Introducere

La 12 martie 2003, noi băneştenii am împlinit 500 de ani de la prima atestare documentară a
comunei1. I-am sărbătorit împreună cu Prea Sfinţitul Ambrozie – delegat de chiar Prea Fericitul Părinte
Patriarh Teoctist şi fiu al comunei noastre, cu primarul Ion Matache, cu directorul şcolii Stoica Pascu, cu
preotul paroh Militaru Mihail şi cu mulţi alţi invitaţi, într-o atmosferă deosebită : în Biserică, la Sfânta
Liturghie şi la actuala grădiniţă cu o masă festivă împreună cu mulţi din fiii satului. Numele înaintaşilor
de seamă a fost pe buzele tuturor. Copiii au înfăţişat într-o scenetă de neuitat o istorie pe care ar trebui
nu doar să o cunoaştem, dar să şi luăm aminte la învăţămintele ei. Ne bucurăm că suntem aici în comuna
noastră, că avem parte de o istorie deosebită şi de o rară frumuseţe, că suntem urmaşii unor oameni
deosebiţi şi vrednici pe care ar trebui să-i pomenim mai des.
Păstrate în memoria casetelor şi a camerei video emoţiile acestei zile ne fac să pornim mai adânc
în cercetarea faptelor şi a oamenilor acestor locuri. Motivul acesta este unul determinant. Iată câteva
pagini izvorâte pe marginea lui….
Profit de acest prilej pentru a exprima recunoştinţa mea, respectul şi mulţumirea pe care o aduc
Şcolii Generale Băneşti, Bisericii, dlui. primar Ion Matache 2, dlui primar Voicu Florea,3 dnei profesoare
de istorie Balica Mioara,4 dlui. inginer Toma Voicu5, dlui ing Iordache Ion6, lui Ion A. T. Enache7,
doctorului Ioan Tuţică8 oameni mereu implicaţi pentru binele comunei Băneşti şi al Bisericii, care au
ajutat şi încurajat la realizarea acestei lucrări, dar şi tuturor oamenilor iubitori ai acestor locuri,
mulţumind tuturor celor cu care am stat de vorbă şi m-am consultat.
O precizare necesară : Comuna Băneşti este un unicat în această zonă, fiind singura aşezare
care pe bază de dovezi arheologice, are o permanentă continuitate din perioada antică (dacică) până în
zilele noastre. Acest lucru o plasează, de la bun început, ca reprezentativă pentru oricine doreşte o
cunoaştere reală a zonei şi a ţării şi manifestă un interes viu în această direcţie. Ţinând cont de această
precizare am alcătuit această monografie considerând că este timpul să ieşim din anonimatul 9 în care
suntem, fie din comoditatea noastră, fie din subiectivitatea altor autori de monografii.
O altă precizare : Monografia prezintă şi analizează cu precădere istoricul comunei, în limitele în
care a putut fi cunoscut, deci pătrunde mai puţin timpurile actuale. Oamenii comunei şi faptele lor
permit o mai bună analiză odată cu trecerea timpului. Monografia de faţă se vrea astfel, un prilej de a nu
uita şi a lua aminte, mai mult decât a lăuda realizările trecătoare sau personale ale mai marilor de
moment.
Şi încă o precizare cititorilor: chiar dacă aveţi ceva de completat sau de contestat, luaţi aminte!
Autorul

Prefaţă

1
Vom folosi numirea de comuna Băneşti, nu de satul Băneşti, aceasta pentru că în conştiinţa localnicilor a pătruns încă din peroada interbelică definiţia
comunei rurale. Iată cum o prezenta C. Boeru în manualul său : Un sat mai mare, sau mai multe sate mici cari au aceleaşi nevoi obşteşti formează o
comună rurală. (Cf. C. Boeru, Geografia judeţului Prahova, Ediţia a II-a, «Cultura Românească», Bucureşti, 1927, p. 43). (Carte provenită de la Radu I
Aurelian)
2
Încă din 2002 primarul Ion Matache a fost iniţiatorul acestei monografii.
3
Dl Primar Voicu Forea a realizat în 1979 una dintre cele mai complexe monografii a Băneştiului. Este bine documentată, destul de mare ca volum (88p),
cea mai bună monografie, la vremea respectivă, destul de greu de egalat, chiar şi azi.
4
A studiat în arhivele de la Ploieşti datele publicate în ’79
5
Dl inginer, Toma Voicu a alcătuit o monogrfie destul de complexă, care a servit în numeroase rânduri la alcătuirea lucrării de faţă.
6
Dl ing. Iordache este o adevărată enciclopedie a datelor. Prin el am putut ajunge la numeroase informaţii despre oamenii acestei comune, oameni de bine,
între care cu modestie, dl Iordache ocupă un loc deosebit.
7
Dl Ion Enache, cu multă răbdare şi precizie a dat detalii în capitolele despre apă şi gaze.
8
Clement Voinescu, bucureştean, la cei 84 de ani pe care-i avea în 1982, alcătuieşte pentru Dr. Tuţică Ioan o monografie de mare valoare, pe care am
consultat-o în vederea alcătuiri lucrării de faţă
9
Comuna Băneşti în majoritatea monografiilor este cunoscută ca fiind locul unde a căzut Vlaicu (Se pot consulta:, Prahova – ghid turistic, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti 1979, p. 49 şi 79; Ghe Niculescu, Valea Prahovei, Ed Sport-Turism, 1984, p. 70-73); locul de intrare al Văii Prahovei (Ghe Niculescu şi
Ion Velcea, Judeţul Prahova, în col. Judeţele Patriei, Editura Academiei, RSR, p 101); sau comuna de la confluenţa Prahovei cu Doftana ( Dr. Ion V.T.
Cojocaru, Valea Doftanei, Ed Sport-Turism, 1980, p. 16)
1
 Trecând în revistă existenţa comunei Băneşti se poate spune că în istoria sa multiseculară,
localitatea s-a dezvoltat în cinci etape distincte :
1. Prima etapă al cărei început se pierde în negura vremurilor, este perioada dacilor din aceste
locuri, care au lăsat ca mărturie în istorie aşezarea dacică10 de pe dealul Domnii.
2. A doua etapă este a satului Silişte, distrus de tătari la marea invazie tătaro-mongolă 124111.
3. A treia etapă de la noua înfiinţare (cea a lui Banu) până în 1510, când nu se ştie de un anume
stăpânitor al moşiei Băneşti.
4. A patra etapă de la 1510 până în 1864, Băneştiul fiind cunoscut ca moşie a diverşilor boieri,
apoi a mănăstirii Mărgineni, vreme de 200 de ani.
5. A cincea etapă 1864-până astăzi, perioadă care stă sub semnul redobândirii pământurilor, a
celor două războaie mondiale, a întregii existenţe pe care o trăim şi noi azi şi care a adus localităţii
transformări profunde.

Comuna Băneşti, specific al oricărei localităţi are o vatră a satului (în jurul Bisericii), iar satul s-a
dezvoltat pe cartiere : Din Jos, Pârşani, Dr Urletii, Căprăreşti etc, ajungând astăzi tot mai extins. Este
important de observat şi această gravitaţie a satului românesc în jurul lăcaşului de cult. Odată cu Sf
Andrei şi cu răspândirea creştinismului nu mai putem vorbi de sat fără lăcaş de cult.

Valea Prahovei. Aşezarea geografică a localităţii Băneşti. Alte localităţi pe Valea Prahovei.

O descriere amănunţită a comunei Băneşti o putem găsi în Geografia Judeţului Prahova, pentru
clasa a II-a primară, alcătuită de C. Boeru, învăţător din Câmpina, probabil în jurul lui 1927. 12
Confluenţa Doftanei cu Prahova, ca şi şoseaua Ploieşti Câmpina care străbăteau acestă localitate sunt
două dintre motivele pentru care Boeru a luat în prezentarea sa Băneştiul ca etalon. Băneştiul este aşezat
pe Valea Prahovei, chiar la confluenţa râului Prahova cu Doftana, la o depărtare de 30 km de Ploieşti.
Apa Prahovei odată trecută de Băneşti, după punctul de întâlnire cu Doftana îşi lăţeşte tot mai mult
valea devenind treptat un râu de câmpie. Localiatatea este mărginită de apa Doftanei ca mai apoi să aibă
limită pe cea a Prahovei. Ca nivel putem distinge mai multe terase de aşezare: Din Jos, Căţini – cota
390m, iar o parte (Gherghiceni, Dr Urleti, Dr Mare sau Şosea) pe terasa Câmpina-Băneşti-Băicoi la cota
de 400 - 404m. Deci aşezarea este limitată de apele râurilor Doftana şi Prahova şi dealurile împădurite
ale Ciobului şi Dumbravei la est.
Valea Prahovei la confluenţa cu Doftana este la cota 365 şi scade până la 330m la ieşire din
Băneşti.
Satul Urleta este situat la cca 2 km SE de Băneşti pe o terasă la cota 404m.
Relieful comunei Băneşti se prezintă ca o armonioasă îmbinare între munte, deal şi câmpie. Solul
este asimilat ca fiind de categoria a III-a de fertilitate.
Câmpul este cultivat cu cereale, legume şi plante furajere. Pe dealurile din partea NE a comunei
sunt pomi fructiferi, sau fâneţe. În trecut se cultiva şi viţa de vie. Terenul comunei în această parte este
accidentat. Vârful Ciobu domină zona de la 618m. Denumirile locurilor sunt de un real interes : Ciobu,
Măgura, Domnii, Lespezi, Dumbrava, Livezi, Plopiş, Miroslavele şa. În partea de SV se află lunca
Silişte. Aici în 1877 s-a ridicat un pod durabil pentru calea ferată.
Se poate spune că Băneştiul este un loc de intrare, un avanpost pentru partea cea mai populată şi
cea mai veche a acestei văi prahovene.
10
Autori precum Silviu Dan Cratochvil plasează obiectele descoperite pe Valea Prahovei în perioada Hallstatt- Latène. (vezi Monografia Municipiului
Câmpina, Ed Premier 2002, p 22). Noile descoperiri din Băneşti, de pe dealul Ciobu sunt însă dacice. Prin descoperirile dacice localitatea Băneşti devine un
unicat al Văii Prahovei, o zonă cu o continuitate permanentă şi o istorie în care la un nivel mai modest se repetă istroria României.
11
Precizare: Această istorie este specifică Băneştiului. Ea nu se mai întâlneşte la localităţile din jur.
12
Ediţia a doua a acestui manual număra 5000 de exemplare. Anul nu este sigur dat fiind că la manualul consultat îi lipseşte coperta principală, dar ţinând
cont că şcoala apare în localul grădiniţei actuale putem deduce că este scris înainte de 1931. (vezi şi capitolul dedicat şcolii Băneşti) Este de remercat şi că
respectivul manual prezintă un plan, în care apar şcoala veche (actuala grădiniţă), Biserica, primăria şi banca populară.
2
 De remarcat că această confluenţă a râurilor Doftana şi Prahova, constituie singurul loc de intrare
existent pe Valea Prahovei. Aceste condiţii sunt reale şi au fost mereu utilizate de oameni.
Drumul Prahovei a determinat deci dezvoltarea economică a Băneştiului.
Valea Prahovei, se poate împărţi în două părţi:
- de la pasul Predeal până la Comarnic,
- de la Comarnic până dincolo de Băneşti.
Cea dintâi parte este lipsită de terase, iar valea se rezumă aproape în întregime la cele două pante
ale sale, prin mijlocul căreia şerpuieşte, apa râului. În această porţiune aşezările sunt mai recente şi de o
cu totul altă natură. (De exemplu : Buşteni, Azuga, Sinaia, Predeal, cu o vechime de cca. 200 de ani). Ele
sunt creaţiile industriei moderne şi ale aerului recreativ al munţilor, la piciorul cărora s-au şi fondat.
Partea a doua a văii îndeplineşte un rost geografic determinat de terasele lungi, care au facilitat
apariţia localităţilor precum : Breaza de Jos, Podu Vadului, Băneştiul şi celelalte. Pe o astfel de terasă
este aşezată, din timpuri vechi şi oraşul Câmpina.
Cât priveşte Comarnicul el se află ca o localitate de legătură, intermediară, între aceste două
părţi ale Văii Prahovei. El şi apare ca o aşezare foarte veche. Drumul comercial pe Valea Prahovei care
făcea legătura între Braşov şi Ţara Românească este atestat încă din anii 1431-1432. 13 Comarnicul face
şi el parte din acest drum, dar cert este atestat în 1501, într-un hrisov al lui Radu cel Mare.14
Dacă în jumătatea secolului al XV-lea se vorbeşte de un drum al Prahovei, nu este de mirare că
mai târziu găsim menţionaţi pe comărniceni îndeplinind ocupaţia de căruţaşi ai acestui vechi drum de
negoţ.
Cu siguranţă şi cei din Băneşti se îndeletniceau cu aceste activităţi. De altfel băneştenii (ca şi
comărnicenii) înţelegeau să-şi exercite această ocupaţie cu neguţătorii din Braşov, care utilizau încă de
multă vreme acest drum al Prahovei, transportând mărfurile lor spre interiorul Ţării Româneşti, cu
ajutorul căruţaşilor prahoveni (câmpineni, comărniceni, băneşteni ş a). Căruţaşii comărniceni provoacă
chiar o plângere la domnie pentru că insistau, cu de-a sila, să facă cărăuşie cu mărfurile braşovenilor.
Astfel, atunci când alţi cărăuşi prahoveni, se întorceau cu marfa de la Braşov spre Ploieşti – Bucureşti,
aceştia făceau neajunsuri neguţătorilor. La Comarnic, marfa era descărcată şi apoi încărcată în carele lor,
spre a o transporta mai departe. Această operaţie de descărcare –încărcare producea o pagubă
neguţătorilor din Braşov şi în consecinţă iată că în anul 1775, la 6 noe, fac o plângere către Alexandru
Ipsilanti privitoare la aceste şicane ale comărnicenilor. Aşezarea Comarnicului, mai are încă un rost bine
definit, fiind al doilea popas (primul e satul Breaza) pentru păstorii din Ţara Bârsei, care cutreierau
munţii noştri, luaţi cu arendă pentru păşunat, de la boieri sau domni.
Azi Comarnicul este o localitate reprezentativă în cuprinsul ţării, prin industria sa. Piatra, varul,
cimentul, industria lemnului au făcut-o din ce în ce mai cunoscută. Este de apreciat că din această parte
superioară a văii Prahovei Comarnicul este una dintre cele mai vechi aşezări.
Breaza atestată la data de 27 mai 1510, se află pe un platou mai mult lung decât lat. Începe din
Capul Câmpului din dreptul Comarnicului şi se încheie cu Podul Vadului, localitate vecină cu Câmpina.
Dat fiind aşezarea mai puţin accesibilă Breaza, ca şi Cornu15(atestat în anul 1514), n-a cunoscut o
dezvoltare deosebită decât în ultima vreme, mai ales datorită unei adevărate migraţii din capitală spre
zonele de deal şi munte, cu aer curat.
Comuna Cornu este atestată în anul 1581. Este împărţită în Cornu de Jos şi Cornu de Sus.
Locuitorii Cornului şi-au însuşit în mod cât se poate de temeinic meseria de zidari, cioplitori în piatră,
constructori în diverse meserii ca de exemplu sobari. Până nu demult întreg oraşul Câmpina şi chiar
satele din împrejurimi apelau pentru diverse lucrări în special de construcţie la meseriaşi, zidari, maiştri,
antreprenori, din comuna Cornu.

13
Judeţul Prahova – Album monografic, Ploieşti 2005, p. 24
14
Ibidem, p. 25
15
Astăzi Cornu este una dintre cele mai dezvoltate comune din ţară. Încă din anul 2003 primarul din Cornu inaugura vila 400, ceea ce dovedeşte interesul
deosebit stârnit de această zonă.
3
 Catagrafiile din prima jumătate a secolului XIX
Vecinătăţile Câmpinii
În anul 1810 are loc o catagrafiere a Ţării Româneşti 16, care ne aduce date de cea mai mare
valoare despre aşezările şi oamenii acestor locuri.
Astfel în 1810 Băneştiul este înfăţişat astfel :
1810 biserica de lemn preot diacon case bărbaţi femei total
Băneşti 1 2 1 56 109 103 212
Ţigănie - - - 11 31 21 52
Total 1 2 1 67 140 124 264
1831 -1832 familii birnice nebirnice suma familiilor
77 9 86
1838 în timpul lui Alexandru D Ghica se centralizează rezultatele recensământului din 1831
1840 familii preot suma familiilor
97 1 97
2002: Băneşti 3286 locuitori, Urleta 2494 locuitori; 998 de gospodării Băneşti, 756 Urleta,
Total 5780 locuitori şi 1754 gospodării (Băneşti + Urleta).

Recensămintele din 1810 şi 1838 necesită un comentariu special. Ambele sunt făcute în timpul
administraţiilor militare ruseşti. Primul a avut loc exact acum 200 de ani şi al doilea la 20 de ani după el.

Primul. Catagrafiile Episcopiei Ungrovlahiei.

Evenimentele internaţionale erau în continuă fierbere. Napoleon este în vremea sa de glorie.
Ruşii, prin ţarul Alexandru I vor şi ei să se afirme ca mare putere. Turcii sunt în declin, dar încă
periculoşi. Războiul care ne interesează dintre ruşi şi turci a început în 1805 şi s-a încheiat în 1812. S-a
desfăşurat în special pe teritoriul ţărilor române. Vreme de 6 ani, 1806 – 1812 ruşii stăpânesc
Bucureştiul, iar ţara are parte de Administraţie militară rusă. Armate de zeci de mii de oameni
traversează Moldova şi Ţara Românească în lung şi în lat. La incendiile din capitală, inundaţiile teribile
şi jafurile grozave ale pazvangiilor din Vidin (rămase în istorie ca vremurile lui Pazvante Chiorul), se
adaugă şi războiul. Abia în 1812 prin pacea de la Bucureşti am scăpat de administraţia rusă. Aceasta a
plecat cu totul fără să ia nimic, decât puţin din Moldova, mai precis Basarabia. O câştigaseră de la turci,
iar acum ocupând-o o eliberau.
În 1806 ruşii s-au trezit administratori peste un teritoriu despre care ştiau foarte puţin. Astfel că
noul mitropolit al Ţării Româneşti, Ignatie, şi el tot rus, face un recensământ, mai degrabă o catagrafie
(o statistică) pentru a afla dacă ţara este locuită şi câţi prieteni are de apărat împotriva duşmanilor.
Lăsând gluma trebuie spus că este prima statistică de acest gen şi cred că singurul lucru bun de pe urma
acestei administraţii.
Cunoscute şi sub denumirea de Catagrafiile episcopiei Ungrovlahiei, ele sunt făcute de Biserică
şi conţin în special date privitoare la aceasta. Nu pot să trec peste acest amănunt fără să observ că
Biserica are o astfel de iniţiativă şi poate duce la bun sfârşit un astfel de efort.
Catagrafiile din 1810 ne aduc date de cea mai mare valoare despre aşezările şi oamenii acestor
locuri. Băneştiul este înfăţişat cu o biserică de lemn la care slujeau doi preoţi şi un diacon, 56 de case,
109 bărbaţi şi 103 femei, în total 212 persoane. În ţigănie Băneştiul avea 11 case, 31 de bărbaţi, 21 de
femei, în total 52 persoane. Totalul ar fi de 67 case şi 264 persoane. Sunt şi câteva lucruri de comentat
referitor la aceste date. La 56 de case sunt 2 preoţi şi un diacon, ceea ce este foarte mult. De altfel nu
trebuie uitat că Băneştiul era în stăpânirea mănăstirii Mărgineni. Problema hirotoniilor necanonice şi

16
Alături de sărăcirea, retragerea populaţiei din oraşe şi condiţii de mizerie fără precedent, războiul ruso-turc (1808-1812) ne-a adus şi un lucru pozitiv:
catagrafiile mitropolitului Ignatie poruncite de autorităţile ruseşti, cunoscute şi sub numele de catagrafiile episcopiei Ungrovlahiei. Fiind făcute de către
Biserică ele conţin informaţii în special privitoare la aceasta.
4
trimiterea de preoţi în satele exploatate de greci s-a pus permanent în timpul stăpânirii fanariote. Apoi
mai apare o întrebare: De unde populaţia din ţigănie care este de altfel şi destul de numeroasă, mai ales
că despre o astfel de populaţie nu se ştie şi nu se mai pomeneşte deloc în recensămintele ulterioare. Cu
alte cuvinte a dispărut fără urmă. Se pot face diverse presupuneri: Ar putea fi populaţia din Slobozia.
Fiind mănăstire Slobozia adusese ţigani care să muncească pe terenul Bisericii. Cu timpul au devenit
slobozi şi s-au constituit ca naţiune conlocuitoare ; însă la această presupunere se pune întrebarea unde
au dispărut, mai ales că în recensământ este vorba de case, deci o populaţie stabilă. Exclud ipoteza că ar
fi fost asimilaţi de populaţia locală – nu ştiu să se fi întâmplat undeva ceva de genul acesta. Putem
presupune că ar fi populaţia din Urleta, numită greşit... De ce nu, mai ales că despre Urleta nu se
aminteşte deloc în acest recensământ. În felul acesta ar fi prima menţiune a localităţii care peste 28 de
ani, în statistica din 1838 apare cu numele având o populaţie de 53 de familii. Este de presupus că
statistica de acum 200 de ani a făcut-o cineva din Băneşti. Ţigănie nu era un termen peiorativ, ci
desemna de cele mai multe ori o populaţie în curs de aşezare, de întemeiere, astfel că pur şi simplu a
trecut ţigănie în loc de cătunul care deja era în plină dezvoltare. Rămâne doar o presupunere, un punct
de dezbatere, asupra căruia sunt convins că vom mai reveni...

Al doilea recensământ
Din 1829 până în 1834 avem parte din nou de administraţie militară rusă. Dar de data aceasta
lucrurile vor fi diferite. Omul aflat la conducere nu este altul decât generalul rus Pavel Dimitrievici
Kiseleff. Înţelegând pe undeva spiritul românesc care nu este rău, ci doar dezorganizat, gen. Kiseleff a
pus ordine în lucruri, a reorganizat administrativ ambele principate, a întocmit regulamente organice –
primele Constituţii – pentru Moldova şi Valahia, iar mai târziu, ambasador fiind la Paris, a susţinut
unirea din ’59. Un om modern care s-a potrivit ca o mănuşă spiritului acelei epoci. Înţelegeţi că nu
degeaba suntem în posesia unui întreg Bulevard Kiseleff în capitală.
Acestui general îi datorăm statisticile din 1831-1832.
Şi pentru că tot vă spuneam că avem prieteni de neuitat la Arhivele naţionale ale Academiei, vă
mai prezentăm un document inedit. Pornit de Kiseleff recensământul s-a desăvârşit în 1838, în timpul
lui Alexandru D Ghica. În concluzie a durat cam 6-7 ani.
Dar să lăsăm documentul să vorbească:
1. Stan , vaduv, 95 ani, orb şi şchiop, Neagoe fiu-său, însurat, ţârcovnic, 1 pogon de
porumb şi unul de fân, bolnăvicios, 1 porc, 50 pruni, 2 copaci; Chiţa – soţia sa, 28 ani;
Ion fiu, 4 ani; Nastasia 7, Maria 5
2. Chiţă sin Popa Mihai, român însurat, 25, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pogoane: porumb,
ovăz şi fân; 4 boi, 1 vacă, 2 porci, 100 pruni, 6 copaci; Stana soţie 20 ani, Constantin 4,
Ghe 1, Ilinca 2
3. Dinu sin Popa Toma, român însurat, 30, birnic clăcaş, muncitor, 2 pogoane porumb,
fân, 1 cal, 1 vacă, 150 pruni şi 6 copaci. Maria soţia 28; Dumitru 4, Mariţa 6, Mariţa 3
4. Ene sin Gherdicean, rumân însurat, 80, vârstnic, clăcaş, muncitor, surpat (este vorba
despre starea de sănătate. Respectivul suferea de hernie) 1 vacă; Bica soţie 78, Radu
ficior, 29, birnic, clăcaş, muncitor, 2 pog porumb, grâu, 2 boi, 1 vacă, 10 pruni. Necşa
soţie 25, Voica fiică 3, Stana fiică 1;
5. Stan sin baba Sanda, român însurat 48, birnic clăcaş, muncitor, 1 pog. porumb,
slăbănog, 1 vacă, 40 pruni. Voica soţie 40, Ion 4, Chiţa 13, Smaranda 5.
6. Mihăilă, holteiu, român însurat, 40, birnic clăcaş , muncitor, 2 pog porumb şi ovăz,
epileptic, 2 boi, 1 vacă, 40 pruni. Ioana soţia sa, 30; Costandin fiu 8, Nicolae 6,
Dragomir(n)a 4, Frusina 3, Voica 1;
7. Stoica sin Drăguna, român însurat 40, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, bolnav
di (i)ele, 1 vacă, 20 pruni, Zamfira soţie 36; Apostu fiu 10, Ghe 8, Voica 14, Paraschiva
14.

5
8. Chiţu sin Stoica, român însurat, 25, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb şi ovăz, 2 boi,
1 vacă, 1 porc, 50 pruni, 2 copaci; Ţosea soţie 23, Stoica 5, Tudor 3, Alecu 1.
9. Şerban Diaconu, român însurat, 60 ani, birnic, clăcaş, dulgher, 2 pog fân, surpat, 80
pruni, Mira soţie 52, Dobra fiică 16.
10. Voicu sin Stan Tabacu, român, însurat, 60, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog porumb, ovăz şi
fân, surpat, 2 boi, 1 vacă, 30 pruni.
11. Tudor sin Tabacu, român văduv, 40, birnic, clăcaş, muncitor, 2 pog porumb şi fân,
surpat, 1 cal, 1 vacă, 20 pruni, 1 copac;
12. Ilie sin Filcea, român însurat, 60, birnic, clăcaş, muncitor, durere de picioare, 2 capre,
20 pruni.
13. Şerban sin Cismaru, român, însurat, 80, birnic, clăcaş, muncitor, năduf, 1 vacă, Ichim,
luat de suflet, 10 ani.
14. Dinu Matei, român însurat, 49, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb şi fân, 2 boi, 1
vacă, 20 pruni, 3 copaci; Zamfira soţia 45; David 12; Ion 8.
15. Stroe sin Dobre, român însurat, 25 ani, birnic, clăcaş, muncitor, bicisnic (slăbănog),
Păuna soţie 20, Toma 2, Staicu 1.
16. Pascu sin Radu, român însurat, 50, birnic, clăcaş, dulgher, 1 pogon porumb, surpat, 2
boi, 1 porc, 20 pruni, 3 copaci, Ilinca soţie, 46, Crăciun 11, Anica 8, Voica 6.
17. Ene sin Petra Stan, român însurat 72, birnic, clăcaş, dulgher, 1 pog porumb, surpat, 2
boi 1 vacă. Maria soţie 70, ??? fiu 18, Dumitru fiu 18, Sora 24
18. Ene Ciobanu, român însurat, 40, birnic, clăcaş, rotar, 1 pog porumb, surpat şi orb de un
ochiu, 2 boi, 1 vacă; Ana soţia 35, Dumitru 8, Gheorghe 5, Chiţa 16, Nana 3.
19. Voicu sin Căpraru, român însurat, 35 birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb şi ovăz, 2
boi, 1 vacă, 40 pruni; Voica sotie 20, Ion 4, Petre 1;
20. Anghel sin Stroe, român însurat, 70, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pogoane porumb, ovăz şi
fân, cocoşat, 2 boi 1 vacă, 30 pruni, Frosa 60, Toma 12, luat de iele;
21. Tudor sin Stan, român însurat, 36, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, 1 vacă, 2
porci, 30 pruni, Rada, soţie 30, Marin 6, Voica 4, Voica 2.
22. Stoica Bucurică român însurat, 30 birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog, proumb, grâu, ovăz, 4
boi, 1 vacă, 40 pruni, Voica soţia, 26, Iovu (Ionu) 5, Vasile 3, Stana 1.
23. Stoica Căpraru, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog, porumb şi ovăz., 4 boi,
1 vacă, 2 porci, 80 pruni, Stana soţie 28, Banu 2, Dobre, 4, Voica 1;
24. Manea Marin, român însurat, 34, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, 4 boi, 2 porci,
80 pruni, Ioana soţie 28, Dumitru 6, Enache 4, Toma 2, Floarea 1.
25. Manta Ionaşcu, român văduv, 90, ertat, clăcaş, muncitor, beteag de ochi, Doana fiică
18.
26. Ion sin Chiţu român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 6 pog porumb, ovăz, grâu, fân, 4
boi, 1 vacă, 2 porci, 50 pruni, 2 copaci; Anica soţia 23, Toma 1, Nastasia 2;
27. Minea sin Stan, român însurat, 30. birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb şi fân, 2 cai, 1
vacă, 20 pruni, 2 copaci; Voica soţia 23, Tudor 3, Tănase 1, Ilinca 5, Ana 4;
28. Apostu sin Costea, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb şi ovăz, 2
cai, 20 pruni; Rada soţia 28, Alecu 5, Constantin 1, Maria 4, Tudora 1, ......fecior 16
slugă
29. Stan sin Ene, român însurat, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, 1 vacă; Maria
soţia 27, Petre 4, Niţa 1;
30. Neagoe sin Vlad, român văduv, 35, birnic, clăcaş, cărăuş, 1 pog porumb, 2 boi, 20
pruni, Ion 5, Voica 3;
31. David sin Neguţ, român însurat, 30, birnic, clăcaş, muncitor, 2 pog porumb şi fân, 1
vacă, 40 pruni; Stana soţia 28, Voicu 5, Ana 3.

6
32. Niţă sin Bucur, român însurat, 38, birnic, clăcaş, cârciumar, 2 pog porumb, ovăz, 2 boi,
1 vacă, 1 porc, 4 pruni; Voica soţia 32, Radu 6
33. Dinu sin Filcea, român văduv, 78, ertat, clăcăş, muncitor, olog; Ion fiu însurat 26,
muncitor, 1 pog porumb, 2 boi, 2 oi, 20 pruni, Anca soţia 20
34. Ene sin Coţi, român văduv, 60, birnic, clăcaş, muncitor, 1 cal, 1 porc; Stoica sin Ene
însurat, 30, muncitor, 1 pog porumb, bolnav; Bălaşa soţia 26, Gheorghe 2, Paraschiva
3.
35. Voicu Vlaicu, român însurat, 60, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog porumb, ovăz, grâu, 2
boi, 1 vacă, 10 oi, 4 capre, 2 porci, 80 pruni; Ilinca soţia 52, Vlad 13, Ştefan 8; Maria
11, Zaharia(?) 6
36. Stan sin Trăistaru, Însurat 65, birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog porumb, ovăz, grâu, luat di
iele, 4 boi, 1 vacă, 50 pruni; Voica soţia 58, Dumitru 12, Niţa 15;
37. Gheorghe sin Gheorghiţă, 70, birnic, clăcaş, slugă, 1 pog porumb, 1 cal, 2 boi, 1 vacă,
10 pruni; Stana soţia 62, oloagă; Dobre 14, Gheorghe 24, Paraschiva 16.
38. Voicu Mocanu, văduv, surpat, 4 boi, 1 vacă, 6 oi, 40 pruni ; Dinu 11 luat di iele,
Smaranda 15
39. Ion sin Brăgău, român însurat, 34, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, 20 pruni,
Stana soţia 28, Ivan 3, Anka 1;
40. Radu sin Brăgău, român însurat, 30, birnic, clăcaş, muncitor, 3 pog porumb, ovăz şi
fân, 4 boi, 1 vacă, 20 pruni; Maria soţia 26, Dima 3
41. Dragomir sin Sandu, român însurat, 40, birnic, clăcaş, muncitor, 2 pog porumb şi fân, 1
vacă, 2 porci; Muşa soţia 34; Niţă 8, Dobra 6; Ilinca 4
42. Vlaicu Negură, român însurat, 27, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog porumb, ovăz şi fân, 4
boi, 1 vacă, 100 pruni, 4 copaci; Maria soţia 21; Liciu 8; Necolaiu 1;
43. Stoica Tabacu, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog porumb, ovăz şi fân, 2
cai, 1 vacă, 1 porc, 50 pruni, 2 copaci; Păuna soţia 26; Costandin 2, Niţu 1, Maria 1,
Anca 4.
44. Manea sin Stroe, român însurat, 60, birnic, clăcaş, cărăuş, 6 pog porumb, grâu, ovăz,
fân, 1 cal, 6 boi, 1 vacă, 40 pruni; Floarea soţia 50; Toma 15; Enache 15, Dumitru 8.
45. Voicu Neguţ, român însurat, 50, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog porumb, ovăz, fân, umflat
de doprică, 4 boi, 2 vaci, 3 oi, 2 capre, 40 pruni; Maria soţia 43, Ion 12, Toma 3, Maria
16, Licsandra 10
46. Stoica Neagu, român însurat 35, birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog porumb, ovăz şî fân, 4
boi, 2 vaci, 3 capre, 2 porci, 40 pruni; Muşa soţia 30; Stancu 14, Dumitru 12, Catrina 8,
Maria 6, Ioana 4, Neacşa 2.
47. Gheorghe sin Stroe, român însurat, 36, birnic, clăcaş, cărăuş, 1 pog porumb, 3 cai , 1
vacă, 30 pruni; Anca soţia 30; Voicu 8, Ioana 15;
48. Stan sin Vlaicu 90, român însurat, birnic, clăcaş, 1 pog porumb, 1 vacă, 10 pruni;
Sanda soţia 83; Zamfira 20 (?)
49. Radu sin Neguţ român (?), 40, birnic, clăcaş, cărăuş, 1 cal 4 boi, 1 vacă, 8 oi, 6 capre, 1
porc, 100 pruni; Voica soţia 32; Dima 12, Vlad 10, Voicu 8;
50. Aldea sin Neagu, român însurat, 40, birnic, clăcaş, morar, 3 pog porumb, ovăz, 6 boi, 1
vacă, 2 porci, 60 pruni, 2 copaci; Ioana soţia 36; Costandin 15, Pantele 8, Darica 12,
Cheaţa 6; Ilinca 4
51. Dumitru sin Enache, român însurat, 80, ertat, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, brâncă,
1 vacă, 20 pruni; Voica soţia 73; Voica 16 luată de suflet
52. Vlad sin Neguţ, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog porumb, grâu, ovăz,
fân, 4 boi, 1 vacă, 10 oi, 50 pruni; Neacşa soţia 28, Radu 8, Stan 4, Voica 2;
53. Radu sin Fecţu (?), 60, birnic, clăcaş, muncitor, surpat; Despa soţia 50;

7
54. Din Arăgău ? ? Brăgău?? 50, birnic, clăcaş, rotar, 2 cai, 4 capre, 1 porc, 40 pruni; Chiţa
soţia 45; Tudor 3, Dobre 1-2, Voica 8, Ioana 5;
55. Pârvu Negru, 40, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, surpat, 3 porci, 20 pruni, Ana
soţia 35; Stoica 2, Stanca 12, Maria 8, Ilinca 6 Catrina 4
56. Dumitrache Niţu, român însurat, 35, birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog porumb, grâu, ovăz,
fân, 4 boi, 1 vacă, 1 porc, 60 pruni; Bica soţia 30; Ion 8, Costandin 3, Zoiţa 1;
57. Costandin Holteiu, Român însurat, 3°, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, surpat, 1
vacă, 2 porci; Stana soţia 25; Gheorghe 2;
58. Tudor sin Vlad, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 3 pog porumb, grâu, ovăz, 4
boi, 1 vacă, 2 porci, 20 pruni; Drăguna soţia 26; Toma 3, Smaranda 1
59. Petre sin Trăistaru, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, ovăz, 2 boi;
Neaga soţia 28; Ion 3;
60. Niţu sin Şărban, român însurat, 32, birnic, clăcaş, muncitor, 1 pog porumb, 1 vacă 30
pruni, 1 copac; Ilinca soţia 25, Maria 1;
61. Voicu Trăistaru, român însurat, 28, birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog, porumb, grâu, ovăz,
fân, 4 boi, 1 vacă, 50 pruni, 2 copaci; Stanca soţia 25; Costandin 4, Nastasia 2
62. Voicu sin Ene, român însurat, 26, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, ovăz, 2 boi, 1
vacă, 1 porc, 50 pruni; Dobra soţia 24; Ştefan 3;
63. Bucur sin Minea, român însurat, 30, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, ovăz, 4 boi, 1
vacă, 50 pruni, 2 copaci; Ilinca soţia 24; Ştefan 3;
64. Dima sin Voicu, român însurat, 31, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, fân, 4 boi, 1
vacă 50 pruni; Chiţa soţia 24, Ana 3, Ilinca 1;
65. Ion sin Ştefan, român însurat, 28, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, fân, 4 boi, 1
vacă, 10 pruni; Sora soţia 24; Andrei 8, Ilinca 3, Rada mumă-sa 60
66. Mihai a Catrinii, român însurat, 28, birnic, clăcaş, cărăuş, 4 pog. porumb, grâu, ovăz,
fân, 2 boi, 1 vacă, 5 oi, 30 pruni, 1 copac; Maria soţia 24; Stan 4, Tudor 1, Catrina
mumă 60, neputincioasă, Ion fiu, flăcău 30, nevolnic
67. Ion sin Ene, 35, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, fân, 2 boi 30 pruni, 2 copaci;
Floarea soţia 30;
68. Radu sin Ene, 30 birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, fân, 2 boi, 1 porc 30 pruni, 2
copaci; Stanca soţia 25
69. Dobre sin Stoica, 24, birnic, clăcaş, cărăuş, 2 pog porumb, fân, 2 boi, 1 porc, 20 pruni;
Anca soţia 20; Tudor 1;
70. Stanca sin Ene văduvă, 34, clăcaş, toarce pe plată, 1 pog porumb, 4 capre, 20 pruni;
Dumitru 11, Gheorghe 8, Voicu 5, Maria 14;
71. Stanca sin Vlad, român, văduvă, 55, clăcaşă, 1 pog porumb, are legătură, 30 pruni,
Mateiu fecior 15;
72. Elisani (?) sin Michiduţă, ungurean, însurat, 40, ertat cu oastea stăpânirii, clăcaş,
muncitor, 1 pog porumb, 2 boi, 10 pruni; Neacşa soţia româncă, 35; Costandin 10,
Gheorghe 1, Ioana 3;
73. Toma sin Ştefan, român însurat, 40, patentar, clăcaş, săpunar neguţător, 4 pog porumb,
fân, ovăz, 4 cai, 4 boi, 1 vacă, 4 porci, 2 stupi, 50 pruni, 2 copaci; Ilinca soţia 30; Chiţu
5, Necolaiu 2, Bica 7, Stan ţigan însurat 35 slugă mănăstiresc, Dumitra ţigancă 25
74. Mircea sin Filcea, român însurat, 60, patentar geambaş, 3 pog porumb, grâu, fân, 1 cal
4 boi, 4 oi, 2 porci, 50 pruni; Neaga soţia 54; Toma 20, Ilie 14, Ion 8, Floarea 10, Chiţa
6, Maria 4
75. Filcea Ţelea român însurat, 65, clăcaş, cărăuş, 4 pog porumb, grău, fân, 2 boi, 1 vacă, 2
porci, 100 pruni, 5 copaci; Voica soţia 60; Stoica 14, Ioan 8, Bucur 6, Tudora 16.

8
 Iar peste tot 75 familii, 156 pogoane, 22 cai, 136 boi, 55 vaci, 45 oi, 26 capre, 50 râmători, 2760
pruni şi 56 copaci
Semnează Ion Plopeanu
Transcrisă după catagrafia originală cu litere chirilice de către Clement Voinescu, Bucureşti
1983.

Dependenţa de vecini, în special de Câmpina se poate ilustra în cazul localităţii Poiana

Câmpina (fostul atelier Astra Română), care se poate spune că este agăţată – aninată la malul drept,
râpos al Prahovei. Din Câmpina în Poiana se poate ajunge traversând apa Prahovei. Punctul de vârf al
acestei treceri poartă denumirea La Cruci. Se numeşte Poiana, deşi denumirea nu corespunde întru totul
realităţii. Rostul aşezării pare a fi legat de Valea Prahovei, dar mai poate fi socotit ca un fel de legătură
între Câmpina şi sate ca Proviţa, sau Bobolia. Explicaţia existenţei localităţii stă în faptul că Poiana face
şi ea parte din complexul intereselor comerciale ce se efectuau la schelă şi oraşul Câmpina. Astfel
Poiana apare şi ea în actul lui Duca Vodă din 1674, socotită a face parte dintre satele carii sântu în
rândul scălii Câmpinăi. Biserica din Poiana este pomenită ca mănăstire de călugări. Catagrafia din anul
1810 menţionează :
1810 Poiana : biserică de zid preoţi case bărbaţi femei total suflete
1 1 43 96 92 186
1831-1832 familii birnice nebirnice total familii
6 6 12
1840 familii preot
66 1
În imediată vecinătate a localităţii Poiana este satul Bobolia, tot pe dreapta râului Prahova.
Aşezarea lui este cât se poate de curioasă. Pe porţiunea dintre Poiana şi Băneşti, râul Prahova
lasă în partea dreaptă un, fel de mică terasă secondată şi de o mică înălţime. Această terasă, destul de
lungă, dar foarte îngustă, i-a atras pe oameni, care şi-au înşirat casele de-a lungul ei. Se poate socoti că
face parte din complexul satelor împrejmuitoare ale Câmpinei şi sat vecin cu Băneştiul, de care îl
desparte doar râul Prahova. Cu siguranţă aşezarea este mai nouă, mai ales că nu apare în catagrafia din
1810. În 1831-32 satul Bobolia apare prima dată menţionat, ca având 30 de familii birnice şi 5 nebirnice,
deci în total 35 de familii, iar în 1840 are 38 de familii, fără preot.
Interesantă este şi istoria celor două sate, care astăzi sunt suburbii ale Câmpinei şi stau într-o
dependenţă absolută de oraş. Ele sunt : Slobozia, la 1 km S de Câmpina, şi tot atât N de Băneşti şi
Broaşte, pe drumul Câmpina Telega, la aceeaşi distanţă de oraş, iar azi inclusă perfect în oraş.
Dacă Slobozia părea oarecum izolată de pădurea de sonde până în 1930, astăzi se poate observa
că este legată de Câmpina prin diverse intreprinderi, în schimb Broaşte are perfectă continuitate cu
Câmpina. Dintre aceste două aşezări, mai veche este Slobozia.
În anul 1714, prin dania preotului Preda Pătraşcu, se ridică Schitul Slobozia, ca metoc al
Mănăstirii Sinaia. În împrejurimile acestui schit trăiau în câteva chilii un grup de călugări. Ei posedau
câteva hectare de teren agricol, livezi de pruni şi meri, vie şi o plantaţie de nuci. La schit se prepara vin,
ţuică şi brânză, se creşteau vite, şi se pregăteau alte produse necesare mănăstirii Sinaia. La confluenţa
Doftanei cu Prahova schitul mai avea şi o moară. Călugării ţineau şi un han pentru călători, tocmai
pentru că se aflau în vecinătatea drumului comercial. Şi astăzi se mai păstrează în Slobozia (lângă
Câmpina) mai multe mărturii în privinţa existenţei acestui schit. Nuci bătrâni, din fosta plantaţie, beciul
casei parohiale cu o capacitate de 75 de vagoane, grajdul vechi şa. În jurul schitului îşi aveau locuinţele
câteva zeci de familii, care se ocupau cu muncile agricole. Încetul cu încetul au format cătunul Slobozia.
Iată ce ne spune catagrafia din 1810 :
Slobozia biserică preot case bărbaţi femei total suflete

9
 1 1 50 99 91 182
În 1831-32 are 48 de familii birnice şi 7 nebirnice, deci în total 55 de familii
În 1840 are 67 de familii şi nu are preot
În Broaşte nu există nici o mărturie statistică din cele folosite până acum
Satele menţionate până aici (Băneşti, Bobolia, Poiana, Slobozia şi Broaşte) sunt sate din partea
inferioară a văii Prahovei, care s-au născut cam în aceeaşi vreme cu Câmpina şi s-au dezvoltat o vreme
împreună. În timp, oraşul Câmpina rezemându-se pe ele, dar şi din alte cauze, prezentate mai jos, le va
întrece transformându-se în târg apoi în oraş. Dacă acestea au fost cele mai renumite, nu este mai puţin
adevărat că oraşul Câmpina s-a rezemat şi pe celelalte aşezări de pe văile paralele : Doftana spre răsărit
şi Proviţa spre Apus.

Valea Doftanei
Satul cel mai mare este Brebu, căruia i se spunea Bribu17. Este atestat încă din 1543, iar în 1660
este pomenit într-un document în care, Ieromonahul Ion Egumenul de la Bribu (Mănăstirea Brebu este
zidită de Matei Basarab în 1650) ia parte ca martor la o vânzare de teren la Câmpina.
În 1810 satul Brebu este înfăţişat astfel :
Biserică zid preot case bărbaţi femei total
1 2 53 73 110 183
În 1831 se vorbeşte de Brebu Mănăstirii şi Brebu Megieşesc
Brebu Mănăstirii : 131 familii birnice, 10 nebirnice, total 141 familii
Brebu Megieşesc : 82 ………………, 13………………..95 familii
Deci un total de 236 fmjamilii
În 1840 Brebu Mănăstirii are 140 familii şi 2 preoţi
Brebu Megieşesc 142 familii
Putem aminti şi de Şotrile :
1810 Biserică preot case bărbaţi femei total
1 de lemn 1 32 69 82 151
1840 Şotrile Vistierului 36 familii fără preot ;
Şotrile 83 …….cu 2 preoţi.
Teşila pomenită încă din 1674 ca fiind şi acest sat la rândul Scălii Câmpinii este pomenită în
1810 Biserică preot case bărbaţi femei total
1 de lemn 2 unul ungurean 61 100 164 264
În 1831 87 familii birnice, 11 nebirnice, total 98
În 1840 122 familii şi 2 preoţi
Treisteni
În 1810 nemenţionat
1831 61 familii birnice, nici una nebirnică
1840 20 de familii şi 1 preot
Secăria pomenit în 1674 ca fiind în rândul scălii Câmpinii
1810 Biserică preot case bărbaţi femei total
1 de lemn 1 24 51 62 113
1831 95 familii birnice, 9 nebirnice, total 104
1840 24 familii, fără preot
După acest tablou se poate vedea că satele de pe Valea Doftanei erau bine întemeiate, iar aşezarea
lor geografică corespunde printr-un paralelism exact cu cele de pe valea Prahovei, ridicându-se puţin
mai sus de Comarnic în ordinea vechimii stă însă Brebu, Teşila şi Secăria.
Valea Proviţei.

17
De la bribi (biberi) – castori, care se pare că locuiau în lacul de lângă această aşezare. Într-o altă tradiţie ar proveni de la brebenel – floare specifică
pădurilor de foioase.
10
Cuvântul Proviţa ar însemna Valea Prahovei mai mici, (Prahoviţa – forma diminutivă a cuvântului
Prahova). Această formă este cea adevărată în sprijinul afirmaţiei fiind şi informaţia documentară care
numeşte ca hotar Prahova cea mică.
Această vale mult mai mică, neîntinzându-se spre N decât până în dreptul satului Breaza, deci
cca 10 km N de Câmpina, iar depărtarea transversală între Prahova şi Proviţa nu este mai mare de cca 4
km.
Pe această vale aşezarea cea mai puternică este a satului Proviţa. În 1810 erau 2 Proviţe.

1810 Proviţa de Sus Biserică preot case bărbaţi femei total

1 de zid 3 123 304 376 680
Proviţa de Jos Biserică preot case bărbaţi femei total
1 de zid 2 136 370 260 630
1831 Proviţa de Sus 17 familii birnice, 4 familii nebirnice, total 21
Proviţa de Jos 75 ………………8 …………………….. 83
Proviţa Mănăstirii 121 ……………10 ……………………131
Total 213 22 235
1840 Proviţa de Sus 23 familii fără preot
Proviţa de Jos 81 familii şi un preot
Proviţa Mănăstirii 166 familii şi 2 preoţi
Cătun Proviţa Gr. Cantacusinou 25 familii fără preot
Total 295 familii şi trei preoţi

Influenţa geografiei asupra etnografiei

Expunerea de mai sus a fost necesară pentru a arăta că localitatea Băneşti face parte din acest
dispozitiv complex, geografic-etnografic. Partea din Valea Prahovei Băneşti –Comarnic şi văile laterale
Doftana- Proviţa, fac un tot organic, care s-a dezvoltat simultan, satele au progresat la fel, s-au susţinut
reciproc în trecut ca şi în prezent, iar din mijlocul lor s-a dezvoltat mai mult Câmpina, din timpuri
medievale, culminând către vremea noastră. Cu siguranţă la 1241 când tătarii năvăleau în Silişte avem
toate motivele să credem că aceasta era cea mai importantă localitate a zonei. Azi însă, Câmpina
constituie oraşul cel mai de seamă în acest cerc geografic – etnografic, cu faţada dublă a oraşului târg şi
a oraşului industrial-petrolier. În special petrolul i-a înscris faima în analele bogăţiilor universale,
subpământene şi de prelucrare industrială a acestora.
Este de remarcat că aşezarea Băneştiului are istoria dependentă de geografia locurilor din jur. Din
dealul Domnii satul s-a mutat în Silişte, ca mai apoi să revină la adăpostul pădurii şi dealurilor , prin
Neguţ, iar în cele din urmă să se constituie în jurul Bisericii unde îşi are vatra actuală. Alături de pădure
şi dealuri un alt element geografic de o mare importanţă care a determinat evoluţia aşezării Băneşti
constă în faptul că el s-a găsit pe două râuri : Prahova şi Doftana. Aceste văi au dus la stabilirea unuia
dintre cele mai importante drumuri comerciale, drum de negoţ între Ardeal şi Ţara Românească. Pe de
altă parte acest drum era mai puţin important, ca cel de pe valea Dâmboviţei (Ialomiţa) – socotit ca drum
principal şi mai sigur de comunicaţie. Dar, pe măsură ce capitala ţării, tindea să se mute spre sud în
Bucureştii lui Bucur, drumul Prahovei devine mai circulat, iar cel al Dâmboviţei secundar. La drept
vorbind putem admite observaţia simplă, dar temeinică şi verificată că acest drum al Prahovei era cel
mai scurt între Ardeal – Bucureşti – Giurgiu, unde era începutul drumului turcesc spre peninsula
Balcanică. Astfel acest drum pe Prahova în anii 1431 – 1482 devine principal, datorită scurtimii lui.
Domnitorii amintesc de el prin hrisoave devenind tot mai important. Este amintit de Alexandru Aldea
voievod (1431-1436), domn al Ţării Româneşti (Ungrovlahiei). În anul 1493 ianuarie 9 şi de Vlad
Voievod Călugăr (1482- 1495).

11
 Mai târziu peste un secol şi ceva, acest vechi drum pe Prahova, devine drumul comerţului stabilit
şi prin hrisovul lui Duca Voievod, (1673-1678) domnul Ţării Româneşti la data de 1674 martie 12.
Saşii braşoveni făceau comerţ cu Ţara Românească încă din secolul XIII, iar acest comerţ a
continuat până în 1940.
Este interesant de reafirmat că prin aşezarea sa geografică, Băneştiul este poarta de intrare pe
Valea Prahovei. Este punctul de întâlnire al dealurilor cu câmpia.

Drumurile comerciale ale văii Prahovei.

Comerţul în această zonă a influenţat în mod decisiv aşezările omeneşti. Trecerea mărfurilor prin
această zonă a permis dezvoltarea şi existenţa unei aşezări stabile pe parcursul a mai multe secole.
Câmpina devine în timp locul de cercetare şi vămuire a mărfurilor transportate spre Braşov şi
înapoi. Importanţa aşezării o poate mărturisi şi potecile amintite în anul 1919, care au toate o legătură cu
zona de intrare pe valea Prahovei :
Plaiul avea 9 poteci de trecere spre Transilvania şi anume:
1) De la satul Breaza prin muntele Gurguiata
2) De la mănăstirea Sinaia prin muntele Furnica
3) De la Comarnic prin muntele Gârbova18
4) De la Secăria prin muntele Steiaşa
5) De la Teşila prin muntele Prisopu
6) De la Treisteni prin muntele Ojogu
7) De la Posada prin muntele Poracle
8) De la Căşăria de poduri prin muntele Muşiţa
9) De la Teşila prin valea (muntele) Doftana
Este de înţeles cum aceste localităţi spre care converg aceste poteci şi drumuri au putut să se
ridice şi să menţină multă vreme datorită aşezării geografice deosebite. Nu trebuie pierdut din vedere şi
vecinătatea satului Telega, unde era ocnă de sare, socotită în anii 1924-1930 ca a doua ocnă după Ocnele
Mari din Oltenia.
În secolul al XVIII – lea, în epoca de înflorire din timpul domniei marelui voievod, Sfântul
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), (ca şi mai târziu de altfel), denumirea de Câmpina nu se referea
numai la localitatea propriuzisă, ci se extindea asupra întregului platou delimitat de cele trei râuri
amintite : Prahova- Doftana- Proviţa, şi chiar mai departe Voila şi Şotrile. Au existat în această perioadă
frecvente vânzări de pământuri, în special păduri, dar şi livezi, ape, care apar în mai toate documentele
timpului. Întâlnim în această perioadă, în zona Câmpinei toate categoriile sociale ale epocii medievale :
boieri, moşieri, târgoveţi, rumâni, clăcaşi etc.
La 26 februarie, 1707, domnitorul Constantin Brâncoveanu trimite o scrisoare comercială, către
negustorii postăvari din Braşov. În acest document este amintită Câmpina : Pentru rândul postavului
care este gata şi zici dumneata ca să trimitem caii, ca să-l ridice şi banii ce au mai rămas ca să dea
postăvarilor, de această dată, iată, am poruncit ispravnicilor de la Câmpina, ca să trimită….19
Cu siguranţă, de la Câmpina la Comarnic (cca 20 km) se putea merge destul de greu cu căruţa
(drumul este făcut pentru căruţe de către austrieci în 172820), iar de aici până la Braşov, având în vedere
configuraţia terenului, numai cu caii, pe poteci de munte, ori pe plaiurile munţilor, ţinând cont că zona
Posadei şi a Oraţilor sunt strâmte şi înguste, deci, nu permiteau deschiderea unui drum de care. Această
zonă se va amenaja mult mai târziu, după un secol şi jumătate.
Dar vama Câmpina avea şi o importanţă strategică, căci era aşezată pe cel mai scurt drum dintre
Translvania (Imperiul Austro – ungar) şi Ţara Românească, iar de aici spre gurile Dunării, spre Marea
Neagră, spre Imperiul Otoman. Ştim că începând cu anul 1728, armatele austro-ungare croiseră între
18
2) şi 3) sunt locurile pe unde se ajunge la vama Timişului în Transilvania şi la Săcele aproape de Braşov
19
N Iorga, Negoţul Braşovului şi românii, Bucureşti 1906, p 71
20
Ghe Niculescu, Valea Prahovei, Bucureşti, 1984, p 49
12
Câmpina şi Comarnic un nou drum de căruţe 21, iar datorită reliefului nu a fost foarte dificil.
Comărnicenii, ca şi băneştenii şi câmpinenii au fost încă din acele vremuri vestiţi cărăuşi, numeroşi în
acea periaodă, şi scoţând bani buni din aceste îndeletniciri. O primă amenajare a unui drum accesibil
carelor şi trăsurilor până peste munte s-a făcut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când, din ordinul
divanului domnesc, căpitanul de Brandenburg, inginerul principatului este trims ca să facă chibzuire
pentru facerea drumului de la Câmpina până la hotarul ţării nemţeşti. Lucrarea se realizează între 1788-
1791, amenajându-se o şosea, de-a lungul albiei râului cu ajutorul ţăranilor din plaiurile Câmpinii. Astfel
că spre satisfacţia celor interesaţi la acel an 1791, se putea circula mult mai uşor cu căruţa sau cu trăsură
de-a lungul văii Prahovei.
Câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) se va efectua o
lucrare mult mai modernă, aproape pe traseul actual, după planurile arhitectului italian Balzano, din
oraşul Trieste. Efectiv lucrarea va fi efectuată sub supravegherea atentă a inginerilor români Ruset şi
Telegeanu. În anul 1844 începe construcţia acestei şosele pe ambii versanţi ai pasului Timiş-Predeal.
Domnitorul Gheorghe Bibescu se ocupa personal de executarea acestor lucrări de amenajare a drumului
vechi de pe Valea Prahovei. Începând cu anul 1847, deşi lucrările nu erau definitiv terminate, se
organizează pe traseul Braşov-Câmpina-Bucureşti-Giurgiu de trei ori pe săptămână, curse internaţionale
de călători şi se transportă saci de corespondenţă şi valori.
Astfel de transporturi erau organizate încă din octombrie 1775, în timpul domniei lui Alexandru
Ipsilanti, când, contra cost, se putea asigura transportul de scrisori, pachete şi valori către Austria,
Imperiul Ţarist sau cel Otoman. În 1847 transportul devine permanent. Linia de poştalioane organizată
de Frantz Körner avea o staţie şi la Câmpina, care ţinea în permanenţă la dispoziţie un număr de 16 cai,
în zona castelului Haşdeu.
În timpul războiului Crimeei (1853-1856), armatele austro-ungare staţionate în Ţara Românescă,
au construit o linie de telegraf pe traseul Braşov- Ploieşti- Bucureşti- Giurgiu, linie care va fi dată în
folosinţă în decembrie 1854, având o staţie de telegraf şi la Câmpina. Această linie de telegraf a
continuat să funcţioneze şi după retragerea trupelor austro-ungare.

Primele dovezi ale existenţei scălii (vămii) de pe valea Prahovei22

Un document din timpul domniei lui Dan al II-lea (1420-1431), numit şi cel Viteaz, nepot de
frate al lui Mircea cel Bătrân, datat la 23 octombrie, 1422, se stabileşte cum vor fi taxate mărfurile care
vor trece prin acest punct de vamă23. Tot în aceeaşi perioadă Mircea cel Bătrân (1386-1418), acordă, tot
pentru încurajarea comerţului o serie de privilegii negustorilor braşoveni (în anul 1413-1414),
menţionând şi faptul că astfel de privilegii au mai fost acordate şi de strămoşii săi.
În timpul domniei lui Radu cel Frumos (1462-1475), acesta face o danie, prin care acorda
mănăstirii Snagov, jumătate din venitul vămii Prahovei, împreună cu mai multe sate, vii şi mori pentru
refacere. În timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462 şi 1476) într-o scrisoare din 1476, dă mărturie
pentru bunele relaţii dintre Ţara Românească şi Braşov. Alte documente care se referă la vama Prahovei
sunt şi cele din 1507, emise de Radu cel Mare (1495-1508). Apoi în timpul lui Neagoe Vodă (1512-
1521), apare din nou într-un hrisov denumirea de vama Prahovei. Domnitorul hotăra în acest hrisov ca
să acorde jumătate din venitul vămii mănăstirii Glavacioc.

Vama Câmpina şi alte date despre oraş.

21
Şt Teodorescu, Monografia oraşului Câmpina, 1924, p 90
22
Am dat maximă importanţă acestei vămi, pentru că Valea Prahovei s-a dezvoltat atunci ca şi acum datorită marilor drumuri comerciale care n-au putut-o
ocoli. Câmpina nu apare însă ca vamă decât în sec XVII.
23
Cratochvil lasă să se înţeleagă în Monografia Câmpinii, că încă de la 1422 Câmpina era punct vamal. Este cunoscut însă că punctul vamal al văii Prahovei
a fost Târgşorul. Câmpina apare mult mai târziu ca vamă a Prahovei.
13
 La data de 12 martie 1674, Câmpina este atestată ca vamă şi va rămâne aşa până în 1840, când va
fi mutată la Breaza, apoi mai târziu la Predeal. 24 Această hotărâre s-a datorat faptului că aici erau ieşirile
potecilor care veneau din munţi şi care erau uşor controlabile.
Un alt document important este hrisovul lui Duca Vodă din 1674, în care enumeră satele de pe
valea Prahovei : Secăria, Teşila, Comarnic, Breaza, Câmpina, Băneşti, Poiana, Floreşti, Măgureni,
Filipeştii Noi şi Vechi, cum că toate sunt în rândul scălii Câmpinei.
În 1684 cronicarul moldovean Miron Costin, în opera sa Cronica Ţării Moldovei şi a Ţării
Româneşti citează Câmpina între oraşele din Ţara Românească, alături de Râmnicu, Gherghiţa, Ploieşti,
Târgovişte şi Văleni.
În timpul războiului Crimeii (1853-1856), Ţara Românească este ocupată de trupele Imperiului
Austriac. În această perioadă, cu asentimentul lui D.B.Ştirbei, se construieşte o linie de telegraf pe
traseul Braşov- Ploieşti- Bucureşti- Giurgiu, care intră în funcţiune în decembrie 1854, având o staţie de
telegraf la Câmpina.
Tot mai strânsele relaţii dintre Ţara Românească şi Transilvania, cerea fără întârzierea
transformarea vechiului drum al Braşovului într-o şosea sistematică. Astfel, încă din 1859, se încep
lucrările pentru realizarea acestei şosele, dovadă fiind şi bugetul care alocă în acest sens în anul 1859 o
sumă de bani. Se afirmă, la această dată, de 36 de km lucraţi între Comarnic şi Predeal. Pentru a vorbi
însă, de o şosea trebuia completată partea Ploieşti- Câmpina- Breaza. Statul dă aprobare pentru aceste
cheltuieli considerabile, astfel în 1861 se încep lucrările. În acelaşi an pe traseul amintit la punctul râul
Doftana este inaugurat, în aprilie, unul dintre cele mai importante obiective al lucrării : podul peste apa
Doftanei, dintre Băneşti şi Câmpina25.
În timpul domniei lui Cuza, în 1864, prin înalt decret domnesc, târgul Câmpina se ridică la
rangul de oraş. Iar prin decretul de secularizare a averilor mănăstireşti, datând din acelaşi an, partea de
moşie, care aparţinuse mitropoliei, trecea în patrimoniul de stat.
Din 1840 de când se desfiinţează vama Câmpina şi până în 1880 când se începe exploatarea
intensă a ţiţeiului, oraşul Câmpina se va sprijini mai mult pe comerţul local, - târgul de vite – la care ca
şi în trecut veneau locuitori din satele învecinate (Brebu, Cornu, Telega, Proviţa, Băneşti etc)
1875 se începe linia CFR Ploieşti-Predeal, care se încheie la data de 1 decembrie 1879, după
războiul de independenţă (1877)
1880, se construieşte podul CFR de piatră cioplită peste râul Prahova.
1883- se construieşte linia CFR Câmpina –Telega utilizată la exploatările forestiere, petroliere şi
de Rafinăria Câmpina (Steaua Română). Pe locul actualei gări Câmpina a fost biroul organizării de
şantier, pentru construcţia liniei CFR, a inginerului Anghel Salagny, constructorul podului de la
Cernavodă din 1895 şi amenajator al portului Constanţa.
În anul 1906 este dublată calea ferată Ploieşti-Câmpina, care rezolva astfel multe probleme de
trafic ale călătorilor şi mărfurilor, spre sau dinspre Transilvania.
Tot la această cumpănă dintre secolul XIX şi XX, în Câmpina apare o serie de mari unităţi
industriale, cum ar fi : Rafinăria Steaua Română (1897), Atelierele centrale Câmpina (1898), Uzina
Electrică (1905), Fabrica de acid sulfuric (1907) ş.a. Tot în această perioadă apar elemente ale micii
industrii : atelierul şi turnătoria lui Carol Saicovici, amplasată pe actualul loc de lângă sediul
procuraturii, iar în 1911, turnătoria fraţilor Siptzer, actualul Neptun.26
24
Nicolae Iorga, Studii şi documente. Negoţul Braşovului şi românii, Bucureşti, 1906, p 103
25
Lungimea podului este de 77,4 stânjeni (1 stânjen=cca. 2 m), cu 9 arcade. Cutremurul din 1977, precum şi deficienţele de construcţie, descrise şi
semnalate, la timp de proiectantul podului, ing şef Peretz şi însuşite de ing. Panait Donici, prin raportul din 5 mai 1863, au dus la compromiterea podului,
mai ales a parapeţilor laterali, care pe o distanţă de cca 57m sunt vizibil afectaţi. Pentru oprirea distrugerii parapeţilor şi interzicerea utilizării podului ca
rampă de gunoi, ing Voicu Toma s-a adresat direct Prefecturii Prahova, înregistrată la nr 1217/ 4-02-1992 şi primăria comunei Băneşti cu nr 782 din 7-04-
1992, către primarul Tomescu Ion. Tot pentru luarea unor măsuri pentru oprirea degradării podului acelaşi s-a adresat Comisiei Naţionale a Monumentelor,
Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, la data de 16-02-1993, fiind primit răspuns de mulţumire la data de 23-02-1993.
26
Silviu Dan Cratochvil, Monografia municipiului Câmpina, Editura Premier 2002, p. 62; La acest capitol al industrializării şi dezvoltării Câmpinei putem
aminti şi comentariile negative ale lui Geo Bogza, care în cartea sa Ţara de piatră, ţine să menţioneze câteva din dezavantajele pe care le aducea extracţia
petrolului. Iată câteva citate: Nicăieri ca la Câmpina n-am văzut mai mulţi imbecili preocupaţi de respectul ce li se datorează…sau referitor la rafinăria
Câmpina: este cea mai mare din Europa, dar oferă muncitorilor multe pericole, o leafă mică şi o viaţă mizeralilă. (p 92-94 şi 108-113, Editura BPT 1962).
14
 Între anii 1903-1906, după planurile dr ing Antony Raky se construieşte podul lui Rache, peste
Prahova şi prima vilă de pe Bulevard, lângă actualul IREP, precum şi minunata «casă cu grifoni», astăzi
unul dintre cele mai frumoase sedii de primărie din ţară. Construcţia ridicată între 1900-1902 va
funcţiona mai târziu ca şcoală de maiştri sondori şi rafinori, prima în lume la timpul respectiv.
În 1919 se înfiinţează primul liceu de băieţi din oraş, Liceul Dumitru Barbu Ştirbei sub formă de
gimnaziu, pe fosta proprietate a prinţului Ştirbei Vodă. Clădirea actuală a acestui liceu este ridicată în
anii 1928-1929 şi poartă numele de Liceul Nicolae Grigorescu.
Industrializarea Câmpinii atrage oameni de prestigiu, care se pot forma la cel mai înalt nivel :
mecanicul Nicu Popescu27, om inventiv, se pare că a fost şi mecanicul lui Aurel Vlaicu.
La începutul anilor 1930 se asfaltează şoseaua de pe Valea Prahovei, până la Braşov, fiind prima
lucrare de acest gen din ţară, executată cu pricepere de o societate Suedeză.
Din cele prezentate până aici, putem afirma, că, cel puţin în ultimele secole, Câmpina se dezvoltă
atrăgând pe urma ei satele şi comunele din jur.

DATE ISTORICE REFERITOARE LA BĂNEŞTI – URLETA

Din datele prezentate rezultă că aşezarea comunei Băneşti este la intrarea în frumoasa vale a
Prahovei, într-o minunată poziţie geografică, străbătută fiind chiar de şoseaua naţională DN1 (drum care
leagă Bucureştiul de Braşov). Putem spune că Băneştiul, prin aşezarea sa la limita sudică a seriilor de
terase, marchează locul de trecere de la câmpie spre munte.

Aşezarea dacică din Băneşti.

În anul 1997, Preotul Militaru Corneliu
Mihail, împreună cu Simion Ion, băneşteni de
fel, dădeau la iveală un fapt istoric, care
plasează Băneştiul în interesul şi atenţia oricărui
cercetător. Băneştiul îşi are rădăcinile şi
existenţa, încă din timpul dacilor sau putem
spune că-şi are rădăcinile într-o veche localitate
dacică. Denumirea dealului de Ciobu poate
vorbi de la sine. Un cunoscător al zonei poate
găsi cioburi de oale la tot pasul.28 Băneştenii
ştiau acest lucru din moşi- strămoşi. Cu timpul
însă denumirea de Ciobu a devenit o denumire
ca oricare alta. Omul modern a dezbrăcat
numele de sensul iniţial, l-a golit de concret. Mircea Eliade spunea în celebra Istorie a Religiilor că
mitul, legenda, ascunde în cadrul ei întotdeauna un sâmbure de adevăr. Aşa şi un nume poate ascunde în
el o istorie. Pe dealul Domnii în apropiere de Ciobu, malul care se surpa a dat la iveală o aşezare dacică.
Vestea a fost primită cu mult scepticism la Ploieşti. Dar cele câteva oale descoperite în surpătura de
pământ au fost argumentul definitiv : ceramică dacică şi mai mult de atât, ceramică de foarte bună
calitate, obiecte dintre care unele măiestrit lucrate. Dealul Domnii în sine este un fenomen. Este
înfăşurat de un drum, care în parte, se mai poate încă observa, este nivelat la vârf şi are o poziţie de-a
dreptul strategică ( în zilele senine se poate observa cu uşurinţă Ploieştiul,- şi chiar mai departe -, este
aproape de ocnele de sare din Telega şi are acces spre câmpie). Aşezarea dacică nu este de mari
proporţii. Ea cuprindea câteva familii, (cu toate că nu doar pe Dealul Domnii s-au descoperit aşezări
omeneşti, ci şi pe Valea Rea, mai aproape de vatra actuală a comunei). Locuinţele sunt semiîngropate. În
27
În 1929, reuşeşte să construiască la Arad, un motor de avion de 250CP, motor cu care avionul parcurge cu uşurinţă distanţa Arad-Bucureşti.
28
În toamna lui 2006, împreună cu elevii dnei Mariana Spătaru, învăţătoare la şcoala din Băneşti, am întreprins o excursie de câteva ore până la delul
Domnii. Spre bucuria copiilor aceştia, au găsit în iarbă aproape de suprafaţă cel puţin câte un ciob dacic, dintre care unule destul de mari. Cioburile au rămas
spre mărturie la şcoala Băneşti.
15
partea dinspre sud se distinge ceea ce s-ar putea numi un val de apărare. Putem vorbi deci de o aşezare
în toată rânduiala timpurilor respective. Mai bine de 10 kg de cioburi adunate într-o inspecţie
superficială şi păstrate la Biserica Băneşti, 17 piese de ceramică din care 3 întregi 29, descoperite tot în
1997, vorbesc de la sine despre valoarea arheologică a zonei din Dealul Domnii. Zona rămâne deschisă
studiului arheologic, care se desfăşoară deocamdată destul de greoi. Probabil, cei care sunt în măsură,
vor ajunge în timpul imediat următor la o concluzie clară, care să ne poată permite o cunoaştere cât mai
bună a istoriei comunei şi a ţării noastre.

Silişte – destinul unui neam care renaşte30

Cu siguranţă vechii daci, coborând din deal au întemeiat o comunitate (mai mare) în Silişte.
Această migraţie de la munte spre vale este un lucru cunoscut în istoria ţării noastre. Chiupul (vas de
ceramică dacic, folosit pentru păstrarea cerealelor) imens, descoperit pe Domnii, ca şi o piatră folosită
pentru măcinarea grâului, vin să confirme că locuitorii trăiau şi din agricultură. Este greu de apreciat
întemeierea satului din Silişte. Undeva prin mileniul I, probabil. Este greu de făcut şi afirmaţia că cei din
Sileşte ar fi exact urmaşii dacilor de pe Domnii. Sunt teme pentru cercetarea viitoare…
În lunca aflată la cca 1 km mai jos de confluenţa Doftanei cu Prahova s-a aflat înainte vatra
satului Băneşti – pe atunci Silişte. Aşezarea din lunca Prahovei a fost însă o victimă fără nici o şansă în
marea încercare a existenţei ei. La neşansa ei se adaugă şi poziţia lipsită de refugii. Bătrânii satului
povestesc nepoţilor istoria Siliştei. Aceasta era un sat înfloritor, adunat în jurul Bisericii lor 31. Într-o
noapte de Vinerea Mare32, când Domnul a pătimit pe Cruce aveau să pătimească şi siliştenii. Pe
neaşteptate au năvălit căpcăunii, « călare pe cai şi bând apă din ţeste de om », aceşti sălbatici au dat
foc bisericii omorând pe toţi locuitorii din Silişte. N-a supravieţuit decât un singur om : Neguţ. El s-a
aşezat apoi pe Neguţeşti, sus în pădure, iar nepotul său Banu va coborî spre Băneşti, întemeind vatra
satului de azi.33 Istoria vine să confirme legenda, căci după supunerea cnezatelor ruseşti are loc marea
invazie tătaro-mongolă de la 1241, care a atins şi pe valea Prahovei. 34 Invazia a avut trei direcţii: Nordul
Transilvaniei, Moldova apoi Transilvania şi prin sudul Carpaţilor, prin Muntenia şi Oltenia tot spre
Transilvania, cele trei coloane întâlnindu-se la Buda. Coloana din Sudul Carpaţilor a atins şi satul
Siliştea, devastându-l şi arzându-l, aşa cum erau devastate şi arse toate satele şi oraşele străbătute de
aceşti năvălitori.35 Mai mult decât atât, cu ocazia săpăturilor efectuate în zona Silişte, pentru instalarea
29
Au fost predate pe bază de proces verbal la Ploieşti, muzeul de istorie.
30
Atât de impresionantă a fost istoria din Silişte încât copilăria mea şi cred că a tuturor băneştenilor era însoţită permanent de această grozavă relatare. În
nopţile fără curent electric, şi fără TV, cum erau atunci, mama bunicii şi mătuşa Voica povesteau aceste întâmplări, iar noi le ascultam în linişte încercând să
pătrundem cu mintea noastră de copii o istorie care rămâne de stuidat, de aprofundat şi de luat aminte.
31
Este de observat că Biserica era prezentă încă din acele timpuri. Locul Bisericii poate fi până astăzi identificat de către toţi bătrânii cunoscători ai zonei.
Până acum 20 de ani era un şipot cu apă curgătoare despre care se spune că ar fi izvorât chiar din altarul bisericii. Mergând în zona vechiului sat am constatat
cum locul Biseicii mi-a fost indicat fără greş (amintesc aici pe Niţu Mihai, Ion Pantilie sau Mihalache Vasile, cunoscători ai zonei), corespunzând întru totul
poziţiei de pe harta din 1884.
32
S-a păstrat în legendele băneştenilor această dată de Vinerea Mare. Este uimitor cum istoria povestită se confirmă aproape în amănunt, căci tătarii în
număr de cca 150 mii de oameni au trecut din Rusia la începutul primăverii lui 1241. Batu-han conducătorul tătarilor merge spre Transilvania şi biruie pe
regele Bela IV. Cadan şi Buri sunt ceilalţi doi conducători care au năvălit spre Moldova. La 31 martie 1241 treceau Carpaţii, iar de Paşti cuceresc Rodna. O a
treia direcţie a invaziei sub conducerea lui Bochetor porneşte tot în primăvara lui 1241, trece Siretul şi se îndreaptă spre Sudul Moldovei, o parte prin Oituz,
spre Braşov. Un alt grup străbate Ţara Românească, până spre Oltenia. Acesta a atins Valea Prahovei. Comandantul lor se numea Budjek Românii din
Muntenia au organizat o oarecare rezistenţă însă fără succes. Coloana tătară pătrunde în Transilvania pe Valea Oltului sau pe la Severin. (Din cronica lui
Fazel-Ulah- Raşid-ed-din aflăm că Budjek a intrat în „Cara Ulag” (putem înţelege Ţara Românească, turcii îi spuneau mai târziu Cara Iflac) şi a bătut
„popoarele Ulag”. Mišelāv (poate fi unul şi acelaşi cu Seneslav, voievod român care în 1247 domnea în ţinuturile din stânga Oltului) un conducător al
acestei ţări a opus rezistenţă, dar armata sa a fost înfrântă. O altă cronică ( a lui Filip Mousket; cunoscută şi comentată de Haşdeu) afirmă că un conducător al
Ţării Româneşti pe nume Bezerenbam a biruit în munţi pe tătari. Vezi Ctin. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, p 200-203). Deci Siliştea a
căzut sub tătari în acea primăvară a lui 1241. Tătarii au stăpânit aceste teritorii până la întemeierea principatelor române. Este important de menţionat şi
faptul că invazia lor a oprit expansiunea spre Răsărit a ungurilor. Batu Han s-a retras în acelaşi an (1241) rămânând în istorie ca un mare general al tătarilor
comparabil cu Alexanru Macedon şi Napoleon. A murit în cortul său în 1246, pe malul fluviului Tula, după ce supusese 32 de popoare câştigând 65 de
bătălii. Deşi tragică istoria Băneştiului se leagă de aceste nume. (Vezi şi Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed Albatros, 1975, p
191 ş.u.)
33
Bătrânii spun că un anume Banu, înalt şi cu dinţii galbeni, a scăpat nemâncat de năvălitorii canibali din satul Silişte.
34
Prahova - monografie, Editura Sport, Turism, 1981, la pagina 67 (scurtă referire la invazia din primăvara lui 1241).
35
Iată ce povesteşte, despre Transilvania un călugăr italian, care luat prizonier de aceşti năvălitori a reuşit să fugă : În sfârşit cu greu a opta zi după ce am
ieşit din pădure sosirăm în oraşul Alba (Alba Iulia), unde nu am putut găsi altceva nimic decât oasele şi capetele celor ucişi precum şi zidurile surpate şi
risipite ale bisericilor şi palatelor stropite cu sânge… şi la depărtare de 10 mile lângă pădure era un sat, numit în limba populară Frata, iar din jos de
16
unor pompe de apă, s-au descoperit urmele unei aşezări vechi, unde se puteau distinge pe distanţă de cca
50 m terasamente vechi de piatră, aşezate cu migală. În anul 1980 cu ocazia unor alte săpături pentru
introducerea unor conducte s-au descoperit morminte şi podoabe, ceea ce dovedeşte existenţa unei
aşezări temeinice36. Din nefericire ultimele săpături pentru calea ferată, făcute după 1989, a afectat mult
aceste locuri, care aproape s-au pierdut, îngropând odată cu ele taina satului distrus de tătari.
Retragerea supravieţuitorilor acestui măcel s-a făcut într-un loc ferit, aşa cum poate oferi până
astăzi pădurile de pe malul stâng al Doftanei. Istoria are aici un greu cuvânt de spus, căci supravieţuitorii
sileşteni s-au retras în apropiere de vechea vatră a aşezării dacice de pe Domnii. Cert este faptul că după
aceste evenimente, satul Silişte nu a mai rămas decât în legendele povestite probabil de bătrânul Neguţ
şi de nepotul său Banu şi transmise, din generaţie în generaţie până la noi. Şi un alt lucru sigur:
băneştenii actuali au conştiinţa faptului că sunt continuatorii sileştenilor.
Deşi această istorie nu poate fi reconstituită perfect37, ea ne duce cu gândul la marea tragedie prin
care au trecut acei locuitori, la vechimea localităţii noastre care era constituită, încă înainte de migraţia
tătarilor într-o aşezare puternică, cu Biserică, cu oameni creştini.

Primele atestări documentare ale localităţii Băneşti

Prima menţiune a comunei Băneşti este 12 martie 1503, iar a Câmpinei 8 ianuarie 1503.
La data de 12 martie 1503 un anume Sychyan de Bonest apare înregistrat la vama Braşov cu 20
ponduri de crap, împreună cu Radu din Târgşor.
O a doua atestare se face tot la vama Braşov la 3 decembrie 1503. Yhnat de Bonest este
înregistrat cu 11 ½ ponduri de lumânări, 2 ponduri de piei şi 4 ½ ponduri de crap.
La 27 mai 151038, Băneştiul apare într-un document al lui Vlad Voievod (1510-1512). 39 Acesta
lăsa prin hrisov jupanului Neagoe al lui Drăghici fiilor şi nepoţilor lui : …ca să le fie satele şi anume
Mărginenii toţi şi cu muntele Buciag şi cu locuinţa de la câmp de la Sărata; şi Stăneştii toţi cu muntele
de la Floreiu; şi Filipeştii toţi şi cu muntele lor de la Florei 40 şi cu poiana lor de sub vii şi cu partea din

pădure la patru mile era un munte înalt, pe vârful căruia se afla o stâncă foarte mare. Mulţi bărbaţi şi femei erau adăpostiţi acolo şi ne-au primit bine. Ne-
au îmbiat cu pâine neagră, coaptă din făină şi coajă de stejar măcinată…Extrasă din Nuţu Constantin, Din istoria evului mediu, 1986, p 49.
36
Date preluate din monografia Dlui. Toma Voicu. Am cercetat personal zona în anul 2006, călăuzit de Mihalache Vasile şi Niţu Mihai, bucurându-ne de
indicaţiile lui Ion Pantilie. Zona confirmă existenţa ei străveche. Este interesant de menţionat un document din 1884, mai precis o hartă, care înfăţişează
locul unei Biserici în Silişte. Harta corespunde întru totul mărturiei cetăţenilor din Băneşti. Ruinele unei Biserici ( mai multe pietre care astăzi nu au o formă
clară), un izvor de apă, mărturiile tuturor celor ce cunosc aceste zone sunt argumente ale existenţei satului Silişte.
37
C Boeru în manualul său prezintă istoria din Sileşte. Redăm aici integral textul: Legende în legătură cu vecinătăţile comunei Băneşti: Legenda locului
„La Leasa Bisericii”. E mult de atunci. Au trecut poate mai bine de 200 de ani. În locul unde e azi satul Băneşti atunci nu era de cât o pădure bătrână care
se întindea deasă ca peria până peste vârful dealului Ciobul şi de acolo mereu până la munţi. La vreo 3 km. Însă mai la vale pe apa Prahovei, împotrivă cu
satul Cocorăştii-Caplei şi anume în locul unde azi se află „Leasa Bisericii” se întindea atunci un sat mare şi frumos, care cuprindea şi vale şi malul
desupra. O biserică era clădită din vremi străvechi şi aşezare statornică era acolo. Acel sat se chema „ Băneşti”. Băneştenii din acele vremuri trăiuau în
belşug, cu de toate, căci aveau locuri întinse, vite multe, grădini frumoase şi numeroşi stupi cu albine. Era în după amiaza zilei de Paşti, aşa spune
povestea. Lumea aproape toată era adunată la horă în partea de jos a satului. Deodată ţipete de spaimă înlemniră pe jucători şi cântăreţi. „Vin tătarii!”
N’apucară să fugă care cum putea spre case, când în urlete sălbatice o puzderie de tătari călări umplură uliţele satului. Cei ce încercau să se împotrivească
fură înjunghiaţi fără multă vorbă; bisericilor şi caselor li se dădu foc şi în mai puţin de câteva ceasuri în locul unde fusese frumosul sat nu se mai vedea
decât o mare de flăcări şi fum. Cei rămaşi în viaţă fură legaţi şi duşi în robie. Câţiva săteni, mai din susul apei de pe mal, cari nu coborâseră încă la horă,
scăpară fugind nebuneşte spre pădurea de la miază-noapte. Printre ei se afla şi un gospodar mai de frunte numit Neguţ. Împreună cu cele 3-4 familii
scăpate el urcă valea Prahovei, o luă apoi pe apa Doftanei şi găsi o poiană în inima pădurii ce se întindea spre Ciobu. Acolo fugiţii făcură un sat nou, care
cu vremea s-a tot întins spre miază-zi şi apus, formând satul Băneşti de azi, care în partea de miază-noapte mai are şi azi nişte uliţe numite uliţele
Neguţeştilor. La locul numit „Leasa Bisericii” se află şi azi un şipot cu apă bună, un puţ părăsit numit „puţul tătărăsc”, un loc numit „Stupina” şi un alt loc
numit „Comoara”. Până mai anii trecuţi, nuci bătrâni înconjurau pământuri în formă de livezi. (Extras din C Boeru, op. cit. p 49-51) Deşi sunt câteva
diferenţe ele nu vin să contrazică cu nimic istoria confirmată mai sus. Este interesant că într-o relatare oamenii erau la Biserică, iar în aceasta la horă. Pentru
un om modern pare a fi o contradicţie radicală. Trebuie însă precizat că, cei din Silişte erau români, iar Duminica după slujbă urma hora, la care participa tot
satul. Biserica era centrul religios, dar şi cultural şi social al unui adevărat sat.
38
În 1982, Clement Voinescu din Bucureşti, confirmă atestările comunei Băneşti din 1510, 1538, 1574, 1601 şi 1625 ş.a. printr-o scrisoare pe care o trimitea
doctorului Ioan Tuţică. Treptat studiind la Academie vreme de mai bine de un an, Clement alcătuieşte o adevărată monografie, bazată pe documente care
vorbesc de la sine despre vechimea Băneştiului. Este de menţionat că Voinescu în studiul său nu cunoaşte documentele de la Braşov care atestă documentar
Băneştiul încă de la 1503. Cu toate acestea, recunoaştem în scrisorile sale un om de studiu, care la cei 84 de ani, a găsit de cuviinţă să întreprindă această
cercetare din respect şi prietenie pentru doctorul băneştean.
Data de 1510 apare şi în 1979, în monografia Dlui Primar Voicu Florea fiind preluată din colecţia Documente privind Istoria României, B. Ţara Românescă.
Veacul al XVI-lea, Vol I (1500-1525), Editura Academiei RPR, p 59.
39
Este vorba de Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti.
40
Băneştiul nu avea izlaz de vite, ci acestea erau păscute pe muntele de la Florei, care se întinde din imediata vecinătate a Posadei până spre Valea Doftanei.
17
vii; şi Băneştii toţi cu muntele lor de la Floreiu şi cu poiana sării şi cu sarea de la Mislea;…şi Breaza
toată cu muntele lor Floreiu şi din Negraşu şi Comarnic cu tot hotarul….41
La 16 iulie 1538, voievodul Radu Paisie (1535-1545 fiul lui Radu cel Mare 1495-1508), întărea
printr-un hrisov emis la Târgovişte : jupanului Drăghici Spătaru şi fratele său jupan Drişte, mare vistier
şi cu fii lor…ca să le fie Mărginenii toţi cu muntele lor Buceag şi jiliştea din câmp de la Sărata; şi
Filipeştii toţi cu muntele lor Floreiu din câmp şi cu poiana lor de sub vii şi cu dealu viilor; şi Băneştii
toţi cu muntele lor Floreiu; Breaza toată cu muntele Floreiu şi Comarnicul tot cu tot hotarul….42
La data de 7 august 1574 apare din nou numele localităţii Băneşti, într-un document al lui
Alexandru Mircea, domn al Ţării Româneşti între 1568-1577, care dăruia banului Drăghici, soţiei sale şi
fiilor lor : ca să le fie toate satele lor, alături de Mărgineni, Filipeşti, Cricoveni, Breaza, Comarnic,
Teşila, Secăria şi satul Băneşti. 43
La 3 martie 1601, boierul Stoica, fost mare postelnic, împreună cu soţia sa Dochia, dăruiesc
mănăstirii Strâmba, printre altele şi satul Băneşti. Boier Stoica arată că dăruia mănăstirii amintite……
satele mele ce le-am câştigat cu slujba, miluiţi de la creştin Mihail Voevod,… anume cum am cumpărat
şi altele sate, câte am cumpărat pe asprii drepţi ai mei. Pestişani şi Strâmba cu toate hotarele şi cu tot
venitul, cum ne-am cumpărat şi eu altele despre cum am cumpărat împreună cu jupâneasa mea Dochia,
în Stejari şi Râioşi, în Copăceani şi satul din judeţul Prahova de la Băneşti cu tot venitul…44
Câţiva ani mai târziu, la 10 februarie 1604, un anume Bunea din Miroslăveşti vinde partea sa de
moşie din satul Miroslăveşti cu suma de 1500 aspri jupânului Mihai. Între cei 8 martori figurează şi
Popa Ploaie şi Nan din Băneşti.45
La 23 august 1625, voievodul Alexandru Coconul (1623-1627 întronat la vârsta de 12 ani, fiu al
lui Radu Mihnea) întăreşte postelnicului Ionaşcu, fiul logofătului Miroslav : Ocina de la Băneşti, care
aparţinuse lui Neagu din Corlăteşti şi anume : …70 de paşi în lat şi în lung din apă şi din pădure şi din
silişte din hotar în hotar, însă să se ştie 6 răzoare, pentru că a cumpărat Ionaşcu postelnic această mai
sus zisă ocină de la Neagul pentru un noaten de cal. Preţul lui 600 de asprii gata.46
În 1660 se pomeneşte de un anume Radu din Băneşti, care ia parte ca martor la o vânzare pe
care o face Calota, vătaful din Câmpina. Deasemeni în 1664, la 12 martie, într-un hrisov domnesc a lui
Duca vodă, voievod al Ţării Româneşti se spune că între multe sate «şiri suntu în rându scălii
Câmpinii », se află şi satul Băneşti, care ca şi celelalte «să fie în pace şi sloboda pă rândul căilor de
olac de către solii mari ungureşti ».
Document nr. 5
Adică eu Calotă vătaf de Câmpina, scris-am zapisul meu, ca să fie de bunăcredinţă la mâna
lui… călugărul, cum să se ştie că i-am vândut eu loc de casă în satul Câmpina, stânjenul 22, în lung şi
lat iar 22, drept bani gata unghi 19 ; ca să fie lui acest loc stătător de moşie, neclintită şi lui şi
feciorilor lui ; şi cine se va trage dintru dânsul, nimenea treaba sau amestec să nu aibă. Şi la această
tocmeală şi zapis al (meu) nostru, fost-au mulţi boieri mărturie, anume : Gh. Rosu şi fratele lui, Pătraşa
şi Constantin Comisul şi Radu din Băneşti, şi Constantin din Câmpina şi Neagoie, Dragoian şi Ghe fiul
Zamfir şi Radu Moştnicul şi Stoca al Gherghinei. Şi pentru mai adevărată credinţă pusumi-am pecetea
şi iscălitura ; şi am scris cu Popa Gavril di Buzău. Scris mai 23 1660, Gheorghe Postelnicu, Calotă
vătaf – vânzători, Neagoe Diacon, Constantin, Gheorghe al Zamfirei, Ieromonah Ioan Egumenul de la
Bribu (Brebu de la N de Câmpina) ; M Lupu polcov(nic) adeverez.

41
Document original în limba slavonă. Se găsea în Biblioteca Academiei Române, pachetul XXXIX, nr. 13. Originalul slavon scris pe pergament, foarte
deteriorat, iar pecetea desprinsă. Astăzi se găseşte la Arhivele Statului. Bucureşti. Apare citat şi în colecţia Documente privind Istoria României, B. Ţara
Românescă. Veacul al XVI-lea, Vol II (1526-1550), Editura Academiei RPR, p 249.
42
Extras din Biblioteca Academiei Române, pachet XXXIX, nr 5. Originalul în slavonă. Scris pe hârtie. Pecetea căzută. Apare citat şi în colecţia Documente
privind Istoria României, B. Ţara Românescă. Veacul al XVI-lea, Vol II (1526-1550), Editura Academiei RPR, p 249.
43
Extras din Biblioteca Academiei, pachet CCCXCVII, nr 20. Original în slavonă, pătată, pecete timbrată. Apare citat şi în colecţia Documente privind
Istoria României, B. Ţara Românescă. Veacul al XVI-lea, Vol IV (1571-1580), Editura Academiei RPR, p 141.
44
Extras din Biblioteca Academiei, Manuscris în copie, limba română, nr 610/462.
45
Colecţia Documente privind Istoria României, B. Ţara Românescă. Veacul al XVII-lea, Vol I (1601-1610), Editura Academiei RPR, p 108.
46
Extras din Documente privind Istoria României, Veacul XVII. B. Ţara Românească. Vol IV, (1621-1625), Bucureşti 1954, nr 572, p 556.
18
 Toate aceste documente atestă existenţă satului Baneşti, ca fiind stăpânit de mari boieri, pentru ca
mai apoi să treacă în proprietatea mănăstirii Mărgineni.
În 1702, 6 boieri primiseră însărcinare de la vodă şi de la egumenul mănăstirii Mărgineni să
delimiteze hotarele moşiei Telegii din partea băneştenilor, care au fost semnele şi hotarele care este a
sfintei mănăstiri Mărgineni şi să vedem semnele şi hotarele cele bătrâne.

Date despre proprietatea pământurilor Băneştiului

Locuitorii comunei Băneşti au fost probabil până la începutul secolului XVI oameni liberi, un sat
de moşneni care foloseau în comun muntele de la Florei, ca apoi treptat să se producă şerbirea lor, astfel
că în anul 1510, precum şi în documentele ulterioare, satul este dăruit sau vândut diferiţilor mari boieri
şi dregători.
În toate documentele care atestă existenţa satului Băneşti, acesta apare ca aparţinând marilor
boieri. Populaţia era deci şerbită. În timp Băneştiul va apare ca aparţinând de mănăstirea Mărgineni. În
1702 stareţul mănăstirii Mărgineni cere delimitarea hotarelor cu Telega, căutând semnele şi hotarele cele
bătrâne. Astfel că boierii au adunat pe toţi oamenii din Telega şi din Băneşti pentru a le cere cărţile de
ocolniţă ale moşii, pentru ca să deverim pe unde sunt semnele şi hotarele cele vechi. Dar nici locuitorii
din Băneşti şi nici cei din Telega nu aveau asemenea cărţi, din care cauză boierii au recurs la sprijinul
unor martori bătrâni, care sub prestare de jurământ au arătat care a fost hotarul bătrân. Putem deduce că
Băneştii erau deja la această dată proprietatea mănăstirii Mărgineni 47. Deci dacă în 1625, satul Băneşti
aparţinea unui mare boier, ulterior el a fost vândut sau dăruit 48 mănăstirii Mărgineni, care va stăpâni atât
satul, cât şi moşia în secolele următoare.
La 24 aprilie 1799, domnul Ţării Româneşti, Alexandru Moruz, poruncea ispravnicilor din
Prahova, să-i oblige pe locuitorii din Telega, Băneşti, Mărgineni, Ţintea şi Breaza să presteze mănăstirii
Mărgineni câte 12 zile de clacă, să dea dijma în produse – specificată amănunţit – şi să-şi ducă la
îndeplinire celelalte datorii curente faţă de stăpânul moşiei. 49 Se arată că locuitorii cei casnici, vrednici
de muncă, să lucreze 12 zile pe an…trei zile primăvara, trei zile vara, trei zile toamna şi trei zile iarna.
În cazul în care stăpânul nu avea de lucru şi va cere bani să aibă a lua de casă câte un plot (zlot) pe an.
De asemenea stăpânul putea să-i ducă să muncească la altă moşie mai îndepărtată…iar clăcaşii să
accepte acest lucru…să nu-i silească a-i duce. Clăcaşii trebuiau să meargă la muncă dis de dimineaţă,
apucând ziua deplin, dădeau dijmă la timpul stabilit, pentru ca nu cumva cu trecerea de vreme să
păgubească stăpânul…Ei nu aveau voie să vândă vin sau rachiu pe moşie…fără învoirea stăpânului, iar
cei ce aveau băutură trebuia să dea de bute câte un taler şi câte o vadră de vin. Mai erau de asemenea
obligaţi să dea zeciuială din recoltă stăpânului, afară numai din grădinile lor, care le aveau împrejurul
caselor lor ; din acestea nu s-a dat nimic. Pentru grâu şi orz dădeau din 10 clăi una căruţă cu calul său
la aria stăpânului, după obicei, iar pentru porumb au să dea de pogon câte patru baniţe de porumb
grăunţe. Cele expuse până aici, ne fac o imagine destul de clară a regimului din perioada respectivă.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că suntem după legile lui Constantin Mavrocordat, care în 1746
desfiinţase rumânia, iar în 1749 desfiinţase vecinicia, deci ţăranii se puteau bucura de un regim mai
blând. Clăcaşii care munceau şi în Băneşti în perioada moşierimii nu aveau pământ propriu, de aceea
erau exploataţi în continuare de proprietari. Dovadă ale acestei situaţii sunt dările la care erau supuşi şi
care sunt amintite în porunca domnitorului Alexandru Moruz. Se poate explica de aici şi de ce ţărănimea
era privită şi s-a afirmat mereu ca o clasă cu putere social-revoluţionară în nenumărate răscoale, mai
mari sau mai mici, care s-au produs împotriva dominaţiei feudale.

47
Mănăstirea Mărgineni se află la cca 25 km sud de Băneşti. Mănăstire bogată cu multe moşii. Secolul trecut a servit ca spital contra bolilor contagioase
(ciumă, holeră), apoi ca loc de detenţie pentru deţinuţii politici. Astăzi în ruină.
48
Nu ştim exact cum a reuşit mănăstirea Mărgineni să dobândească moşia Băneştiului, sau care este boierul care a înstrăinat-o. Cert este faptul că la procesul
cu moşnenii de la începutul secolului XIX mănăstirea a prezentat documente puternice care-i atestau dreptul de proprietate.
49
Mihordea, Papacostea, Constantiniu, Documente privind relaţiile agrare din veacul al XVIII-lea. Vol I. Ţara Românească, Editura Academiei, p 882-883.
19
 Pe marginea documentelor prezentate, afirmăm că moşia Băneşti –Urleta, a aparţinut vreme de
două secole mănăstirii Mărgineni.
Regimul aspru de exploatare pe care îl aplica mănăstirea a determinat în 1837 un proces deosebit
de important în istoria comunei: anume procesul între moşnenii Băneştilor50 şi mănăstirea
Mărgineni. Procesul a ajuns a fi dezbătut de către Înaltul Divan, care la 1837 înaintează un răspuns
către domn cu privire la acest proces51 : Anaforaua veliţilor boeri din Divanul Domnesc către domn din
anul 1837. Comportamentul aspru al grecilor care stăpâneau mănăstirea Mărgineni a determinat pe
băneşteni să deschidă un proces, prin care cereau dreptul de a reveni la statutul de oameni liberi, să fie
recunoscuţi ca adevăraţi proprietari ai pământului pe care-l munceau, mai ales că mănăstirea deţinuse
pământul fără acte doveditoare. Ei susţineau că ştiu de la bătrânii lor că moşia Băneştiului a fost pusă
cândva zălog pentru o sumă de bani care neputând fi restituită la termen, rămăsese celui ce împrumutase
cu bani, adică mănăstirii. Exista însă şi o clauză ca oricând se va putea plăti datoria, moşia să revină
proprietarilor de drept. Procesul era pornit încă din 1814, iar acum se revenise asupra lui. Jalba către
domn a fost atât de impresionantă încât acesta a poruncit imediat divanului domnesc să caute de urgenţă
o soluţionare a problemei. La proces însă mănăstirea a înfăţişat două acte de proprietate : unul din 1635
de la Matei Basarab Voievod, şi unul din 1753 de la Racoviţă Cehan voievod prin care se întăreau de
către domn actele de donaţie către mănăstire a satului Băneşti cu moşia lui. Moşnenii nu au înfăţişat
decât un act care nu era în directă legătură cu cererea lor. Din nefericire, mare parte din actele
doveditoare de care se face pomenire şi în acest proces s-au pierdut, sau se pare că au fost luate de greci
după legea secularizării averilor mănăstireşti. Deci cei care se doreau a fi numiţi moşneni (oameni liberi)
au rămas în continuare clăcaşi, mănăstirea păstrându-şi dreptul de proprietate. Este evident că moşnenii
s-au înscris la un proces fără prea mari sorţi de izbândă, dar acest lucru nu putea fi determinat decât de
situaţia grea în care se aflau. După acest proces băneştenii s-au aflat în situaţia de a cere îngăduinţă
mănăstirii pentru a nu mări impozitele în special la ţuică din care mulţi se întreţineau.
Peste nici 30 de ani, odată cu noile legi ale lui Cuza, situaţia se va schimba.
În 1863, după marele act istoric de la 24 ianuarie 1859, avea loc un act de mare importanţă
socială şi naţională, care avea să deschidă şirul de reforme înfăptuite de guvernul condus de Mihail
Kogălniceanu. Este vorba de Secularizarea averilor mănăstireşti. Acestea reprezentau mai mult de un
sfert din suprafaţa ţării de atunci. Moşia Băneşti-Urleta, care aparţinuse până atunci de mănăstirea
Mărgineni va beneficia din plin de această lege, căci ea va trece în proprietatea statului. Ea va fi dată
unor arendaşi, care în 1865 se sustrăgeau de la plata arenzii, din care cauză în 1866 arendarea moşiei se
face la licitaţie pentru suma de 7250 lei52.
În 1871 apărea un tabel cu toate proprietăţile statului, locuite şi nelocuite din aceste plaiuri.
Moşia Băneşti –Urleta forma o singură moşie : unu trupu, şi era proprietate locuită. Ea aparţinea acum
statului, care, după prevederile legii agrare de la 14 aug 1864, a dat-o în mici proprietăţi locuitorilor
comunei. Legea, înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, proclama desfiinţarea clăcaşilor. Astfel
ţăranii deveneau proprietari liberi. Din punct de vedere legal sarcinile erau desfiinţate, iar ţăranii
clăcaşi erau împroprietăriţi. Conform acestei legi clăcaşii au fost împărţiţi în mai multe categorii,
primind fiecare pământ în funcţie de numărul vitelor pe care le aveau şi de regiunea în care locuiau. Cei
împroprietăriţi plăteau vreme de 15 ani despăgubiri băneşti, considerate ca o răspundere a clăcii şi a
celorlalte obligaţii. În timpul anului 1868 se alcătuia în Băneşti un tabel cu locuitorii împroprietăriţi

50
Procesul se desfăşoară între moşneni şi egumenul (stareţul) mănăstirii Mărgineni.
În 1836 ghenar (Ianuarie) 21, semnează la moşneni:
- Popa Dargumerii (Dragumeru) ot Băneşti. Este primul nume de preot cunoscut al localităţii noastre.
- Cosma sin Ştefan ot Băneşti
- Anton sin Vlaicu ot Băneşti
- Voicu sin Vlaicu ot tam.
Între timp cei care-şi revendicau drepturile s-au înmulţit astfel în noembrie la înfăţişărea care are loc la Înaltul divan sunt prezenţi 10 moşneni.
51
Descoperit şi preluat de către Clement Voinescu din arhiva naţională a Academiei.
52
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, dosare: 48/1865, fila 1 şi 57/1866, fila 277.
20
după reforma agrară din 1864. În acest tabel apare denumirea comunei Băneşti, fostul proprietar
mănăstirea Mărgineni şi împroprietăriţii astfel :
- 131 împroprietăriţi care aveau 4 vite, plătind 133 lei, în total 17423lei/an
- 42 împroprietăriţi care aveau 2 vite, plătind 100lei şi 24 bani, total 4425lei şi 8 bani/an
- 45 împroprietăriţi care nu aveau vite, deci lucrau cu braţele, plătind 71 lei şi 25 bani, total
3217lei şi 20bani/an
Deci au fost împroprietăriţi un număr de 218 ţărani, iar suma totală anuală la care se ridica
răscumparea clăcii era de 24865 lei şi 28 de bani/an, sumă enormă pentru posibilităţile ţăranilor care
erau împovăraţi încă şi cu alte dări. Totuşi este de menţionat că fuseseră eliberaţi şi împroprietăriţi.
În afară de aceşti 218 împroprietăriţi, conform aceleaşi legi rurale, urmează prin plată
permanentă a unui galben să fie împroprietăriţi şi alţii, anume încă 8 locuitori din moşia satului, care
primesc locuri de case şi grădină şi care conform articolului 33 din legea rurală urmează a plăti un
galben, pentru totdeauna. Pe lângă clăcaşii împroprietăriţi prin legea reformei din 1864, vor fi
împroprietăriţi şi un număr de 35 de locuitori, familii tinere numiţi însurăţei, cu câte 12 pogoane
fiecare53, în anul 1879, pe baza aceleiaşi legi.
Conform legii ţăranii împroprietăriţi prin legea de reformă agrară din 1864, deveneau stăpâni pe
2/3 din suprafaţa moşiei satului Băneşti- Urleta, fără a socoti pădurile. Restul moşiei va fi arendată între
1868-1873 mănăstirii Mărgineni, contra unei arende anuale de 12.222 lei şi 22 de bani.
Mai târziu în 1879 se vor lua 420 pogoane din această moşie, pentru a fi împrprietăriţi cei 35 de
însurăţei, aşa cum am arătat mai sus, iar restul vor fi cumpărate de 118 cumpărători ai moşiei satului
Băneşti-Urleta.
În 1899 subprefectul plaiului Câmpina inspectând cancelaria comunei Bănesci54 constata că :
locuitorii sunt împroprietăriţi ca foşti clăcaşi şi însurăţei. Prin urmare, moşia Băneşti-Urleta, fosta
proprietate a mănăstirii Mărgineni, devenită apoi proprietatea statului este acum împărţită în loturi mai
mici locuitorilor, iar o parte este vândută la 118 cumpărători.
În 1901 apare menţiunea că semănăturile, fâneţele şi pădurea aparţin locuitorilor săteni,
deoarece nu sunt moşii mari, căci aceste moşii s-au dat locuitorilor. Este vorba aici nu de mai multe
moşii, ci de una singură Băneşti şi Urleta, denumire care apare în toate documentele de până acum.
Desigur că numărul populaţiei creşte pe măsura trecerii anilor, iar suprafaţa de pământ deţinută
de o familie devenea tot mai mică. Acest lucru a determinat pe autoritatea comunală să-i
împroprietărească pe cei care nu aveau pământ suficient, pe alte moşii, din jurul comunei sau mai
departe. Astfel locuitorii comunei Băneşti în anul 1921-1922 când începe reîmproprietărirea conform
noii legi agrare, li s-au dat din moşia Cocorăştii Capli, proprietatea spitalelor civile Bucureşti, 200 ha
teren arabil, revenind la fiecare câte o jumătate de pogon şi 71 ha de islaz. În anul 1923-1928 au fost
retrase cele 200 ha teren arabil, locuitorii rămânând doar cu islazul.
În anul 1922, prefectul judeţului înştiinţa pe primarul comunei că se înfiinţează colonii de săteni
în regiunile cu teren disponibil, pentru colonizare în Ialomiţa. Ca urmare în comună s-a înfiinţat un
comitet compus din primar, notar, perceptor, preşedintele băncii populare şi şeful postului de jandarmi,
care între 9-10 februarie 1923, a întocmit 5 tabele conţinând 123 de cetăţeni, care doreau să plece în
judeţul Ialomiţa. În procesul verbal se arată că aceştia îndeplineau condiţiile cerute, adică erau locuitori
destoinici, în vârstă de 21-55 ani, sănătoşi, care vor putea să-şi întemeieze gospodării agricole în câţiva
ani. În înştiinţarea transmisă de prefect se specifica că locuitorii respectivi trebuie să aibă mijloace
pentru a-şi întemeia gospodăriile respective şi a-şi muncii pământul, iar în comunele în care locuitorii
mai aveau şi alte ocupaţii rentabile se vor alege numai locuitorii a căror ocupaţie principală este
plugăria şi care au inventarul necesar : boi, car, grapă etc. şi se obligă prin declaraţiune că se vor muta
în regiunea de colonizare. Cei care plecau trebuia să se angajeze că se vor stabili definitiv acolo. Lotul
primit era de 10 pogoane teren arabil şi două pogoane islaz, iar pentru casă mai primeau jumătate de
53
Este de observat că acestă cifră de 12 pogoane, mai precis 6 ha. este regăsită în proprietatea lui Ioan Duhovnicul, proprietate pe care o lasă prin testament
Bisericii.
54
Denumirea de Bănesci va apărea în loc de Băneşti o perioadă de la această dată.
21
pogon. Nevoia de pământ devenise o problemă arzătoare pentru locuitorii comunei, mai ales că acesta
constituia încă singura sursă de existenţă pentru majoritatea.
În anul 1929, 72 de locuitori cereau să fie împroprietăriţi cu moşia Cantacuzino (mulţi dintre ei
munceau pe această moşie), sau pe altă moşie. Treptat însă, exploatarea petrolieră se dovedeşte o nouă
sursă de venit, dar şi un loc de muncă. Tot mai mulţi locuitori se angajează în întreprinderile din
Câmpina cum ar fi : Steaua Română, Astra Română, Intreprinderea româno-americană Concordia-
Electrica, Petrolul Câmpina, Petrolul românesc, Runcu şa. Cu salariul primit şi cu recolta obţinută
reuşeau să încropească un trai modest.
În martie 1945, are loc o nouă împroprietărire cu desfinţarea definitivă a moşierilor şi a marilor
proprietari de teren. Locuitorii comunei Băneşti nu au beneficiat pentru că pe teritoriul comunei nu mai
existau proprietari de moşii, care să intre în prevederile legii. Intreprinderile însă vor fi în parte
naţionalizate, lucru care iniţial s-a dovedit a fi un câştig pentru clasa muncitoare. Este interesant de
înţeles şi faptul că odată cu instalarea puterii comuniste nu s-a urmărit atât împroprietărirea, cât mai ales
desproprietărirea vechilor posesori de pământ. Proprietari precum Dumitru Tuţică, Mihai Tuţică (fratele
lui) Gheorghe V. Şte. Dima, sau Toma Ştefănescu 55 sunt imediat după război ameninţaţi de ruşii care
veneau să impună o nouă ordine. Astfel Trică (Dumitru) Tuţică moare în 1950 fiind hăituit ca fost
chiabur, iar fratele său Mihai, în urma insistenţelor pretului Săndulescu, renunţă la pământul pe care îl
cumpărase cu mari sacrificii. Gică Dima se confruntă şi el din plin cu noua ordine comunistă. Între 46 şi
47 cea mai mare parte din avere (25 ha) îi este confiscată, căruţă, cai, butoaie, tocitori, cazan de ţuică,
maşină de treierat ş a. În procesul verbal de confiscare care este scris abia în 62 sunt trecute doar o parte
dintre lucrurile sale, care, odată confiscate, erau neglijate. S-a stins din viaţă, în plină democraţie, la
vârsta de 94 de ani (în 2001), fără a se bucura de vreo restaurare majoră a vechilor drepturi de
proprietate. Şi Toma Ştefănescu a avut de suferit ca fost chiabur. La cele 7 ha de teren confiscate se
adăugau permanent alte nedreptăţi.56 Este întristătoare şi revoltătoare această atitudine a autorităţilor,
mai ales mulţi din cei desproprietăriţi erau oameni de bază ai comunei (spre exemplu Toma Ştefănescu
(n. 1897) luptase pe frontul de la Mărăşeşti).
Astfel după 1952 proprietatea pământurilor trece de la particulari la stat, definitivându-se această
mişcare în 1962. Iniţial în 1952 se formează atât la Băneşti, cât şi la Urleta două întovărăşiri agricole.
Apoi în 1962 foşti proprietari din Băneşti „cedează” pământurile în favoarea gospodăriei agricole „Aurel
Vlaicu”, care în 1970 devine Cooperativa Agricolă de Producţie (CAP) Băneşti. Încă din 1962 se
înfiinţează un sector zootehnic.

Urleta
În documente mai târzii, alături de numele satului Băneşti apare şi numele cătunului Urleta.
Acesta potrivit tradiţiei anale transmisă din generaţie în generaţie ar fi fost întemeiat de trei ciobani din
Brebu, care au cerut învoire celor ce stăpâneau satul Băneşti să-şi aşeze stâna cu oile lor pe platoul din
partea de SE a satului, la punctul numit La Urlătoare. Acest loc se numeşte aşa pentru că aici se găsea o
vâlcea cu o ruptură de pământ cam de 1-2 m adâncime, iar când ploua şi curgea apă multă pe această
vâlcea, ajungând la mica cascadă făcea un zgomot deosebit ; urla apa cum spuneau locuitorii. Cei trei
ciobani s-au stabilit aici La Urlătoare, de aceea aşezarea întemeiată de ei se va numi mai târziu Urleta.
Cu siguranţă, întemeierea acestei aşezări se va fi făcut după anul 1625, pentru că până atunci nu apare în
documente alături de Băneşti, sau în alt fel57.
După 1831, când apar ştiri mai exacte despre componenţa plăşii Câmpina, apar şi primele
informaţii despre Urleta. Astfel putem culege preţioase informaţii cu privire la organizarea plăşii
Câmpinii, (Plaiul Prahova) cum i se spunea. Plaşa Câmpina situată într-o zonă deluroasă şi muntoasă
55
Toma Ştefănescu s-a născut în 1897 tatăl său fiind Ioniţă Ştefan Dima, cel mai mare dintre cei nouă fraţi, copiii lui Ştefan Dima. După cum se poate
observa acest Ştefan Dima constituie o rădăcină a unei vechi familii băneştene.
56
Ion Ştefănescu, băiatul lui Toma este dat afară între 48-50 de la facultatea de Petrol şi Gaze din Bucureşti şi mai apoi de la ofiţeri de marină din Constanţa
unde intrase deja cu una dintre cele mai mari medii.
57
Preluată din monografia din 1979 – primar Florea Voicu
22
făcea parte din judeţul Prahova şi avea în componenţă în 1832, 22 de sate, între care şi satul Băneşti şi
cătunul Urleta.
În anul 1857, acest plai era format din 16 comune, între care apare şi comuna Băneşti, satul
Urleta aparţinând de ea. Această împărţire s-a menţinut relativ aceeaşi şi în 1925, când se vorbeşte de 15
comune, Urleta fiind în continuare legată de Băneşti.
Din primele documente aflăm despre moşia Băneşti – Urleta, amândouă alcătuind un singur trup,
„unu trupu”, satul Băneşti şi cătunul Urleta. În 1864, prin legea rurală, satele şi cătunele se organizează
în comune rurale, mai multe comune formau o plaşă, şi mai multe plăşi un judeţ. Din acest an se va
forma comuna rurală Băneşti cu cătunul Urleta pendinte de ea, iar mai târziu conducerea va fi preluată
de un consiliu ales pe baza votului cenzitar, în frunte cu un primar. Într-un document din 1869 prefectul
judeţului cerea un tabel cu comunele ce compun plaiul Prahova şi satele care depind de ele. În acest
tabel de comuna Băneşti aparţineau şi Bobolia şi Slobozia, care azi aparţin de comuna Poiana Câmpina,
respectiv de Câmpina. După această dată Băneştiul apare mereu ca o comună rurală, care cuprindea
numai cătunul Urleta.58
În anul 1922, administraţia Plaiului Prahova trimitea primarului şi notarului o înştiinţare prin care
li se aducea la cunoştinţă, că trebuie să întocmească o situaţie din care să rezulte, …circumscripţiile
actuale ale comunelor satelor şi cătunelor. În situaţia trimisă ca răspuns apare comuna Băneşti cu satul
Urleta, şi menţiunea că în satul Băneşti nu există cătune, precum şi informaţia că în satul Urleta nu
există sfat sătesc, fiind descompletat. De aici înţelegem că Urleta depăşise stadiul de cătun devenind sat
cu o administraţie subordonată Băneştiului. La data respectivă Urleta avea un număr destul de mare de
locuitori : 238 de familii cu 263 alegători, în Băneşti fiind 390 de familii şi 402 alegători la aceea dată.
În anul 1929, înainte de înfăptuirea reorganizării administrative, într-o situaţie privind imobilele
din comună, comuna Băneşti ne apare ca fiind formată, din satele Băneşti şi Urleta. În 1929, satul Urleta
va trece în cadrul comunei Mislea, care va avea astfel două sate : Urleta şi Mislea.
Această situaţie se va menţine până în 1950.
În anul 1935 este întocmită o situaţie ce cuprindea : averea mobilă şi imobilă a comunei Băneşti,
compusă din :
- un loc cu localul primăriei, suprafaţă 500mp
- un loc numit lângă clopotniţă, suprafaţă 150mp
- Islazul comunei la Ciuperceasca, suprafaţă 45ha
- Un teren numit coasta Căţinului, suprafaţă 30 ha
- Un teren numit valea Gherghiţii şi Coasta Niţii cu suprafaţa de 3,5 ha.
- Un teren situat la capul podului de peste Doftana, partea stângă lac suprafaţă 1534 mp
- Un teren situat în comună numit În poiană la Boboc, suprafaţă 300mp
- Un teren situat la punctul cruce, numit La Cruce, suprafaţă 300mp
- Un local de primărie cu 4 camere, un local al comunei cu 4 camere.
- Mobilierul din localuri, cărţi, broşuri, un telefon etc.
Se poate observa că nu se referă decât la averea strictă a primăriei, fără şcoală sau o altă
instituţie. În această perioadă Urleta nu este menţionată, deoarece ea aparţinea de Mislea.
La 16 martie 1939, primăria comunei Băneşti decide alipirea comunei rurale Băneşti la comuna
rurală Câmpina, devenind astfel comună suburbană (de altfel ea se intitula comună suburbană şi fără
această decizie ; denumirea de comună suburbană apare încă din 1931). Decizia de la 1939 se motiva
prin faptul că Băneştiul era o comună rurală din imediata apropiere a oraşului Câmpina şi pentru a
face faţă tuturor necesităţilor acestei comune, atât pentru lucrările edilitare, cât şi pentru situaţia

58
În lucrarea marele Dicţionar Geografic din 1898, apare la Băneşti denumirea de cătun, cuvânt care –lesne de înţeles – este greşit, mai ales că la această
dată Băneşti este o comună puternică cu o organizare de sinestătătoare şi cu primar. Tot în această lucrare neştiinţifică se menţiona că acest cătun, Băneşti a
fost întemeiat de locuitorii din Urleta. Ori din cele prezentate până aici este uşor de observat erorile acestor afirmaţii. Toate documentele de până aici
confirmă clar vechimea localităţii Băneşti, mai mare decât cea a localităţii Urleta.
23
administrativă, economică, financiară, care necesită ajutoare băneşti din partea judeţului şi este mai
uşor să se apeleze la Câmpina. 59
Între timp Urleta şi Băneştiul s-au dezvoltat separat. Astfel după organizarea din 1929, cele două
sate vor fi despărţite până în 1946, perioadă în care Urleta cu Mislea formau comuna Mislea. Din anul
1946, până în 1950 Urleta are autonomie administrativă, fiind declarată comuna Urleta.
În anul 1950, în perioada de glorie comunistă, are loc o reorganizare administrativă. Cu acest
prilej satul Urleta trece înapoi sub administraţia comunei Băneşti, alcătuită acum din nou din două sate :
Băneşti şi Urleta.
În 1956 din nou Urleta este declarată comună având unitate administrativă. Această situaţie va
dura până în 1968, când după noua organizare administrativă şi teritorială a ţării satele Băneşti şi Urleta
vor forma din nou o singură comună – Băneşti.

Podul de piatră
Comuna Băneşti s-a întemeiat pe loc de şes şi de dealuri, aproape de râul Doftana, peste care
trece un pod de piatră cioplită spre Câmpina, construit în timpul domniei lui Alexandru Cuza, între anii
1859-1864. Proiectul podului a fost dobândit în anul 1859, în urma ordinului 623, al Direcţiei Lucrărilor
Publice, de către inginerul şef P Peretz. Acest proiect este predat Direcţiei Lucrărilor Publice, care îl
scoate la licitaţie în ziua de 15 decembrie 1860. La 27 martie 1861 se încheie un contract cu
antreprenorul, iar lucrările încep în luna aprilie. La data de 20 aprilie 1862, erau construite pilele şi
culeele podului. Datorită unor ploi puternice ce au căzut necontenit, în zilele de 24, 25 şi 26 aprilie, apa
a crescut ajungând la
nivelul naşterii bolţilor. De
aceea inginerul P. Peretz
propune ridicarea pilelor cu
0,2 stânjeni (cca 0,4m),
peste nivelul proiectat
iniţial şi obţine aprobarea
consiliului tehnic la data de
7 mai 1862, avizul fiind dat
de inginerii P Donici, C
Aninoşeanu şi arhitect P
Tabai. În aprilie 1862 erau
executate deja şi patru
dintre tiparele bolţilor
podului, dar în raport se
arată că starea execuţiei
este sub nivelul tehnic, de
aceea se şi percep
penalizări.60 La începutul lunii mai au loc discuţii aprinse între antreprenor şi proiectantul podului P
Peretz, privind felul de lucrare defectuoasă a pietrelor pentru bolţi. La 26 iunie 1862, scoţându-se
tiparele de la bolţi se constată că piatra de faţadă a crăpat pe o distanţă de câţiva metri, de la aşezare spre
cheie. În urma cercetărilor se ajunge la concluzia că principala cauză este proasta lucrare astfel că prin
jurnalul 208 din 3. 08. 1862, Consiliul Tehnic ratifică hotărârea de dărâmare a bolţilor. Problema este
clarificată la 2 oct 1862, cele două bolţi fisurate sunt refăcute, dar nu pot fi înlăturate toate viciile
ascunse. Antreprenorul la 13 martie 1863 se adresează direct domnitorului Alexandru Ioan Cuza, rugând
a se ordona oprirea dărâmării acestei bolţi, care rezistase fără probleme 9 luni la traficul călătorilor.

59
Arhivele Statului Ploieşti. Fond: Arhiva Primăriei comunei Băneşti, dosar 78/1939, fila 14; vezi în aceleaşi dosar 68/1935, fila 1
60
Cca 6000 lei penalizări
24
Potrivit unei reglementări 4160, din 25 apr 1863, ing Panait Donici, întocmeşte un raport la 5 mai 1863,
referitor la podul Doftana, că la construcţia acestuia, s-a ocazionat diformarea a două bolţi cari s-au şi
dărâmat, şi că inspectorii însărcinaţi cu examinarea accidentului au fost de părere a se dărâma şi a treia
boltă, deşi nu era deformată, dar avea defecte de construcţie. Podul este reconstruit şi asfaltat în anii
1927-1928 de către trustul suedez care a construit şoseaua Bucureşti Braşov. Putem afirma că, deşi bine
proiectat, podul a suferit datorită anumitor greşeli de execuţie. În anul 1977, la cutremurul de 7, 2 grade,
podul a suferit avarii prin dărâmarea construcţiei parapetului pe cca 57m , la capătul dinspre oraş fiind
afectate şi trei bolţi. Astăzi podul este blocat pentru trecerea utilajelor grele fiind folosit numai pentru
circulaţia pietonilor. O vreme, din motive nejustificate, a fost demontată o barieră, făcând posibilă
aruncarea gunoiului de către cetăţenii din apropierea podului. Podul vechi a aparţinut şoselei naţionale,
care exista prin interiorul comunei. În anul 1952—1956 este construită o nouă variantă de şosea
naţională cu un nou pod de beton, la cca 800m mai jos de cel vechi. Traficul rutier se face la ora actuală
doar pe această variantă.

Localul primăriei
În anul 1899 ştim că exista un local al primăriei care era în stare bună, dar mobilierul degradat.
Localul a avut de suferit în urma ocupaţiei din primul război mondial (1916-1918), pereţii erau găuriţi
atât afară cât şi înăuntru, geamuri sparte, tavanul stricat, sobele dărâmate, mobilierul şî telefonul
deteriorate şa.61
În 1922 se încheie lucrările de reparare ale localului primăriei, lucrări ce se ridicaseră la suma de
6300 lei. Se pare că în 1929, localul primăriei a fost refăcut şi mărit, deoarece în 1929, apare o
informaţie potrivit căreia valoarea lucrărilor de reparaţie a primăriei se ridică la suma de 200 mii lei. În
anul 1935 se afirma din nou că localul este în stare bună, probabil în urma reparaţiilor din 1929. În urma
cutremurului din 1940, localul a suferit avarii în valoare de 50 mii lei. Încă din 1989 se punea problema
spaţiului insuficient în localul primăriei. Acesta devine an de an mai neîncăpător. De aceea în anul 2004
localul va fi mutat în casa construită de Colonelul Georgescu, iar poliţia se mută în vechiul local al
primăriei. Cu toate cele câteva inconveniente (accesul îngust, poluarea de la turnătoria Băneşti), casa
Colonel Georgescu prezintă un real avanaj din punctul de vedere al spaţiului şi al confortului.
Încă din 1890 comuna a avut şi poliţie comunală, iar în 1893 jandarmerie.
Iată o listă a primarilor comunei Băneşti62:

189763 Nicolaiu Ichim

1898 Ştefan Dumitrache
1899 Vasile Ştefănescu
1900 Ioan Nicolescu Neagoe
1903 Toma T. Vlad
1904 Vasile T. Ioniţă
1907 Ioniţă Ştefan Dima
1919 Vasile Diniţă
1922 Manole Dima
1923 Vasile Şt. Dima
1926 Niculae Dumitrescu
1928 Toma Tuţică
1930 Ioan St Trăistaru
1934 Mihai Rădulescu
61
Arhivele Statului Ploieşti. Fond: arhiva primăriei Comuna Băneşti, dosar 21/1899, fila 34. vezi ptr următoarele: dosar 36/1920, fila 50; 39/1922, fila 1;
54/1929, fila 304; 80/1940, fila 1; 13/1890, fila 66.
62
Lista a fost pusă la dispoziţie de Dl primar Ion Matache.
63
În anul 1864, prin legea comunală, satele şi cătunele se organizează în forme rurale. Mai multe comune formau o plasă. Mai multe plăşi un judeţ. Din
acest an se va forma comuna rurală Băneşti, condusă de un primar. Nu am reuşit, însă, să aflu numele primarilor decât după 1897.
25
 1938 Toma T. Enache
1941 Ioan T. Rădulescu
1944 Trăistaru
1945 Toma I Minea
1948 Ion Alexandrescu
1950 Ion Ionescu
1953 Ion Grămadă
1954 Ion Stoica
1957 Ion Pantilie
1959 Toma Dobre
1974 Constantin Dumitrache
1979 Voicu Florea
1990 Gheorghe Niţu
1992 Ioan Tomescu
1993 Crăciun Constantin
2000 Ion Matache
2004 Petre Ion-Costache

Portret
După anii în care a fost primar (’34 -’38) Mihai Rădulescu 64 a venit la Biserică unde a fost în
vremea părintelui Săndulescu epitrop şi om de bază. Din cei 11 copii, 10 i-au murit de mici. Ultimul
dintre copii, avea să-i moară în 1952, la 24 de ani, în anul V de facultate, la medicină, în urma unei
operaţii făcute de către colegii săi. Chipul său tânăr se păstrează într-un tablou pictat 65 de Neica
Năstase66. Mihai Rădulescu a murit la 89 de ani în 1973. Fusese pe front în primul război mondial iar,
din pozele păstrate, se pot număra pe pieptul său 6 decoraţii.

Câteva statistici demografice.

În anul 1898 numărul locuitorilor comunei Băneşti era de 1433 suflete, Băneşti şi Urleta la un
loc.
Se poate însă ca numărul să fi fost mai mare, pentru că un an mai târziu, în 1899, într-un proces
verbal încheiat de medicul de circumscripţie al plaiului Prahova apare un număr de 1769 de suflete. Este
imposibil ca numărul de locuitori să crească atât de mult într-un singur an. În acelaşi proces verbal se
face menţiunea că s-au născut 12 copii, s-au căsătorit 18 tineri şi au murit 19 oameni.67
Cifra dată de medicul de circumscripţie era cea reală, după cum o confirmă şi rezultatele
recensământului de la finele anului 1899, recensământ confirmat de două comisii din Băneşti şi din
Urleta. Iată rezultatele68 :
1899
Nr crt Denumirea Băneşti Urleta Total
Bărbaţi femei bărbaţi femei bărbaţi femei
1. cap de familie 237 24 136 14 373 38
64
Una dintre cele mai cunoscute familii din Băneşti este cea a Răduleştilor. Părinţii lor au fost Ioniţă Rădulescu ( 1920) ( I se spunea Mangalagiu. A luptat
în 1877, iar ca veteran de război a fost împroprietărit în mai multe locuri din Băneşti.) şi Ana ( 1910)Au avut 10 copii: Maria(n 1878 s-a căsătorit cu
Niculescu Stelian-dascăl), Rafira (n. 1880, s-a căsătorit cu Ştefan Corneanu. Este cea care a purtat de grijă fraţilor mai mici după moartea părinţilor. A avut
cinci copii, trăind din munca câmpului şi din ţesut. la 94 ani), Ion (n 1884), Mihai (n 1889, primar şi apoi epitrop), Petre (n 1891 – cunoscut negustor, în
Câmpina, ateliere de croitorie), Gheorghe (n 1894), Voica Rădulescu (n 1897), Paraschiva Rădulescu (n 1899 căsătorită cu Stan Dumitru.  aproape la 100
ani), Neacşa (Ana) (n 1901), Toma (n 1903). Sunt de neam longevivi, oameni puternici, inteligenţi, bucurându-se de urmaşi care au făcut mereu cinste
comunei.
65
Casa lui Radu Vasile pe Drumul Urletii.
66
Neica Năstase, pe numele adevărat Enache Anastase este unul dintre cei mai valoroşi pictori locali. Dintre lucrările sale putem aminti până astăzi o
mulţime de icoane, păstrate în casele creştinilor din Băneşti.
67
Este vorba de primele luni ale anului 1899.
68
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, dosar 21/1899, file 216, 236, 244
26
 2. alte persoane sub
orice titlu în familie 319 507 195 333 514 840
3. Aflaţi în comună 556 531 341 347 887 878
4. total după sex 556 531 341 347 887 878
5. după etate
a) până la 7 ani 107 126 61 86 168 212
b) 8-14 ani 115 88 73 73 178 161
c) 15-20 ani 62 80 53 50 115 136
d) 21-40 ani 148 140 83 86 231 226
e) 41-70 ani 121 88 57 50 178 138
f) peste 71 ani 13 9 4 2 17 11
6. după starea civilă
a) necăsătoriţi 317 381 197 198 514 479
b) căsătoriţi 215 215 122 122 337 337
c) văduvi 22 34 11 27 33 61
d) divorţaţi 2 - 1 1 3 1
7. după cetăţenie
Români 556 531 341 347 887 878
8. după religiune
ortodocşi 556 531 341 347 887 878
9. după instrucţie
ştiu să scrie şi să citească 216 21 127 2 343 23
nu ştiu să scrie şi să citească 340 510 204 345 544 855
10. după profesiune
a) debitanţi de alcool 3 1 2 - 5 1
b) alte profesiuni 12 2 1 2 13 4
Deci în comună erau 1765 de suflete, din care 1087 în Băneşti şi 678 în Urleta, iar la familii 411
în total din care 261 în Băneşti şi 150 în Urleta. Remarcăm faptul că durata de viaţă era destul de scurtă,
principala cauză fiind mortalitatea infantilă. Nivelul scăzut de trai este reliefat şi prin numărul mic al
ştiutorilor de carte : din 887 de bărbaţi numai 343 ştiau a scrie şi a citi, iar din 878 femei numai 23. În
general cei care asigurau forţa de muncă la ţară nu aveau nici posibilităţi materiale şi nici un imbold de a
studia. Cu toate acestea nivelul moral era mult superior. Se poate deduce acesta cu uşurinţă din
natalitatea crescută în familiile care se constituiau temeinic.69
Astfel la începutul secolului al XX-lea se poate vorbi despre o reală şi rapidă creştere a
populaţiei. Deja doar câţiva ani mai târziu mai precis în 1902, numărul este de 1899 locuitori ; iar în
1911 un tabel al locuitorilor arăta astfel :
2396 locuitori - bărbaţi 1206 - majori 739
- până la majorat 467
- femei 1190 - majore 733
- până la majorat 457
Putem observa o creştere a populaţiei cu 497 locuitori în decurs de 8 ani, ceea ce este foarte mult.
Făcând însă un sondaj între cei mai în vârstă remarcăm că majoritatea provin din familii numeroase, cu
mulţi fraţi, de obicei 5-8 şi chiar mai mulţi. Aceasta spune multe despre sănătatea morală şi credinţa lor.
Defapt, ortodocşii erau un procent de 100% în 1899. Este bine să înţelegem explozia demografică şi din
această prismă. În 1902 apar într-o statistică şi 6 protestanţi. Dat fiind ponderea mare actuală a
creştinilor adventişti din satul Urleta în zilele noastre, putem presupune că aparţineau acestui sat, iar
momentul apariţiei lor este acest început de secol, care aduce din împrumut şi astfel de idei, străine
69
La finele acestei lucrări, o scrisoare din anul 1894 a preotului Ioan Duhovnicul, poate da mărturie despre starea morală sănătoasă în care se aflau creştinii.
În acelaşi sens se pot consulta la parohie registrele de botezaţi de la începutul secolului XX, care vin să dovedească natalitatea mult crescută, surprinzătoare
pentru noi cei de azi.
27
credinţei strămoşeşti70. În anul 1927 în manualul lui Boeru sunt amintiţi ca locuind în Băneşti şi câţiva
bulgari. Alături de ţărani sunt amintiţi şi muncitori care lucarau la Câmpina, Runcu sau Mislea.71
În 1946 Băneştiul număra o populaţie de 2502 suflete 72. În 1979, Băneşti şi Urleta aveau un
număr de 6251 locuitori (3102 bărbaţi şi 3149 femei).

Agricultura
Din cele 2152 ha ale comunei Băneşti- Urleta, 1560 sunt destinate agriculturii. 73 Cultivarea
cerealelor şi a pomilor fructiferi sunt principalele ocupaţii, alături de care putem menţiona : agricultura,
creşterea vitelor, stupăritul ş.a. Desigur că din timpuri străvechi locuitorii satului şi ai comunei, vor fi
cultivat terenurile agricole din Silişte şi câmpul care începe din partea de sud a comunei Băneşti cu grâu,
ovăz, orz, iar mai târziu cu porumb.
Date menţionate în registre cu privire la culturile din Băneşti apar în a II-a jumătate a secolului
XIX. Astfel în 1865 erau arate şi semănate, potrivit unor liste întocmite de primărie 772 de pogoane, din
care grâu - 53 pogoane ; porumb - 419 pogoane ; ovăz - 229,5 pogoane ; urmând ca altele să fie
semănate în toamna anului 1865, cu alte culturi 74. În afară de cereale se mai cultivau plante tehnice :
rapiţă, tutun, cânepă etc, precum şi legume ca fasole şi cartofi. Producţiile obţinute erau de mijlocu, aşa
cum apare în documentele vremii, calificativ dat de altfel şi la nivelul de piaţă. Obţinerea unor recolte
mediocre se datora aşa cum argumenta conducerea plaiului, faptului că majoritatea comunelor ce
compun plaiul erau situate pe poziţiuni foarte muntoase, care nu permit a se întinde recolta pe dânsele ;
arătând că producţia de prisosu pentru exportaţiune nu rezultă (există) la acest plai ; ci mai mult decât
atât locuitorii fiind nevoiţi a-şi procura lipsa pentru îndestulare totdeauna prin cumpărare. Situaţia este
valabilă şi pentru comuna Băneşti, recoltele fiind insuficiente. Cunoaştem că în 1866, un număr de 130
de oameni nu aveau cereale suficiente şi trebuiau să fie ajutaţi. În acelaşi an se alcătuia o situaţie cu
cantitatea de produse obţinute de micii proprietari, foşti clăcaşi care aveau : ovăz chile 138, porumb 550,
mei 6 ; o altă situaţie din aceeaşi perioadă prezintă situaţia marilor proprietari : grâu 4, ovăz 12, porumb
125, mei 2. Comparând aceste două situaţii se ajunge la concluzia că marea majoritate a locuitorilor o
formau micii proprietari, împroprietăriţi ca foşti clăcaşi, iar cantitatea de produse dată reprezintă recolta
rămasă din primăvara anului 1866, pentru toamna aceluiaşi an. Ţinându-se cont că situaţiile întocmite
aparţin lui 1866, când deja se făcuse împroprietărirea, înseamnă că produsele menţionate în a doua
situaţie, erau deţinute cu siguranţă de arendaşul moşiei, 75 pentru că este prea mică această cantitate,
pentru ca să aparţină mai multor mari proprietari şi moşieri.
O altă imagine asupra suprafeţelor cultivate, a soiurilor de plante şi a produselor obţinute putem
avea din prezentarea unor situaţii privind lucrările agricole :
În primăvara anului 1901
- grâu de toamnă 5 ha, stare bună şi promite o recoltă bună ;
- ovăz 316 ha, recoltă mijlocie,
- porumb 411 ha, promite a devenii bună şi locuitorii continuă praşila.
- Fâneţe artificiale 8 ha, în stare bună şi promite recoltă bună
- Livezi 72 ha, în stare bună şi promite recoltă bună
- Vii cu viţă românească, 1 ha, în stare bună şi promite recoltă mijlocie,
- Livezi cu pruni, 46,5 ha, nu se speră nici o recoltă, rodul a căzut.

70
Vechimea comunei Băneşti, sănătatea morală a locuitorilor ei, stabilitatea şi echilibrul acestora, rădăcinile adânc înfipte în tradiţie şi istorie sunt
tot atâtea dovezi care pot confirma şi explica numărul scăzut de protestanţi existent până astăzi în comună: 2-3 familii, de obicei provenite din
exterior.
71
C. Boeru, op. cit., p 26
72
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, dosar 84/1946, fila 394.
73
Date preluate de la primărie înainte de 1990. Cu siguranţă terenurile cultivate azi au o suprafaţă mai mică.
74
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, dosar 61/1866, file 22 şi 37..Iar la următoarele: filele 206, 213, 215.
75
Este vorba de cealaltă parte a moşiei, o treime, care nu fusese împărţită clăcaşilor şi continua să fie proprietatea statului.
28
 Tot în anul 1901 sunt amintite trei proprietăţi cu porumb frumos mocănesc : la Comoară, Tarla
sau Crucea şi Mălăieşte. Este de remarcat că astfel de situaţii cu starea recoltelor erau întocmite
periodic, de mai multe ori în cursul unui an, şi trimise prefecturii, care constata evoluţia recoltelor pe
întregul judeţ.
La finele anului 1901, primăria Băneşti (Bănesci) arăta următoarele :
- s-a obţinut : - grâu 84 hectolitri şi 70 litri
- porumb 5208 hectolitri
- 36 care de măsură
- s-au întrebuinţat: - 408 oameni cu braţele la grâu, porumb dughie şi fâneţe
- un total de 16.368 zile cu braţele, până la completa recoltare.
- 121 pluguri de fier, maşini nu s-au întrebuinţat, nefiind în
comună.
- 584 vite (atelaje) trăgătoare care au executat 758 zile de plug
cu 6 vite şi 451 zile cu carul, cu transportul cu două şi
cu patru vite.
Tot în anul 1901 se aminteşte că pe raza comunei sunt pomi fructiferi astfel :
Peri meri cireşi vişini piersici nuci gutui
Băneşti 115 316 48 65 15 208 130
Urleta 79 211 37 91 - 165 34
Putem observa că porumbul deţine primul loc în culturile menţionate. Tot în 1901 se spune că
mulţi locuitori, aprox 750, cultivă porumb pentru hrana lor, restul locuitorilor cumpără porumb pentru
hrana lor din târg. Pe locul doi se situa cultura ovăzului, folosit pentru hrana animalelor şi se obţinea
producţii bune, aşa încât în 1901 se relata că ovăzul s-a vândut cu 25-26 lei chila veche, pentru
consumaţia internă. De altfel ovăzul era singurul produs care se vindea, pentru că celelalte ca grâu,
porumb, legume nu se vindeau, deoarece erau cultivate în limitele necesare. Deşi recoltele nu erau
mereu pe măsura strădaniei locuitorilor (muncile agricole erau executate cu braţele, maşini nefiind în
comună, aratul se executa cu plugul, fapt care nu permitea efectuarea unor lucrări de înaltă calitate), este
de admirat munca plină de avânt a pământului proprietate personală. Uneori pentru a satisface necesarul
de hrană, locuitorii comunei Băneşti se angajau ca lucrători zilieri pe marile moşii existente prin
vecinătăţi.
Situaţia prezentată se înrăutăţeşte în timpul primului război mondial. Rechiziţiile pentru front,
terenurile distruse de trecerea trupelor, sau de bombardamente, mulţi locuitori ai comunei sunt
mobilizaţi pentru apărarea patriei şi întregirea neamului. Femeile şi copii rămaşi acasă cu greu mai pot
face faţă muncilor agricole, mai ales că multe vite de muncă au fost rechiziţionate. Toate acestea generau
situaţii în care muncile agricole nu mai puteau fi efectuate la timp, iar recoltele erau compromise.
Aceasta trebuie să fie cauza pentru graba cu care în 1920, prefectul judeţului, făcea cunoscut
tuturor primarilor, că, în conformitate cu adresa Ministerului de război, corpurile de trupă din întreaga
ţară să dea obştilor săteşti, proprietarilor, invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, un concurs
temporar pentru efectuarea de urgenţă a muncilor agricole rămase în întârziere în toamna anului
respectiv.
În martie 1920, primarul comunei întocmea o situaţie cu privire la arăturile din toamna anului
1919, când s-au semănat cu grâu numai 5ha., iar în primăvara lui 1920 s-au arat şi semănat 55ha ovăz,
iar altceva nimic. Ne putem da seama comparând aceste situaţii cu cele de înainte de război, cât de grave
au fost urmările războiului, cu privire directă şi la această situaţie a comunei Băneşti. De altfel, în
aceeaşi lună prefectul ordona primarului să oprească transportul de orice natură cu vitele, să înceteze
transportul de alimente, sau lemne de foc, în perioada 15-20 martie, perioadă în care toate vitele vor fi
întrebuinţate numai în serviciul agriculturii, făcându-l direct răspunzător pe primar de îndeplinirea la
timp şi bine a acestui ordin. Cei care-l încălcau urmau a fi pedepsiţi.

29
 Astfel că în aprilie 1920, reprezentanţii Comitetului Muncii Agricole, pentru a depăşii aceste
greutăţi şi a trece la efectuarea lucrărilor agricole, s-au întrunit în localul primăriei pentru a fixa
preţurile, pentru efectuarea acestei munci din anul respectiv, stabilindu-se următoarele preţuri :
- 200 lei/ha, pentru arătura de primăvară, în condiţii bune ;
- 10 lei/ha, pentru semănătura de păioase cu mâna ;
- 4 lei/ha şi mâncare, pusul porumbului cu mâna ;
- 6 lei/ha fără mâncare
Se face şi menţiunea că văduvele de război, invalizii şi orfanii săraci, neputincioşii vor fi scutiţi
de aceste plăţi.
Pe măsură ce treceau anii locuitorii comunei reuşesc să înlăture greutăţile provocate de război şi
an de an suprafeţele cultivate se măresc. Manualul lui Boeru (1927) aminteşte de culturi de: dughie, orz,
ovăz, grâu şi porumb. Alături de cereale sunt amintiţi şi pomii fructiferi (pruni, nuci şi meri), dar şi
tradiţionala producţie de ţuică.76 Creşterea suprafeţei însămânţate este dată şi de o statistică din anul
1930-1931, care prezintă suprafeţele însămânţate în toamna lui 1930 şi primăvara lui 1931 :
Denumirea culturii Suprafaţa însămânţată în ha Producţii medii la ha în kg
1. ovăz 40 250
2. grâu de toamnă 10 1400
3. porumb 250 1200
4. orz toamnă 2 1200
5. orz de primăvara 25 1200
6. lucernă nutreţ 4 -
7. lucernă sămânţă 5 -
8. trifoi nutreţ 5 -
9. dughie 40 -
10. fâneţe cultivate + furaje 54 -
11. varză 2 -
12. legume 1 -
13. plante alimentare 3 -
14. cartofi printre porumb 15 -
15. dovleci printre porumb 15 -
Situaţia prezentată se referă numai la comuna Băneşti, pentru că satul Urleta aparţinea în această
perioadă de Mislea. Se mai poate constata că porumbul este planta cea mai importantă în cultura
plantelor furajere, ceea ce dovedeşte şi că numărul locuitorilor care deţineau animale este destul de
ridicat. Creşterea animalelor era una din ocupaţiile vechi ale băneştenilor. Muntele Florei amintit în
documente, dovedeşte existenţa unui loc de păşunat, necesar animalelor din sat. Documentele mai
recente dovedesc o preocupare în acest sens, astfel încât pe lângă păşunile mai vechi, locuitorii comunei
au început să cultive plante furajere sau să se ocupe de amenajarea unui izlaz, care să aparţină comunei.
Aceasta se poate observa şi din statistica din 1864, unde cultura de orz deţinea locul al doilea în rândul
suprafeţelor cultivate. Cu siguranţă, creşterea animalelor era dezvoltată şi înainte de această dată.
La începutul sec XX este menţionată existenţa fâneţelor artificiale cu dughie, trifoi, ca apoi,
numărul de plante furajere să crească. În 1901 situaţia izlazului şi fâneţelor naturale-artificiale în
comuna Băneşti se prezenta astfel :
- 15 ha izlaz, aparţinea locuitorilor comunei
- 100 ha fâneţe naturale, cu o producţie medie de 1000kg/ha
- 33 ha fâneţe artificiale, cu dughie sau lucernă cu producţie de 1000kg/ha
Se făcea menţiunea că în această comună nu este izlaz destinat pentru toţi sătenii, ci parte din
locuitori au câte o mică porţiune din proprietatea lor şi de aceea cea mai mare parte a locuitorilor, îşi
duc vitele în munţi. Islazul existent în comună se întindea pe o suprafaţă destul de mică, deci nu era
76
C. Boeru, op. cit., p 27
30
suficient, fapt care determină primăria comunei să caute teren pentru islaz în comunele din jur. Astfel în
1931, se întocmea de cei în drept, planul de exploatare a păşunii Cocorăştii Capli în suprafaţă de 71 ha şi
50 de ari calitatea I, suprafaţă care este arendată comunei Băneşti. Preţul arendării era de lei 500 ha, sau
250 vita mare, socotite două vite la ha. Jumătate din această arendă era încasată la intrarea vitelor pe
păşune, iar jumătate la 15 iunie, urmând ca beneficiarul să suporte lucrările de întreţinere. În 1935
apare menţionat un izlaz comunal în locul numit Ciuperceasca, cu o suprafaţă de 45 ha.
În privinţa speciilor de animale crescute bovinele şi ovinele au deţinut primele locuri de-a lungul
anilor, iar acest lucru poate fi demonstrat prin prezentarea unor situaţii care se referă la efectivul de
animale pe specii în diferite perioade. Putem constata că efectivul de animale care aparţineau comunei
era destul de mare.
-în 1926 se constata că se pot tăia pentru armată 20 de vaci, 100 de oi, 16 porci, fără ca să sufere
comuna.
-în 1934 se aloca o sumă de 3000 de lei pentru construirea unui abator, care se va şi construi,
urmând a fi mărit în 1939, prin înfiinţarea unei anexe.
-numărul lor a scăzut la jumătate în perioada celui de-al doilea război mondial, datorită
rechiziţiilor forţate şi jafului din timpul războiului. După război se pune problema refacerii de urgenţă a
efectivelor de animale. Astfel în octombrie 1945 se iau măsuri de refacerea şeptelului, ajungându-se în
1948 la un real progres în acest domeniu.
Iată câteva date statistice în acest domeniu :
Anul ovine bovine cabaline porcine caprine total păsări
1898 657 857 145 23 20 1702 -
1901 1223 870 284 453 56 2886 -
1907 1128 777 187 557 22 2741 3552
1926 608 454 277 855 22 2216 3768
1945 702 338 56 173 - 1269 -
194877 1051 185 46 104 - 1386 1126
În ceea ce priveşte condiţiile în care erau crescute animalele se constata că nu sunt satisfăcătoare,
iar asistenţa veterinară era aproape inexistentă, ducând la apariţia diferitelor epidemii, care făceau
adevărate ravagii în rândul animalelor. În 1969 au fost în comună 288 de vite bolnave, dintre care s-au
însănătoşit 130.
O altă îndeletnicire a locuitorilor comunei Băneşti, cu vechi tradiţii este pomicultura. Prunii
ocupau locul principal în rândul pomilor fructiferi. Numeroase documente vorbesc despre fabricarea
ţuicii de prune. Tot aşa viticultura era o altă îndeletnicire, dar practicată pe suprafeţe mai reduse. Cea
mai mare suprafaţă o găsim menţionată într-un document din 1898, când existau 7 ha de vie, din care 2½
ha pe dealul din Băneşti, cultivată de 11 locuitori.78
Situaţia de după al II-lea război mondial se prezintă cu totul altfel.79
Iată o situaţie din 1970 :
Denumire Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vegetaţie Clădiri Vii Gospodării Total
naturale naturale forestieră şi curţi
Băneşti 336 63 66 40 20 2 - 1 528 ha
Urleta 369 8 9 39 3 4 - 1 433 ha
Gospodării
individuale 201 2 - 92 - - 3 - 298 ha
Iată şi o estimare a animalelor din sectorul particular, făcută în 1979:
Băneşti- Urleta: bovine 225, porcine 750, caprine 1900, păsări 10.000.

77
Menţionăm că în acest an (1948) este prezentată numai situaţia din satul Urleta. Tot aici este şi o însemnare în ceea ce priveşte producţia de produse
lactate şi lână : 1400 litrii de lapte de la 92 de vaci, 11000 kg de brânză, 1467 kg de lână.
78
Actualul loc pe care Biserica îl deţine în zona Plopiş este cunoscut sub denumirea locală de Via Popii.
79
Trebuie avut în vedere şi exagerarea intenţionată a unor cifre, perioada comunistă fiind cunoscută în acest sens.
31
 Teren 505 ha din care arabil 336 ha, păşuni 63 ha, fâneţe naturale 66 ha, livezi 40 ha, teren
vegetal-forestier 20 ha, clădiri şi curţi 2 ha.
Pe teritoriul comunei a funcţionat un CAP, în partea de SV, astăzi terenul aparţinând Societăţii
Agricole Agroindustriale Aurel Vlaicu – Băneşti. Aceasta a primit în posesie pentru administrare tot
inventarul fostului CAP care se compunea din: sediu administrativ, magazine şi grajduri bovine 2 bucăţi,
grajd pentru tineret, maternitate, padoc ovine şi porcine, tineret, şopron furaje, grajd cai, porumbar 70 t.,
atelier de tâmplărie, atelier confecţii metalice, moară, cu cele în dotare etc. Societatea mai sus amintită
amplasase la 500m de clădirea CAP, în vecinătatea DN1, un avion casat, IL 18, pentru scopuri turistice
şi comerciale, amplasament care se făcuse în imediata vecinătate a monumentului lui Aurel Vlaicu. Încă
din anul 2001 avionul a fost retras datorită degradării avansate şi valorificat ca materie primă.
Prezentăm o evidenţă a fostului CAP Băneşti:
1976: 5750kg porumb boabe/ha; 4788kg in/ha; 3310kg grâu/ ha; 21323kg cartofi/ha;80
În privinţa pomiculturii Urleta se dovedeşte a fi mai avansată datorită solului. Iată o statistică
semnificativă din 1976, în care creşterea terenului alocat pomilor fructiferi este evidentă: 433 ha, din
care 369 teren arabil, 8 ha păşuni, 9 ha fâneţe naturale, 39 ha livezi şi pomi fructiferi, 3 ha drumuri şi
exploatări agricole, 4 ha clădiri şi curţi. Tot în Urleta funcţiona şi un SMA pentru executarea lucrărilor
agricole necesare în Băneşti şi Urleta. Este de observat că în această zonă o pondere mare o au livezile.
Satul Urleta se bucură de o producţie bogată de cireşi, vişini, gutui etc. Solul permite astfel de culturi,
mai ales că în apropiere exista IAS Pomicola Băicoi, un reprezentant de seamă în ceea ce privea cultura
pomilor fructiferi.
Apicultura, ocupaţie străveche, nu este foarte dezvoltată în această zonă. Din statistici putem
observa chiar un regres al acesteia : în 1901 sunt menţionaţi 86 stupi, cu recoltă slabă : 172 kg miere şi
86 kg ceară. În 1926 erau 72 de stupi, iar în 1951 erau 52 de stupi, pentru ca mai apoi să nu mai apară
menţionaţi. Acest regres se datorează şi perioadei comuniste în care iniţiativa particulară era inhibată. În
anii din urmă, odată cu posibilitatea de a merge în pastorală, această ocupaţie cunoaşte o înflorire.
Femeile din comună se ocupau cu gospodăria, meşteşugurile casnice, ţesăturile de bumbac şi de
lână. Erau însă practicate în mod foarte restrâns, constituind strictul necesar în familia unor săteni.
Treptat, mai ales odată cu începutul secolului XX apar şi alte meşteşuguri : Astfel în 1901 sunt amintiţi
ca formând „mica industrie” pe teritoriul comunei: 3 cizmari, 2 fierari, un roatar, un dulgher şa. 81 Toţi
aceşti meseriaşi lucrau în casele lor de locuit, fără ajutor străin şi fără atelier. Tot în acelaşi an sunt
menţionaţi şi 3 tâmplari, ceea ce demonstrează o dezvoltare a industriei mici, deşi se făcea menţiunea că
aceşti meseriaşi lucrează mai mult reparaţii.
În anul 1934 sunt menţionate mai multe stabilimente industriale pe teritoriul comunei Băneşti
(fără Urleta, care era anexată la Mislea). Termenul este impropriu, pentru că nu putea fi vorba de
stabilimente industriale, ci mai degrabă le putem numi mici ateliere, sau locuinţe, unde cei câţiva
meseriaşi îşi efectuau lucrul. Astfel sunt amintite : 4 cizmării (una cu doi lucrători şi cu o capacitate
maximă de 5 perechi încălţăminte /zi ; una cu un lucrător şi o capacitate maximă de 3 perechi de
încălţăminte / zi), 2 tâmplării, 2 fierării, 2 potcovării şi două ateliere de fabricat căruţe. În cartierul
Pârşani, din Băneşti, a funcţionat un atelier de turnătorie (bronz şi aluminiu), piesele fiind necesare
industriei petroliere. Atelierul era condus de maistru Grigorică Apostol. Mai târziu, Col. Georgescu, a
înfiinţat o turnătorie de fontă şi bronz, amplasată pe terasa Doftanei, astăzi în Gherghiceni 82. Alături de
turnătorie exista şi un atelier pentru prelucrarea lemnului. Aici lucrau în 1944 12 muncitori. În 1948
atelierul este naţionalizat. În 1949 intră în cadrul cooperativei „Constructorul” Câmpina, apoi din 1950
aparţine cooperativei „Tehno-metal” Ploieşti, devenită „Electrometalica” Ploieşti. Cunoaşte mai multe
faze de reparaţii şi extinderi. Forma actuală este din 1971. Turnătoria funcţionează şi în zilele noastre.

80
A se vedea nota de mai sus.
81
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, Dosar 23/1901, fila 140 şi 285.
82
Amintim pe maistrul Costenca, meşter bun şi competent.
32
 Putem concluziona din această prezentare a situaţiei agricole şi meşteşugăreşti că marea
schimbare în cadrul agriculturii a adus-o reforma agrară începută în 1864 de către domnitorul Cuza.
Foştii ţărani şerbi pe pământ devin proprietari. Pasul făcut este uriaş, deşi ţăranii primesc suprafeţe
relativ mici şi au posibilităţi modeste de muncă. Este admirabilă reala lor strădanie în munca
pământului. Producţiile nu sunt încă satisfăcătoare, pentru că nu pot asigura necesarul pentru consum,
iar zona se dovedeşte a fi destul de modestă în privinţa solului. Este însă prielnică pentru creşterea
animalelor şi cultivarea pomilor fructiferi, care compensează şi completează în mare parte situaţia
pământului arabil. Un al doilea pas este înfiinţarea CAP-urilor şi IAS-urilor, care, deşi se dovedesc o
formă de organizare pozitivă, au fost privite mereu ca o întoarcere la formula de exploatare din trecut.
Marele dezavantaj constă în pierderea proprietăţii personale asupra terenului, scăderea interesului pentru
muncă, care a determinat, în timp, dispariţia ţăranului ca existenţă. După revoluţia din 1989 se reface în
parte dreptul de proprietate asupra pământului, prin legile 18 /1991, 169/1997, 1/2000 sau 247/2005. Se
poate constata însă o continuă degradare a spiritului de muncă şi o înstrăinare a omului actual de
pământul agricol, la care adaugăm o încetineală, nepricepere sau corupţie a organelor locale, în privinţa
aplicări legilor de împroprietărire.

COMERŢUL

Aşezarea comunei Băneşti pe traseul unor mari drumuri comerciale care legau Giurgiu,
Bucureştiul de Braşov şi – putem spune unul din principalele drumuri care legau Ţara Românească de
Transilvania – a determinat o dezvoltare a comerţului şi obţinerea de mari profituri pentru locuitorii din
comună. De-a lungul drumului principal care venea dinspre Braşov, prin Câmpina, cătunul Slobozia şi
ajungea în Băneşti, trecând mai departe spre Târgovişte sau Bucureşti până la Giurgiu, se găseau tot felul
de comercianţi. Comerţul a fost îndeletnicirea de bază a unor locuitori şi are adânci rădăcini în istorie.
Cu siguranţă că şi în Băneşti au existat întotdeauna comercianţi şi negustori. Nu s-au păstrat documente
în privinţă lor, dar putem observa că prima atestare documentară din 1503, se datorează prezenţei unor
comercianţi la vama Braşov.
Ştim că Schitul Slobozia, înfiinţat în 1714, avea şi un han pentru călători. Cu siguranţă şi în
Băneşti vor fi existat astfel de puncte unde se puteau opri călătorii pentru odihnă sau pentru mâncare.
Vama Câmpina încasa pe taxele aplicate mărfurilor în anul 1832, importanta sumă de 2.050.000
lei. Iată un tabel cu încasări din acel an, semnificativ pentru importanţa acestei vămi şi pentru traficul
intens de mărfuri ce se făcea pe acest drum :
Anul vama Valoarea mărfurilor din import , lei
1792 Câmpina 9200
1792 Văleni 7000
1832 Câmpina 2.050.000
1832 Văleni 850.000
1832 Dragoslavele 840.000
1832 Vinciorova 130.000
Iar un an mai târziu :
1833 Câmpina 10.285.586
Văleni 113.426
Dragoslavele 2. 761.778
Într-o singură zi avem o evidenţă de trecere prin vamă a 10.286 ocale de lână sau piei de vită şi
1222 oi.
33
 O parte din locuitori făceau comerţ şi cu sarea de la Telega. Dacii socoteau sarea ca monedă de
schimb. Aşezarea dacică din Băneşti de pe dealul Domnii, descoperită în 1997, s-a datorat şi sării din
apropierea acestei zone. În 1935 cca 45 de locuitori din Urleta deţineau 1135 de ocale de sare, pe care o
transportau în diverse zone şi în judeţe vecine, până la apariţia transportului pe calea ferată. Alături de
sare era preţuit şi mălaiul din această zonă.
Cărăuşia începe în secolul al XIX-lea să-şi piardă din importanţă, dar apar în schimb
comercianţii. În 1890 ştim de existenţă a patru cârciumari, iar în 1898 erau 3 cârciumari în Băneşti şi 2
în Urleta. Numărul celor ce făceau comerţ creştea din an în an, aducându-le venituri frumoase, iar mulţi
dintre ei devin o pătură înstărită a societăţii, care începe să se diferenţieze de restul populaţiei. În 1901
exista un număr de nouă negustori. În timpul primului război mondial 1916-1918 au mai rămas în
funcţie 3 cârciumi, restul fiind închise pentru reducere de taxe. Preţurile la cârciumi erau uneori
exagerate, de aceea primăria obliga să se stabilească la mărfuri preţuri fixe. Exemplu :
Carne de vacă…1leu şi 60 bani/ kg
oaie… 2lei şi 50 bani/ kg
porc… 2 lei şi 40 bani/ kg
În 1928 existau în Băneşti 4 cârciumi, din care 2 cu vin ; 4 băcănii, 1 brutar, 1 morar83. Câţiva ani
mai târziu numărul acestora este mult mai mare. Astfel că în Băneşti existau în 1936, 3 brutării, 3
măcelării cu o capacitate de 7 vite zilnic, 7 cârciumi şi băcănii cu articole de tot felul. Din această
perioadă cunoaştem şi pe proprietarii unor astfel de localuri. Putem aminti : bodega lui Constantin
Petrescu, sau hanul lui Florea Cârcimarul. Peste drum de han se găsea o bodegă cu bere şi dans a lui
Mitică Câmpineanu. Acestea erau mai importante, pentru că pe aceeaşi şosea, în special în apropierea
podului se mai găseau prăvălii : Băcănie la Grigore, şi o brutărie a fostului negustor Trică Tuţică, care
avea la cca 1 km distanţă şi o prăvălie cu un salon de dans renumit. Peste drum de acest salon funcţiona
bodega şi măcelăria lui Gheorghe (Gică) Tomescu. Despre Trică (Dumitru) Tuţică şi astăzi băneştenii au
multe de spus. În anul 1924 a cumpărat pământul «din Mal» unde a construit un salon, inaugurat în anul
1928. Acest salon este o clădire impunătoare, frumos ornamentată, încăpătoare. Balurile şi nunţile de
aici sunt şi azi între cele mai frumoase amintiri a multor băneşteni. Vânat de comunişti ca fost chiabur,
Trică a murit în 1950, la vârsta de 60 de ani. Între negustorii cunoscuţi în Băneşti era şi Ion Ioniţă
(Gagiu). Fiul său Gheorghe (n. 1919) povesteşte şi azi despre această ocupaţie pe care a desfăşurat-o
până în 1941 când a plecat pe front. Prin tradiţie de familie avea pescărie. Peştele sosea la Ploieşti sau la
Bucureşti cu trenul. Totul se baza pe cuvântul şi înţelegerea între oameni. În timpul iernii se tăia gheaţă
şi se aşeza în gheţării. Un strat de gheaţă unul de paie. Primăvara se închideau uşile şi astfel gheaţă era
pănă în toamnă târziu. Cu căruţa plină cu gheaţă se lua peştele şi astfel negustorii ajungeau până la
Sinaia, sau chiar mai departe pe Valea Prahovei cu marfă proaspătă. Până în 1940 numărul negustorilor
creştea de la an la an. Mulţi vor deveni oameni cu bună stare. Perioada războiului, urmată de instalarea
comunismului va duce la dispariţia acestei clase sociale. Din nefericire odată cu ea dispare unul din
motoarele progresului, care în comunism nu mai este înlocuit cu nimic altceva.
In noiembrie 1908 s-a înfiinţat o societate cooperativă Cooperativa de credit şi de Economie, sub
numele de Banca Populară Alexandru Ioan Cuza cu sediul în comuna Băneşti84
Statutele pentru înfiinţarea societăţii cooperative de credit şi economie Alexandru Ioan Cuza s-au votat
la data de 5 octombrie 1908, într-o adunare generală în care s-a ales şi consiliul de administraţie mai
precis: Toma I Tuţică – preşedinte, Alexandru Nicolaescu – vice-preşedinte şi secretar compatibil, Ioniţă
Şt Dima – casier, Manole Al Ristea Nicolae Ichim, Minea Banu, Tudor Thoader, Ioniţă Chiţu şi Lambru
Ioniţă – membri, I Dinulescu, Grigore Niţu Trăisteanu şi Radu Constantin – censori, Ion Ion Cazan,
Dumitru Avram şi Constantin Tana Minea – supleanţi. Au semnat: I Grigorescu, Toma I Tuţică, Ioniţă
Ştefan Dinu85, Alexandru Nicolaescu, R C Ionescu, M Al Ristea, Ghe Ştefan Dima, Năstase Ghiţă, G. N
83
În cătunul Slobozia exista o moară de măcinat cereale şi ipsos, pe iazul derivat din râul Doftana. Moara funcţiona cu 4 pietre acţionate de energia apelor,
cf adresei serviciului apelor Buzău, nr 974 din 1929, iulie 20; Proprietarul morii era Ioniţă St Dima, comuna Băneşti, jud Prahova.
84
Din Statutul de funcţionare, preluat din Libretul de membru al societăţii, p. 3.
85
La aceea dată era primar
34
Fălcuţă, Constantin T Manea, Şt Niculescu, Dumitru T Enache, Dima Ioniţă, Constantin C Chiţa, Ion
Matache, Lambru Ioniţă, Costache Diniţă, Dumitru Niţu Dumitrache, Toma I Dima, Ion I Cazan, I
Chiţu, Stan Stoica, Ion I Apostol, C Petrescu, Ghe R Opriu, Grigore N TRăistaru, Ion Oprea Cercel, M
Banu, Dtru Avram, Ion Tudor Niţu, Ion Ghe Radu Andrei Apostolescu, N Ichim, Tudor Teodor, Ion T
Enache.
În continuare statutul este semnat de primăria Băneşti care specifica că la sfârşitul documentului sunt 36
de semnături respectiv Pr. I. Voiculescu şi 29 de semnături proprii, iar domnii Năstase Ghiţă, şi alţi cinci
au pus degetul fiind neştiutori de carte.
La membrii fondatori au aderat şi alţii în timp: Tudor Enache, Anica D.P Ungureanu, Iordache Simion,
Niţă Ionescu, Ion Rădulescu, Vasile Ghe Radu, Vintilă Dumitru, Mihai Tache, Ion M Tache, Florea
Ştefan Dima, Ştefan Dumitrache, Paraschiva D P Stan, GHe Chiţă Stoica, Ghe Lambru, Năstase Elisei,
Florea Tudor Corneanu, Tudor Şte Corneanu, Alecu T Manea, Toma T Vlad, Niţu T Gherghiceanu, Sia
Lambru Tudor, Dumitru Vintilă Dumitru, Sia Dumitrache, Ion Tuţică , Ghe C Ciobanu, Stan Radu.
Capitalul iniţial era de 8701 lei.

Exploatarea petrolului
Câmpina este una dintre primele mari exploatări petroliere şi rafinării din ţară. De la începutul
acestei exploatări, locuitorii din Băneşti şi comunele vecine Câmpinii, au putut beneficia de avantajele
oferite de aceasta. Au devenit repede buni meseriaşi, primind câştiguri frumoase, sporindu-şi nivelul de
trai.
Din documente aflăm că petrolul (păcura) se extrăgea, în mod primitiv, încă din 1697, când la 4
mai se confirmă o astfel de extracţie. Ştim că în zona petroliferă a Câmpinii în anii 1880-1885 se săpau
puţuri de extracţie adânci de 140-150m. Gazul lampant era principalul produs pentru care se făceau
astfel de extracţii. În 1857 Bucureştiul este iluminat cu lămpi care funcţionau cu acest tip de gaz. Apoi
Ploieşti, Buzău şi la 16 aprilie 1861 este iluminată şi Câmpina.
După înfiinţarea în 1895, a Schelei Câmpina, care aparţinea de Steaua Română în 1897 îşi începe
activitatea Rafinăria Steaua Română, construită în partea de nord a oraşului, una dintre primele rafinării
din Europa, după cea din Baku şi Rafinăria din Hennia, platoul Bucea, (Ambele aparţineau tot de Steaua
Română)86. Rafinăria primea la prelucrare petrol din schelele Buştenari, Băicoi, Ţintea. Această
exploatare de petrol atrage şi un spor demografic : în 1897 erau în Câmpina 2781 de locuitori, iar în
1912 cca 8500 locuitori. Alături de Steaua Română, mai au apărut şi alte societăţi : Astra Română,
Concordia, Societatea româno-americană, româno-olandeză şa. În 1897 la Poiana Câmpina se sapă o
sondă de Societatea Amsterdam, care amenajează, pentru scop industrial o hidrocentrală. Este
considerată o premieră mondială, a aplicării energiei electrice în industria extractivă de petrol. 87 În 1899
Societatea Steaua Română construieşte ACC-ul (Atelierele Centrale Câmpina), pentru confecţionarea şi
repararea utilajului petrolier.88 Industria din Câmpina se dezvoltă foarte rapid în aceşti ani. În 1905 apar
Atelierele Ziptzer, apoi Atelierele Poiana, în 1907 îşi începe activitatea Fabrica de Acid Sulfuric. La 6
iunie 1910, se înfiinţează Societatea Astra Română,89 cu sediul pe bulevard, unde se găseşte în prezent
sediul ICPPG (Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Petrol şi Gaze)
Numărul de muncitori va spori continuu. Astfel în 1946 din totalul de 2502 suflete câte avea
comuna Băneşti, 784 erau salariaţi. Prin urmare, încă din prima jumătate a secolului XX apar noi
ocupaţii, care vor avea o influenţă hotărâtoare, asupra celor două sate Băneşti şi Urleta. Locuitorii în
marea lor majoritate se vor angaja pentru a lucra în Câmpina. Este de observat că această nouă ofertă a
uşurat cooperativizarea.

86
La 25 septembrie 1904, sonda 65 Steaua Română, din platoul Bucea, erupe puternic, afectând cartierul Slobozia.
87
Putem aminti că în 1898 se construieşte de Lahmeyer, Frankfurt, o hidrocentrală care alimenta cu energie electrică oraşul Sinaia şi zona petrolieră din
Câmpina printr-o linie de 8 kw. În 1902 societatea Lahmeyer, devine societatea Electrica.
88
Între altele se confecţionau aici scule şi utilaje necesare sondelor, burlane pentru tubare etc
89
Societatea Astra Română va fuziona în timp cu Societatea Regatul Român, devenind Intreprinderea de reparaţii Tractoare şi Motoare grele.
35
 Putem aminti la acest capitol un specialist în petrol. Vlad Păun s-a născut în Băneşti, la 18 sept
1935. A fost un elev şi student eminent. A lucrat iniţial la Uzina Mecanică Câmpina. De nenumărate ori
a fost în America, cercetând şi sfătuind în domeniul în care s-a dovedit un specialist incontestabil :
utilaje chimice şi petrol. Şi astăzi, după cei 30 de ani de directorat la Rîmnicu-Vâlcea, este solicitat şi de
neînlocuit. Moise Liliana, actuală Iordache, continuând tradiţia de familie a

ÎNVĂŢĂMÂNTUL
În timpul domnitorului pământean Alexandru D. Ghica (1834-1842), are loc în Ţara Românească
o puternică mişcare de luminare a maselor.90 Organizarea aceasta pleca tot din cadrul Bisericii, dar era
dirijată de stat şi urmărea îmbunătăţirea şi uniformizarea învăţământului. Mănăstirea Mărgineni încă din
1835-1836 organizează pe moşiile ei mai multe şcoli. Putem presupune că mănăstirea avea deja o
experienţă în acest sens. În 1834 s-au înfiinţat două şcoli la Ploieşti şi la Văleni unde erau pregătiţi
viitorii învăţători. Aceştia erau recrutaţi în special dintre dascălii bisericilor. Anumite lucruri însă nu au
mers foarte bine astfel că abia în octombrie 1838 prima generaţie (90 la Ploieşti şi 21 la Văleni de
Munte) de învăţători termina la 30 oct cursurile de o lună de zile. În acest an 1838 avem înscrişi pentru
Băneşti pe Gheorghe Bănescu (la 85 de familii), iar pentru Urleta pe Marin Popescu (48 familii). Pentru
Slobozia şi Bobolia (41+29 familii) urma aceste cursuri Gheorghe Anastase. 91 Această mişcare de
luminare a copiilor de la sate a durat până la 1848. După această dată la schimbările politice s-a adăugat
şi războiul din 1853-1856, determinând închiderea majorităţii şcolilor. O reorganizare a şcolii va avea
loc abia prin Legea Instrucţiunii Publice, din 25 noiembrie 1865, dată de domnitorul Cuza Vodă. Legea
lui Cuza a constituit o adevărată bază a învăţământului românesc. Această lege proclamă că
instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită. Legea prevedea şi obligaţia ca fiecare sat să înfiinţeze
o şcoală unde copiii să dobândească cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni plugari, buni cetăţeni.
Potrivit acestor instrucţiuni în fiecare localitate trebuia să se constituie un comitet comunal (sau
municipal) pentru a duce la împlinire prevederile legii. Este interesant că în Băneşti exista deja un astfel
de Comitet Şcolar Comunal, din care vor fi aleşi pentru aplicarea legii preotul Ioan Duhovnicul şi
Chiţă Popa92. Putem afirma pe marginea acestor date că preotul Ioan Duhovnicul, instalat la Băneşti încă
din 1856 se ocupase şi reuşise să redeschidă şcoala de la Băneşti. Deci, putem să-l numim pe vrednicul
părinte Ioan Duhovnicul iniţiatorul şi susţinătorul activităţii şcolare la Băneşti. Se ştie că lângă
clopotniţă de o parte şi de alta erau două odăi. Una dintre ele a fost construită de preotul ctitor, special
pentru şcoală. Aici şi-a reînceput activitatea şi a funcţionat vreme de aproape jumătate de secol şcoala
din Băneşti.
În 1865 documentele atestă existenţa unei singure şcoli, unde învăţau 34 de elevi, băieţi şi fete,
având un învăţător bărbat.
În fruntea acestei acţiuni nobile de luminare a minţii sătenilor s-a aflat vrednicul şi inimosul
preot Ioan Duhovnicul. Acesta prin testament, încă din anul 1865 lăsa bani pentru a fi construit un nou
local de şcoală. Însă în 1890 şcoala funcţiona tot în clădirea de lângă clopotniţă.
Aici învăţau 80 de elevi, băieţi şi fete, cu un singur învăţător, plătit de stat, având o subvenţie de
30 de lei de la comună. Iată cum se prezenta situaţia în anii următori:
1893-1894 1894-1895 1895-1896
Clasa I 37 de elevi Clasa I 27 de elevi Clasa I 25 de elevi
a II-a 35 a II-a 37 a II-a 18
a III-a 18 a III-a 7 a III-a 7
90
P Poenaru, om de cultură constata în acele timpuri: ridicarea stării poporului nu e posibilă fără îmbunătăţirea muncii pământului, iar aceasta fără
instruirea ţăranului.
91
Constantin M Boncu, Şcoala Prahoveană, sec X- XIX, ed Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p 83, vezi şi Mihai Apostol, Dicţionar Istoric al
Judeţului Prahova, Editura Ploieşti, Mileniul III, 2004, p 31. (Trebuie observat în privinţa lucrării lui Mihai Apostol greşeala pe care autorul o lasă să scape:
afirmaţia din dicţionarul din 1895 unde Băneşti aparţinea de Urleta. Pentru cei care ar putea susţine ca şi autorul de dicţionare o astfel de aberaţie putem
aminti un document păstrat în arhiva parohiei, datat 16 martie 1896 şi semnat de Pr Ioan Duhovnicul, în care se afirmă: …Iaru Biserica filială din cătunul
Urleta pendintă de această parohie (Băneşti)… (Cf. Dosar 1/1896, arhiva parohiei Băneşti, fila 4).
92
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, dosar 36/1865, fila 144.
36
 a IV-a 7 a IV-a 4 a IV-a 2
Total 97 75 52
Cursurile erau frecventate de copii din Băneşti, Urleta şi Slobozia (probabil şi Bobolia).
Analizând situaţia de mai sus putem constata că nu toţi elevii înscrişi reuşeau să termine cursul primar,
iar aceasta pentru că cea mai mare parte a locuitorilor erau oameni nevoiaşi, care nu aveau banii necesari
pentru a suporta cheltuielile impuse de şcoală. Acest lucru îl determină pe subprefectul plaiului să trimită
primarului comunei pentru cărţi pentru premierea elevilor silitori şi cărţi pentru ajutorarea elevilor
săraci.
Cu timpul clădirea de lângă clopotniţă cunoştea o tot mai mare degradare. Toate cele patru clase
îşi desfăşurau activitatea într-o singură încăpere, având şindrila de pe acoperiş spartă şi ori de câte ori
ploua afară ploua şi în clasă, cum îl înştiinţa învăţătorul copiilor pe primar. Deci condiţiile erau
nesatisfăcătoare.
În anul 1898 frecventau şcoala un număr de 70-80 de elevi, din totalul celor 92 înscrişi (84 băieţi
şi 8 fete), iar primarul îi amenda pe părinţii care, nerespectând legea, nu-şi trimiteau copiii la şcoală.
În 1899, subprefectul plaiului arăta că localul de şcoală existent este în stare mediocră şi
neîncăpător, faţă de numărul elevilor, care urmau să frecventeze şcoala. Iar pentru aceasta era de părere
că este neapărat nevoie să se construiască un nou local de şcoală. Deasemenea, se specifica că şcoala
existentă avea un singur învăţător aşa cum se arătase mai sus, care venea regulat la şcoală, după cum
rezulta din constatarea prefectului.
Condiţiile nesatisfăcătoare în care învăţau elevii îl determină pe medicul circumscripţiei sanitare
Prahova să arate că şcoala actuală este vătămătoare sănătăţii şcolarilor, căci plouă într-însa, sunt cinci
geamuri sparte, vasul de băut apa este ruginit, condiţii insalubre etc. Această sesizare se făcea la trei ani
după cea a profesorului care anunţa că plouă în localul şcolii, dar încă nu s-a luat nici o măsură, ci şcoala
s-a continuat în aceleaşi condiţii.
Abia în 1908 se va construi o nouă şcoală. 93 Construcţia se va face pe locul donat de preotul Ioan
Duhovnicul prin testament.94 (12 prăjini de pământ, din locul ce se afla din faţa Şoselei Naţionale, din
locul Bisericii, până la drumul ce desparte de Gheorghe Dima Ştefan)95.
Noua clădire se va numi Şcoala Primară Locală, iar mai apoi Şcoala Primară mixtă, care
cuprindea clasele I-V şi avea un singur învăţător. Pentru o vreme spaţiul de şcolarizare din Băneşti este
asigurat.
În satul Urleta n-a existat şcoală până în anul 1905. Copiii de vârstă şcolară mergeau în satul
Băneşti, unde absolveau ciclul primar. În anul 1903 se va iniţia construirea unei săli de clasă, care va fi
dată în folosinţă în 1905 – astăzi refăcut este localul nou al Şcolii vechi din Urleta. În această sală un
singur învăţător ţinea cursuri de dimineaţa până la amiază.
Numărul elevilor a crescut an de an, iar o singură sală de clasă nu-i mai putea cuprinde pe toţi. În
Băneşti spre exemplu erau înscrişi în 1911-1912 un număr de 138 96 elevi, iar în anul următor 130. Astfel
se recurge la închirierea unor spaţii la unele case particulare.
În 1917 Consiliul Comunal aprobă suma de 200 lei pentru repararea Şcolii din Băneşti, care
suferise avarii în urma războiului. Reparaţia se încheie în 1922, când are loc şi recepţia lucrărilor
executate de un meseriaş din Moreni, valoarea totală a lucrărilor fiind de câteva sute de lei. Prin această
reparaţie a celor două săli de clasă se rezolva problema spaţiului de învăţare, dar acesta era an de an tot
mai aglomerat.
Pe de altă parte banii alocaţi încă nu erau suficienţi nici pentru întreţinere. În anul 1922,
învăţătorul comunei Voicu Rădulescu, aducea la cunoştinţă primarului că îi este cu neputinţă de a face
lecţiuni cu şcolarii prin clasă, care în cea mai mare parte fiind goi şi slab îmbrăcaţi, aceştia nu pot să
93
Ioan Duhovnicul a murit în 1907, testamentul fiind pus în aplicare imediat. Cu banii şi terenul lăsate se poate construi şcoala Băneşti (azi grădiniţă)
94
Testamentul preotului Ioan Duhovnicul se află în Arhiva Parohiei Băneşti
95
Astăzi în acelaşi local îmbunătăţit şi modernizat funcţionează Grădiniţa de copii Băneşti, iar la etaj Biblioteca comunei. Preotul lăsase prin testament şi o
sumă de bani, 750 de lei, pe care îi depusese la casierie după cum dovedea prin recipisă.
96
Numărul de elevi înscrişi doar într-un singur an este semnificativ în ceea ce priveşte natalitatea din com Băneşti la începutul sec XX.
37
scrie şi să citească din cauza frigului, care încă nu s-a sfârşit, iar focul de la sobă s-a tăiat cu
desăvârşire acum, şi în tot timpul iernii copiii au suferit, căci nu s-a dat niciodată lemne destule, pentru
a se face căldură cum trebuie în clase….
În 1929 un tabel cu imobilele comunei rurale Băneşti cuprindea şi cele două şcoli :
- Şcoala de la Băneşti, cu valoare de 150.000 lei
- Şcoala de la Urleta, cu valoare de 60.000 lei
În 1931, dat fiind numărul de elevi în continuă creştere, se aprobă de către judeţ şi se trece la
construirea unui nou local de şcoală în Băneşti. Aici tot pe un loc al Bisericii, în apropiere de primărie se
construieşte un local de şcoală97 cu două clase şi o cancelarie la mijloc, pentru cadrele didactice. Se
mărea în felul acesta spaţiul de şcolarizare. Astfel în comuna Băneşti apar, începând cu acest an, două
şcoli cu patru săli de clasă, unde învăţau 185 de elevi (Urleta aparţinea de comuna Mislea). Se creează
posturi pentru cadrele didactice, iar în anul 1934, printre funcţionarii comunei sunt amintiţi un învăţător
şi trei învăţătoare98.
La fel şi în Urleta în 1930, începe construirea a încă două săli de clasă, care se vor ataşa
vechiului local construit din 1905. Ele vor fi date în folosinţă între anii 1932-1935.
În Băneşti, prin extinderea spaţiului de şcolarizare, încă din anul 1935-1936, se creează condiţii
pentru înfiinţarea şi funcţionarea claselor VI şi VII, deci a ciclului gimnazial, aşa cum reiese din
registrele matricole ale anului respectiv. În 1939 se alocă de către guvern suma de 30.000 lei pentru
reparaţia şcolii primare nr. 1 din Băneşti.
În urma cutremurului din 1940, şcolile vor suferi avarii, evaluate la suma de 200.000 lei.
Iată o statistică cu numărul de elevi, în diverse perioade :
Comuna Băneşti Satul Urleta
1935-1936 clasele I-VII, 276 elevi clasele I-V, 100 elevi
1938-1939 - 295 elevi - 142 elevi
1944-1945 - 302 elevi
1945-1946 - 352 elevi - 161 elevi
1964-1965 clasele I-VIII 438 elevi clasele I-VIII 333 elevi
1974-1975 - 419 elevi - 324 elevi
1975-1976 - 457 elevi - 336 elevi
Clasa a IX-a 24 elevi
După anul 1945 numărul de elevi şi cadre didactice va spori aproape constant, cunoscând un
puternic regres doar după 1997-98.
În 1961, în timpul primarului Toma Dobre, pentru şcoala din Băneşti se construieşte un local cu 5
săli de clasă şi două cancelarii, iar în 2002, în timpul primarului Ioan Matache se adaugă acestui local un
grup sanitar modern. În 2006, în timpul primarului Ion-Costache Petre, prin fondurile de la minister şi
mai ales cu ajutorul banilor obţinuţi din vânzarea unei parcele de teren, din pământul donat de Pr. Ioan
Duhovnicul şcoala de la Băneşti este reamenajată în interior şi în exterior cu dotări moderne la care se
adaugă şi două terenuri de sport artificiale, devenind unul dintre cele mai frumoase obiective ale
Băneştiului. Toate aceste lucrări de modernizare şi reamenajare a şcolii Băneşti au fost făcute mai ales
cu osteneala dlui. director Stoica Pascu. Băneştean de fel, înzestrat cu un spirit practic şi de bun
gospodar, călit în muncă, şi uneori în necazurile vieţii, dl director este un om demn de apreciat. Meritele
sale nu sunt doar în privinţa înfrumuseţării şi dotării şcolii Băneşti, ci se pot vedea şi în rezultatele bune
la învăţătură cu care băneştenii s-au mândrit permanent. Şcoala de la Băneşti este mereu între primele
din zona Câmpina, iar în anul 2007 se poate mândri cu o promovabilitate de 100% la examenul de
capacitate susţinut de clasa a VIII-a. Participant activ la viaţa şcolii, dar şi a comunei, înţelegând istoria
în adevăratul ei sens şi spirit, Dl. director Stoica Pascu, aşa cum făgăduise în 2003, la împlinirea a 500
97
La acest local de şcoală se adaugă în 1957 încă o sală de clasă care va deveni laborator de fizică şi chimie. Iar între anii 1972-1973 se va extinde cu două
săli de clasă în partea de jos şi un etaj care are tot două săli de clasă, astăzi laboratoare de biologie şi informatică. În 2004 grupul olandez de ajutorare a donat
pentru acest corp de şcoală o centrală termică. În 2006 şcoala Băneşti este modernizată atât în exterior cât şi în interior.
98
Vechiul local al şcolii devine Grădiniţă de copii
38
de ani de la prima atestare documentară, a numit şcoala de la Băneşti cu numele întemeietorului şi
înzestrătorului ei, Preot Ioan Duhovnicu.
În Urleta, în anul 2001, în timpul primarului Matache, clădirea şcolii este refăcută din temelie (un
puternic incendiu o distrusese integral) şi este modernizată, dotată fiind cu laborator de calculatoare şi
un grup sanitar modern. Şcolile se pot mândri astăzi cu două biblioteci cu câte 8000 volume la Băneşti şi
7000 la Urleta, cu laboratoare moderne, în special cel de informatică, cu rezultate dintre cele mai bune şi
cadre didactice foarte bine pregătite. Mai trebuie precizat că cea mai importantă contribuţie în
amenajarea şcolii Băneşti se datorează Preotului Ioan Duhovnicul, cel care a înzestrat şcoala de la
Băneşti cu 8,5 ha pământ arabil pe care şcoala a reuşit în parte şi continuă să-l recupereze, reuşind astfel
să-şi asigure o bază materială solidă cu care să se poată dota în conformitate cu cererile de azi.
Din 1961-62 în vechiul local al şcolii Băneşti îşi mută activitatea Grădiniţa de copii 99.
Cutremurul din 1977 a afectat puternic acest local. Astfel de la acestă dată grădiniţa se va muta în casa
colonel Georgescu, unde va funcţiona vreme de mai mulţi ani. Vechea clădire a grădiniţei este refăcută şi
modernizată în întregime începând cu anii 1996 – până în 2002, (primari Constantin Crăciun şi Matache
Ioan) fiind consolidată şi dotată cu încălzire centrală modernă, grup sanitar etc. La vechea clădire s-a
adăugat un nou nivel unde astăzi, continuând munca celor doi, primarul Ioan–Costache Petre a amenajat
în spaţiul nou biblioteca şcolară100 şi o sală de şedinţe care este folosită şi pentru alte activităţi, fiind
dotată cu aparatură modernă de gimnastică, mese de ping-pong şi instalaţie de sunet. Grădiniţa Urleta
funcţionează în condiţii foarte bune, în fostul local al primăriei.
Prezentând situaţia învăţământului în diferite perioade în comuna Băneşti, putem constata:
- ca în toată ţara şcoala Băneşti şi-a început activitatea pe lângă Biserică
- se impune în mod special pentru comuna noastră figura preotului Ioan Duhovnicul, care
dăruieşte terenul pe care se va înfiinţa şcoala, precum şi 8,5 ha teren arabil în zona Mălăieşte, pentru a o
înzestra cum se cuvine.
- Condiţiile grele de la început, taxele şcolii pentru manuale şi îmbrăcăminte au determinat
în multe cazuri ca unii părinţi să-şi retragă copiii. Fetele în special erau oprite de familie a merge la
şcoală.
- Cu toate condiţiile grele ale începutului, numărul de elevi care frecventează şcoala este
mare, iar dorinţa lor şi a părinţilor de a face carte biruieşte aceste încercări ; este de menţionat şi faptul
că şcoala din Băneşti a fost frecventată de copiii din Bobolia, Slobozia şi Urleta, dovedindu-se nu doar
un adevărat centru al învăţământului din zonă şi singurul loc unde şcoala a avut continuitate.
- De la Legea Învăţământului dată de Cuza, precum şi în perioada următoare se poate
constata că interesul pentru şcoală şi instrucţia copiilor a crescut.
Portret
Sănduleac Nina s-a născut la data de 21 iunie 1926, în Ungheni, dincolo de Prut. Este cea care va
fi cunoscută sub numele de Doamna Nina, devenită prin căsătorie Voicu. Tatăl său Gheorghe era
negustor. Lucrul acesta i-a determinat ca după venirea ruşilor în Basarabia, să plece într-un adevărat
pelerinaj. Despre aceste călătorii dau mărturie şi alţi români- basarabeni. 101 Tânăra Nina era în şcoală la
Iaşi. De aici s-au mutat cu totul la un unchi din Căzăneşti, Ialomiţa, apoi la Râmnicu-Vâlcea. Mutarea n-
a fost uşoară. Paştile lui ’44 l-au petrecut pe drum în lacrimi. În cele din urmă au aflat că şcoala de la
Iaşi se mutase la Piteşti. Astfel poate continua studiile, locuind într-o casă bătrânească în condiţii din
cele mai grele. Fiind bombardată şcoala din Piteşti, se mută din nou la Iaşi, unde reuşeşte să-şi încheie
studiile. În 1948 după ce părinţii vânduseră aproape totul pentru a-şi întreţine copiii, Doamna Nina este
repartizată la Feteşti în Ialomiţa, apoi la Ploieşti, la o creşă. În 1951 reuşeşte să vină la Băneşti – era

99
Grădiniţa de copii a funcţionat la diverse locaţii în Băneşti încă din 1950 Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova,dosar 97/1950,
fila 67.
100
Constatăm o scădere continuă şi alarmantă a interesului pentru lectură. Astfel dacă în 1979 se putea vorbi doar la biblioteca şcolii din Băneşti de 260 de
cititori elevi şi 310 de persoane trecute de vârsta şcolii , astăzi cifra celor interesaţi de carte este mult scăzută.
101
Mitropolitul Antonie al Ardealului, şi el tot basarabean, povesteşte în cartea sa Convorbiri cu Dragoş Şeulean şi Carmen Dumitriu despre aceste
pelerinaje. Igor Stelinschi, un alt basarabean mutat în Băneşti, a cunoscut aceleaşi grele încercări.
39
numit Băneştiul Picior de Paris, după cum mărturiseşte – iar aici la grădiniţă va rămâne până în 1981
(anul pensionării). În cei 30 de ani petrecuţi în comună ca educator, grădiniţa a avut mai multe locaţii 102.
La început era singură, apoi posturile s-au mai înmulţit până la 4 educatoare. Între cele pe care insistă să
le menţioneze este Doamna Olteanu, actuala directoare a grădiniţei Băneşti.
Portret
Grecu Elena (1922-2005) este băneşteancă. Şi-a început activitatea de învăţător în 1945 103, şi a
încheiat-o în 1980, după 35 de ani. Sunt greu de amintit numele tuturor elevilor, care au trecut prin mâna
acestei învăţătoare, cert este faptul că toţi cei care i-au fost elevi sau au cunoscut-o îi poartă respect şi o
apreciază. După pensionare, atâta vreme cât i-au permis puterile, a revenit la Biserică. Cântase în cor.
Era fermă, ştia când să zâmbească sau când să tacă, avea o răbdare deosebită, o credinţă pe măsură şi o
memorie vie.

BISERICA
În catagrafia comunei Băneşti din 1810, comuna apare cu o Biserică de lemn, 2 preoţi şi un
diacon104. Începuturile Bisericii Băneşti trebuie căutate însă, în vremuri mult mai vechi – cu siguranţă
înainte de migraţia mongolilor din 1241 spre Ţara Românească, Polonia, Boemia sau Ungaria – şi chiar
cu mult mai înainte, de la începuturile acestui neam, căci Biserica desemnează şi credinţa strămoşească,
a românilor, credinţă care nu a lipsit niciodată pe aceste meleaguri româneşti.
Istoria din Silişte se desfăşoară în jurul Bisericii.
Deci putem spune că cea dintâi Biserică pomenită în istoria
comunei este cea din Silişte, care a fost arsă, împreună cu ea
arzând toţi acei martiri creştini ai Siliştei, strămoşii noştri, care
erau în seara de Vinerea Mare la rugăciune.
Supravieţuitorii măcelului din Silişte, s-au aşezat mai întâi
pe un deal, mai înalt şi mai retras din calea eventualilor năvălitori.
Bătrânul Neguţ a rămas de pomenire prin dealul care-i poartă
numele – Neguţeşti. Nepotul său Banu va coborî spre actuala vatră
a satului. Aici va întemeia o aşezare care-i poartă numele –
Băneşti.
Tot din istoria bătrânilor ştim că biserica veche era în
cimitirul vechi, Ea fusese construită din piatră, şi mai apoi i se
adăugaseră reparaţii făcute din lemn. De aceea, în catagrafia din 1810 Băneştiul apare cu Biserică de
lemn, iar într-un alt document se spune că din Biserică rămăsese o grămadă de piatră. Se poate ca
această piatră să fi fost folosită la zidirea părţii de sud-est a gardului actualului cimitir.
În anul 1856 vrednicul preot Ioan Neagu vine în Băneşti. În acea vreme Băneştiul aparţinea de
mănăstirea Mărgineni. Este greu de presupus că părintele Ioan Neagu n-ar fi avut o oarecare trecere la
mai marii acestei mănăstiri. Această afirmaţie o facem pe marginea unui pomelnic săpat în piatră, găsit
la parohia Băneşti. Pomelnicul care datează din 1882, aşează în fruntea celor vrednici de pomenire pe
Neagoe şi Lionida (monahie), care nu sunt alţii decât părinţii lui Ioan, care, după ce au avut pe cei
şapte105 copii, înainte de a deveni Ioan preot, sau puţin după aceasta, mama sa Lionida s-a călugărit.

102
În anul 1950 grădina de copii a funcţionat în casa dlui Mitică Teodorescu (şoseaua veche), educator fiind Morcovescu Elena, apoi până în 1961 în casele
familiilor Tomescu, Dima şi Niculescu, pentru ca în 1961, odată cu construirea şcolii se mută lângă Biserică.
103
Matache Ion, primar în Băneşti între 2000-2004 a făcut parte din prima generaţie a doamnei Grecu din 45. Inginer în agricultură Matache a fost director
la ferma nr. 3 Urlaţi şi apoi la IAS pomicola Băicoi. Cunoştinţele sale în domeniul viticol sau pomicol l-au făcut cunoscut între specialiştii din toată ţara. Un
alt elev din aceeaşi generaţie este Vasile Dima. Elev eminent la Băneşti a continuat studiile la liceu, apoi facultatea de fizică de la Bucureşti, devenind pe
rând asistent, conferenţiar, profesor doctor. Şi-a desfăşurat activitatea sa dedicată ştiinţei la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, apropiindu-şi o
întreagă generaţie de băneşteni iubitori de carte, adevăraţi ucenici, pe care i-a iniţiat în domeniul fizicii. Cei trei copii ai săi i-au urmat în acelaşi domeniu al
fizicii în care numele tatălui este unul de referinţă.
104
Numărul mare de slujitori este explicat prin hirotoniile necanonice practicate de greci. Vezi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol 3, Bucureşti, 1981, p. 41.
105
Numărul copiilor nu este sigur, dar este confimat de cei câţiva bătrâni care-şi aduc aminte de familia vrednicului preot.
40
Stilien106 (Stelian), care apare şi el în pomelnic este unul din nepoţii lui
Ioan (nepot de farte), care a rămas la Biserica din Băneşti cântăreţ şi
administrator. El este pomenit şi în testamentul părintelui, primind via
şi casele acestuia. Este de reţinut că Ioan Duhovnicul şi-a petrecut
ultima parte din viaţă la Biserică, într-una dintre cele două clădiri de
lângă clopotniţă, prin urmare nu ştim cu siguranţă despre care casă este
vorba în testamentul său, dar după cum mărturisesc nepoţii şi
strănepoţii lui Stelian, casa se afla în imediata vecinătate a Bisericii,
iar via în apropiere de terenul lăsat Bisericii din Plopiş.
Iată numele pomelnicului săpat în piatră : Pomelnicu : Negoe,
Lionida mon., Stilien erei, Stan erei, Iona (Ioana) presb (preoteasă),
Ion erei, Anastasia pre, Constantin erei, Ecaterina pr, Maria pr,
Grigore erei, Voica pr, Maria pr, Ion, Ana, Niculaie, Muşa…(Mine ce)
…, Vasile, 1882, Pr Grigorie (Prebestu). Pe marginea acestor nume se
pot face multe presupuneri. Ştim din cuvântarea de la moartea lui Ioan că pe părinţii Anastasiei îi chema
Vasile şi Neacşa Telegescu. Este însă greu de presupus că penultimul nume (Mine ce), indescifrabil, din
pomelnic ar fi cel al Neacşei.107 Ioan Neagu se va impune în Băneşti ca un mare păstor şi valoros preot.
Urmaşii lăudându-i vrednicia l-au numit Ioan Duhovnicul. De neam era băneştean108. Era născut în
1829. Se pare că între anii 1853-1856 a făcut ucenicie în Câmpina la una dintre biserici. În 1856 este
hirotonit, iar în 1861 devine duhovnic. Odată cu venirea sa începe construirea unui nou lăcaş de cult.
Acesta va fi gata în 1865. Terenul pe care se construise biserica cea nouă era tot al lui Ioan. Biserica de
dimensiuni destul de mari, este numită cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Preotul Ioan înzestrează
Biserica cu cele necesare cultului, iar lângă ea construieşte şi o clopotniţă, impunătoare din piatră
cioplită109. De-o parte şi de alta a clopotniţei erau două clădiri. Într-una din acestea a început la iniţiativa
aceluiaşi preot primele cursuri şcolare.
Un impunător tablou pictat de Sava Henţia 110, de o mare valoare, în mărime naturală, ne arată
până azi chipul vrednicului preot. Clopote noi111 (Iată inscripţia de pe clopotul mare : Acest clopot s-a
făcut de către Preotul Ioan Duhovnicul, cu a sa soţie Nastasia presbitera, 1870), Sfinte vase de argint,
Evanghelie şi multe alte obiecte măiestrit lucrate, vin toate să confirme şi azi grija pentru Biserică a
părintelui Ioan. Între lucrurile deosebite lăsate Bisericii este şi pământul din zona Mălăieşte, 6 ha pământ
arabil, pe care preotul l-a lăsat prin testament din averea personală, aşa cum tot prin testament lăsa şcolii
Băneşti teren de construire (din pământul Bisericii), bani pentru construcţie (750 lei) şi 8,5 ha teren
arabil (lângă locul Bisericii). În 1880 preoteasa Anastasia moare112. Multe obiecte din argint dăruite
106
Stelian (Moş Dascălu’) a avut 7 copii. Foarte cunoscuţi sunt cei trei băieţi ai săi: Niculescu Stelian (dascăl la Biserică), Nicolae (născut în 1903. A avut
doi băieţi: Aurel şi Ionel. A murit pe front la Cotul Donului) şi Ionică (Onu) mort şi el pe front. Stelian a scăpat cu viaţă din război, dar frontul l-a afectat
destul de mult.
107
Dacă punem faţă în faţă acest pomelnic cu catagrafia din Băneşti (1831-1832) apărută în anul 1838, putem afirma că familia viitorului preot este prima
din catagrafie, iar tatăl său Neagu este ţârcovnicul Bisericii. Mama sa purta iniţial numele de Chiţa. Între rudele înşirate în această catagrafie este şi un
bătrân, Stan (bunic sau străbunic al lui Ioan), care la vremea respectivă avea 95 de ani. El apare şi în pomelnicul din 1882. În anul înregistrării Ioan avea cca
4 ani. Nu apare numele de Zinca, dar aceasta este explicabil, prin faptul că nu toţi copiii erau trecuţi. (Vezi în Arhivele Statului, Bucureşti, Catagrafii
74/1838, filele 241-248 şu)
108
Preotul Ioan Neagu zis Ioniţă Duhovnicul, a făcut parte dintr-o familie cu copii numeroşi, printre care avea şi o soră mai mare cu numele de Zinca (moaşa
satului din vremea aceea), care a trăit 105 ani, ( a murit în jurul lui 1933) iar o perioadă de 11 ani a fost oarbă. Zinca la rândul ei a născut nouă copii, dintre
care ultimii doi au fost gemeni: Dinu, care a trăit 96 de ani şi Elena, care a avut şi ea 7 copii şi a trăit 87 de ani, decedând în 1972, la 22 iulie. Elena Dobre a
născut pe Ana (Boca) şi încă două surori. Ana a avut un fiu şi o fiică Silvia, mama actualului preot Militaru Corneliu Mihail (hirotonit preot pentru această
parohie de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în ziua de Florii a anului 1992). În 15 august de hram în acelaşi an, în semn de preţuire şi recunoştinţă s-a
făcut pomenirea vrednicului preot Ioan Duhovnicul şi soţiei sale Anastasia, osemintele fiindu-le aduse în Biserică şi apoi din nou reaşezate în mormântul din
exteriorul Bisericii, lângă Sf Altar.
109
Clopotniţa a fost puternic afectată la cutremurul din 1940, fiind refăcută de enoriaşii Ioan St Trăistaru şi Ioan Tuţică.
110
Sava Henţia (1848-1904) – născut în Sebeş. Elev al lui Theodor Aman. A pictat multe portrete, peisaje, dar şi scene din război, unde a fost participant
direct, alături de Grigorescu şi alţi pictori.
111
Unul dintre clopote a fost luat de nemţi în timpul primului război mondial. În anul 1950 s-a turnat un clopot nou la Uzina Mecanică Câmpina, azi
STEROM (fostul ACC), de către băneştenii Toma Ichim şi Ene Gheorghe.
112
Iată inscripţia de pe mormântul din curtea Bisericii: Privitorule uitândute la aceste petre aduti aminte de cei ce se află sub dânsele şi rogate lui
Dumnezeu pentru cei adormiţi căci şi tu vei fi murit. Pr Ion Duh. Născut la 6 aug 1828, căsătorit la 8 ian. 1853 şi hirotonit preot la 8 iul 1856, iar duh 1861
41
Bisericii atât înainte cât şi după moartea ei
dovedesc grija părintelui Ioan pentru pomenirea
ei. Ultimul document păstrat în arhiva parohiei
cu înscrierile părintelui datează din 1 iunie
1900. Este anul în care s-a pensionat, după care
a rămas retras ca un adevărat călugăr vreme de
mai mulţi ani, murind în anul 1907, data de 25
mai. În amintirea sa şcoala din Băneşti a depus
documentaţia necesară pentru a-i purta numele
acestui valoros, preot, băneştean şi om de carte :
Ioan Duhovnicul. Imediat după pensionarea
părintelui Ioan la biserica Băneşti a slujit un călugăr, locuind într-una din camerele de lângă
clopotniţă.113 În anul 1900, vine în Băneşti după, cum mărturisesc registrele parohiei părintele Ioan
Voiculescu. El a slujit vreme de 37 de ani, fiind îngropat în cimitirul de jos de la intrare în partea
dreaptă. Dintr-un registru din anii 1937 aflăm numele preotesei sale Maria.
Biserica veche a rămas până în anul 1937, când era ameninţată să se desfacă zidurile laterale, iar
bolţile să se prăbuşească. De aceea părintele Ioan Săndulescu114, proaspăt venit în Băneşti, a început
imediat consolidarea Bisericii. Din biserica veche nu a mai lăsat decât altarul şi o parte din naos 115.
Biserica veche nu avea abside, ele au fost adăugate la această restaurare, care i-a schimbat complet
dimensiunile şi înfăţişarea. A renunţat şi la turlele de cărămidă care erau grele, şi pe care le-a înlocuit cu
o turlă de lemn. Totul a fost acoperit cu tablă care a rămas până astăzi (70 de ani). În septembrie 1940 s-
a pus pe turla Bisericii crucea metalică, unul dintre tinerii curajoşi şi inimoşi care ajutau fiind actualul
veteran de război Gheorghe Pantilie. Naosul a rămas pe acelaşi loc, dar s-a dublat ca dimensiuni,
biserica devenind astfel mult mai mare, aproape 30 de m lungime cu o suprafaţă unde pot sta cca 800
credincioşi. Lucrările care au schimbat total arhitectura bisericii au durat până în anii 1940, întrerupte
fiind de cel de-al doilea război mondial. Abia în anul 1951 s-a putut începe pictarea bisericii. Pictor a
fost Ioan Musceleanu din Bucureşti, care a pictat în tehnica tempera Sfântul Altar şi naosul. Restul
Bisericii – Pantocratorul şi bolţile, sunt pictate de pictorul local Enache Năstase – Neica Năstase.
Biserica este terminată ca pictură în anii 1953-1954 de către pictorii Florica Budiş şi Ghe Boboleanu din
Bucureşti, care au încheiat lucrarea în aceeaşi tehnică tempera, stilul lor fiind între bizantin şi realist.
Pentru încheierea picturii au donat bani o serie întreagă de enoriaşi între care Ion A Enache, Moise
Ichim, Toma Minea, dar şi preotul Ioan Săndulescu. Pe acelaşi Ion AT Enache îl găsim contribuind şi la
dotarea locaşului cu trei focuri de gaze (1947)116, alături de el fiind şi Moise Ichim, nume care au rămas
de cinste în comuna noastră. În aceeaşi perioadă un set de cărţi cu litere chirilice sunt donate, la apelul
Prea Fericitului Părinte Patriarh, creştinilor din Macedonia. Iar două icoane pictate de Henţia şi alte cărţi
vechi sunt date spre păstrare la Mănăstirea Brebu.
Biserica este placată tot de Preotul Săndulescu cu o frumoasă pardoseală de mozaic, care se
păstrează până astăzi în bune condiţii dovedindu-se o lucrare cu aleasă valoare artistică. Noul locaş este
dotat cu instalaţie electrică nouă, iar sub Pantocrator un frumos policandru din cristal. Pentru parohie
este amenajat şi un nou cimitir. Amintirea părintelui Săndulescu a rămas în inima oricărui băneştean, ca
şi încetat din viaţă 23 (25) mai…. Şi Anastasia presbitera născută la 14 sept 1838, căsătorită 8 ian 1853, şi încetată din viaţă la 28 iul 1880. Putem
constata : Anastasia era mai tânără cu 10 ani decât Ioan. La căsătorie avea 14 ani. A murit la aproape 42.
113
În cealaltă cameră funcţiona încă şcoala Băneşti.
114
Pr Ioan Săndulescu s-a născut în 1909, la 13 dec, com Bătrâni, fosta regională Ploieşti. Tatăl a murit în 1917, de tifos exantematic, contaminat în timpul
unei rechiziţii militare, iar mama în 1950. Primele cinci clase primare le-a făcut în comuna natală, iar liceul – patru clase – în Ploieşti. Au urmat seminarul de
la Craiova (patru ani), apoi facultatea de teologie de la Bucureşti, încheiată în 1934. Specializarea a făcut-o vreme de doi ani în sectologie şi a încheiat cu
lucrarea “Combaterea adventismului” în 700 de pagini pentru care a obţinut în 1936 licenţa fiind notat cu “magna cum laudae”. În anul 1937 intră la
facultatea de drept, pe care o încheie în 1941, după care continuă studiile în drept şi-şi ia doctoratul în anul 1949 cu lucrarea: “Evoluţia concepţiunii abuzului
de drepturi”. (Extras dintr-o scrisoare către Patriarhie, scrisă de pr Ioan Săndulescu în 1955 (vezi dosar 1949arhiva parohiei Băneşti.)).
115
În vara lui 2006, s-au efectuat numeroase lucrări la Biserica Băneşti, între care şi consolidarea şi izolaţia fundaţiei. Astfel se poate afirma cu certitudine că
din Biserica veche au mai rămas altarul şi prima parte a naosului, mărturisind acest lucru cărămida veche “ţigănescă”, folosită în secolul al XIX-lea în
construcţie. Cele două abside din dreapta şi stânga altarului, precum şi prelungirea naosului, sunt adăugate în vremea părintelui Săndulescu.
116
Biserica este prima instituţie unde sunt introduse gaze, fiind urmată de şcoală şi primărie în acelaşi an 1947.
42
fiind un preot harnic, cu o cultură deosebită, doctor în drept şi licenţiat în teologie, apărător din faţa
Sfântului Altar al lui Nicolae Iorga şi a altor învăţaţi, atitudine pentru care a şi avut de suferit. Muncea
cu carul cu boi pentru a face biserica şi casa personală 117, şi, deşi a trecut prin vremuri deosebit de grele
nu a înstrăinat nimic din averea Bisericii.
În anul 1978 după moartea părintelui Săndulescu a venit preot paroh Ieşanu Vicenţiu.
Acesta se va remarca repede pe tărâm administrativ-gospodăresc. Biserica fusese grav avariată
după cutremurul din ’77. Astfel în 1979 se întocmeşte documentaţia necesară pentru consolidarea
Bisericii. În 1980 încep lucrările de reparaţie şi consolidare. Trei centuri şi 16 stâlpi de beton vor
înconjura Biserica pentru a o întări. Biserica este tencuită pe exterior, iar în interior este refăcută
instalaţia electrică, tavanele, şi apoi este repictată în “frescă” 118. Scara de la intrare, cafasul, clopotniţa
ş.a. toate au avut parte de reînnoiri şi consolidări. În 1984 se reuşeşte cumpărarea unui imobil cu curte
de 800mp, care devine casa parohială. Biserica pictată nou şi împodobită cu trei vitralii (donate de
creştinul Gheorghe Savu) şi cu un nou mobilier (executat din stejar de către sculptorul D. Gafton din Tg
Neamţ) este astfel gata pentru sfinţire. Astfel la 8 iunie 1986 Prea Sfinţitul Nifon Ploieşteanu (astăzi
Arhiepiscop al Târgoviştei) resfinţeşte Biserica, (fără a se umbla la Sfânta Masă), iar preotul Ieşanu este
distins cu titlul de sachelar.
În anul 1992 părintele Ieşanu se mută la parohia Sfânta Treime din Câmpina, iar în Băneşti pe
postul rămas liber vine tânărul absolvent al şcolii de teologie din Sibiu, preot Militaru Corneliu-
Mihail, fiu al acestei comune şi strănepot al ctitorului bisericii (preotul Ioan Duhovnicul). Militaru
Corneliu este născ Acesta continuă la Biserică lucrările ut în Băneşti la 25 septembrie 1968.
Îndrumătoare la grădiniţă i-a fost d-na Sănduleac Nina. Apoi clasele 1-4 doamna Tofăleanu Marieta.
„Trebuie să mărturisesc că generaţia 68 a fost una dintre cele mai bune generaţii ale şcolii noastre. Este
interesant că tocmai generaţiile 67 – 68 foarte numeroase au dat cei mai buni copii. D-na Tofăleanu era
foarte dură. Intra în clasă şi ne găsea făcând gălăgie. O auzeam strigând: În picioare cu mâinile sus..
Apoi scotea rigla în trei muchii şi ne dădea la palmă. Putea să se întâmple asta şi de 2 ori pe săptămână.
Odată a pirdut rigla. A rupt vreo patru linii de lemn şi tot nu era mulţumită. Era foarte aspră cu
disciplina, dar cred că nimeni nu-i poartă pică... Din contră chiar i-am purtat respect şi am iubit-o ca pe o
mamă”. Apoi clasele 5-8 a avut profesori deosebit de valoroşi: D-na Velicu Elena – diriginte şi
profesoară de biologie. D-na Mogoşanu Elena – profesor de română. Băltăşescu Dana – profesoară de
engleză. Buruiană Virgil – matematică. Stoica Pascu- Educaţie fizică şi sport. Drăgan – la muzică;
Ionescu Elena – geografie ş a. Liceul l-a urmat la actualul colegiu Grigorescu. După Bacalaureat a intrat
în şcoala de la Sibiu. În 1991 a absolvit Institutul Teologic devenind licenţiat în Teologie. În 1992 s-a
căsătorit cu Mareş Gabriela din Mediaş, cu care se cunoscuse la Sibiu, studentă absolventă şi ea a
facultăţii de inginerie de la Sibiu. Imediat după căsătorie a depus dosarul pentru parohia Băneşti. În
Sâmbăta lui Lazăr a fost hirotonit diacon de către Teofan Sinaitul, actualul mitropolit de Moldova şi în
ziua de Florii a aceluiaşi an 1992 a fost hirotonit preot de către vrednicul de pomenire patriarh Teoctist.
În Joia Mare a slujit prima oară în parohia Băneşti. S-a recuperat din zestrea de 14,5 ha a Bisericii o
parte, apoi în 1999 Biserica este dotată cu instalaţie de încălzire centrală. Este cumpărat un nou mobilier
pentru cafas, în care s-a rânduit biblioteca parohială şi vechea arhivă. S-a refăcut integral instalaţia de
gaze (menţionăm pe Dumitru Telegescu, Radu Ion, Brânză Ion). În anul 2001 se hotărăşte refacerea din
temelii a unui vechi grajd de piatră din curtea bisericii, care prin grija preotului şi a enoriaşilor, cu
ajutorul regretatului primar Ion Matache, devine în scurt timp o clădire acoperită, în care creştinii din
Băneşti pot face hramul Bisericii lor Adormirea Maicii Domnului. Deasupra bucătăriei (care este dotată
modern) se află o cameră de oaspeţi, întreaga clădire fiind proiectată în stil athonit, după posibilităţile

117
Cu banii pe care i-a obţinut din vânzarea pământurilor de la Bătrâni, Sandulescu şi-a construit în Băneşti casa personală. Fraţii Marghioala (Alexandru,
Stere şi Nicolae din Teişani) erau zidarii care lucraseră la Biserică în anul 1938. Ei au zidit casa Părintelui, apoi pe a Coanei Fănica, continuând pe acelaşi
platou cu casa Colonelu’.
118
Lucrarea de pictură a fost începută în 1984 de către pictorul ploieştean Ionescu Şerban. Alte lucrări ale aceluiaşi pictor: Sfinţii Voievozi, Sfântul Vasile
din Ploieşti şi refacerea picturii la Mislea
43
financiare şi ale spaţiului din curtea Bisericii 119. La 21 dec, 2005, după o muncă de cca 7 ani de studiu în
urma obţinerii unei burse la Oxford, pr Militaru a devenit doctor în teologie, cu o lucrare despre Maica
Domnului, legată prin temă de hramul pe care-l poartă Biserica de la Băneşti. În 2006 Biserica este
refăcută pe exterior. S-a înlocuit vechea tâmplărie cu termopan. La 4 dintre geamuri s-au adăugat vitralii
executate la atelierul patriarhiei (meşter Lăluţ Mircea). S-a izolat în exterior Biserica. Menţionăm pe
Cezar Mădan, iniţiatorul şi sponsorul principal al acestei lucrări. S-a refăcut temelia Bisericii. A lucrat
meşterul zidar Ion Iordache.
S-a refăcut gardul de jos de la cimitirul vechi, cu ajutorul actualului primar Ion Costache Petre.
Astăzi se lucrează în continuare la amenajarea exterioară a bisericii, la clopotniţă, cimitirul de sus
şi altele.
Alături de preoţii slujitori, pururea pomeniţi la Biserica Băneşti, putem aminti şi alţi oameni
deosebiţi care-au slujit-o. Familia Dumitrache a sosit în Băneşti odată cu Părintele Săndulescu (Paştile
lui 1937). Constantin era născut la 18 noe 1909, iar Coana Fănica (Ştefania) la 27 decembrie 1914. A
rămas la Biserică ajutându-l pe Părintele Săndulescu. Credinţa ei, memoria foarte clară, ascultarea,
răbdarea sunt calităţi pentru care o putem aminti ca exemplu. Copilul lor Eugen, continuând tradiţia
părinţilor este actualul epitrop al Bisericii Băneşti.
Nu putem să ne facem o părere obiectivă despre Biserica Băneşti, din ultimul secol fără a aminti
de Oastea Domnului. Înfiinţată în 1923 de către Pr Iosif Trifa sub denumirea de Asociaţia generală a
clerului ortodox român120, aceasta voia să fie o mişcare de răspuns împotriva propagandei sectare, care
luase o amploare deosebită. Organizaţia a pătruns repede şi în comuna noastră prin oamenii care
propovăduiau „Cuvântul lui Dumnezeu”. Între aceştia băneştenii au privit cu mare evlavie pe Marin
Ţăranu121. Încă din anul 1932122 îl întâlnim predicând în Biserica de la Băneşti 123. La vremea respectivă
existau deja simpatizanţi ai mişcării. Între primii credincioşi care au îmbrăţişat această mişcare de trezire
şi reînvigorare a credinţei amintim pe: Petre Radu (Tică) 124, Mihai Radu (frate cu Petre), Nicu
Mihalache125, Niculae Mutici, Ion Năstase, Ion Voicu 126, Petre Dima, Nenciu şi mulţi alţii. După război,
mai ales odată cu instalarea comuniştilor Oastea Domnului a fost prigonită127. Iniţial s-a ascuns sub
denumirea de Asociaţia Patriarhului Miron Cristea, dar în timp şi aceasta a fost interzisă. În zona
noastră continuator al lui Marin Ţăranu s-a dovedit a fi fratele Traian 128. El a reuşit prin cuvântul său
valoros să aducă în viaţa ascultătorilor acea evlavie şi morală cu adevărat creştin ortodoxă.

SANITAR
Începând cu a doua jumătate a secolului XIX se observă o oarecare preocupare a autorităţilor
pentru organizarea serviciului sanitar pe raza comunei. Iniţial exista o singură circumscripţie sanitară a
Plaiului Prahova şi medicul se deplasa odată pe lună să constate starea sănătăţii oamenilor, din comunele
care aparţineau plaiului. Nu rare erau cazurile când epidemiile secerau multe vieţi omeneşti.

119
Toate mărturiile prezentate în acest capitol, mai ales cele referitoare la pământul şi averea Bisricii, sunt prezentate pe bază de documente aflate în arhiva
parohiei, de la care nu am făcut nici o abatere. Autorul.
120
Pr Prof Dr Mircea Păcurariu, op cit, p 413. Iniţial organizaţia era sub ascultarea patriarhiei, apoi au intervenit anumite neînţelegeri.
121
Marin C Constantin pe numele său real, avea un grup şi în Urleta şi în Telega (cu preotul Ioan Zinculescu). Între creştinii din Urleta care-l primeau cu
multă dragoste amintim pe mama dirijorului Marin Constantin. Marin Ţăranu a murit în 1944.
122
Este timpul preotului Ioan Voiculescu. Între părintele Săndulescu şi ostaşii din Băneşti au existat de la început câteva divergenţe.
123
Predica cu putere şi convingere. Siţa Radu l-a ascultat în 1932 şi din acel moment a renunţat la podoabe şi la portul modern.
124
Era născut în 1903 din Vasile Ghe Radu şi Zamfira. Fata lui Petre, Elena Duţescu a rămas permanent în cadrul Bisericii, cântând în cor alături de alte
credincioase: Maria Rujoiu, Maria Pantilie, Popa Saveta,, Maria Tabacu ş.a.
125
Era născut în 1898. Copiii şi-l amintesc predicând despre Dumnezeu şi plângând. Unul dintre fii, Ion Mihalache a rămas cântăreţ la Biserica Băneşti.
Viaţa sa deosebită este mărturisită şi de faptul că din cei cinci copii ai săi, trei dintre fete sunt la mănăstirea Dealu. Un alt fiu, Vasile continuă tradiţia de
cântăreţ. Unul din cei 12 copii, Daniel, poate fi ascultat la strana catedralei din Târgovişte.
126
Este tatăl dlui Ing Toma Voicu. Fiul său îl descria ca un om cu o ţinută apostolică. Nu-i plăceau compromisurile şi era foarte aspru cu sectarii. Fiind odată
invitat să se suie în căruţă alături de un adventist a refuzat preferând să meargă pe jos.
127
Erau interzise orice fel de adunări, căntările (care uneori se făceau cu fanfară), portul de barbă, şeful de post chema la raport pe creştini după adunare etc.
128
Viaţa acestui om poate constitui un subiect de monografie.
44
 Totuşi autorităţile preocupate arătau că în anul 1890 starea sănătăţii sanitare poate fi
satisfăcătoare, graţie aerului curat, cât şi măsurilor de curăţenie ale comunei, luate de autorităţile
comunei, iar medicul plaiului îşi face regulat serviciul, vizitând comuna în fiecare lună, dând ajutor
bolnavilor, prescriindu-le măsurile necesare la curăţenie şi salubrizare.
Câţiva ani mai târziu, în 1899 se făcea aprecierea că starea sanitară şi igienică a locuitorilor
comunei Băneşti este bună, iar farmacia comunală este aprovizionată cu medicamente, distribuite de
către notar.
Din registrele parohiei cu privire la înmormântările din această perioadă se poate constata că
mortalitatea infantilă era destul de crescută. Epidemia de scarlatină de la începutul sec XX este o dovadă
în acest sens. Astfel medicul circumscripţiei sanitare vine a doua oară în cursul lunii ianuarie 1899,
pentru a-i trata pe bolnavii de pojar, arătând că din noiembrie 1898, dată fiind epidemia de pojar în
comună şi până în ianuarie 1899, s-au înregistrat 3 morţi, 5 continuau să fie bolnavi şi 26 vindecaţi.
Subprefectul care a vizitat comuna, cerea în anul 1899 să se ia măsuri urgente pentru a se înfiinţa
un cimitir precum a se face curăţenie în comună, adică ridicarea gunoaielor, bălegarului, curăţenia
caselor, curţilor, a dependinţelor pentru combaterea epidemiei de pojar. Epidemia a durat până în
februarie 1899 timp de aproape 70 de zile. Iată un raport al medicului de circumscripţie :
Bolnavi 39 băieţi 17 fete 22
Vindecaţi 36 16 20
Morţi 3 1 2
În anul 1899, o altă epidemie de scarlatină apare în Urleta. Erau semnalate 8 cazuri de
îmbolnăvire dintre care toate mortale. Se dădeau dispoziţii stricte conform cărora casele molipsite să fie
izolate prin gărzi permanente, la casele molipsite care sunt se va opri orice circulaţie, la poarta casei să
fie scris : SCARLATINĂ BOALĂ MOLIPSITOARE, intrarea oprită şi un steag alb arborat la casă. Se
dădea dispoziţie ca şcolarii din Urleta să nu mai fie primiţi la şcoala din Băneşti, iar examenele se
amânau în toamnă. Epidemia de scarlatină se răspândeşte şi în Băneşti, iar la Băicoi şi Drăgăneasa s-au
înfiinţat corturi pentru izolarea bolnavilor. Timp de 160 de zile această epidemie periculoasă a bântuit
comuna (mai – oct 1899).
Bolnavi 20 băieţi 10 fete 10
Vindecaţi 13 băieţi 5 fete 8
Morţi 7 5 2
Dar pojarul şi scarlatina nu au fost singurele epidemii apărute în comună. În august 1899
populaţia comunei era bântuită, ca mai toate comunele din circumscripţie de gastro-enterită, din cauza
alimentaţiei necorespunzătoare, după cum semnala medicul. O altă boală gravă ivită în comună este
pelagra. În acelaşi an 1899 sunt semnalate 14 cazuri.
Această situaţie destul de gravă se menţine şi în prima jumătate a secolului XX.
În 1931 se arăta că în comună nu exista nici un dispensar, spital sau farmacie unde oamenii sa-şi
poată îngriji sănătatea.
După 1945 asistenţa sanitară în comuna Băneşti şi satul Urleta era asigurată prin dispensarul
medical Mislea, iar după această dată prin reorganizare ia fiinţă circa sanitară Băneşti, care va fi
arondată de spitalul Câmpina. În 1965, la Băneşti şi Urleta au fost amenajate puncte sanitare în diverse
case particulare. În Băneşti a funcţionat un astfel de punct sanitar în casa cetăţeanului Dima Aurel. Apoi
la Jiboteanu Ion, urmat de cetăţeanul Dumitrescu Constantin, unde mai târziu va fi punct pentru
dispensar veterinar până în 1968. În anul 1968 în comuna Băneşti a fost construit un dispensar nou, cu
trei cabinete medicale, pentru adulţi, pediatrie, stomatologie şi o sală de naştere, precum şi o locuinţă
pentru cadrele medicale cu instalaţie electrică şi instalaţie de încălzire centrală.
Valoarea devizului construcţiei dispensarului era de 181.103 lei. În realitate valoarea a depăşit cu
mult suma prevăzută. La realizarea obiectivului a fost necesară construcţia cu muncă voluntară a
locuitorilor comunei Băneşti, care au răspuns cu dăruire la realizarea acestui obiectiv necesar.

45
 La dispensar lucrează astăzi Dr Ciucă Valeria şi Dr Prie Aurel. Menţionăm că in Băneşti
funcţionează permanent şi un cabinet stomatologic.
În Urleta funcţionează astăzi un punct sanitar amenajat cu toate cele necesare în fosta clădire a
primăriei Urleta. ( construcţie între 1929-1936)
Nu putem încheia acest capitol fără a aminti câţiva oameni dedicaţi medicinii şi slujirii omului.
Între medicii porniţi din comuna noastră putem aminti numele lui Ion Tuţică, Vasile Dima, sau Michel
Georgescu. Dr Tuţică Ion s-a născut în 1908 la 2 dec. În 1936 a absolvit facultatea de medicină în Italia.
A lucrat chirurg la Braşov (1936-1941) în cadrul stagiaturii, iar apoi după ce a fost concentrat pe
perioada războiului la Uzina de Armament, a venit la Câmpina. În Braşov cunoaşte pe Violeta Rusu, care
îi va deveni soţie. Frumuseţea deosebită a acestei femei (era miss Braşov), timpul (războiul) şi felul în
care a cunoscut-o (în spital la o operaţie), întregesc o frumoasă poveste de dragoste. Venind la Câmpina
Dr Tuţică are ocazia de a fi vizitat la spital de către chiar Mareşalul Antonescu, care mulţumit fiind de
prestaţia sa i-a întins mâna, în semn de apreciere. Lucrul acesta avea să-i fie mereu reproşat de către
comunişti, constituind pentru doctor un motiv de a fi dat deoparte. La acestea se mai adăuga şi formaţia
sa de familie, astfel că la o întrebare pusă de către comunişti : Ce părere aveţi despre armatele
sovietice ? doctorul răspunde : Ca toate trupele de ocupaţie. Casa sa rămasă aproape neatinsă, dă
mărturie despre un om cult, bine pregătit profesional, simplu, cu bun gust. Toţi cei care l-au cunoscut cu
adevărat aduc, la adresa lui, cele mai frumoase aprecieri.
Dr. Vasile Dima s-a născut la 19 mai 1921. În tinereţe a ajutat mult pe Preotul Săndulescu,
împreună cu alţi tineri din timpul său la construcţia Bisericii. Este veteran de război. A făcut Academia
militară ajungând colonel. Apoi a făcut facultatea de medicină. După război se dedică medicinii. Fiind
un om foarte capabil ajunge director la Policlinica Alexandru Sahia, lucrând în paralel la Elias şi la
Filaret. A îngrijit nenumăraţi bolnavi, dar în mod deosebit s-a ocupat de nepotul lui Mihai Eminescu,
Gheorghe Eminescu, care avea să-i scrie de multe ori în semn de mulţumire şi recunoştinţă. Este şi un
poet recunoscut.129 Un om complex cu nenumărate daruri. Actualmente (2002) locuieşte la Bucureşti, şi
este membru al Academiei Române şi al Uniunii Scriitorilor.
Prof. Dr. Michel Georgescu este un alt băneştean şi doctor de prestigiu. Tatăl său Ion Georgescu
(Colonelu’) s-a născut în Călăraşi în anul 1902. Avea casă şi vie în Valea Călugărească cumpărată de
părinţi. La studii, la Paris a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie Madelaine (Magdalena). Pentru că doamna
era bolnavă cu plămânii, odată veniţi în ţară au căutat o zonă însorită. Astfel, în 1935, a venit în Băneşti
familia Georgescu. Casa de la Colonelu, turnătoria şi toate celelalte se leagă de numele acestui om de
excepţie. Michel s-a născut în 1937. A făcut cele 7 clase elementare la Băneşti, apoi 3 clase de liceu la
Cluj. Fiind cel mai bun elev din promoţia sa (a terminat cu 10), a fost primit la facultatea de medicină
din Cluj, fără examen de admitere130. 1954-1960 urmează cursurile de medicină de la Cluj. Stagiatura şi-
a făcut-o la Filipeşti. A mai urmat o specializare în medicină la spitalul din Bucureşti, Colentina, între
1965-67, apoi a venit la Câmpina ca medic neurolog. Putem aminti că era bun prieten cu Dr Tuţică, sau
cu Dr. Tranulis (spitalul Voila). După moartea tatălui (1972), Michel «cedează» averea 131 statului român
pentru a putea pleca în Franţa împreună cu mama sa. În Franţa îşi continuă studiile, face doctoratul,
reprezentând Franţa în numeroase congrese de medicină, studii şi cercetări . A fost profesor în Anglia,
iar la ora actuală locuieşte şi profesează la Montpellier.
Mai putem aminti pe Dr. Jan Vlad, director la spitalul de pediatrie Brăila 132, sau pe Mioara Dima,
medic pediatru la spitalul CFR Bucureşti, Dr Ana Zamfir, medic la Mislea ş a.

129
Debutul în poezie l-a făcut în 1963, cu volumul Primii paşi. Mai reţinem volumul de poezii Voinicel de păpădie, apărut în Bucureşti 1982.
130
Michel era un bun pianist. După unul din concertele de succes de la Sala Palatului, în care a interpretat din Chopin, i-a fost destul de greu să aleagă între
cariera muzicală şi cea de medic.
131
Casa Colonelu’ a fost grădiniţă, sediul poliţiei, bibliotecă, sediu centralei telefonice – Băneşti, a avut şi are chiriaşi, astăzi fiind sediul primăriei, a agenţiei
de pază, centru pentru cablu TV – Băneşti. Colonelul Georgescu a construit şi turnătoria Băneşti, care funcţionează şi astăzi (Amintim pe Ing Bercaru Vasile
apoi a fost preluată de soţia Elena)
132
Jan Vlad ca şi fratele său Păun, este un băneştean eminent, din păcate greu încercat de mai bine de 30 de ani de o boală grea, care îl afectează şi azi la
vârsta sa de 81 ani.
46
 Un medic cunoscut este şi Dr Mihaela Bilic, nutriţionistă, cea care a ajutat-o pe Teo Trandafir să
slăbească. La ora actuală se poate bucura de aprecierea multor vedete care au apelat la sfaturile ei pentru
a slăbi: Paula Seling, Mihaela Rădulescu, Andrea Berecleanu ş a. Cu studii multiple în ţară şi în
străinătate, cu o carte de nutriţie publicată,133 medic la două celebre clinici de estetică Medical Service în
Bacău şi Villa Bella în Bucureşti, Mihaela este unul din tinerii băneşteni cu frumoase reuşite.

EDILITARE

APA
Din cele mai vechi timpuri locuitorii comunei consumau apa de băut din puţuri cu roată sau
cumpănă. Apa în Băneşti este săracă în iod. Acest lucru a cauzat mai multor generaţii de băneşteni
suferinţe ale glandei tiroide şi apariţia guşei. În anumite perioade ale anului pentru diverse necesităţi,
construcţii, când apa din puţuri scădea, ea era adusă în butoaie speciale din râul Doftana. Pentru
alimentare cu apă în anul 1920 în Băneşti au existat cca. 24 puţuri, iar în Urleta 21. Adâncimea 134
puţurilor era diferite, iar amplasarea acestora era în zone mai populate, in general la intersecţii. Nu toată
populaţia se putea aproviziona cu apă la fel de uşor. Mai multe familii din Băneşti se aprovizionau cu
apă de la mari distanţe : cca 600m distanţă (Căprăreşti şi Dr. Urletii) Pe teritoriul comunei în punctul
Silişte situat la cca trei km SV pe valea Prahovei, în 1907 Societatea petroliferă Astra şi Steaua Română,
avea în exploatare puţuri de adâncime, pentru apă de calitate şi staţii de pompare apă puternice care
aprovizionau cu apă schelele petrolifere : Câmpina, Băicoi, Buştenari etc. Conductele pentru alimentare
cu apă ale oraşului Câmpina, aveau traseul prin Băneşti, respectiv pe tronsonul DN 1, apoi pe drumul
comunal cca 553m, până la marginea râului Doftana, pe care îl traversa şi urca în Câmpina. Situaţia
deosebită în aprovizionarea cu apă a comunei, în special vara, când seceta contribuia la scăderea
debitului de apă, au determinat cetăţenii şi autorităţile existente să solicite aprobarea de la aceste
societăţi Steaua şi Astra să permită racordarea instalaţiei de apă a comunei la conductele de apă din
Sileşte. În 1913, primăria comunei Băneşti, pentru apă a cumpărat prin intervenţia locuitorilor, ţeavă
galvanizată în lungime de 1700m cu dimensiuni de 1½ şi 2 ţoli, împreună cu toate fitingurile : robinete,
holendere, coturi, nipluri etc, dar din motive necunoscute, aceste materiale au fost vândute, deşi era
posibilă utilizarea lor la instalaţia de apă. În cele din urmă -1938, societatea Astra Română, la
insistenţele Consiliului Local, introduce apa în Băneşti, în anumite zone, printr-o conductă de 6 ţoli. Apa
potabilă provenea din sursa Silişte, fiind până astăzi unul dintre cele mai bune izvoare de apă de
subteran.
Cu toate că este o lucrare şi o participare a tuturor oamenilor de omenie, extinderea reţelei de apă
în comună (la fel şi pentru gaze) se leagă în mod deosebit de numele celor 4: Moise Ichim (1903-
1962)135, Jiboteanu Ion, Ion Enache şi Toma Minea. Aceştia sunt cei care au avut iniţiativa pe care apoi
au transmis-o cetăţenilor comunei. Era nevoie de eforturi politice, dar şi profesionale – tehnician Ioan A
Enache (a făcut tot ceea ce este posibil pentru a procura cca 1500 m ţeavă, material tubular de la locul de
muncă – Societatea Steaua Română anii 51-52) Tot datorită preocupării perseverente, aşa cum rezultă
din documente, a mobilizat o parte din cetăţenii comunei Băneşti, care au acceptat să-l sprijine : Nicolae
Chiţu, Dtru Stan, Ion Rădulescu, au transportat cantitatea de ţeavă şi au depozitat-o la gospodarul Ilie
Stroe din comună. Această reuşită a fost sprijinită de maestru sondor Dumitrache Toma, şi Moise Ichim.
133
Silueta dincolo de mituri, ghid de nutriţie pentru sănătatea ta, Bucureşti 2005. – este una dintre cele mai reuşite cărţi de nutriţie, la îndemâna oricărui
cititor dornic de a cunoşte metode de slăbire şi întreţinere.
134
Dintre cele mai adânci puţuri ale comunei putem aminti pe cel de la Colonelu’ şi cel de la Trică din Mal. Ambele au o adâncime de peste 55m. Astăzi
majoritatea fântânilor din comună sunt lăsate în degradare.
135
Gheorghe Gheorghiu Dej a lucrat o perioadă la CFR în Câmpina, perioadă în care a locuit la Băneşti, în casa Bălaşei Ichim (lea Arghela). În acastă vreme
a fost arestat. Moise Ichim, fiul Bălaşei, era maistru mecanic, şi nu a făcut politică, dar legătura sa cu Gheorghiu Dej, ca şi firea sa hotărâtă şi serioasă au
contribuit decisiv la introducerea gazelor şi apei în Băneşti.
Urmând o adevărată tradiţie de familie Iordache Liliana, fiica lui Moise Ichim, a reuşit începând cu 1971 să organizeze în clădirile deja existente la Paltinu,
laboratoarele de chimie şi de biologie. Aici si face analiza şi tratarea apei. După 20 de ani de muncă în 1990 laboratorul Paltinu, aflat sub conducerea
aceleiaşi Iordache, era cel mai modern din ţară. Judeţul Prahova este alimentat aproape în întregime cu apă de la Paltinu.
47
În anul 1952, au fost mobilizaţi cetăţenii de pe străzi şi cu un elan deosebit au început săpăturile de la
conducta de apă de pe DN1 numit la boltă (gospodăria Dinu Tabacu) şi au continuat pe drum până la Dr
Mare (Grigorescu), apoi pe Răduleşti până în D Urletii. Apoi spre N până la Toma Radu şi prin spate
spre Căprăreşti, unde se montează o gură de apă publică, ca de altfel pe tot teritoriul parcurs de ţeavă.
Mai târziu pe fiecare drum comunal s-au găsit cetăţeni cu posibilităţi materiale pentru a extinde reţeaua
de apă : Manta I Vasile, Ion Dragomir (Drumul Mare), Jiboteanu Ion şi Toma Rădulescu (Dr Urletii),
Silivestru Dumitru (Căprăreşti), Pantilie Ion (Pârşani)
Din cele constatate rezultă că introducerea apei în comuna Băneşti a fost făcută rezolvând o mare
problemă a populaţiei, cu atât mai mult cu cât pânza de apă freatică a comunei este săracă în iod. În linii
mari între anii 1953-1966 a fost deci, rezolvată pentru întreaga comună problema apei potabile,
alimentarea făcându-se din punctul Silişte de la puţurile de apă ale fostelor societăţi petroliere. În anul
1971 se realizează racordarea la conducta Paltinu, montându-se un rezervor de apă pe Căprăreşti.
Pompele de apă pentru Băneşti şi Urleta, precum şi o importantă extindere de reţea au loc în timpul
primarului Toma Dobre.
Astăzi vechea reţea de conducte din metal este deteriorată. Primarul Crăciun Constantin a trecut
la înlocuirea vechii structuri cu conducte de plastic, moderne şi rezistente. Lucrarea a devenit posibilă
datorită fondurilor SAPARD. Lucrarea a fost continuată de primar Matache Ion, iar din 2004 de Primar
Ion Costache Petre. În 2006 apa s-s desprins de primărie, existând ca societate, Compania de apă.
Lucrarea de introducere şi dare în folosinţă a noilor conducte de plastic este în desfăşurare.

GAZE136
O altă realizare care dovedeşte o participare deosebită a cetăţenilor la dezvoltarea comunei este
introducerea gazului metan.137 Pe teritoriul comunei Băneşti se găseau pozate conducte de apă şi gaze,
care traversau comuna de la sud-est la nord aceste conducte aparţineau societăţilor petrolifere Steaua
Română, Astra Română şi altele. Gazele de sondă veneau de la schela Ariceşti şi aparţineau societăţii
Steaua Română. Traseul era marcat cu staţii de presiune, dintre care una în Căţin, iar una chiar în spatele
şcolii vechi.138 În anul 1946, primarul Ion Alexandrescu, s-a adresat Ministerului Minelor şi Petrolului,
arătând că aceste conducte de apă şi gaze, care traversează comuna, nu prezintă nici un avantaj real
pentru comună, mai ales că sursa de apă se afla pe teritoriul comunei (în Silişte). Între altele se plângea
şi de faptul că aceste instalaţii au adus comunei în nenumărate rânduri prejudicii şi accidente tehnice şi
umane. Se propunea ca măcar apa potabilă şi pentru stingerea incendiilor să fie la îndemâna locuitorilor.
Această propunere era argumentată astfel : incendiile produceau mari pagube, apele râurilor Prahova şi
Doftana erau infectate de la reziduurile petrolifere de la Rafinăria Câmpina. Se cerea în mod clar şi
autorizaţiune de a instala gaze la instituţiile publice din comună : Biserică, şcoală, primărie şi pentru
locuitori comunei… Pe de altă parte 60% din locuitorii comunei lucrau în cadrul acestor societăţi. Şi
aceştia la rândul lor au făcut demersuri către aceste societăţi, cerând gaze pentru încălzire. Societăţile
respective au refuzat orice răspuns afirmativ, deplasând problema spre Ministerul Minelor şi Petrolului.
În 1947 se obţine această aprobare. A urmat imediat instalarea primei conducte de gaze pornind
de la staţia de refulare şi alimentând pe rând : şcoala veche (grădiniţă de azi), biserica, şcoala şi
primăria (azi poliţia). Deci primele focuri de gaze din Băneşti au fost instalate începând cu data de 17
octombrie 1947. Cei care au meritul unei astfel de realizări – deosebită pentru acele timpuri – sunt :
Primarul Ion Alexandrescu, Ion A Enache, Moise Ichim, oameni destoinici şi plini de iniţiativă. Mai

136
Documentaţia a fost oferită de regretatul Ing. Ion A Enache.
137
Azi se susţine cu multe argumente teoria organică formulată de Engeler şi Höfer şi completată de Standicoff, că atât petrolul cât şi gazele naturale au luat
naştere din grăsimi vegetale şi animale, care la temperaturi şi presiuni mari, lipsite fiind de aer, s-au descompus dând naştere la petrol şi gaze. O altă teorie,
asemănătoare susţinută de creaţionostul Parker, este aceea a faptului că aceste depozite s-au format în timpul unei aluviuni imense, care s-ar fi putut produce
doar în timpul unui cataclism asemănător din punct de vedere istoric cu potopul lui Noe.
138
În anul 1943, pe drumul Din Jos conducta de gaze s-a spart şi gazele infiltrate în pământ au ajuns în gospodăria lui Ion Şerban. Dimineaţa explozia a
distrus locuinţa iar soţia lui Ion Şerban a decedat. Societatea Astra Română a plătit pagubele, iar câteva zile în zonă s-a distribuit hrană rece pentru a evita
producerea unei noi explozii.

48
putem remarca ca participanţi la aceste lucrări şi pe cetăţenii : Apostolescu Spiridon (sudor), Gheorghe
Ion, Dumitrache Constantin, Dobre Petre, Timoftei, Apostol Spiridon şa. Iniţial această lucrare s-a oprit
la nivelul de Instituţii. În 1955 prin intervenţia energică a lui Moise Ichim şi Ion A Enache se formează
şi prin concursul primăriei comunei un comitet de iniţiativă, pentru introdus gaze în Băneşti, format din
Moise Ichim, Ion A Enache, Jiboteanu Ion, şi Toma Minea.
La 20 iunie 1954 se anunţă şi se organizează o adunare populară, unde se încheie formele
contractuale pentru elaborarea proiectului de execuţie. S-a prezentat adunării intenţia de a se introduce
gaze în toată comuna, prezentându-se şi un plan în acest scop. Majoritatea adunării au fost de acord cu
planul prezentat, doar o mică parte manifestându-şi neîncrederea în realizarea acestu proiect. Urma
aprobarea CSF (Comisia de Stat a Planificării). Lucrurile nu erau tocmai simple. S-a continuat
dezbaterea problemei fără un rezultat clar, până când dl Constantinescu Ion, de la serviciul sanitar al
comunei a venit cu ideea de a propune spre aprobare formula de extindere, în locul celei de introducere,
a gazelor, deoarece existau deja patru instituţii care foloseau gazul metan. Această idee a uşurat foarte
mult formalităţile de aprobare.
Un alt obstacol, care se iveşte este procurarea materialului tubular. Ion Enache şi Jiboteanu Ion
de la Controlul tehnic de materiale au contactat pe Toma Minea şi Moise Ichim, care reuşesc a procura
materialul necesar – prăjini de foraj cu dimensiunea de 5`` 9/16 şi 4``1/2 provenite de la încercări –
material, care nu mai corespundea din punct de vedere tehnic şi mecanic pentru forajul sondelor, dar
dovedindu-se o soluţie foarte bună pentru gaze. Cantitatea procurată a fost iniţial de 1500m. Materialul a
fost transportat în Băneşti şi depozitat în gospodăriile lui Ion A Enache (Dr Mare) şi Jiboteanu (Dr
Urletii). Deşi, lucrarea se contura ca o realizare, totuşi locuitorii nu dădeau banii necesari. Era posibil
chiar un abandon al lucrării. Cu toate acestea Jiboteanu Ion a hotărât continuarea lucrării. S-a împărţit
comuna în 15 sectoare, fiecare cu responsabili care urmau a încasa banii pentru fiecare sector. Şefi de
sectoare: Toma Ichim, Oprina Ion, Petre Anton, Toma Cristian, Radu Tudor, Corcodel Ion, Manta Ion,
Mitică Tabacu, Andreescu Ion, Gheorghe Gherghiceanu, Simaciu Alexandru, Iancu Gârbăcică, Minea
Mihăilă, Florea Lambru, Niţu Vasile. Cu această formaţie s-a reuşit continuarea lucrării. Preşedintele
Toma Minea a contractat proiectul pentru introducerea gazului metan cu IGRP Ploieşti, ing Ghe Ionescu,
prin intermediul primăriei Băneşti. Proiectul a fost gata la data de 15 01 1955 şi a costat 30.000 lei. S-au
întocmit formele de execuţie printr-o minută încheiată între şeful biroului întreţinere gaz-metan
(Partizanul Păcii Câmpina), Vişan Ion şi Ionescu Ghe. Seful serviciului gaze TCRP, stabilindu-se
condiţiile de executare a lucrării în valoare de cca 1.350.000 lei, din care 450.000lei reprezenta valoarea
materialelor, iar restul montaje, săpături etc. Trebuia procurat material tubular cca 11 km, diverse
dimensiuni, regulatoare pentru gaze (procurate de la Mediaş), diverse armături, 4 barăci metalice pentru
4 staţii de reglare a presiunii139 etc. Armăturile diverse s-au comandat la ACC (60.000 lei). La
tronsoanele de conductă s-a folosit material foarte bun, personal calificat şi sudori de înaltă calificare.
Lucrarea a fost realizată şi condusă de comitet, nefiind nevoie de ajutor din exterior. Oamenii din
comună au participat din plin la această realizare. 140 Pe la finele lui 1955 lucrarea era realizată în
proporţie de 95%. Au urmat probele tehnologice, prin care s-a verificat conducta montată la o presiune
de 7 atm. Trecând toate probele conducta a fost luată în primire de IC Câmpina şi dată în exploatare
conform PV nr 8227/23 dec 1955. Prin adresa nr 1159 dosar 332, se comunică avizul tehnic privind
proiectul de distribuţie a gazului metan în comuna Băneşti.
În momentul când s-a cerut cota de gaze la CSP, aceştia au întrebat : Ce se întâmplă cu instalaţia
reţelei de gaz ? Răspunsul din partea comunei a fost că deja există instalaţie de gaze executată în toată

139
Cele 4 staţii au fost montate prin grija comitetului:
Staţia 1 : la şcoala veche (Toma Minea şi Niţu V)
Staţia 2 (Ion A Enache şi Jiboteanu)
Staţia 3 (Moise Ichim şi Niţă Ion)
Staţia 4 : Căţin (a lucrat tot comitetul)
140
Exemplu: de la staţia principală din Căţin (de înaltă presiune), până la staţia nr 2 din comună (sus în şosea) sunt cca 800ml. Prin mobilizarea făcută acest
şanţ s-a săpat într-o duminică în cca 4 ore.
49
comuna. Pentru băneşteni a fost o adevărată victorie 141. Au urmat inspecţii şi verificări. S-a insistat în
special asupra materialului utilizat şi provenienţei lui.142 În cele din urmă cota de gaze a fost aprobată.143
Iniţial s-au aprobat doar 714 focuri de gaze, care au fost repartizate în special celor care au
participat la lucrări şi oamenilor mai nevoiaşi. În timp numărul s-a mărit.
Efortul celor patru : Toma Minea, Ion A Enache, Moise Ichim şi Jiboteanu Ion, a fost consemnat
prin înscrierea numelor lor, pe cele cinci capace de fontă ale căminelor de ventilaţie.144

ENERGIE ELECTRICĂ
În anul 1857, primăria capitalei Bucureşti este de acord cu folosirea a 1000 de lămpi cu petrol
lampant (gazu fotogen), pentru iluminarea pe timp de noapte. Este primul oraş din lume care a fost
iluminat prin acest sistem.
Apoi, pe rând au fost iluminate Ploieşti, Buzău, iar la data de 16 aprilie 1861, Câmpina este al
şaselea oraş din ţară care este iluminat pe timp de noapte cu astfel de lămpi.
În anul 1898, Societatea Lahmeyer, din Frankfurt, construieşte după un proiect al inginerului
român Ilie Radu, la Sinaia, prima Centrală Hidro-electrică, care producea la 4X250 kw, curent electric
trifazic, la o frecvenţă de 50hz, fiind prima din ţară la aceste dimensiuni. Centrala era proiectată pentru a
furniza energie electrică oraşului Sinaia şi industriei de petrol din Câmpina. Dacă cu doi ani mai înainte
societatea Amsterdam, utiliza curentul electric la sondele situate pe malul râului Prahova din propria
hidrocentrală, putem observa că în 1899 primele sonde ale societăţii Steaua Română, situate pe
platforma Bucea, vor primi curent electric de la hidrocentrala din Sinaia. În 1899 se face o conexiune
între hidrocentrala din Sinaia şi termocentrala din Doftana (construită în 1898), pentru o mai bună
distribuire a energiei electrice. Linia de legătură este o linie de 8 kw, cu stâlpi de lemn, fiind prima linie
de interconexiune din ţară. Tot în 1897 se construieşte şi în dreptul Câmpinii o hidrocentrală pe râul
Prahova, însă este prost amplasată, şi va fi spălată de ape, în 1898.
Putem aminti că prima extracţie de petrol din lume, unde s-a folosit energia electrică este în
Câmpina, schela Bucea.
În 1905 se începe construcţia unei termocentrale în Câmpina cu o forţă de 3X1000 CP, care este
dată în funcţiune în 1907, fiind interconectată cu Doftana 145 şi Sinaia. Uzina Mecanică este cea care
foloseşte din plin această energie având instalate încă din 1907, 7 grupuri electrogene şi PI (Puterea
instalată) de 11.800 kw.146
Datorită industriei atât de puternice, oraşul Câmpina va beneficia încă din 1908 de posibilitatea
de a utiliza energia electrică în iluminatul public. Proiectul şi realizarea lui sunt opera inginerului român
N Vasiliu Carpen, mai târziu membru al academiei române.
În comuna Băneşti, instalaţia electrică de iluminat public a fost realizată de Societatea Steaua
Română. A contat la acea dată intervenţia energică a primăriei, care a condiţionat arendarea terenului
pentru înglobarea conductelor de acest iluminat public. Astfel în anul 1929 sunt montate în comună 5
becuri electrice pentru iluminarea publică147. Societatea a construit pentru această lucrare o linie aeriană
de iluminat, plantând stâlpi şi sârmele necesare. Încurajată de această primă realizare la 4 iunie 1934,
Comisia interimară a comunei Băneşti aproba programul economic pentru electrificarea comunei
Băneşti.148 Toate documentele erau întocmite de societatea Electrica din Câmpina. Suma prevăzută
pentru executare era de 233.000 lei. În anul 1935-1936 lucrările erau în desfăşurare, iar societatea
141
Ion Enache povestea acest episod întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Era uimitor cum fără ştirea celor de sus se reuşise la nivel local o lucrare de-a dreptul
incredibilă. Ar trebui să luăm amine la seriozitatea, cinstea, inteligenţa, unirea, dragostea pentru comună a acestor oameni.
142
Secretarul comitetului pentru gaze, Ion A Enache a ţinut în mod ordonat şi corect o evidenţă clară a tuturor documentelor şi materialelor. Cei care
verificau de la CSP nu au găsit nici o neregulă, concluzionând că toate materialele şi lucrările realizate au fost executate cu forme legale şi în mod corect)
143
Toma Minea – preşedintele comitetului de gaze – cunoascând de mai multă vreme pe Grumberg, care lucra în CSP, a intervenit pentru această aprobare.
144
Jiboteanu Ion a fost contestat de unii cetăţeni, pe motive politice, dar Moise Ichim va interveni în favoarea acestuia la primarul de atunci : Dobre Toma.
145
Termocentrala de la Doftana va fi la scurt timp desfiinţată
146
Putem compara cu Uzina din Grozăveşti, care avea la acea dată PI 2.000kw
147
Arhivele Statului Ploieşti. Fond : Prefectura Judeţului Prahova, dosar 54/1929, filele 53 şi 293.
148
Idem, dosar 65/1934, fila 21.
50
prevedea şi alte lucrări pentru comuna Băneşti : repararea Bisericii, împrejmuirea localului de şcoală,
construirea unei fântâni cu apă potabilă.149 Desigur aceste lucrări s-au prelungit, uneori peste aşteptări.
Abia în 1939, notarul comunei trimitea pretorului plaiului situaţia cu privire la darea în antrepriză a
lucrărilor de constricţii pentru prelungirea liniei de joasă tensiune pe Şoseaua Naţională până la
monumentul lui Aurel Vlaicu şi pe străzile laterale (ramificaţii). Tot în anul 1939 se cerea reparaţia liniei
electrice din interiorul comunei care prezenta pericol pentru populaţie, fiindcă datorită unui vânt
puternic, majoritatea stâlpilor electrici au căzut. Prin urmare, se cerea deschiderea unui credit de 4000
de lei pentru repararea liniei. În cele din urmă, linia electrică s-a extins în toată comuna Băneşti.
Alimentarea cu energie a comunei s-a făcut încă din 1935-36 din linia electrică Câmpina-Runcu
(10 (25)kw), construită pe stâlpi de brad creuzeotat. Această linie traversa comuna Băneşti prin Livezi –
Pârşani (prin grădinile de pe marginea Doftanei), - până la postul de transformare amplasat la sol, lângă
podul de beton de peste Valea Rea (lângă Minea). De aici se deschideau mai multe linii de joasă
tensiune : către Pârşani, către Căprăreşti şi Drumul Mare, către cartierul primăriei, iar mai apoi spre
Şosea şi Căţin.
Între anii 1960-1964 este electrificată, pe cheltuiala cetăţenilor interesaţi întreaga comună,
începând cu Căprăreştiul şi apoi pe rând: Drumul Urletii, Drumul Mare, Gherghiceni, Din Jos şi Căţin în
final. Tot acum a fost iluminat şi DN1.150
Stâlpii folosiţi la distribuirea curentului în comună erau de stejar sau din salcâm. Aceştia în
decursul a câteva zeci de ani, s-au degradat. În jurul anilor 1980 s-au identificat fondurile necesare
pentru realizarea unei noi reţele de joasă tensiune pe stâlpi de beton.
Astăzi în comună sunt montate 4 transformatoare (100-250 kw). Postul de transformare din
Pârşani a fost desfiinţat. Branşamentele vechi ale cetăţenilor comunei au fost înlocuite cu altele noi.151
Între inginerii de prestigiu din Băneşti, care şi-au dedicat munca în domeniul electicii amintim pe
Tache Gheorghe. S-a născut la 2 decembrie 1933, iar după facultatea de TCM de la Braşov (1960-66) a
venit la Câmpina la IREP. Soţia Maria este tot băneşteancă. Între 1966-1977 Dl Tache este şef de secţie,
apoi directorul acestei intreprinderi până în 2000, anul pensionării. În anul 2001 s-a întors în Băneşti de
unde plecase în 1969.

Din cele prezentate mai sus cu privire la edilitare se pot concluziona următoarele :
- comuna Băneşti aflată în calea marilor societăţi petroliere înfiinţate pe Valea Prahovei, a
avut şansa de a beneficia destul de timpuriu de condiţii moderne de viaţă.
- Prin intervenţia unor oameni de bună credinţă către aceste societăţi, s-a reuşit să se pună
bazele dezvoltării comunei şi introducerii apei, gazelor şi energiei electrice încă din perioada interbelică,
sau imediat următoare (gaze). Este de apreciat că avantajată de poziţia sa geografică comuna Băneşti
este una dintre primele comune prahovene care beneficiază de o astfel de dotare.
- Majoritatea extinderilor ulterioare au fost făcute cu sprijinul cetăţenilor.
- Competenţa şi seriozitatea liderilor acestor acţiuni este un alt punct de luat în seamă.

MONUMENTE
Monumentul Aurel Vlaicu. Se găseşte la cca 200 m de comună în partea de sud. Aici a căzut, la
13 sepotembrie 1913, Aurel Vlaicu cu un aparat construit de el (Vlaicu 2) cu care încerca să treacă
Carpaţii.
Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noe 1882, în comuna Binţinţi (Aurel Vlaicu), lângă Orăştie, jud
Hunedoara. Încă din anii când era elev la Orăştie, Aurel Vlaicu a manifestat preocupări pentru mecanica
apei şi pentru probleme de aviaţie. În 1902 urma cursurile universitare la Budapesta, iar în 1903 se

149
Extras din arhivele statului, Ploieşti, - fond arhiva Primăria Băneşti, dosar 54/193, fila 53, 293 ; dosar 65/1934, fila 21 ; dosar 68/1935, fila 1 ; dosar
78/1935, fila 29, 103.
150
Primar Voicu Florea, Monografia Comunei Băneşti, 1979, p 61
151
De reţinut că astfel de lucrări electrice se făceau doar pe baza HCM 299, adică prin directa contribuţie a cetăţeanului.
51
înscrie la politehnica din München. Aici a construit şi experimentat un aparat de zbor cu aripi batante.
După terminarea stagiului militar la marină, în 1907, unde a prioectat şi construit un zmeu cu aparat de
fotografiat, s-a înapoiat la München şi s-a angajat la fabrica Opel. Către sfârşitul lui 1908 Vlaicu s-a
înapoiat în patrie, iar în primăvara lui 1909 a realizat un planor, pe care l-a experimentat cu succes pe
dealul Pomului lângă Orăştie. După această reuşită între 11 şi 20 octombrie 1909, face demonstraţii cu
două machete în Bucureşti, în faţa unei comisii, alcătuite din numeroase personalităţi ale timpului, între
care putem aminti pe Spiru Haret (ministrul Instrucţiunilor Publice şi Cultelor), Emil Gârleanu, Şt O
Iosif, IL Caragiale sau G Coşbuc.
La data de 17 iunie 1910152, Aurel Vlaicu se ridică de la sol şi zboară cu un aparat de construcţie
proprie. În toamna acelaşi an participă la manevrele militare (zbor de misiune şi recunoaştere, observare
şi legătură) cu aparatul său, înscriind România între primele ţări din Europa care a folosit aviaţia în
scopuri militare. Anii care au urmat îl descoperă pe Vlaicu în plină activitate. Efectuează numeroase
zboruri : Blaj, Sibiu, Iaşi, Braşov (1911), Ploieşti şi Cernăuţi (1912). La data de 22 iunie 1912, primeşte
brevetul oficial de pilot, la Aspern în Austria.
În ziua de 13 septembrie 1913, a decolat de pe Cotroceni şi cu greu a aterizat la Ploieşti (terenul
era umed şi bolovănos, iar aparatul de zbor destul de uzat), pentru a realimenta. De aici s-a îndreptat
spre Valea Prahovei. Deasupra Câmpinii, de la înălţimea de 500m a întors avionul, căutând un loc de
aterizare. În Băneşti, la cca 30 m altitudine, avionul s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit. Guvernul României
l-a declarat post-mortem membru al Academiei. Satul său natal Binţinţi îi poartă numele, iar casa unde a
trăit a devenit muzeul memorial Aurel Vlaicu. Ziua naşterii lui a devenit sărbătoare înscrisă în calendarul
UNESCO. Pe locul unde a murit s-a ridicat un monument, în vârful căruia se află un vultur din bronz cu
aripile întinse pentru a-şi lua zborul peste Carpaţi. Şi în Câmpina s-a ridicat un monument cu Aurel
Vlaicu, inaugurat în 1968. Este înmormântat la cimitirul Belu. Nicolae Iorga spunea : oricând
îndrăzneala omenească va zmulge aevea succese strălucirii naturii vom zice cu mândrie : Şi noi am
avut pe Vlaicu.
Ion Dodu-Balan despre Aurel Vlaicu
Cred, precum vechii egipteni, ca a evoca morţii înseamnă a-i învia, a-i smulge din ghearele morţii şi a-i
renaşte în conştiinţa urmaşilor. Sambată 13 septembrie 1913. Exact acum 84 de ani! Pe Valea Prahovei
cădea frunza... Peste noapte căzuse bruma; din cer căzuse o stea cu un destin uman legat de ea. Al cui o
fi fost? În lumina melancolica a unei toamne timpurii din castanul singuratic de la marginea drumului
dintre Ploieşti si Câmpina, peste un loc blestemat de pe câmpul comunei Baneşti se desprindea
melancolică o frunza ruginie. Scuturată parcă de o mână nevazută paraseşte creanga pe care a stat
toată vara, se zbate cateva clipe în vânt si-apoi se culcă linistită la pământ, ca un om rupt de oboseală.
Am spus de Vlaicu că a fost un om inteligent, un inginer plin de curaj, un pilot de încercare de excepţie,
un ardelean ieşit din comun…şi totuşi n-am spus nimic. Vlaicu este un mare patriot. S-a născut în
Binţinţi şi auzise împreună cu tot Ardealul de unirea lui Cuza. Auzise şi de independenţa câştigată de
vitejii de la Griviţa, de Sergenţii lui Alecsandri, admiraţi chiar de adversari… Cum să nu-i admire
compatrioţii din robie. Se împlinise jumătate de mileniu de asuprire iar Vlaicu dorea să arate că românii
încă pot zbura. Iar el a zburat, împlinind nu doar un ideal al omenirii, ci mai ales un ideal al întregului
Ardeal... Pentru Vlaicu zborul însemna libertate. Era în el cumulată toată dorinţa veacurilor. Era acolo
Gheorghe Doja, luptătorii de la Bobâlna, Horia, Cloşca şi Crişan, era Şaguna sau Avram Iancu eroul de
la Ţebea. A vrut să treacă Carpaţii să dea mâna cu toţi fraţii. S-a înălţat, dar aripile i s-au frânt. O nouă
jertfă pe altarul aceluiaşi mare ideal – libertatea. Caragiale l-a numit cel mai mare bărbat al naţiei
române. O dovedise prin inteligenţă, prin curaj, prin ambiţie, acum o dovedea suprem prin patriotism. A
dat mâna cu fraţii unei naţii robite care muriseră cu dorinţa desrobirii. De aceea s-a şi presupus că a fost
sabotat. Era periculos să deştepte încă odată dorinţa unui neam care şi-aşa nu mai putea fi ţinut în robie.
1913 – campania din Bulgaria
152
În cinstea acestui zbor data de 17 iunie a fost declarată Ziua Aviaţiei Române.
52
1913 – cade Vlaicu avea 30 de ani.
1914 – începe războiul
1918 – se încheie războiul şi Ardealul va fi liber.
Încă 5 ani să fi trăit Vlaicu şi şi-ar fi văzut visul cu ochii. Ar fi împlinit 36 de ani într-o ţară a tuturor
românilor. Deasupra locului unde Vlaicu a căzut a rămas un vultur greu de bronz care priveşte spre mult
încercatul Ardeal. Când eram copil îmi spunea cineva că seara vulturul zboară, dă roată se pierde, dar
spre ziuă revine şi se aşează la loc. Am râs atunci, dar cu siguranţă Vlaicu n-a pierit. Ca şi Icar ne-a
învăţat zborul iar apoi s-a aşezat să moară puţin.

Eroi din Băneşti

Şi aici, ca pretutindeni în ţară, au existat oameni
cu dragoste de patrie. Au dovedit-o mereu luptând cu
arma în mână, dându-şi viaţa pentru o cauză nobilă. În
toate momentele cruciale ale istoriei, când se hotăra
soarta poporului au fost şi participanţi din comuna
noastră. Astfel încă din 1877, când România şi-a
dobândit independenţa, au luptat şi oameni din comuna
Băneşti. Serg Avram Stanciu, care făcea parte din
Batalionul al II-lea de vânători de munte şi-a dat viaţa
în luptele de la Griviţa. Primul război mondial a afectat
pe toţi românii care doreau marea unire. Eroii comunei
Băneşti din această perioadă sunt mărturia şi dovada
năzuinţelor întregului popor. Al II-lea război mondial a
cerut din nou sacrificii. Ca şi primul război mondial,
comuna noastră a făcut parte din front, mai ales datorită
liniei petroliere din zonă, care a fost intens bombardată.
Veterani ca Voicu Vasile sau Pantilie Gheorghe pot
povesti şi azi încercările grele pe care le-au trecut şi
condiţiile grele ale frontului.

Eroii Comunei Băneşti (morţi pe

1877 – Griviţa
Avram Stanciu – serg bat 2 vânători
1916 – 1918
Sold Toma Ştefan – reg 47 Inf
Sold Tuţică I Petre -mort pe mtele Roibu-
Câineni
Sold Radu I Petre -mort în lagăr de prizonieri-
Germania
Sold Ion R Gherghiceanu -mort pe Dealul lui
Vlad-Moldova
Popa Constantin –reg 23 artilerie –mort în
spitalul Frumuşica din Hârlău
Gherghiceanu P Ion -mort la Câineni –Turnu
Roşu
front)
Ion N Dumitru -reg 4 infanterie-m în lagăr
-Germania
Stan Ion -47 inf – m în Moldova la Panciu
Tuţică V Dumitru –reg 47 inf -dispărut
Gheorghe Toma –reg 47 inf –m la Robeşti-
Moldova
Apostol Ion -reg 47 inf- m în lagăr -Germania
Ichim Ion Dumitru – reg 47 inf – m la Turnu Roşu -
Câineni
Tache P Ion – Reg 6 Călăraşi (mort în Moldova la
Ştefăneşti)
Stoica Dumitru – Reg 3 Artilerie - dispărut
Chiţa Anghel – Reg 23, art –Mort în Moldova-Podul
Ilioaiei
Stan Nicolae – Reg 84 Inf – mort la Turtucaia
Ene Nicolae- reg 47 inf –mort la Răcăciuni - Bacău
1940-1945

53
 Sbl. Gârbăcică Ctin Sld Toma A Ichim
Serg Niculescu Nicolae Sld Nicolae Cazan
Niculescu Ion Sld Constantin Chiţu
Serg Ilie Şt Gheorghe Sld Constantin C Ion
Cpt Dima Gheorghe Sld Tache C Ion
Cpt Iordache Gheorghe Sld Voicu I Tudor
Sld Tache I Stoica Sld Stoian Gheorghe
Sld Ctin Dumitru Sld Dumitru T Radu
Sld Ivan Gheorghe Sld Ion Voicu
Sld Dima T Dumitru Sld Mihai Buruiană
Frt Radu Stan Sld Ilie Şt Constantin
Sld Ene F Ion Sld Dumitrache Ştefan
Sld Gheorghe V Bucurică Sld. Niţă Toma

În paralel cu eroii din Băneşti prezentăm o listă a veteranilor, cei care s-au întors de pe front şi au
trăit până după 89. Este evident că numărul celor care-au luptat pe front este mult mai mare153.
Plecat pe front împreună cu mulţi băneşteni plini de curaj, Pantilie Gheorghe a ajuns în Crimeea
şi de aici în munţii Caucaz, unde vreme de 7 luni Batalionul II de Vânători de munte a luptat cu multă
vitejie. Aici Pantilie a primit o primă medalie : Bărbăţie şi credinţă clasa a II-a. Tot în Caucaz au căzut şi
doi dintre colegii săi de arme din Băneşti : Toma Ichim şi Buruiană Nicolae (Mihai). La întoarcere ruşii
i-au bombardat, pe mare. În ţară s-au auzit că sunt morţi. Întoarcerea lor a fost pentru comandament o
adevărată minune. Anul ’44 îl prinde din nou pe front, însă de lângă Oradea este înapoiat la vatră. Tot
într-un regiment de vânători s-a înrolat în ’42, la 22 de ani şi Voicu Vasile. În Caucaz s-a întâlnit cu
Pantilie. În luptele de aici la data de 7 septembrie ’42, un obuz i-a distrus un rinichi, lăsându-i 22 de
schije înfipte în spate. Rănit grav este purtat din spital în spital între viaţă şi moarte. A supravieţuit. În
’43 se întoarce acasă decorat cu Bărbăţie şi credinţă clasa I. « O meriţi ! » a spus generalul celui care se
trezea din moarte pe un pat de campanie. Iată-l ajuns acasă, declarat invalid de război. Însă suferinţele
sale nu aveau să se încheie. În ‘58 la 7 februarie este arestat de comunişti. Averea îi este confiscată,
medalia luată, dus la Ploieşti este pus în lanţuri la mâini şi la picioare şi vreme de mai bine de 6 ani,
fostul veteran şi invalid de război este închis la Aiud. Voicu Valentina rămasă acasă cu doi băieţi trebuie
să divorţeze pentru a nu-şi compromite definitiv familia. O bună parte din avere este confiscată. Nici
astăzi nu este lămurită problema pământurilor. În aprilie ’64 Voicu se întoarce în Băneşti. În uzina unde
lucra s-a întâlnit faţă în faţă cu unul dintre pârâşii săi154. Acesta din urmă nu l-a putut privi în ochi.
Ion Pielaru a luptat pe front vreme de trei ani. În Iaşi este grav rănit în şold, iar în Cehoslovacia,
în luptele care au durat până la sfârşitul războiului este de două ori rănit la cap.
Un veteran de o hărnicie şi o energie vrednică de admirat este Dragomir Nicolae. Părinţii: Ion
Duţă Dragomir băneştean şi Maria din Urleta. Tatăl a luptat şi el pe front în primul război mondial
rămânând invalid de război, împuşcat în ambele picioare. Nea Niculae a plecat şi el de tânăr pe front
încă din primăvara lui ’42 la nici 21 de ani. A luptat pe frontul din Rusia între Stalingrad şi Leningrad
până în ’43 când a căzut prizonier la ruşi aproape de Cotul Donului. Din ’43 până în ’49 a trecut prin
zeci de lagăre. Îşi aminteşte cu uşurinţă de numerele 22 şi 24 din Siberia, 27 Busoc, de minele de
adâncime unde săpau după uraniu, sau de lagărul din pădurea Briascului unde a lucrat un an şi patru
luni. Aici în iarnă de frig şi foame, dar şi foarte multe boli cum ar fi tifosul 155 şi holera i-au murit mulţi

153
Veterani de război după 1989
Corneanu Ion, Dobre Ştefan, Dragomir Ion, Dragomir Nicolae, Dima Vasile, Dima Ghe Vasile, Dumitrache Ghe, Enache Dumitru, Geambaşu Gheorghe,
Hinţă Nicolae, Ionescu Constantin, Ichim Gheorghe, Manta Ion, Maftei Vasile, Niţă Petre, Olteanu Matei, Pielaru Ion , Pantilie Gheorghe, Radu D Vasile,
Radu T Ion , Secăreanu Vasile, Rădulescu Ion, Sârbu Gheorghe, Şerban Vasile, Tabacu Ghe Ion , Tuţică Nicolae, Vlad Gheorghe, Vlad Ion Jean, Voicu I
Toma, Voicu Şt Toma , Voicu Vasile, Voicu Zamfir, Spătaru P Avram, Matei Tănase, Spătaru Petre, Trăistaru Mihai, Dima Aurel, Pantilie V Ion , Iordache I
Ion, Simaciu Ghe Alexandru, Ioniţă Gheorghe, Ştefănescu Virgil, Şerban Gheorghe, Sever Rădulescu, Oprina Vasile, Măncilă Alexandru, Iancu Gârbăcică,
Micu Ion, Tuţică Vasile, Grecu Vasile.
154
Deşi sunt cunoscute, considerăm că numele acestor „trădători” nu sunt vrednice de a fi pomenite.
155
Citez: „Cum să nu faci tifos, când adunam păduchii de la subbraţ cu pumnul: uite aşa şi îl scoteam plin de sânge?”
54
colegi de suferinţă.156 Trepatat regimul de detenţie s-a îndulcit, a ajuns slugă la un rus şi după aproape un
an de muncă a reuşit să-l determine pe acesta să-i semneze eliberarea. Părinţii acasă îl ştiau mort de
mult. Îi făcuseră toate parastasele. Îi dăduseră toate hainele de pomană. Acum a înţeles Nea Niculae de
ce sâmbăta nu-i era foame, şi se simţea sătul încât chiar se întrebau colegii lui cum poate sta nemâncat,
sau cum poate răbda frigul. Cei de acasă ştiindu-l mort îl hrăneau şi-l îmbrăcau la fiecare parastas. A
sosit acasă la 27 noe 1949, după aproape 8 ani de prizonierat. A supravieţuit muncind, şi acum la cei 86
de ani munceşte în continuare, fără să obosească. Mi-a explicat de ce: „E munca noastră cea de toate
zilele”. Ion Ilie a fost şi el prizonier la ruşi. Era născut în 1921. A plecat pe front în 1942. Aici a luptat
cu vitejie într-un regiment de vânători de munte. În cele din urmă a căzut prizonier. În Rusia este
judecat, condamnat şi deportat pentru 5 ani în Siberia. Aici, în Siberia, la polul frigului a fost după cinci
ani eliberat. Un an de zile a făcut pe drum până acasă. A sosit acasă în 1951. Lipsise vreme de 9 ani şi
jumătate. Era căsătorit. Fetiţa157 pe care o lăsase la vârsta de o săptămână avea acum aproape 10 ani.
Mai putem aminti veterani de front ca Dumitru Enache, Jiboteanu Ion sau Radu Vasile. Istoria
acestora constituie una dintre cele mai grele pagini, ale istoriei. Rămânem datori acestor oameni cu
răspunsuri privitoare la cauza lor, la demnitate, la înţelegerea suferinţelor şi umilinţelor pe care le-au
îndurat în detenţie, în cele mai aspre închisori comuniste.
Vasile Radu (1921-2004). A luptat pe front – fiind decorat. S-a căsătorit în 1946. Fusese
simpatizant al mişcării legionare. Lucrul acesta avea să-i aducă mari necazuri, atât lui, cât şi familiei
sale. Mai fusese arestat şi până în ’57 (Ialomiţa în ’45 şi mai apoi la Aiud), dar acum este ridicat în
puterea nopţii şi pierde orice legătură cu familia. Trece prin cele mai grele penitenciare de reeducare :
Gherla, sau Piteşti, unde i se aplica permanent un regim special care îi viza pe anticomunişti. Suferinţe
negândite, umilitoare, de nedescris s-au desfăşurat în cei 9 ani în total, de închisoare grea. Între oamenii
de valoare cu care era închis a rămas prieten cu Părintele Arsenie Papacioc de la schitul Techirghiol.
Stătea noaptea şi se ruga. Se ruga pentru mine ca să trec la credinţă. În ultimul an ne scoteau la muncă.
Eram instalator şi aveam în echipă numai doctori, ingineri, preoţi… Comandam cea mai valoroasă
echipă de instalatori din lume… Din cauza regimului aspru de detenţie slăbise la 50 kg. În cele din urmă
a fost dus la infirmerie şi a scăpat cu viaţă. Nici acasă lucrurile nu erau cum trebuie şi nici nu s-au
îndreptat după eliberare. Partea sa de avere a fost confiscată. Casa era împărţită în două. Se dorea să fie
făcută o crescătorie de viermi de mătase şi multe alte neplăceri dintre care unele chiar de la mai marii
comunei.
Jiboteanu Ion. S-a născut 12 iulie 1912, în Oarda de Sus. Era din Ardeal şi moştenise acea
dârzenie şi seriozitate pe care o întâlnim la marile caractere ale acestor locuri. În Câmpina l-au adus
munca şi specializarea sa în domeniul petrolului, iar în Băneşti soţia, Leonica, fata lui Ene Toma. A
pornit de la foarte puţin, venise pe bicicletă, dar prin muncă avea să răzbească destul de repede. Era
patriot deosebit. Lucrul acesta l-a făcut să se înroleze voluntar în al II – lea război mondial. În 1945 îl
întâlnim acasă, în familia sa (avea 4 copii – Sidonia, Cornel, Elena şi Mihai), lucrând pentru
introducerea primei conducte de gaze în comună. Este cunoscut aportul său deosebit în această realizare.
Problema vieţii sale a fost însă că simpatizase cu mişcarea legionară. Comuniştii veniseră la putere să se
răzbune. În ’45 este pentru prima dată arestat. Apoi este arestat din nou în ’52. La 17 noe 1957 este
arestat pentru 7 ani. Procesul a fost o batjocură.
Este condamnat la 20 de ani. Doi ani de zile îi
petrece la Aiud. Fratele său Jibetean 158 Artenie
se căsătorise în Aiud. Ion era doar la câteva sute
de metrii. Îi separau însă zidurile de netrecut.
Povestea cu groază despre bătăile pe care le-a
156
„Ne culcam câte 400 în cameră, iar dimineaţa ne mai trezeam jumătate. În două săptămâni am rămas din 14 mii, doar 600 de oameni apţi de muncă.”
„Îi îngropam în gropi comune la marginea pădurii. Apoi fiind iarnă nu mai puteam săpa. I-am dus în valea Zarazi. Căram cu căruţele câte 10-12 persoane.
I-am acoperit cu zăpadă. Pe cei de deasupra în primăvară li se vedeau oasele albe. Îi curăţau păsările. I-am acoperit cu pământ, ca să nu se mai vadă.
157
Doru Florica fiica lui Ion Ilie avea să facă facultatea de filologie, iar mai târziu ajunge director la Arhiva Naţională de Filme.
158
Jibetean şi-a schimbat numele pentru a-şi pierde urma din dosarele de securitate.
55
primit în această perioadă. Dezbrăcaţi şi legaţi în poziţii chinuitoare erau bătuţi la tălpi şi la spate cu
varga159. Foamea, mizeria, munca silnică sunt în toate amintirile legate de această perioadă. De la Aiud
au fost mutaţi la Dunăre160. În paralel acasă i se confiscase averea, iar casa a fost împărţită în două, o
parte fiind făcută dispensar. În ’64 se întoarce acasă. Nu va avea însă linişte deplină. Periodic securitatea
venea pentru a-l verifica. Izolarea, teama, urmărirea permanentă erau cele mai grele încercări. A murit la
30 ianuarie 1988. Până în dec ’89 familia a fost urmărită.
Dumitru Enache. A împlinit de curând, la 26 septembrie (2005), 90 de ani. Înzestrat cu o
memorie deosebită şi o longevitate de neam, Dumitru Enache poate da cu uşurinţă mărturie despre
oamenii care i-au fost profesori, despre întâmplările din tinereţe, despre părinţii şi strămoşii săi, despre
istoria Băneştiului, dar şi a lumii întregi, religie, drept şi multe altele. Este chiar dificil de ascultat şi de
urmărit mai ales pentru mulţimea de expresii latine celebre pe care le foloseşte. Iată câteva date din viaţa
acestui spirit enciclopedic. Părinţii săi erau Florea şi Voica. Ca un adevărat destin de neam tatăl său
făcuse frontul începând cu 1913 (campania din Bulgaria) şi încheind cu primul război mondial între
1916-1918. Şi bunicul luptase pe front în 1877, fiind împroprietărit după război în mai multe puncte din
Băneşti. Şcoala primară o face în Băneşti, apoi liceul în Câmpina. Dintre învăţătorii din Băneşti poate
menţiona nume ca : Sever Rădulescu, Ionescu (din Pucheni), Filica Solomonescu, Voicu Rădulescu,
Apostolescu şi alţii. După liceu urmează pe rând între 1935-1940 dreptul şi în paralel filozofia şi
teologia161. La toate este bursier. Licenţiat în drept şi teologie cu magna cum laudae. La 1 noembrie
1940 pleacă pe front şi avea să se întoarcă la 30 iunie în 1945. Dovedind mult patriotism este rănit pe
front, fiind declarat invalid de război grad II. Este decorat cu medalia Coroana României cu spade în
grad de Cavaler. Odată cu încheierea frontului se întoarce în Bucureşti fiind locotenent-colonel rezervă
în MAN. Era tânăr la cei 30 de ani, inteligent, purta cu siguranţă în suflet aspiraţiile unei generaţii de
mare valoare. Instalarea comuniştilor avea însă să-i schimbe întreg cursul vieţii. După nenumărate
probleme întâmpinate este arestat în 1957 la 19 noiembrie. Acuza principală pe care el o evocă stătea în
faptul că era naţionalist. Nu fusese regimentat în nici o organizaţie politică, dar atitudinea sa, bazată în
primul rând pe studiu, inteligenţă şi patriotism curat, displăcea profund noilor instalaţi. Nu descrie nimic
din suferinţele şi umilinţele îndurate. Recomandă doar să citim Procesul Comunismului, de Ioan Ioanid,
carte în care apare şi numele său. Este interesant că deşi greu încercat, mai ales pentru firea sa dârză,
neabătută spre compromisuri mărunte, Dumitru Enache nu ne povesteşte decât bucuriile închisorii.
Slujba de Paşti a anului 1960 este pentru el un moment de referinţă. Erau vis-a-vis de Periprava. Aici a
slujit părintele Ioniţă Dumitru Sfânta Liturghie, apoi deţinuţii au recitat în latină, au cântat în cor. Sunt
momente de neuitat. Are o adevărată hartă a închisorilor comuniste pe care le-a vizitat : Ploieşti, Jilava,
sau Saivane, Salcia, Stoeneşti, Luciu, Periprava, Bac şi Grindu (în Dobrogea) sau Aiud şi Gherla 162. La
data de 31 iulie 1964, decretul 411 din 1964 aduce eliberarea celor închişi.
Sunt doar câteva repere din istoria acestui om dârz şi valoros. Un adevărat băneştean.

Iată o listă cu băneştenii care au fost în închisorile comuniste :

- Dumitru Enache,
- Pr Popescu Dumitru (Ioniţă)163,
- Gheorghe I Ion şi Aurel (fraţi)
- Jiboteanu Ion,
159
Cei care urmau să fie bătuţi la tălpi sau la fund erau legaţi de mâini care erau apoi trecute peste genuchi şi prinse cu o coadă de mătură, în această poziţie
erau bătuţi până la leşin, apoi din nou treziţi cu apă şi bătuţi ore în şir (Extras din Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Alba Iulia 2004)
160
Salcia, Grădina sunt câteva localităţi unde a muncit în aceşti ani..
161
Teologia a făcut-o în celebra facultate de la Chişinău, cu profesori de mare valoare ca Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, sau Ion
Petrovici
162
Trebuie menţionat că Aiud, Gherla, sau Jilava sunt menţionate în geografia detenţiei ca mari centre de exterminare.
163
Preotul Popescu a slujit în Băneşti, vreme de câţiva ani, alături de Preotul Săndulescu. Din punct de vedere administrativ nu era încadrat la parohia
Băneşti, ci aparţinea de Poiana Câmpina. Apare în cartea „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” de Vasile Manea, Alba Iulia 2004, p 205, alături de cei
1600 de preoţi închişi, din care peste 150 pot fi numiţi adevăraţi mucenici, fiind ucişi sau lăsaţi să moară în închisorile comuniste. Preotul Ioniţă era născut în
1908 în Călugăreni, PH şi a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, în anul 1958, la şase ani de muncă silnică. În anul 1963 este eliberat de la Poarta
Albă şi a continuat să slujească în Teleorman la parohiile Orbeasca şi Traianul de unde s-a pensionat în 1986.
56
 - Voicu
Vasile,
- Ştefănes
cu Virgil,
- Radu
Vasile,
- Radu D
Ion (frate cu Vasile),
- Olteanu
Matei Gheorghe,
- Ichim
Stelian,
- Ştefan
Dima (mort în
închisoare).
Temniţe ca
Aiud, Piteşti,
Gherla, sau munca
silnică din Balta
Brăilei sunt amintite
permanent în
relatările lor.
În cinstea eroismului şi curajului lor şi mai ales a celor ce şi-au dat viaţa pe front, în faţa bisericii,
s-a construit în anul 1996, un monument al eroilor Comunei.
Monumentul respectă vechiul amplasament, din care nu mai rămăsese decât temelia.
La eroismul celor plecaţi pe front se adaugă şi eroismul şi jertfa celor rămaşi acasă, care se luptau
cu lipsurile, cu nevoile şi cu sărăcia. 164 Cu siguranţă numărul celor din comună care au participat la lupte
era mult mai mare. Într-un tabel cu invalizi, văduve şi orfani de război care urmau a primi lemne de foc
erau 59 de persoane. Mai întâi trupele germane, apoi cele ruseşti (care erau extrem de dezordonate),165 au
adus peste comuna Băneşti multe neajunsuri.166 O altă statistică a timpului mărturisea că în comuna
Băneşti – Urleta au avut de suferit un număr de 495 de familii şi gospodării, valoarea stricăciunilor fiind
estimată la suma de 325.717 lei. Peste 100 de cetăţeni primiseră bonuri de rechiziţionare pentru 1 sau 2
cai, căruţe, hamuri, biciclete etc.
La monumentele prezentate în acest capitol se adaugă – ca un specific al comunei şi zonei
noastre – numeroase troiţe.
Unul dintre cele mai frumoase monumente de acest fel a fost ridicat în anul 2006 fiind sfinţit de
Bunavestire 2007167. Monumentul este alcătuit din trei cruci, din lemn de stejar, având o înălţime de cca
6.00. m. Sculptorul Tache Lucian – din Câmpina sugerează prin acest monument Sfânta Treime, Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt, care fiind nedespărţită nu se desparte nici la răstignirea Fiului. Poziţia aleasă este în
apropiere de dispensarul Băneşti, de unde privirea poate căuta cu uşurinţă vârful Coştila şi chiar mai
departe. Baza crucii stă la un pas de locul unde în timpul războiului se amplasaseră tunurile de altilerie
164
Situaţia grea a familiilor celor plecaţi pe front determina în primul război mondial crearea unui fond pentru a veni în ajutorul familiilor nevoiaşe cu
alimente (făină, pâine, mălai)
O statistică de după război constata că în Băneşti erau 10 văduve de război, fără vite şi sărace cu câte 1-5 copii ; 9 orfani de ambii părinţi săraci şi lipsiţi de
vite.
În 1920 batalionul 10 vânători făcea cunoscut că a înfiinţat un cămin pentru invalizii şi orfanii soldaţilor morţi în campania 1916-1918, iar cum în Băneşti
erau astfel de cazuri se făcea întrebarea dacă se doreşte ca orfanii să beneficieze de un astfel de cămin.
165
Din multe mărturii locale se ştie că soldaţii ruşi se îmbătau şi urmăreau tinerele fete.
166
În noaptea de 16-17 dec. 1916 au fost devastate localul primăriei şi şcolile din Băneşti şi Urleta. Acum s-au distrus dosarele judecătoriei comunale dintre
1908-1916, a fost arsă arhiva primăriei, registrele de contabilitate, conturile şi alte documente de evidenţă primară.
167
La sfinţire au participat preoţii Militaru Corneliu-Mihail de la Băneşti, Ştefan Marian de la Telega, Radu Nicolae de la Voila, şi preot Moga Petru de la
Slobozia- Câmpina, parohie colaboratoare cu parohia Băneşti în realizarea acestui monument.
57
pentru a opri bombardamentele de la rafinăria din Câmpina. Dealul domină zona de jos, cea veche a
Băneştiului: cimitirul, Biserica, grădiniţa, şcoala, podul vechi. Crucea completează perfect această
vedere a vechiului centru integrându-se perfect în peisajul pe care îl domină şi-l înnobilează.

58
 CULTURA

Personalităţi ale culturii noastre româneşti au în măsură mai mică sau mai mare o legătură cu
Câmpina : Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac168, George Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu169, Alexandru
Vlahuţă, George Coşbuc170, Geo Bogza şa.
Un nume celebru pentru viaţa oraşului Câmpina este cel al pictorului Nicolae Grigorescu. 171
Peisaj de la Băneşti, este una dintre picturile care se pot admira în muzeul Grigorescu. Filologul şi
scriitorul B.P. Haşdeu, savantul chimist Constantin Istrati sau Pictorul Sava Henţia sunt nume de
prestigiu ale Câmpinii. Un portret al preotului Ioan Duhovnicul, mărime naturală, de Sava Henţia este
păstrat la Biserica Băneşti.
Din Băneşti putem aminti ca personalităţi culturale pe poetul Simeon Stolnicu 172 (1905-1966) -
Alexandru Botez după numele propriuzis. Numele de Simeon
Stolnicu este purtat azi de liceul din Comarnic unde poetul a predat
din 1947 până la sfârşitul vieţii sale.
Tânărul şi energicul scriitor Sorin Stoica173, un adevărat Marin
Preda al zilelor noastre, este pentru Băneşti o valoare incontestabilă.
Revoltat împotriva suficienţei şi lâncezelii contemporane, înzestrat cu
un acut simţ critic, dar şi cu o capacitate unică de a reda cuvântul în
ritmul şi valoarea sa, Sorin este citit şi comentat, mai ales de «cei
scrişi» dintre băneşteni, este iubit sau contestat, dar niciodată neglijat.
Cărţile sale povestesc într-o limbă minunată, plină de culoare, despre
frumuseţile şi realizările oamenilor de aici. Sorin scrie din iubire
pentru ceilalţi, scrie pentru ca noi să devenim mai buni, să merităm
lumea în care suntem. Uneori cei care îl citesc se descoperă şi
protestează, dar marea frumuseţe a scrisului său este puterea de a
povesti oamenii şi lumea cu sinceritate. Cărţile sale sunt o adevărată
oglindă în care ne putem privi, chiar dacă uneori imaginea noastră nu
corespunde cu cea pe care credem că o avem. Dragostea de personaje,
sinceritatea, povestirea realului sunt doar câteva linii de contur ale lui
Sorin Stoica. Comuna Băneşti şi oamenii săi este povestită de Sorin
în patru din cărţile sale, în termeni plini de umor, în care asemenea unui caricaturist prinde, ca într-un
insectar, caractere ale oamenilor şi peisaje ale Băneştiului de neuitat. Este unul din cele mai mari valori
pe care familia sa174 şi comuna l-au dăruit literaturii şi culturii româneşti.
Pentru meritele lui deosebite biblioteca Băneşti îi poartă numele.

168
În poezia sa O dimineaţă pe malul lacului, din volumul Itinerariu, publicat în 1836, Cezar Boliac se referă la Câmpina.
169
În romanul Elena, din 1862, Dimitrie Bolintineanu aminteşte de Ocnele de sare de la Telega, de Brebu şi apoi de Câmpina.
170
Pe G Coşbuc îl găsim la 4 iunie 1895, ca mire în Biserica de la lac, alături de Elena Sfetea, sora editorului revistei Vatra. Şi tot aici va scrie în 1901
volumul Din ţara Basarabilor.
171
Acesta considera Câmpina un loc ideal de odihnă şi recreaţie, de aceea în 1891 îşi construieşte aici un atelier de pictură.
172
Poetul s-a născut la 6 noe 1905, la Puchenii-Moşneni, Prahova. Primele două volume de versuri: Punct Vernal şi Pod Eleat, l-au făcut cunoscut ca poet
ermetic. A luptat în prima linie în al II-lea război mondial, iar în 1947 a devenit profesor la Comarnic. În acestă perioadă a locuit în Băneşti o vreme. A murit
în 1966 la Breaza, fiind îngropat în cimitirul de la Băneşti.
173
Sorin Stoica s-a născut la Băneşti, la data de 27 iulie 1978. A publicat în reviste ca: Vatra, Dilema, Formula As, Partener (ziar din Câmpina). Debutul în
literatură l-a făcut cu volumul de proză Povestiri cu înjurături (anul 2000) a urmat romanul Dincolo de Frontiere(2002),apoi în 2003 Istorie la firul ierbii (în
colaborare cu Zoltan Rostas) şi în aceeaşi colaborare în 2005 volumul Televizorul în micul infern, în 2004 Povestiri mici şi mijlocii, iar în 2005 O limbă
comună, la editura Polirom. Toate cărţile sale sunt de mare valoare , însă îmi permit în această notă a recomanda în mod deosebit spre citire O limbă comună.
A murit la data de 6 ianuarie 2006. Postum a apărut în 2006 Jurnal la editura Pilirom şi tot la Polirom în 2006-2007 două volume în colaborare cu Zoltan
Rostas despre emigranţii români : Căpşunarii.
174
Stoica Pascu actualul director al şcolii Băneşti, provenit din familii cu rădăcini adânci în comună şi Stoica Georgeta, profesoară de Limba şi Literatura
Română şi Limba Franceză.
 ÎMPREJURIMILE
LOCALITĂŢII
În prezent localitatea Băneşti este despărţită de Câmpina numai prin podul de peste Doftana. De
aceea în 1993 s-a hotărât, de către primăria Băneşti, numirea comunei Băneşti ca fiind suburbană
oraşului Câmpina. O mare pondere a locuitorilor comunei Băneşti au legătură cu Câmpina, unde
muncesc, învaţă, sau îşi fac cumpărăturile. Este normal deci să facem o descriere a împrejurimilor
Câmpinii, precum şi o descriere sumară a traseelor turistice din această zonă.
De la bun început putem spune că oraşul Câmpina este apreciat ca fiind o adevărată staţiune
balneoclimaterică, iar aceasta datorită climei şi zilelor însorite din timpul anului.
Consideraţii generale
Traseul : Băneşti – Câmpina – Poiana
Câmpina – Gară – Schitul Poiana (8-9 km)
Se poate parcurge pe jos sau cu bicicleta.
Plecând din Băneşti de la Biserică se traversează
podul vechi peste Doftana. Acest pod este construit
în vremea lui Cuza, fiind făcut din piatră cioplită.
Deşi degradat de vreme, rămâne o frumoasă
mărturie a vechiului drum naţional care lega
Bucureştiul de Braşov. Pe aici bătrânii îşi amintesc
cum trecea regele Mihai într-o frumoasă maşină
decapotabilă. Imediat pe coasta de deasupra podului
se poate admira într-o privelişte splendidă biserica
de stil

brâncovenesc175 din cartierul Slobozia, ctitorită în anul

2000 de vrednicul părinte Petru Moga. La ieşire din
cartierul Slobozia, o cruce înaltă de cca 7.00m sculptată de
Alfred Dumitriu, un adevărat simbol al Câmpinii vine să
binecuvinteze drumul călătorului. Mai departe se trece pe
lângă unitatea militară de transmisiuni Câmpina. Un
monument aflat în faţa unităţii vine să mărturisească jertfa
a două autocare pline de tineri ucişi la Otopeni, la revoluţia
din 1989 într-un caz încă neelucidat pe deplin. Pe partea
dreaptă se află uzina IRA. Apoi Casa Ştiinţei, un edificiu
cultural modern. Câmpina se deschide din acest punct în
toată frumuseţea ei. Oraşul este curat, plin de flori, luminat
în timp de noapte, cu multe edificii noi. Putem menţiona
noul sediu BCR, diverse magazine noi, blocuri de locuinţe
şi case. Unul dintre cele mai frumoase sedii din ţară este cel
al primăriei, recent refăcut, o clădire impunătoare, impresionantă. Sediul protoeriei 176, fosta clădire a
Institutului de Petrol şi Gaze, fabrica de confecţii RTG, terenurile de tenis Neptun Câmpina, astăzi
cumpărate de FIBEC, toate aceste imagini au darul de a încânta ochiul călătorului în drumul său spre
Poiana Câmpina. După trecerea podului peste Prahova şi peste Şoseaua modernă Bucureşti Braşov
putem spune că suntem în Poiana Câmpina. Fost cartier al Câmpinii, astăzi Poiana Câmpina este o
comună înfloritoare, un adevărat orăşel. Putem aminti câteva obiective : Spitalul Poiana, Uzina de
tractoare Poiana, Gara, care este şi gară a Câmpinii şa. Urcând în Poiana spre nord se ajunge la schitul
175
Parohia Băneşti deţine din partea Parohiei Slobozia un titlu de ctitor şi o medalie ca semn de preţuire pentru efortul şi susţinerea acestei minunate lucrări.
176
Recent împodobit cu o cruce impunătoare la care au contribuit şi credincioşii din Băneşti.
Poiana. Acesta este un monument de artă ctitorit în 1690 de către spătarul Toma Cantacuzino, nepotul
domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688). Din vechile chilii nu s-a păstrat nimic, în schimb pot fi
admiraţi pereţii vechiului beci cu boltele sale subterane. Din marginea acestei terase a vechiului schit, pe
care este aşezată Biserica se poate admira Valea Prahovei, traficul intens de pe linia ferată Bucureşti-
Predeal, că şi de pe şoseaua DN1, gara din Poiana Câmpina, terasele dinspre Cornu etc.

Traseul Băneşti – Telega (3km)177

Unul dintre cele mai spectaculoase trasee, care se pot parcurge din Băneşti este acesta spre
Telega. Pornirea se face tot de la Biserica din Băneşti. Se merge pe Dr Urletii (cca 50m) şi apoi se intră
în cartierul Pârşani. După trecerea podului de beton (la Valea Rea) se intră în dreapta pe valea acestui râu
secat care revine la viaţă doar în perioadele ploioase. Valea Rea este o adevărată comoară pentru
geologie. Stratul de bază a fost cândva fund de mare. Nenumărate scoici, melci şi multe alte vietăţi
trăitoare în mare vin să confirme şi să uimească pe călătorul în această zonă. Pădurea se ridică de-o parte
şi de alta a văii ca o cunună, în care în special de dimineaţă se aud mii de glasuri de păsări. Drumul
şerpuieşte până la locul numit Golgota. Aici sunt două cruci, între care una din lemn de stejar mai sus,
domină zona. Deşi nu este un monument măreţ, ea dă mărturie despre creştinii acestor locuri 178. De aici
se merge spre linia de înaltă tensiune, pe sub care se traversează, coborându-se apoi în valea Miroslav.
De pe fiecare din dealurile acestei văi, în zilele senine se poate vedea cu uşurinţă până la Ploieşti (30km)
şi chiar mai departe. Dealul Domnii, tăcut şi singuratic este locul aşezării dacice.
Dealul are deasupra o platformă şi este înfăşurat de un drum. De aici se poate urca spre Ciobu,
cel mai înalt deal din zonă
618m. Numele de Ciobu vine
să dea mărturie despre vechile
aşezări dacice. Pentru
cunoscător zona musteşte de-a
dreptul de tot felul de obiecte
din ceramică, care sunt pentru
oricine adevărate comori ale
unei expediţii de neuitat.
Dincolo de Ciobu este Telega.

177
Imaginile alese sunt făcute în toamna lui 2006, când într-o excursie de câteva ore împreună cu clasa a treia a dnei Spătaru copiii au găsit în iarbă cioburi
de vase dacice. Este cea mai frumoasă şi mai simplă lecţie de istorie.
178
Putem menţiona pe Ion Mihalache (fost dascăl la Biserica din Băneşti) şi Necula Gheorghe (tâmplar)
Comuna Telega este atestată documentar prima dată, într-un hrisov emis în timpul domniei lui Petru cel
Tânăr (1559-1590), la data de 16 aprilie 1560. 179 În act se aminteşte despre ocna de sare care aparţinea
mănăstirii Mărgineni, împreună cu toată aşezarea. Sarea de la ocna Telega era transportată în 1588 cu
căruţele până la Giurgiu – Zimnicea, iar de aici mai departe în Imperiul Otoman. Cererea de sare este tot
mai mare, iar în anul 1883 se construieşte chiar o cale ferată, Câmpina – Telega. Exploatarea sării se
făcea până la adâncimi de 100m. Iniţial ocna în sine era un loc de detenţie pentru haiduci şi ţărani. Aici a
fost închis Iancu Jianu. Cu timpul însă este construită impresionanta Închisoare de la Telega (1894-
1897), o clădire impunătoare, construită pe 8000 mp, din blocuri de piatră după model belgian, din
păcate lăsată în degradare. Închisoarea este o adevărată Bastilie a României, care în special după 1924,
aplica un «regim special» mai ales deţinuţilor politici 180. La cutremurul din 1940 închisoarea se
prăbuşeşte în parte. În acestă împrejurare a murit şi Ilie Pintilie, cunoscut militant comunist. Băile de la
Telega ţin şi ele tot de sarea care se găseşte din belşug în această zonă. Sunt aşezate într-un climat
plăcut, la o altitudine de 420m. Lacul sărat este de formă ovală, 50X38m, cca1900mp. Adâncimea
lacului este cam 45m şi s-a format în urma prăbuşirii unei vechi exploatări de sare. La 10 m adâncime
salinitatea este de 135,8 g/l. În afară de sare apa lacului conţine iod, fier, carbon şi calciu. La 5 m
adâncime temperatura apei este constantă şi anume de 15°C, indiferent de sezon 181. Băile sunt
recomandate în diverse afecţiuni (reumatism, sau boli de nervi etc) Lacul Doftana este lacul sărat format
într-o veche exploatare de sare, abandonată în anul 1900 şi al cărei tavan s-a prăbuşit. Adâncimea de
astăzi este de 25m, salinitatea apei în stratul superior este mai scăzută. Lucrul acesta a permis să fie
populat cu câteva specii de peşti. Salinitatea apei începe de la 3-10g/l şi ajunge la fundul lacului la valori
de 204g/l. Vechile ocne de sare – azi lacuri sărate –, Bisericile (în număr de trei în Telega), casele şi
gospodăriile oamenilor pot constitui alte puncte de atracţie. Putem menţiona şi un eveniment deosebit în
istoria Telegii. În anul 1866 regele Carol soseşte aici, căutând un loc de amplasare a reşedinţei regale de
vară. Din nefericire unul dintre caii regali şi-a rupt piciorul, lucru care a determinat pe rege să încline
pentru construirea reşedinţei în Sinaia.

Traseul Băneşti – Urleta (4km)

Drumul Urletii este drumul pe care se ajunge în Urleta. El începe tot din faţa Bisericii. Trei troiţe
împodobesc de la început acest drum. Un frumos magazin alimentar se află în deal, lângă moara din
Băneşti. Mai sus de acest magazin este dispensarul Băneşti, care domină acest început de drum. Case şi
gospodării frumoase, ateliere de tâmplărie, de termopane, pompele de apă, poşta şa. se pot observa de-a
lungul acestui drum. La ieşire din Băneşti Dr Urletii se încheie în drumul Învăţătorului. Acesta cunoaşte
în special în vremea din urmă o permanentă modernizare. Două hoteluri (între care unul de 4 stele), cu
restaurant fiecare, case noi, gospodării mari sunt doar câteva din obiectivele aflate de-a lungul acestui
drum. Sus în partea stângă a dealului, la o cotă mai înaltă decât a Băneştiului începe satul Urleta. Aici în
Urleta se află cea mai mare comunitate adventistă de pe Valea Prahovei. Sediul lor este într-o clădire
impunătoare, modernă, dotată cu toate cele necesare cultului şi bine organizată. Satul Urleta se întinde
de-a lungul acestei şosele care poate fi descrisă ca o axă centrală. Magazinul central, grădiniţa, casa
parohială, diverse magazine, şcoala Urleta (recent refăcută din temelie – primar Ion Matache), toate ne
spun despre hărnicia şi preocupările zilnice ale oamenilor. Biserica din Urleta este un edificiu măreţ şi
impunător, o realizare de mare valoare a acestei comune, şi a vrednicului păstor părintele Sterghiu.
Lângă nouă biserică se află vechea bisericuţă, bine conservată, monument de artă şi mărturie a
creştinilor acestor locuri.

Traseul Băneşti – Bobolia (4-5km)

179
Avem motive întemeiate să credem că exploatarea sării este mult mai veche decât această dată. Acest lucru poate fi întărit şi de aşezarea dacică din
Băneşti, care este destul de aproape de hotarul cu Telega. Data din 1960 este menţionată şi la Ghe. Niculescu, op cit, p 112.
180
Ibidem, p 116. Deşi dur, regimul este incomparabil cu ceea ce s-a întâmplat în România comunistă.
181
Ibidem, p 115.
 În vremea din urmă acest drum este parcurs mai mult de marile maşini de construcţie ale firmei
Palada sau autobuzele care duc la lucru muncitorii firmei de confecţii (patron – Doru Trifan), sau
maşinile care duc gunoiul la groapa ecologică construită în această zonă, în apropierea liniei ferate. Cu
toate acestea călătorul care s-ar încumeta pe un astfel de traseu ar avea şi alte obiective interesante de
urmărit. Valea râului Prahova poate fi văzută de aici într-un peisaj minunat. Se poate admira podul CFR
construit peste acest râu, ca şi podul pietonal care traversează râul Prahova în apropiere de calea ferată.
Valea Grecului ne anunţă că ne apropiem de zona Silişte. Aici istoria Băneştiului s-a scris cu sânge şi
suferinţă. Din păcate, vechile aşezări ale Sileştei nu au fost scoase la iveală. Doar un ochi de cunoscător
bun şi foarte atent poate identifica unele lucruri sau locuri, care să mărturisească istoria acelor timpuri
rămase în urmă cu mai bine de 750 de ani. Dincolo de pod este Bobolia. De aici, dincolo de calea ferată,
se poate sui dealul spre Proviţa. Pământul este mănos, dealurile sunt pline de fragi (iunie-iulie), pădurea
este puternică, viguroasă. Din înălţimea dealului, peisajul este de neuitat, efortul depus până aici este
deplin răsplătit. Spre răsărit se poate admira întreg Băneştiul, iar spre sud se vede până departe, dincolo
de Ploieşti.

În loc de încheiere un cuvânt rostit în Biserică182 cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la prima
atestare documentară :
Prea Sfinţite Părinte Episcop183, Domnilor invitaţi, Iubiţi credincioşi,
Comuna Băneşti, ca oricare altă localitate din ţară, n-a cunoscut nici o vreme fără Biserică sau
fără slujitor. Noi românii ne-am născut creştini. Aceasta înseamnă că atunci când începem a vorbi de
popor român, vorbim şi de creştin ortodox. Ştim că ne-a încreştinat Sfântul Andrei. Ştim că am avut
preoţi şi episcopi, creştini martiri şi călugări învăţaţi încă din primele secole creştine. Putem aminti aici
Dobrogea de azi, fosta Sciţie Mică cu sute de martiri, sfinţi, părinţi dintre care unii îi cunoaştem până
azi.
Ne bucurăm de istoria noastră. De multe ori mă gândesc la bucuria de a fi adevărat român şi
creştin ortodox – oricât m-aş strădui nu pot dezlipi acestea două.
Faptul că azi începe Postul Paştilor este prilej de a ne integra sau nu în acest neam. Bătrânii
noştri spălau vasele cu leşie în această zi, sau cei ce-şi permiteau puneau deoparte vasele de dulce şi le
scoteau pe cele de post. Dar mai mult purtau grija împăcării cu toţi, pentru că postul nu primeşte
cearta, supărarea sau mândria. Tradiţia era sfântă. Postul i-a ajutat în necazuri. I-a făcut mai
răbdători.
Şi sfinţii 40 de mucenici, cei de azi ne vorbesc despre răbdarea şi credinţa până la capăt.
Dumnezeu i-a încununat şi-i încununează şi astăzi pe cei ce au răbdare, pe cei ce nu trădează – aşa cum
unul din cei din iezerul Sevastiei, văzând greul martiriului şi temându-se pentru propria-i viaţă a ieşit
de la frig, dar, vai lui, a murit de îndată ce a dat de căldură, pierzând şi mântuirea, lucrul cel mai de
preţ pentru care încă mai trăim fiecare.
Moşii şi strămoşii noştri au avut credinţă până la capăt, nu au ieşit din iazul care uneori a
îngheţat ca şi în vremea celor 40. Nu au fugit de postul unde în pâinea şi apa pe care le gustau uneori
pentru întreaga zi, găseau dulceaţa şi bucuria laptelui şi a mierii care curge în Împărăţia Cerurilor.
Prin ajunare grea şi împăcare nădăjduiau bucuria Sfintei Cuminecături, pe care o primeau după zilele
de curăţie, de despătimire, de trăire a credinţei în care se născuseră.
Prin faptul că trăim aici ne înscriem uneori fără să vrem pe urmele lor…şi avem încredere în
urmele lor, pentru că ei s-au mântuit, sunt în ceruri şi ne privesc cu dragoste.
Îmi amintesc cum cu câţiva ani în urmă, cu un prieten, am descoperit pe teritoriul de azi al
Băneştiului urme dacice. Nu ştiu foarte multe despre cele descoperite, despre oamenii care le foloseau,
sau dacă erau măcar creştini. Puţin probabil. Sunt din primele secole ale erei noastre. Ce-ar putea să-ţi
spună câteva vase de lut aflate în pământ ? Dintre toate cele ce-ţi trec atunci prin minte este profundul
respect pentru oamenii care-au trăit mai înainte de noi. O părticică din tine este şi în ei, sau invers.
182
Cuvânt rostit de Preot Paroh la data de 9 martie 2003, în Biserica de la Băneşti.
183
Parintele Episcop prezent este P.S. Ambrozie, fiu al satului Urleta, actualmente (2007) episcop de Giurgiu
 O altă pagină de istorie a Băneştiului se scrie în Silişte. Probabil cei descoperiţi pe deal au
coborât în timp, mai lângă apă, pentru munca câmpului. Au întemeiat aici o aşezare frumoasă. Aceştia
erau cu siguranţă creştini şi ortodocşi. Aveau biserică. Într-o seară de Vinerea Mare erau cu toţii la
rugăciune. Toată suflarea. Pomeneau Patimile Domnului. Atunci au năvălit tătarii. Căpcăunii – cum
povestesc cei bătrâni copiilor – care umblau pe cai şi beau apă din ţeste de om, au dat foc Bisericii şi
au omorât pe toţi. Au mai scăpat doar câţiva bătrâni şi copii. Neguţ a fugit pe un deal – Neguţeşti. Un
urmaş (nepot) Banu s-a aşezat pe alt deal. De la el avem numele de Băneşti.
Comuna noastră are înaintaşi deosebiţi. S-a amintit aici de preotul Ioan Duhovnicul. Pentru noi
este ca un sfânt. Urmele sale sunt la Biserică, la şcoală, în multe obiecte de cult, în inimile noastre. Iată
într-o notă a părintelui cum erau creştinii din Băneşti acum 107 ani :

Epitropia Bisericii Parohiale,

Din Comuna Băneşti, Plaiul Prahova
No 3, anul 1896, 16 martie
Domnule Primar
Consecinţe articolului 40, din regula epitropiilor Bisericii, avem onoare a supune la
cunoştinţă următoarele :
Această parohie numără 435 de familii, toţi în genere ortodocşi şi poporani ai
acestei parohii, care suntem foarte morali şi religioşi, astfel că în cursul anului 1895 nu au
lăsat nimic de dorit în ceea ce priveşte datoriile creştine. În această parohie se găsesc
numai o singură familie căsătorită nelegitim. Sperăm ca prin stăruinţele noastre ajutaţi,
bineînţeles şi de concursul vostru, ca să se aducă şi aceasta în starea celorlalţi parohieni.
În această parohie este o singură şcoală proprie, pentru luminarea fregedelor
generaţii care acum numără 94 de copii, cu etatea cerută de lege pentru a frecventa
şcoala. Că toţi locuitorii respectă cu sfinţenie toate sărbătorile recunoscute de Biserica
noastră sub paza Bisericii, unde totul de acum se ţine predici din Cazanii şi Sfinţii Părinţi a
Bisericii noastre creştine.
Biserica acestei parohii este în starea cea mai bună şi parohienii sunt satisfăcuţi şi
mulţumiţi de serviciile aduse lor.
Acestea toate le supunem la cunoştinţa voastră spre cele cuvenite.
Sunt multe de spus.
Peste toate este însă chemarea de a fi demni de cei dinaintea noastră. De ce această grijă ? Pentru
că cine uită nu merită ! Iar noi dacă uităm astăzi de unde venim nu ştim cine suntem, iar urmaşii
noştri vor uita şi ei de noi, sau nici nu ne vor cunoaşte, pentru că cel care nu are istorie nu are viitor !
Sperăm ca acestă zi,cu toată osteneala ei să fie un argument puternic de revenire întru ale noastre,
întru cele pe care trăindu-le aşa cum le-au trăit părinţii, ne duc la mântuire. Amin.