, exciting themes,
raising the bar from regional to national and even international, through its
information and methodology. The authors who contributed to its pages knew
how to capitalize studies of remarcable socio-cultural phenomena, “archiving”
elements of the cultural memory of Craiova.
Although this city, experienced disruptions over time, it continued to live on in
the collective memory through different forms: old street names, the names of
houses belonging to the great aristocratic families, urban spaces that preserve
the old memories: names of old shops, spaces that remind of the presence of
certain personalities of the city, old inns, old neighborhoods, such as the
Jewish quarter or the Clisurean Quarter, slums, such as Mahalaua Sârbilor,
churches specific to certain old neighborhoods – Obedeanu, Sf. Gheorghe cel
Nou, Mântuleasa, and many others.
Key words: old city, archive, cultural memory, old neighborhoods, old families,
socio-cultural phenomena.
Revista „Arhivele Olteniei” a reprezentat și reprezintă o platformă publicistică de

specialitate, ce reunește discipline înrudite, teme captivante, ridicând ștacheta de la
regional la național și chiar internațional, prin informația și metodologia
performată. Autorii care și-au adus contribuția la paginile acestei reviste, au știut să
capitalizeze studierea unor fenomene socio-culturale de finețe, „arhivând”, printre
altele, și elemente ale memoriei culturale a Craiovei.
Acest oraş, deşi a cunoscut perturbări de-a lungul timpului, a continuat să
dăinuie în memoria colectivă prin diferite forme: nume de străzi de odinioară,
numele unor case aparţinând marilor familii de demult, spaţii urbane ce păstrează
aminitirile de odinioară – denumiri ale unor vechi prăvălii, spaţii ce reamintesc de

din Craiova, Academia Română; e-mail: boangiu_g@yahoo.com.

348 Gabriela Boangiu
prezenţa unor personalități ale urbei, hanuri vechi, cartiere vechi, precum cartierul
evreiesc sau Cartierul Clisurean, mahalale, precum Mahalaua Sârbilor, biserici
specifice anumitor cartiere vechi – Obedeanu, Sf. Gheorghe cel Nou, Mântuleasa şi
multe altele.
În ceea ce privește textele, în general, cele referitoare la orașul Craiova, în
particular, se pot observa anumite particularități, și anume: 1) referitor la limbajul
autorilor se constată o naturalețe, un spirit viu ce narează povestiri de demult, dar
care deapănă și un prezent destul de apropiat de firul narativ; 2) o altă
particularitate a articolelor este dată de dialogul ce se stabilește între unii dintre
autorii articolelor publicate în revista „Arhivele Olteniei” serie veche, referitoare la
Mahalalele, cartierele, bisericile unora dintre cartiere sau aflate pe artere centrale
ale orașului. Articolele se completează ca un bulgăre de zăpadă, salvând informații,
adunând adăogiri, completări valoroase din punct de vedere științific.
Despre istoricul și originea Craiovei
Despre acestă tematică, revista „Arhivele Olteniei” are rezervat un număr

impresionant de pagini. Menționăm, în acest sens, articolul „Craiova, moșie a
Bassarabilor”, de George Mil. Demetrescu. Iată cum autorul lansează întrebări-
ipoteză la începutul articolului său: „Fost-a Craiova în timpurile cele mai vechi,
înainte chiar de a fi orașul Băniei, – înainte chiar de a fi satul Vornicului Neagoe,
tatăl Craioveștilor, – un sat și o moșie a Basarabilor? Fost-a cu alte cuvinte orașul
nostru, leagănul acelei vechi dinastii boerești care a însemnat atât de mult în istoria
Țării Românești, sau numai una din acele multe moșii ale acestui neam boieresc?
Iată două întrebări de o deosebită importanță, cărora din negura vremilor trecute și
după puținele isvoare istorice ce avem la îndemână, să căutăm a le da o deslegare
în legătură cu trecutul istoric al orașului nostru”1. George Mil. Demetrescu
subliniază, totodată, legitima mândrie a localnicilor pentru faptul că orașul
Craiova a fost orașul Băniei Oltene. De asemenea, afirmă că orașul „Craiova a fost
de la început o moșie a Bassarabilor, cari au locuito-o statornic – mai întâi ca un
târgușor format pe această moșie Bassarabească, mai apoi ca un oraș, veche
stăpânire din moși-strămoși”2. Documentația și argumentele sale în sprijinea
acestei ipoteze nu încetează să apară – metodic și cu spirit înalt.
Despre familiile boierești din Craiova și Oltenia pot fi descoperite detalii
în paginile revistei „Arhivele Olteniei”, seria veche, ca de exemplu în articolul
„Marile familii românești date de istoricul Sulzer”, semnat de C.V. Obedeanu, care
afirma: „Despre genealogiile marilor neamuri din Valachia a scris în veacul al
XVIII cronicarul Radu Grecianu, din ordinul lui Brâncoveanu-Vodă, o carte
1
Geroge Mil. Demetrescu, Craiova, moșie a Bassarabilor, în „Arhivele Olteniei”, seria veche,
anul I, ianuarie 1922, nr. 1, p. 16.
2
Ibidem.
Imaginea Craiovei în paginile Revistei „Arhivele Olteniei”, seria veche 349
intitulată Genealogiile familiilor boierești; a rămas însă în manuscris, netipărită. Ce

importanță mare ar fi avut de s’ar fi tipărit, căci cine știe ce origine găsea în
neamurile noastre, cine știe de ce războae ar fi vorbit, de ce emigrațiuni, de ce
amestec de popoare și de rase, de ce obiceiuri sociale, în fine erea o oglindă a
societății din veacul al XVIII-lea la Români”3. În județul Dolj, autorul menționează
următoarele mari familii Oltenști: Obedeanu, Poenaru, Socoteanu, Milesu, Columbeanu,
Podvoniceanu, Priseceanu, Amărăascu, Vericeanu, Portărescu, Târnoveanu, Melinescu,
Plopșoreanu, Livezeanu, Fratoștițeanu.
Un alt articol semnat de (C.S. Nicolăescu) Plopșor, menționează detalii
despre „Obârșia familiei Aman”4: „Asupra obârșiei familiei Cinstitului Sărdar
Dimitrie Aman marele neguțător din Craiova, tatăl pictorului Theodor Aman, doar
Domnul Nicolae Iorga, în prefața volumului al XIX-lea din Sudii și Documente
(Corespondența lui Dimintrie Aman, București 1913), ne spune că: familia era din
Macedonia și că o obârșie românească nu este exclusă, dar, cu toții, ei
întrebuințează în scrisorile lor, până foarte târziu, limba grecească”5. Plopșor
descoperă, însă, documente despre Dimitrie Aman în Arhiva Primăriei Craiova și
anume, următorul document: „Dăla casa cercetării streinilor ot Craiova.
Cins(titu)lui săr(a)r Dimintrie Aman, Rumân Coțovlah: venit aici dă ani 39:
căsătorit după soție greacă, are casă aici în Craiova, are moșii, are vii, la față
zmad: părul negru: mustăți castanii: rade castanie, la stat dă mijloc, port boeresc,
au dat chezaș pământean pă dumnealui sărd(a)r(ul) Barbu Socoteanu, de aceia i
sau dat această adeverință a casii cercetării spre a fi știut. 1823: Ghen(a)r 25”6.
Referitor la mahalalele sau cartierele vechi ale Craiovei, am descoperit un
material foarte elaborat în „Arhivele Olteniei”, seria veche, și anume:
„Aglomerațiuni răslețe de Craiova, încorporate ulterior și devenite mahalale ale
orașului”. Așadar, în articol se menționa: „Personale cercetări, laborioase și
îndelungate ne-au dus și pe noi la convingerea că, în pragul secolului al XX-lea,
hotarul de miazăzi al Craiovei se rezema pe Pârâul Tabacilor, începând cu Str.
Unirii de astăzi – numită în vremea aceea Drumul Diiului, adică al Vidinului și
până la cișmelele de azi ale Ootei și ale Chiriacului”(p. 394) (de asemenea, se mai
pot consulta și articolele lui G. Mil.-Demetrescu care a publicat în paginile
Arhivelor Olteniei articolul intitulat „Craiova în veacul trecut”, precum și „Vechi
denumiri de mahalale și suburbii ale Craiovei”).
În ceea ce privește populația cartierelor vechi ale Craiovei, se poate face un
studiu amplu despre minoritățile sau etniile conlocuitoare ale urbei.
Astfel, pe la 1840 existau foarte mulţi aromâni veniţi, aflaţi în fruntea
comerţului craiovean, „proprietari rurali ori pe punctul de a deveni – cu bogate
gospodării în mahalaua Sf. Ion Hera şi în jurul ei, formând familiile următoare:
3
C.V. Obedeanu, Marile familii românești date de istoricul Sulzer, în „Arhivele Olteniei”,
seria veche, anul II, mai–iunie 1923, nr. 7, p. 195.
4
C.S. Nicolăescu-Plopșor, Obârșia familiei Aman, în „Arhivele Olteniei”, seria veche, anul II,
ianuarie–februarie, 1923, nr. 5, p. 8.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
Cota7
Nicu al ’Cota şi Sofia Ciolea, ambii Clisureni, aveau urmaşi cu denumiri
aromâne: Petruş, Gache, Oane, iar fiicele măritate tot după tineri clisureni:
Becubaşa, Saita, Simionide şi Vâciu. Priceput în ale comerţului, Kir Nicu Bacalu
deschise o băcănie8 îndată după sosire, în apropierea aceleia a cumnatului său
Costea Bacalu-Orman. Instalată în colţ, pe strada Buzeşti, în faţa măcelărieivechi,
negoţul merse în plin şi făcu epocă. În cele din urmă încărcat de ani, Kir Nicu se
retrase, cedând magazinul fiului său Petruş Cotadi, mare comerciant şi el, spre
sfârşitul secolului XIX. Casele lui Kir Nicu sunt fostele case Cotadi şi Ghiţă Pleşea
de pe strada Lascăr Catargiu. Unul din fii: Gache Cotadi, a avut de asemenea
băcănie mare în Bucureşti, bine cunoscută în trecutul comerţului capitalei. Acesta a
fost şi secretarul Societăţei de Cultură Macedo-Române (1869) şi unul din cei mai
devotaţi cauzei macedonene. Un alt Cota, nepot lui Kir Nicu şi fiul Doctorului
Sima al ’Cota din Clisura, Petre Cotta, a locuit iarăşi multă vreme în mahalaua Sf.
Ioan, ocupându-se cu negoţul de cereale. El a fost socrul comerciantului clisurean
Petre Tica, stabilit vremelnic aici”9.
O altă familie de aromâni binecunoscută în Craiova este Becu-başa, „băcănia
a fost negoţul lui Petru Becu-başa chiar în primii ani ai sosirei, având magazinul în
piaţa veche, în apropierea bisericei Sf. Dumitru10. Are trei fii comercianţi de frunte,
căci pe Ştefan Becu îl găsim mare bacal şi angrosist în Bucureşti, pe Calea
Victoriei, colţ cu Str. Amzei. Acesta a fost tatăl lui Petrache Becu (1857–1909),
unul dintre cei mai iubiţi foşti diriginţi ai poştei locale. Tase Becu, cel care în
primii ani secondase pe tatăl său în comerţ, cumpără moşia Carpen şi se devotă cu
totul agriculturii; iar Gheroghiţă Becu (1831–1916), este cunoscutul angrosist de
vinuri din Drăgăşani, cu desfacere în Craiova pe Strada Madona”11.
O familiei de clisureni şi negustori de vază e aceea a lui Ştefan Vâciu şi a
urmaşilor săi, căci unul dintre fii, Gheorghe Ştefănescu a fost, de asemenea,un
cunoscut băcan cu magazinul în Str. Unirei, peste drum de farmacia Pohl12.
Alt nume important în trecutul comerţului craiovean este familia Saita. De la
Petre Saita, Clisureanul, sosit odată cu ceilalţi şi până la Domnul Fane G. Saita,
Vice-Preşedintele Comitetului Bursei, familia aceasta a dat continuu oraşului
negustori de seamă. Băcănia începătoare a bătrânului Saita, fu urmată de acelea13
ale fiilor lor care au făcut epocă, Gheorghe Saita şi Ştefan Saita fiind doi stâlpi
puternici ai negoţului local. Fraţi buni şi asociaţi, ei au avut băcăniile în plin centru,
7
Cota=Constantin (Tache Papahagi, Antologie Aromână, apud Gigi Orman, Din trecutul
Craiovei – Cartierul clisurean, în „Arhivele Olteniei”, nr. 37–38, an VII, mai august 1928, p. 216).
8
Transformată apoi în magazinul de lumânări Demetrescu.
9
Gigi Orman, Din trecutul Craiovei – Cartierul clisurean, în „Arhivele Olteniei”, nr. 37–38,
an VII, mai–august 1928, p. 216
10
Mai târziu devenind depozitul Lazarovici, casele cu gang, nr. 30.
11
Gigi Orman, op. cit., p. 216.
12
Ibidem, p. 217.
13
Mai târziu magazinele „La Englez” şi „La amiralul Englez”.
în răscruciul Străzii Unirii cu Lipscani şi Madona, precum şi două frumoase

încercări industriale: două mori. Atât aceea a lui Gheorghe, situată pe Str. Regele
Ioaniţiu, cât şi a lui Ştefan (tovarăş cu Max Binder, morarul din Pieleşti) au mers
bine şi mulţi ani, dând un puternic avânt acestei industrii. Iancu Saita, ginerele lui
Cota, a fost proprietarul moşiei Turia şi s-a ocupat numai cu agricultura14.
Familia Pesica şi-a ocupat locul de cinste alături de celelalte familii aromâne.
Fraţii Nicolae şi Enache Pesica au venit din Clisură la 1825. Ei erau fiii unui Petre
Bacalbaşa, zis Pesica şi li se mai zicea şi Pişicof şi Petrovici, deoarece se serviseră
de acest nume în timpul trecerii spre Valahia. Fiii lor au fost înscrişi la Liceu, şi
Pişicof şi Peşicu, însă marele dascăl Fontanini, care avea prea mulţi „Peşeacovi”,
făcu cercetări şi le redete vechiul nume, latinizându-l „Pessica”. Ambii au fost
cunoscuţi băcani şi la început tovarăşi în comerţ. După 1842, an când Nicolae se
căsători cu fiica lui Iancu Coşoveanu, îl găsim pe acesta arendaş la Osica Mare,
Gustavăţ şi Corlăţeşti. Printre fiii lui Enache Peşicu se afla şi un poet, Dumitru
Peşicu, ce a publicat versuri în „Satyrul” (1866), „Binele public” şi „Ghimpele”
(1874)15. Băcănia fraţilor Peşicu se afla în colţul străzilor Lipscani şi Buzeşti16.
Familia Papa trebuie şi ea menţionată în acelaşi şir onorabil de familii
aromâne venite în Craiova. Costache Papa şi soţia „jupâneasa Maria” formau o
veche familie de clisureni. Gospodăria lor de pe strada Mircea Vodă, casele cu
gang nr. 7, operă a unei vieţi de muncă cinstită – Papa fiind fruntaş dulgher – nu
era întrecută decât de aceea a Gârleştenilor. Printre urmaşi se afla şi Doamna
Clisura Ionescu, coproprietară a caselor la începutul secolului al XX-lea17.
Familia Coşoveanu are o istorie veche. Bătrânul rămas la Clisură, tatăl lui
Iancu Gheorghiu Coşoveanu, i se zicea Gheorghe Cândea şi ne dă explicaţia acelui
„Gheorghiu” pe care îl găsim mereu legat de numele său şi la care se adaugă treptat
„Coşoveanu”, „Coşoveanu ot Dăbuleni” şi „Dăbuleanu”. Acest Iancu la sosire
venise şi cu o soră a sa – copilă purtată într-un desag – şi care mai târziu deveni
bunica familiei Brăneţu. El a fost mare agricultor, proprietarul moşiilor Preajba,
Coşoveni, Lăcriţa şi Dăbuleni şi „se zice” că satele Bufna şi Malu Mic, sunt
colonizate de el cu tineri învoitori. De altfel, îl găsim în tabloul proprietăţii rurale
din 1836, ca proprietar al Coşovenilor de mijloc, sub numele de „Iancu
Dăbuleanu”, iar în statistica de la 184518: „Coşovenii de mijloc, 68 de familii ai
D-lui Iancu Gheorghiu Coşoveanu”. Bun creştin, el termină biserica din Coşovenii
de sus, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidită între 1812–1815, de Pitarul
Ene zis Pandia. De atunci datează zugrăveala chipurilor ctitorului şi familiei sale,
cu următoarele inscripţii, în dreapta: D.D. Iancu Coşoveanu cu Nicolae, Gheorghe,
Ştefan, Constantin şi în stânga: D.D. Ilinca Coşoveanu, cu Eufrosina şi Ecaterina.
Soţia sa era sora lui Vancu Lubici, familie de origine sârbă din Timişoara.
14
15
Ibidem, p. 218.
16
Mai târziu, magazinul „La doi stejari”.
17
18
Statistica de la 1845, publicată de T.G. Bulat, în „Arhivele Olteniei”, nr. 20, pp. 304 şi 310.
Numeroase alte familii se pot mândri cu numeroase realizări în spaţiul

craiovean, printre ele menţionăm familiile: Orman, Ciolea, Târţă, Cionea, Gârleşteanu,
Goga, Paciurea, Sterie.
Discuţiile privind amplasarea unor mahalale vechi în Craiova, au fost aprinse.
Aşa a fost cazul şi cu Mahalaua Sârbilor, aflată în jurul bisericii Sfântul Ion Hera.
„Într-o hotărâre a judecătoriei judeţului Dolj, secţia II, cu data de 19 mai 1838,
semnată de preşedintele Dimitrie Bibescu şi de membrii Paharnic Ion Pleşoianu şi
serdar Vasile Locusteanu, se spune, că dintr-un înscris de la leat 1827 avgost 20,
iscălit de Ene Ciurcibaşa (starostele isnafului cojocarilor), reiese că acesta era
epitrop al bisericii Sfântul Ion din Mahalaua Sârbilor şi dedese cu embatic lui
Badea Cojocaru un loc al bisericii, cu plată de 12 lei pe an. Parte în proces, ca
jăluitor, era Ion Badea, fiul lui Badea Cojocaru, Ion Badea îşi mărită fata cu Ştefan
Stancovici, căruia îi dă zestre locul, pe care acesta din urmă voind să-l
împrejmuiască, se adresează Consiliului Municipalităţii Oraşului Craiova pentru
autorizare, iar consiliul, cu încheierea nr. 2356 din 4 iulie 1861, îi dă autorizarea,
sub oarecare condiţiuni, din cuprinsul încheierii se vede că locul este situat în
mahalaua Sf. Ion Hera, între uliţa Cazărmii şi uliţa ce merge spre fântânile
Kiriacului, având învecinări cu Mitică Pădeanu şi Ioniţă Heraru, iar peste drum, în
uliţa Cazarmii, proprietăţile Bădiţă Badea şi Marin Piciu”19.
Paginile „Arhivelor Olteniei” revelează numeroase detalii despre bisericile
craiovene. Printre acestea, aflăm informații argumentate și documentate asiduu
despre „Biserica Sf. Gheorghe-Nou din Craiova Introducere critică la opera
picturală” – articol semnat de de V. Georgescu Paleolog. Biserica se remarcă prin
pictura murală interioară, realizată de binecunoscutul pictor Eustațiu Stoenescu,
V.G. Paleolog remarcând: „Un zid este un spațiu pictural mai greu de slujit decât o
pânză”. Alte biserici care sunt amplu prezentate în acest spațiu publicistic sunt:
Biserica Obedeanu, Biserica Mântuleasa, Biserica Brândușa, Biserica Sf. Dumitru,
Biserica Sfinții Voievozi etc.
Oltenia dupa harta din Anton Maria del Chiaro, de T.G. Bulat, iată „Una din
cărțile streine, care se ocupă de Muntenia și Oltenia, lăsând deci la o parte celelalte
părți ale Românii, este cea a italianului Del Chiaro, fost secretar al lui C-tin
Brâncoveanu”. Tipărită la Venezia în 1718, purtând numele Istoria delle moderne
rivoluzioni della Valachia, cartea este importantă pentru că este însoțită din unul
din cele mai vechi documente cartografice ale ținuturilor noastre. „El (documentul)
nu este opera italianului, ci spre mândria noastră, a unui român, și anume a celui
vestit învățat ce fu Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul și mentorul lui
Constantin Brâncoveanu”, așadar, harta este elaborată de stolnicul Cantacuzino și
descoperită și publicată la Veneția de către Del Chiaro, reeditată de Iorgacu ocazia
aniversării lui Brâncoveanu și formează astfel vol. XXVIII din ale sale „Studii și
documente”20.
19
Aurel Mircea, „Mahalaua Sârbilor” din Craiova, în „Arhivele Olteniei”, nr. 37–38, an VII,
mai–august 1928, p. 246.
20
T. G. Bulat, Oltenia dupa harta din Anton Maria del Chiaro, în „Arhivele Olteniei”, seria
veche, anul I, iunie 1922, nr. 2–3, pp. 149–155.
Farmecul povestirilor de demult se împleteşte cu cel al povestirilor mai

recente, toate însă preamăresc un trecut frumos în adevăratul sens al cuvântului, un
timp ce nu se grăbea, un spaţiu urban cu o culoare locală deosebită, case vechi ce
„nouă erau”, bulevarde de odinioară alături de străzile înguste sau mai largi din
urbea craioveană.
Bibliografie
Bulat, T.G., Oltenia dupa harta din Anton Maria del Chiaro, în „Arhivele Olteniei”, seria
veche, anul I, iunie 1922, nr. 2–3, pp. 149–155.
Demetrescu, George Mil., Craiova, moșie a Bassarabilor, în „Arhivele Olteniei”, seria
veche anul I, ianuarie 1922, nr. 1, p. 16.
Mircea, Aurel, „Mahalaua Sârbilor”din Craiova, în „Arhivele Olteniei”, nr. 37–38, an VII,
mai–august 1928, p. 246.
Nicolăescu-Plopșor, C.S., Obârșia familiei Aman, în „Arhivele Olteniei”, seria veche, anul
II, ianuarie–februarie, 1923, nr. 5, p. 8.
Obedeanu, C.V., Marile familii românești date de istoricul Sulzer, în „Arhivele Olteniei”,
seria veche, anul II, mai–iunie 1923, nr. 7, p. 195.
Orman, Gigi, Din trecutul Craiovei – Cartierul clisurean, în „Arhivele Olteniei”, nr. 37–38, an
VII, mai–august 1928, p. 216.
PROBLEME JURIDICE ȘI LEGISLATIVE PREZENTATE
ÎN PAGINILE REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI” (1922–1943)
ALEXANDRA NACU
Abstract: In my article I present some legislative and juridical issues which

can be studied in certain articles with historical and social themes: historical
and documents of property, frontiers of Wallachia, institutional development.
In the law there are two main tendencies: the legislative primary texts and the
results of their application in society. For this reason, I considered that the
articles published in Arhivele Olteniei deserve special attention.
Key words: Arhivele Olteniei, juridical issues, legislative issues, articles, law
implementation, society.
În articolul meu, vreau să prezint câteva chestiuni legislative și juridice, care

pot fi studiate în anumite articole publicate în Revista „Arhivele Olteniei”, în
perioada 1922–1943. Am putut observa că multe articole cu teme istorice și sociale
includeau și probleme legislative și juridice: documente istorice privind
proprietatea, frontierele Țării Românești, dezvoltare instituțională. În drept, avem
mereu două mari tendințe: textele legislative primare și rezultatul aplicării lor în
societate. Din acest motiv, consider că articolele publicate în „Arhivele Olteniei”
merită o atenție deosebită.
Studiul dreptului nu poate fi realizat și înțeles pe deplin fără referirea la
istorie. Nu am în vedere aici numai istoria dreptului, mă refer și la aplicarea
dreptului, la crearea normei de drept, pornind de la cutumă, adică de la ansamblul
elementelor care țin de tradiția dreptului.
Acum un secol, în luna ianuarie 1922, peisajul științific și publicistic din
Craiova și din Oltenia se îmbogățea cu una din cele mai prestigioase reviste
științifice ale Olteniei, Revista „Arhivele Olteniei”.
Poate părea surprinzătoare opțiunea noastră pentru comunicarea de față. Nu a
existat în cadrul revistei „Arhivele Olteniei” o rubrică specială dedicată dreptului.
Documentele pe care le-am prezentat aici fac parte din rubrica „Oltenia istorică”.
Totuși, această rubrică este plasată distinct față de articolele de fond cu subiecte de
istorie, folclor sau științe diverse. Practic, editorii revistei au înțeles că documentele

Masterand, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova; e-mail: alexanacu@yahoo.com

356 Alexandra Nacu
istorice cu referiri vizibile și incontestabile la dreptul epocilor de origine și de

proveninență, trebuie să ocupe un element esențial și un loc separat, vizibil, plasat
înaintea celoralte secțiuni.
În primul număr din ianuarie 1922, avem sub semnătura lui T.G. Bulat,
articolul despre înființarea orașului Calafat. Multe orașe din România, deși au o
tradiție milenară a vetrelor de locuire, au fost întemeiate în epoca modernă prin
veritabile acte fondatoare, pe baza unor planuri de edificare și sistematizare de
inspirație vest-europeană, cum este și cazul orașului port la Dunăre, Calafat. Pentru
perioada 1832–1878 amintim exemplul unor localități precum Turnu Severin,
Calafat și Alexandria. Xavier Villacrosse, Moritz von Ott și-au pus talentul în arta
urbanizării pentru ca noile orașe, întemeiate prin decizie politică să aibă o
sistematizare1.
Profesorul Ștefan Ciuceanu publică un fragment al raportului inginerului
Cioculescu, referitor la moșia domnească a Craiovei din anul 1850. Astfel de
rapoarte erau de facto documente de interes juridic fundamental, pentru că pe baza
lor, instanțele de judecată puteau stabili hotare, puteau lămuri chestiuni litigioase
legate de circulația și transferul proprietății.
Tradiția sistematizării în spațiul românesc începe cu Regulamentele Organice
și continuă cu legislația din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza și a domniei
regelui Carol I.
După obținerea independenței naționale, România a putut introduce o
legislație modernă. Inclusiv în Constituția din 1866, exista referirea la exproprierea
în scopul utilității publice.
Sistematizarea presupunea, în primul rând așezarea localităților într-o
anumită ordine. Securitatea statului precară până la 1856 presupunea ca așezările să
fie plasate la adăpostul formelor de relief, uneori aproape de drumuri destul de
impracticabile în vremea toamnei, iernii și primăverii. După 1859, însă, satele și
orașele încep să aibă un anumit aspect ordonat, pe relația centru politic, zonă
economică, periferie suburbană.
În numărul din iunie–iulie 1925, sunt publicate de către N.G. Dinculescu o serie
de hotărnicii, pe care le-a transcris din chirilică, în grafia latină: cărți de hotărnicii
din 1712, 1723, o carte de alegere și hotărnicie din 1811 și cartea postelnicului Stancu
Buduhăleanu din 1820. Sunt documente esențiale pentru cunoașterea modului în
care se reglementau hotarele moșiilor în epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu
(exista „Pravila de la Govora” a lui Matei Basarab), la începutul veacului fanariot,
dar și în perioada de final a veacului fanariot când deja operau condicile de legi
Legiuirea Caragea și Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti.
Aflate în secolul fanariot, Principatele au încercat să țină pasul cu epoca, fapt
ce a dus la anumite încercări de reformă. De ce a fost posibil acest lucru, pentru că
domniile erau scurte, instabilitatea era mare și niciun domnitor nu era sigur că
1
http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/09-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-
Muzeografie-IX-1972_206.pdf, accesat la 12 noiembrie 2021.
Probleme juridice și legislative prezentate În paginile Revistei „Arhivele Olteniei” (1922–1943) 357
putea vedea măcar cel mai mic rezultat al reformelor sale, de pe tronul domnesc.
Totuși, câteva încercări s-au făcut cunoscute. În data de 7 februarie 1740,
Constantin Mavrocordat publica în „Mercure de France”2 un proiect de „Constituție”.
Constantin Mavrocordat este o excepție printre domnitorii fanarioți. A domnit în
total, 22 de ani, de șase ori în Țara Românească și de 4 ori în Moldova. Astfel, el a
avut timp să înțeleagă funcționarea mecanismului legislativ intern și a putut să
acționeze în consecință.
Reformele sale au vizat domeniul religios (epitropiile urmau să controleze
situația averilor mănăstirești, afectând influența egumenilor, care predomina până
atunci), domeniul rangurilor boierești (boierii erau cei cu dregătorii în stat, nu
proprietarii funciari, cei cu atribuții în conducerea țării erau scutiți de impozit,
ceilalți, cu slujbe mai mici erau parțial scutiți de obligații fiscale), domeniul
administrativ în județe (doi ispravnici, un administrator și un judecător), fiscal
(impozit unic plătit în patru rate). Țăranii dependenți au primit în schimb interdicția
de strămutare și numărul de zile de clacă nu a fost bine stabilit, ceea ce a dus la
abuzuri ale boierilor3.
La 1775, domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti a dat „Mica rânduială
juridică”, numită generic „Pravilniceasca condică”, o sinteză între „obiceiul
pământului” și legislația bizantină. Această „condică” a fost în vigoare din 1880,
până la 1818, când a fost dat „Codul Caragea”.
„Pravilniceasca Condică” a fost preferată „Codului Caragea”, pentru că în
„Cererile Norodului Românesc” din 1821, se solicita în mod expres ca acesta să fie
abolit și să fie păstrată „Pravilniceasca Condică”4.
În 1818, Codul Callimach a fost introdus în Moldova, acesta fiind la rândul
lui, o combinație între legislația bizantină și dreptul tradițional românesc5.
Pe lângă acte fondatoare și hotărnicii, un aspect esențial al dreptului civil, în
epoca modernă, îl constituie diatele sau testamentele și condicile mânăstirești,
comunale, de fapt registre și colecții de acte din care putem afla nu doar istoria
acestor persoane, sfinte locașuri și unități administrative ci și elemente de drept-
moștenire, transfer de proprietate, taxe, venituri, pricini de judecată etc.
Raluca Ciubotaru concluzionează astfel rolul testamentelor în dreptul civil de
dinainte de 1865: „În secolul al XVII-lea, regăsim în dreptul succesoral cele două
forme de moștenire: legală și testamentară.
Cunoaște o largă răspândire forma scrisă a testamentului, care trebuia să
întrunească anumite cerințe de fond și de formă: testatorul trebuia să aibă o
conștiință limpede; să fie prezenți cinci martori; în cazul în care testamentul era
2
V. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, București, Editura Şansa SRL,
1994, p. 186.
3
Ibidem, p. 187.
4
Idem, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2006,
p. 194.
5
Petru Miculescu, Cristian Clipa, Istoria instituţiilor juridice în spaţiul românesc, Editura
Worldteach, Timişoara 2007, p. 121.
358 Alexandra Nacu
scris de mână de către testator, actul se considera valabil și fără prezența

martorilor.
În această perioadă, gradele de moștenire se păstrează și cresc drepturile
soțului supraviețuitor, astfel încât acesta moștenește, în rând cu copiii, în parte
egală. În cazul lipsei copiilor, soțul supraviețuitor moștenea toată averea, de care
se putea folosi pe parcursul vieții și din care putea liber să transmită prin
moștenire o jumătate. Cealaltă jumătate era transmisă rudelor soțului.
Tot în această perioadă, apare în dreptul de moștenire așa-numita „parte a
sufletului”6.
Marele câștig al Revoluției de la 1821 a fost restaurarea domnitorilor
pământeni, care au domnit din 1822, până la 1828, când a reînceput conflictul
militar dintre Poarta Otomană și Rusia Țaristă.
În 1826, la Akkerman, Rusia Țaristă și Imperiul Otoman au convenit să
stabilească domniile la o durată maximă de șapte ani.
Rusia Țaristă a ieșit învingătoare și ceea ce începuse, timid din 1774, la
Kuciuk Kainardji (între altele, abolirea monopolului comercial ottoman în
Principates), adică preliminariile unui Protectorat țarist, s-a concretizat după
Tratatul de la Adrianopole din 1829.
Ocupate militar din 1829 până la 1834 de trupele rusești, fiind sub
suzeranitate otmană și protectorat țarist, Principatele vor avea o primă constituție,
prin Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831 – Țara Românească, 1832
– Moldova. Din Comisia de redactare, făcuseră parte și boieri români și specialiști
din Rusia, ceea ce dădea un plus de superioritate acestora, în raport cu încercările
legislative anterioare. Regulamentele Organice erau modul prin care Rusia urmărea
să organizeze Principatele cât mai aproape de modelul rusesc, pentru o eventual
anexiune, când contextul internațional ar fi permis acest lucru.
Rusia, în ciuda mentalității bizantine, era totuși, mai aproape de modelul
European și Principatele au avut dreptul de a avea școală în limba română, armată
proprie. Desființarea vămii interne, în timpul regimului regulamentar, domnia pe
viață, domnul fiind ales cu acordul puterilor suzerană și protectoare, pe viață7 de
către Obșteasca Adunare Extraordinară, format din boierii cei mai influenți politic
și economic confereau o anumită stabilitate.
În 1837, Actul adițional prin care nicio schimbare nu se putea face fără
acordul celor două puteri, a provocat revoltă, dar până la 1838, aceasta s-a stins.
În această perioadă, unul dintre boierii cei mai reprezentativi pentru gândirea
progresistă, Ion Câmpineanu, a creat două documente, „Osăbitul Act de Numire al
Suvewranului” și „Actul de Unire și Independență”8, inspirat din ideile iluministe
6
https://buletinulnotarilor.ro/privire-istorica-asupra-institutiei-revocarii-testamentelor/, accesat
la 11 aprilie 2022.
7
Anastasie Iordache, Dominare politică sub imperativul modernizării Principatelor Române.
Caracterul și scopul Regulamentului Organic, în „Revista Istorică” , tom VII, nr. 9–10, 1995, pp. 666–667.
8
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre. Ediția a III-a.
Ed. Humanitas, București, 1992, p. 154.
și revoluționare, acte rămase la stadiul de intenție, întrucât turneul internațional al

boierului Câmpineanu nu a avut ecou în marile capitale occidentale din Europa.
Domnii regulamentari, Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, Mihai Sturdza
au fost totuși, în limitele regimului lor, domnitori progresiști care au sprijinit, atât
cât au putut, modernizarea Principatelor9.
Chiar dacă Revoluția de la 1848 a fost declanșată contra lor, la Iași, se cerea
„sfânta păzire a Regulamentului Organic (se mai cereau libertatea tiparului,
adunărilor ) iar la București, deși a semnat Proclamația de la Islaz, înainte de a
pleca în exil, Gheorghe Bibescu le-a spus revoluționarilor că invazia otomană sau
rusă erau doar o chestiune de zile.
Proclamația de la Islaz din 9/21 aprilie 2020 voia un domn ales pe 5 ani,
Adunare Legislativă constituită din toate stările societății, desființarea rangurilor
boierești, independență legislativă și administrativă, libertatea tiparului, responsabilitate
ministerială, elemente novatoare și de substanță, emanciparea țăranilor, desființarea
clăcii etc. Multe din acestea se vor regăsi materializate în reformele lui Alexandru
Ioan Cuza10.
Regulamentele Organice au fost un pas înainte, așa cum o dovedește și faptul
că Vasile Alecsandri îi mulțumea la Paris, în 1859, lui Pavel Kisseleff (fost
guvernator rus în Principate până în 1834), atunci ambasador rus la Paris11.
Înainte de 1865, fiecare principat avea legislația proprie. Astfel, în Moldova,
între anii 1814 și 1817 a fost în vigoare Codul Andronache Donici, o colecție de
legi ce îmbina dreptul bizantin cu cel roman, „mai mult o reproducere de
jurisprudențe.
Apoi, din 1817 până în 1865 reglementările au apar ținut Codului Calimach,
puternic influențat de dreptul austriac și scris în limba greacă. Traducerea acestui
Cod în limba română s-a făcut în anul 1833, sub generalul Pavel Kiseleff, care a și
promulgat Regulamentul Organic la 13 ianuarie 1832. „Dispozițiile Regulamentului
Organic nu au desființat acest cod, ci au reglementat multe din amănuntele sale”12.
Din 1864, după reforma agrară, dispare clăcășia iar țăranii ajung să fie
proprietari pe „o părticică din trupul țării”. Totuși, mentalitatea nu s-a schimbat la
fel de rapid ca statul social al țăranilor13.
În numărul 47–48 din 1930 al Arhivelor Olteniei, I.V. Câncea a publicat o
Diată de la 1829, deci, imediat premergătoare Regulamentelor Organice. Aurelian
9
D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Ghenadie Petrescu (editori), Acte şi documente relative la istoria
renaşcerii României, vol. I, Bucureşti, Tipografia Carol Gőbl, 1888, p. 132.
10
Dan Berindei, Revoluţia română din 1848–1849, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
11
https://ro.wikisource.org/wiki/Extract_din_istoria_misiilor_mele_politice#Prin%C8%9Bul_
Napoleon_Contele_Kisseleff_%E2%80%94_Marchizul_de_Vilamarina_%E2%80%94_Cavalerul_Ni
gra_%E2%80%94_Baronul_H%C3%BCbner_%E2%80%94_Dnul_Thouvenel_%E2%80%94_Lamar
tine, accesat la 12 septembrie 2020.
12
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului – Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, All
Beck, București, 1999, p. 348–350.
13
Florin Nacu (coautor), Aspecte privind aplicarea legii rurale din anul 1864, în „Anuarul
Institutului de Cerectări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, vol. 15, 2014, pp. 99–108.
360 Alexandra Nacu
Sacerdoțeanu a publicat acte ale comunelor Râmnești-Urșani, Pietrarii. Mai apar

acte ale Mânăstirii Govora, publicate de C.D. Fortunescu. Apar și documente despre
moșii, precum Moșia Șopârlița publicate de Anton Oprescu. Ilie Constantinescu a
publicat documente ale Moșiei Pârșcov din Romanați.
În numărul 32–33 din iulie-octombrie 1927, avem un alt element care ține de
dreptul civil și anume foile de zestre, precum o foaie de zestre din 1790, Mai apar
și catagrafii locale, precum aceea a Casei Logofătului C.Poenariu, actele moșiei
Băbeni-Carada, Vâlcea.
Numărul din lunile iulie-decembrie 1934 cuprinde referiri la un alt set de
documente care reprezintă elemente indispensabile pentru studiul relațiilor și
actelor juridice specifice Evului Mediu. Vorbim aici de corespondența domnitorilor
cu mânăstirile, prin care li se dădeau fie scutiri de taxe, fie drept de încasare a unor
taxe ale statului sau de exploatare ale unor facilități din proprietatea statului (vaduri
de trecere, târguri, iarmaroace, iazuri, heleștee, pășuni, fânețe, mori, pive, puncte
de prelucrare a lemnului etc). Cităm aici Cartea lui Vladislav-Vodă către călugării
de la Tismana (1523–1525), Cartea lui Alexandru Vodă pentru Tismana (1568–
1577). Domnitorii dădeau și acte de eliberare din starea de aservire, care se
constituie în documente de referință pentru studiul libertăților juridice. Avem aici
un act de eliberare din „vecinie” (aservire) emis de Matei Basarab în 1634. Toate
aceste documente esențiale au fost publicate de Ștefan Nicolaescu.
Istoricul Gheorghe Lazăr afirmă:
„Dărnicia domnilor români”, a unor descendenți ai marilor familii de boieri,
precum și a celor aparținând altor medii sociale, în favoarea numeroaselor
așezăminte religioase aflate în afara hotarelor celor două țări nord-dunărene,
reprezintă expresia acestei „munificențe creștine fără păreche”, conform
istoricului Nicolae Iorga (...) emitenții fiind atât domnii Țării Românești, cât și
persoane particulare (boieri, negustori etc. (...)”14.
În numărul din ianuarie-iunie 1937, apar documente diverse publicate de Ion
Marian, Ion Donat, I.M. Neda, I. Popescu-Cilieni, documente în rezumat (regest)
ale Mânăstirii Hurez publicate de I. Ionașcu.
Ne atrag atenția, în acest număr, „trei cărți de blestem patriarhicești”,
publicate de preotul T. Bălășel. În epoca medievală, „opririle”, „afuriseniile”,
„blestemele” unui ierarh bisericesc aveau un efect mult mai dur decât ar fi azi
condamnarea cuiva la închisoare. Nu numai sufletul unui „blestemat” sau „afurisit”
era în pericol, în pericol era însuși statutul lui social. Practic, respectivul era „oprit
a lucra” ceva (meserie, îndeletnicire), avea interdicție de a participa la slujbe, la
târguri, dea intra în anumite localități, de a vinde produse etc. Practic, sub
amenințarea blestemului intra și persoana care ar fi încălcat interdicția de a
comunica, de a lua legătura cu „blestematul” sau „afurisitul”.
14
Gheorghe Lazăr, Danii românești pentru mănăstirile din Epir: noi documente, în Petronel
Zahariuc, Relațiile românilor cu Muntele Athos și cu alte lucruri sfinte (secolele XIV–XX), Editura
UAIC, Iași, 2017, p. 515.
Oana Rizescu, într-o amplă analiză dedicată blestemului în documente

bisericești și domnești oficiale, arată:
„Într-o analiză istorică a formulelor de blestem utilizate în documentele
româneşti, este important să stabilim continuitățile de conținut, „în ce fel unul şi
acelaşi proiect a putut să se mențină şi să constituie un orizont unic pentru atâtea
spirite diferite şi succesive. Formulele de blestem variază în funcție de tipul
emitentului, ecleziastic sau laic, şi este legitim să ne întrebăm asupra modului lor
de transmitere, din ce motive şi când sunt introduse anumite formule care
favorizează anatema şi excomunicarea. Odată pătrunse în mediul de cancelarie
românesc, formulele bisericeşti de blestem se răspândesc imediat, semn al
gravității amenințării, devenită, astfel, cea mai importantă garanție de credibilitate
pentru judecător, părți şi martori. Având o origine certă în formulele utilizate în
Biserica Ortodoxă, bizantină şi sud-slavă, apoi în patriarhiile răsăritene post-
bizantine, problema nu mai este a căutării influențelor de început, ci a decupajelor
specifice operate în mediul românesc, altfel spus, „a transformărilor ce au valoare
de întemeiere şi de înnoire a fundamentelor creştine. Hrisoavele domneşti cu
blestem oferă mijlocul de a exprima intențiile puterii politice, de a expune situațiile
juridice într-o formă solemnă şi de a ritualiza gesturile. Prin mărturiile sub
amenințarea blestemului este salvat ritualul puterii, prin rememorarea de către
credincioşi a angajamentelor luate şi a consecințele faptelor lor”15.
Biserica a avut atribuții de judecată civilă, penală, reglementare de moșteniri,
atribuire a pedepsei cu „închiderea în mânăstire” pentru abateri morale grave,
atribuții de stare civilă până la reglementările legislative ale domnitorului
Alexandru Ioan Cuza. Nu mai vorbim de faptul că mânăstirile dispuneau
netulburate de stat de proprietățile lor funciare și de activele financiare și
privilegiile comerciale pe care le primeau.
În concluzie, analizând cele 130 de numere apărute în intervalul ianuarie
1922-decembrie 1943 ale revistei Arhivele Olteniei, am remarcat faptul că nu a fost
vreun număr al acesteia din care să lipsească măcar un document cu semnficație
juridică.
Rolul Băniei și Căimăcăniei Craiovei care au avut Divanul propriu cu
Departamentul de patru (drept civil) și Departamentul de Cremenalion (cauze
penale) în dreptul românesc este fundamental. La Craiova, se puteau da toate
tipurile de sentințe posibile fără a mai fi nevoie de intervenția justiției centrale de la
București, cu excepția condamnărilor la moarte. Domnitorul putea interveni în
anumite sentințe, dar în general, Craiova în multe privințe era egală cu Bucureștiul
la capitolul practică judiciară.
Așadar, din 1740 și până în 1858, timp de 118 ani, Principatele au trecut prin
mai multe războaie, ca teatru de operații, două revoluții și mai mult tratate și
convenții ruso-otomane sau ale Puterilor Garante.
15
Oana Rizescu, Jurământ şi blestem în procedura judiciară din Țara Românească până
la sfârşitul secolului al XVII-lea. Instrumentarea jurământului cu blestem, în „Revista istorică”,
tom XXV, 2014, nr. 1–2, pp. 149–183.
362 Alexandra Nacu
Am identificat, pe parcursul acestei analize, două elemente fundamentale în

procesul modernizării din perspectivă juridică.
În perioada pe care am studiat-o, avem o primă acțiune de elaborare a
legislației. Practic, se urmărea modificarea formei și nu a fondului. Legile trebuiau
să protejeze pătura dominantă, care urma să-și conserve privilegiile.
Există tendințele revoluționare, în care modificările legislative trebuiau să fie
profunde, însă lipsea un cadru internațional eficient al Principatelor care să le
permit acest lucru.
Mișcarea socialistă din România secolului al XIX-lea a criticat remanența
practicilor medievale16 în privința proprietății și relațiilor cu Biserica, până în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar după aceea, în timp ce în Europa,
situația se schimbase de mult17.
Revoluțiile de la 1821 și 1848, la care adăugăm Constituția Cărvunară,
inspirată de mișcarea „carbonară” italiană, act elaborate în Moldova în 1822,
documentele elaborate de boierul Ion Câmpineanu la 1837–1838, în Țara
Românească au încercat să schimbe ceva, dar nu au reușit să câștige încrederea
marilor puteri pentru a ajuta la modernizarea efectivă a legislației românești.
Așadar, editorii „Arhivelor Olteniei” au înțeles să ofere Dreptului, un rol
esențial în cadrul revistei, chiar dacă termenii de „drept”, „juridic” nu apar în titlul
vreunei secțiuni.
Bibliografie
Boicu, Leonid, Geneza „chestiunii române“ ca problemă internaţională, Iaşi, Editura

Junimea, 1975.
Cernea, V., Molcuţ, E., Istoria statului şi dreptului românesc, București, Editura Şansa
SRL, 1994.
Cernea V., Molcuţ, E., Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic,
București, 2006.
Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului – Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
All Beck, București, 1999.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre. Ediția a III-a.
Ed. Humanitas, București, 1992.
Hitchins, Keith, Românii, 1774–1866, Editura Humanitas, București, 1998 (traducere din
limba engleză a The Romanians, 1774–1866, Oxford University Press, USA, 1996).
Iordache, Anastasie, Dominare politică„ sub imperativul modernizării Principatelor
Române. Caracterul și scopul Regulamentului Organic, în „Revista Istorică”,
tom VII, nr. 9–10, 1995, pp. 666–681.
16
Florin Nacu, The socialist trend in the modern Romania and its influence on the social
structures, în „Revista de Științe Politice. Revue des Sciences Politiques”, nr. 55, 2017, pp. 22–31.
17
Idem, Why did fail the socilaist movement in Modern Romania, în „Revista de Științe
Politice. Revue des Sciences Politiques”, nr. 61, 2019, pp. 80–91.
Lazăr, Gheorghe, Danii românești pentru mănăstirile din Epir: noi documente, în Petronel
Zahariuc, Relațiile românilor cu Muntele Athos și cu alte lucruri sfinte (secolele
XIV–XX), Editura UAIC, Iași, 2017, pp. 515–556.
Maxim, Mihai, Ţările Române şi Imperiul Otoman, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu,
Constantin Bălan, (coordonatori), Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi
europa luminilor (1711–1821), vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002.
Miculescu Petru, Clipa Cristian, Istoria instituţiilor juridice în spaţiul românesc, Editura
Worldteach, Timişoara 2007.
Nacu, Florin, (coautor), Aspecte privind aplicarea legii rurale din anul 1864, în „Anuarul
Institutului de Cerectări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-Plopșor»”, vol. 15, 2014,
pp. 99–108.
Nacu, Florin, The socialist trend in the modern Romania and its influence on the social
structures, în „Revista de Științe Politice. Revue des Sciences Politiques”, nr. 55.
2017, pp. 22–31.
Nacu, Florin, Why did fail the socilaist movement in Modern Romania, în „Revista de
Științe Politice. Revue des Sciences Politiques”, nr. 61. 2019, pp. 80–91.
Rizescu, Oana, Jurământ şi blestem în procedura judiciară din Țara Românească până la
sfârşitul secolului al XVII-lea. Instrumentarea jurământului cu blestem, în „Revista
istorică”, tom XXV, 2014, nr. 1–2, pp. 149–183.
Sturdza, D.A., Sturdza, D.C., Petrescu, Ghenadie (editori), Acte şi documente relative la
istoria renaşcerii României, vol. I, Bucureşti, Tipografia Carol Gőbl, 1888.
***Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldaviei, vol. I, București, 1944.
http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/SI/stirbei%20barbu%20
dimitrie.pdf, accesat la 12 septembrie 2020.
https://statuldacia.files.wordpress.com/2016/02/regulamentele-organice-ale-valahiei-si-
moldovei-1831–1832.pdf, accesat la 11 noiembrie 2017.
https://ro.wikisource.org/wiki/Extract_din_istoria_misiilor_mele_politice#Prin%C8%9Bul_
Napoleon_-
_Contele_Kisseleff_%E2%80%94_Marchizul_de_Vilamarina_%E2%80%94_Cavale
rul_Nigra_%E2%80%94_Baronul_H%C3%BCbner_%E2%80%94_Dnul_Thouvenel
_%E2%80%94_Lamartine, accesat la 12 septembrie 2020.
http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/09-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-
Muzeografie-IX-1972_206.pdf, accesat la 12 noiembrie 2021
CARACTERISTICI ALE OCUPAŢIEI AUSTRIECE
ÎN OLTENIA
LAURENŢIU RADU 
Abstract: For almost two decades, Oltenia was under the domination of the
Habsburg Empire, whose expansion into southeastern Europe reached its
highest limits under the command of the political and strategic of Prince
Eugene of Savoy. Effectively conquered from the end of 1716, Oltenia was
rightfully framed within the empire by the treaty of the summer of 1718 and
remained under Austrian rule until 1739, the year of the Peace of Belgrade.
The incorporation of Oltenia can be considered as a first attempt to integrate a
region inhabited almost entirely by Romanians in a political ensemble of
multinational nuance, specific to Western Europe. All areas of life (political,
social, economic, administrative, legal, military) have undergone transformations,
which has led to a permanent confrontation between the local authorities,
represented by the nobility and the imperial authorities. In 1739, Oltenia was
reintegrated into Wallachia, after two decades in which the Austrian administration
experimented with a “model”, which would later be taken over by the
Phanariot rulers.
Key words: Austrian occupation, territorial incorporation, imperial decree,

nobility, Province of Oltenia.
Campania militară a trupelor austriece sub comanda principelui Eugeniu de

Savoia, din anul 1716, împotriva otomanilor, s-a încheiat prin înfrângerea Porţii şi
încheierea Tratatului de pace de la Passarowitz (10/21 iulie 1718), prin care
Banatul, Serbia de nord, plus o fâşie aflată la graniţa de nord a Bosniei şi Oltenia
au trecut, în mod oficial, sub stăpânirea Casei de Habsburg1. În acest fel, împăratul
Carol al VI-lea controla, în 1718, ambele maluri ale Dunării, între vărsarea Tisei şi
Gura Timocului, zonă ce desparte Serbia de Bulgaria şi de aici, până la vărsarea
Oltului.

din Craiova, Academia Română; e-mail: xpatrick2013@yahoo.com.
1
Istoria românilor, vol. VI „Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711–1821)”,
coodonatori: dr. Paul Cernovodeanu, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, secretar ştiinţific: Constantin
Bălan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 663.

366 Laurenţiu Radu
După ce au fost semnate actele oficiale de includere a Olteniei, a debutat un

proces de introducere a absolutismului şi birocraţiei habsburgice într-un teritoriu în
care autoritatea marii boierimi fusese până atunci de necontestat. Dacă la început,
boierimea a sperat că împăratul s-ar putea mulţumi doar cu o suzeranitate limitată,
în scurt timp au văzut că s-au înşelat2. Curtea de la Viena nu a dorit să numească un
domn pământean, împăratul Carol al VI-lea incluzând între titlurile sale şi pe acela
de principe al Valahiei cisalutane (de dincoace de Olt). Provincia a fost pusă sub
controlul Comisiei neoacquistice, care era compusă din membri ai Camerei aulice
şi Consiliului de război.
Totodată, se afla şi sub autoritatea militară a comandantului suprem austriac
din Transilvania, care devenea director suprem al Olteniei, în persoana generalului
conte Stephan von Steinville. Cadrele generale ale organizării noii provincii au fost
fixate prin Decretul din 22 februarie 1719, şi printr-un şir de măsuri ulterioare3.
Doar conducerea administraţiei civile, care îşi avea sediul la Craiova, a fost
încredinţată, provizoriu, instituţiei locale, formate din cei patru consilieri autohtoni
agreaţi de Viena – marele logofăt Grigore Băleanu, marele spătar Radu Golescu,
marele vistier Ilie Ştirbei şi marele serdar Barbu Brăiloiu –, conduşi de către banul
Gheorghe Cantacuzino4. Atribuţiile acestui organism semi-electiv erau acelea de a
transmite instituţiilor locale hotărârile Curţii de la Viena, de a gestiona financiar
provincia şi de a judeca procesele în primă instanţă. În scurt timp, s-a dovedit că şi
aceste atribuţii erau prea mari, pentru ca Administraţia să nu încerce să submineze
autoritatea imperială, mai ales că boierimea locală își manifesta frecvent
nemulţumirea față de situaţia creată în urma ocupării Olteniei. Având în vedere
acest aspect, autorităţile imperiale au trecut imediat la introducerea unor măsuri de
ordin fiscal, administrativ şi judecătoresc menite a înlătura opoziţia boierimii şi a le
asigura o conducere exclusivă a provinciei. În plus, acestei instanţe i-a fost
adăugată şi funcţia de secretar în persoana lui Nicola de Porta, un trimis al
imperialilor pus să supravegheze activitatea banului şi a consilierilor săi, raportând
la Viena orice iniţiativă a acestora5.
Domeniul care a agravat conflictele dintre cele două părţi, cel al boierimii
locale şi cel al administraţiei imperiale a fost domeniul fiscal, unde s-au înfruntat
două modele diametral opuse: cel modern, în care veniturile rezultate din taxe şi
impozite erau direcţionate spre trezoreria statului, iar cuantumul impozitelor ţinea
cont de capacitatea de plată a contribuabililor şi unul învechit, prin care boierimea
beneficia de o parte importantă din strângerea taxelor, atât prin încasarea lor directă
2
Ileana Căzan, Rapoarte şi itinerarii austriece privind situaţia strategică a Ţărilor Române
(1716–1739), în contextul politicii europene a Imperiului habsburgic, în „Studii şi Materiale de
Istorie Medie”, vol. XXI, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2003, p. 198.
3
Veronica Tamaş, Administraţia Olteniei în timpul ocupaţiei austriece (1718–1739), în
„Buridava”, vol. IV, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1982, pp. 119.
4
Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718–1739), ediţie îngrijită de
Gheorghe Lazăr, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 28–29.
5
Istoria românilor, VI, p. 665.
Caracteristici ale ocupaţiei austriece în Oltenia 367
cât şi prin eliminarea din evidenţe a unui număr semnificativ de contribuabili, cu

referire aici, la scutelnici şi poşluşnici. În mod evident, aceste controverse au fost
ireconciliabile şi în cele din urmă, ele s-au încheiat prin dizolvarea Administraţiei
civile şi trecerea Olteniei sub regimul ocupaţiei militare6.
În ceea ce priveşte guvernarea Olteniei, generalul Steinville, în calitatea sa de
adevărat conducător al provinciei, a întârziat aplicarea decretului imperial cu
numirea lui Gheorghe Cantacuzino ca ban şi a celor patru consilieri, neavând
certitudinea loialităţii acestora. Într-adevăr, opoziţia anti-austriacă manifestată de
Grigore Băleanu, Ilie Ştirbei şi Radu Golescu, l-au determinat pe generalul austriac
ca, la instalarea lui Cantacuzino în funcţie, la 15 septembrie 1719, să nu confirme
și numirea celor amintiţi. Ulterior, la 28 septembrie au fost aleşi alţi consilieri, şi
anume boierii Grigore Vlasto, Staico Bengescu, Constantin Strâmbeanu şi monahul
Dumitraşcu Brăiloiu, fratele lui Barbu Brăiloiu, care decedase7. Cu toate acestea,
Steinville a lucrat numai cu banul Cantacuzino şi cu secretarul de Porta, reuniţi
într-o delegaţie. La cererea acesteia a fost înfiinţat şi un post de comisar provincial,
deţinut, începând cu decembrie 1719, de Gheorghiţă Socoteanu, care urma să se
ocupe de încasarea amenzilor şi contribuţiilor militare extraordinare. Generalul
Steinville a hotărât să mai fie aleşi şi cinci intendenţi pentru fiecare judeţ, numiţi
numai dintre germani, care trebuiau să controleze activitatea vornicilor şi a
subalternilor acestora, ispravnicii, conducătorii plaselor de judeţ. În privinţa
jurisdicţiei oraşelor, directorul suprem a decis ca acestea să fie conduse de jude,
patru juraţi şi doi aprozi, scutiţi de plata dijmăritului şi a oieritului.
În decembrie 1719, Steinville a înaintat un amplu raport Consiliului Superior
de Război, document ce conţinea 20 de anexe, cu privire la măsurile adoptate în
domeniile politic, militar, administrativ, economic şi religios din Oltenia în timpul
mandatului său8.
După 1720, comandantul militar al provinciei a început să fie controlat şi
obstrucţionat în activitatea sa de consilierul Camerei Aulice, care reprezenta
organul fiscal central. Arhivele menționează și existența unui conflict în domeniul
financiar, între reprezentanţii Curţii de la Viena, Fiscul imperial şi Comandamentul
militar de la Sibiu, disputa fiind axata pe dreptul de încasare a taxelor şi
impozitelor şi gestionarea fondurilor rezultate. Primul raport venit din Oltenia cu
informaţii despre acest conflict a fost trimis de inginerul militar Friedrich Schwantz,
însărcinat de Steinville să alcătuiască o hartă topografică a Olteniei şi să
construiască o cale de acces din direcţia provinciei către Transilvania, prin defileul
Oltului, numită triumfal Via Carolina9. Despre această hartă, Ioan C. Băcilă menţiona
în anul 1924, în revista „Arhivele Olteniei”, că a fost realizată în perioada 1720–1722,
şi cuprindea, pe lângă Oltenia, şi mici părţi din Transilvania, Muntenia, Bulgaria,
6
Ileana Căzan, op. cit., p. 199.
7
Alexandru A. Vasilescu, Oltenia sub austriaci. 1716–1739, vol. I – „Istoria politică a Olteniei sub
austriaci”, Bucureşti, 1929, pp. 108–109.
8
Istoria românilor, VI, pp. 665–666.
9
Şerban Papacostea, op. cit., p. 124.
368 Laurenţiu Radu
Banat şi Serbia, fiind bine apreciată, „căci un an mai târziu, inginerul locotenent
Berndt face o copie după harta ridicată de Schwantz şi o mai completează cu
stemele tuturor judeţelor din Oltenia”10. Menţiuni despre această hartă regăsim, tot
în „Arhivele Olteniei” şi la Alexandru A. Vasilescu11, care menţiona faptul că, în
această hartă erau menţionate toate localităţile existente, cu lămuriri asupra
locuitorilor, regimului lor social şi politic şi o scurtă prezentare de ordin istoric şi
geografic. Din analiza hărţii, reiese faptul că în provincie, exista o densitate slabă a
populaţiei, numărând aproximativ 130.000 de locuitori, grupaţi în 970 de aşezări,
dintre care 273 erau înregistrate ca fiind pustii12. În plus, avem menţiuni şi despre o
altă hartă, realizată de către un ofiţer austriac în anul 1720, despre care T.G. Bulat
menţiona în „Arhivele Olteniei”, că se deosebeşte de cea a căpitanului Friedrich
Schwantz prin „simplicitatea ei”, având, printre altele, o „acurateţă deosebită”, în
ceea ce priveşte redarea regiunilor muntoase, deluroase, a reperelor hidrografice,
precum şi componenţa pe sate a judeţelor13.
Oltenia a fost împărţită în cinci judeţe şi fiecăruia i s-a rezervat o casetă
pentru înscrierea temei. Schwanz nu a desenat însă, decât alegoria întregii provincii, în
care Dunărea, reprezentată de un butoi din care curge apă, era susţinută de un
personaj mitologic al cărui picior se sprijinea pe un peşte. Despre cele cinci steme,
aflăm următoarele informaţii: judeţul Vâlcea avea ca semn distinctiv „un pom
roditor pentru că acolo creșteau multe poame”, judeţul Jiul de Sus un cerb, simbol
al ,,vânătorilor aducătoare de mult vânat”, judeţul Jiul de Jos „un peşte din cauza
multelor pescării de mare folos”, judeţul Romanaţi un snop de grâu, iar judeţului
Mehedinţi îi era atribuit un stup ,,pentru a arăta belşugul de roade şi marele folos
de pe urma albinelor”14.
Privitor la limita judeţelor, ele nu aveau întinderea ce o au astăzi, fiind cu
mult mai mari, Ioan C. Băcilă realizând o descriere geografică amănunţită pentru
fiecare dintre acestea15. Un punct major de interes pentru Schwantz în alcătuirea
hărţii, a fost acela referitor la amplasamentele strategice ale Olteniei, interes
manifestat de către toţi directorii supremi ai Olteniei, care i-au urmat lui Steinville,
decedat la Deva, la data de 21 octombrie 1720. Schwantz considera de maximă
10
Ioan C. Băcilă, Oltenia sub austriaci, 1718–1739. Un document cartografic, în „Arhivele
Olteniei”, anul III, nr. 12, martie–aprilie 1924, p. 111.
11
Alexandru A. Vasilescu, Friederich Schwanz Haubtmann, autorul unei descrieri despre
Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, anul IV, nr. 18–19, martie–iunie 1925, pp. 207–209.
12
Idem, Registrul tuturor localităţilor cuprinse în harta Olteniei lucrată de Friedrich
Schwantz şi terminată în 1723, în „Arhivele Olteniei”, anul V, nr. 27, septembrie–octombrie 1926,
pp. 341–352; a se vedea și Anca Ceaușescu, Așezările rurale din Câmpia Băileștiului (cu elemente de
etnografie), Craiova, Editura Universitaria, 2011, pp. 124–132.
13
T.G. Bulat, O hartă a Olteniei din timpul ocupaţiunii austriace (1718–1739), în „Arhivele
Olteniei”, anul V, nr. 25–26, mai-august 1926, pp. 175–178.
14
Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 65.
15
Vezi Ioan C. Băcilă, op. cit., anul III, nr. 12, martie–aprilie 1924, pp. 115–118 şi anul III,
nr. 13, mai–iunie 1924, pp. 233–238.
importanţă punctul strategic de la Ţânţăreni, unde se unesc trei drumuri principale

şi care trebuia păzit cu multă atenţie. A doua zonă de interes strategic viza
fortificaţiile de la Brâncoveni. De asemenea, el a fost preocupat şi de căile de acces
pe care înaintaseră, în decursul timpului, invadatorii în această zonă. De exemplu,
drumul care străbătea câmpia Dunării şi pe care avansau, de obicei, tătarii din
Bugeac, pentru că aveau apă potabilă şi nutreţ din belşug pentru cai, putea să fie
supravegheat de la Ţânţăreni. În plus, complexul de la Brâncoveni, ca şi Casa
Băniei de la Craiova, alături de mănăstirile din Oltenia, ar fi putut fi uşor fortificate
şi transformate în viitoare centre de rezistenţă în faţa unei invazii otomane 16.
Schwantz a manifestat acelaşi interes şi pentru ruinele romane, ca mai toţi
cărturarii germani ai secolului al XVI-lea, scopul principal fiind de a legitima
expansiunea habsburgică la Dunărea de Jos şi în partea răsăriteană a continentului,
prin „moştenirea romană”, al cărei continuator de drept era Sfântul Imperiu roman
de naţiune germană17. În acest sens au fost evidențiate urme ale ruinelor romane
întâlnite de-a lungul Dunării, al Oltului, al Jiului, la Orşova, la Vodiţa, la Calafat
sau la Celei, dar şi în alte locuri.
În anul 1731, inginerul maior I.C. Weiss, după ce a vizitat Oltenia şi a
colectat informații din planurile şi prospectele celor mai importante mănăstiri şi
locuri strategice, a întocmit planuri pentru noi fortificaţii, iar la data de 20 iulie, la
Sibiu, a alcătuit o descriere pe care a înaintat-o generalului Francisc Wallis,
director suprem al Olteniei până în anul 173718. Dintre locurile propuse de
I.C. Weiss pentru a fi fortificate, generalul Wallis a ales trei: Ţânţărenii, Casa
Băniei din Craiova şi o locaţie de la Calafat. Ulterior, la 17 august 1731, Weiss a
înaintat un alt raport, în care prezenta costurile detaliate privind aceste fortificaţii.
Din cauza crizei financiare din ultimii ani de domnie ai lui Carol al VI-lea, la
Ţânţăreni şi Craiova nu sau făcut lucrări de consolidare, însă, Calafatul a beneficiat
totuși de unele reparaţii19.
Aşezările Olteniei din vremurile ocupației austriece manifestau în general un
aspect rural, fapt observat şi de generalul Joseph Lothar Georg von Königsegg,
directorul suprem al Olteniei şi comandant al trupelor austriece din Transilvania.
Obişnuit cu profilul centrelor urbane de la nord-vest de Carpaţi, generalul
menționa: „aceste aşezări nu sunt de fapt altceva decât sate sărăcăcioase şi, cu
16
Călători străini despre Ţările Române, IX, pp. 48–58.
17
Ileana Căzan, Începuturile politicii pontice a Casei de Austria în scrieri umaniste şi izvoare
cartografice din secolul al XVI-lea, în „Revista istorică”, serie nouă, tomul 5, Bucureşti, Editura
Academiei Române, nr. 11–12, noiembrie–decembrie 1994, p. 1187.
18
Alexandru A. Vasilescu, Descrierea şi proectele de fortificaţie a mănăstirilor mai însemnate
şi a locurilor strategice din Oltenia, întocmite în 1731 de inginerul Maior I.C. Weiss, în „Arhivele
Olteniei”, anul VII, nr. 37–38, mai–august 1928, pp. 248–282.
19
Idem, Descrierea proectelor de fortificaţii a Cetăţii dela Ţânţăreni, Casei Banatului din
Craiova şi Casei lazaret dela Calafat (Vadul Diului), făcute de inginerul maior I.C. Weiss, în
17 august 1731, în „Arhivele Olteniei”, anul IX, nr. 49–50, mai–august 1930, pp. 176–178; vezi şi
Idem, Casele Băneşti din Craiova în secolul al XVIII-lea, în „Arhivele Olteniei”, anul VI, nr. 29–30,
ianuarie-aprilie 1927, p. 13.
370 Laurenţiu Radu
excepţia Craiovei, nu sunt locuite decât de ţărani obişnuiţi”20. Aceeaşi apreciere o

regăsim şi la Nicolae Iorga, care, referindu-se la aşezările orăşeneşti oltene
menţiona că „o viaţă orăşenească adevărată n-a existat niciodată în Oltenia”21. În
perioada stăpânirii austriece, conform datelor din anul 1735, populaţia Craiovei a
crescut de la aproximativ 1.000 de locuitori la peste 4.000, adică 836 de familii, iar
a celorlalte oraşe – Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Caracal, Slatina, Cerneţi, Ocna –
s-a cifrat, în general, între 103 şi 416 familii22. Dintr-un anumit punct de vedere
problema este mai complexă deoarece unele date oficiale pot să fi diferite
comparativ cu realitatea.
Practic, evoluţia numerică a locuitorilor provinciei a reflectat întocmai
conflictul existent între autorităţile imperiale şi boierimea locală, cu totul refractară
politicii centralizatoare a Curţii de la Viena, care depunea eforturi să recupereze
pentru instituţiile fiscale imperiale miile de ţărani tăinuiţi pe domeniile boierilor,
care căutau să profite de forţa de muncă a ţăranilor23. Dacă numărul contribuabililor
olteni conscrişi se ridica în 1720, la 13.245 de familii, dovadă concludentă a
tăinuirii birnicilor în profitul boierimii, conscripţia realizată de către austrieci doi
ani mai târziu, în timpul directoratului generalului Damian Hugo von Virmond,
indica o cifră mai veridică, de peste 25.000 de familii24.
Deoarece administraţia banului Cantacuzino şi a consilierilor săi şi-au văzut
ameninţate beneficiile, la următoarele conscripții au fost înregistrați mai puțini
contribuabili. Cu toate acestea, reacţia autorităţilor imperiale nu s-a lăsat mult
aşteptată. La începutul anului 1726, directorul suprem al Olteniei, generalul Karl
von Tige, menţiona că nu mai putea fi menţinut cuantumul taxelor şi impozitelor
decât dacă erau împiedicaţi boierii care își protejau câştigul lor personal, prin
tăinuirea multor familii de contribuabili.
Acestor nemulţumiri li s-au adăugat şi informările venite din partea
secretarului de Porta, prezentate într-un memoriu din 7 septembrie 1726, privind
situaţia Olteniei, în care erau acuzaţi atât banul cât şi boierii, de nenumărate fraude
comise. Reacţia oficialităţilor de la Viena a fost aceea de a-l demite pe Gheorghe
Cantacuzino din calitatea de ban, la 14 septembrie 1726, şi înlocuirea sa cu
generalul imperial Schramm von Ottenfels, dar numai cu titlul de preşedinte25.
După această dată, lupta dintre boierime şi aparatul de stat imperial s-a înteţit.
Boierii au refuzat ani de-a rândul să completeze „foile de mărturisire” (fassiones,
specificationes) solicitate de autorităţi, în care trebuiau să declare în scris numărul
ţăranilor ce locuiau în satele lor, cu indicarea numelui şi prenumelui, dar şi pe cei
fugiţi şi pe care stăpânii erau obligaţi să-i aducă înapoi. În această situaţie, Curtea
20
21
Nicolae Iorga, Oraşele oltene şi mai ales Craiova pe pragul vremilor nouă (1760–1830), în
„Arhivele Olteniei”, anul IV, nr. 20, iulie–august 1925, p. 275.
22
Şerban Papacostea, op. cit., pp. 44–45.
23
24
25
de la Viena a trecut la adoptarea unor măsuri dure: în cazul unor declaraţii false,
boierii urmau să plătească amenzi exorbitante sau să achite un bir dublat locuitorilor
tăinuiţi şi necuprinşi în „foile de mărturisire”. Acest sistem de tip coercitiv a dat în
cele din urmă rezultatele aşteptate, deoarece în 1727, a început să crească numărul
de familii contribuabile: de la 22.000 la peste 26.000 în 1728, apoi la peste 31.000
în perioada 1729–1730 şi în 1735, în ajunul izbucnirii unui nou conflict cu Imperiul
otoman, a fost atinsă cifra maximă de 34.346 de familii contribuabile26.
Fuga populaţiei a reprezentat un alt aspect demografic al epocii, fenomen
care a creat o instabilitate semnificativă provinciei şi s-a datorat încercărilor
ţărănimii de a scăpa de dubla constrângere financiară, a boierimii şi a instituţiilor
fiscale imperiale. Trecerea peste Dunăre, în Muntenia, în Transilvania sau în Banat,
în munţi şi păduri sau în alte regiuni nelocuite, unde nu ajungeau conscripţiile
imperiale, a fost înlesnită de concurenţa dintre proprietarii de moşii, ca şi de lupta
dintre fisc şi domeniul boieresc. Politica demografică promovată de autorităţi a
căutat să îmbine acţiunea de constrângere cu o reformă fiscală ce introducea o
raţionalitate în perceperea obligaţiilor fiscale. Cu toate acestea, regimul habsburgic
a urmărit o reglementare a raporturilor servile, utilizând diverse metode pentru a
găsi noi capacităţi de plată a ţării. În primul rând, autorităţile imperiale au încercat
să limiteze obligaţiile ţărănimii faţă de proprietarii de pământ, pentru ca, ulterior,
să introducă o formulă prin care au concentrat toate dările de repartiţie într-una
singură, care a primit denumirea de contribuţie, dajde-împărătească sau bir27.
Prima contribuţie a fost percepută în anul 1720, şi s-a ridicat la suma de peste
71.000 de florini, repartizată la aproximativ 16.000 de familii de contribuabili.
Ulterior, această sumă a crescut considerabil, ajungând în perioada 1731–1737, la o
valoare de peste 260.000 de florini, fiind cel mai ridicat cuantum încasat de
autorităţi înaintea confruntărilor prin care Curtea de la Viena a pierdut provincia28.
„Inovaţia” introdusă de austrieci a constat în fixarea contribuţiei pe familie
sau gospodărie, ca unitate din marea masă a ţărănimii libere sau dependente. La
început, ambele categorii aveau fixate impuneri egale, însă la insistenţe boierimii,
ţărănimea a fost împărţită din punct de vedere fiscal, în birnici, megieşi şi
mărginaşi. Birnicii reprezentau marea masă a contribuabililor, fiind alcătuită din
ţărani dependenţi de pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, de la care au fost încasate
sume variind între 3 şi 10 florini pe cap de locuitor, stabilindu-se ceva mai târziu, o
sumă fixă la 8 florini. Megieşii, consideraţi ceva mai înstăriţi deoarece lucrau pe
moşiile lor, au fost impuşi cu sume variind între 10 şi 18 florini pe gospodărie. În
ceea ce îi priveşte pe mărginaşi, adică pe ţăranii liberi care locuiau în satele din
apropierea Dunării şi a Oltului, aceştia s-au bucurat de un regim mai privilegiat
pentru a nu fugi peste hotare, având fixat un cuantum de 6 florini pentru fiecare
gospodărie29.
26
27
28
Ibidem, p. 230.
29
Istoria românilor, VI, pp. 671–672.
372 Laurenţiu Radu
De la această impunere fiscală au fost excluşi infirmii și văduvele sărace. În

altă ordine de idei, cei căsătoriţi de curând erau scutiţi de orice impozitare pentru o
perioadă de un an, în timp ce negustorii se bucurau de un regim aparte şi plăteau
dările în funcţie de avutul lor. În ceea ce îi priveşte pe marii boieri şi membrii
clerului, aceştia nu aveau nicio impunere fiscală, ci participau, doar în cazuri
excepţionale, mai ales în vreme de război, cu un ajutor pentru împărat sub forma
unei dări benevole, un echivalent al împrumutei care se făcea domnilor ţării atunci
când preluau domnia30.
Pentru încasarea veniturilor de pe urma vămilor instalate la Vodiţa, Comana,
Oreahova, Islaz, Slatina, Râmnic şi pasul Vâlcan, care aveau o valoare inferioară
celor încasate din Transilvania, autorităţile imperiale au instituit un control strict
de-a lungul Dunării, Oltului şi munţilor pentru a putea supraveghea hotarele şi a
împiedica orice act de contrabandă31.
Privitor la structura socială a populaţiei din Oltenia, aceasta era alcătuită în
majoritate din ţărani dependenţi şi liberi (92%), din orăşeni (7,2%) şi din
reprezentanţii boierimii (0,8%). Cea mai mare parte a locuitorilor provinciei îşi
desfăşurau activitatea pe domeniile boiereşti, unde se practica agricultura, dar cu
deosebirile de statut ce divizau întreaga masă a populaţiei, în rumâni, oameni cu
învoială, ţărani salariaţi şi robi32.
Întreaga activitate de organizare a sistemului de conducere din Oltenia de
către austrieci prin reforme de structură sau modificări de personal şi-a propus să
transforme aparatul administrativ dintr-un mijloc de satisfacere a intereselor
boierimii într-un instrument util statului centralizator. Un reper important al acestei
noii concepţii administrative l-a constituit principiul salarizării slujbaşilor, pentru
a-i putea scoate din sfera clientelară a marii boierimi. Prin urmare, a început să se
ţină o evidenţă strictă a activităţii administraţiei locale. În acest sens a fost
instaurată obligativitatea desfăşurării şedinţelor la sediul din Craiova şi nu la
domiciliul boierilor consilieri, a fost fixat programul privind repartiţia subiectelor
pe resorturi, au fost stabilite vacanţele dregătorilor etc. Începând din anul 1729,
eforturile autorităţilor imperiale s-au concentrat asupra aplicării măsurilor
administrative de limitare a puterii boierimii, respectând întocmai pretenţiile fiscale
ale Curţii de la Viena. Pentru a se putea ajunge la eliminarea unor scutiri de taxe
acordate anterior unor sate deţinute de proprietarii de moşii, imperialii au extins
controlul administrativ asupra judeţelor, dublând administraţia locală românească a
vornicilor prin câte un controlor german, care își exercita astfel autoritatea până la
nivelul satelor sau judeţelor33.
Caracterul reformator al administraţiei austriece în Oltenia a atins şi
domeniul justiţiei. În acest sens, a fost instituită o organizare judecătorească
30
31
Alexandru A. Vasilescu, Vămile Olteniei supt austrieci, în „Arhivele Olteniei”, anul III, nr.
15, septembrie-octombrie 1924, pp. 370–381.
32
33
Alexandru A. Vasilescu, Oltenia sub austriaci. 1716–1739, I, p. 150.
uniformă cu o ierarhie strictă a instanţelor de resort, prin care, în cursul derulării

actului justiţiar, era aplicată o procedură scrisă în detrimentul celei orale. Privitor la
puterea discreţionară deţinută de boieri asupra rumânilor şi robilor de pe moşiile
lor, pe care îi puteau ucide bucurându-se de impunitate (apărare de pedeapsă),
generalul Eugeniu de Savoia, la informarea comandantului general de la Sibiu,
contele Steinville, i-a adresat un memoriu împăratului Carol al VI-lea, prin care
solicita desfiinţarea practicilor senioriale şi includerea rumânilor şi robilor în sfera
justiţiei de stat34. Decretul imperial din 22 februarie 1719, a consfințit o modificare
importantă în această direcţie, fiind aplicate sancțiuni grele pentru cei care nu
respectau legile justiției. Astfel, rumânul sau robul vinovat faţă de stăpânul său nu
mai putea să fie pedepsit doar după judecata stăpânului său şi nicidecum ucis.
Pentru a impune autoritatea actului de drept în Oltenia s-a recurs la o reformă
judiciară de substanţă, instituindu-se o ierarhie de instanţe judecătoreşti, „care au
încadrat întreaga provincie într-un sistem judiciar uniform”35.
Dregătorii cu funcţii administrative erau responsabili şi de aplicarea justiţiei,
având astfel, atribuţii în trei domenii importante, administrativ, judecătoresc şi
fiscal, pentru care erau salarizaţi. În sate, pricinile mărunte erau judecate de
pârcălabi, fără a dispune însă, de întemniţarea vinovatului. Pentru pricini mai
grave, cu încarcerarea şi aplicarea unor amenzi mai mari, se recurgea la instanţa
ispravnicilor. În judeţe, instanţa judiciară superioară revenea vornicului, care putea
interveni în orice caz, în afara proceselor care presupuneau condamnarea la moarte
sau litigii de stăpânire (moşii, rumâni şi robi). Autoritatea judecătorească supremă,
la nivelul Olteniei, era reprezentată de Administraţia de la Craiova, care avea
dreptul de a judeca pricinile membrilor clerului şi boierimii, litigiile de proprietate
şi cele din sfera penală care reclamau sentinţa cu moartea şi care nu putea fi
executată în cazul când inculpatul era boier, fără aprobarea directorului suprem de
la Sibiu sau chiar a împăratului. Tot Administraţia craioveană constituia şi instanţa
de apel, iar în caz de nerezolvare, sentinţa era dată de autoritatea supremă de la
Sibiu sau de Curtea de la Viena36.
Pentru a implica totuşi boierimea în activităţile judiciare şi a-i da o oarecare
răspundere, în schimbul privilegiilor fiscale de care beneficia, totodată şi pentru a o
ţine sub atentă supraveghere, au fost create din rândurile sale unele „comisii” de
cercetare, care aveau sarcina de a investiga procesele de proprietate, de succesiune
şi de datorii, membrii ei alcătuind dosare de pricini pe care le înaintau
Administraţiei de la Craiova. Până în 1729, aceasta a judecat toate procesele civile
şi penale, iar apoi i s-a permis să se ocupe numai de cele civile, procesele penale
trecând sub instanţa militară a Auditoriatului, compusă doar din ofiţeri imperiali37.
34
Mihail Popescu, Contribuţiuni la istoria stăpânirei austriacilor în Oltenia, în „Arhivele
Olteniei”, anul VI, nr. 34, noiembrie–decembrie 1927, p. 413.
35
36
37
374 Laurenţiu Radu
Regimul pedepselor consta în amenzi pentru sancţionarea diferitelor

infracţiuni, însă aceste taxe trebuiau să fie alocate fiscului şi nu organelor locale, în
speţă boierilor dregători. Pe lângă acestea, mai erau aplicate şi pedepse corporale,
iar sentinţele capitale erau dispuse pentru situaţii grave de omor sau furturi cu
violenţă. În cazul nedescoperirii făptaşului, se recurgea la răspunderea penală
colectivă a satelor pe teritoriul cărora s-au comis actele respective38.
Din punct de vedere confesional, în faza de debut a stăpânirii Olteniei, Curtea
de la Viena a acceptat confirmarea statutului Bisericii Ortodoxe şi a privilegiilor
clerului. Chiar dacă din acest punct de vedere nu au existat conflicte între autorităţile
imperiale şi clerici, totuşi se poate constata o tensionare a acestor raporturi din
cauza pretenţiilor austriecilor de a controla bunurile Bisericii şi gestiunea
financiară a lăcaşurilor de cult, îndeosebi a celor 40 de mănăstiri. În primul rând,
împăratul Carol al VI-lea a exclus, la 22 februarie 1719, Episcopia Râmnicului de
sub autoritatea Mitropoliei Ţării Româneşti, plasând-o sub autoritatea celei sârbe,
aflată sub un control mai strict al imperialilor39. Ulterior, autorităţile habsburgice
au interzis legăturile tradiţionale ale mănăstirilor închinate cu marile centre
spirituale ale Ortodoxiei răsăritene aflate sub dominaţie otomană. În schimb, a fost
autorizată subordonarea bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului către Episcopia
din Râmnic, pentru a rupe legăturile acesteia cu Mitropolia Ţării Româneşti şi
domnii munteni.
În acelaşi timp, autorităţile imperiale au subordonat complet mănăstirile şi au
impus dreptul de a aproba numirea sau destituirea unor clerici şi de a cerceta
averile tuturor locaşurilor de cult40.
În ceea ce priveşte răspândirea catolicismului în Oltenia, autorităţile nu au
mai repetat greşeala unei politici de prozelitism activ ca în Transilvania, ci s-au
mulţumit doar cu o încurajare discretă. Prezenţa unui număr considerabil de străini
austrieci din armată şi administraţie a contribuit la afirmarea acestei confesiuni în
provincie, cum a fost cazul de la Râmnic (1720), Brădiceni (1734) şi Craiova
(1735)41. Încercări mai active de prozelitism au fost întâlnite doar la episcopul
Nicolae Stanislavich din Craiova, dar şi în proiectul din 1726, al lui Eugeniu de
Savoia, care urmărea înfiinţarea unui gimnaziu catolic în capitala provinciei. Cu
toate acestea, cazurile de convertire a locuitorilor la catolicism au fost foarte rare42.
Singurele manifestări culturale cunoscute în Oltenia în perioada stăpânirii
austriece au fost semnalate în domeniul tiparului bisericesc şi al şcolii. Sub
îndrumarea episcopului Damaschin şi a urmaşilor săi, au fost tipărite numeroase
cărţi de cult în limba română, înlăturându-se ultimele influenţe ale slavonismului,
care a fost abandonat în întregime.
38
39
40
41
Ibidem, p. 297.
42
Ibidem, p. 298.
Deşi autorităţile austriece nu au avut nicio împotrivire pentru ca tipăriturile să

fie realizate în limba română, totuşi nu au fost de acord cu răspândirea acestora în
Transilvania şi Banat, pentru a nu submina eforturile de consolidare ale Bisericii Unite43.
Rivalitatea dintre Imperiul otoman şi Rusia, atenuată pentru o perioadă de
câteva decenii, a reizbucnit din cauza urmărilor generate de succesiunea la tronul
Poloniei (1733–1735), prin moartea regelui August al II-lea, şi a incursiunilor tătare în
stepele ucrainene şi în regiunea Caucazului, alimentând o nouă confruntare între
cele două imperii. Dornică să se asocieze încercărilor de lichidare a otomanilor,
Austria, care era legată de Rusia printr-un tratat semnat în 1726, a intrat în război
în anul 1737. În urma unor eşecuri importante pe fronturile din Balcani şi Ţara
Românească, austriecii au fost siliţi să accepte intervenţia Franţei în medierea
Tratatului cu turcii de la Belgrad, semnat la data de 7/18 septembrie 173944, la care
s-a alăturat, ceva mai târziu şi Rusia.
Sfârșitul stăpânirii austriece în Oltenia a încetat în anul 1739 datorită impactului
conflagrației internaționale. Informaţii relevante despre acest moment important al
istoriei europene regăsim şi la istoricul V. Mihordea, care a făcut o analiză amănunţită
asupra condiţiilor Păcii de la Belgrad45. Cu acea ocazie, otomanii au redobândit
toate teritoriile pierdute în 1718, în afara Banatului. În felul acesta, Oltenia a fost
reintegrată Ţării Româneşti, după două decenii de stăpânire austriacă46.
Reunificarea a presupus şi asimilarea unei noi structuri politico-sociale, pe
care regimul fanariot din Ţara Românească nu s-a grăbit să o respingă în întregime,
ci a integrat-o, în linii generale, în programul său de guvernare. Fanarioţii au dorit
ca şi austriecii să consolideze puterea statului, să-i lărgească prerogativele şi să-i
sporească veniturile. Astfel, regimul experimentat de habsburgi în Oltenia apărea
ca un model pentru programul de guvernare al fanarioţilor, iar cel care a pus la
punct reformele de structură în societatea românească a fost Constantin
Mavrocordat, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai fanariotismului din
spaţiul românesc.
Bibliografie
Băcilă, Ioan C., Oltenia sub austriaci, 1718–1739. Un document cartografic, în „Arhivele
Olteniei”, anul III, nr. 12, martie-aprilie 1924; anul III, nr. 13, mai–iunie 1924.
Bulat, T.G., O hartă a Olteniei din timpul ocupaţiunii austriace (1718–1739), în „Arhivele
Olteniei”, anul V, nr. 25–26, mai–august 1926.
43
44
Textul complet al Tratatului de pace de la Belgrad îl regăsim în Relaţiile internaţionale ale
României în texte şi documente (1368–1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte
acte cu caracter internaţional, lucrare întocmită de prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu,
Gheorghe Gheorghe, Bucureşti, Editura Politică, 1971, pp. 213–227.
45
V. Mihordea, Contribuţie la istoria păcii dela Belgrad, în „Arhivele Olteniei”, anul XIV,
nr. 79–82, mai–decembrie 1935, pp. 205–253.
46
376 Laurenţiu Radu
Călători străini despre Ţările Române, vol. IX, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.
Căzan, Ileana, Începuturile politicii pontice a Casei de Austria în scrieri umaniste şi
izvoare cartografice din secolul al XVI-lea, în „Revista istorică”, serie nouă, tomul 5,
Bucureşti, Editura Academiei Române, nr. 11–12, noiembrie-decembrie 1994.
Căzan, Ileana, Rapoarte şi itinerarii austriece privind situaţia strategică a Ţărilor Române
(1716–1739), în contextul politicii europene a Imperiului habsburgic, în „Studii şi
Materiale de Istorie Medie”, vol. XXI, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2003.
Ceaușescu, Anca, Așezările rurale din Câmpia Băileștiului (cu elemente de etnografie),
Craiova, Editura Universitaria, 2011.
Iorga, Nicolae, Oraşele oltene şi mai ales Craiova pe pragul vremilor nouă (1760–1830),
în „Arhivele Olteniei”, anul IV, nr. 20, iulie–august 1925.
Istoria românilor, vol. VI – „Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711–
1821)”, coodonatori: dr. Paul Cernovodeanu, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, secretar
ştiinţific: Constantin Bălan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002.
Mihordea, V., Contribuţie la istoria păcii dela Belgrad, în „Arhivele Olteniei”, anul XIV,
nr. 79–82, mai–decembrie 1935.
Papacostea, Şerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718–1739), ediţie îngrijită de
Gheorghe Lazăr, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
Popescu, Mihail, Contribuţiuni la istoria stăpânirei austriacilor în Oltenia, în „Arhivele
Olteniei”, anul VI, nr. 34, noiembrie-decembrie 1927.
Relaţiile internaţionale ale României în texte şi documente (1368–1900). Culegere selectivă
de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu caracter internaţional, lucrare întocmită
de prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Bucureşti,
Editura Politică, 1971.
Tamaş, Veronica, Administraţia Olteniei în timpul ocupaţiei austriece (1718–1739), în
„Buridava”, vol. IV, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1982.
Vasilescu, Alexandru A., Vămile Olteniei supt austrieci, în „Arhivele Olteniei”, anul III,
nr. 15, septembrie–octombrie 1924.
Vasilescu, Alexandru A., Friederich Schwanz Haubtmann, autorul unei descrieri despre
Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, anul IV, nr. 18–19, martie–iunie 1925.
Vasilescu, Alexandru A., Registrul tuturor localităţilor cuprinse în harta Olteniei lucrată
de Friedrich Schwantz şi terminată în 1723, în „Arhivele Olteniei”, anul V, nr. 27,
septembrie–octombrie 1926.
Vasilescu, Alexandru A., Casele Băneşti din Craiova în sec. XVIII-lea, în „Arhivele
Olteniei”, anul VI, nr. 29–30, ianuarie–aprilie 1927.
Vasilescu, Alexandru A., Descrierea şi proectele de fortificaţie a mănăstirilor mai
însemnate şi a locurilor strategice din Oltenia, întocmite în 1731 de inginerul Maior
I.C. Weiss, în „Arhivele Olteniei”, anul VII, nr. 37–38, mai–august 1928.
Vasilescu, Alexandru A., Oltenia sub austriaci. 1716–1739, vol. I – „Istoria politică a
Olteniei sub austriaci”, Bucureşti, 1929.
Vasilescu, Alexandru A., Descrierea proectelor de fortificaţii a Cetăţii dela Ţânţăreni,
Casei Banatului din Craiova şi Casei lazaret dela Calafat (Vadul Diului), făcute de
inginerul maior I.C. Weiss, în 17 august 1731, în „Arhivele Olteniei”, anul IX,
nr. 49–50, mai–august 1930.
UNELE ASPECTE PRIVIND PROPAGANDA BOLȘEVICĂ
PRIN PRESA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ (1919–1939)
MARIANA COJOC, MARIAN COJOC
Abstract: The creation of the Third Communist International (March 2–6, 1919)
intensified the process of disseminating anti-national “theses” aimed at the
stability and integrity of Europe at the end of the First World War. For Romania,
the provinces “pursued” in the Communist propaganda act were Transylvania,
Bessarabia, Bukovina, and Dobrogea. From this point of view significant along
with the archive documents are numerous articles published in the press of the
time. Thus, publications such as Socialismul, Înainte, Scânteia played an
essential role in supporting Bolshevik politics in the interwar period.
Key words: Romania, USSR, propaganda, Comintern, interwar period.
Introducere
În plin război, revoluția bolșevică a generat, în mod dramatic, dincolo de

tragedia în sine – „prima mare conflagrație a lumii” – o reașezare a Timpului atunci
prezent, marcând, astfel, în mod definitiv, secolul XX.
Acest veac a născut (printre multe alte „rele” existențiale), o nouă formă de
exprimare a propagandei în haina sa cameleonică incontestabilă. Contextual, Jean-
Marie Domenach consideră că propaganda politică („întreprindere organizată
pentru a influenţa şi dirija opinia”1) a apărut în secolul XX adică atunci când s-a
putut vorbi „de o masă modernă”, alături de o varietate a tehnicilor de comunicare
prin cuvânt, sunet, imagine iar, de aici, inevitabil, prin documentul scris, radio,
televiziune, cinema și, am adăuga, tot ce a adus cu sine Timpul istoric invocat în
materie de „rețele comunicaționale”, adevărate studii de caz, astăzi, pentru o
guvernanță internațională în domeniu.

Conf. univ. dr., Universitatea „Ovidius” din Constanța; e-mail: marianacojoc@yahoo.com.

Prof. univ. dr., Universitatea „Ovidius” din Constanța; e-mail: mariancojoc@yahoo.com.
1
Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Iaşi, Institutul European, 2004, pp. 24–25;
Mariana Cojoc, Știrea și ... „nepătrunsele” căi ale Adevărului. Mediatizarea politicului în societatea
contemporană, în Mass-media: limbaj, cultură și acces la realitate. Studii de caz, Ana-Maria
Munteanu, Aida Todi (coordonatori), București, Editura Universitară, 2009, pp. 58–69.

378 Mariana Cojoc, Marian Cojoc
De cele mai multe ori, în memoria colectivă, propaganda este alăturată

mental-temelor autentice specifice tuturor regimurilor totalitare (și nu numai). În
fapt, așa cum sublinia regretatul universitar ieșean, prof. Ioan Ciupercă, „a scrie
despre propagandă în regimurile totalitare înseamnă o veritabilă provocare pentru
cercetător. Oare nu propaganda este aceea care contribuie în măsura cea mai mare
la crearea acelei lumi paralele, paralelă cu realitatea? Una în care visul individual
se intensifică artificial pentru a se transforma în coşmar; în care mitul este amplu şi
eficient folosit; în care se produce distanţarea stranie a cuvântului de realitate, iar
limba devine de lemn. O lume care lasă să se vadă cel mai bine faptul că
politicienii se adresează masei”2.
În prezentul studiu urmărim evidențierea unor articole din publicațiile ce au
susținut ideile/tezele, facerile și prefacerile Partidului Comunist din România
interbelică (cu accent pe regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră) în concordanță
cu directivele Moscovei, ale Internaționalei a III-a și ale Federației Comuniste
Balcanice mai precis, ne vom referi doar la câteva exemple „brute” ale actului scris
propagandistic acolo unde Adevărul, numele, individul ... nu contează ci doar se
regăsesc, într-o ciudată înlănțuire numită astăzi... „spirala tăcerii”.
Inventarea unui imperativ – „Singura salvare: Republica Sovietică

Balcanică”
Revoluția bolșevică din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917 și crearea

Internaţionalei a III-a comuniste (2–6 martie 1919) sunt reperele cadru pentru
impunerea cu rapiditate în noul sistem al Relaţiilor Internaţionale conturat la finalul
Primului Război Mondial a proiecției binomului securitate/insecuritate și, implicit,
a celui război/pace a poziției definite a „inamicului” – în consonanță cu afirmarea
statelor revizioniste ce aveau ca obiectiv destabilizarea statelor născute/renăscute/
desăvârșite pe ruinele fostelor imperii. Ori România Mare devenea, inevitabil, un
stat „pândit” pe întreg segmentul temporal avut în vedere în analiza noastră.
Interpretând în cheia modernă a conceptualizării sistemului Relaţiilor
Internaţionale, se poate observa cu uşurinţă faptul că, indiferent de timpul istoric
analizat, „inamicul” există, iar la începutul perioadei interbelice şi pe tot traiectul
ei, poartă denumirile de „revizionism” şi ideologie comunist/bolşevică3 la care s-a
alăturat și cealaltă extremă a setei unora pentru „spațiului vital”.
În drumul „cetății” ce era considerată „asediată”, provinciile românești ce
compuneau „România Mare” – Basarabia, Bucovina, Transilvania dar şi Dobrogea
2
Ioan Ciupercă, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Iaşi, Casa Editorială
Demiurg, 2006, p. 91.
3
Mariana Cojoc, Marian Cojoc, Propagandă, contrapropagandă şi interese străine la Dunăre
şi Marea Neagră (1919–1939). Documente, partea I, vol. 102, în Colecţia Românii în istoria
universală. The Romanians in World History, Academia Română, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2003, 343 pp.
Unele aspecte privind propaganda bolșevică prin presa românească interbelică (1919–1939) 379
au devenit ţinte predilecte ale ideologiei bolşevice. Subliniem faptul că, încă din
luna iunie a anului 1919, peste 2/3 din totalul cheltuielilor bugetului Colegiului
Internaţionalei erau destinate propagandei în România, pentru ca în 1920, una din
sarcinile Biroului Sud (Biroul Harkov) era aceea de a căuta „pe Marea Neagră, pe
frontul basarabean şi polonez a punctelor de trecere favorabile pentru agitatori şi a
literaturii”4.
Un important centru propagandistic în slujba Cominternului a fost,
neîndoielnic, Federaţia Comunistă Balcanică, creată prin transformarea Federaţiei
Socialiste Balcanice la cea de a III-a conferinţă oficială desfăşurată la Sofia –
13 ianuarie 1920 (unde s-a lansat lozinca: Luptaţi pentru Republica Socialistă
Federativă Sovietică a Balcanilor!5) la care au participat: Partidul Comunist din
Bulgaria, Partidul Muncitoresc-Socialist din Iugoslavia, Partidul Muncitoresc
Socialist din Grecia şi Partidul Socialist din România. Astfel, la consfătuirea
Federaţiei Comuniste Balcanice din 24–28 februarie 1921 de la Viena, Vasili
Kolarov, reprezentantul Partidului Comunist din Bulgaria, a considerat că
problemele naţionale ale statelor balcanice, iar cea dobrogeană era considerată una
specială, puteau fi rezolvate doar în acest cadru6.
Hotărârile obligatorii pentru P.C.dR. din vara anului 1924, menţionate în
documentul Despre chestiunile naţionale din Europa Centrală şi în Balcani,
rezoluţie în concordanţă cu Congresul al V-lea al Cominternului (17 iunie–8 iulie
1924) şi conferinţele a VI-a (decembrie 1923) şi a VII-a (iulie 1924) ale Federaţiei
Comuniste Balcanice, ca de altfel şi Rezoluţia asupra chestiunii naţionale adoptată
la Congresul al III-lea al partidului (august 1924) au trasat noi sarcini formațiunii
comuniste române, în sensul acţiunii directe pentru dezmembrarea teritorială a
României, cerându-se expres despărţirea provinciilor istorice reunite la ţară în 1918
la care, de fiecare dată, se adăuga şi Dobrogea7.
La 15 februarie 1923, ziarul „Socialismul” („Organul Partidului Socialist și al
Uniunii Sindicale”) a publicat un articol despre „situația generală” din Balcani ce
confirma rezoluțiile Conferinței a IV-a a Federatiei Comuniste Balcanice (Sofia,
iunie 1922): „Singura salvare (era... cum altfel – n.n.): Republica Sovietică
Balcanică”8. În fapt, în „Socialismul” au fost publicate numeroase articole cu
referire la așa-numita „problemă a Basarabiei”, „problema agrară și cea națională”
sau cum apare într-un articol publicat în 22 februarie 1924: „Care-i datoria
Partidului Comunist”9 din care vom cita in extenso:
4
Ioan Chiper, Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a PCR, 1921–
1952, în „Arhivele Totalitarismului”, an VI, nr. 21, 4/1998, p. 30.
5
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 68.
6
M.C. Stănescu, Moscova, Cominternul, filiera balcanică şi România (1919–1944), Bucureşti,
Casa de Editură Silex, 1994, pp. 57–58, 60.
7
Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917–1938), Iaşi, Editura
Junimea, 1998, p. 51.
8
„Socialismul”, anul XVII, nr. 13, 15 februarie, 1923, p. 184.
9
„Socialismul”, anul XIX, nr. 70, vineri, 22 februarie 1924, pp. 195–197.
„România se află așadar într-o situație deosebit de rea (...)

Zdruncinată înăuntru economicește și financiarmente, părăsită de aliații din
timpul și de după război, clasa stăpânitoare din România este pe cale să se
rostogolească repede, dacă nu va putea ajunge la o înțelegere cu Rusia sovietică
(...)
Spre marea dezamăgire și durere a guvernului liberal, România capitalistă de
azi e părăsită de toți amicii ei: statele Marei Antante tratează separat cu Rusia,
statele Micei Antante nu pot trata în bloc. Și, apoi ca oricare slugă, statele Micei
Antante, trebuie să aștepte până ce stăpânii, statele Marei Antante s-au ridicat de la
masă.
Și această nouă situație provoacă furia burgheziei române, furie manifestată
prin reprezentantul ei – guvernul partidului liberal.
Iar această furie iese din cadrul slugărniciei și însclăvirii clasei stăpânitoare
din țară față de capitalismul european și intră în cadrul neghiobiei (...)
Azi, mai mult ca oricând, muncitorimea de la orașe trebuie să îngroașe
rândurile Partidului Comunist, pentru că parola: Guvernul muncitoresc și țărănesc
devine o parolă de actualitate. Propagată, ce e drept, foarte puțin, această parolă a și
devenit azi o parolă agitatorică și ea va deveni mâine una de acțiune.
În vederea acestui viitor apropiat, foarte apropiat chiar – dacă nu vom dormi
– partidul trebuie să facă cunoscut maselor parolele sale în aceste două chestiuni: în
chestiunea agrară și în cea națională.
În chestiunea agrară: întregul pământ țăranilor, fără nici o plată.
În chestiunea națională: dreptul de autodeterminare a populațiunilor până la
complecta dezlipire de statul de care aparțin acum”10.
În acest context, era firesc ca Rusia sovietică să fie văzută, de același ziar, o
lună mai târziu, drept „apărătorul tuturor popoarelor oprimate”11:
„Am văzut că Rusia Sovietică, contrar celei țariste, este preocupată exclusiv
de organizarea societății socialiste. Cerințele noului sistem economic și social-
politic, ce-i sta la bază, sunt în contrazicere cu orice aspirațiuni imperialiste.
Imperialismul sovietic este una din nenumăratele născociri ale burgheziei (...)
Devine mereu mai limpede: oligarhia, burghezia – clasele stapânitoare din
România – nu pot păstra unitatea națională decât prin baionetă. N-au autoritate de a
putea striga lumii, că poporul român, liber să-și spuie dorința, voiește mai departe
starea actuală. Singur, Partidul Comunist, care nu exprimă nici imperialismul
oligarhiei române, nici politica imperialistă Sovietică, ci este portcuvântul
muncitorimii de la orașe și sate, luptă pentru emanciparea provinciilor anexate pe
baza dreptului de autodeterminare până la deslipire. Guvernul Muncitoresc și
Țărănesc, pentru care luptă Partidul Comunist, va face o realitate din principiul de
10
Ibidem; fragmentul publicat este identic cu scrisoarea primită de P.C.dR. (C.C.) din partea
reprezentantului PCdR la Federația Comunistă Balcanică, Ghiță Moscu, în 5 februarie 1924, p. 195.
11
1924 martie 25–26 – Articolul Rusia sovietica este aparatorul tuturor popoarelor oprimate
aparut în ziarul „Socialismul”.
autodeterminare și acel guvern va putea tocmai de aceea să fie guvernul Unității

Naționale”12.
,,Lupta de clasă” a publicat, în numerele 8–9, din septembrie–decembrie 1928,
concluziile Congresului al IV-lea al P.C.dR., ce reaminteau obiectivul prioritar al
comuniştilor români: „autodeterminarea tuturor naţionalităţilor (din România –
n.n.) până la despărţire”, alături de alte ,,lozinci regionale” precum: Unirea cu
Republica Autonomă Sovietică Moldovenească – pentru Basarabia, Unirea cu
Ucraina Sovietică – pentru Bucovina, Despărţire şi completă independenţă faţă de
statul român – pentru Transilvania şi Banat, în timp ce pentru Dobrogea era
„rezervată” doar formula – Independenţei13.
O atenţie deosebită a acordat Dobrogei, Congresul al V lea al P.C.dR., din
anul 1931, care a înscris din nou între principalele teze fundamentale ale
Partidului Comunist ,,autoderminarea până la despărţire” precum şi ,,apărarea
U.R.S.S.” Mai mult chiar, ,,tovarăşul Gorn” (Alexander Stefanski, noul secretar
general al partidului), în şedinţa din 10 decembrie, nu se sfia să recunoască faptul
că D.R.O. (Dobrujanska Revoluționna Organizația – creată după 1877–1878 alături
de V.D.R.O. – Organizația Revoluționară Dobrogeană din Interior „VTREȘNA
DOBRUJANSKA REVOLUȚIONA ORGANIZAȚIA” – rivală, în fapt, care dorea
alipirea Dobrogei la Bulgaria Mare) era formată exclusiv din bulgari, regretul lui
fiind acela că populaţia turcă locală nu a putut fi atrasă masiv către doctrina
comunistă. Actele congresului au trasat organizaţiei dobrogene următoarele sarcini:
intensificarea activităţii pentru revoluţia din România, transformarea sa în
organizaţie de masă, ,,revendicări zilnice naţionale, cotitura înspre turci” (sic!),
precum şi ,,întărirea organizatorică în Dobrogea de Nord”, zona sudică a ţinutului
fiind, de altfel, destul de „îndoctrinată”. De fapt, un ,,punct fierbinte” al dezbaterilor
congresului l-a constituit activitatea D.R.O. care, în opinia ,,tovarăşului Dimitrov”,
în şedinţa din 23 decembrie 1931, „a lăsat pe planul al doilea revendicările
naţionale”, neducând ,,o muncă sistematică împotriva coloniştilor şi colonizării
Dobrogei vechi şi noi”.
,,Tovarăşul Vasilescu” (Grofu Dumitru) propunea, pe 23 decembrie 1931,
pentru ,,uşurarea” muncii de partid, în întreaga Dobroge dar, în special, în
Cadrilater, ,,să se popularizeze ideea autodeterminării până la despărţirea de statul
român”, scoaterea unei gazete (sau mai multe) în limba naţionalităţilor cu lozinca
respectivă, în timp ce armata trebuia convinsă să fraternizare în caz de revoluţie, cu
clasa muncitoare.
Un an mai târziu, Comitetul Regional al P.C.dR. a înaintat centrului, raportul
privind Situaţia din Dobrogea în care, pe lângă atât de cunoscutele linii directoare
ale propagandei comuniste cu privire la ţinutul în cauză, accentua şi existenţa aşa-
numitelor ,,procese de acuzare în spionajul bulgar sau sovietic”, concluzionând:
„teroarea bântuie aici mai mult ca oriunde”14.
12
Timotei Marin, ,,Socialismul”, anul XIX, nr. 33 si 34 din 25 si 26 martie 1924.
13
„Lupta de clasă”, 8–9 din septembrie–decembrie 1928.
14
ANIC, c. A XVI-50, inv. 457.
Pe aceeaşi linie s-a înscris şi manifestul Comitetului Central al P.C.dR. din

octombrie 193415 sau raportul P.C.dR. Comitetul Regional Dobrogea din 1935 în
care se condamna emigrarea ţăranilor din Cadrilater spre Bulgaria, soluţia respingerii
,,atacurilor barbare ale burgheziei” fiind ca de altfel pentru întreaga Dobroge,
,,lupta în apărarea intereselor lor imediate şi zilnice până la sfârşitul victorios”16.
Într-un alt document, datat 2 decembrie 1935, emis de P.C.dR. la finalul
Congresului al VII-lea, ce explica situaţia politică internaţională a momentului, se
puteau citi sarcinile trasate de ultimul congres comunist pentru organizaţiile din
Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater (,,Dobrogea Veche” nu apare, n.n.).
Pentru această ultimă zonă se avea în vedere crearea Partidului Naţionalist Bulgar
prin trecerea cadrelor şi simpatizanţilor D.R.O. în organismele incipiente ale
partidului menţionat. Conducerea acestora urma a fi deţinută de muncitori, ţărani,
mici burghezi şi ,,intelectuali cinstiţi”.
Un an mai târziu, plenara lărgită a C.C. al P.C.dR., discutând tactica
mobilizării ,,maselor naţionalităţilor asuprite în Front popular antifascist pentru
pace şi contra pericolului introducerii dictaturii militaro-fasciste (…) cât şi pentru o
mai bună conducere a luptelor popoarelor din aceste regiuni”, considera necesară
reorganizarea P.C. din România, îndeosebi în Transilvania şi Dobrogea.
Situaţia internaţională după venirea lui Hitler la conducerea Germaniei în
ianuarie 1933 şi, în particular, evoluţia raporturilor diplomatice româno-sovietice
din acei ani, au fost marcate de adaptarea politicii şi propagandei comuniste la
noile realităţi. Acum s-a lansat lozinca fronturilor populare contra fascismului17
(la Congresul al VII-lea al Internaţionalei Comuniste – august 1935 – a fost adoptată
noua tactică a „frontului popular antifascist”), iar Uniunea Sovietică a încetat a mai
fi considerată, în planurile M.St.M. român, „adversarul cel mai periculos”.
În 1936, în documentele forului superior al armatei române, aprecierea cu
privire la ostilitatea Rusiei de altădată a dispărut şi, în consecinţă, într-un eventual
conflict european statul sovietic putea interveni alături de Franţa şi Cehoslovacia,
păstrând totodată, o atitudine binevoitoare faţă de România”. Din acel moment,
inamicul numărul 1 devenea Ungaria şi, în mod evident, eforturile statului român
în materie de apărare urmau a fi orientate pe Frontul de Vest18.
Propaganda antiromânească a fost susţinută şi de paginile ziarului ,,Scânteia”
unde şi-au găsit loc şi articole cu referire la ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Astfel, în
articolul intitulat Noi măsuri contra popoarelor conlocuitoare, publicat în ziarul
amintit pe 5 august 1938, se arăta, mergându-se pe linia trasată încă din 1931 la
15
Documente privind politica Partidului Comunist Român faţă de problema naţională – 1921–
1944, partea a II-a, Bucureşti, Biblioteca Academiei Române. Arhiva Istorică, pp. 580–581.
16
17
Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Bucureşti,
Editura Enciclopedică,1995, p. 60.
18
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859–1947, Bucureşti, Editura Militară,
1994, pp. 35–36.
Congresul al V-lea, că în Dobrogea: ,,populaţia turcească e aproape exterminată.

Prigoana şi teroarea o fac să părăsească în fugă locuri de baştină căutându-şi
refugiul dincolo de graniţele ţării. O teroare fără pereche e deslănţuită împotriva
populaţiei bulgare. Sunt urmăriţi pentru că vorbesc limba lor. Sunt închise scolile
lor. Macedonenii colonizati la graniță, de către guvern, sunt instigați împotriva
populației bulgărești. Batai, pâna si ciocniri sângeroase, denunțuri și arestări cumplite!
Prin legea asa-zisei protecției muncii naționale, în primul rând cetățenii evrei
și unguri, ruși sunt dați afară din fabrici, ateliere, birouri, lipsiți de pâine și câștig.
Revizuirea cetățenilor, punând în afara de legi aproape 50% din cetățenii
evrei e un mijloc de excludere a acestora din producția țării lor, lăsându-le prada
foamei, completei exterminări fizice.
Cauza principală a noului avânt luat de prigoana națională mai ales în
Basarabia – e clară: se pregătește să se curățe terenul viitorului război antisovietic.
Se slăbesc și se destramă forțele popoarelor conlocuitoare din România care, unite,
vor putea ține piept agresiunii fasciste. Noua reformă administrativă nu face decât
să ciopârțească țara, destrămând masele compacte de cetățeni de aceeași
naționalitate și înăsprind jugul dictaturii prin instituirea guvernatorilor cu depline
puteri.
Războiul iminent – iată ce dictează măsurile guvernului de dictatură!
Acestor măsuri, acestei politici, de trădare națională cei ce muncesc de neam
român, ungur, evreu, rusesc, bulgar să le răspundă cu unire! Unirea popoarelor din
România pentru lupta comuna pentru pâine, pace și libertate. Asemenea pilde ca
acțiunea comună a țăranilor bulgari și macedoneni din Cadrilater, manifestările
comune pentru pace ale românilor și ungurilor din Ardeal, arată drumul de urmat.
Să îl urmăm deci, cu toții!”19
Concluzii
Diseminarea obiectivelor Internaționalei a III-a pentru România a conturat un

adevărat „dosar”: publicații, atentate, infiltrări de materiale subversive din
exteriorul țării, exportarea diseminării publicațiilor în afara României etc.
În ceea ce privește eforturile statului român pentru combaterea direcțiilor
impuse de Moscova, acestea s-au desfășurat pe mai multe planuri interconectate,
reușind, astfel, prezervarea integrității statale atât timp cât Timpul ... „a mai avut
răbdare”. Documentele cu referire directă la acest fapt, subliniază importanța
litoralului și a porturilor românești, mult mai vulnerabile în ceea ce privește
introducerea de resurse umane și materiale propagandistice20.
19
,,Scânteia” nr. 13(103)/5 august 1938.
20
Mariana Cojoc, România și reflexia dilemelor securității secolului XXI în oglinda secolului
trecut, în prof. univ. dr. Adrian Liviu Ivan, lect. univ. dr. Toma Vasile Rus (coordonatori), Conferința
cu participare internațională Guvernanță, Intelligence și Securitate în Secolul XXI, Cluj-Napoca,
CA Publishing, 2012, pp. 78–91.
Bibliografie
Bold, Emilian, Seftiuc, Ilie, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917–1938), Iaşi,
Editura Junimea, 1998.
Buzatu, Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II,
Bucureşti, Editura Enciclopedică,1995.
Ciupercă, Ioan, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Iaşi, Casa Editorială
Demiurg, 2006.
Chiper, Ioan, Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a PCR, 1921–
1952, în „Arhivele Totalitarismului”, an VI, nr. 21, 4/1998.
Cojoc, Mariana, Cojoc, Marian, Propagandă, contrapropagandă şi interese străine la
Dunăre şi Marea Neagră (1919–1939). Documente, partea I, vol. 102 în Colecţia
Românii în istoria universală. The Romanians in World History, Academia Română,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.
Cojoc, Mariana, România și reflexia dilemelor securității secolului XXI în oglinda secolului
trecut, în prof. univ. dr. Adrian Liviu Ivan, lect. univ. dr. Toma Vasile Rus
(coordonatori), Conferința cu participare internațională Guvernanță, Intelligence și
Securitate în Secolul XXI, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2012, pp. 78–91.
Cojoc, Mariana, Știrea și ... „nepătrunsele” căi ale Adevărului. Mediatizarea politicului în
societatea contemporană, în Mass-media: limbaj, cultură și acces la realitate. Studii
de caz, Ana-Maria Munteanu, Aida Todi (coordonatori), București, Editura
Universitară, 2009.
Documente privind politica Partidului Comunist Român faţă de problema naţională –
1921–1944, partea a II-a, Bucureşti, Biblioteca Academiei Române. Arhiva Istorică.
Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Iaşi, Institutul European, 2004.
Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859–1947, Bucureşti, Editura Militară,
1994.
„Lupta de clasă” 8–9 din septembrie–decembrie 1928.
Timotei Marin, în ,,Socialismul”, anul XIX, nr. 33 si 34 din 25 și 26 martie 1924.
,,Scânteia” nr. 13(103)/5 august 1938.
„Socialismul”, anul XVII, nr. 13, 15 februarie, 1923.
„Socialismul”, anul XIX, nr. 70, vineri, 22 februarie 1924.
„Socialismul”, Articolul Rusia sovietica este aparatorul tuturor popoarelor oprimate,
25–26 martie, 1924.
Stănescu, M.C., Moscova, Cominternul, filiera balcanică şi România (1919–1944), Bucureşti,
Casa de Editură Silex, 1994.
UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND ROLUL ISTORIC
AL AŞEZĂMINTELOR MĂNĂSTIREŞTI DIN OLTENIA
ÎN OPERA LUI ION DONAT.
STUDIU DE CAZ: CREŢEŞTI (JUDEŢUL DOLJ)
CONSTANŢIU DINULESCU 
Abstract: In this article we presented an aspect of the historiographical

concerns belonging to the historian Ion Donat, namely that of detailing the
information regarding a place of worship located on the northwestern edge of
the city of Craiova, near Jiu. At the same time, in this context, we presented
the battle of Creţeşti-Dolj in 1602, with its implications and meanings for how
to obtain the princely seat of Wallachia, as in the whirlwind of events after the
assassination of Michael the Brave, Oltenia was a region involved in the
election of the future leader of the medieval Wallachian state.
Key words: ecclesiastical settlement, founders, spirituality, the battle of Creţeşti,

historiographical value.
Prin preocupările sale multiple, istoricul Ion Donat îşi înscrie merituos numele în
istoriografia românească, prin cercetarea unor problematici complexe ce au inclus
între altele marele domeniu boieresc, dar şi mănăstiresc şi domnesc, trecutul etnic
şi social din perspectiva toponimiei, satul românesc şi răspândirea sa teritorială.
Considerat, pe bună dreptate, de către academicianul Şerban Papacostea, ca
fiind ,,istoric prin vocaţia sa fundamentală”, Ion Donat, ,,spirit lucid şi cercetător
pasionat, el a îmbinat în chip fericit competenţe multiple care şi-au pus pecetea
asupra scrierilor sale”1.
Într-o lucrare de sine stătătoare, dedicată exclusiv aşezămintelor – mănăstiri
şi schituri ale Olteniei, Ion Donat analizează cu acribia care l-a caracterizat, un
număr impresionant de construcţii ecleziastice, pe care nu se limitează doar să le
descrie istoric şi arhitectonic, ci le şi integrează unui spaţiu mai larg de înţelegere a
rostului acestora precum şi a evoluţiei lor.

Conf. univ. dr., Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Sociale, e-mail:
cc_dinulescu@yahoo.com.
1
Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (secolele XIV–XVI), ediţie îngrijită de
Gheorghe Lazăr, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. V.

386 Constanţiu Dinulescu
Autorul subliniază, încă de la începuturi că ,,prin rostul istoric al

aşezămintelor sale mănăstireşti, Oltenia a fost pentru viaţa religioasă a poporului
nostru, unul dintre cele mai resemnate colţuri de ţară”2. Mai mult decât atât,
autorul susţine că din Tismana lui Nicodim au plecat ucenici şcoliţi în canoanele
Athosului ca să întemeieze locaşuri/chinovii noi de cult în Ţara Haţegului, la
Prislop şi chiar mai departe ,,până-n munţii Neamţului”3.
Relevând numărul însemnat al mănăstirilor oltene, Ion Donat apreciază că:
,,în afară poate de unele regiuni din preajma Bucureştilor sau din Nordul
Moldovei, nici un alt ţinut romînesc nu este mai bogat un asemenea fundaţiuni”4.
Autorul identifică şi explică în context unele cauze ce au determinat
construirea acestor aşezăminte cum ar fi: nevoia strategică de a controla prin aceste
edificii drumurile principale ale ţării, apărarea târgurilor (cu exemple pentru
Râmnicu Vâlcea şi Craiova), folosirea dreptului de vamă al mănăstirilor, precum şi
misiunea acestora legată de străvechea instituţie creştină a arhondaricatului (de a
găzdui oaspeţi într-o aripă special rezervată acestora).
C. Grecescu – autorul s-a mulţumit deocamdată să dea… câte o scurtă
expunere sintetică, terminată printr-un îndreptar bibliografic asupra fiecăreia dintre
cele o sută de mănăstiri şi schituri din Oltenia. ,,E de altfel unică în felul ei această
lucrare, deoarece altă lucrare, care să fi îmbrăţişat o regiune mai întinsă şi să fi
fost dusă la bun sfârşit, nu avem”5.
Mănăstirea de la Creţeşti există încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea,
având hramul Sfântul Ioan Botezătorul. Barbu Brădescu biv vel, mare paharnic
(1622–1633), stolnic (1646–1648), alt boier ridicat de Matei Basarab, a ridicat din
temelie probabil în domnia acestuia, mănăstirea Creţeşti, ale cărei frumoase ruine
solitare se pot încă vedea pe malul drept al Jiului, în faţa Craiovei... Soarta
Mănăstirii Creţeşti s-a asemănat cu cea a vechiului Bucovăţ ....
Inscripţia din 1757 spune că biserica lui Barbu Brădescu, învechindu-se,
nepotul său Constantin Brădescu vel clucer a prefăcut-o la această dată, iar o
însemnare din pomelnicul Episcopiei oltene arată că fiul lui Constatin, Ioniţă biv
treti logofăt, a ridicat schitul către scaunul de la Râmnic în 17786. În epoca
secularizării se mai aflau aici călugări.
Mănăstirea din Creţeşti a ajuns stăpână peste jumătate din satul Povarul, la
început de secol XVII, mai precis în 1609, atunci când mănăstirile Coşuna şi
Creţeşti s-au judecat în faţa domnitorului Radu Şerban (1602–1610–1611) pentru
moştenirea boierului Rusco portarul şi a soţiei sale, Calea.
2
Idem, Fundaţiunile religioase ale Olteniei, Partea I-a, „Mănăstiri şi schituri”, cu o hartă,
Craiova, Scrisul Românesc S.A., 1937, p. 5.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
C. Grecescu, în „Revista Istorică Română”, nr. 1, 1937, p. 191.
6
Protosinghel Theofil S. Niculescu, Sfintele monastiri şi schituri din România. Ctitorite de
vlădici, călugări şi preoţi, boieri, negustori şi săteni, Drobeta Turnu Severin, Editura Mănăstirea
Vodiţa, 2002, p. 127.
Consideraţii privind rolul istoric al aşezămintelor mănăstireşti din Oltenia în opera lui Ion Donat 387
Fig. 1. Ctitorii bisericii Creţeşti (Muzeul de Artă Craiova).
Hrisovul din 29 octombrie 1609, menţionează cum domnitorul Radu Şerban a

hotărât ca cele două mănăstiri să-şi împartă satul Povarul, astăzi dispărut.
Mai târziu, în timpul domniei lui Matei Basarab, în hrisovul din 18 noiembrie
1643, se menţionează că Mănăstirea Creţeşti stăpânea de la ctitorii dintâi: crivina
LULALCO.
La 15 aprilie 1644, litigiul iscat între Barbu Brădescu paharnic şi nepotul său,
Balica paharnic s-a încheiat, cei doi mari boieri primind, prin poruncă domnească
următoarele: Barbu Brădescu – Tejiacul, Slatina, Curâia şi Zăgoreni; Balica
paharnic – jumătate din alte 4 sate: Creţeşti, Breasta, Căpintenii şi Valea Lungă.
Fig. 2. Releveul bisericii fostei mănăstiri Creţeşti.

În 1757, Constantin Brădescu, nepotul marelui paharnic Barbu Brădescu, a

refăcut mănăstirea din temelii, considerată a fi fost o capodoperă arhitecturală, aşa
cum reiese din lucrarea lui N. Ghika-Budeşti7.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, din cauze naturale, edificiul a ajuns într-o
stare de ruină, ceea ce a impus recuperarea unor părţi cum ar fi pisania, ancadramentul
unei ferestre şi câteva fresce care au ajuns în Lapidariul Muzeului Olteniei.
Pisania scrisă pe gresie precizează: ,,Această sfântă şi dumnezeiască
Mănăstire Creţeşti a fost făcută dintâi de dumnealui Barbu Brădescu biv vel
paharnic; şi învechindu-se de tot, stricându-se zidu, acum cu mila şi ajutorul lui
Dumnezeu de iznoavă şi din temelie au prefăcut-o şi de Brădescu biv vel clucer
nepotul Barbului înfrumuseţând-o şi a împodobit-o după cum se vede cu toată
cheltuiala şi osteneala dumnealui de să prăznuieşte Sfântul şi marele proroc Ioan
Botezătorul în zilele prea luminatului nostru domn Io Constantin Nicolae voevod,
iară de la facere 7265, iar de la naştere 1757 la luna august 5”8.
7
N. Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, partea a patra – „Noul stil din
veacul al XVIII-lea”, 1936, planşele CCCLXXXVI–CCCXC.
8
Cf. Dorel Bondoc, Aurelia Florescu, Simona Violeta Gheorghe, Lapidariul Muzeului Olteniei
– Craiova, Craiova, Editura Sitech, 2001, p. 30.
Fig. 3–6. Pisania bisericii de la Creţeşti aflată la Muzeul Olteniei din Craiova.
Bătălia de la Creţeşti (Dolj) – 1602
În zona geografică a cursului Jiului spre Dunăre, mai precis în perimetrul

străjuit de confluenţa Raznicului cu Jiul, în proximitatea curţii boiereşti a
Argetoienilor din pădurea de la Breasta, s-a desfăşurat, la data de 5/15 martie 1602,
bătălia de la Creţeşti. Unele detalii ale acestei confruntări sunt prezentate într-un
interesant studiu9, de către cunoscutul medievist Ion Ionaşcu. De altfel, în contextul
aprigelor lupte pentru tronul Ţării Româneşti, combatanţii apelau, de cele mai
multe ori, la sprijin extern. Este şi cazul lui Radu Mihnea, care era susţinut de turci
şi boieri din gruparea Buzeştilor, în scopul detronării lui Simion Movilă.
În luna februarie 1602, Radu Mihnea, care se afla la Giurgiu, a intrat în
legătură cu boierii din Oltenia, susţinători ai Buzeştilor, ca beneficiind de sprijinul
lor, să-l alunge din domnie pe Simion Movilă, care nu mai era agreat de Sultan.
Ca măsură de prevedere, Radu Mihnea trimise un corp de oaste, condus de
către unul dintre oamenii săi de încredere, să ocupe Craiova, ceea ce s-a şi realizat,
aceste informaţii regăsindu-se în cele două scrisori expediate de Ieremia Movilă
regelui polon şi lui Zamoyski10. Între timp, Craiova a fost reocupată de forţele
militare muntene şi polone, ceea ce îl va obliga pe Radu Mihnea, însoţit de cei
800 de oameni ai săi, să se îndrepte spre Strehaia, vechiul scaun al Băniei, unde îşi
va organiza cancelaria şi Sfatul domnesc.
Beneficiind de serviciile a doi mari dregători, anume marele ban Vintilă şi
marele logofăt Stoica, Radu Mihnea a emis documentul din 20 februarie 1602,
considerat a fi „încă un act intern, primul cu dată topografică, emis de cancelaria
lui Radu”11.
9
Ion Ionaşcu, Noi date relative la Radu Mihnea, în „Studii”, XIV, nr. 3/1961, pp. 699–720.
10
Ion Ionaşcu, art. cit., p. 706.
11
Ibidem.
Din izvoarele documentare se înţelege că Mihnea a reuşit să alcătuiască o

oaste de circa 7.000 de oameni, în rândurile cărora au fost cooptaţi şi 200 de sârbi,
precum şi cete de turci de pe lângă Dunăre. Planul lui Radu Mihnea era de a alunga
oastea lui Simion Movilă ce staţiona la Craiova, pentru ca apoi, să se îndrepte spre
Târgovişte. Între timp, Simion Movilă, care aflase de planurile lui Radu Mihnea,
l-a însărcinat pe hatmanul Moldovei, Orăş, să apere Craiova şi să stopeze înaintarea
acestora spre reşedinţa domnească de la Târgovişte.
La 5/15 martie 1602, cele două oşti s-au confruntat cu violenţă la Creţeştii de
Dolj, situat la nord-vest de Craiova. Cifrele bătăliei denotă încrâncenarea acestei
lupte, care s-a încheiat cu înfrângerea lui Radu Mihnea şi mari pierderi omeneşti,
estimate la 2.000–2.500 de morţi12. Dacă dăm crezare relatării lui Potocki, Radu
Mihnea a scăpat de pe câmpul de luptă travestit în haine turceşti şi turban pe cap,
reuşind să treacă Dunărea în Imperiul otoman13.
În concluzie, putem afirma că această bătălie desfăşurată în apropierea
lăcaşului de cult, azi dispărut din cauza intemperiilor naturale şi a altor factori,
poate fi motivul presupus de istoricul Dinică Ciobotea14, conform căruia, în acel
loc şi-a jertfit viaţa unul din neamul boierilor Brădeşti.
Fig. 7. Zona satului Creţeşti în anul 1903.
12
Ibidem, p. 707.
13
14
Dinică Ciobotea, Marius Turaiche, Istorie şi civilizaţie pe Valea Raznicului, Craiova,
Editura Autograf MJM, 2016, p. 13.
Bibliografie
Bondoc, Dorel, Florescu, Aurelia, Gheorghe, Simona Violeta, Lapidariul Muzeului Olteniei
– Craiova, Craiova, Editura Sitech, 2001.
Ciobotea, Dinică, Turaiche Marius, Istorie şi civilizaţie pe Valea Raznicului, Craiova,
Editura Autograf MJM, 2016.
Donat, Ion, Fundaţiunile religioase ale Olteniei, Partea I-a, „Mănăstiri şi schituri”, cu o
hartă, Craiova, Scrisul Românesc S.A., 1937.
Donat, Ion, Domeniul domnesc în Ţara Românească (secolele XIV–XVI), ediţie îngrijită de
Gheorghe Lazăr, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
Ghika-Budeşti, N., Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, partea a patra – „Noul stil
din veacul al XVIII-lea”, 1936.
Grecescu, C., în „Revista Istorică Română”, nr. 1, 1937.
Ionaşcu, Ion, Noi date relative la Radu Mihnea, în „Studii”, XIV, nr. 3/1961, pp. 699–720.
Niculescu, Theofil S. Protosinghel, Sfintele monastiri şi schituri din România. Ctitorite de
vlădici, călugări şi preoţi, boieri, negustori şi săteni, Drobeta Turnu Severin, Editura
Mănăstirea Vodiţa, 2002.
COMERŢUL DE LA DUNĂREA DE JOS
ÎN RELATAREA LUI JACQUES POUMAY.
UN RAPORT CONSULAR BELGIAN DIN ANUL 1852
CRISTIAN CONSTANTIN
Abstract: This paper aims to verify and exploit the information provided by the
Belgian consul in Bucharest in a report from June 1853, identified in the
Archives of the Belgian Ministry of Foreign Affairs in Brussels, and yet
unused by researchers. The account of the Belgian diplomat in Moldavia and
Wallachia concerns the evolution of trade and navigation in the Romanian
ports on the Danube throughout the year 1852. At the same time, the consul
Jacques Poumay tried to draw the attention of the decision-makers in the
young Belgian kingdom to the agricultural potential of the Romanian
Principalities, the timid attempts of the authorities in Bucharest towards the
modernization of the port of Giurgiu and its connection to the capital of
Wallachia. Also mentioned are the causes of the relatively small number of
merchants and ships under Belgian flag that carried out their activities in the
ports of Braila and Galati. By representing a neutral state, the report of the
Belgian consul (included in the appendix) looks objectively upon the social,
political and economic realities from Moldavia and Wallachia prior to the
outburst of the Crimean War (1853–1856).
Key words: Anvers, Giurgiu, international trade, navigation, infrastructure.
Istoricii au demonstrat prin propriile publicaţii un aspect de necontestat de

către mediul academic: documentele străine constituie o sursă importantă pentru
studierea trecutului oricărui popor. În România, încă din secolul al XIX-lea, s-a
creat o tradiţie în cercetarea şi utilizarea relatărilor de călătorie şi a surselor
consulare, dovadă elocventă fiind cunoscutele culegeri de documente publicate
până acum1.

Cercetător dr., Centrul de Istorie urbană, Universitatea din Hradec Králové, Republica Cehă;
e-mail: cristian.constantin@hotmail.com
1
A se vedea câteva exemple concludente: Dumitru Bodin, Documente privitoare la legăturile
economice dintre Principatele Române şi Regatul Sardiniei, Bucureşti, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, 1941; Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Seria Nouă,
vol. I–X, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004–2015; Documenta Romaniae Historica, Seria
A – Moldova, Seria B – Ţara Românească, Seria C – Transilvania, Bucureşti, Editura Academiei

394 Cristian Constantin
Între documentele care s-au impus atenţiei cercetătorilor se situează şi cele

din arhivele belgiene. În Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Belgiei sunt
păstrate rapoartele diplomatice, sosite la Bruxelles din Principatele Dunărene/
România, încă din deceniu patru al secolului al XIX-lea. Belgia a devenit stat
independent şi neutru în anul 1830, ca urmare a destrămării Uniunii Provinciilor
Unite. Totodată, documente referitoare la spaţiul românesc, aflate în conservare la
arhivele belgiene, provin şi din capitalele altor state europene, unde reprezentanţii
Belgiei au fost prezenţi la dezbaterile care au avut pe agendă „Chestiunea
Orientală”, a cărei rezolvare impunea şi tratarea problemei unui stat al românilor la
gurile Dunării, utilizat ca stavilă între cele trei mari imperii din jur. Documentele
diplomatice belgiene constituie o sursă de primă însemnătate, reprezentând
emanaţia cancelariilor şi a reprezentanţilor diplomatici ai unui stat neutru, dar şi
bine poziţionat geografic, aflat la intersecţia intereselor comerciale internaţionale.
Problema relaţiilor româno-belgiene de-a lungul secolului al XIX-lea a fost
tratată destul de amplu până la acest moment, Aurel Filimon aproape monopolizând
această direcţie de cercetare pentru multe decenii2. Subiectul nu a fost epuizat de
istoriografia comunistă şi a fost reluat, cu precădere pe teme culturale, după
Revoluţia română din decembrie 19893. Nici istoricii din străinătate nu au ratat
Române, 1966–2021; Documente privind istoria românilor, Colecţia Eudoxiu Hurmuzaki, Seria a III-a,
Victor Spinei, Ionel Cândea (coord.), vol. I–IV, Bucureşti – Brăila, Editura Academiei Române –
Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018–2020.
2
Aurel Filimon a continuat iniţiativa începută de cercetătorii români în perioada
premergătoare comunizării României [exemplu: C.C. Angelescu, Studenţii români în străinătate.
Universitatea din Bruxelles, în „Studii şi Cercetări Istorice”, vol. 18, 1943, pp. 119–126] şi a publicat
o serie de lucrări pe tema relaţiilor româno-belgiene de-a lungul secolului al XIX-lea. A se vedea:
Aurel Filimon, Informaţii privind istoria României în documente diplomatice belgiene. Tratativele
economice româno-germane din anul 1892, în „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi, Seria
Istorie, tom 16, 1970, pp. 171–178; idem, Quelques données concernant les relations entre la Roumanie et
la Belgique au XIX-e siècle, în „Revue Belge d'histoire contemporaine”, vol. 2, nr. 1, 1970, pp. 21–26;
idem, Stabilirea consulatelor belgiene în România, în „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi,
Seria Istorie, tom 17, 1971, fasc. 2, pp. 225–231; idem, Schimburi comerciale între Belgia şi
Principatele române în perioada 1830–1859, în „Analele Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Seria
Istorie, tom 19, 1973, fasc. 1, pp. 75–83; idem, Documente diplomatice belgiene despre Unirea
Principatelor, în „Revista de istorie”, tom 27, nr. 1, 1974, pp. 85–95; idem, Relaţiile româno-belgiene
în secolul al XIX-lea, Teză de Doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1974, 408 file;
idem, Relaţiile româno-belgiene între 1859–1878, în „Revista de istorie”, tom 31, nr. 2, 1978,
pp. 223–239; idem, Les relations roumano-belges de 1879 à 1900, în Nouvelles Études d'Histoire.
Nouvelles Études d’Histoire. Publiées à l’occasion du XVe congrès international des sciences
historiques, vol. 6, 1980, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., pp 249–267; idem, Relaţiile româno-
belgiene în epoca modernă, Focşani, Editura Vrantop, 1998. Vezi şi studiul lui Gheorghe Platon, Le
diplomate belge Edouard Blondeel van Cuelebroeck dans les Principautés Roumaines, în „Revue
Roumaine d’Histoire”, tom 16, nr. 1, 1977, pp. 43–66.
3
Laurenţiu Vlad, Pe urmele „Belgiei Orientului”. România la expoziţiile universale sau
internaţionale de la Anvers, Bruxelles, Liège şi Gand (1894–1935), Bucureşti, Editura Nemira, 2004;
idem, À la recherche de la „Belgique orientale”. La Roumanie et l’Exposition universelle et
internationale de Liège, 1905, în „Studia Politica. Romanian Political Science Review”, vol. 2, nr. 4,
2002, pp. 981–994; idem, À la recherche de la Belgique Orientale. Quelques notes sur l’histoire d’un
stéréotype, în „Symposia. Caiete de Etnologie şi Antropologie”, vol. 2, 2003, pp. 277–286; Idesbald
Comerţul de la Dunărea de Jos în relatarea lui Jacques Poumay 395
şansa exploatării unui astfel de subiect atractiv din istoria relaţiilor culturale,
sociale, economice şi politice ale Belgiei la „Porţile Orientului”, de-a lungul
veacului al XIX-lea şi în prima jumătatea a următorului secol4. Cea mai amplă şi
recentă descriere a relaţiilor dintre Belgia şi Ţările Române îi aparţine lui Jan
Anckaer, şi cuprinde inclusiv o detaliere sumară a activităţii consulatelor belgiene
din Bucureşti, Brăila, Galaţi şi Iaşi5.
În unele cazuri, autorii aplecaţi asupra studierii problematicii amintite au
publicat inclusiv rapoarte consulare privitoare la evoluţia socială şi politică a celor
două principate române extracarpatice. Un asemenea caz îl reprezintă documentul
oferit publicului larg de către Valeriu Stan6.
Pe 25 august 1830, la puţină vreme după Revoluţia franceză din Iulie (27–29 iulie
1830), în oraşul Bruxelles a izbucnit o răscoală populară. Mişcările sociale s-au
propagat în sudul ţării, care avea graniţă directă cu Franţa, iar pe 27 septembrie
1830 trupele guvernamentale ale Ţărilor de Jos au evacuat majoritatea provinciilor
Goddeeris, Les relations entre la Belgique et la Roumanie, 1859–1939 (–1989), în „Studia Politica:
Romanian Political Science Review”, vol. 8, nr. 1, 2008, pp. 47–55; Philippe Beke (coord.), 175 ani
de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. I, România şi Belgia, dinamica relaţiilor politico-
diplomatice, economice şi culturale în perioada formării şi consolidării statului-naţiune, între 1838 şi
1916, Bruxelles–Bucureşti, Ambasada Belgiei la Bucureşti, 2013; idem, Ana Ioana Iriciuc (coord.),
175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. II, România şi Belgia în perioada interbelică.
O interacţiune bilaterală de la Tratatul de la Versailles până în întunecaţii ani 1940, Bruxelles–
Bucureşti, Ambasada Belgiei la Bucureşti, 2014; idem, eadem (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice
româno-belgiene, vol. III, Lumini şi umbre în relaţiile româno-belgiene după cel de al Doilea Război
Mondial: de la antagonismul Războiului Rece la agenda comună a Uniunii Europene şi NATO,
Bruxelles–Bucureşti, Ambasada Belgiei la Bucureşti, 2015.
4
Léon Demaret, Les gisements pétrolifères de la Roumanie, în „Annales des Mines de
Belgique”, tom 13, 1908, p. 7; E. Gaiffier d’Eestroy, La situation financière, agricole, industrielle et
commerciale de la Roumanie en 1910, Recueil consulaire belge, Bruxelles, f.e., 1911; Gaston de
Looz-Corswarem, Belgique et Roumanie, Bruxelles, Société Belge de Librairie, 1911; Félix Godart,
La Roumanie agricole, în „Les Mercuriales Agricoles”, vol. 2, nr. 92–96, 1913, p. 8; Joseph Duqué,
Les exploitations pétrolifères en Roumanie et les intérêts belges dans cette industrie, Association des
Licenciés sortis de l’Université de Liège, vol. 8, nr. 3, 1913, pp. 28–30; Octave Burstin, Le marché
belge des produits pétrolifères et les débouchés qu’il offre à l’exportation roumaine, în „Moniteur du
Pétrole roumain”, nr. 18, 15 septembrie 1933, p. 14; Joseph Sigal, Réflexions à propos des échanges
entre la Roumanie et la Belgique, Bruxelles, Imprimerie M. Weissenbruch S.A., 1936; Joseph Sigal,
Rapports économiques entre la Roumanie et la Belgique depuis 1892, Bruxelles, f.e., 1937;
E. Vandewoude, Le comte de Flandre et le trône de Roumanie en 1855, în „Archives et Bibliothèques
de Belgique”, vol. 40, 1969, pp. 464–472; Colette Schyns, Les investissements belges en Europe
centrale et balkanique de 1896 à 1940, Université Libre de Bruxelles, Faculté de Philosophie et
Lettres, 1979; Béatrice Nizet, Le début des investissements pétroliers belges en Europe orientale,
1895–1914, în Michel Dumoulin, Eddy Stols (edit.), La Belgique et l’étranger aux XIXe et XXe
siècles, Bruxelles, Éditions Nauwelaerts, 1987, pp. 51–58.
5
A se vedea Jan Anckaer, Small Power Diplomacy and Commerce. Belgium and the Ottoman
Empire during the Reign of Leopold I (1831–1865), Istanbul, The Isis Press, 2013.
6
Valeriu Stan, Un raport consular belgian din 1866 despre caracterul şi moravurile
românilor, în „Revista istorică”, Serie nouă, tom III, nr. 11–12, 1992, pp. 1199–1201.
din sud, cu excepţia citadelelor Anvers, Maastricht şi Luxemburg. Încă din data de
25 septembrie 1830 s-a format un guvern provizoriu belgian şi a fost elaborată o
Constituţie, iar o uniune personală sub conducerea regelui Olandei a fost declinată
de către belgieni. La 4 octombrie 1830, guvernul provizoriu a declarat Independenţa
Belgiei, iar pe 3 noiembrie s-au desfăşurat alegeri pentru un Congres naţional, care,
la 7 februarie 1831, a adoptat proiectul de Constituţie elaborat în toamna anului
precedent. Pe fondul sentimentelor anti-olandeze, franceza a devenit limba oficială
a noului stat. Marile puteri au recunoscut independenţa noului stat desprins din
Ţările de Jos pe 20 ianuarie 1831, iar tronul noului regat i-a fost oferit lui Leopold
de Saxa-Coburg-Gotha, un unchi al reginei Victoria a Marii Britanii, care, începând
cu 21 iulie 1831, a devenit Leopold I al Belgiei. Noul stat a fost declarat neutru şi a
constituit un model demn de urmat pentru alte ţări constituite pe parcursul secolului
al XIX-lea7.
8
Fig. 1. Harta Europei în anul 1852
7
Els Witte, Jan Craeybeckx, Alain Meynen, Political History of Belgium: from 1830
Onwards, Bruxelles, Academic and Scientific Publishers, 2009, pp. 19–60; Herman van Goethem,
Belgium and the monarchy. From national Independence to national disintegration, Antwerp,
University Press Antwerp, 2010, pp. 25–46.
8
Harta a fost realizată de geograful Jean-Denis Barbié du Bocage; disponibilă on-line:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:1852_Barbie_du_Bocage_Map_of_Europe__Geographicus
__Europe-bocage-1852.jpg, accesat în 29 ianuarie 2022.
Prima revoluţie industrială a dat un puternic impuls industrializării tânărului

regat belgian. Încă din vremea Uniunii cu Olanda, oraşele Bruxelles, Gent şi Liège
au cunoscut o dezvoltare semnificativă în sectorul metalurgiei şi construcţiei de
motoare cu aburi, iar în Valonia minele de cărbuni au constituit principala sursă
pentru producerea de energie a motoarelor acţionate de forţa aburului. Regatul
belgian se distingea drept un centru important al producţiei de sticlă, dar şi prin
rafinăriile de zahăr. Destrămarea Uniunii Ţărilor de Jos a produs ruptura comercială a
provinciilor belgiene cu pieţele tradiţionale olandeze din Orient, iar negustorii din
portul Anvers, principalul centru comercial al Regatului Belgiei, erau în căutare de
noi pieţe de desfacere a produselor autohtone şi de import de produse
agroalimentare. Belgia s-a văzut nevoită să-şi extindă orizonturile şi, în acelaşi
timp, să dezvolte noi reţele comerciale către toate meridianele lumii9. Înfiinţarea
unor consulate belgiene pe teritoriul altor state/ provincii străine a reprezentat
modalitatea prin care diplomaţia de la Bruxelles a identificat noi parteneri de
schimb şi a impulsionat comerţul maritim internaţional. În tot acest timp, portul
Anvers se reinventa şi adapta la noile cerinţe tehnice ale comerţului maritim10.
Până la apariţia şi dezvoltarea unor mijloace moderne de navigaţie maritimă,

care să permită transportul unor cantităţi însemnate de mărfuri pe distanţe
considerabile, regiunile interioare ale unui stat nu dispuneau pentru majoritatea
produselor lor de o altă piaţă decât hinterlandul pe care îl deserveau. Extinderea
pieţei s-a datorat, în primul rând, apariţiei posibilităţii de valorificare a sistemului
interior de râuri/ fluvii şi prin accesul la mările calde. Dacă o piaţă comercială avea
o întindere foarte mică, locuitorii acesteia îşi consacrau timpul mai multor
activităţi, consumând ce şi exact atât cât produceau, iar schimburile se limitau la
produse manufacturate şi foarte rar la cele agricole. Diviziunea muncii a constituit
forţa economică centrală a economiei capitaliste, în care mărimea pieţei a dictat
gradul până la care aceasta a putut fi aplicată11.
O afacere derulată într-un oraş de pe Amstel sau Escaut, fără legături cu alte
centre comerciale vecine, nu a putut atinge parametrii superiori de eficienţă. Piaţa
foarte mică a limitat gradul de specializare al societăţilor care activau în acel mic
târguşor medieval, dar activitatea de transport maritim a deschis, antrenat şi
dezvoltat accesul către pieţe mai largi. Stimulată de oportunitatea unui transport
9
Johan F.M. Swinnen, Anurag N. Banerjee, Harry de Gorter, Economic Development,
Institutional Change, and the Political Economy of Agricultural Protection. An Econometric Study of
Belgium since the 19th Century, în „Agriculture Economics”, vol. 26, nr. 1, 2001, pp. 25–43. Robert
C. Allen, Global Economic History. A Very Short Introduction, Oxford–New York, Oxford
University Press, 2011, pp. 14–52.
10
Herman van Goethem, op. cit., pp. 29–42.
11
Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Bucureşti,
Editura Academiei R.P.R., 1962, pp. 16–18.
ieftin şi de mare capacitate, piaţa micului orăşel s-a diversificat şi a produs

specializarea firmelor locale, înlesnind raporturile de schimb pe distanţe foarte
mari. Sub aceste auspicii profitabile, relaţiile de schimb s-au acumulat şi a fost
rulat capitalul determinant pentru evoluţia unor aşezări definitorii pentru comerţul
maritim, precum Amsterdam şi Anvers12. În egală măsură ca istoria prodigioasă a
porturilor-oraş din Provinciile Unite, oraşele Brăila şi Galaţi au (re)devenit parte
componentă a pieţei internaţionale, controlate de către negustorii din antrepozitele
europene, în deceniul patru al secolului al XIX-lea, drept schele ale unei economii
periferice, dar aspirantă la statutul de piaţă emergentă13.
Tânărul stat belgian şi-a îndreptat atenţia către Răsăritul Europei şi arealul
Mării Negre, un spaţiu economic aflat sub ascultarea Porţii otomane. Baronul
Alphonse O’Sullivan, ambasadorul Belgiei la Viena, iniţiatorul înfiinţării unei
Legaţii belgiene la Constantinopol, a susţinut cu ardoare că diplomaţia de la
Bruxelles trebuie să încerce deschiderea pieţei din regiunea Dunării de Jos14. În
acest sens, Belgia şi Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană a celor două
principate române extracarpatice, au încheiat, în 1838, o convenţie comercială
dătătoare de speranţe pentru ambele semnatare. Proiectul belgian de a identifica şi
exploata noi pieţe agricole de desfacere pentru manufacturile şi produsele coloniale
proprii şi-a făcut loc, cu acordul otoman, şi în regiunea gurilor Dunării15. Camera
de comerţ din Anvers a încurajat înfiinţarea unui serviciu regulat de curse navale
între marele centru comercial al Belgiei de pe malul drept al fluviului Escaut şi
Galaţi. Despre cel din urmă port se considera că dispune de un hinterland atractiv
pentru relaţiile de schimb ale Belgiei. Negustorii belgieni încercau să plaseze pe
piaţa dunăreană zahăr rafinat, produse din sticlă, cuie şi cercuri de butoaie,
îmbrăcăminte de bumbac, produse manufacturiere de bumbac, maşinării cu aburi şi
cafea. În schimbul sumelor încasate pe exportul de produse belgiene, comercianţii
străini puteau încărca cereale şi alte produse agricole destinate depozitării
îndelungate în magaziile din Anvers sau în alte antrepozite occidentale16.
Pentru a înlesni schimburile comerciale dintre cele două extremităţi ale
Europei, pe 17 noiembrie 1838, Jean Baptiste Bouisson, un agent comercial
francez, vorbitor de română, greacă, turcă şi franceză, a fost numit consul al
12
. Immanuel Wallerstein, The Capitalist World–Economy, Cambridge–Paris, Cambridge
University Press–Éditions de la Maison des Sciences de l’Homme, 1979, passim. A se vedea o analiză
amplă în Cristian Constantin, Comerţul cu cereale la Gurile Dunării: integrarea pe piaţă, structuri
productive şi infrastructura de transport (1829–1940), Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei
„Carol I”, 2018, pp. 59–64.
13
Patrick O’Brien, European Economic Development: The Contribution of the Periphery, în
„The Economic History Review”, Seria Nouă, vol. 35, nr. 1, 1982, pp. 1–18; David S. Jacks, What
Drove 19th Century Commodity Market Integration?, în „Explorations in Economic History”, vol. 43,
nr. 3, 2006, pp. 383–412.
14
Jan Anckaer, op. cit., pp. 55–76.
15
16
Ibidem, pp. 403–408; vezi şi Johan F.M. Swinnen, Anurag N. Banerjee, Harry de Gorter,
op. cit., pp. 25–43.
Belgiei la Galaţi. Comerciantul aflat în serviciul Belgiei a fost implicat în afaceri

cu cereale, conducând casa comercială „Bouisson & Co.” şi era iniţiatorul proiectului
prin care se dorea crearea unei companii belgiene, „Société de commandité sur le
Danube” („Societatea de comanditare pe Dunăre”), pe care, într-o primă fază,
Ministerul Afacerilor Externe de la Bruxelles a fost de acord să o sprijine cu şase mii
de franci belgieni. Subvenţia acordată de statul belgian trebuia să fie întrebuinţată
pentru realizarea unui transport grupat din Anvers către Galaţi, în care să se
regăsească principalele produse belgiene de export, prin contractarea unei companii
belgiene de navigaţie. Iniţiativa s-a dovedit un eşec din cauza cutumelor vremii de
a descărca parţial produsele la Constantinopol, dar şi a practicilor „neortodoxe” de
a face dispărută o parte din mărfuri în principalul antrepozit otoman17.
Bouisson a devenit consul la Brăila pe 4 iunie 1840, dar nu a putut obţine
rezultatele scontate în comerţul dintre provinciile dunărene şi Belgia, fiind înlocuit
în 6 ianuarie 1842 cu Louis Bisschop, un antreprenor din Anvers, care, în pofida
titlului de consul pentru Moldova şi Ţara Românească, „a optat pentru o abordare
mai rezervată […] decât de iniţiere pro-activă în ceea ce priveşte promovarea
comerţului bilateral”18. Odată cu numirea consulului Bisschop, în 1842, Ministerul
de Externe al Belgiei a cerut ca atitudinea agentului său în Moldova şi Ţara
Românească, două „principate instabile din punct de vedere politic”19, să fie
reticentă şi absolut neutră faţă de orice eveniment politic. În baza directivelor
primite de la Centrala din Bruxelles, Bisschop trebuia să se consulte cu
ambasadorul Belgiei de la Constantinopol în cazul apariţiei anumitor probleme în
jurisdicţia sa consulară20.
Seceta din anii 1845 şi 1846, dar şi criza economică din 184721, le-au impus
autorităţilor de la Bruxelles o nouă abordare a relaţiei cu cele două state române de
la gurile Dunării. Belgia s-a văzut nevoită să considere cerealele o prioritate a
importurilor sale şi a întreprins măsurile necesare pentru a facilita tranzitul şi
intrarea pe propriul teritoriu naţional a grânelor; aspect care a impulsionat relaţiile
parteneriale moldo/valahe–belgiene. Anterior acestei măsuri, negustorii europeni
considerau cerealele româneşti drept satisfăcătoare pentru acoperirea necesarului
de hrană din zonele cu penurie alimentară. Revoluţia europeană de la 1848 a
perturbat într-o oarecare măsură schimburile comerciale internaţionale, dar nu atât
de mult pe cât se considera. Mai degrabă, principala problemă a deficitului la
exporturi de produse agricole moldo-valahe pe pieţele europene a constituit-o
17
Philippe Beke (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. I, pp. 91–93.
18
Ibidem, p. 94. A se vedea şi descrierea relaţiilor comerciale dintre Belgia şi Principatele
române la Aurel Filimon, Schimburi comerciale între Belgia şi Principatele române în perioada
1830–1859, pp. 75–83.
19
Jan Anckaer, op. cit., p. 289.
20
Ibidem.
21
Johan F.M. Swinnen, Anurag N. Banerjee, Harry de Gorter, op. cit., pp. 25–43.
nivelul scăzut al recoltelor şi condiţiile climatice22. În dorinţa de a sprijini

negustorii belgieni din Levant şi Marea Neagră, în 1847 a fost inaugurată linia
maritimă Anvers – Santo Tomas. În anul următor, s-au deschis servicii pe Dunăre
către porturile Galaţi şi Brăila, dar şi legături cu Alger şi Alexandria23.
În aceste împrejurări, pe 11 septembrie 1851, liderii diplomaţiei de la
Bruxelles l-au numit pe Jacques Poumay, un bancher şi agent de schimb, consul al
Belgiei la Bucureşti, având drept jurisdicţie cele două principate dunărene, implicit
misiunile diplomatice belgiene din porturile Brăila şi Galaţi. Acesta a intrat în
serviciul de consul temporar la Bucureşti încă din anul 1851, pentru ca numirea sa
definitivă să vină pe parcursul următorului an. J. Poumay, născut în Hodimont,
lângă Verviers, datorită activităţii sale desfăşurate în cadrul propriei bănci,
„Banque Jacques Poumay”, a reuşit să îşi construiască o bază solidă în societatea
din Moldova şi Ţara Românească, având contacte excelente cu elita politică şi
economică locală. În ajunul Războiului Crimeii (1853–1856), în timpul ocupaţiei
ruse a Ţării Româneşti şi Moldovei, consulatul belgian a preluat protecţia supuşilor
francezi şi britanici după ce agenţii acestora (Poujade şi Colquhoun) au părăsit
Principatele în decembrie 185324.
În 1857, J. Poumay a devenit primul titular al Consulatului general al Belgiei
în Ţările Române, pe care avea să-l părăsească în 1867, după 16 ani de implicare
activă în viaţa politică şi economică a Principatelor. Dacă a doua parte a
mandatului său diplomatic a fost caracterizată de relaţii excelente cu domnitorul
Alexandru Ioan Cuza (1859–1866), nu acelaşi lucru se poate spune despre
atitudinea reciproc nefastă dintre J. Poumay şi prinţul Barbu Dimitrie Ştirbei,
domnitorul Valahiei în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 şi 5 octombrie
1854 – 25 iunie 185625. Prinţul Ştirbei, interesat să obţină tronul lăsat vacant după
abdicarea forţată a lui Al. I. Cuza, i-ar fi creat consulului belgian din Moldova şi
Ţara Românească, fervent susţinător al numirii pe tronul de la Bucureşti a lui Filip
de Flandra, o aură de „cămătar”, care lezează imaginea tânărului regat belgian şi
este interesat doar de concretizarea propriilor interese. Disputa dintre prinţul Ştirbei
şi J. Poumay data încă de la începutul anilor 1850, când cel din urmă a întreţinut o
amplă campanie de discreditare publică, susţinută de documente ale cancelariei
Valahiei, din care reieşea cheltuiala defectuoasă a fondurilor publice de către
domnitor şi camarila sa26.
În pofida tuturor aversiunilor întâmpinate în prima parte a mandatului de
consul la Bucureşti, în anul 1859 s-a reuşit concretizarea unui proiect belgian mai
22
Aurel Filimon, Schimburi comerciale între Belgia şi Principatele române în perioada 1830–
1859, pp. 75–83; Philippe Beke (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. I,
p. 94; Cristian Constantin, Comerţul cu cereale la Gurile Dunării, pp. 59–132.
23
H. De Vos, Leopold I en de scheepvaart, 1831–1865, în „Mededelingen van de Marine
Academie”, vol. 17, 1965, p. 26.
24
25
Date conforme calendarului iulian (stilul vechi).
26
vechi. Cu ajutorul guvernelor de la Bucureşti şi Iaşi, stăruinţele Camerei de Comerţ

din Anvers s-au îndeplinit prin inaugurarea unei linii directe de navigaţie, care unea
principalul port belgian cu Brăila şi Galaţi. Efectul pozitiv al deschiderii acestui
itinerariu maritim s-a văzut rapid, prin creşterea numărului de vase sub pavilion
belgian prezente în cele două mari porturi româneşti. Principalele produse
importate de Belgia din cele două principate dunărene au rămas cerealele, în
schimbul cărora negustorii belgieni au plasat pe piaţa de la Dunărea de Jos cantităţi
importante de zahăr tos rafinat, sticlă, fier şi produse de orfevrărie27.
Publicăm mai jos un raport al consulului belgian la Bucureşti, Jacques
Poumay, către ministrul de externe al Belgiei, datat 29 mai/ 10 iunie 1853, care are
ca obiect descrierea comerţului din principatele Moldova şi Ţara Românească.
„Rezumatul” diplomatului belgian nu este foarte amplu, dar reprezintă o mărturie
obiectivă şi preţioasă asupra realităţilor comerciale înregistrate în porturile Brăila şi
Galaţi la jumătatea secolului al XIX-lea, aşezând încă o piesă de puzzle în tabloul
cosmopolit din principatele situate la „Porţile Orientului”. Informaţiile furnizate de
consulul belgian sunt cu atât mai importante cu cât provin din partea unui cunoscător al
lumii afacerilor din secolul al XIX-lea. Pe lângă calitatea sa de consul al unei ţări
străine şi neutre, Jacques Poumay a fost pentru mult timp şi bancher la Bucureşti,
fiind recunoscut drept un bun specialist în domeniul financiar. Diplomatul belgian
s-a bucurat de simpatia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care i-a solicitat un
punct de vedere privitor la reorganizarea finanţelor Principatelor Unite ale Moldovei
şi Ţării Româneşti, precum şi pentru realizarea unui împrumut pe piaţa belgiană28.
Nu ne propunem să stabilim în ce măsură observaţiile lui Jacques Poumay
despre comerţul belgian în regiunea Gurilor Dunării corespund întru totul cu adevărul,
întrucât spaţiul editorial nu oferă un cadru adecvat. Vom demonstra doar că, în general,
relatările consulului belgian ni se par pertinente, dovedind nu numai o bună
cunoaştere a realităţilor economice moldo-valahe, dar şi un acut spirit de observaţie.
În raportul consulului belgian din Bucureşti, datat 29 mai/ 10 iunie 1853, se
precizează că cele două principate române extracarpatice căpătau pe zi ce trecea un
rol tot mai însemnat în cadrul comerţului internaţional, devenind, totodată, o piaţă
importantă pentru achiziţia de produse agroalimentare. Principatele Dunărene erau
deja cunoscute pe plan internaţional ca furnizoare de seu, lână, piei şi ceară. Dar,
peste toate, cele mai importante produse româneşti achiziţionate de către străini
erau cerealele29. Importul efectuat prin porturile dunărene ale Moldovei şi ale
Valahiei era considerabil şi consta, în principal, din materii prime, precum: produse
agricole coloniale, băuturi alcoolice, cărbuni, sticlărie, produse chimice şi produse
manufacturate30.
27
Philippe Beke (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. I, p. 101.
28
Aurel Filimon, Relaţiile româno-belgiene între 1859–1878, p. 227.
29
Constantin Ardeleanu, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube: The Sulina
Question and the Economic Premises of the Crimean War (1829–1853), Brăila, Editura Istros a
Muzeului Brăilei, 2014, passim.
30
Recueil consulaire, publié en exécutions de l’arrêté Royal du 13 Novembre 1855, Tome
premier, Années 1839–1855, Royaume de Belgique, Bruxelles, M. Tarlier Éditeur, 1856, pp. 235–239.
În decursul a doar două decenii, porturile Galaţi şi Brăila au reuşit să devină

două puncte principale pe harta comerţului internaţional. Jacques Poumay a ţinut să
le precizeze superiorilor din Ministerul de Externe de la Bruxelles faptul că între
cele două porturi moldo-valahe exista un serviciu zilnic şi reciproc de ambarcaţiuni
cu aburi. Astfel, relaţiile comerciale internaţionale căpătau o cu totul altă
dimensiune prin introducerea curselor regulate între cele două porturi, dar şi prin
faptul că o călătorie de la Brăila la Galaţi dura aproximativ o oră. Datorită
navigaţiei intense de la Dunărea de Jos, relaţiile dintre porturile Brăila şi Galaţi
erau favorizate pe fondul întrepătrunderii afacerilor derulate pe mare cu cele
efectuate pe fluviu. Pe lângă navele care soseau din Marea Neagră şi Marea
Mediterană, cele două porturi moldo-valahe erau parte componentă a itinerariului
serviciului permanentizat de vapore care conecta Europa Centrală de Orient, prin
curse regulate între Viena şi Constantinopol31. Relatările consulului belgian
corespund cu cercetările recente pe tema călătoriilor, apariţiei şi dezvoltării
companiilor de navigaţie în regiunea Dunării de Jos32.
Transporturile regulate de pasageri, corespondenţă şi mărfuri au creat
climatul necesar apariţiei complementarităţii celor două porturi româneşti de la
Dunărea de Jos. În doar două decenii de la eliberarea de sub stăpânirea otomană,
Brăila, în opinia aceleiaşi surse belgiene, „trebuie totuşi considerată ca fiind
punctul central de import şi export pe mare”33 al Principatelor Dunărene.
Tranzacţiile derulate în marele port valah erau dependente de documentele emise
de bancherii greci şi evrei din Galaţi. Jacques Poumay a descris, pe larg, pentru
superiorii săi, procesul laborios al achiziţiilor de produse din cele două principate
române extracarpatice. Achiziţiile se realizau, cu precădere, în numerar şi se
achitau astfel: o treime în numerar la îmbarcarea pe vas, iar celelalte două treimi
erau plătite în facturi, la trei luni de la tranzacţii, în marile porturi europene. Prin
intermediul comisionarilor şi poliţelor achitate la termen, piaţa dunăreană era foarte
bine conectată la realităţile comerciale din Londra, Paris, Viena, Trieste şi Marsilia34.
Situat la aproximativ 60 kilometri sud de Bucureşti, Giurgiu devenise portul
de aprovizionare al hinterlandului capitalei Valahiei cu produse importate din
31
Raportul consulului belgian de la Bucureşti, Jacques Poumay, către Henri de Brouckère,
ministrul de externe şi, totodată, prim-ministrul Belgiei, referitor la comerţul din regiunea Dunării de
Jos din 29 mai/ 10 iunie 1853 [Archives du Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce
Extérieur de la Belgique (în continuare: A.M.E.B.), dosar 988, Raportul pe anul 1852].
32
A se vedea descrieri amănunţite în câteva studii recente: Constantin Ardeleanu, From
Vienna to Constantinople on Board the Vessels of the Austrian Danube Steam-Navigation Company
(1834–1842), în „Historical Yearbook”, vol. 6, 2009, pp. 187–202; idem, Steamboat Sociality along
the Danube and the Black Sea (mid-1830s–mid-1850s), în „The Journal of Transport History”,
vol. 41, nr. 2, 2020, pp. 208–228; idem, O croazieră de la Viena la Constantinopol: călători, spaţii,
imagini, 1830–1860, Bucureşti, Humanitas, 2021, passim. Vezi şi Cristian Constantin, O istorie a
companiilor de navigaţie străine de la Dunărea de Jos, Bucureşti, Editura Etnologică, 2020, passim.
33
A.M.E.B., dosar 988, Raportul pe anul 1852.
34
Ibidem. Vezi analize pertinente în Constantin Ardeleanu, International Trade and Diplomacy at
the Lower Danube, pp. 51–53, 63–94; Cristian Constantin, Comerţul cu cereale la Gurile Dunării,
pp. 93–132.
spaţiul central european35. Creşterea substanţială a schimburilor comerciale dintre

statele vorbitoare de limbă germană şi Valahia se datora introducerii curselor
regulate efectuate de vasele cu aburi ale companiei austriece36.
Conform aceleiaşi surse belgiene, exporturile moldo-valahe către porturile
din Europa Centrală nu aveau încă un nivel considerabil precum cel al importurilor
de manufacturi efectuate de către Ţările Române pe cursul superior al Dunării. În
opinia lui Jacques Poumay, spre deosebire de multe dintre porturile valahe, se
preconiza o dezvoltare tot mai accentuată a schelei de la Giurgiu, datorită amplasării
sale geografice favorabile, fiind situată „în centrul celor mai fertile regiuni ale Ţării
Româneşti”, iar hinterlandul care îl înconjura putea să îi confere statutul de
debuşeu pentru cereale şi celelalte produse autohtone destinate exporturilor, care, la
acel moment, luau calea porturilor de la Dunărea maritimă. Sursa belgiană ne
dezvăluie şi câteva dintre proiectele dezbătute în epocă la curtea domnească din
Bucureşti. Guvernul Ţării Româneşti, conştient de importanţa pe care putea să o
capete portul Giurgiu, s-a hotărât să construiască un drum prin care să lege localitatea
valahă de pe malul Dunării cu oraşul Bucureşti. Totodată, autorităţile centrale de la
Bucureşti doreau ridicarea unui cheu şi a câtorva magazii în portul Giurgiu37.
Proiectele ar fi fost încredinţate inginerului francez Léon Lalanne (1811–1892)38,
responsabil, încă din 1852, de direcţia lucrărilor publice din Valahia.
Cerealele produse pe teritoriul Valahiei şi Moldovei erau deja parte
integrantă a pieţei mondiale de profil şi constituiau un procent relativ important din
stocurile marilor antrepozite europene39. Cu toate acestea, în raportul expediat
superiorilor săi de la Bruxelles, consulul belgian a ţinut să sublinieze o realitate
incontestabilă a grânelor româneşti de la jumătatea secolului al XIX-lea. Deşi de
bună calitate naturală, cerealele moldo-valahe ocupau doar o poziţie secundară pe
pieţele de consum. Cauzele acestei inferiorităţi se explicau prin grija insuficientă pe
care producătorii şi intermediarii o acordau în timpul procedeelor de manevrare a
produselor, ale cărei consecinţe erau vizibile după treierat şi vânturat, operaţiuni
care se desfăşurau întotdeauna în aer liber. Din păcate pentru valorificarea
mărfurilor din Moldova şi Valahia, aceeaşi metodă era aplicată şi celorlalte produse
agricole din aceste regiuni, multe remarcându-se pentru calitatea lor îndoielnică40.
Consulul belgian din cele două principate dunărene considera oportună
înfiinţarea unor vice-consulate belgiene în porturile Brăila şi Galaţi, subliniind
35
A se vedea noi informaţii despre oraşul port Giurgiu în secolul al XIX-lea la Adriana-
Mihaela Roşca, Istoria oraşului Giurgiu până la Primul Război Mondial (1830–1916), Teză de
Doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2018, pp. 70–152.
36
Constantin Ardeleanu, Steamboat Sociality along the Danube and the Black Sea, pp. 208–228.
37
38
A se vedea https://fr.wikipedia.org/wiki/L%C3%A9on_Lalanne, accesat în 13 ianuarie 2022.
39
Vezi studii recente la Cristian Constantin, Grain Market Integration in the Lower Danube
Region (1829–1853), în „Епохи / Epohi”, vol. 27, nr. 1, 2019, pp. 89–101.
40
A.M.E.B., dosar 988, Raportul pe anul 1852. Informaţiile corespund cu relatările vremii;
vezi Constantin Ardeleanu, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube, passim.
necesitatea stimulării apariţiei unei linii de navigaţie directe între Anvers şi

porturile de la Dunărea de Jos. Demersul lui Jacques Poumay era argumentat de
raportul mişcării porturilor dunărene româneşti transmis Ministerului de Externe al
Belgiei, în care demonstra cum economia belgiană are de suferit de pe urma
intermediarilor, fiind necesară sporirea numărului de vase belgiene care să ajungă
până în porturile din Moldova şi Valahia. În porturile Dunării Inferioare sosea o
cantitate însemnată de articole de fabricaţie belgiană, dar prin intermediul unor
case comerciale şi de navigaţie greceşti şi engleze. Acestea din urmă, pentru a
ascunde originea mărfurilor comercializate pe piaţa românească, făceau ca produsele să
urmeze un „traseu deviat” prin porturile din Levant şi să fie transbordate la
Constantinopol, cu aplicarea unor tarife vamale favorabile pe teritoriul altor state.
Principalele mărfuri belgiene comercializate în porturile Brăila şi Galaţi erau
zahărul, produsele chimice şi cele manufacturate. Mărfurile trimise de la Anvers la
Constantinopol pentru a fi apoi direcţionate către provinciile dunărene se loveau la
Constantinopol de costurile ridicate ale intermediarilor şi nu puteau concura cu
produsele similare fabricate în state care utilizau linia directă către porturile
Dunării de Jos41.
Carantina nord-dunăreană a fost instituită de Imperiul Ţarist în Moldova şi
Valahia după victoria obţinută în războiul ruso-otoman din anii 1828–1829, fiind
resimţită de foarte mulţi occidentali drept un impediment în calea dezvoltării
comerţului celor două principate dunărene42. Jacques Poumay le oferă superiorilor
săi din cadrul Ministerului de Externe belgian o mostră de oportunism izvorâtă în
anii impunerii carantinei obligatorii pentru persoanele şi mărfurile sosite pe Marea
Neagră şi Dunăre în porturile româneşti. Armatorii şi căpitanii navelor sub pavilion
belgian utilizau diverşi intermediari în porturile moldo-valahe, care, în schimbul
unor sume prestabilite, efectuau operaţiunile care reveneau de regulă căpitanului
vasului. Cel din urmă, obligat să efectueze perioada de carantină în lazareturile de
la Galaţi sau Brăila, îşi lăsa întreaga marfă sosită din Occident la discreţia
intermediarului, care, nu de puţine ori, se dovedea un caracter extrem de îndoielnic
şi lipsit de o minimă moralitate43.
Inexistenţa reglementării unui curs valutar oficial şi a unor instrumente
bancare moderne în cele două principate române extracarpatice îi transforma pe
aceşti intermediari în adevăraţi zarafi de ocazie, abili în specularea tranzacţiilor cu
diversele monede utilizate în comerţul din porturile dunărene. Aflaţi în carantină,
căpitanii navelor belgiene se vedeau în imposibilitatea de a-şi gestiona îndatoririle
trasate de armatori şi casele comerciale în serviciul cărora se aflau, lăsând la voia
hazardului afacerile sub atenta şi interesata supraveghere a intermediarilor
41
42
Vezi interpretări recente ale impactului carantinei asupra comerţului din regiunea Gurilor
Dunării la Constantin Ardeleanu, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube, pp. 67–73;
Cristian Constantin, Comerţul cu cereale la Gurile Dunării, pp. 83–93.
43
contractaţi de superiorii săi44. Consulul belgian din Valahia şi Moldova atrăgea

atenţia cu privire la evitarea unor asemenea personaje oneroase şi îl recomanda pe
J. Hamburger, care opera în cele două mari şi principale porturi de la Dunărea de
Jos. De asemenea, aceeaşi sursă belgiană din Principate îi considera demni de
frecventat pe N. Arméli şi D. Mastrapas, ambii angrenaţi în operaţiunile portuare şi
financiare din Brăila, dar şi pe Séchiari şi agenţia „Agacis et Milési” pentru
tranzacţiile din Galaţi45.
Raportul consulului Jacques Poumay aduce în discuţie şi imitarea modelului
altor state europene (Franţa, Prusia, Austria, Anglia, Rusia, Suedia, Grecia,
Sardinia şi Olanda) în privinţa modului de tratare a relaţiilor cu Moldova şi Ţara
Românească, prin prisma dezvoltării schimburilor comerciale moldo/valahe–
belgiene, care ar impune înfiinţarea unor agenţii consulare în porturile Dunării
maritime. În acest sens, consulul Belgiei la Bucureşti propunea deschiderea unor
viceconsulate belgiene în oraşele Brăila şi Galaţi, unde încă nu soseau suficiente
vase sub pavilion belgian46.
Parcurgând descrierile de mai sus şi anexa documentară, cititorul acestor

rânduri se poate întreba câte din declaraţiile lui J. Poumay erau acoperite de adevăr?
Fără a insista pentru a declanşa o întreagă investigaţie, cercetările mai vechi,
cât şi cele recente, demonstrează în mare măsură tabloul descris de consulul
Belgiei din Moldova şi Ţara Românească. La o privire în ansamblu, spaţiul
românesc din primele decenii ale secolului al XIX-lea avea contururile economice
şi sociale neclare, îşi păstra structurile tradiţionale intacte, iar ramura cea mai de
seamă a economiei rămânea agricultura, cu metehnele tipice societăţii feudale.
Tehnica rudimentară folosită de ţărani pentru a lucra pământul fertil şi dezinteresul
clasei conducătoare, care de multe ori era şi cea care deţinea marile suprafeţe pe
care se realiza agricultura, au fost cauzele principale ale producţiei scăzute din cele
două principate române extracarpatice. Raportul agentului diplomatic belgian pe
anul 1852 a ţinut seama de realităţile înregistrate de contemporani şi analizate de
specialiştii problemei. Trebuie să luam în calcul faptul că schimburile comerciale
derulate pe parcursul anului 1852 vizează producţia din acel an, dar şi ce a mai
putut fi valorificat din recolta anului precedent. Conform datelor centralizate şi
analizate de către Ilie Corfus, recolta de cereale a Ţării Româneşti din 1851 a fost
catalogată de acesta drept „slabă”, dar nici pe departe „dezastruoasă” precum cele
înregistrate în anii 1845 şi 1849, ori „bună” ca în anii 1846 şi 184747. Un demers
44
Ibidem. Datele sunt confirmate de studiile recente, vezi: Constantin Ardeleanu, International
Trade and Diplomacy at the Lower Danube, pp. 51–131; Cristian Constantin, Comerţul cu cereale la
Gurile Dunării, pp. 59–132.
45
Recueil consulaire, pp. 238–239.
46
47
Ilie Corfus, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R., 1969, pp. 252–253.
similar şi concludent lipseşte pentru ţinuturile Moldovei dintre Carpaţi şi Prut, dar
trebuie precizat că ponderea acestui principat în comerţul dunărean cu cereale se
află cu mult în urma celui efectuat de către Ţara Românească. Principalul
impediment consta în inexistenţa unor mijloace de transport ale cerealelor din
centrul şi nordul acestui principat către portul Galaţi.
În baza analizelor recente, putem preciza destul de clar cantităţile
principalelor cereale cultivate în spaţiul românesc şi comercializate prin porturile
Brăila şi Galaţi pe parcursul anului 1852. Astfel, prin portul Galaţi au luat calea
depozitelor europene aproximativ 1,2 milioane de chintale de cereale, în schimbul
cărora a fost plătită suma de 477 966 lire sterline. Prin Brăila s-a contabilizat un export
de 2,3 milioane de chintale de cereale, pentru care au fost achitate 833 134 lire sterline.
În medie, un chintal de grâu a fost vândut la Galaţi cu zece şilingi, în vreme ce la
Brăila au fost achitaţi nouă şilingi, iar chintal de porumb se comercializa la Galaţi
cu opt şilingi, în timp ce la Brăila preţul acestuia a fost de doar şase şilingi 48.
Înaintea războiului ruso-otoman dintre anii 1853–1856, navlul unui chintal de
cereale pe traseul porturile Dunării maritime – Oceanul Atlantic se ridica la
aproximativ cinci şilingi şi reprezenta jumătate din costul unui chintal de cereale
comercializat în porturile româneşti49.
Chiar dacă nu oferă în totalitate informaţii inedite, documentul pe care îl
publicăm în anexă, aflat în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Belgiei,
verifică aspectele cunoscute până în acest moment şi aduce numeroase precizări
utile pentru o mai bună înţelegere a comerţului internaţional de pe cursul inferior al
Dunării. Totodată, documentul ilustrează modul în care erau percepute cele două
principate române extracarpatice, la nivel internaţional, chiar în preajma izbucnirii
Războiului Crimeii (1853–1856).
Documentul păstrează particularităţii limbii franceze utilizate de consulul
belgian de la Bucureşti, transcrierea acestuia fiind fidelă originalului, şi îi este
adresat lui Henri de Brouckère, ministrul de externe şi, totodată, prim-ministrul
Belgiei între 31 octombrie 1852 şi 30 martie 1855. Destinatarul raportului,
Jonkheer Henri Ghislain Joseph Marie Hyacinthe de Brouckère (25 ianuarie 1801 –
25 ianuarie 1891), s-a născut la Bruges, a fost magistrat şi profesor la „Université
Libre” din Bruxelles. A deţinut funcţiile de guvernator al Anvers-ului între anii
1840 şi 1844, dar şi al oraşului Liège din 1844 şi până în 1846. Henri de Brouckère
a condus un guvern liberal între anii 1852 şi 1855, fiind al nouălea prim-ministru al
Belgiei. Charles, unul dintre fraţii săi, a reuşit să ajungă primar al Bruxelles-ului50.
48
Cristian Constantin, Comerţul cu cereale la Gurile Dunării, pp. 107–108; vezi şi Paul
Cernovodeanu, Beatrice Marinescu, British Trade in the Danubian Ports of Galatz and Braila
between 1837 and 1853, în „Journal of European Economic History”, tom 8, nr. 3, 1979, pp. 716–717
(date statistice păstrate în quateri imperiali britanici).
49
Cristian Constantin, Grain Market Integration in the Lower Danube Region (1829–1853),
pp. 89–101.
50
A se vedea articolul despre Henri de Brouckère, disponibil on-line pe
https://artsandculture.google.com/entity/henri-de-brouck%C3%A8re/m02q0f51?hl=en, accesat în
18 ianuarie 2022.
Anexă documentară
29 mai/ 10 iunie 1853, raportul consulului belgian de la Bucureşti, Jacques

Poumay, către Henri de Brouckère, ministrul de externe şi, totodată, prim-ministrul
Belgiei, referitor la comerţul din regiunea Dunării de Jos.
Bucharest, le 29 [peut]/ 10 juin 1853
Monsieur le Ministre,
Dans l’intérêt du commerce et de la navigation belges, et pesant aller au-devant
des vues portent à leur accorder une protection éclairée, je crois pouvoir
m’autoriser à vous transmettre les renseignements suivants qui s’y rattachent :
Les principautés moldo-valaques acquièrent chaque jour, en ce qui a trait á
l’exportation, un degré d’importance plus marqué dans la voie du progrès.
L’importation devient aussi de plus en plus considérable ; elle consiste
principalement en matières premières, telles que denrées coloniales, verres á
vitres, charbon de terre, produits chimiques, vins, liqueurs, huiles et marchandises
manufacturées.
En échange de tous ces articles, les principautés danubiennes fournissent des
suifs, des laines, des peaux, des douves, des soies de porcs et surtout des céréales.
Les ports de Braïla et de Galatz sont les deux points principaux pour les
débouchés du commerce. Un service journalier et réciproque de bateaux á vapeur
est établi entre ces deux ports et facilite ainsi les relations commerciales ; ce qui est
un avantage inappréciable pour leur développement, c’est que le trajet de Braïla á
Galatz s’opère par cette voie en une heure.
Braïla doit cependant être considéré comme le point central de l’importation
et de l’exportation par la voie maritime ; Galatz, qui a aussi son importance, est
plutôt regardé comme place de bourse, en ce sens que la majeure partie des
opérations traitées á Braïla trouvent leur règlement á Galatz chez des banquiers
grecs et juifs qui y sont établis.
Les achats sont toujours faits au comptant et réglés de la manière suivante :
un tiers en espèces, et les deux autres tiers sont ordinairement payés en effets á
trois mois de date sur Londres, Paris, Vienne, Trieste ou Marseille.
Les rapports de Braïla á Galatz sont d’autant plus considérables que, outre
qu’ils sont entretenus par les navires arrivant de la mer Noire et de la Méditerranée,
ils sont encore favorisés par un service régulier de bateaux á vapeur venant de
Vienne et de Constantinople.
Giurgewo, qui est plus rapproché de Bucharest, capitale de la Valachie, est
aussi, par son heureuse situation, un port qui a son importance commerciale ;
Giurgewo est assis sur la rive gauche du Danube, vis-à-vis de Routschouk, en
Bulgarie, et á 60 kilomètres environ de la capitale de cette principauté ; la plupart
des marchandises achetées en Allemagne, et destinées pour la vente de Bucharest,
arrivent á ce port par l’entremise des bateaux á vapeur autrichiens venant du haut
Danube. Quelques petits navires du bas Danube remontent aussi jusqu’á cette
échelle; Giurgewo est appelé á prendre chaque année un plus grand développement
commerciale ; situé au centre des contrées les plus fertiles de la Valachie, son
marché peut, en raison de cet avantage, toujours être mieux fourni, en céréales et
autres produits, que ceux des ports voisins.
Le transport des céréales dont la vente s’opère presque toujours á Braïla, par
environ 500 petites barques valaques, grecques et bulgares de 90 tonneaux chacun
en moyenne ; ces 500 barques remontent alors le Danube avec des chargements de
sel et des produits étrangers destinés pour la Servie.
Le gouvernement valaque, pénétré de l’importance future du port de
Giurgewo, semblerait être décidé á la construction d’une grande route de cette ville
á Bucharest, ainsi qu’á l’établissement d’une quai et de quelques magasins sur le
port ; ces travaux seraient, dit-on, confiés á M. Léon Lalanne, ingénieur français,
actuellement au service du gouvernement de cette principauté ; si ces améliorations
s’effectuaient, il n’y a pas le moindre doute á émettre sur les avantages immenses
qu’on pourrait en retirer.
En passant, je crois devoir relater que les céréales des principautés danubiennes,
quoique d’une bonne nature, ne tiennent cependant qu’un rang secondaire sur les
marchés consommateurs ; les causes de cette infériorité s’expliquent par le peu le
peu de soin que l’on apporte dans le renouvellement dans la manipulation, dont les
conséquences ont pour effet de leur faire subir quelque altération lors du battage et
du criblage, opérations qui ont toujours lieu en plein air. On suit généralement la
même méthode á l’égard des autres produits agricoles de ces contrées, lesquels se
font aussi remarquer par la médiocrité de leur qualité.
J’ai l’honneur de vous transmettre ci-inclus, Monsieur le Ministre, la note du
mouvement qui s’est opéré dans le port de Braïla pendant l’année 1852.
En jetant un coup d’œil sur la récapitulation de ce petit travail, vous pourrez
être à même de juger de la valeur commerciale de ce port, et d’apprécier aussi
l’importance des produits de cette principauté dont le tiers à peine est consacré à
l’agriculture, tandis que le reste, qui se compose de forêts et de plaines immenses,
sert de pâturages à de nombreux troupeaux de moutons et de bêtes ê cornes, ainsi
qu’à de précieux haras pour le pays.
Quoique les produits belges soient, sans aucun doute, appréciés ici, vous ne
trouverez cependant, Monsieur le Ministre, sur cet état l’indication que d’un petit
nombre de navires arrivant directement de Belgique. Cela tient à ce que, pour une
foule de marchandises, on se sert de la voie d’Allemagne. Il est vrai de dire aussi
qu’une quantité d’articles de fabrication belge arrivent ici pour le compte de
maisons grecques et anglais qui, pour en cacher l’origine, font suivre à ces
marchandises une voie détournée ; ce sont principalement ; du sucre, des produits
chimiques et des marchandises manufacturées. Indépendamment de l’emploi de
cette voie de transport, une quantité de marchandises belges parviennent dans les
principautés avec un transbordement à Constantinople.
Ce fait m’engage à appeler la sérieuse attention des négociants belges sur ce

point important, et me conduit même à avoir l’honneur de vous faire part,
Monsieur le Ministre, que les marchandises qui sont adressées d’Anvers à
Constantinople, pour être ensuite dirigées sur le provinces danubiennes, sont
toujours frappées à Constantinople de frais tellement onéreux qu’il n’est plus
possible alors de lutter dans ces contrées contre les produits analogues d’une autre
provenance et qui sont parvenus par une voie directe. A ces causes d’un
désavantage si évident, je dois ajouter que la majeure partie des commissionnaires
levantins jouissent d’une réputation peu honorable et malheureusement si dispenser
de leurs services et éviter même tout rapport avec eux. Je dois dire encore que la
plupart des navires qui viennent de Constantinople dans les échelles du Danube,
sont des navires ottomans ou grecs, et qu’ils n’offrent pas toujours, surtout ces
derniers, les garanties que le négociant prudent doit chercher et est en droit de
réclamer. Certes, j’ai l’intime conviction que les négociants belges qui ont expédié
des marchandises dans ces contrées, en les faisant transborder à Constantinople,
abandonneront avec raison l’emploi de cette voie, car ils auront acquis la certitude
du fait que j’avance.
En vous signalant ce grave abus, mon intention, Monsieur le Ministre, est de
prémunir les industriels belges contre un pareil état de choses dans le cas où, ne le
connaissant pas, ils seraient tentés du désir de se créer un débouché pour le
placement du produit de leur industrie dans les principautés moldo-valaques ; on ne
saurait donc trop les engager, pour le transport de leurs marchandises, à attendre
toujours qu’un navire soit en partance directe d’Anvers pour les ports du Danube.
Il est à ma connaissance que plusieurs parties de marchandises belges,
consistant en tôles, sucre, clous et produits chimiques, destinées pour la Valachie et
expédiées pour Constantinople, ou elles ont été déchargées et rechargées, ont été
tellement grevées de frais par les commissionnaires de ce port, que la vente a du
s’en espérer ici sans bénéfice et même avec perte.
Il est un antre point non moins important, sur lequel je crois devoir aussi
solliciter l’attention des armateurs belges; il s’agit du choix qu’ils font, eux ou leurs
capitaines, des personnes auxquelles les navires sont recommandés à Galatz et à
Braïla; très-fréquemment il arrive que les recommandations n’offrent pas toutes les
garanties désirables et de moralité et de probité pour que l’on puisse, sans crainte,
leur confier la totalité de l’importation d’un nolis ; un autre inconvénient, c’est que
les capitaines, presque toujours dans la pensée d’éviter des frais et d’épargner du
temps, opèrent leurs déchargements en quarantaine ; dans ce cas, le recommandataire
doit se charges des recouvrements, mais, s’il n’est pas un homme consciencieux, il
peut tromper, chicaner et dépouiller le capitaine qui ne peut, étant retenu en
quarantaine, exercer sur son recommandataire aucune surveillance. Il se trouve
donc, sous ce rapport, dans un véritable danger. Mais, indépendamment du péril
qu’il court, c’est que le recommandataire, ne se faisant aucun scrupule de ne pas se
borner à la provision qui est allouée, songe encore très-souvent à tromper le
capitaine d’une manière indigne, ou sur la réduction de l’argent, ou sur le cours des
valeurs échangées si le capitaine veut doit faire l’achat d’effets négociables.
Afin d’obvier autant que possible à cet inconvénient, il me parait

indispensable, Monsieur le Ministre, de vous indiquer les maisons les plus
considérables qui s’occupent de la réception des navires et qui présentent, sons le
rapport de la sécurité, toutes les garanties suffisants ; ce sont :
A Braïla A Galatz
M.M. N. Armélin, M.M. Agacis et Milési,
D. Mastrapas, Séchiari, argenti Sciliti,
J. Hamburger. J. Hamburger.
Après avoir eu l’honneur de mettre sous vos yeux, Monsieur le Ministre, le

tableau des avantages et des inconvénients attachés à l’importation dans les
principautés de Moldo-Valachie, il me semble aussi de mon devoir d’attirer votre
bienveillante attention, sur un point qui ne manque pas d’avoir une assez sérieuse
importance.
Ne conviendrait-il pas que le gouvernement de S.M. le roi eût à Galatz ou à
Braïla un vice-consulat ?
Par ce moyen nos navires, au lieu de ne trouver qu’une protection de
complaisance, y posséderaient ainsi que notre commerce une garantie mieux
assurée et mieux éclairée.
Notre industrie pourrait aussi en retirer des avantages, car la Belgique est
maintenant en position de voir de jour en jour s’étendre le cercle de ses relations
avec les principautés danubiennes, par la raison que nos produits y sont
généralement goûtés et appréciés, et que ceux de ces contrées sont de nature à
intéresser également le commerce belge ; cette heureuse circonstance m’autorise
donc à espérer, Monsieur le Ministre, qu’il aura bientôt, entre ces provinces et
notre pays, un échange d’affaires qui présentera aussi une réciprocité d’avantages.
Dans le cas donc où, d’après l’appréciation de tout ce que je viens d’avoir
l’honneur de vous faire connaitre, vous adopteriez les vues que je soumets à vos
lumières et à votre sollicitude à l’égard de la création d’un vice-consulat à
l’exemple des autres puissances (la France, la Prusse, l’Autriche, l’Angleterre, la
Russie, la Suède, la Grèce, la Sardaigne, la Hollande, etc., etc.), pour les ports de
Braïla et de Galatz, je fâcherai de trouver quelqu’un, qui, connaissant les affaires
commerciales de ces principautés, serait á même d’étre utile notre pays.
Agréez, etc.
Le consul de Belgique dans les principautés de Moldo-Valachie,

Jacques Poumay
Sursă: Archives du Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur de

la Belgique, dosar 988, Raportul consulului belgian de la Bucureşti, Jacques Poumay, pe
anul 1852, datat 29 mai/ 10 iunie 1853.
Traducerea documentului:
Bucureşti, 29 [mai]/ 10 iunie 1853
Domnule Ministru,
În interesul comerţului şi navigaţiei belgiene şi în scopul de a anticipa
opiniile şi de a le acorda o protecţie luminată, cred că mă pot autoriza să vă
transmit următoarele informaţii referitoare la acestea:
Principatele moldo-valahe capătă în fiecare zi, în ceea ce priveşte exporturile,
un grad mai mare de importanţă în calea progresului.
De asemenea, importul devine din ce în ce mai considerabil; el constă în
principal din materii prime, precum alimente coloniale, geamuri, cărbune, produse
chimice, vinuri, băuturi alcoolice, uleiuri şi produse manufacturate.
În schimbul tuturor acestor articole, Principatele Dunărene furnizează seu,
lână, piei, doage, peri de porc şi mai ales cereale.
Porturile Brăila şi Galaţi sunt cele două puncte principale pentru pieţele
comerciale. Un serviciu de transport se efectuează zilnic şi reciproc între aceste
două porturi de către ambarcaţiuni cu aburi, facilitând astfel relaţiile comerciale; un
avantaj de nepreţuit pentru dezvoltarea acestor relaţii este durata de numai o oră a
rutei de la Brăila la Galaţi.
Brăila trebuie totuşi considerată ca fiind punctul central de import şi export
pe mare; Galaţi, care este de asemenea important, este privit mai degrabă ca o
bursă de valori, în sensul că cea mai mare parte a tranzacţiilor procesate în Brăila
sunt decontate în Galaţi, la bancheri greci şi evrei stabiliţi în acest oraş.
Achiziţiile se fac întotdeauna în numerar şi se plătesc astfel: o treime în
numerar, iar celelalte două treimi sunt plătite de obicei prin facturi, într-un termen
de trei luni de la data tranzacţiei, la Londra, Paris, Viena, Trieste sau Marsilia.
Relaţiile dintre Brăila şi Galaţi sunt cu atât mai considerabile cu cât, pe lângă
faptul că sunt întreţinute de navele care sosesc din Marea Neagra si Mediterana,
sunt în continuare favorizate de un serviciu regulat de vapoare venite de la Viena si
Constantinopol.
Giurgiu, care este situat mai aproape de Bucureşti, capitala Ţării Româneşti,
este, de asemenea, prin situaţia sa fericită, un port cu o importanţă comercială;
Giurgiu se află pe malul stâng al Dunării, vizavi de Ruse, oraş din Bulgaria, şi la
aproximativ 60 de kilometri de capitala acestui principat; majoritatea bunurilor
achiziţionate în Germania, şi destinate vânzării la Bucureşti, ajung în acest port
prin intermediul vaselor cu aburi austriece venite din Dunărea Superioară. În acest
punct ajung şi câteva vase mici din Dunărea de Jos; Giurgiu este destinat să aibă în
fiecare an o dezvoltare comercială mai mare; situată în centrul celor mai fertile
regiuni ale Ţării Româneşti, piaţa sa poate, datorită acestui avantaj, să fie
întotdeauna mai bine aprovizionată cu cereale şi alte produse decât pieţele din
porturile învecinate.
Transportul cerealelor, a căror vânzare aproape întotdeauna are loc în Brăila,

se efectuează cu aproximativ 500 de mici bărci valahe, greceşti şi bulgare de câte
90 de tone în medie; aceste 500 de bărci urcă apoi Dunărea cu încărcături de sare şi
produse străine destinate Serbiei.
Guvernul muntenesc, conştient de importanţa viitoare a portului Giurgiu, ar
părea că s-ar fi hotărât să construiască un drum important care să lege acest oraş de
Bucureşti, precum şi să înfiinţeze un chei şi câteva magazii în port. Se pare că
aceste lucrări ar fi încredinţate domnului Léon Lalanne, inginer francez, aflat în
prezent în slujba guvernului acestui principat; dacă aceste îmbunătăţiri s-ar realiza,
nu există nici cea mai mică îndoială cu privire la imensele beneficii aferente.
De asemenea, cred că trebuie să subliniez că cerealele Principatelor
Dunărene, deşi de bună calitate, ocupă totuşi doar o poziţie secundară pe pieţele de
consum; cauzele acestei inferiorităţi se explică prin grija redusă faţă de reînnoirea
în procesul de manevrare, ale cărei consecinţe determină o oarecare deteriorare în
timpul treieratului şi cernutului, operaţiuni care se desfăşoară încă în aer liber.
Aceeaşi metodă este în general urmată şi cu alte produse agricole din aceste
regiuni, care de asemenea se remarcă pentru calitatea lor slabă.
Am onoarea să vă transmit alăturat, Domnule Ministru, nota privind
activităţile care au avut loc în portul Brăila în anul 1852.
Aruncând o privire la rezumatul acestei scurte lucrări, veţi putea judeca
valoarea comercială a acestui port şi, de asemenea, veţi putea aprecia importanţa
produselor acestui principat, al cărui teren serveşte doar într-o treime agriculturii,
în timp ce restul, alcătuit de păduri şi câmpii imense, serveşte drept păşune pentru
numeroase turme de oi şi bovine, precum şi pentru preţioasele herghelii ale ţării.
Deşi produsele belgiene sunt, fără îndoială, apreciate aici, veţi găsi, totuşi,
Domnule Ministru, indicate în acest raport doar un număr redus de nave care
sosesc direct din Belgia. Acest lucru se datorează faptului că, pentru un număr
mare de mărfuri, se utilizează ruta germană. De asemenea, este adevărat că aici
sosesc o cantitate de articole de fabricaţie belgiană prin intermediul unor case
greceşti şi engleze care, pentru a ascunde originea acestor mărfuri, le fac să urmeze
un traseu deviat; acestea sunt în principal: zahăr, produse chimice şi produse
manufacturate. Independent de utilizarea acestei rute de transport, o cantitate de
mărfuri belgiene ajunge în principate prin transfer de la Constantinopol.
Acest fapt mă îndeamnă să atrag atenţia comercianţilor belgieni asupra
acestui punct important şi chiar mă determină să am onoarea de a vă informa,
Domnule Ministru, că mărfurile care sunt trimise de la Anvers la Constantinopol,
pentru a fi apoi direcţionate către Provinciile Dunărene, sunt întotdeauna supuse la
Constantinopol unor taxe atât de ridicate încât nu se mai poate lupta împotriva unor
produse similare de provenienţă diferită, ajunse însă în aceste ţinuturi pe cale
directă. Acestor cauze ale unui dezavantaj atât de evident, trebuie să adaug faptul
că cea mai mare parte a comisionarilor levantini se bucură de o reputaţie nu tocmai
onorabilă şi, din păcate, se renunţă la serviciile lor şi chiar se evită orice legătură cu
ei. Mai trebuie să spun că majoritatea corăbiilor care vin din Constantinopol la
gurile de vărsare ale Dunării, sunt corăbii otomane sau greceşti ce nu oferă
întotdeauna, mai ales acestea din urmă, garanţiile pe care negustorul prudent
trebuie să le caute şi pe care este îndreptăţit să le revendice. Desigur, am
convingerea fermă că negustorii belgieni care au trimis mărfuri în aceste regiuni,
prin transbordarea lor la Constantinopol, vor abandona pe bună dreptate folosirea
acestei rute, căci vor fi dobândit certitudinea celor menţionate de mine.
Raportându-vă acest abuz grav, intenţia mea, Domnule Ministru, este să
protejez producătorii belgieni împotriva unei asemenea stări de fapt în cazul în
care, în necunoştinţă de cauză, ar fi tentaţi de dorinţa de a crea o piaţă de desfacere
pentru produsele lor în Principatele moldo-valahe; nu putem aşadar să-i încurajăm
prea mult ca, pentru transportul mărfurilor lor, să aştepte mereu ca o navă să plece
direct din Anvers spre porturile Dunării.
Din informaţiile mele, mai multe transporturi de mărfuri belgiene, constând
în foi, zahăr, cuie şi produse chimice, destinate Ţării Româneşti şi expediate la
Constantinopol, unde au fost descărcate şi reîncărcate, au fost atât de împovărate de
taxe de către comisionarii acestui port, încât s-a ajuns ca vânzarea să fie fără profit,
şi chiar cu pierdere.
Există un alt punct nu mai puţin important, asupra căruia cred că ar trebui să
atrag atenţia armatorilor belgieni; este vorba despre alegerea pe care o fac, ei sau
căpitanii lor, în privinţa persoanelor cărora le sunt recomandate navele la Galaţi şi
Brăila; de foarte multe ori se întâmplă ca recomandările să nu ofere toate garanţiile
dezirabile de moralitate şi probitate astfel încât să le poată fi încredinţat, fără
teamă, întregul import al unui transport; un alt dezavantaj este că căpitanii, aproape
întotdeauna în spiritul evitării costurilor şi al economisirii timpului, îşi efectuează
descărcările fiind plasaţi în carantină; în acest caz, persoana recomandată trebuie să
se ocupe de recuperări, dar, dacă aceasta nu dă dovadă de conştiinţă, căpitanul,
fiind ţinut în carantină, poate fi înşelat, şicanat şi jefuit, el neputând exercita nicio
supraveghere asupra colaboratorului său. În această ecuaţie, el se află, aşadar, într-
un real pericol. Însă, independent de pericolul care-l pândeşte, persoana
recomandată, neavând niciun scrupul în a se limita la provizia alocată, se gândeşte
adesea să-l înşele pe căpitan în mod nedemn, prin reducerea banilor, sau a cursului
de schimb dacă căpitanul doreşte să cumpere produse pentru care se poate negocia.
Pentru a evita pe cât posibil acest inconvenient, mi se pare esenţial, Domnule
Ministru, să vă indic cele mai considerabile case care se ocupă de primirea navelor
şi care prezintă, din punct de vedere al siguranţei, toate garanţiile necesare; acestea
sunt:
În Brăila În Galaţi
M.M.N. Armélin, M.M. Agacis et Milési,
D. Mastrapas, Séchiari, argenti Sciliti,
J. Hamburger. J. Hamburger.
După ce am avut onoarea de a vă prezenta, Domnule Ministru, tabelul

avantajelor şi dezavantajelor ataşate importului în Principatele Moldo-Valahiei, mi
se pare de datoria mea să vă atrag atenţia binevoitoare asupra unui punct care nu
este lipsit de o importanţă destul de serioasă.
Nu ar fi potrivit ca guvernul Majestăţii Sale Regele să aibă un viceconsulat la
Galaţi sau Brăila?
În acest fel, navele noastre, în loc să găsească doar o protecţie de complezenţă, ar
beneficia aici, ca şi comerţul nostru, de o garanţie mai bine asigurată şi mai clară.
Industria noastră ar putea obţine şi ea avantaje, pentru că Belgia este acum în
situaţia de a-şi extinde constant cercul relaţiilor sale cu Principatele Dunărene, dat
fiind faptul că produsele noastre sunt în general gustate şi apreciate în această ţară,
iar produsele lor sunt de natură să intereseze în egală măsură comerţul belgian;
această împrejurare fericită îmi îngăduie aşadar să sper, Domnule Ministru, că între
aceste provincii şi ţara noastră vor avea loc curând schimburi comerciale care vor
prezenta avantaje reciproce.
În cazul în care, după aprecierea a tot ceea ce tocmai am avut onoarea să vă
fac cunoscut, veţi adopta direcţiile pe care le supun atenţiei şi preocupării
dumneavoastră în vederea deschiderii unui viceconsulat pentru porturile Brăila şi
Galaţi, urmând exemplul celorlalte puteri (Franţa, Prusia, Austria, Anglia, Rusia,
Suedia, Grecia, Sardinia, Olanda etc., etc.), voi încerca să găsesc pe cineva care,
cunoscând treburile comerciale ale acestor principate, ar putea fi de folos ţării
noastre.
Aprob etc.
Consulul Belgiei în Principatele Moldo-Valahiei,
Jacques Poumay
Bibliografie
Allen, Robert C., Global Economic History. A Very Short Introduction, Oxford–New York,
Oxford University Press, 2011.
Anckaer, Jan, Small Power Diplomacy and Commerce. Belgium and the Ottoman Empire
during the Reign of Leopold I (1831–1865), Istanbul, The Isis Press, 2013.
Angelescu, C.C., Studenţii români în străinătate. Universitatea din Bruxelles, în „Studii şi
Cercetări Istorice”, vol. 18, 1943, pp. 119–126.
Archives du Ministère des Affaires Etrangères et du Commerce Extérieur de la Belgique,
dosar 988, Raportul consulului belgian de la Bucureşti, Jacques Poumay, pe anul
1852, datat 29 mai/ 10 iunie 1853.
Ardeleanu, Constantin, From Vienna to Constantinople on Board the Vessels of the
Austrian Danube Steam-Navigation Company (1834–1842), în „Historical
Yearbook”, vol. 6, 2009, pp. 187–202.
Ardeleanu, Constantin, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube: The
Sulina Question and the Economic Premises of the Crimean War (1829–1853),
Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2014.
Ardeleanu, Constantin, O croazieră de la Viena la Constantinopol: călători, spaţii, imagini,
1830–1860, Bucureşti, Humanitas, 2021.
Ardeleanu, Constantin, Steamboat Sociality along the Danube and the Black Sea (mid-1830s–
mid-1850s), în „The Journal of Transport History”, vol. 41, nr. 2, 2020, pp. 208–228.
Beke, Philippe (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. I, România şi
Belgia, dinamica relaţiilor politico-diplomatice, economice şi culturale în perioada
formării şi consolidării statului-naţiune, între 1838 şi 1916, Bruxelles–Bucureşti,
Ambasada Belgiei la Bucureşti, 2013.
Bodin, Dumitru, Documente privitoare la legăturile economice dintre Principatele Române
şi Regatul Sardiniei, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1941.
Burstin, Octave, Le marché belge des produits pétrolifères et les débouchés qu’il offre à
l’exportation roumaine, în „Moniteur du Pétrole roumain”, nr. 18, 15 septembrie 1933, p. 14.
Cernovodeanu, Paul; Marinescu, Beatrice, British Trade in the Danubian Ports of Galatz
and Braila between 1837 and 1853, în „Journal of European Economic History”, tom
8, nr. 3, 1979, pp. 716–717.
Constantin, Cristian, Comerţul cu cereale la Gurile Dunării: integrarea pe piaţă, structuri
productive şi infrastructura de transport (1829–1940), Brăila, Editura Istros a
Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018.
Constantin, Cristian, Grain Market Integration in the Lower Danube Region (1829–1853),
în „Епохи / Epohi”, vol. 27, nr. 1, 2019, pp. 89–101.
Constantin, Cristian, O istorie a companiilor de navigaţie străine de la Dunărea de Jos,
Bucureşti, Editura Etnologică, 2020.
Corfus, Ilie, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1969.
De Vos, H., Leopold I en de scheepvaart, 1831–1865, în „Mededelingen van de Marine
Academie”, vol. 17, 1965, p. 26.
Demaret, Léon, Les gisements pétrolifères de la Roumanie, în „Annales des Mines de
Belgique”, tom 13, 1908, p. 7.
Duqué, Joseph, Les exploitations pétrolifères en Roumanie et les intérêts belges dans cette
industrie, Association des Licenciés sortis de l’Université de Liège, vol. 8, nr. 3,
1913, pp. 28–30.
Filimon, Aurel, Documente diplomatice belgiene despre Unirea Principatelor, în „Revista
de istorie”, tom 27, nr. 1, 1974, pp. 85–95.
Filimon, Aurel, Informaţii privind istoria României în documente diplomatice belgiene.
Tratativele economice româno-germane din anul 1892, în „Analele Universităţii
«Al.I. Cuza» din Iaşi, Seria Istorie, tom 16, 1970, pp. 171–178.
Filimon, Aurel, Les relations roumano-belges de 1879 à 1900, în Nouvelles Études
d'Histoire. Nouvelles Études d’Histoire. Publiées à l’occasion du XVe congrès
international des sciences historiques, vol. 6, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
1980, pp 249–267.
Filimon, Aurel, Quelques données concernant les relations entre la Roumanie et la
Belgique au XIX-e siècle, în „Revue Belge d'histoire contemporaine”, vol. 2, nr. 1,
1970, pp. 21–26.
Filimon, Aurel, Relaţiile româno-belgiene în epoca modernă, Focşani, Editura Vrantop,
1998.
Filimon, Aurel, Relaţiile româno-belgiene în secolul al XIX-lea, Teză de Doctorat,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1974, 408 file.
Filimon, Aurel, Relaţiile româno-belgiene între 1859 și 1878, în „Revista de istorie”,
tom 31, nr. 2, 1978, pp. 223–239.
Filimon, Aurel, Schimburi comerciale între Belgia şi Principatele române în perioada

1830–1859, în „Analele Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, Seria Istorie, tom 19, 1973,
fasc. 1, pp. 75–83.
Filimon, Aurel, Stabilirea consulatelor belgiene în România, în „Analele Universităţii
«Al.I. Cuza» din Iaşi, Seria Istorie, tom 17, 1971, fasc. 2, pp. 225–231.
Gaiffier d’Eestroy, E., La situation financière, agricole, industrielle et commerciale de la
Roumanie en 1910, Recueil consulaire belge, Bruxelles, f.e., 1911.
Godart, Félix, La Roumanie agricole, în „Les Mercuriales Agricoles”, vol. 2, nr. 92–96,
1913, p. 8.
Goddeeris, Idesbald, Les relations entre la Belgique et la Roumanie, 1859–1939 (–1989), în
„Studia Politica: Romanian Political Science Review”, vol. 8, nr. 1, 2008, pp. 47–55.
Goethem, Herman van, Belgium and the monarchy. From national Independence to
national disintegration, Antwerp, University Press Antwerp, 2010.
Iriciuc, Ana Ioana (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. II,
România şi Belgia în perioada interbelică. O interacţiune bilaterală de la Tratatul de
la Versailles până în întunecaţii ani 1940, Bruxelles–Bucureşti, Ambasada Belgiei la
Bucureşti, 2014.
Iriciuc, Ana Ioana (coord.), 175 ani de relaţii diplomatice româno-belgiene, vol. III, Lumini
şi umbre în relaţiile româno-belgiene după cel de al Doilea Război Mondial: de la
antagonismul Războiului Rece la agenda comună a Uniunii Europene şi NATO,
Bruxelles–Bucureşti, Ambasada Belgiei la Bucureşti, 2015.
Jacks, David S., What Drove 19th Century Commodity Market Integration?, în „Explorations in
Economic History”, vol. 43, nr. 3, 2006, pp. 383–412.
Looz-Corswarem, Gaston de, Belgique et Roumanie, Bruxelles, Société Belge de Librairie,
1911.
Nizet, Béatrice, Le début des investissements pétroliers belges en Europe orientale, 1895–
1914, în Michel Dumoulin, Eddy Stols (edit.), La Belgique et l’étranger aux XIXe et
XXe siècles, Bruxelles, Éditions Nauwelaerts, 1987, pp. 51–58.
O'Brien, Patrick, European Economic Development: The Contribution of the Periphery, în
„The Economic History Review”, Seria Nouă, vol. 35, nr. 1, 1982, pp. 1–18.
Platon, Gheorghe, Le diplomate belge Edouard Blondeel van Cuelebroeck dans les Principautés
Roumaines, în „Revue Roumaine d’Histoire”, tom 16, nr. 1, 1977, pp. 43–66.
Roşca, Adriana-Mihaela, Istoria oraşului Giurgiu până la Primul Război Mondial (1830–
1916), Teză de Doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2018.
Schyns, Colette, Les investissements belges en Europe centrale et balkanique de 1896 à
1940, Université Libre de Bruxelles, Faculté de Philosophie et Lettres, 1979.
Sigal, Joseph, Rapports économiques entre la Roumanie et la Belgique depuis 1892,
Bruxelles, f.e., 1937.
Sigal, Joseph, Réflexions à propos des échanges entre la Roumanie et la Belgique,
Bruxelles, Imprimerie M. Weissenbruch S.A., 1936.
Smith, Adam, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Bucureşti,
Editura Academiei R.P.R., 1962.
Spinei, Victor; Cândea, Ionel (coord.), Documente privind istoria românilor, Colecţia
Eudoxiu Hurmuzaki, Seria a III-a, vol. I–IV, Bucureşti – Brăila, Editura Academiei
Române – Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018–2020.
Stan, Valeriu, Un raport consular belgian din 1866 despre caracterul şi moravurile
românilor, în „Revista istorică”, Serie nouă, tom III, nr. 11–12, 1992, pp. 1199–1201.
Swinnen, Johan F.M.; Banerjee, Anurag N.; Gorter, Harry de, Economic Development,
Institutional Change, and the Political Economy of Agricultural Protection. An
Econometric Study of Belgium since the 19th Century, în „Agriculture Economics”,
vol. 26, nr. 1, 2001, pp. 25–43.
Vandewoude, E., Le comte de Flandre et le trône de Roumanie en 1855, în „Archives et
Bibliothèques de Belgique”, vol. 40, 1969, pp. 464–472.
Vlad, Laurenţiu, À la recherche de la „Belgique orientale”. La Roumanie et l’Exposition
universelle et internationale de Liège, 1905, în „Studia Politica. Romanian Political
Science Review”, vol. 2, nr. 4, 2002, pp. 981–994.
Vlad, Laurenţiu, À la recherche de la Belgique Orientale. Quelques notes sur l’histoire
d’un stéréotype, în „Symposia. Caiete de Etnologie şi Antropologie”, vol. 2, 2003,
pp. 277–286.
Vlad, Laurenţiu, Pe urmele „Belgiei Orientului”. România la expoziţiile universale sau
internaţionale de la Anvers, Bruxelles, Liège şi Gand (1894–1935), Bucureşti,
Editura Nemira, 2004.
Wallerstein, Immanuel, The Capitalist World–Economy, Cambridge–Paris, Cambridge
University Press-Éditions de la Maison des Sciences de l’Homme, 1979.
Witte, Els; Craeybeckx, Jan; Meynen, Alain, Political History of Belgium: from 1830
Onwards, Bruxelles, Academic and Scientific Publishers, 2009.
*** Biografia lui Henri de Brouckère, disponibilă on-line pe https://artsandculture.google.com/
entity/henri-de-brouck%C3%A8re/m02q0f51?hl=en, accesat în 18 ianuarie 2022.
*** Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Seria Nouă, vol. I–X,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004–2015.
*** Documenta Romaniae Historica, Seria A – Moldova, Seria B – Ţara Românească,
Seria C – Transilvania, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1966–2021.
*** Recueil consulaire, publié en exécutions de l’arrêté Royal du 13 Novembre 1855,
Tome premier, Années 1839–1855, Royaume de Belgique, Bruxelles, M. Tarlier
Éditeur, 1856.
STUDII ȘI ARTICOLE DIN REVISTA „ARHIVELE OLTENIEI”
PRIVIND CASELE BĂNIEI DIN CRAIOVA
ION-LEONE GAVRILĂ-CIOBOTEA *
Abstract: The Băniei House, a monument of medieval architecture and the

oldest civil construction in Craiova was built at the end of the 15th century by
the Craiovian boyars, and in 1699 it was rebuilt by the martyred ruler,
Constantin Brâncoveanu. Only part of the cellars remain from the original
Craioves’ construction. In the whirlwind of history, the old foundation burnt
down many times, has passed under different owners and administrations and has
“suffered”, according to needs, transformations, additions, and architectural
deletions. Thus, between 1718 and 1739, Băniei House became the seat of the
Austrian administration, which fortified it for defence. In 1750, the building
was ceded by the ruler Grigore Ghica to the Bishopric of Râmnic. From 1850,
the building became the headquarters for various institutions of the city: the
Craiova Court, the Frații Buzești High School, the local Seminary, the State
Archives. From 1933, the building housed the Oltenia Museum until 1948,
when it became the property of the Oltenia Metropolitanate. Since 1966 the old
monument of Brâncovenesc architecture has been mousing the Ethnography
Section of the Oltenia Museum.
Key words: Bănești houses, culture, Oltenia, Craiova, fortification.
Localitatea Craiova este atestată documentar la 1 iunie 1475, atunci când

hrisovul domnului Țării Românești, Laiotă Basarab, a fost întărit și cu mărturia mai
multor boieri, printre care și Neagoe de la Craiova1. Mențiunea documentară
consemnează relația directă între așezarea umană de pe Jiu și unul dintre cele mai
importante, influente, străvechi neamuri de boieri (nobili), descendent (în linia
dinamicii economico-sociale) din mai marii pământului consemnați în primele
secole ale mileniului al II-lea, cel al cărui nume derivă din numele acesteia2.
*
Asist. cercet. drd., Institutul de Cercetări Socio-Umane, „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, Craiova,
al Academiei Române; e-mail: leone.sima21@gmail.com.
1
DRH, B, I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1966, p. 245; Istoria
Craiovei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977, p. 15
2
Dan Pleșia, Cneazul Ioan (1247) și urmașii săi: O ipoteză (dar poate) și o explicație, în
„Arhiva Genealogică”, II (VII), Iași, 1995, nr. 3–4, p. 133 și urm.; Șerban Papacostea, Românii în
secolul al XIII-lea. Între cruciadă și imperiul mongol, București, 1993, p. 80.

420 Ion-Leone Gavrilă-Ciobotea
Boierii Craiovești, de altfel, mai înainte vreme stăpâni la Strehaia, ajunseseră

„vlasteli”, vlastelini încă din vremea domniei lui Vladislav al II-lea (1447–1456)3,
iar Craiova figura în cartografia europeană încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea,
precum în harta Codex Latinus Parisinus (ca Ponssiona, sau Ponte de Zicho)4. În
istoriografia cronistică, începuturile așezării sunt consemnate ca fiind încă din
vremea când, aici, boierii ziși banoveții Basarabi (cu „scaunul” la Severin, Strehaia
și Craiova) au participat la consfințirea domniei ca instituție supremă în statul
medieval Țara Românească. Ulterior, Craiova, din poziția cheie dată de condițiile
naturale de pe Jiu, în mijlocul regiunii (părții) de vest a statului medieval, a devenit
un centru politico-administrativ special, al doilea după Capitală, polarizând, prin
statutul său statal, peste toată zona dintre Carpați, Dunăre și Olt.
Mai mult decât mărimea sa demografică, încă de pe când era doar sat5,
funcțiile politice ale așezării au fost etalate și exercitate printr-o instiuție regională
specifică, cunoscută sub numele de Bănia sau Marea Bănie a Craiovei (Olteniei),
condusă de un mare ban. Această instituție, specifică unui întins areal din Sud-
Estul Europei6, atestată în spațiul românesc la începutul secolului al XIII-lea,
printr-o translatare de la Severin la Tismana și Strehaia către Craiova, în domniile
lui Vlad Călugărul (1481–1495) și Radu cel Mare (1495–1508), a ajuns la rang
vicevoievodal. Marele ban avea atribuții (prerogative) politico-administrative,
militare, judecătorești și un „sfat bănesc”, pentru toată zona ce s-a numit „județele
de peste Olt”. Apogeul acestei instituții a fost atins cât timp dregătoria marelui ban
a fost deținută și transmisă ca moștenire în familia de mari boieri a Craioveștilor
(1495–1535). Din această poziție, cei din urmă și-au consolidat prestigiul instituției
și al lor, încât au rivalizat ca importanță cu domnia”. Marii bani – apreciază
reputatul istoric medievist, Ștefan Ștefănescu –, asemănători ca rol politic principilor
germani contemporani lor, au ajuns aproape independenți față de puterea centrală,
reușind să smulgă acesteia majoritatea prerogativelor rezervate ei. Marii bani și-au
subordonat pe „banii” de județ, și-au supus o însemnată parte a boierimii mici, au
creat, în Oltenia, o ierarhie feudală proprie. Ei au întrebuințat toate mijloacele
pentru a încorpora stăpânirii lor întreaga Oltenie, creând aparența – păstrată în
decursul vremii – a unei autonomii a provinciei din dreapta Oltului”7.
Prin anii 1535–1539 s-au produs desherența neamului Craioveștilor și
înfrângerea marelui ban Șerban, în conflictul cu Radu Paisie vodă și vornicul
Coadă, care se dovedeau prea slabi în contextul așezării suzeranității otomane peste
3
Potrivit inscripției de pe piatra de mormânt a acestui domn aflată la mănăstirea Dealu de
lângă Târgoviște.
4
Ion Dumitru-Snagov, Țările Române în secolul al XIV-lea Codex Latinus Parisinus,
București, Editura Cartea Românească, 1979, pp. 89–91.
5
Mențiunea ca oraș datează din 1582 – n.n.
6
Aurelian Sacerdoțeanu, Originea Băniei și a „Banilor” la români, în „Historica”, II,
București, Editura Academiei Române, 1871, pp. 79–96.
7
Ștefan Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Craiova,
Editura Alma, 2009, pp. 168–169
Studii și articole din Revista „Arhivele Olteniei” privind Casele Băniei din Craiova 421
Țările Române. În intervalul 1538–1541, averile Craioveștilor au fost confiscate,

inclusiv moșia Craiovei. După un răstimp, în 1601, când în fruntea țării a ajuns
domn Radu Șerban, un Craiovesc prin mamă, s-a revenit la tradiția conducerii
statului de către Basarabii Craiovești. Timp de 115 ani, până în 1716, din neamul
aceasta, domnii Radu Șerban, Matei Basarab, Constantin Basarab, Șerban
Cantacuzino, Constantin Basarab Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino (1714–1716)
au etalat „mentalitatea basarabească” a domniei într-un program politic de
recucerire a drepturilor de autonomie și independență ale statului Țara Românească
față de Poarta otomană suzerană.
Casa Băniei reprezintă în Craiova cea mai veche clădire civilă din oraș. Ea a
reprezentat sediul Marilor Bani de a lungul timpul, locul de unde administrarea
Olteniei pornea și înceta. Casa a fost reconstruită în anul 1699, de către Constantin
Brâncoveanu, pe locul fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea.
Casa Băniei se află situată în zona centrală a orașului, în imediata apropiere
a Catedralei Mitropoliei Sf. Dumitru și în apropierea Monumentului Frații Buzești,
în partea nordică a Parcului Sf. Dumitru (Grădina Băniei, Grădina Trandafirilor sau
Parcul Frații Buzești). După cele mai multe opinii istoriografice, casele bănești cele
dintâi ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui
Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveștilor. Casele, construite în
centrul vechi al Craiovei, lângă Biserica Sf. Dumitru (fostă Biserica Băneasa sau
Biserica Domnească), pe locul altor clădiri boierești mai vechi, au servit drept
reședință a banilor și loc de adunare a Divanului Craiovei.
Fig. 1. Casa Băniei.

Sursa: https://vatra-mcp.ro/casa-baniei-sectia-de-etnografie-a-muzeului-olteniei-craiova-dolj
Descendent al aceleiași familii a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu,

care a reconstruit Casele Băniei, în 1699, cu birul strâns din județele Olteniei. A
fost refăcută într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi.
Casa ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular, cu
coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la Potlogi și
Mogoșoaia sau la Mănăstirea Hurezi.
Fig. 2 Planul de fortificație realizat de austrieci.

Sursa: „Arhivele Olteniei”, anul IX, nr. 47–48, 1930.
În timpul ocupației austriece au fost realizate mai multe planuri de fortificare,

în mare aparținând inginerului maior I.G. Weiss, al punctelor strategice din
Oltenia, de la mănăstiri la clădiri administrative ș.a.m.d. Raportul acesta a fost
întocmit la data de 20 iulie 1731 și înaintat către directorul superior al Olteniei și
comandant al armatei din Oltenia și Ardeal, generalul Francisc Wallis. Din
însemnările acestuia, s-au ales Casa Băniei și biserica Sf. Dumitru din Craiova,
deoarece este mai înalt decât celelalte locuri din acel oraș. Dar, întinderea locului
Studii și articole din Revista „Arhivele Olteniei” privind Casele Băniei din Craiova 423
ales, nu era îndeajuns pentru retragerea tuturor boierilor cu averile lor, în caz de
război. Un alt motiv era costul redus de fortificare, suma totală fiind de 3250 fl.
Fortificația urma să fie formată dintr-un șanț, lucrat încetul cu încetul, și palisade,
fără multe umbre8. Despre aceste două mari construcții a lăsat considerații
argumentate istoricul Alexandru. A. Vasilescu9. El susține că, deși ambele sunt
realizate de Constantin Vodă Brâncoveanul, doar cele aflate într-un anumit areal
sunt considerate ale banilor (Casele Băniei, biserica Sf. Dumitru, Hanul Hurezi)10.
Fig. 3. Zidul rămas în zilele noastre din ansamblul Hanului Hurez.

Sursa: https://craiovadeieri.wordpress.com/2018/01/02/hanul-hurez/
Alte contribuții documentare despre Casa Băniei au fost făcute, ulterior, cu

ocazia săpăturilor arheologice din anii 1959–1960, când clădirea a trecut din
proprietatea Mitropoliei Olteniei în cea a Muzeului Olteniei, devenind secție a
acestuia, cu Expoziție etnografică.
8
„Arhivele Olteniei”, anul IX, nr. 47–48, 1930, p. 177.
9
Schiță de plan a „Locului Caselor Bănești din Craiova” la 5 decembrie 1780 întocmită de
Al.A. Vasilescu, în „Arhivele Olteniei”, anul VI, nr. 29–30, 1927, p. 18.
10
„Arhivele Olteniei”, anul VI, nr. 29–30, 1927, pp. 17–18.
Bibliografie
„Arhivele Olteniei”, nr. 32–33, 1927, pp. 52–53, p. 246; nr. 35, 1928, pp. 272, 274; nr. 49–50,
1930, p. 177; nr. 56–58, 1931, p. 92.
Arhiva Primăriei Craiova, dosar 23/1879; menționat de G. Mil. Demetrescu, Un vechi
cartier istoric al Craiovei, în „Arhivele Olteniei”, nr. 8, 1923, pp. 443–448.
DRH, B, I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1966.
Dumitru-Snagov, Ion, Țările Române în secolul al XIV-lea Codex Latinus Parisinus,
București, Editura Cartea Românească, 1979.
Enache, Ștefan, Casa Băniei, în „Ramuri”, 1975, nr. 9 (135), p. 13.
Iorga, N., Studii și documente, V, București, Stabilimentul graphic I.V. Socecu, 1903.
Istoria Craiovei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977.
Monumentele Craiovei, Craiova, Editura Helios, 1998.
Papacostea, Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă și imperiul mongol,
București, 1993.
Pessiacov, August, Schițe din Istoria Craiovei, ediția a II-a, Craiova, 1914.
Pleșia, Dan, Cneazul Ioan (1247) și urmașii săi: O ipoteză (dar poate) și o explicație, în
„Arhiva Genealogică”, II (VII), Iași, 1995, nr. 3–4, p. 133 și urm.
Sacerdoțeanu, Aurelian, Originea Băniei și a „Banilor” la români, în „Historica”, II,
București, Editura Academiei Române, 1871, pp. 79–96.
Ștefănescu, Ștefan, Bănia în Țara Românească, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Craiova,
Editura Alma, 2009.
Vasilescu, Al.A., Documentele de proprietate ale Episcopiei Râmnicului asupra caselor
Bănești din Craiova, în „Arhivele Olteniei”, nr. 47–48 1930,.
Vasilescu, Alexandru A., Casele Bănești din Craiova în secolul al XVIII-lea, extras din
„Arhivele Olteniei”, an VI, 1927, nr. 29–30, p. 11.
ROLUL ISTORIOGRAFIC AL REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”
ÎN CONTURAREA VIITORULUI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
ȘI UNIVERSITARE ÎN OLTENIA (1922–1943)
FLORIN NACU
Abstract: In Oltenia, for a long time, the historical research has been made by
talented and gifted teachers from Oltenia colleges, researchers from archives,
museums and libraries. The first university in Craiova was founded in 1947
and hed an agricultural profile and was followed by a pedagogical institute
which included also a specialization in history. Yet, without the contributions
of C.D. Fortunescu, Charles Laugier, Ștefan Ciuceanu, Constantin Nicolaescu
Plopșor, Mariu Theodorian Carada and others, the historical teaching and
researches in Oltenia could not have reached the high level at the second half
of the XX th – century and nowadays.
Key words: Arhivele Olteniei, scientific research, historiographical role,

Oltenia, universitary teaching.
În Oltenia, mult timp, cercetarea istorică a fost făcută de profesori talentați și

dotați din colegiile Olteniei, cercetători din arhive și muzee. Prima universitate în
Craiova a fost fondată în 1947 cu profil agricol, urmată de un institut pedagogic
care includea și o specializare în istorie. Dar fără contribuțiile profesorilor și
cercetătorilor C.D. Fortunescu, Charles Laugier, Ștefan Ciuceanu, Constantin
Nicolăescu-Plopșor, Mariu Theodorian Carada și alții, cercetarea istorică și
învățământul în Oltenia nu ar fi putut atinge nivelul existent în cea de a doua
jumătate a secolului XX și în zilele noastre.
Despre olteni, Mariu Theodorian Carada afirma: „Socotiţi buni precupeţi şi
buni numai la cobiliţa cu coşuri, oltenii le-au dat boierilor din Bucureşti o
învăţătură de minte! Pe neaşteptate, în vreo 30 de ani, ei au fost găsiţi instalaţi la
toate răscrucile de competinţă şi toate profesiile intelectuale s-au resimţit
numaidecât de prezenţa juveţilor în ele. De unde-i D-l Director? Din Gorj.
Originea dumitale, domnule profesor? Doljul, Romanaţii, Mehedinţii… Toată
Oltenia. Era ridicare, nouă, a oamenilor de pe vatra vechii Bănii oltene, luminată
mereu de flacăra vie a Craiovei”.

din Craiova, al Academiei Române; e-mail: florinnacu86@yahoo.ro

426 Florin Nacu
Directorul revistei a fost Dr. Charles Laugier. Membrii fondatori au fost

profesorii Ștefan Ciuceanu din Craiova, director al Muzeului de Etnografie și
Antichități al judțeului Dolj, T.G. Bulat, din Râmnicu Vâlcea, Al. Bărcăcilă, din
Turnu Severin, doctor, C.D. Fortunescu, senator. Au urmat în calitate de
colaboratori marii istorici Nicolae Iorga, D. Tudor, D. Berciu, C.S. Nicolăescu-
Plopşor, I.C. Filitti, I. Donat, N. Dumitrescu-Bistrița, C. Rădulescu-Motru, Dan
Simionescu.
Menționăm că în intervalul analizat (ianuarie 1922–decembrie 1943), Revista
„Arhivele Olteniei” a contabilizat nu mai puțin de 130 numere.
Numărul 1 din ianuarie 1922 se deschide cu esențiale contribuții ale lui
Nicolae Iorga despre regionalismul oltenesc.
Redăm aici în fragment, ceea ce scria Nicolae Iorga în ianuarie 1922 despre
olteni și regionalism: „Regionalism… Cuvântul pentru unii, cari încep prin a nu-l
întelege, pare să însemne cea mai grozavă crimă pe care cineva o poate sävirşi
contra patriei sale, care pentru a exista trebuie să fie centralisată. România Mare
întreagă în Bucureşti şi după Bucureşti, fiindcă, vezi bine, altfel ea este în
primejdie de a se nărui prin greşeala fiilor ei înşişi.Nu mă speriu nici de cuvinte,
nici de o critică a cuvintelor. Şi voiu spune fără încunjur că, pe lângă atâţia
oameni de treabă, având oarecare simţ pentru ţara lor, şi eu sînt regionalist”1.
Marele istoric român vine cu justificarea ideii de sprijin a dezvoltării locale și
regionale atât timp cât valorile locale sunt în concordanță cu trecutul istoric al
poporului român și nu sunt rezultatul împărțirilor teritoriale ordonate arbitrar de
puterile străine ostile statelor românești medievale și premoderne:
„De ce ? Răspunsul e simplu. Fiindcă viaţa unei ţeri nu se alcătuieşte din
forme perfecte cu îngrijire ierarhisate, ci din vitalităţi locale care adunate dau
marea vitalitate generală.Si vitalităţile locale încap în regionalism, dacă-l
defineşte cineva cum trebuie.Iar a-l defini cum trebuie aceasta înseamnă: a
despărţi formaţiunile întîmplătoare, vremelnice, impuse în timpul stăpînirilor
străine, de formaţiunile naturale, permanente, iesite dintr-o desvoltare istorică
normală2.
Nicolae Iorga expune în discursul lui, raportul regional și politic dintre Banat
și Bănia Olteniei:
„Înţeleg Vechiul Banat din evul mediu, care cuprindea şi partea rămasă la
Ungaria, ai cării regi apostolici, nu naţionali, în necontenita funcţiune de cruciată
contra shismaticilor şi necredincioşilor, creaseră aceastä „margine”, acest
marchisat al Banilor, şi partea liberată de stäpînirea străină care s”a alipit, dar
păstrînd o foarte largă autonomie – căci şi Caimacamii de Craiova, succesori ai
vechilor Bani cu „grapă”, în loc de steag şi cu pecete osebite, dădeau acte de
judecată în numele lor la Domnia Ţerii-Romäneşti”3.
1
https://www.telework.ro/ro/regionalism-oltean/, accesat la 12 aprilie 2022.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
Rolul istoriografic al Revistei „Arhivele Olteniei” în conturarea viitorului cercetării științifice 427
Urmează în expunerea istoricului Nicolae Iorga, criteriile prin care Oltenia

are individualitatea sa geografică, istorică, socială, culturală și chiar climatologică,
arătând maturitatea și viziunea interdisciplinară asupra istoriei, pe care școala
istoriografică românească a promovat-o în anii trecerii la contemporaneitate:
Supt raportul geografic, întreagă această regiune are legături, cari-i dau o
climă anumită, nu cu asprele vînturi muntene, viind de la Marea Neagra şi din
stepa rusească, ci cu aburirile mai blînde care vin de la Adriatica. În locul şesului,
întins de dincolo de Olt, dealuri se învălmăşesc ca în Moldova, şi ele se întind în
partea apuseană, ajunsă supt Romîni, pănă la Dunăre; cîmpiile Banatului
unguresc s-au căpătat prin canalisări şi săpări de mlaştini. Mi se pare că aici
satele, cînd sînt vechi, cele de dincolo de Cerna sînt în mare parte de colonisare –
se ascund mai puţin decât cele din stepa răsăriteană”4.
Istoricul emblematic al perioadei interbelice continuă analiza sa invocând
criterii demne de o autentică investigație și cercetare etnografică și chiar
sociologică, regăsindu-se chiar și unele noțiuni de folclor și etnologice. Practic și
din punct de vedere economic și al păturilor sociale, Oltenia reprezintă un spațiu
original și de sine stătător al Țării Românești:
„Locuitorii, fără să aibă acelaşi port – căci la noi costumele variază după
văi, fiind altele la Olteni, altele la Jiieni, altele la Mehedinţeni (adecă oameni din
Ţinutul cetăţii Mehadia), altele la Timişani au un suflet asămănător; vioiu,
intreprinzător, gata de luptă ca şi de ispravă în orice domeniu, iuţi la mînie şi iuţi
la treabă. Inteligenţa lor e practică, vorba lor e scurtă, nervoasă, cu totul
particulară şi foarte colorată.
Limba capătă la ei un pitoresc care nu se întâlneşte aiurea. Amintirile lor au
o notă specială, cuprinzînd numai o parte din faptele trecutului nostru.
O democraţie activă-i deosebeşte, cu boierii mulţi şi mici cari se simţiau una cu
ţeranii”5.
Nicolae Iorga insistă și asupra faptului că liderii Olteniei aveau drept de
judecată echivalent cu dreptul domnitorilor de la București. Se știe însă că în
timpul războaielor ruso-austro-turce, domnitorul fanariot Manolachi Giani-Ruset a
guvernat o vreme chiar de la Craiova, de aici dând decrete domnești și considerând
Craiova capitala Țării Românești:
„Schimbul de populaţie între judeţ şi judeţ, între Banatul regelui străin şi
Banatul Domnului românesc, a fost totdeauna foarte viu. Partea de sus a Gorjului
mai ales e plină de locuitori cari s-au coborît din valea be sus a Jiiului, dar în
Mehedinţi trăiesc atîţia Bănăţeni de nastere, veniţi de la «Unguri»; în schimb o
întreagă parte din populaţia Banatului e alcătuită din acei Olteni ai secolului al
XVIII.lea, cari, de altfel, au trimes prisosul unei lumi ţerăneşti năcăjite, pe valea
Timocului, pănă adînc în Balcani. De pe la 1740 ei s-au aşezat, în număr de «vre-o
4
Ibidem.
5
Ibidem.
428 Florin Nacu
15.000 de familii» în privilegiatele regiuni de colonisare ale Coroanei

habsburgice”6.
Totuși, marelui istoric nu i-a scăpat faptul că Oltenia și Banatul pe lângă
individualitățile locale au legături profunde cu obicieurile și cu pilonii pe care s-a
întemeiat ființa națională românească și anume limba, valențele culturale,
conștiința de neamm regăsindu-se similitudini între Banat, Oltenia și chiar
Moldova:
„Şi unul care-i cunoaşte, d. Damian Izverniceanu, spunea la 1911, că «au
întemeiat sate, care, astăzi, prin frumuseţă, buna rînbuială şi curăţenie, au întrecut
satele locuitorilor băştinaşi, pe care Bufanii» – căci aşa li se zice – «i-au
poreclit frătuţi». Vestitele coruri bănăţene sînt ale lor mai ales, ale Bufanilor, cari
au cele mai frumoase doine, cum au şi case mai ospitaliere decît ale oricării alte
categorii de populaţie în provincie. Și, lucru ciudat, in graiul lor, cu «zimbre»,
«a mătrăşi», «a răsgîia», am recunoscut accente dialectale ale depărtatei mele
Moldove”.
Oltenia a avut, în concepția lui Nicolae Iorga, de-a lungul întregii sale istorii,
o anumită individualitate politică, administrativă. Dacia Inferior cuprindea Oltenia
de la Jiu, la Olt (cu o extindere până în zona localității Roșiorii de Vede), Muntenia
Sub-Carpatică și colțul Sud-Estic al Moldovei, în timp ce Oltenia dintre Cerna și
Jiu, se găsea în Dacia Superior. Zona dintre Drobeta (Turnu-Severin) și Barboși
(Galați) avea să reintre, în secolul IV d. Chr., sub control roman, apărată de Brazda
lui Novac de Nord, a cărei limită nordică se afla în nordul Craiovei (și azi, acest
cartier, unde au fost descoperite urme ale acestui limes roman se numește Brazda
lui Novac):
„Aceasta e in adevăr o «regiune», fiindcă e o ţară, o veche ţară, care nu e
numai olteanä, ci tot aşa jiiană şi timişană. A-i da mijlocul de a se afirma cu nota
ei distinctivă, aşa de puternică pănă azi, deşi nimeni n”a ajutat-o să se manifeste,
nu e a primejbui marea Românie unită, ci, dimpotrivă, a o întări, printr”un spor al
vitalităţilor locale. Oricine cugetä altfel decît cu ideile curente, ceia ce înseamnă
foarte adesea numai: cuvintele curente, va fi de aceiaşi părere cu mine”7.
Gândirea istoriografică a lui Nicolae Iorga pune accentul pe conlucrarea
dintre spiritul local, regional istoric și spiritul național, conlucrare pe care marele
istoric o vede ca pe un fundament al unei gândiri politice moderne, viabile care ar
permite în viitor întărirea legăturilor dintre toți românii:
„Dar, când s-ar recunoaşte acest elementar adevăr de politică modernă, acei
cari ar beneficia de recunoaşterea dreptului lor în ţara cea mică pentru a iubi şi
mai mult ţara cea mare, ar avea şi datorii, mari datorii”8.
Discursul lui Nicolae Iorga revine la final, cu reluarea ideii de viabiliate a
regionalismului, după ce anterior i-a argumentat necesitatea existenței, pas cu pas,
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
element cu element. Regionalismul motivează resursele locale, regionale, determină

ieșirea lor la lumină precum și orientarea muncii locale, regionale spre scopul nobil
al propășirii naționale, apărării frontierelor naționale. Totodată, un regionalism
„sănătos” poate readuce optimismul, spiritul muncitor, sclipirea intelectuală acelor
comunități regionale care au fost cumva menținute în izolare, ale căror personalități
au fost neglijate. În concluzie, regionalismul adună energiile disparate și le
trasnformă într-un fascicul național care se impune prin forța și strălucirea sa:
„Regionalismul normal, sănătos, folositor, nu poate exista, bine înţeles altfel
decît încă o formă zăbarnică, decît atunci cînd n-are numai caracteristicile lui în
viaţa populară, ci sufletul lui conştient în clasa cultă. Şi regionalismul e, de sigur,
nu un mijloc de paradă, ci un îndemn spre muncă, spre acea spornică muncă în
hotare bine definite, cu puteri chibzuite în tot adevărul lor, care poate transforma
oraşe sacrificate, provincii neglijate, populaţii părăsite, în factori energici de
temeinică desvoltare a poporului românesc”9.
Să nu uităm că textul istoricului și omului politic Nicolae Iorga vine în anul
1922, anul în care România Mare era o realitate geopolitică recunoscută
internațional și care făcea eforturi să realizeze, după unirea teritoriilor românești
din 1918, un proces mult mai complex și mult mai elaborat, acela de unificare fără
a neglija aspectele regionale.Tocmai de aceea, Iorga insista asupra necesității de a
separa regionalismul natural firesc, etnic românesc de regionalismele artificiale
impuse de împrejurările istorice, politice vitrege care au permis promovarea și
materializarea intereselor imperiilor vecine, ostile spiritului național românesc și
idealului unității depline și independenței naționale a românilor și a statului român.
Așadar, putem spune că în paginile „Arhivelor Olteniei” descoperim cea mai
importantă descriere contemporană a regionalismului. Nicolae Iorga arată că
regionalismul nu a fost determinat numai de stăpâniri străine cum au încercat să
afirme adepții centralizării politice ci și de aspecte de dezvoltare locală. Oltenii, ca
locuitori ai Olteniei au un stil de viață și de muncă menit să se vadă, să sară în ochii
celor din alte regiuni. Regionalismul este un mod de a fi sănătos în viziunea
marelui istoric. Însemnă alimentarea locală a resurselor naționalismului care
conduce un popor spre autodeterminare și propășire.
În contextul marilor migrații, daco-romanii s-au dezvoltat, protejându-și
cultura (atestată documentar la Dridu – Ialomița), identitatea națională. Expansiunea
transcarpatică a Regalității maghiare a făcut ca în „Diploma Cavalerilor Ioaniți”10,
acordată preceptorului Ordinului „Sf. Ioan”, Rembald, de către regele maghiar
Bela, la 2 iunie 1247 să fie atestate formațiuni politice românești: cnezatele lui
Ioan și Farcaș (spre Vâlcea), cnezatul lui Litovoi (Gorj), voievodatul lui Seneslau
(Argeș), iazurile de la Celei care „trebuiau să rămână sub stăpânirea românilor, ca
și până acum”.
9
Ibidem.
10
Bogdan Murgescu (coordonator), A. Barnea, I. Bucur, S. Câlția, I. Cârjă, Adrian Cioroianu,
A. Ciupală (et alia), Istoria României în texte, Editura Corint, 2001, p. 81 și urm.
430 Florin Nacu
O formă de expansiune a maghiarilor a fost organizarea „Banatelor” (ban este

un termen de origine persană, pe care migratorii avari l-au adus și l-au introdus în
limbile sud-slabve și în maghiară), la Timișoara, la Severin, unde, în apropierea
ruinelor romane, va fi ridicată Cetatea Severinului, un punct de interes geopolitic și
geostrategic până în secolul al X-lea, când maghiarii au fost înfrânți la Mohacs în
1526, iar cetatea Severinului a fost arsă, localnicii strămutându-se în Cerneți, o
zonă apărată natural, unde au locuit până în epoca modernă, Cerneți fiind reședința
județului Mehedinți.
După cucerirea independenței de către Țara Românească, de către Basarb I
Întemeietorul, la 1330, Mehedinți și Gorj vor fi o vatră de spiritualitate, prin
ctitorirea de către Sfântul Nicodim a Mânăstirilor Vodița și Tismana (Gorj).
În timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386–1418), este atestată prezența
Banului de Severin, o dată cu includerea Severinului în hotarele Țării Românești.
Banul administra în numele domnitorului malul vestic al Oltului, era primul boier
din Divan (prima mențiune a Banului în Divan este la 27 decembrie 1391), al
doilea la comanda armatei țării, după Domn, avea drept de a pronunța condamnări
la moarte (doar el și Domnul aveau această atribuție).
Importante informații istorice sunt semnalate de Ștefan Ciuceanu și
C.S. Nicolăescu-Plopșor. C.M. Ciocazan oferă un portret biografic al importantului
om politic liberal originar din Oltenia, Gheorghe Chițu.
Academicianul Constantin S. Nicolăescu Plopșor este un nume de referință al
științei românești. S-a născut în Oltenia, regiune ale cărei valori istorice și
etnografice le-a pus în valoare pe parcursul întregii sale vieți. De numele său se
leagă cercetările fundamentale în privința epocii paleolitice pe teritoriul României.
Totodată, el este unul dintre întemeietorii de instituții culturale și de cercetare,
precum Institutul de Cercetări Socio-Umane din Craiova, sub egida Acadmiei
Române, care astăzi îi poartă numele. Academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor a
văzut lumina zile la 20 aprilie 1900, în localitatea Plopșor din județul Dolj.
Asemeni unui alt mare fiu al Olteniei, Tudor Vladimirescu, viitorul academician
Constantin S. Nicolăescu-Plopșor a primit lumina învățăturii în cadrul celei mai
renumite și mai vechi școli a Craiovei, „Școala Obedeanu”. A continuat ciclul următor
la Colegiul Național „Carol I”. Aici a deprins tainele istoriei sub îndrumarea
profesorului Ștefan Ciuceanu. Profesorul Ciuceanu a pus bazele Muzeului Olteniei,
în 1915, știință căreia i se va dedica apoi pentru tot restul vieții11.
C.S. Nicolăescu-Plopșor a urmat Facultatea de Istorie, în cadrul Universității
din București, pe care a absolvit-o cu înaltul calificativ „magna cum laudae” în
1924, anul dispariției marelui arheolog și fondator de școală, Vasile Pârvan, între
ucenicii căruia s-a aflat și el12.
Constantin S. Nicolăescu-Plopșor a debutat în cariera sa de cercetător și
profesor, activând ca bibliotecar la Seminarul de Geografie al Universității din
11
Florin Nacu, Ideologii și proiecte politice în Oltenia (1920–1989) Aspecte istoriografice
regionale, naționale și europene, în „Journal of Romanian Literary Studies”, nr. 20/2020, pp. 1428–1433.
12
Florea Firan, C.S. Nicolăescu-Plopșor, în „Scrisul Românesc”, nr. 4 (80), aprilie, 2010, pp. 1–3.
București, ulterior ca profesor la Plenița. Capacitatea și talentul său nu puteau trece

neobservate. De aceea, în 1932, îl regăsim la Paris, unde și-a susținut doctoratul pe
o temă de maxim interes, paleoliticul în România. Până în 1934, a continuat
specializarea în cadrul Institutului de Antropologie din Paris.
Perioada 1939–1946, care coincide cu izbucnirea, desfășurarea celui de-al
doilea război mondial, precum și cu încheierea tratativelor de pace, îl găsește pe
C.S. Nicolăescu-Plopșor în fruntea celei mai importante instituții cu rol în păstrarea
valorilor istorice și documentare românești din Craiova, la acea dată: Filiala Craiova a
Arhivelor Statului.
Gheorghe Chițu a fost un mare om politic liberal, ministru și primar al
Craiovei. Ginerele său, C.M. Ciocazan îi publică un text elogios. În general, de
numele lui Gheorghe Chițu se leagă dezvoltarea Craiovei sub domnia lui Alexandru
Ioan Cuza.
La 2 mai 1864, printr-o lovitură de stat, Alexandru Ioan Cuza impunea
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, un act constituțional, care punea
bazele modernizării României, la un nivel net superior celorlalte acte constituționale de
până la acea dată13. În vara anului 1864, reforma rurală a lui Alexandru Ioan Cuza
scotea în afara legii claca și împroprietărea țăranii fără pământ pe baza unor
prevederi riguroase, în urma exproprierii unei părți a marilor moșii. În plus, se
aveau în vedere, pentru viitor și împroprietărirea însurățeilor, vinderea moșiilor din
proprietatea statului, legea învoielilor, statutul „moșiilor de mână moartă”14.
În octombrie 1865, prin decizia Primăriei Craiova, conduse de către
Gheorghe Chițu, se înființa prima Companie modernă de Pompieri în Craiova, care
înlocuia vechea roată de pompieri înființată în epoca Regulamentelor Organice.
Până la 11/23 februarie 1866, data abdicării domnitorului Alexandru Ioan
Cuza și a instituirii Locotenenței Domnești (11/23 februarie 1866 – 9/21 mai
1866), fuseseră date și alte legi menite să modernizeze viața politică, juridică și
administrativă a Țării Românești și, implicit a Olteniei15.
În 1925, numărul 20 (iulie–august) cuprinde un amplu studiu al istoricului
Nicolae Iorga despre orașele Olteniei în epoca modernă. C.N. Mateescu scrie
despre rolul clerului din Oltenia în revoluția de la 1848.
La Craiova, steagurile Revoluției de la 1848 s-au sfințit chiar în curtea
Mânăstirii Gănescu situată unde astăzi este Universitatea din Craiova. Nu trebuie
să uităm activitatea legendarului preot Radu Șapcă rămas în conștiința populară
drept „Popa Șapcă”.
Oltenia și centrul său principal, Craiova, au devenit locul unde s-au pus
bazele revoluției pașoptiste. Petrache Poenaru, pornit din Benești-Vâlcea, va lucra
13
Valeriu Şotropa, Proiecte de Constituţie, programe de reforme şi petiţiile de drepturi din
Ţările Române, Bucureşti, Editura Politică, 1976, pp. 40–42.
14
Keith Hitchins, Românii 1774–1866, București, Editura Humanitas, 1998, p. 368.
15
Florin Nacu, De la „clăcășie” la „neoiobăgie” – repere istoriografice privind evoluția
„chestiunii țărănești” în „Arhivele Olteniei” nr. 29, 2014, (serie nouă), pp. 126–137.
432 Florin Nacu
la Craiova (unde își completase studiile începute în localitatea natală), în cadrul

Episcopiei Râmnicului, apoi, după ce a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu, a
plecat la Paris, Viena unde a brevetat tocul de scris cu rezervor de cerneală, apoi și-a
luat licența în inginerie, contribuind la înălțarea spirituală și la promovarea școlii,
bibliotecilor în marile centre ale Țării Românești.
Gheorghe Magheru, Nicolae Pleșoianu, Christian Tell, Nicolae Bălcescu,
Petrache Cernătescu și alții au văzut în Craiova un centru puternic, unde revoluția
putea triumfa, însă, principalul obstacol era reprezentat de spiritul reacționar16. Să
nu uităm că domnitorul Gheorghe Bibescu îl numise pe Iancu Bibescu, fratele lui,
prefectul județului Dolj. La Craiova, venise din Ardeal și învățătorul Ioan
Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu17, acesta din urmă, născut la Craiova, unde a
învățat și primele clase primare.
Fratele lui Nicolae Bălcescu, Barbu Bălcescu va ajunge la un moment dat
primar al Craiovei, iar fiica sa, Olga se va căsători cu ofițerul Petre Gigurtu. Olga
Gigurtu va fi printre primele femei jurnaliste din România, ea scriindu-și memoriile
despre anii trăiți la Craiova și Severin, locul unde soțul ei a fost detașat cu serviciul
militar mai mulți ani.
În numărul 6, aferent lunilor ianuarie-aprilie 1927, ne atrage atenția un amplu
studiu istoric, semnat de Nicolăescu-Plopșor, intitulat Troianul: istoricul
cercetărilor scriitorilor români și străini cu privire la această chestiune (până la
1900). Articolul se referă la Brazda lui Novac, important monument arheologic din
secolul IV p. Chr., care proteja teritoriul Olteniei și Munteniei, de la Drobeta,
trecând prin nordul Craiovei, până la Barboși-Galați. Autorul a făcut o adevărată
cercetare istoriografică, citând trimiterile istoricilor Miron Costin, Nicolae Costin,
Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, contele Luigi de Marsigli, Franz
Joseph Sulzer, Dionisie Fotino, August Treboniu Laurian, Alexandru Odobescu sau
Grigore Tocilescu. Așadar, articolul este o lucrare de la care au pornit toți
arheologii și istoricii care au tratat problematica Brazdei lui Novac de Nord.
Impotante elemente de arheologie putem descoperi și în articolul lui Dimitrie
Dan. Despre dacii de la Drobeta, respectiv din cel al lui Nicolăescu- Plopșor,
despre arta rupestră în Bulgaria, ambele apărute în numărul 47–48 din ianuarie-
aprilie 1930.
Un alt articol de referință este cel semnat de istoricul Ioan C. Filitti, Banii
Țării Severinului și banii Olteniei, care pe parcursul a 7 pagini ilustrează, de data
aceasta o problemă esențială a Evului Mediu românesc cu un interes special pentru
zona Olteniei și în particular a Mehedințiului.
C.V. Obedeanu a publicat în Arhivele Olteniei, anul VIII, nr. 43–44, mai–
august, 1929, un amplu studiu dedicat lui Tudor Vladimirescu, în care analizează,
între altele, modul în care acesta apare în picturile epocii moderne.
16
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi, București, Editura Albatros, 1971, pp. 587–592.
17
Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862–2006), București:
Editura Meronia, 2006, pp. 221–224.
Oltenia, la 1821, a reprezentat nucleul revoluției de la 182118. Tudor

Vladimirescu, un tânăr gorjean din Vladimiri, a crescut în casele boierului
Glogoveanu din Craiova, unde a deprins cunoștințe juridice și administrative. A
fost vătaf de plai în Cloșani, a fost comandir de panduri, decorat de către Țarul
Rusiei, dobândind și calitatea de supus (sudit) rus. Faptul că a întreprins numeroase
călătorii de afaceri în Viena, l-a determinat să intre în contact cu emigrația greacă
și să conștientizeze că noile schimbări de după Congresul de la Viena puteau să
influențeze în bine soarta Țării Românești, dacă exista o alianță între români și
greci, cu posibilitatea creării unei revolte în Balcani. Eșecul cooperării între greci și
români s-a văzut din faptul că grecii, deși se intitulau o organizație secretă, au
deconspirat prea ușor sprijinul discret al Rusiei, ceea ce a determinat riposta
Țarului, concretizată în dezavuarea celor două mișcări.
Momentul 1821 a fost tratat diferit în istoriografie, înainte și după 1989.
Înainte de 1989, Tudor Vladimirescu a fost văzut ca un erou național, fără nicio
legătură cu Rusia sau cu boierii. În realitate, la moartea ultimului domn fanariot din
București, boierii grupați în Comitetul de Oblăduire (Ghica, Brâncoveanu,
Văcărescu) îi ceruseră lui Tudor să ridice „oastea norodului”, al cărei nucleu era
formațiunea sa de panduri. După ce mișcarea a rămas fără sprijin extern, boierii
i-au cerut lui Tudor să înceteze, fiindcă exista riscul ocupației țării de către turci.
Abia acum, dintr-o mișcare calculată, de rezistență împotriva fanarioților, mișcarea
de la 1821 devine revoluția condusă de Tudor Vladimirescu.
În proclamațiile sale, Tudor Vladimirescu cerea să fie cruțate „averile
boierilor făgăduiți”, deși țăranii doreau emanciparea. Pandurii înșiși nu se împăcau
cu disciplina impusă de comandantul lor. Grecii aveau planurile lor. Pentru ei,
chiar dacă Rusia nu le mai oferea sprijin, ideal era ca steagul libertății să fie ridicat
la nord de Dunăre, deoarece în Grecia, turcii concentraseră multe trupe. Totuși, la
25 martie 1821, în Grecia, războiul de eliberare a început, concomitent cu acțiunile
din Țara Românească și Moldova. Compromisul Vladimirescu - Ipsilanti nu a
funcționat prea mult, grecii eliminându-l pe Tudor Vladimirescu și fiind înfrânți la
Drăgășani și Secu în vara anului 182119.
Practic, alianța de la 1821 era sortită eșecului. Grecii voiau să scape de
otomani, iar românii ar fi acceptat supunerea față de otomani, dacă aceștia le
garantau că se termina regimul fanariot. Era greu să li se explice țăranilor, care îi
urau pe boieri și pe greci, că trebuie să se alieze cu ei, contra turcilor. Totuși, o
parte din panduri au continuat să lupte contra turcilor, alături de greci. Fuga
rușinoasă peste munți a lui Alexandru Ipsilanti a constituit sfârșitul fanteziei sale de
erou al unei tragedii grecești. Peste puțin timp, după ce a stat și în închisoare, se va
18
*** Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Editura
Academiei, București, 1971, p. 71; Ștefan Ionescu, Bucureștii în vremea fanarioților, Editura Dacia,
Cluj, 1974, p. 284.
19
*** Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Editura Academiei, București,
1959–1962, vol. I, p. 208.
434 Florin Nacu
stinge în mizerie, exilat și cu mințile rătăcite. În Grecia, fratele său va fi unul din
eroii războiului grec de eliberare.
În paginile „Arhivelor Olteniei” a publicat mai multe studii de istorie
economică și biografii din care amintim: Acte referitoare la Tudor Vladimirescu,
Felul cum obişnuiau să toarcă bunicile noastre , A treia expoziţie a cooperatorilor
din ţară deschisă la Craiova la 15 august 1887, Ceva despre industria din
Mehedinţi şi Gorj , Ceva despre industria din Oltenia, Acte referitoare la Tudor
Vladimirescu. Articolele au fost publicate în intervalul 1926–1927–1928 și 1930.
În numărul 47–48 din ianuarie–aprilie 1930, Aurelian Sacerdoțeanu un ilustru
cercetător și întemeietor al studiului științelor auxiliare românești, publica un
studiu dedicat diplomaticii românești (știința care se ocupă cu studiul diplomelor
acordate de către autorități unor persoane care s-au remarcat prin servicii deosebite).
Același număr cuprinde și contribuția lui Sică Georgescu menită să realizeze
una din primele monografii ale județului Dolj.
O constantă în perioada studiată este reproducerea documentelor istorice, a
inscripțiilor din bisericile Olteniei. Cel mai cuprinzător studiu, apărut în anul 1931,
în numărul 86–88 al „Arhivelor Olteniei”, intitulat Fundațiunile Religioase ale
Olteniei I, Mânăstiri și schituri, îi aparține unuia din cei mai importanți cercetători
ai documentelor arhivistice din Oltenia, Ion Donat.
În numărul 67–68 din 1933, al Arhivelor Olteniei, istoricul și arheologul
Dumitru Tudor a notat descoperiri arheologice esențiale din domeniul militar
roman antic, descoperite în zona Olteniei, din care multe se află expuse la Muzeul
din Caracal.
În anul 1934, Alexandru Bărcăcilă și Dumitru Tudor vin cu noutăți arheologice
din nordul județului Mehedinți și din regiunea Porților de Fier. Ioan C. Filitti
prezintă corespondența scrisă a marelui om de știință și inventator oltean Petrache
Poenaru. Ion Donat valorifică personalitatea lui Dionisie Eclesiarhul, iar Aurelian
Sacerdoțeanu scrie despre o luptă dintre români și ruteni la 1227, deci din perioada
premergătoare emiterii Diplomei Cavalerilor Ioaniți, la 2 iunie 1247.
Din numărul aferent lunilor ianuarie–iunie din anul 1937, spicuim
contribuțiile lui Dumitru Tudor legate de mormintele romane din județul Romanați,
Caton Theodorian a dedicat un studiu activităților lui Eugeniu Carada, la Ploiești și
Craiova. Ion Donat a făcut o analiză istorică a Craiovei în secolul al XIX-lea, în
timp ce O.G Lecca s-a oprit asupra Banatului de Severin și Oltenia.
Un alt arhivist și întemeietor al studiilor de paleografie chirilică, Emil
Vârtosu a redactat o comunicare despre boierul Dinicu Golescu, unul din
deschizătorii de drum în mișcarea de iluminare a românilor din Țara Românească,
autorul primei lucrări de călătorie, Însemnarea călătoriei mele, publicate la 1824.
În această epocă, un boier cărturar din Argeș, Dinicu Golescu, căsătorit cu
boieroaica din Craiova Zoe Farfara, a decis să călătorească în Apus pentru a le
oferi fiilor săi o educație aleasă. Fiii săi și vărul lor, fiul lui Iordache Golescu vor
fi, mai târziu, printre pașoptiștii de frunte.
În concluzie, putem observa că încă de la primul număr, cei care au trudit la

editarea revistei „Arhivele Olteniei” și-au asumat o muncă foarte grea, aceea de a
oferi mediului intelectual craiovean aflat în formare și nu numai, contribuții
istoriografice esențiale din toate domeniile: arheologie, arhivistică, biografii, istorie
evenimențială, istoria formațiunilor politice, istorie economică, ample încercări
monografice.
În timpul apariției primei serii a „Arhivelor Olteniei”, în 1926, Colegiul
Carol I din Craiova și-a aniversat centenarul de la fondarea sa în 1826. Așadar,
apariția Universității din Craiova și a studiilor universitare de istorie, în a doua
jumătate a secolului XX nu s-a produs pe un teren sterp. În Oltenia, erau școli,
apăruseră muzee, direcții județene arhivistice, iar revista „Arhivele Olteniei” deja
concentrase în paginile sale un număr impresionant de articole istorice de o valoare
inestimabilă, semnate de istorici de marcă ai Olteniei și ai României.
Acum, la centenarul revistei „Arhivele Olteniei”, nu putem decât să rămânem
impresionați și fascinați de calitatea extraordinară a abordărilor istoriografice
complexe care au văzut lumina tiparului în paginile revistei noastre.
Prin rândurile de față, nu facem decât să aducem un mic omagiu înaintașilor
noștri în cercetarea istoriei, fără contribuția cărora, cunoștințele noastre de istorie ar
fi fost mult mai sărace.
Bibliografie
Firan, Florea, C.S. Nicolăescu-Plopșor, în „Scrisul Românesc”, nr. 4 (80), aprilie, 2010, pp. 1–3.
Giurescu, Constantin C.,Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi, București, Editura Albatros, 197.
Hitchins, Keith, Românii 1774–1866, București, Editura Humanitas, 1998.
Ionescu, Ștefan, Bucureștii în vremea fanarioților, Editura Dacia, Cluj, 1974.
Murgescu, Bogdan (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, 2001.
Nacu, Florin, De la „clăcășie” la ”neoiobăgie” – repere istoriografice privind evoluția
„chestiunii țărănești” în „Arhivele Olteniei”, nr. 29, 2014, (serie nouă), pp. 126–137.
Nacu, Florin, Ideologii și proiecte politice în Oltenia (1920–1989) Aspecte istoriografice
regionale, naționale și europene, în „Journal of Romanian Literary Studies”,
nr. 20/2020, pp. 1428–1433.
Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862–2006), București,
Editura Meronia, 2006.
Şotropa, Valeriu, Proiecte de Constituţie, programe de reforme şi petiţiile de drepturi din
Ţările Române, Bucureşti, Editura Politică, 1976.
*** Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, București,
Editura Academiei, 1971.
*** Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, Editura Academiei,
1959–1962, vol. I.
436 Florin Nacu
CRONICĂ
CRONICA MANIFESTĂRILOR ȘTIINȚIFICE

ORGANIZATE DE INSTITUTUL DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE
„C.S. NICOLĂESCU-PLOPȘOR” DIN CRAIOVA,
CU OCAZIA CENTENARULUI REVISTEI „ARHIVELE OLTENIEI”
La împlinirea a 100 de ani de la apariția primului număr al revistei „Arhivele

Olteniei”, colectivul de cercetători din cadrul Institutului de Cercetări Socio-
Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, al Academiei Române, a inițiat un
amplu program de manifestări științifice, având ca scop evidențierea rolului
revistei în viața științifică și culturală românească.
Anul 1922 avea să fie anul de zămislire al „Arhivelor Olteniei” – un simbol
al Craiovei, o referință de anvergură intelectuală a anilor interbelici. Sub
conducerea lui Charles Laugier – director şi a unui comitet de redacţie format din
profesorii Ştefan Ciuceanu (Craiova), T.G. Bulat (Râmnicu Vâlcea), Al. Bărcăcilă
(Turnu-Severin) şi C.D. Fortunescu – secretar de redacţie și-a început existența una
dintre cele mai longevive reviste de profil cultural, ce se dorea a fi exprimarea pură
și elevată a operelor, cugetelor și ideilor oamenilor de știință ai vremii. Având un
profil enciclopedic, revista și-a propus să publice în paginile sale materiale
originale din domenii diverse: arheologie, istorie, filologie, etnografie, filosofie,
sociologie, economie, aparținând unor personalități remarcabile ale lumii științifice
și culturale românești precum: N. Iorga, Ch. Laugier, Al. Bărcăcilă, D. Tudor,
C.S. Nicolăescu-Plopșor, Const. Moisil, C.D. Fortunescu, T.G. Bulat etc. După un
timp în care și-a încetat activitatea, Seria nouă a revistei „Arhivele Olteniei” şi-a
reluat apariţia în anul 1981, continuând aceeași linie de abordare și păstrând
caracterul enciclopedic. „Arhivele Olteniei” apare, în prezent, sub egida Academiei
Române şi este editată de Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-
Plopşor” din Craiova.
Seria manifestărilor științifice a fost deschisă de workshop-ul online cu tema
„Revista Arhivele Olteniei – serie veche”, organizat în data de 31 martie, eveniment
care și-a propus o analiză a activității revistei din primele decenii de apariție.
Cuvântul de deschidere a aparținut domnilor prof. univ. dr. Cezar Avram, de la
Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, din Craiova, prof.
univ. dr. Sevastian Cercel, directorul Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S.
Nicolăescu-Plopșor”, din Craiova, și lector univ. dr. Lucian Dindirică, directorul
Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova care, în discursurile
susținute au subliniat importanța evenimentului și însemnătatea culturală a Seriei
vechi a revistei „Arhivele Olteniei”.

438 Cronică
Sesiunea științifică a fost coordonată de cercet. șt. III, dr. Simona Lazăr și
cercet. șt. III, dr. Anca Ceaușescu. Au fost aduse în discuție elemente privind
începuturile revistei, fondatorii, originea publicației și câteva dintre tematicile
abordate în revistă: „Arhivele Olteniei”, serie veche (cercet. șt. III, dr. Simona
Lazăr, cercet. șt. III, dr. Anca Ceaușescu); Crochiu privind activitatea culturală și
medicală a doctorului Charles Laugier (cercet. șt. III, dr. Ilin-Grozoiu Loredana-
Maria, cercet. șt. III, dr. Narcisa Maria Mitu); C.D. Fortunescu, personalitate
marcantă a vieții culturale din Oltenia (cercet. șt. III, dr. Ileana Cioarec, cercet. șt. III,
dr. Laura Antoaneta Sava); C.S. Nicolăescu-Plopșor, preocupări de tinerețe –
colaborări la revista „Arhivele Olteniei” (conf. univ. dr. Camelia Zăbavă); Studii
de toponimie în paginile revistei „Arhivele Olteniei” (cercet. șt. II, dr. Iustina
Nica); Contribuții numismatice publicate în prima serie a revistei „Arhivele
Olteniei” (dr. Dan Bălteanu); Imaginea Craiovei în paginile revistei „Arhivele
Olteniei” (cercet. șt. III, dr. Gabriela Boangiu).
La workshop au fost prezenți, alături de cercetători din cadrul institutului
craiovean, profesori și studenți de la Universitatea din Craiova – Facultatea de
Litere, Facultatea de Drept, Facultatea de Științe Sociale –, profesori și elevi ai
Colegiului Național Militar „Tudor Vladimirescu” – Craiova, ai Seminarului
Teologic Ortodox „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova.
Evenimente prilejuite de centenarul revistei „Arhivele Olteniei” au continuat
cu simpozionul național cu participare internațională „Publicații culturale și științifice
românești. Arhivele Olteniei (1922–2022)”, organizat în perioada 12–13 mai 2022,
în parteneriat cu Universitatea din Craiova, Biblioteca Județeană „Alexandru și
Aristia Aman”, Baroul Dolj, Fundația Revista „Scrisul Românesc”, din Craiova,
Asociația Culturală Carmina Balcanica și Asociația Centrul de Studii și Cercetări
de Drept Privat Ion Dogaru. Dezbaterile au reprezentat prilejul de a face cunoscute
studii și articole, pe care zeci de autori din domeniul cercetării socio-umane le-au
expus cu sobrietatea momentului și acuratețea argumentației de profil.
Cei aproximativ 60 de participanți la simpozion au reprezentat institute de
cercetare din sistemul Academiei Române, instituții de învățământ superior,
arhivele statului, muzee, din țară și de peste hotare: Institutul de Studii Sud-Est
Europene, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul de
Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu,
Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea
„Ovidius” din Constanța, Universitatea din Craiova, Arhivele Naţionale ale
României, Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, Muzeul Judeţean Gorj,
Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa” al Asociaţiei Naţionale Cultul
Eroilor „Regina Maria”, Universitatea din Varşovia – Facultatea de Ştiinţe Politice
şi Studii Internaţionale, Colegiul Metropolitan din New York (USA).
Manifestarea științifică a fost deschisă de acad. Dorina Elena Rusu, care a
precizat: „Institutul craiovean este la o nouă dezbatere de acest gen, organizată pe
fundamentul uneia dintre cele mai trainice reviste umaniste, în ale cărei file
Cronică 439
memorabile și-au pus semnătura personalități marcante ale lumii științifice. Anul
2022 poate fi numit un an de referință în viața culturală și științifică a Craiovei.
Este anul în care se împlinește un secol de la apariția primului număr al revistei
Arhivele Olteniei, o revistă de înaltă ținută științifică, care a dăinuit peste timp.
Editată, în prezent, de Institutul de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor», sub egida Academiei Române, revista a devenit, în timp, un model de
referință, atât pentru noi, oamenii de știință, cât mai ales pentru publicul larg, către
care revista se deschide printr-o abordare pertinentă, punctuală, accesibilă și, mai
ales, inedită. Spiritul oltean a fost și este mereu unul iscoditor, întrebător,
deschizător de noi orizonturi, toate aceste caractere probate istoric punându-și
amprenta și pe stilul abordat în Arhivele Olteniei”.
La rândul său, prof. univ. dr. Sorin Purec, rectorul Universității „Constantin
Brâncuși”, din Târgu Jiu, în mesajul transmis participantilor a subliniat că revista
„Arhivele Olteniei”, una de referință în perioada interbelică, și-a păstrat până în
prezent statutul de înaltă ținută academică. „Prin calitatea materialelor publicate,
revista constituie un fundament solid al cunoașterii sociale și răspunde cerințelor
cultural-spirituale ce călăuzesc orice demers științific” a mai precizat domnia sa.
Lucrările simpozionului s-au desfășurat pe trei secțiuni: Publicații culturale
și științifice românești: începuturi, evoluție, digitalizare; Arhivele Olteniei 1922–
2022: personalități și domenii de cercetare; Societăți cultural-științifice în secolul
XX, care au dorit să surprindă rolul științific al publicațiilor, în general, dar mai ales
al celor cu profil socio-uman. Pornind de la local la european, manifestarea
științifică a găzduit prelegeri consistente și cu valoare adăugată actului de cultură.
Intervențiile participanților, adnotările, clarificările și însușirile de informații fiind
un exemplu că orice dezbatere academică prespune, neîndoielnic, schimbul de idei
și valori.
În cadrul primei secțiuni, autorii prelegerilor au reușit să scoată în evidență
profilul plin de rigurozitate al revistelor pe care le coordonează sau sub a căror
cupolă editorială activează. Astfel, o serie de reviste au primit considerația
cuvenită, prin prelegeri care au oferit noi detalii despre acestea, scoțând la lumină
rolul lor în peisajul publicistic intern și internațional: Revista „Arhivele Olteniei” și
rolul ei în viața științifică și culturală românească (cercet. șt. III, dr. Anca
Ceaușescu, cercet șt. III, dr. Simona Lazăr), Analele Universității din Craiova.
Seria Științe filologice. Lingvistică – scurtă istorie (prof. univ. dr. Elena Pîrvu),
Din istoria „Revistei Arhivelor” (1924–1989) (consilier superior, Anemari Monica
Negru), „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «C.S. Nicolăescu-
Plopșor» în peisajul publicistic românesc” (cercet. șt. III, dr. Mihaela Bărbieru),
O publicație în inima actualității – Revista de Dreptul Familiei (prof. univ. dr.
Călina Jugastru), Reviste juridice craiovene și presa de specialitate de-a lungul
timpului (prof. univ. dr. Lucian Săuleanu), Carmina Balcanica – o revistă a
dialogului intercultural (conf. univ. dr. Camelia Zăbavă) etc.
Cum era de așteptat, în cadrul simpozionului s-a acordat o atenție specială
drumului parcurs de reviste de la tradițional (format tipărit) la digital. O provocare
440 Cronică
ce pare să fie din ce în ce mai actuală este influența laturii de exprimare digitală, în
paralel cu cea tipărită. Posibilitatea de a accesa informații din orice perioadă de
timp, grație online-ului, ale căror valențe educaționale reverberează și în prezent, o
oferă cea mai mare parte a revistelor. După cum au apreciat și organizatorii, mediul
actual de expunere și multiplicare a informației culturale și științifice este unul tot
mai pregnant și obligă la o recalibrare a eforturilor noastre, ale tuturor, pentru a
urma un trend global și, din ce în ce, mai bine asimilat de persoanele cărora li se
adresează.
Secțiunea a doua a acordat o atenție deosebită revistei „Arhivele Olteniei”.
Au avut loc dezbateri privind personalitatea fondatorilor revistei și a colaboratorilor
acesteia: Un francez cu suflet de oltean: Charles Laugier. Activitatea medicală și
culturală (cercet. șt. III, dr. Narcisa Maria Mitu, cercet. șt. III, dr. Loredana Ilin
Grozoiu), C.D. Fortunescu, personalitate marcantă a vieții culturale din Oltenia
(cercet. șt. III, dr. Ileana Cioarec, cercet. șt. III, dr. Laura Sava), „C.S. Nicolăescu-
Plopșor” – tristețea unui polihistor (cercet șt. I, dr. Ion Militaru) ș. a. Totodată,
varietatea temelor puse în discuție a confirmat vocația enciclopedică a revistei,
păstrată cu o consecvență seculară. Vestigii istorice, oameni, idei, fapte, credințe,
evenimente, au fost doar câteva dintre subiectele pe care spekerii le-au remarcat și
detaliat. Printre acestea se numără: Pledoaria revistei „Arhivele Olteniei” pentru
înființarea învățământului superior craiovean (prof. univ. dr. Sevastian Cercel),
Amfore romane de tip Kapitan II descoperite la Reșca-Romula (conf. univ. dr.
Mircea Negru), „Arhivele Olteniei”– considerații privind minoritățile entice
(conf. univ. dr. habil., Carmen Ionela Banța), Câteva ipostaze ale femeii în paginile
revistei „Arhivele Olteniei” (cercet. șt. III, dr. Georgeta Ghionea), Date privind
învățământul în paginile revistei „Arhivele Olteniei”, Serie veche (prof. univ. dr.
Cezar Avram, cercet. șt. III, dr. Anca Ceaușescu) ș.a.
Comunicările dedicate revistei „Arhivele Olteniei” se înscriu în tabloul mai
cuprinzător al revistelor de cultură și știință cu impact asupra cercetării socio-
umane și au menirea de a continua traiectoriile de cercetare tradițională așa cum
ne-a obișnuit revista editată de institutul craiovean. Totodată, fără un răspuns
categoric, care oricum este aproape greu de emis, participanții la lucrări au admis
că cercetarea presupune o verificare judicioasă a surselor vechi, a reprezentărilor și
actelor de viață socială, așa cum sunt acestea sedimentate în lucrările și operele
înaintașilor noștri.
Ce-a de-a treia secțiune a simpozionului a reunit comunicări cu o tematică
variată, de la implicațiile pozitive pe care le-au avut societățile cultural-științifice,
în cadrul cărora au activat personalități marcante ale științei, la evidențierea rolului
istoric al unor așezăminte mănăstirești, până la prezentarea unor elemente de
patrimoniu cultural imaterial. Între comunicări s-au numărat: Societatea de
Cultură Macedo-Română la începutul secolului XX (1900–1913) – cercet șt. I, dr.
Emil Țîrcomnicu, Unele considerații privind rolul istoric al așezămintelor
mănăstirești în opera lui Ion Donat. Studiu de caz : Crețești, Dolj (prof. univ. dr.
Cronică 441
Constanțiu Dinulescu), Rolul Comitetului Doamnelor Craiovene în cucerirea

independenței de stat a României (consilier superior Alexandru Mlădinescu),
Colecția de marame a Muzeului Olteniei Craiova (muzeograf Roxana Deca).
Demersul inițiat de Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-
Plopșor”, în anul centenar al revistei „Arhivele Olteniei”, prin care a fost pusă în
lumină importanța revistelor culturale și științifice, în general, și a revistei
„Arhivele Olteniei”, în special, reprezintă o contribuție salutară la ideea de
recunoaștere și valorizare a publicațiilor științifice românești, care au reușit să ducă
actul de știință și cultură spre sporirea cunoașterii. Cu siguranță, manifestările
științifice organizate au însemnat o continuitate firească a institutului craiovean în
asumarea rolului de cercetare în domeniile umaniste. Astfel de manifestări, prin
care operele precedesorilor noștri, dar și ale contemporanilor, pot fi receptate și
tezaurizate în formarea a ceea ce îndeobște denumim cultură și civilizație, sunt
binevenite și necesare.
Anca CEAUȘESCU
442 Cronică
ABREVIERI
ABREVIERI
AO Arhivele Olteniei
DJANI Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Iaşi
AUBist Analele Universităţii din Bucureşti, seria istorie
B.A.R. Biblioteca Academiei Române
Balcanica Balcanica, Godišnjak Balkanološkog Instituta SANU, Beograd
BAR Biritish Archeological Reports, Oxford
BARARR Biblioteca Academiei Române. Arhiva Radu Rosetti
BerRGK Bericht der Römisch-Germanischen Kommission des
Deutschen aechäologischen Instituts Frankfurt – Berlin.
BMI Buletinul monumentelor istorice
BMIM Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie
BOR Biserica Ortodoxă Română
Buridava Buridava. Studii şi materiale. Muzeul Judeţean Vâlcea
C.Lit. Convorbiri literare
CI Cercetări istorice
CL Cercetări de lingvistică
Dacia Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie,
Bucarest
Dacia, N.S. Dacia. Revue d’archéologie et d’histoire ancienne, Nouvelle
Serie, Bucarest
DEHF Dazat, Dubois, Mittérand, Dictionaire étymologique et
historique de français
DEIL Dicţionar enciclopedic ilustrat
DEX Dicţionarul explicativ al limbii române
DLRM Dicţionarul limbii române moderne
Dreptul Dreptul, legislaţiune, doctrina, jurisprudenţa, economia politică,
Bucureşti, 1871–1842
Drobeta Drobeta – Muzeul Porţile de Fier
Illyro-Thrace I Symposium Illyro-Thrace. Tribus paleobalkaniques entre la
Mer Adriatique et la Mer Noire de l’Éneolithique jusqu’a
l’époque helenistique, (Niš – Blagoevgrad, 1989), Sarajevo –
Beograd, 1991
Istros Istros. Buletinul Muzeului Brăilei
JIES Journal of Indo-European Studies, Butle, Montana, USA
LAR Literatura şi arta română

444 Abrevieri
LL Limbă şi literatură
LR Limba română
M.Ap.N. Ministerul Apărării Naţionale
MCA Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti
MemAntiq Memoria Antiquitatis, Acta Musei Petrodavensis, Piatra Neamţ
MMS Mitropolia Moldovei şi Sucevei
MO Mitropolia Olteniei
NEH Nouvelles Études d’Histoire
PBF Prähistorische Bronzefunde, München
PZ Prähistorische Zeitschrift, Berlin
RA Revista Arhivelor
RdI Revista de istorie
RESEE Revue des études sud-est européennes
RHID Recherches sur l’histoire des institutions et du droit
RI Revista istorică
RIC The Roman Imperial Coinage, Londra: Spink & Son
RIAF Revista pentru istorie, arheologie şi filologie
RIR Revista istorică română
RITL Revista de istorie şi teorie literară
RM Revista muzeelor
RMM seria MIA Revista muzeelor şi monumentelor. Seria monumentelor
istorice şi de artă
RPH Roumanie. Pages d’Histoire
RRH Revue Roumaine d’Histoire
Rsl Romanoslavica
RHSEE Revue Historique du Sud-Est Européen
SAI Studii şi articole de istorie
SCAI Studii şi comunicări. Arheologie. Istorie. Muzeul Brukenthal
Sibiu
SCIA Studii şi cercetări de istoria artei
SCIA-AP Studii şi cercetări de istoria artei. Arta plastică
SCIM Studii şi cercetări de istorie medie
SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti
SCL Studii şi cercetări de lingvistică
SCO Studii şi cercetări de onomastică
SMIM Studii şi materiale de istorie medie
SMMIM Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară
Studii Studii. Revistă de istorie
Numărul aniversar 1922-2022 al revistei este publicat în cadrul
proiectului de cercetare „REVISTE CULTURALE ȘI ȘTIINȚIFICE ÎN
OLTENIA ÎN PERIOADA 1922-2022: ARHIVELE OLTENIEI ȘI REVISTE
JURIDICE”, încheiat între Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S.
Nicolăescu-Plopșor” și Centrul de Studii și Cercetări de Drept Privat din
cadrul Universității din Craiova, coordonator prof. univ. dr. Sevastian Cercel,
membri: prof. univ. dr. Lucian Săuleanu, prof. univ. dr. Cezar Avram, cercet.
șt. III dr. Georgeta Ghionea, cercet. șt. III dr. Anca Ceaușescu, cercet. șt. III
dr. Ileana Cioarec, asist. univ. Răzvan Scafeș, lect. univ. dr. Mihai Dogaru,
cercet. șt. III dr. Simona Lazăr, cercet. șt. III dr. Loredana Ilin-Grozoiu,
cercet. șt. III dr. Mihaela Bărbieru.
Proiectul, inițiat de colectivul de cercetători din cadrul Institutului de
Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu Plopșor”, cu ocazia împlinirii a 100
de ani de la apariția primului număr al revistei „Arhivele Olteniei”, este
realizat în parteneriat cu Universitatea din Craiova, Biblioteca Județeană
„Alexandru și Aristia Aman”, Baroul Dolj, Fundația Revista „Scrisul
Românesc”, din Craiova și Asociația Centrul de Studii și Cercetări de Drept
Privat. În cadrul proiectului s-a subliniat importanța revistelor culturale și
științifice, în special a revistei „Arhivele Olteniei”, pentru mediul cultural și
profesional din Oltenia și din țară. La dezbateri au participat cercetători,
profesori, reprezentanți ai arhivelor statului, muzeelor și altor instituții de
cultură din țară și de peste hotare. Totodată, au fost publicate comunicate de
presă și diferite mesaje pentru a marca anumite momente și aspecte relevante
privind tema proiectului. În perioada 12-13 mai 2022 a fost organizat
Simpozionul național cu participare internațională Publicații culturale și
științifice românești. Arhivele Olteniei (1922-2022), care s-a desfășurat pe trei
secțiuni: Publicații culturale și științifice românești: începuturi, evoluție,
digitalizare; Arhivele Olteniei 1922-2022: personalități și domenii de cercetare;
Societăți cultural-științifice în secolul XX. Comunicările susținute cu această
ocazie sunt publicate în numărul aniversar al revistei.
446 Abrevieri

Arhivele Olteniei 36 (2022)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhivele Olteniei 36 (2022)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA ROMÂNĂ

ICSU „C.S. NICOLĂESCU-PLOPŞOR” CRAIOVA

Responsabili număr: Sevastian Cercel, Anca Ceauşescu

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Redactor-şef/Editorr in Chief: Sevastian CERCEL (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova)

Asistenţi de redacţie/Editorial Assistant: Gabriela BOANGIU (ICSU „C.S. Nicolăescu-Plopşor”, Craiova),

Redactor/Editor: Virginia PETRICĂ, Gelu NEGREA

Revista se poate procura / can be procured at:

CUVÂNT ÎNAINTE ..................................................................................................................... 7

PUBLICAȚII CULTURALE ȘI ȘTIINȚIFICE ROMÂNEȘTI: ÎNCEPUTURI, EVOLUȚIE,

ARHIVELE OLTENIEI 1922–2022. PERSONALITĂȚI

ION MILITARU, C.S. Nicolăescu-Plopșor – tristețea unui polihistor / „C.S. Nicolaescu-

ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022, p. 1–446

ARHIVELE OLTENIEI 1922–2022. DOMENII DE CERCETARE

SEVASTIAN CERCEL, Pledoaria revistei „Arhivele Olteniei” pentru înființarea învățământului

CRISTIAN CONSTANTIN, Comerţul de la Dunărea de Jos în relatarea lui Jacques

Abrevieri .................................................................................................................................... 443

Mă bucur să fiu cea care deschide simpozionul cu titlul Publicații culturale și

ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022, p. 7–8

pentru a pune în valoare nestematul bagaj de fond istoriografic, patrimoniu cultural

Acad. DORINA-ELENA RUSU

REVISTA „ARHIVELE OLTENIEI” ȘI ROLUL EI

ANCA CEAUȘESCU, SIMONA LAZĂR

Abstract: „Arhivele Olteniei” journal, founded in Craiova, in January 1922,

Key words: Arhivele Olteniei, encyclopedic character, cultural and scientific

Fondată la Craiova, în ianuarie 1922, revista „Arhivele Olteniei” a fost una

ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022, p. 9–23

Fig. 1. Revista „Arhivele Olteniei” – coperțile din anii 1922 și 1926.

Scopul era ca în paginile revistei să fie publicate atât materiale privind

Având convingerea că apariția revistei „Arhivele Olteniei” era necesară,

Fig. 3. Domenii de cercetare în revista „Arhivele Olteniei”, serie veche.

Rubrica de studii şi articole din primul număr debutează cu două articole

Brâncoveanu), publicată în anul 1718. Harta nu aparține italianului Del Chiaro, ci

Fig. 4. Tematica materialelor din domeniul istoriei publicate în seria veche a

În ceea ce privește lingvistica, aceasta a fost mai puțin prezentă în „Arhivele

zoocecidies d’Olténie; Păsări rare, vizitatori ai țării noastre; Considerațiuni

pour l’etude de l’Europe sud-orientale; Buletinul Societăţii Numismatice Române,

Colectivul redacțional a dorit păstrarea tradiției cu privire la caracterul

poporului român, analiza și sinteza informațiilor cu relevanță în filosofie, filologie,

(Universitatea din Veliko Târnovo, Bulgaria), Anne Marie Cassoly (Universitatea

„Arhivele Olteniei” 1922–1943, Craiova.

Abstract: The Annals of the University of Craiova. Philology Series. Linguistics, a

Key words: Annals, Linguistics, scientific journal, University of Craiova, Faculty

0. Revista Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice.

ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022, p. 25–36

autorilor, prin intermediul secretarului de redacţie, în vederea eventualelor

cadru didactic la Universitatea din Poznan, Polonia. Trebuie precizat că prenumele

Cele 43 de articole sunt 18 în română, 7 în engleză, 7 în franceză, 1 în

Volumul se încheie cu 9 prezentări (pp. 361–383): 3 în română, una în

Volumul se încheie cu 4 prezentări (pp. 292–301): una în română, una în

2. În ce privește vizibilitatea internațională, prima observație este aceea că, în

Index for the Humanities (ERIH), în peridoada 2007–2015 fiind clasificate în

3. Încheiem prezentarea noastră cu câteva date referitoare la impactul pe care îl

ANEMARI MONICA NEGRU

Key words: journal, documents, State Archives, archivists.

I. Despre instituția Arhivele Statului și „Revista Arhivelor”

Geneza instituţiei arhivelor românești a avut loc la 1 mai 1831 în Ţara

ARHIVELE OLTENIEI, serie nouă, nr. 36, 2022, p. 37–54

Instrucţiunii şi Cultelor. În contextul unirii Principatelor Române, s-a produs şi

Moisil7, director al Arhivelor Statului în anii 1923–1938, s-a înfiinţat Şcoala

şi selecţionări, iar în depozite să sistematizeze, să claseze, să inventarieze şi să

colaborează funcționarii superiori ai acestei instituții atât din Direcția generală,

Despre necesitatea realizării unui organ de presă permanent al Arhivelor

II. „Revista Arhivelor” în anii interbelici – autori și tematica articolelor