Tipuri de alianțe

http://dspace.aap.gov.md/bitstream/handle/123456789/450/4-151-155.pdf?
sequence=1&isAllowed=y
Problema analizei alianţelor este una complicată, deoarece însuşi subiectul acestei analize
este foarte complex în natura sa. În general, în politica internaţională, alianţele nu reprezintă
prietenii, ci relaţii între state bazate pe utilitate, deoarece alianţele nu pot fi dezinteresate. Sensul
respectiv se regăseşte şi în celebra expresie a premierului britanic Winston Churchill, precum că
nu există prietenii şi duşmănii veşnice, ci numai interese veşnice. Chiar dacă sistemul
internaţional a evoluat foarte mult, încă nu există o instanţă politicoadministrativă şi juridică
superioară statului, iar statul acţionează după principiul egoist al autoajutorării în ceea ce priveşte
securitatea sa. În modalităţile sale de a-şi procura securitatea se înscriu mai multe mijloace, iar
alianţele sunt printre cele mai importante. În viziunea lui G. Modelski, alianţele sunt un fenomen
central al relaţiilor internaţionale, însă H. Mongerthau afirmă că alianţele sunt o funcţie necesară
a balanţei de putere ce operează într-un sistem internaţional multipolar, iar O. Holsti consideră că
alianţele sunt o componentă universală a relaţiilor internaţionale între entităţile politice,
indiferent de momentul şi locul formării lor. Pentru a înţelege esenţa alianţelor, este necesar de
accentuat definirea, tipologia şi perspectivele teoretice principale asupra alianţelor în relaţiile
internaţionale. Ca atare, o alianţă este o relaţie între state, ea nu constă în oferirea unui sprijin
reciproc ce decurge din promisiunile propriu-zise şi din interesele care stau la baza lor, ceea ce în
concepţia lui G. Snyder alianţa este o asociaţie formală de state ce are în vedere folosirea sau
împiedicarea folosirii forţei militare în condiţii specificate şi împotriva unor state din afara
alianţei.
Pentru R. Schweller alianţa are la bază o sumă de interese ale statelor de a se alia,
interese ce depind de poziţia acestora în sistemul internaţional, de capacităţile lor militare
relative, gravitatea ameninţării la adresa lor, polaritatea sistemică etc., însă S. Walt consideră că
alianţa reprezintă relaţia de cooperare în materie de securitate formală sau informală deopotrivă
între două sau mai multe state suverane. Astfel, pot fi extrase câteva elemente pe baza cărora se
poate caracteriza alianţa. Printre aceste elemente se numără caracterul formal al alianţei, pentru
că alianţele, îndeosebi cele militare, sunt rezultatele unui acord formal între două sau mai multe
state, de obicei a unui tratat. Acordul sau tratatul are un rol central în definirea alianţei, întrucât
el este cel care specifică în mod clar condiţiile în care sprijinul este acordat; în ce pondere se
acordă acest sprijin militar de către fiecare aliat în parte; care este teritoriul vizat de alianţă;
împotriva cărei ameninţări se constituie alianţa etc. Totodată, alianţele presupun obligativitatea
intervenţiei aliaţilor pentru partea atacată, întrucât, prin semnarea tratatului de instituire a
alianţei, statele îşi promit un ajutor militar reciproc specific. Mai mult decât atât, alianţele
specifică până şi timpul în care se vor interveni, forţele efective ce vor fi detaşate, zonele ce vor
fi apărate. Deci în cadrul alianţelor se specifică în mod obligatoriu contribuţia efectivă a fiecărei
părţi în cazul unei intervenţii, acestea constituind subiectul negocierii între părţile care se aliază,
deoarece urmăresc să-şi maximalizeze securitatea cu riscuri şi costuri minime, fiind specificate
în mod formal şi cunoscute de către toţi aliaţii. În esenţă, alianţele au un caracter permanent,
structurându-se în jurul unor interese comune. Scopul acestora poate fi fundamental, militar sau
de maximalizare a securităţii. Acest aspect deosebeşte în mod clar alianţele militare de orice alt
tip de asociaţii între state pe criterii economice, culturale sau religioase. În acest sens, NATO se
deosebeşte fundamental de organizaţiile cu caracter pronunţat economic precum UE sau
NAFTA.
Un alt element definitoriu al alianţei se referă la componenţă. Alianţele se formează
numai între state, fiind excluse alte tipuri de actori transnaţionali, internaţionali, ONG-uri,
entităţi subnaţionale etc. Scopul alianţelor este concentrarea forţelor militare ale aliaţilor
împotriva unui duşman comun din afara alianţei. Ea scade probabilitatea apariţiei unui conflict
între aliaţi. Astfel, alianţa este un instrument al statelor, ca actori internaţionali, de a-şi mări
capacităţile sau de a bloca intenţia adversarului de a-şi spori propriile capacităţi. În cele mai dese
cazuri alianţa nu este îndreptată în mod obligatoriu împotriva unui stat, dar poate fi îndreptată
împotriva unor fenomene din relaţiile internaţionale, cum ar fi cazul Sfintei Alianţe în secolul al
XIX-lea, Antanta anglo-franceză, care ia naştere în 1904 sau coaliţia declanşată după 11
septembrie 2001 îndreptată împotriva terorismului internaţional. Un element specific al alianţei
ar fi reciprocitatea, însă nu toate alianţele îl au la bază. Acest element este considerat ca mijloc
de creştere a beneficiilor alianţei, prin faptul că dă coerenţă şi consistenţă mai mare, bazându-se
pe o condiţionare fundamentală a beneficiilor alianţei respective. Principiul reciprocităţii conferă
şi o obligativitate legală şi morală a respectării angajamentului asumat prin alianţă. În general, în
cadrul unei alianţe, între aliaţi există o serie de aşteptări ce depăşesc scopul propriu-zis al
înţelegerii. Fiecare membru în parte aşteaptă ca partenerii de alianţă să-l susţină politic în
acţiunile sale diplomatice, chiar dacă nu există nicio obligativitate stipulată prin tratat în acest
sens. Un element definitoriu se referă la interesele pe care alianţa se construieşte, se menţine şi se
consolidează. Interesele fac o alianţă să fie viabilă sau inutilă, să aducă beneficii într-o proporţie
mai mare sau mai mică. Interesele pot să determine sau să împiedice realizarea unei alianţe.
Astfel că alianţele tind să se formeze între state care au anumite interese în comun. Întotdeauna,
într-o alianţă există interese comune ale aliaţilor care rezultă din alianţa însăşi, interese care se
construiesc pe parcurs, pe măsură ce alianţa este construită şi consolidată. În general, interesele
aliaţilor sunt doar parţial împărtăşite, însă într-un mod substanţial.
Aşadar, una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii stipulează că alianţa este înţelegerea
formală între două sau mai multe părţi în care, cel puţin, una promite celeilalte/celorlalte ajutor
politic şi sprijin militar în cazul atacurilor din partea unei terţe părţi. Cercetătorul Snyder
consideră că statele aplică două modele de alianţă. Este modelul „garanţiilor” în cadrul căruia
este o simplă formalitate care consemnează un interes pe care statul respectiv îl va avea deja în a
apăra un alt stat, chiar şi în absenţa unui tratat de alianţă. Există şi modelul „procurării de ajutor,”
care presupune că un stat obţine ajutorul unui alt stat în urma semnării unui tratat prin care acel
stat se angajează să se alieze şi să ofere ajutor, pe care în absenţa respectivului tratat, nu ar avea
niciun interes să-l apere. Snyder construieşte o teorie a alianţelor şi a formării lor, care are la
bază interesele statelor care se aliază, alături de alţi factori determinanţi precum puterile lor
relative, gradul de compatibilitate a intereselor, probabilitatea ca unul dintre ele să fie atacat,
existenţa unei ameninţări comune etc. În decursul istoriei omenirii alianţele au avut scopuri,
roluri şi destine diferite. Alianţele s-au constituit pentru executarea unor acţiuni comune ale
statelor-membre, urmărind rezolvarea problemelor politice, economice etc. cu ajutorul forţelor
reunite. În accepţiunea cea mai largă, alianţa este o asociaţie, o înţelegere între două sau mai
multe state, încheiată în vederea unei acţiuni comune, pentru realizarea unor scopuri comune,
urmărindu-se ca statele coalizate să-şi acorde, în virtutea unor angajamente, ajutor reciproc, să
modifice raportul de forţe prin obţinerea superiorităţii unei părţi faţă de alta. În consecinţă,
alianţa politico-militară reprezintă una dintre formele de folosire a forţei armate unite în relaţiile
interstatale, potrivit intereselor comune ale membrilor săi. De regulă, alianţa este temporară,
convenită pe un timp limitat sau determinată de un anumit obiectiv comun şi poate avea un
caracter economico-politic, militar sau politico-militar. Caracterul, amploarea şi structura unei
coaliţii sunt determinate, în cea mai mare parte, de scopurile urmărite în ansamblu, precum şi de
fiecare participant în parte.
Alianţele sunt variate în funcţie de scop şi durată, dar şi de poziţia relativă a celor care le
realizează. Cea mai veche clasificare împarte alianţele în egale şi inegale, corespunzător
statutului relativ al puterii aliaţilor. Ele mai pot fi: pe timp de război sau de pace; ofensive sau
defensive; politice, economice sau culturale; permanente sau temporare; bilaterale sau
multilaterale. Alianţele pentru scopuri economice sau culturale se pot forma, pur şi simplu, din
raţiuni individuale ale partenerilor şi în beneficiul lor mutual. Alianţele politice sunt întotdeauna
contractate avându-se în vedere terţe părţi. Scopul lor este să întărească securitatea aliaţilor sau
să promoveze interesele lor împotriva lumii exterioare. [4, p. 130] Groţius a spus că nu există stat
atât de puternic încât să nu aibă nevoie uneori de ajutorul altora din exteriorul său, fie pentru
scopuri economice, fie pentru cele de securitate. Chiar şi cele mai puternice state caută să creeze
alianţe. O alianţă poate fi creată în baza egalităţii intereselor şi încrederii între cele două sau mai
multe părţi, cu o reciprocitate a avantajelor, aşa cum s-a întâmplat în anul 1942, când s-a semnat
tratatul de alianţă între U.R.S.S. şi Marea Britanie. Există asocieri între puteri ce par a fi mai
adânci decât alianţele oficiale, bazate pe afinitate şi tradiţie tot atât de mult ca pe interes şi fiind
nu atât utile cât naturale, ca în cazul Marii Britanii cu S.U.A. Dar există antipatii şi vechi
conflicte ce par ca nişte duşmănii naturale, ca, de exemplu, relaţiile dintre Franţa şi Spania în
perioada secolelor XVII-XVIII.
Astfel, putem concluziona că constituirea unei alianţe este posibilă doar atunci când două
sau mai multe state au interese comune, pe care le urmăresc să le promoveze în relaţiile lor cu
terţe puteri, fie prin mijloace paşnice sau militare, când situaţia o impune. În relaţiile
internaţionale alianţele nu înseamnă prietenii. Alianţele nu pot fi dezinteresate. Dacă am extinde
prietenia până acolo, unde un om îşi dă viaţa pentru prietenii săi, în cazul statelor lucrul acesta nu
se întâmplă. Conducerea unui stat este datoare să protejeze interesele propriului popor.
pdfslide.tips_aliante-tipologie.pdf
Alianțele sunt o problemă centrală a relațiilor internaționale care au un trecut consistent
întrucât ele se întâlnesc încă din zorii istoriei. Alianțele reprezintă un element central al
alinierilor și realinierilor din viața internaționnală. Există o multitudine de definiții dar în esență
potrivit unei tradiții anglo-saxone, o alianță semnifică în esență o promisiune de ajutor.
Definitiile variază de la autor la autor. Astfel Hans Morgentau definește alianța drept o funcție
necesară a balanței de putere ce funcționează într-un sistem multistatal. Scopurile unei alianțe
sunt acelea de a adăuga puterea unei alte națiuni și în același timp să împiedice adversarul să facă
același lucru. Un alt autor, Arnold Wolfers, definește alianța drept promisiunea de asistență
militară reciprocă între 2 sau mai multe state suverane. Stephen Walt spunea că alianța reprezintă
un aranjament formal și informal pentru un scop de securitate între 2 sau mai multe state
suverane.De asemenea Martin Wight în lucrarea sa,,Politica de putere’’ afirma că ,,alianțele nu
reprezintă prietenii decât dacă, așa cum a remarcat și Aristotel, aplicăm cuvîntul prietenie
relațiilor bazate pe utilitate. Alianțele nu pot fi dezinteresate.’’ Pentru constituirea unei alianțe
sunt necesari o serie de factori relevanți. Actorii să fie state suverane și independente și să fie cel
puțin 2. Să existe o stare de anarhie sistemică. Securitatea militară să fie preponderentă față de
celelalte aspecte, economice culturale, etc. Actorii internaționali să conștientizeze necesitatea
menținerii echilibrului în sistem. Actorii pot să conștientizeze necesitatea perturbării echilibrului
de putere în sistem. Un factor relevant pentru alianța este și conștientizarea imposibilității de a
realiza singure obiectivele. Existența unei amenințări comune pentru cel putin 2 state. De regulă
această amenințare se materializează într-un adversar extern care este identificabil. Tot
importantă pentru alianță este existent unor interese economice complementare. Existența unor
afinități culturale și ideologice care pot facilita constituirea unei alianțe. Regimurile politice
similare. Diasporele și lobyurile. Nu este necesar să fie indeplinite toate aceste condiții pentru a
se constitui o alianță. Adeseori pot fi 1 sau 2 factori care pot facilita o alianță. Alianțele se
constituie având la bază o suma de cause dintre care mentionam: amenintarea, ideologia,
balansarea puterii, proximitatea geografică. O altă cauză este ajutorul economic, militar etc.
Penetrarea economica a unui stat în alt stat.
În practică și teoria relațiilor internaționale există o multitudine de tipuri de alianțe. Ele se
clasifică în funcție de mai multe criterii. Un prim criteriu este gradul de deschidere față de opinia
publică. Pot fi secrete publice mixte. Ribentrop- Molotov- mixt . NATO – public, Varșovia –
mixt. In cazul criteriului numarului de membrii, aliantele pot fii bilaterale si multilaterale. Un alt
criteriu vizeaza scopurile: ofensive, defensive, mixte. În funcție de domeniu, ele pot fi alianțe
politice, militare, combinate politico-militare, de natura economica etc. Poziția față de dreptul
internațional poate încadra alianțele în 2 categorii: licite și ilicite. Existența unui instrument
juridic produce alianțe formale cu un document juridic ce stipulează clar modul de funcționare,
scopurile și organizarea, iar informale care nu au la bază un document juridic. Raporturile între
membrii alianței formează 2 mari categorii: simetrice și asimetrice. O alianță se poate regăsi în
mai multe tipuri în funcție de criteriul aplicat. Un alt aspect îl reprezintă raportul dintre alianță și
organizațiile internaționale de securitate. În general, chiar dacă scopul lor este comun, există o
serie de trăsături distinctive. Astfel, o alianță are un inamic, adversar bine delimitat. În cadrul
unei alianțe se stabilesc conditțile care fac necesară intervenția. De asemenea se specifică tipul
de intervenție. Se stabilesc într-o alianță cantități de forțe ale fiecărui aliat. De asemenea se
precizează regiunile de apărare. Relațiile de comandament sunt bine precizate.
O primă trăsătură: Forța și puterea unei alianțe nu reprezintă însumarea aritmetică a
potențialilor membrii care o compun. În fiecare alianță funcționează principiul împovărării
aliatilor. Acest principiu poate fi redefinit ca paradoxul acțiunii colective. Membrii unei alianțe
tind să își diminueze contribuția la efortul comun potrivit principiului “securitate maximă cu
prețuri mici. Prin urmare exista tendința de a trișa spre a beneficia de rezultatul final cu o
contribuție minimă. Partenerii unei alianțe tind sa dea prioritate interesului propriu si renunta cu
greutate la obiectivele nationale. În acest caz consescința poate fi părăsirea alianței dacă nu sunt
atinse, îndeplinite obiectivele naționale.Trăinicia unei aliante poate sa fie subminata cand un
partener devine prea puternic și este perceput ca o amenințare de către ceilalți. De asemenea
interesele divergente din cadrul unei alianțe pot determina diminuarea solidarității unei alianțe și
chiar desfacerea ei. Exista fenomenele de balansare si aliniere întrucât statele sunt atrase de
putere. Un stat puternic atrage aliați. Diminuarea puterii unui stat duce la părăsirea alianței de
către unele state. La începutul acestui secol a apărut un alt tip de aliniere, așa numitele “coaliții
de voință’’.
Martin-Wight-Politica-de-Putere.pdf
Martin Wight în lucrarea sa amintită mai sus consider faptul că ,, Alianțele, însă sînt la
fel de variate ca prieteniile,în caracterul lor,scopul,durata,poziția relativă a celor care le
realizează.’’Așa cum amintește și autorul în opera sa cea mai veche clasificare a alianțelor le
împarte pe cele din urmă ca fiind egale și inegale în corespondență cu statutul și puterea aliaților
ce le compun. Alianțele mai pot fi ofensive și defensive,politice,economice sau
culturale,permanente sau temporare,bilaterale sau multilaterale. Un rol important pe scena
relațiilor internaționale îl joacă alianțele politice ele fiind necesare deoarece întăresc securitatea
aliaților respective conturează interesele acestora în contra lumii dinafară/exterioare.
În viziunea lui Wight, o alianță perfectă,, ar arăta o egalitate a intereselor încrederii celor
două părți, cu o reciprocitate a avantajelor.’’ După el aceasta s-ar putea materializa pe timp de
război oferind exemplul alianței dintre Marea Britanie și URSS din 1942 în plin război, state care
în ciuda divergențelor au reușit să treacă peste acestea pentru a se uni pentru o cauză comună.
Sunt alianțe, prin intermediul cărora se urmărește de către state un scop comun, cum ar fi cel al
menținerii unui echilibru de putere într-o anumită zonă pe o anumită perioadă de timp. Statele se
mai aliază între ele și pentru a contracara acțiunile unui/unor dușman/i comun/i, un exemplu
constituindu-l Mica Antantă, statele ce o compuneau unindu-se pentru a-și spori securitatea
împotriva statelor revizioniste,(cu precădere al Ungariei și al habsburgilor).
Alianțele matrimoniale au constituit la rândul lor un factor important în relațiile
internaționale, mai ales în relațiile dintre Marile Puteri, autorul oferind drept exemplu alianța
dintre familia de Habsburg și dominioanele italiene până pe la 1700 anul morții ultimului
habsburg la Madrid. În opinia lui Wight ,, Pentru a înțelege natura instabilă și refractară a
politicii internaționale, ai nevoie să studiezi doar relațiile dintre motivele și consecințele
războiului, sau dintre scopurile și istoria unei alianțe.’’Alianțele dintre state funcționează atâta
vreme cât există o colaborare între ele, dar se erodează treptat din cauza divergențelor și
eterogenității ce există între ele, iar odată ce dușmanii comuni vor dispărea, tensiunile se vor
acutiza măcinând statele ce constituiseră alianța/alianțele respective ajungându-se chiar la lupte
intestine între aliați. De multe ori de aceste neînțelegeri dintre statele ce fac parte din alianța
respective vor profita adversarele acestora așa cum a fost spre exemplu cazul Micii Antante(unul
dintre exemplele oferite de Martin Wight în lucrarea sa ).
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Consideratii%20teoretice%20privind
%20conceptul%20de%20alianta%20politico_militara.pdf
 Alianţele, de-a lungul istoriei, au fost și sunt un fenomen central și constant în politica
internaţională. Fie că discutăm despre perioadele antice, despre Evul Mediu sau de secolele lui
Bismarck sau Napoleon, vom găsi state care au format alianţe. George Liska, în una din lucrările
sale, menţiona: „Este imposibil de a vorbi despre relaţiile internaţionale fără a face referire la
alianţe, de multe ori cele două se aseamănă în toate cu excepţia denumirii” [1]. O viziune
similară găsim la autorii Holsti Ole, Hopmann Terrence și Sullivan John, care abordează alianţa
ca „o componentă universală a relaţiilor dintre unităţile politice, indiferent de timp sau loc”[2].
Refl ectând asupra rolului important al alianţelor în politica mondială, în literatura relaţiilor
internaţionale găsim o listă impresionantă de studii, articole și analize în acest domeniu de
cercetare. Cu toate că putem găsi peste treizeci de defi niţii ale termenului și în pofi da
progreselor știinţifi ce în domeniu, totuși nu s-a acordat mare importanţă analizei conceptuale a
fenomenului de alianţă decât doar la autorii Edwin Fedder, Stephen Walt, Arnold Wolfersși
StefanBergsmannÎnacelași timp, reieșind din faptul că nu există un larg consens despre conceptul
de alianţă, trezește interes o analiză suplimentară a aspectelor specifi ce unei alianţe politico-
militare.
Edwin Fedder, în analiza lui conceptuală din 1968, a menţionat următoarele: „Conceptul
de alianţă în literatura relaţiilor internaţionale este ambiguu și amorf. Cinci ani mai târziu, autorii
Ole Holsti, Terrence Hopmann și John Sullivan au ajuns la aceeași concluzie, observând „lipsa
unei definiţii acceptate privind conceptul alianţă”[6]. Deși au fost publicate multe studii în
omeniul cercetării alianţelor de atunci, este necesar de identifi cat o defi niţie concisă, teoretic
utilă și practică a conceptului de alianţă militară sau politico-militară. Astfel, în analiza care
urmează, vor fi prezentate o serie de consideraţii despre conceptul de alianţă în general. De
asemenea vom examina sensul comun al termenului alianţă și câteva defi niţii de referință ale
conceptului, care se regăsesc în literatura de specialitate. În acest context, vom evalua abordarea
contemporană a conceptului de alianţă politico-militară, care defi nește alianţa ca o înţelegere
explicită între state în domeniul securităţii naţionale, în care partenerii promit asistenţă reciprocă
sub forma unei contribuţii substanţiale cu resurse în cazul unei anumite urgenţe, apariţia cărei
este incertă. Definiţia lasă deoparte alte forme de cooperare în domeniul militar sau non-militar
și permite cercetătorului să se concentreze asupra elementului central al alianţelor: clauza de
asistenţă (de exemplu, în cadrul Uniunii Europene, această clauză este invocată în caz de
agresiune armată pe teritoriul unui stat membru). În timp ce acest lucru ar părea că îngustează fl
uxul cercetătorilor care se ocupă de alianţă într-un sens mai larg, unii autori argumentează că
anume conceptul trebuie să fi e „îngust” definit, pentru a permite continuarea teoretizării,
comparării și evitarea confuziei în discuţiile teoretice. Pentru a defini noţiunea de alianţă este
important să evidenţiem abordările teoretice despre concept în general. Astfel, conceptele pot fi
privite ca părţi ale triunghiului termen-concept-referent. Conceptele reprezintă materia de bază
din care sunt construite teoriile. Cu toate acestea, definirea este de cele mai multe ori dificilă și
contestată. În viziunea clasică, conceptele sunt idei despre ceva ce există în lume. Stephen M.
Walt consideră că statele formează diverse alianţe, în principal pentru a balansa împotriva
ameninţărilor. Ameninţările, la rândul lor, depind de putere, de proximitatea geografi că, de
capacităţile ofensive și de intenţiile percepute. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a
fost o ameninţare mai mare pentru puterile majore din Eurasia decât Statele Unite. După cum
anticipează teoria balanţa ameninţării, toate aceste state au balansat aliindu-se cu Statele Unite,
creând o coaliţie globală, care a fost foarte stabilă, dar și mult mai puternică decât reţeaua de
alianţe sovietice. În general, teoria balanţa ameninţării relevă faptul că declinul ameninţării
sovietice creează o lume în care Statele Unite se vor bucura de mai multă securitate cu costuri și
riscuri mult mai mici. Dar este și o lume în care opţiunile politice vor fi mult mai dificile, iar infl
uenţa Statelor Unite va fi mult mai mică. Randall L. Schweller, autorul teoriei balanţei de
interese, aduce o amendare semnifi cativă și consistentă teoriei balanţa ameninţării a lui Stephen
Walt, precum și balanţei de putere a lui Kenneth Waltz. Conform acestuia, cel mai important
factor în luarea deciziilor de alianţă îl constituie compatibilitatea obiectivelor politice sau a
intereselor și nu dezechilibrul de putere sau ameninţare. Puterile satisfăcute se vor alătura unei
alianţe în vederea maximizării securităţii și apărării statu-quo-ului, optând pentru un
comportament de balansare, cum a fost cazul României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei în perioada
interbelică.
Conform lui Randal Schweller, se pot identifi ca patru tipuri de state de-a lungul unei axe
care pleacă de la „statele satisfăcute”, apărătoare ale statu-quo-ului la nivelul sistemului
internaţional, până la cele nesatisfăcute, statele revizioniste: statele leu, care au o poziţie în
principal defensivă și urmăresc maximizarea securităţii; statele miel, care sunt state slabe, fi e
datorită puţinelor capacităţi pe care le posedă, fi e datorită slabelor relaţii dintre stat și societate
și nu sunt călăuzite de scopuri revizioniste (România); statele șacal, care sunt statele puteri
revizioniste nesatisfăcute cu scopuri expansioniste limitate (cazul Ungariei); statele lup sunt state
prădătoare din sistem care preţuiesc cu mult mai mult ceea ce râvnesc, decât ceea ce posedă
(cazul Germaniei). Statele lup, fiind adversarii statu-quo-ului nu vor balansa niciodată și nu vor
adapta niciodată un comportament de aliniere pentru simplul motiv că ei sunt chiar bandwagon-
ul („locomotiva”). Conform lui Schweller, comportamentul Uniunii Sovietice de la sfârșitul
perioadei interbelice o include în categoria puterilor de prim rang cu scopuri revizioniste,
denumind alegoric acest stat vulpe, deoarece obţine mai ușor câștiguri pe seama rivalilor săi,
simulând indiferenţa faţă de statu-quo, urmărind pragmatic și diplomatic obţinerea unei poziţii de
deţinător al balanţei între „puterile nesatisfăcute” în ascensiune și „puterile satisfăcute”, poziţie
ce i-ar putea aduce profi turi maxime. Pornind de la eforturile conceptuale eleborate de Edwin
Fedder, care a analizat sensul comun al termenului, precum și de la defi niţii utilizate de
cercetătorii de referință din domeniul teoretizării alianţelor, alianţa politicomilitară poate fi defi
nită ca un acord de cooperare între state, explicit formulat privind angajamentele asumate, în
domeniul asigurării securităţii naţionale, în care partenerii își promit asistenţă reciprocă sub
forma unei suport material sau militar substanţial, în cazul unei situaţii de criză sau incertitudine,
care potențial ar putea apărea.