Cartea ,,Originile Aliantelor `` de

Stephen M. Walt

Stephen Walt este un professor american de relații internaționale la Harvard si a finalizat

careta ,, Originile Aliantelor ``in 1985 si a publicat-o în 1987, iar în romană a aparut în 2008 ( la
Institutul European). El este inventatorul conceptului ,,Balanța amenințării`` care este ca o rafinare a
teoriei clasice a balanței de putere. Statele se aliază nu pentru a balansa (a echilibra) puterea în sine ci
amenințarea...

Statele formeaza aliante pentru a se imobiliza impotriva amenintarilor, pentru a coopera intre
ele si a evita ,elimina un eventual pericol sau prejudiciu posibil ,produs de catre rivalii, inamicii
respectivului stat. Amenințările la rândul lor sunt o consecință (o cauză, o funcție) a puterii, a
proximitatii geografice (a apropierii imediate dintre 2 sau mai multe zone geografice), a capacitatilor
ofensive si a intentiilor percepute

Aliantele sunt o functie necesara a balantei de putere, functionand intr-un sistem multistatal.
Aliantele sunt doar unul dintre mijloacele curente de imbunătătire
a securitătii. Există si altele, intre ele cel mai important mijloc fiind
înarmarea.

Înarmarea ( BALANSUL INTERN) – produce imbunătătiri reale

ale securitătii intr-un interval de timp mai lung dar mai sigur,
avand ca si cost / risc politic dirijarea resurselor către sectorul
militar.
Aliantele (BALANSUL EXTERN) – produc securitate aditională
mult mai rapid cu mai putină sigurantă, avand ca si cost / risc
politic nevoia acomodării intereselor conflictuale existente in
relatia cu potentialul aliat.
Conceptele cheie ale aliantelor sunt : securitatea si suveranitatea .

Securitatea acopera domeniul finalitatii,iar suveranitatea acopera fiintarea aliantelor, fiind vazuta ca o
functie necesara a echilibrului de putere.

Aliantele sunt in principal un mijloc de a spori capacitătile de putere.

Actiunea de “aliere” se poate realiza fie printr-un tratat classic de alianta, fie printr-un acord de
securitate (aparare) colectiva. Diferenta consta in faptul ca tratatul de alianta presupune existenta unui
inamic (rival) comun, bine identificat, pe cand securitatea colectiva se refera la la potentiali adversari.

Cele două mari strategii de alianță sunt:

- Balansarea(Echilibrarea)
- Alinierea,(Bandwagoning)

Balansarea este mai larg răspândită decât alinierea întrucât statele prefer să se opună unei
amenințări decât să sprere că cel puternic va rămâne binevoitor și se va abține să le acapareze într-un
mod sau altul.
Bandwagoning (o strategie utilizata de statele care se afla intr-o pozitie slaba, logica prevedeca un stat
mai slab ar trebui sa se alinieze cu un adversar mai puternic , deoarece acesta din urma poate lua
oricum ceea ce vrea cu forta)
Bandwagoningul in relatiile internationale are loc atunci cand un stat se alatura (aliaza) altuia mai
puternic si contradictoriu recunoaste ca partenerul ii revine o proportie mai mare din prada pe care o
cuceresc impreuna, din castigul rezultat ca urmare a acestei aliante.
Celebrul om politic si istoric atenian Tucidide sustinea ca ,, cei puternici fac ceea ce pot si cei slabi
sufera ceea ce trebuie,, dictonul surprinde esenta bandwagoning-ului.
Atunci când se confruntă cu o amenințare externă , statele pot face acest lucru prin intermediul
echilibrarii sau a bandwagoning-ului. Echilibrarea este definită ca alierea cu ceilalți
împotriva amenințării predominante; bandwagoning se referă la alinierea cu
sursa de pericol. Astfel, cele două ipoteze distincte se referă la modul în care statele vor face selectarea
partenerilor de alianță poate fi identificata pe baza faptului ca statele vor fi aliate împotriva principalei
amenintari externe sau alaturi de (agresor) principala amenințare externă.
Dacă echilibrarea este mai frecventa decât bandwagoning, atunci statele sunt mai in siguranta,
deoarece agresorii se vor confrunta cu o opoziție combatanta mai numeroasa. Dar dacă bandwagoning
este tendința dominantă, atunci securitatea este limitată, deoarece agresori vor atrage aliați
suplimentari, sporindu-și puterea si provocându-si adversarii mult mai mult.

Comportament de balansare
Credința că statele formează alianțe pentru a preveni statele mai puternice care doresc sa le domine, se
află în centrul echilibrului tradițional al teoria puterii. Conform acestui punct de vedere, statele se
alătură alianțelor pentru a se proteja ei înșiși de state sau coaliții ale căror resurse superioare ar putea
sa le aduca prejudici.
Comportament de aliniere Bandwagoning
Convingerea că statele se vor ,,stabiliza,, nu este surprinzătoare, având în vedere numeroasele exemple
familiare de state care se unesc pentru a rezista unui stat amenințător sau a unei coaliții. Apariția
ireversibilului în câștigurile sale slăbește o parte și o stimulează pe cealaltă.
Ipoteza de bandwagoning este deosebit de populară pentru oamenii de stat care cauta să justifice
implicarea acestora în afara granitelor sau creșterea bugetelor militare.

Bandwagoning-ul poate fi o forma de a aplana situatia,de a evita un atac prin devierea acestuia în altă
parte, dar si pentru a se alatura partii dominante in timp de razboi pentru a impartasii/impartii
prada/castigul victoriei. de exemplu : Declarația de război a lui Mussolini impotriva Franței în 1940 și
intrarea Rusiei în războiul împotriva Japoniei în 1945 ilustrează acest lucru,acest tip de bandwagoning,
la fel ca și alegerile de alianță italiană și română din Primul Război Mondial .In primul rand,
Bandwagoning-ul este ales din motive defensive, ca mijloc de păstrare a independenței cuiva în fața
unei amenințări potențiale. În al doilea rand, statul care isi alege partea principală din motive ofensive,
vrea să ia parte la psesisa roadelor victoriei. În ambele cazuri, , un astfel de comportament
stă în contrast puternic cu previziunile ipotezei de echilibrare. Echilibrarea și bandwagoning sunt, de
obicei, încadrate numai în termeni de capacități. ! Balansarea este formata din crearea unei aliante cu
partea mai slabă,si bandwagoning cu cei mai puternici. Statele tind să isi facă aliați cu sau împotriva
puterii străine care reprezintă cea mai mare amenințare.
Deși puterea poate reprezenta o amenințare, ea poate fi, de asemenea, apreciată. State care au
puterea mare au capacitatea fie de a pedepsi dușmanii, fie de a isi recompensa aliatii. Prin ea însăși,
puterea agregată a unui stat poate furniza un motiv pentru echilibrare sau bandwagoning.

Statele care au capacități ofensive mari au o probabilitate mai mare de a provoca o alianță decât cele
care sunt incapabile de atac datorită geografiei, posturii militare sau alte considerente.

In timpul Razboiului Rece , Uniunea Sovietica a reprezentat o amenitare mai mare pentru marile puteri
din Eurasia , decat pentru Statele Unite. A sa cum precizeasa teoria echilibrarii puterii (amenintarilor)
aceste state,(din Eurasia ) s-au imobilizat prin aliante cu Statele Unite creând o coalitie globala care a
fost remarcabil de stabila, cât și semnificativ mai puternica decât alianțele sovietice . Reformele
interne din Uniunea Sovietica , au redus drastic tendinta celorlalte state de a se alia impotriva acesteia
(Uniunii Sovietice). Tările membre NATO au început reduceri majore ale cheltuielilor de apărare, iar
Statele Unite intentionau sa retragă o parte substanțiala a forțelor armate din Europa, iar mișcarea
pentru unitatea europeana incetinise producand o descurajare a respectivelor tari in ceea ce priveste
combaterea , contracararea si inlaturarea intentiilor Uniunii Sovietice asupra acestora. . Sfârșitul
Razboiului Rece determina o raspandire a amenintarilor. Este mai putin clar care state reprezentau
cele mai mari amenintari .Drept urmare, aliantele internaționale vor fi mai ambigue( mai lipsite de
claritate) si mai putin durabile. Perceptia intentiilor va fi din ce în ce mai importanta, deoarece
distribuirea capacitatilor va fi mai egala, iar geografia ar putea sa nu ofere indrumari clare
statelor(adica statele nu stiau de la cine sa se aștepte sa fie atacate ,in orice moment). Astfel statele Est
Europene isi pot intredpta atentia spre Vest(spre Occident) daca intențiile sovietice par mai
amenintatoare sau se pot inclina spre Moscova daca Germania reunificata reprezintă un pericol mai
mare. In mod similar relatiile dintre Japonia, China si Uniunea Sovietică ar putea fi modelate mai
putin de putere sau geografie decat de evaluarea intentiilor fiecărui stat. In ceea ce priveste NATO in
sine retorica optimista despre menținerea comunității Aliantelor sale ar trebui privita cu un oarecare
scepticism. Fara o amenințare clara si prezenta, nici politicieni europeni, nici contribuabili americani
nu vor sprijini o mare prezenta militara americana in Europa. Este posibil ca Europa sa găsească
cooperarea mai dificila de sustinut, cu exceptia cazului in care presiunea economică din Statele Unite
si Zona Pacificului anuleaza preocuparile familiare de securitate . Scopul tradițional al marii strategi a
SUA a fost acela de a preveni ca o singura putere sa controleze resursele industriale combinate din
Eurasia, iar declinul puterii sovietice insemna ca acest obiectiv va fi si mai usor de atins . Dar la
sfârșitul Razboiului Rece se creează si noi probleme. Deoarece protecția SUA va fi mai putin
importanta pentru aliatii sai, influenta SUA asupra acestor state practic va scădea. In acelasi timo
Statele Unite trebuie sa evite o revenire la izolationism precum si o cruciada reînnoita pentru a
„exporta democrația „ către lumea in curs de dezvolyltare, prin intervenție militara. Istoria sugerează
că un război este mai probabil atunci cand Statele Unite se retrag din afacerile mondiale.

Istoria mai sugereaza ca interventia militara a SUA in tarile aflate in lumea a treia este mai probabil să
ducă la despotism și război civil prelungit decât o democrație stabilă și viabilă( care indeplineste
conditiile necesare pentru a dura , a se mentine a se dezvolta ) .

Pe scurt, teoria ,, echilibrarii puterii ,, (amenintarilor) releva faptul ca declinul Uniuni Sovietice
creează o lume în care Statele Unite se vor bucura de o securitate mai mare la costuri și riscuri mai
mici. Dar este și o lume în care alegerile politice vor fi mai dificile, iar influența SUA va fi mai
mică.Și este o lume în care percepțiile intenției vor exercita un puternic impact asupra modului în care
alte state răspund la acțiunile SUA.
Desi Statele Unite păstrează avantaje enorme în comparație cu alte națiuni, trebuie să găsească în
continuare un echilibru între încurajarea agresivității prin aparentă indiferență și provocarea opoziției.
În anarhie, tarile formează alianțe pentru a se proteja. Comportamentul lor este determinat de
amenințările pe care le percep, iar puterea altora este doar un element în
calculele lor (deși unul important).
Prin încorporarea celorlalți factori care creează amenințări la adresa suveranității naționale, teoria
echilibrarii amenințărilor oferă o explicație mai bună a formării alianței decâ teoria echilibrarii
puterii.
Este important ca intr-o alianta,statele sa aiba parte de aliati loiali si care sa respecte deciziile si sa
indeplineasca conditiile necesare dezvoltarii relatiilor interstatale .

Forțele care aduc statele împreună și le separă vor afecta securitatea individului
determinand cât de mare este amenințarea cu care se confruntă, cât și la cât de mult
ajutor se pot aștepta. . În același timp, factorii care determină modul in care
statele is aleg partenerii alianței vor forma evoluția internațională. Alianta este definita ca ca o relație
formală sau informală de cooperare în materie de securitate între două sau mai multe state suverane.
Alianta presupune un anumit nivel de angajament si un schimb de beneficii pntru ambele parti;
Potrivit lui Julian R. Friedman, „alianțele sunt caracteristica centrală a
Vietii politicii internaționale. Pentru Hans J. Morgenthau, alianțele „sunt o funcție necesară a
echilibrului puterii care operează într-un sistem multiplu( cu mai multe stări). Eșecul de a înțelege
originile alianțelor poate fi fatal. De exemplu: inainte de primul razboi mondial, liderii Germaniei au
ignorat posibilitatea unei alianțe franco-ruse (1892) și a unui acord (diplomatic) anglo-rus (1907), doar
pentru a fi surprinsi atunci cand propriile lor actiuni au ajutat la crearea unor aliante pe care le credeau
imposibile .În același mod,Liderii Japoniei erau convinși că alianța lor cu Germania nazistă
Si Italia fascistă va descuraja Statele Unite ; să nu se opună expansiunii lor( in Orientul Indepartat),
insa s-au inselat.
În fiecare dintre aceste cazuri, eroarea stătea într-o înțelegere defectuoasă a
cauzelor alianțelor(posibile sau imposibile). Drept urmare, aceste state au adoptat strategii mărețe,insa
care aveau defecte grave,o strategie defectuoasa.Acest set de ipoteze sau predictii s-au dovedit
gresite.Ipotezele că oamenii de stat acceptă sau nu originile alianțelor ar trebui să joace un rol major
în determinarea strategiilor pe care le selectează.

Războiul rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietica a fost o competiție pentru a atrage aliați.
Politicile care au apărut au depins de ipotezele de formare a alianței . O problemă centrală este modul
în care statele răspund la amenințări .O a doua problemă este ca statele cu caracteristici interne
similare sunt mai predispuse să se alieze decât acele state ale căror ordine interna este diferita.
Stephen M. Walt sugereaza statelor sa se alieze mai degraba impotriva amenintarilor ,nu numai
impotriva puterii.Acesta propune ca teoria echilibrarii amenintarilor este o alternativa mai buna decat
teoria echilibrarii puterii. Credința că statele se aliază pentru a se opune statelor puternice sau
amenințătoare a fost contestata de mai multe studii (Paul Schroeder, Mancur Olson s.a.m.d).

Brian Healy și Arthur Stein susțin că alianțele europene de mare putere din 1870 până în 1881 rezultă
din band wagoning mai degrabă decât din dorința de a echilibra puterea, ei resping ipoteza că statele
„acționează pentru a se opune oricărui stat [sau coaliție] care tinde să-și asume o poziție de
predominanță .,, Healy și Stein dezvăluie că puterea poate fi mai puțin importantă
decât alți factori, cum ar fi intențiile percepute. Pretinzând să ofere o teorie formală a
modul în care statele aleg parteneri de alianță, acești autori sugerează că statele
formează alianțe pentru a-și spori utilitatea, măsurată în termeni de securitate,
risc.
Stephen M. Walt afirma ca Riker a identificat,(prin intermediul teoriei jocului) faptul că participantii
vor căuta o „coaliție castigatoare minima,,
Cercetarea lui Stephen M. Walt cu privire la comportamentul aliantelor , sunt formate din
doveziile aduse in istoria diplomatică a Orientului Mijlociu între 1955 și 1979. Printr-un sondaj al
acestor evenimente, a identificat treizeci și șase de alianțe bilaterale sau multilaterale separate si
implică optzeci și șase de decizii naționale. După identificarea motivelor care au determinat fiecare
stat să selecteze anumiți aliați în diferite momente, a comparat aceste rezultate cu predicțiile fiecărei
ipoteze. Acesta a identificat principalele angajamente de alianță ale nouă state din Orientul Mijlociu și
ale două superputeri statale. Statele sunt : Uniunea Sovietică, Statele Unite, Egipt, Irak, Israel,
Iordania, Liban, Arabia Saudită, Siria, Yemenul de Nord și Yemenul de Sud.
Dupa parerea lui o alianță este un acord formal sau informal pentru cooperarea de securitate între două
sau mai multe state suverane. De exemplu : Nu a existat niciodată un tratat formal dealianță între
Statele Unite și Israel, dar nimeni nu intreaba nivelul de angajament dintre aceste două state;
angajamentul a fost dezvăluit prin schimbări în comportament sau prin declarații verbale, nu prin
rescrierea unui document. În mod similar, Uniunea Sovietică și Egiptul nu au semnat un tratat formal
până in 1971, dar erau în mod evident aliați apropiați cu mult înainte de atunci. Iar in1971
tratatul de prietenie și cooperare sovietico-egiptean a fost de fapt un
semn al tensiunii care a crescut între cele două țări, ci nu un simbol al unui angajament sporit.
Diplomația din Orientul Mijlociu de la Pactul de la Bagdad până la războiul de șase zile a fost
Dominata de trei teme interdependente. Primul a fost eșecurile repetate diferitelor eforturi ale lui
Carnal Abdel Nasser de a acapara lumea araba Bazându-se pe propagandă, subversiune și manipularea
înțeleaptă
În sensul ideologiei unității arabe, Nasser a căutat în repetate rânduri să ademenească
sau intimidează celelalte state arabe să accepte conducerea Egiptului.
Aceste eforturi au eșuat în cele din urmă, deoarece țintele lui Nasser au putut forma
aliante împotriva lui (eforturile lor ocazionale de calmare nu
în picioare) și pentru că ideologia panarabă pe care a invocat-o Nasser
fapt a provocat mai multe conflicte decât cooperare. Pur și simplu, cu atât mai greu
Nasser a încercat să forțeze celelalte state arabe să accepte predominanța sa,
si se confrunta cu mai multă rezistență.
O a doua temă este creșterea constantă a angajamentelor de superputere în
Orientul Mijlociu. Deși atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică
a făcut o serie de gafe în această perioadă, Egipt, Siria, Nord
Yemenul și (într-o măsură mai mică) Irakul s-au aliat informal cu
Uniunea Sovietică până în 1967. Statele Unite, la rândul lor, stabiliseră import
legături de securitate cu Israelul, Iordania și Arabia Saudită.

Puterile și afiliati lor regionali erau uniți de diferite aspecte, dar de obicei de
obiectivele comune;
O temă finală este persistența conflictului arabo-israelian și
incapacitatea statelor arabe de a forma o alianță eficientă împotriva acestui lucru
(numită entitate sionistă). Deși ideologia solidarității arabe a ajutat la
susținerea unei largi coaliții arabe împotriva Israelului (în special în timpul crizelor),
faptul că statele arabe erau la fel de suspicioase unul față de celălalt
a contribuit la transformarea conflictului cu Israel într-o altă arenă interarabă de
rivalitate. . După cum a dezvăluit războiul de șase zile, eforturile în mare măsură simbolice ale
Statelor arabe de a isi demonstra acreditările anti-Israel
erau o bază slabă pe care să construiască o alianță eficientă
împotriva oricui. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că aceste state s-au bazat foarte mult
pe suportul puterii. Dacă echilibrul cu alte puteri regionale ar fi fost
dificil sau riscant, obținând apoi sprijin de la o mare putere din afara
regiunei ar fi fost singura alternativă. Mediul de securitate din Orientul Mijlociu după cel de-al doilea
război mondial a fost
produsul a patru dezvoltări principale. În primul rând, ordinea imperială este stabilită
de francezi și britanici care au fost în declin rapid, ca puteri coloniale au renunțat la controlul asupra
zonelor pe care le-au primit de la
Imperiul otoman după primul război mondial 1
Declinul influenței britanice și franceze s-a datorat în primul rând unei
a doua tendințe majore: renașterea naționalismului în tot mijlocul
de Est. Începând cu secolul al XIX-lea, această „trezire arabă”
a fost falsificata în lupta împotriva puterilor străine care au avut mult timp de
a domina regiunea. Până în 1950, o varietate de mișcări politice susțin
ideile naționaliste care apăruseră în toată regiunea.
Naționaliștii arabi au împărtășit mai multe credințe cheie. Practic toti nationaliștii erau ostili
(impotriva) activității „imperialiste” și erau dedicați
promovarii dezvoltării economice și distribuire mai echitabilă a bogatiei .
Mai mult, pentru că diviziunea arabilor a fost văzută ca fiind
rezultat artificial al dominației străine, dorința de a restabili politicul ,in
unitatea lumii arabe a devenit o temă influentă a miscarii nationaliste.3
În al treilea rând, înființarea Israelului și victoria sa ulterioară în
Războiul din 1948 (arabo-israelian) a creat o sursă durabilă de conflicte.Astfel, începând cu 1948,
loialitatea față de idealul naționalismului arab
însemna o opoziție strictă față de Israel. Mai mult, înfrângerea arabă a ajutat la discreditarea elitelor
guvernante arabe tradiționale și a întărit credința că
Unitatea arabă era necesară pentru a restabili Palestina și a păstra independenta araba. Statele Unite
începuseră deja să-și asume rolul tradițional al Marii Britanii
și ambele superputeri au jucat roluri cheie în
crearea Israel-ului. După războiul din 1948, Statele Unite au căutat o
poziție neutră asupra conflictului arabo-israelian și și-a depus eforturile prin
promovarea unui nou sistem de securitate pro-occidental în regiune.
Astfel, alianțele examinate aici susțin propunerea că proximitatea geografică este un factor important
de descurajare ,drept urmare va determina statele să caute aliați.
Amenințările din partea celuilalt si puterea acestuia va fi printre cele mai îngrijorătoare. Prin urmare,
ar trebuie ca fiecare putere să se echilibreze mai energic (adică să caute
aliați sau sa-i susțina pe cei pe care îi are deja /mai energic)
oricând poziția sa față de cealaltă superputere se deteriorează.
Ideologia joaca un rol major in alegerea aliantelor, statele care au o ideologie de guvernare comuna
sunt dispuse sa creeze aliante intre ele, datorita caracteristicilor interne comune ( forma de guvernare,
etica ,principii, obiective).
De exemplu : Nasser(suveranul /presedintele Egiptului, de la acea vreme) a răspuns Irak-ului prin
alierea cu Siria ,Arabia Saudita si Iordania. Egiptul revoluționar și Irakul revoluționar au fost mari
rivali din 1958 până în 1963, iar Nasser și-a unit forțele cu Arabia Saudită
Arabia și Iordania în 1961 pentru a descuraja anexarea irakiană a Kuweitului. Nasser a început o
alianta cu Arabia Saudită și Iordania în 1964 pentru a sed izolva
regimul revoluționar din Siria, atât progresist, cât și conservator.

In concluzie , aliantele au jucat si joaca un rol important in evolutia internationala a statelor ,intrucat
aceasta presupune o relatie de mutualism intre 2 sau mai multe state ,avand drept scop imbunatatirea
secuitatii nationale ,mentinerea suveranitatii nationale , facilitarea indeplinirii obiectivelor a unui stat,
cat si obtinerea unor castiguri (de noi resure,teritorii,influente s.a.m.d).Aliantele sunt necesare pentru
ca statele sa aiba o cooperare mult mai bine definita,mai eficace,dar si pentru a usura evoluita
strategiilor respectivelor state , cat si pentru progresul economiei acestora prin cooperare si semnarea
unor diferite acorduri sau tratate.