GÂNDIREA ŞI PRACTICA STRATEGICĂ

PRIVIND APĂRAREA COLECTIVĂ

gl. bg. prof. univ. dr. CONSTANTIN ONIŞOR

INTRODUCERE

După încheierea primului război mondial relaţiile interstatale europene au cunoscut un reviriment datorită Ligii Naţiunilor. Pe de o parte s-au tatonat diferite forme şi modalităţi de
alianţe şi coaliţii politico-militare, iar pe de altă parte, prin manipularea opiniei publice şi exacerbarea forţei morale, ca instrumente cheie în relaţiile internaţionale, s-a ajuns la o
Germanie în măsură să intimideze statele vecine. În consecinţă, Liga Naţiunilor în convergenţă cu Tratatul de la Versailles a încercat, desigur fără succes, să reglementeze relaţiile
dintre state pe baza unor principii ale securităţii colective. Complexitatea problemelor interbelice, dinamismul lor deosebit şi mai ales neimplicarea S.U.A. în problemele Ligii
Naţiunilor au fost câţiva dintre factorii favorizanţi ai declanşării celui de-al doilea război mondial, aruncând astfel în utopie orice idee referitoare la o posibilă mutualitate în relaţiile
interstatale în faţa pericolelor şi ameninţărilor fasciste.

I. EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR DE APĂRARE COLECTIVĂ

1. Securitatea colectivă ca precursor al apărării colective

Liga Naţiunilor a lansat după primul război mondial ideea de „securitate colectivă”, pentru acele vremuri ceva interesant şi atractiv, o adevărată provocare în cadrul relaţiilor
internaţionale europene. Potrivit noului concept, organizaţia internaţională amintită putea încerca să rezolve disputele dintre membrii săi. În acelaşi timp, Liga Naţiunilor şi-a dat
acordul, inclus în Tratatul de la Versailles, cu privire la permisiunea semnatarilor în utilizarea forţei militare şi a sancţiunilor economice împotriva unui agresor. Marele neajuns al
acestei prevederi rezultă din aceea că nu a impus cu caracter imperativ/obligatoriu acest principiu. Deci aici şi în acest cadru îşi are sorgintea conceptul de apărare colectivă.

Folosirea „jumătăţii de măsură” în conţinutul unor documente internaţionale/ europene, cum ar fi de exemplu: permisiunea, posibilitatea, încercarea etc., a scos în evidenţă
insuficienţa conceptului şi incapacitatea instituţiei internaţionale care l-a lansat. Aşa se face că, după cum s-a exprimat în epocă, Liga Naţiunilor a dat dovadă „de o inepuizabilă
naivitate, care produce suferinţă pe scară largă”. Desigur, se fac trimiteri la faptul că asupra Germaniei hitleriste nu s-a intervenit militar, în a doua parte a deceniului al patrulea, aşa
cum a susţinut Churchill.

2. Evoluţia ideii de apărare colectivă

După cel de-al doilea război mondial s-a pus mult mai tranşant problema stabilităţii globale şi nu numai. Susţinerea creării Naţiunilor Unite a fost urmarea nevoii de a menţine pacea
şi securitatea internaţională, ceea ce s-a materializat în art. 1 al Cartei ONU, prin enunţul: „luarea de măsuri colective eficiente, pentru prevenirea şi eradicarea ameninţărilor la
adresa securităţii şi pentru oprimarea actelor de agresiune”. Soluţia concretă faţă de comiterea actelor de agresiune a fost stipulată clar în acelaşi document, dar la art. 51, unde se
afirmă: „dreptul inerent la auto-apărare individuală sau colectivă dacă se produce un atac armat”.

Cu toate aceste măsuri binevenite în lume şi bine privite de către majoritatea statelor, în mod deosebit în Europa, instabilitatea în părţile ei centrală şi de sud-est continua să se
manifeste acut. Fapt ce a atras atenţia Senatului american şi Casei Albe în vederea construirii în Europa a unei securităţi şi apărări temeinice pe baze euroatlantice.

Plecând de la teza „dezvoltării progresive a pregătirilor de apărare regionale şi colective pentru auto-apărare individuală şi colectivă” (vehiculată cu fermitate în Senatul american), în
concordanţă cu Carta ONU, Comitetul de Relaţii Internaţionale al Senatului a susţinut şi la 24.08.1949 a intrat în vigoare NATO, care în art. 5 al Tratatului de la Washington susţine
cu tărie apărarea colectivă.

Realizarea apărării colective a avut la bază forţele americane, care au dat viabilitate art. 5. Natura, valoarea şi rolul acestora au fluctuat după conţinutul şi fizionomia Războiului
rece. Insuficienţa forţei occidentale, în comparaţie cu cea a Tratatului de la Varşovia, a făcut ca din 1955 Germania de Vest să fie integrată în NATO pentru valorificarea
potenţialului economic şi militar al ei în cadrul apărării colective.
Pe tot timpul Războiului rece apărarea colectivă s-a centrat pe paritatea forţelor convenţionale şi nucleare ale NATO şi Tratatului de la Varşovia. O diagramă a raportului de forţe
evidenţiază iniţial o superioritate americană şi ulterior a NATO în mijloace nucleare strategice împotriva unei superiorităţi convenţionale ale U.R.S.S. şi Tratatului de la Varşovia,
apoi ameliorarea lor, ceea ce a făcut iraţională declanşarea unui nou război european.
O altă chestiune legată de apărarea colectivă, care a durat mai multe decenii, a constituit-o „îndoielile/neîncrederea europenilor faţă de o angajare reală a SUA în conformitate cu
art. 5 al Tratatului de la Washington”. Şi aceasta deoarece în negocierea constituirii NATO, S.U.A. au pus trei condiţionări:

• contribuţia sa la apărarea colectivă „trebuie să suplimenteze, nu să înlocuiască, eforturile celorlalţi participanţi”, altfel spus „Aliaţii trebuie să contribuie cu forţe semnificative la
apărarea lor, astfel încât Statele Unite să nu ducă greul”;
• preşedintele SUA trebuie să respecte „procesele constituţionale”, atunci când ar putea implica forţele americane într-un război;
• pentru ca SUA să se angajeze în realizarea apărării colective interesele lor naţionale trebuie să fie clar afectate.

Suspiciunile şi neîncrederea privind viabilitatea apărării colective NATO s-au amplificat la maxim odată cu iniţiativa strategică de apărare, propusă de americani, în 1984. Apărarea
numai a teritoriului SUA, nu şi al aliaţilor, în cazul unui atac nuclear, în fapt ar fi „decuplat” legătura transatlantică cu implicaţii majore asupra Europei Occidentale.

3. Articolul 5 şi apărarea colectivă

În practica strategică s-au constituit şi au funcţionat două tipuri de organizaţii internaţionale:

• organizaţia de securitate colectivă, care rezolvă disputele dintre statele membre; • organizaţia de apărare colectivă, care ajută un stat membru atunci când este atacat de o ţară din
exterior.

În conţinutul acestui articol din Tratatul de la Washington se stipulează „un atac armat îndreptat împotriva unuia sau mai multor aliaţi ar trebui să fie considerat un atac îndreptat
împotriva tuturor”. Ca atare, se afirmă că statele membre NATO trebuie să ia în calcul asistarea unui aliat care este atacat. Apoi se precizează că angajarea asistării unui aliat nu
este necondiţionată. Ci, mai degrabă, fiecare semnatar va asista aliatul atacat „dacă o astfel de acţiune pare a fi necesară, incluzând utilizarea forţei armate …”. Sunt uşor de
remarcat condiţionările succesive şi filozofia desuetă legate de un conţinut destul de clar al unui articol.

Putem aprecia că art. 5 este prevederea cheie a Tratatului şi axul care leagă SUA de aliaţii săi europeni din NATO.

4. Apărarea colectivă după Războiul rece

A fost şi este determinată multilateral în următoarele aspecte:

• prăbuşiri politico-economice succesive şi dezorganizări militare în derulare încă în fostul spaţiu al ţărilor socialiste şi ex-sovietic;
• dispariţia şi diminuarea unor ameninţări semnificative asupra Europei de Vest şi SUA; • instabilitate continuă cronicizată cu preponderenţă în Europa de Sud-Est şi în spaţiul ex-
sovietic; • apariţia şi proliferarea de noi riscuri şi ameninţări, pericole ori sfidări de natură infra/suprastatală, în cadrul cărora marea varietate a terorismului joacă rolul principal.

Prezenţa americană (convenţională şi nucleară) în Europa Occidentală s-a diminuat considerabil, iar ceilalţi Aliaţi îşi remodelează sistemele militare proprii; concomitent NATO este
supus unui amplu proces de reformare structurală, funcţională, acţională şi de conducere. Pe acest cadru, conducerea NATO a preluat şi dezvoltat „noi misiuni” legate de
managementul crizei, desigur în afara art. 5.

Noile riscuri şi ameninţări au generat tendinţa de regionalizare în cadrul NATO, care complică şi mai mult aplicarea/respectarea art. 5. În esenţă, este vorba de unele state dintr-o
regiune/zonă a Alianţei care percep mai intens factorii de risc şi sunt preocupate mai mult de ameninţări, pericole şi sfidări specifice şi inerente ariei lor geografice unde sunt
poziţionate, care s-ar putea să nu afecteze direct pe aliaţii situaţi într-o altă zonă. Exemplu: realitatea geopolitică şi geostrategică din sud-estul Europei sau din zona mediteraneană,
nu
poate fi aceeaşi cu realităţile de la Marea Baltică, iar percepţiile Europei Occidentale faţă de un mediu într-o dinamică deosebită pot fi de asemenea diferite.

5. Extinderea NATO şi Articolul 5

După încheierea Războiului rece, existenţa NATO şi viabilitatea art. 5 din Tratatul de la Washington sunt şi rămân posibile (aşa cum afirmă unii analişti politico-militari) datorită:

• instabilităţii europene, care a generat două războaie mondiale;

• posibilităţii unei ameninţări directe/indirecte majore din exteriorul spaţiului Alianţei; • posibilitatea unor atacuri din diferite părţi, ce necesită apărarea pe direcţii;
• eventualitatea în care, o putere din apropiere/vecinătate nu mai urmează calea dezvoltării democratice.
Diminuarea, fie chiar şi temporară, a importanţei art. 5, datorită absenţei unei ameninţări directe imediate ca timp şi periculoase din exterior, a făcut posibilă creşterea importanţei
misiunilor non-articol 5, ceea ce imprimă organizaţiei caracterul de promotoare de securitate colectivă şi mai puţin de alianţă de apărare colectivă.

În cadrul noului concept strategic NATO şi după Summit-ul de la Praga nu se mai face nici o distincţie între acţiunile şi misiunile pro/non articol 5, ceea ce înseamnă în fapt revenirea
alianţei la statutul de organizaţie adoptată pentru apărare colectivă.

Unii aliaţi văd în lărgirea NATO un element de regionalizare, aşa cum s-a prezentat în subcapitolul anterior. În această idee au fost aduse câteva argumente:

• Italia, Grecia, Turcia etc. sunt preocupate mai mult de stabilitatea din Balcani, fapt pentru care au susţinut aderarea la NATO a Sloveniei, Bulgariei şi României;
• Norvegia şi Danemarca au susţinut admiterea statelor baltice, în detrimentul unor state din Sud-Estul Europei, ceea ce explică interesul lor major pentru flancul de nord al NATO.

Toate aceste probleme fac dificilă calea de a se cade de acord în legătură cu o concepţie unitară privind riscurile şi ameninţările datorită tradiţiilor geografice, politice şi mai ales
nevoilor şi intereselor economice. În situaţia în care se produce un asemenea eveniment, art. 5 oferă rezolvarea de maniera: un aliat ar putea întreprinde „o acţiune care pare
necesară, inclusiv utilizarea forţei armate, pentru a restaura şi menţine securitatea în zona Atlanticului de Nord”. Este vorba de acţiuni de tip embargou economic sau alte măsuri de
constrângere politico-economică a statului ameninţător.

O altă problemă spinoasă o reprezintă proliferarea nucleară cu ţările candidate în cazul unei ameninţări ce ar produce invocarea art. 5.

În concluzie, în momentul de faţă NATO este o organizaţie politico-militară deopotrivă de securitate colectivă şi de apărare colectivă. SUA sunt clar implicate în Europa ca lider al
NATO, dar şi în interes propriu, care alături de U.E. şi OSCE fac posibilă intimidarea, iar la nevoie înfrângerea, unui adversar care ameninţă supravieţuirea unui membru al Alianţei.

6. De la apărare colectivă la securitate colectivă

Realităţile mediului politico-militar european şi nu numai, noul Concept strategic NATO (după Summit-ul de la Washington, 1999), transformarea structurală a Alianţei (dintr-o
organizaţie statică într-una dinamică, mobilă, activă etc.) sunt numai câţiva factori care ne sugerează că avem de a face cu o transformare a acesteia, după Războiul rece, ce poate
fi descrisă ca o mişcare de la „apărare colectivă” spre „securitate colectivă”. Noua configuraţie a relaţiilor internaţionale ne îndreptăţeşte să apreciem că accentul strategic al NATO
se îndreaptă de la „ameninţarea directă” la „factori de risc”. Altfel spus (mai direct şi pe înţelesul tuturor) apărarea colectivă apare versus ameninţare directă, iar securitatea colectivă
este reacţia firească la factori de risc/situaţii riscante.

La început de secol XXI, schimbările majore care s-au produs ne sugerează următoarea formulă de analiză: „Subiectul – originar al ameninţării directe (fosta URSS) a fost înlocuit
de o varietate de situaţii riscante”. Ca urmare, schimbările în identitatea NATO, îndeplinirea funcţiilor şi activităţilor sale internaţionale şi deopotrivă în direcţia evoluţiei sale ulterioare
sunt pe deplin justificate, aşa cum rezultă ele din noul Concept strategic al
Alianţei din 1999.

7. Ameninţarea şi apărarea colectivă

Aşadar, elementul de bază al conceptului de apărare colectivă îl reprezintă ameninţarea directă. Până acum, în evoluţie, ameninţarea a dobândit următoarele caracteristici:

- implică un inamic/adversar concret – adică un stat, un grup de state, actori nonstatali dar multinaţionali etc., care creează relaţii ostile cu NATO şi sfere de influenţă şi dominaţie
spre care fiecare dintre ele îşi îndreaptă extinderea; aşa se face că apărarea colectivă poate viza fie o politică de „îngrădire” paşnică, cu teamă şi vigilenţă a tendinţelor
expansioniste, fie o înconjurare a statului ameninţător cu democraţii autentice, fie metafora dominoului (obligarea retragerii dintr-o zonă/regiune cu implicaţii asupra întregului sistem
expansionist);

• identificarea, definirea şi interpretarea cauzelor şi locaţiilor ameninţării ce fac din apărarea colectivă un sistem defensiv bine structurat, echilibrat şi deosebit de activ;
• strategia ameninţării, bazată pe simplitate şi oportunitate (iminenţa ameninţării) şi care poate fi contracarată distructiv prin acţiuni de intimidare şi descurajare, care de fiecare dată
vor da un conţinut şi fizionomie noi apărării colective;
• păstrarea în mod radical şi inevitabil a unei dimensiuni militare consistente ale ameninţării şi intimidării ori descurajării, alături de resurse importante economice, intelectuale,
culturale etc., care vor face ca apărarea colectivă să fie condusă la nivel strategic cu participarea masivă a serviciilor militare şi civile de informaţii;
• relaţiile între părţi, cu toată ostilitatea lor, obligă la diplomaţie anticipativă, în forţă cu o gamă largă de forţe şi mijloace adecvate; astfel în apărarea colectivă politica deţinerii
superputerii, în conjuncţie cu arta negocierii şi gestionării conflictualităţii este un instrument de forţă ce trebuie luat serios în consideraţie.
În strategia militară se găseşte soluţia pentru evitarea ameninţării: ţinerea la distanţă a adversarului şi amânarea sine die a confruntării armate prin politici active şi spontane de
intimidare practicate de organizaţiile de apărare colectivă.

8. Situaţiile riscante şi securitatea colectivă

În ultima vreme în relaţiile internaţionale ameninţarea directă este tot mai mult înlocuită de conceptul de risc. În continuare vom prezenta câteva caracteristici ale acestei schimbări
ce fac să alunece preocupările NATO către securitate colectivă:

• riscul nu implică adversar de definit, nici originea lui; ameninţarea se dizolvă într-o serie de situaţii riscante ori în câţiva factori care cresc ori scad riscul; astfel riscul devine mai
mult o caracteristică a unei situaţii/context/mediu;
• în cadrul relaţiilor internaţionale este foarte greu să întrevezi toată panoplia riscurilor şi situaţiilor riscante, deoarece situaţiile (contextul/mediul) sunt extrem de fluide şi dinamice;
• în condiţiile multitudinii riscurilor şi situaţiilor riscante, sferele de influenţă şi de dominaţie îşi pierd considerabil semnificaţia, deci apărarea colectivă se diluează;
• în faţa riscurilor şi situaţiilor riscante este dificil să-ţi alegi mijloacele adecvate, mai ales armele de sorginte şi natură militară;
• identificarea, definirea şi evaluarea riscurilor sunt activităţi şi acţiuni multidisciplinare, ce necesită expertiză de sistem cu implicarea tuturor părţilor şi factorilor de decizie;
• faţă de riscuri şi situaţii riscante, care au grade diferite de determinare şi apariţii neaşteptate, trebuie utilizată o politică mai flexibilă în cadrul căreia prevenţia are un rol şi o
semnificaţie foarte mari; • analiza riscurilor se poate face pe termene mult mai scurte, iar evaluarea situaţiilor riscante trebuie strict individualizate.

Strategia militară sugerează ca tehnologie a evitării riscului şi situaţiilor riscante implicarea părţilor interesate, o participare şi o prezenţă mai active a ţărilor membre ale Alianţei.
Toate acestea necesită dezvoltarea sistemelor de securitate colectivă.

9. Dilema identităţii NATO

În cuvinte puţine dilema existenţială şi de evoluţie a NATO poate fi astfel formulată: „ameninţare directă vs. apărare colectivă – intimidare şi descurajare şi/sau securitate colectivă
vs. riscuri şi situaţii riscante –
prevenţie”. Aşadar, dilema fundamentală este uşor de enunţat şi foarte dificil de rezolvat.

Pentru a înţelege mai profund conţinutul acestei dileme şi totodată pentru a putea face o opţiune ori pentru a exprima puncte de vedere pertinente sunt necesare efectuarea unei
analize comparate a celor două concepte: apărare colectivă, securitate colectivă, desigur pe baza unor criterii prestabilite:
Apărare colectivă Criterii de analiză Securitate colectivă

Structuri acţionale şi de Structură organizaţională Structuri acţionale şi de

conducere pregătite, fixe şi
mobile, susţinute
permanent; constituirea şi
conducerea forţelor
speciale.
şi funcţională conducere ad-hoc consti-tuite.
Rolul principal al forţelor
speciale.

Forţe separate în structuri Separarea forţelor, Structuri de regulă, mixte,

naţionale, graniţele sunt respectarea frontierelor multinaţionale, frontierele nu
sfinte, iar identitatea şi recunoaşterea intră în disputa cu adversarul,
naţională se obţine în relaţia identităţii naţionale iar identitatea naţională va fi
cu adversarul. recunoscută pe plan local.

Ameninţările, pericolele Instituţionalizarea structu Insecuritatea apare ca o

şi agresiunile în funcţie
de parametri obligă la
instituţionalizarea
structurilor.
rilor ca organizare,
dotare, dislocare,
infrastructuri, logistică,
conducere,
coordonare
variabilă, originea ei nu este o
constantă; structurile stabile sunt
greu de fixat cu caracter de
permanenţă, iar
instituţionalizarea lor este
necesară.
 Ameninţările, pericolele
şi agresiunile sunt uşor
predictibile şi percepţia
lor este clară deoarece
provin dintr-o sursă
determinată.
Predictibilitatea situaţiilor Riscurile, situaţiile riscante, alţi
factori perturbatori induc o stare
de insecuritate mai greu
predictibilă deoarece originea lor
este difuză.

Este centralizat şi Procesul decizional Descentralizarea elaborării

eficient datorită deciziei, complexitatea acesteia
identificării clare a datorată imprevizi-bilităţii
ameninţării. insecurităţii.

După părerea noastră soluţia dilemei NATO, chiar dacă este complexă, ar putea fi:

• continuarea preocupărilor pentru apărarea colectivă concomitent cu dezvoltarea potenţelor de securitate colectivă;
• reforma structurală, funcţională şi de conducere a forţei NATO;
• continuarea extinderii prin acceptarea de noi membri;
• extinderea colaborării pe iniţiative, precum PfP, desfăşurarea de operaţiuni în afara zonei NATO, perfecţionarea managementului conflictului, continuarea misiunilor de menţinere a
păcii şi a cooperării cu U.E., OSCE, ONU etc.;
• inducerea în unele state cu potenţial militar însemnat a ideilor că NATO nu le ameninţă şi că este vorba de politici de securitate largi la care şi aceste state sunt chemate să
participe tot mai activ; • paradigma apărării colective ar trebui completată cu problemele securităţii colective, având în vedere că aceasta din urmă ar putea deveni premisa de bază
a existenţei şi funcţionalităţii multă vreme a NATO.

Conceptul strategic NATO, axat pe apărarea colectivă, în evoluţia sa, a oferit suficiente clarificări, rezolvări şi opţiuni pe baza cărora, cu toată implicarea sa în problemele securităţii
colective, a rămas fidel menirii sale iniţiale – structură de apărare colectivă.

10. Securitatea colectivă şi apărarea colectivă

În luna iunie a acestui an, miniştrii apărării din statele membre NATO şi candidate s-au întâlnit la Bruxelles, prilej cu care au emis un comunicat al Consiliului Atlanticului de Nord,
prin care îşi reafirmă sprijinul pentru transformarea NATO. Astfel capabilităţile NATO vor fi în măsură „a conduce sau sprijini operaţiuni acolo unde Alianţa hotărăşte, pentru a se
asigura securitatea colectivă şi apărarea colectivă”. Şi pentru a justifica această nouă orientare, în comunicat sunt enumerate principalele preocupări actuale ale NATO în strânsă
concordanţă cu precizarea de mai sus:
• pacea şi stabilitatea în Balcani;
• acţiuni anti-teroriste din Marea Mediterană;
• măsuri suplimentare de apărare a Turciei;
• sprijinul acordat Poloniei în eforturile de stabilizare a situaţiei din Irak;
• continuarea şi dezvoltarea parteneriatelor NATO (Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, Parteneriatul pentru Pace, parteneriatele speciale cu Federaţia Rusă, Ucraina şi cu ţările
din Dialogul Mediteranean).

Prin urmare, alianţa asigură nu numai apărarea membrilor săi, ci contribuie şi la pacea şi stabilitatea din spaţiul euro-atlantic şi nu numai.

II. REPERE STRATEGICE ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ PRIVIND APĂRAREA COLECTIVĂ

Conceptul strategic al Alianţei aprobat de şefii de stat şi de guvern participanţi la întâlnirea Consiliului Atlanticului de Nord de la Washington DC, din 23 şi 24 aprilie 1999, cuprinde
numeroase şi utile probleme şi aspecte ale apărării colective NATO. La toate acestea vom adăuga preocupările europene şi transatlantice de definire a conceptului de apărare
colectivă după criterii ale strategiei militare.
1. Apărarea colectivă - definiţie

În viziunea Departamentului de Apărare SUA se utilizează două concepte:

• apărarea colectivă proprie ce desemnează actul apărării unui stat/grup de state fără aportul S.U.A.; • auto-apărarea colectivă în cadrul Alianţei cu participarea membrilor
interesaţi/afectaţi în cadrul cărora SUA joacă rolul principal. Însă, numai Autorităţile Naţionale de Comandă pot permite forţelor SUA să îşi exercite dreptul la auto-apărare colectivă.

În site-ul Uniunii Europene apărarea colectivă (comună) este privită ca participare a statelor semnatare la apărarea Europei sub prevederile Tratatului de la Bruxelles (art. V) şi
Washington (art. 5) în eventualitatea unei agresiuni. De fapt acestor state li se cere să ofere asistenţă pentru restaurarea securităţii în situaţia proliferării unor riscuri/situaţii riscante
şi atunci când se întrevede o ameninţare majoră.

Dezvoltarea unei identităţi de securitate şi apărare europene (apărare comună) nu afectează în nici un fel principiul potrivit căruia NATO continuă să reprezinte baza apărării
colective a Europei.

Aceste două preocupări de definire a apărării colective sunt tributare criteriilor politico-juridice. O încercare mai aproape de spiritul strategiei militare găsim în Ghidul Ofiţerului de stat
major, elaborat de Statul Major General, în acest an, în care se arată că apărarea colectivă este rezultatul „totalităţilor măsurilor luate şi acţiunilor întreprinse de structuri militare
aliate pentru interzicerea, oprirea sau respingerea unei agresiuni îndreptată împotriva tuturor aliaţilor sau uneia dintre ţările aliate”.

În accepţiunea noastră apărarea colectivă în viziunea ştiinţei militare reprezintă atitudinea strategică adoptată de conducerea NATO şi a fiecărui stat membru, premeditată,
permanentă şi planificată în timp de pace, criză politico-militară şi război, materializată printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni de natură, valoare şi intensitate diferite în sfera
securităţii şi apărării armate în care sunt şi vor fi angajate, într-un efort unitar, capacităţi şi resurse adecvate şi necesare asigurării prevenţiei faţă de riscuri/situaţii riscante, intimidării
şi descurajării intenţiilor de ameninţare directă, periculoasă ori de sfidare, zădărnicirii, întârzierii, opririi sau respingerii unor agresiuni produse asupra unuia, mai multora ori întregii
Alianţe.

În esenţă, în noul Concept strategic NATO se arată despre apărarea colectivă că are ca responsabilitate intimidarea şi descurajarea ameninţării, pericolului şi sfidării şi apărarea în
faţa oricărui act de agresiune îndreptat împotriva unui stat membru NATO, după cum se stipulează în articolele 5/V din Tratatele de la Washington, respectiv Bruxelles.

2. Sarcini fundamentale de apărare colectivă

În spiritul art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care afirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă, Alianţa ajută statele membre să-şi atingă
obiectivele de securitate şi apărare naţională în urma unui efort colectiv, însă fără a le priva de drepturile şi obligaţiile în a-şi asuma şi responsabilităţi suverane în domeniile
securităţii şi apărării.

În această bază, NATO, alături de sarcinile fundamentale de securitate, consultare, management al

situaţiilor de criză şi parteneriat, asigură problemele fundamentale şi ale apărării colective prin descurajarea şi intimidarea oricărei ameninţări, sfidări şi pericole şi prin apărarea
armată faţă de agresiuni directe şi indirecte.

Acum este cazul să facem precizarea că funcţiile fundamentale de securitate ale Alianţei sunt definite în termeni de apărare colectivă (includerea/complementaritatea securităţii
colective şi apărarea colectivă), iar ambele se înfăptuiesc prin mijloace politice şi militare aflate în complementaritate şi prin cooperarea cu alte state, care împărtăşesc obiectivele
NATO. În acest scop se evidenţiază necesitatea unor capacităţi militare eficace, poliacţionale, în măsură să facă faţă tuturor circumstanţelor previzibile de la tactica de intimidare,
descurajare şi prevenţie până la acţiuni militare decisive de apărare, de rezolvare a crizelor şi control al situaţiilor riscante.

Apare destul de clar că şi în condiţiile actuale, ale schimbărilor care afectează întreaga lume, angajamentul faţă de apărarea colectivă ca funcţie centrală, fundamentală rămâne
sacrosantă pentru NATO. Aşa se face că extinderea NATO şi invitarea unor state interesate la aderare s-au făcut prin analiza capacităţilor acestora de a contribui din punct de
vedere militar la apărarea colectivă şi la menţinerea păcii în spaţiul euroatlantic şi nu numai.

3. Capacitatea de apărare

Actualul context geopolitic şi geostrategic din Europa şi din lume justifică preocupările NATO pentru securitate colectivă în vederea menţinerii păcii şi pentru apărarea colectivă în
scopul prevenirii războiului. Acestea se realizează în principal prin diplomaţia preventivă eficientă şi gestionarea cu succes a crizelor care afectează stabilitatea. La rândul lor sunt
potenţate, dându-le credibilitate, de către menţinerea unei capacităţi militare suficiente şi de voinţa clară de a acţiona în mod colectiv pentru apărarea comună. Elementele de mai
sus trebuie să asigure:

• prevenirea unor constrângeri politico-militare din exteriorul Alianţei;

• descurajarea şi intimidarea producerii ameninţărilor şi pericolelor de natură politico-militară; • inacceptarea opţiunii pentru agresiunea militară îndreptată împotriva NATO ca având
şansă de succes;
• garantarea integrităţii teritoriale a statelor membre şi protejarea Europei.

Capacităţile de apărare stau la baza planificării apărării colective care constă în principal:

• în evaluarea forţelor necesare Alianţei pentru politicile şi strategiile în ansamblu; • în coordonarea planurilor naţionale de apărare;
• în stabilirea obiectivelor de planificare a forţelor pe categorii de situaţii, misiuni şi interese ale Alianţei şi naţionale.

Prin Directiva ministerială (dată de miniştrii apărării naţionale, odată la doi ani) capacităţile de apărare şi planificarea apărării sunt supuse determinărilor politice, economice,
tehnologice şi militare interne şi externe, iar în final acestea trebuie să corespundă schimbărilor din mediile geopolitic şi geostrategic, evaluărilor conducerii militare NATO şi
naţionale, evoluţiei tehnologiilor, rolului şi responsabilităţilor în cadrul Alianţei, precum şi posibilităţilor economico-financiare naţionale.

4. Structura militară de comandă

Participarea statelor membre cu forţe armate la NATO (integrarea forţelor) permite constituirea structurii militare integrate a Alianţei care rămâne sub îndrumarea şi controlul politic
la cel mai înalt nivel.

În ceea ce priveşte apărarea colectivă, structura militară de comandă trebuie să ofere cadrul organizaţional şi acţional pentru apărarea teritoriului ţărilor membre prin descurajarea
oricărui act potenţial de agresiune împotriva Alianţei, iar în cazul în care n-ar putea produce un atac să întârzie şi să oprească înaintarea agresorului la cât mai mare distanţă cu
putinţă pentru ca astfel să se garanteze independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre.

Structura militară de comandă a NATO asigură tot mai mult şi mai bine cerinţele apărării colective prin respectarea următoarelor principii:

• natura strict defensivă a Alianţei exprimată în disponibilitatea şi pregătirea forţelor membrilor NATO; • permanentul proces de transformare bazat tot mai mult pe flexibilitate şi
mobilitate;
• dezvoltarea şi permanentizarea multinaţionalităţii structurilor şi misiunilor comune, axat pe solidaritatea şi coeziunea Alianţei, ceea ce va descuraja intenţiile de renaţionalizare a
politicii de apărare;
• efortul colectiv pe baza căruia toţi membrii NATO beneficiază de imensele avantaje ale apărării colective din punctul de vedere al politicului, factorului militar şi al resurselor.

Oportunitatea ca NATO să poată aborda întregul spectru de misiuni militare, care necesită comandă şi control multifuncţionale şi multinaţionale, inclusiv aparţinând unor state
nemembre NATO, a impus instituirea, deci şi pentru apărare colectivă, a unei forţe operative, multifuncţionale (interarme) şi multinaţionale (combinate), organizată (CJTF) pe sarcini
şi misiuni specifice. În ultima vreme forţa CJTF asigură toate misiunile NATO, are disponibilitatea pentru constituirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare şi permite
cooperarea practică politico-militară în contextul Pfp.

Imperativul major al dezvoltării fiecărei participări naţionale la structura militară de comandă a NATO constă în necesitatea specializării acesteia în funcţia de misiune. În felul acesta
NATO va putea acţiona eficient în întreaga gamă de misiuni, sarcini şi stări, în mod deosebit în ceea ce privesc apărarea colectivă.

ÎNCHEIERE

Încă de la înfiinţare, datorită evoluţiilor interne şi internaţionale ale statelor şi relaţiilor dintre ele, NATO a cunoscut un larg spectru al perfecţionărilor şi modernizărilor, având ca
promotor SUA, exprimate de fiecare dată în noile conţinuturi ale Conceptului strategic.

Iniţial, ca organizaţie colectivă în exclusivitate de apărare, după căderea Cortinei de fier, NATO a început să dea dovadă de flexibilitate acceptând misiuni şi poziţii/situaţii în afara art.
5. Acum îmbină securitatea colectivă şi apărarea colectivă, dar prin mijloace comune (politice, diplomatice, militare) de prevenţie şi cooperare largă cu alte structuri de profil
asemănător, NATO îşi caută şi va găsi identitatea cea mai potrivită pentru un rol major atins dincolo de spaţiul Alianţei.
România, ca viitor membru NATO, poate avea şi aduce aşa cum o face deja, o contribuţie însemnată la pacea, securitatea şi apărarea statelor membre şi a intereselor colective.
E V C• ET E R

L
UT

C
E
I
ă
CU

RT A
O A
I

S•
I Ă
e

U
A A
Ţ
L
v
TI

r M
I

T
i DNA
L
G U
GI
M RU

t
CE

a E O
S N

U
L
L

E
r
OC
c

N
D
U

T
O

ă
M
I
L
e

l
V

ŢA
p
A UT
ERAR N
C

E AT
ĂP
o

A A

A
E
R
•

R AL
C

RT
E

T
Ă

R I

J
S VI

EZ A N

T
A

•
T

U A
I
B•
C I

E
R
L
ŢC

ŢA EL I N

R
Ă
O

A
E M
P
e
I
ă C
E
S
t

A
P

ET •

•
E

A
P a

O
i
ŢR
I

t
•
RE O

t TI
D
E
i

RU
r
c
NI CE

S
R B

TX

E•
e
u

l
M

R
c A

I I
o E

E
e ED

Ş N
M
C E

R
I
S
R

I
L

A
F

OL

I ET
NI L
Z
UP
E
E
I
SI
I
I

CR

A
D Ă
R
Ţ D L

I AE

• S•
R T
I VI

U S
T

A N
LI

I
L U R

B
VL
C
•

OZ
D
E
E

O
AP

EL
A

R•
OC
V
E Ă E U G r a ă . a

I - tr

ă v e

NI
A•
V
R it
t
o

Ţ
I HS p
e

AW r
a

A a
ti
i
T
U u
r

e
R u
L a
C
ă

c
–
e
v
ĂP
c
E
O it
A e
9
c it

n
A
49 s
L

V 1 a
e

5 a
L l

p
lt

E
O E
a
o

-
–

-
D
c .

tr o
L

A• r
ă

UT
a

AT 2
c u

a
A

it
e

1
e

n
e
r

RT
N

a
a

lt

OT a
r

5 9 A C li t
1 T t
N

R
b

4
s
a

ti a
A
 A• u 1 l u
ăl

a 5
o di
a

c
–
b i

o .
d

–
lg tr
ă

/
n
A•
c
1
. pa i

o ăl

tr
e

t a

I I A E O p c ; p şi u EL c u o
A

AE
it

n
R r
c
de
a ă e e

Z c
D A i
T
Ş O
t
a
I

c
p e
5 e e a o
i
L•

i n l
p
C l
r
C r r
N i

ş t
i
a
E t

e p
a a
d

A n a
E t u
f
n
RA l
e e
l
R
i e
a
a
t a
L G
u ş
l r
t u

d
ĂP
r
şi t
r i
A e
a
R
s
n ţa
bil tc r
O
u
a i
p e
u
o
i

O l p
hc
p
ţa s
c ta
L• E•
C p

e
s

tu d
s

p
e

i n

R•

id

a
u

u
e
m

•
r u

OT

c
a
AN
it u

v n

l
a

a a

r
lt l
o
e

a ă
Ă
o
r
z

le

s
pi
VI
a
e

c
e
T
r
it

r r
II
R•
l

C o

A e
a R

t
u
t
e
EL
e
i
p l
ĂJ
E O u n
r
ţ

A
i
j
a
t

a
C
ăţ
R
ă n
GNA
A
ET

n
A c
• o

A i
a a

TI
ăr ţa
i

L n
a
l
p
RU I
l
R
CE

S u
a e

s
c

a R

c
d
ĂP

ĂN

E O
L

I iu a I a

e
c

e
e ŢI
Ţ l
U
i
u

r
r ;
t D
a

A
L a

a e o

n n tc

N e

Z r r r

o f
o
I a
a
O

- i
ă
l O
b u
n
A•
ţ A
e r
t
N î

e i t
C
r C
a A u

m U
a
I
A t
ş n

a -
e
î i
e U S
a ii
r
t
r t
T
G
c o

e
o
a S
s ă s

m r
li
t
is a
r
R A
R e pi
n
A•

L VI OC R M Ă VI ET a u D m i r
5
ED

i l i ţi
T •

T a
VI ţi
E o
r
u d
UI
T
I C
p
i /
s
E
NÎ . a
C
ţa

O C EL s
F p
ER
a
R
TR p
O i

s
EL EL
e

A A s
BZ AR i
O
C D
O AF
r
i
Ă
A
R ZI ET
u
C a
A

LAN l D

Ă OI ERA
a
R R •
TI u

u
i
E GE
P

RU i
R o ţi
ĂP n
ĂP CE

r
S ţa
A
U i
A
p
I
D s

a
A

s
A
IN
D M
UI p
L

SI
NI E
Ă i s
Ă R

i
TR a
• ş S t s Ă I a o ş a .
Ă

E ir
i
r r

ă
l n p

L
R

i I
C e
T p iş
î
I di
e • I f A f

a
b
a
n t i
E •
A

i s
î l
- e
a
a G ţi
i
i
t T r r

C e ă R O M R

r L

AE
v
C A
O
RAR

it
ĂP I
a

UI
A
c E
P

C
r A
T I

O
U
e
I

ăp
ŢI RT
lo

A S
C
L RT
BZ T

N
ĂR ET

D A
AL
E
E
O

EP

M
TI

P
- P
CE
AE C VI e c• r p o• ts s u O
RA
c

RE R
EL id
e
i
T
A
Ă v
O n• p•
s o
n a

NA ĂP
p•
ir d•
o
CE r
r l GR A

D Ă C A A R UI ET

SI
AE

T
RA S
I
V
R TI
N
ii
M

r
I
I
P N RU
E

CE
A ĂP
I I S
I ăt
A Ă

T
T ET
ED
Ă
AL L
A ŢC IŞ
E D 5.
VI
N

I VI
X C
TI RT
L
TR

A
OP T
I

RU T
OE
CE
E E N D
S

C
N
S

A OT

L I
O AN

EL

U E

L
OC

I
I
D N/

ED LI
L
O

Ţ
O I

N
Ş

O E

C
C Ş
RP

E e i r n OT c 5. a p R i s ă i

t tr ţ

ş e e s
o o o g n
ET
A A
RAR
a l f t ED i
i n
ĂP r
a
c e o
a
i
A t • i
r
OT

N a
ş -
i r
r u
e
e p
ti
l e n

t r
a a
A
r •
e e
u

ţ e
a p

t a r
u
d a
N
i
•

a t
e
n
n
r
c c ţ o
il
A n m
ţr i

e ja
e
o o ă
e ă
u
a a
ET t r m
i b
f
IR t
A r
p s
ţc e
i
s a
n t a
l
•
m
ă l
TI
i i a

Ă
i
s n
u l
L a

o n e
x v
e
f
e

b l
o
o • NI
n tc
AE c a
e i e
i
i
R d i
a r
a
•
r r
ţ o
M
e
t
t b
ş i
d d a li e v l s a • t e n ţ m

î
t bi
n r
z
s a e
n u b n
i s i

i/ a
r
e
s d
e a u
e
d
o d
ir
m
ti c
i
tc l d e
u
e r i e
n i

p•
i
t
e
r e o
r
c o
e i
e
u hc l
e i
id
s
a
fi ţc

E ĂR A z ts n a p it ţr E c i i
Ă ; TA

ĂP RT
i i o i
n
r
S
A
v u
e l c

t R
VI ; a F
L i i
D f AI
iş

d t ţc e
I I •
v a s
T ăt •
TS a a
ET
A n
is E
a
UP l
n c
ga • d
, ; R
e
O
o
Ş C v e
e a
G
e e r

EP c ta
fe
e
d r r
e U
EL le a
C m
US

r
OC
a a
m a
, I r
S
j n

t a

e d
E e
e a
a
i a NE
t â
a c

r
r MA
i c
r
ER s
;i
AR fi
m
e
i
ĂP u a
a m
b i n
u

il
a
t c
S• i o n
l
a ă
A•
l l
i
l e
s
hc n
u ji
e n
a
i

r e Ţ•
P• p a
m i ă
u

i
a
d t ţ

ţ e

r
s ,
et i
ă n
i r
; ă
r t e
i o
t
c e a
c d
ă a
e a i
e d i i
I ş e
i p
e
v t
l
r
r ţa v
til
v
I
g
it v
o
m c
o a s n
a u
a
da i
e i i
l
tc
e
i o u
P• u
t
pi
R s
l e t
o s
r d
c da

U
C

I
Ă

VI

EL

OC

ti

if

G•

il

ta

fi

di
;

i
e

v
e

il

po

p
i

ăţ

s
;

ţa

o
d
e

le

lj
i

G•
; ii

ta

ta

da
a

il

pi

di

tl

id

S•
;r

li

ir
e

li

bi

til

P•
;

e
r

p
D

UT

BI

RT

A
ăl

ţr

•
ii

ic

ge

tr

A•
ş

ăt

if

it

G•

AE

TI

CI

ET

RT

S
E

O
L

ŢA

Ş
et

tn
OT

ţn
ă

it

ti

le

L S c o ş r e c a US r c e
Ş
IR
it l a i
i
U ET r
z
s o n
i
o l
r
il
e l
ir
i
l
lu , i t a
i e i
e a
t a
C ţa
NA u i p
i a
tc u m
C
ş a ş s
a
R pi
a e ţi u ţr
t
m c
a r
n s e
SI r ă
ti c
i r
e
iv i di m
SI r
e di it
e a r
O
a
v I r
R s a
p
n
u t e
id
R i
d id r p •
n a
c m
l LI
u t a
a
e a i
tl
ti ş e
e
l a tl RU
F• ti A
;r
e C
P• o
f
I m
m u x
• z
li
n il
E•
e
I o
a
id b v
tl SI
e
l o e
l e
M•
lp
u
r t
a e z
ŢA R r
a
m AI
i
U ir
tn r
p a s
u TS e
m
p
; o E
i
i

T a
s v
r et
i c
D•
I ş
i s
t G

? O A I Ă I

T Ţ T T

I
N I A L IŞ U

A AS
NI
ED
D

I Ţ SI ti S Ţ

Ş
A N

E
U

IRU
it
C T e V

I
t

SI r
E

lo
R

u
C
R
ET

E
c

I P
I
a
NA

I C e

Ă u E e n r t u r e

ţa

î i
a t
r
iF

p
R C
tS
z
S n n

c il
G
iv id
u
a

TAR C LANA II TI l i n o r u ă

AP
l
ţ
r
RC a a
M i u
Ă
t
R
a
a
t

ş
n g

z S
ZI n
c
E r a
O
o i

ă
o p e a R d n e i r
r

i i
r r

o b
ţc o P

r
n
i r i
l a
i

ţa a t
i
r o
u n
e o

l ţ
o la
f e l c
ţr a
a

l
i i
o
e r

i n
e i
p
f
r
d
r a ţ
r

o
e

e
z e i
u a
e
it
i
r
S t
t
z
n
l
u
ăt
ic

c e
ş t P

o a

r a u d

n
s
f
r

o
a
i t o

i
i
n
e
s l
ţ
ţ

u
a
u
ă
u

a
t c
t e
s
tc r
i
e i
t
e
t e e
t a

p
a
i

n R c
e s
t
e
l
s
l
a i
l
e o
n
l
a
e
a n
I

E h- e o i n l t n d e s

d l e
A r
i
e
F d p n
T n t

a
e i
c g

i T
o a a

,
A
p
i ti
n ţ
c
r r

i ţa

TI n

ăt i
e
r ia
o u
i

R li
t m
a
p p r ţ
c

l
tc

e
l s
U u ă
eă

ti t
ps
o c
e sr
i

C
E
S
r n l
Ă
m
s
no
î R i
,
i
i ta
a
s
VI d

r et
b
e
ă
z
T
n i
t
r i
d a
i

l z
t a
x
C z
i

i il

e
n
e

a v
E i
L l r

r
O m
C e

a at
a

r
ts
e

n n

l
p
;

i
e
o
e

e r ăl
i e
ţi m
c
i
ti
ţ
i
u n z

u u
s
bi
t
n t
ti
a
u
ts
c
i e
n
c
r fi
c

d d i
o i D
u ă

G
la

r t
d
c
n

i
t
c i

r
S gi
u o

r
u
l

p
e
c p u
n
c

O
iv
t
e
d e
o s
a
u u
i e
ţr

OT N IE LI E Ţ N M U A GR

AL

TI
D E
R N A N

I IC
A RU Ă

CE
E
ET
A S
 E E V U – I i a e t l a

I
t ti

s e e
T UL n
S
Ă de
A
U ir
T I t
i r

M
a o
k
CI A

CI
300 a
S UL DR e a
C 2
T
UI O c
a ir
in
tl
T
o
la e
LI

I r
AR E lo o
B
N
.
CO
SN P
I

ME ta
O n
n
E
D ă
C , v
L n
R
î
IŞ
M î e
C
D a z
n
EI

tr
n
U O
AE r
Ă
N a
RÂ e î
a e

e
t
o
C C r
p
UI
d

A B N F VI a i - i iji a

r
I I
i
t ţc
I T

ş
AL u
A
t

p
OC
D s a

•
Ţ C

n
AE
n

RE E
e S•
it
D dr

EL
E
a
n
o
U V
OC c

ER
NI
I
P A
E
c o
i
TXE R a
II
L
T

T
RĂ R a ş
i
C•
R ĂT P•
I OT

A a
OH
TN
r
O ALT
I n
ĂP

O R A
A e AN
Ă ili
e
ŢI
u lu
r
E b n
S t

A O , ĂL OC OF ŢC
ĂP

ER N
UC AR

UT
OE

LI E
Ţ
RP CU
ĂL
R
RT
U

S
R A
I
RE
N
A I ĂP
F
CU
A
DN
Ş I N

O
E
ED
I
M
ERA
ET

Ş
O
T C
R

RU
I
OCN CES
AT MR ED

I B R PA EI Ă UT N u (
Ă

AT

t
A

AL A
VI N
RP Â

UL
ăl ie
I , II
O
RT
T (
UT n
PI
ER
n )
PE
O U
AR
E

CN Ă Ş î
CI
RP
A u
C
O 2

T T u
U
M O
(

R
EL r
L

R
C U OC
T t

Ă O
UT

AP a
2 AT
A
A A
n

( A A
P
C
R

e
ET
e
N

AT RT
A r
S ĂP

AE
A
p
RA
)
R e

1 g

(
( , I

S n
I
UN

i
O

AT

ps
RA
e
C
a

r
OC

T
e

O
a

N
A u
S )
r

L
I
R
O
AE II

E 1 Ă I RB ) 2 2 s r ga
)

ME
( ir
( (
1 I
2
N ER po

( ,
AT

RI (
A
in

R u
U = b

NI is
I I a
N e

O
I
IT ,
FE
)
AT 🖲 r
Ţ e
)
)
)a LI C
)b ,
) a
)c
R )d

D U A Ş AT L , R R R AT

I S
S
R

ET
T E A
A A
NI
R N
A
Ă

PI

C D 2
I

P U M
U CI
.
P =

TR
A S
AP
EF E r
S S
A I
A/I
L
UR
) A
L
S
T
a

ĂM

1 2 UT R

UL A U
v
( M
(
IT
O

I AI OL
C AE
L ET SE
ET
S . ăr ) ( pi n I , 2
I II I
la
ă
ir I
c ) (
I
f 1
p I

G A O A ) c (
I

P 1
b

L
(
I

, A
.

🖲
A I

PE

D
I

AT I II
b

S =
T I
,

I VI
a
)

,
R P
1

E IR CE ĂP ET RA ARU I N A , REP
IR
S DI CS
A
TA
E

E EL
MI R
U A
RE Ă

, O

NU RA
T
ER

TI
ĂŢ
CS M
DI
NE IN E
N CI
VE
S
RP
IR FS
AJ I

U AR ,

P N II E I R D ER

N
I

ŢC
D U
A E
CĂ A

O
ET
UL
F
S TI NI
B
AE
AE
E
OL R
RE I
R
A
R I ĂM
NI ĂR
I
E
M
NI
D

E
UL

Ş
UI
ŢI I
P UT AS

NA FI
D AN U
IR

Ţ I EI P3 T T • R N • ĂT EC Ă R I
Ă

I
F
U RB

Ş E
T C
A O
A A
C
N

D
•
OT E .
I

N
AN S P• BZ
CI
V

E Ă
E LI
FI
ME
N
G A

M
I N M
R•
M
A

-
M
P E
M

AL .
D E
P• TI

T
R
L
Ă VE

R O
U Ă

E
A
T
OP

P T
ERA T BZ
Z
C

P ĂR
I
A I

O US O C T ET EL DI NE RE ENA S
R
P•
N
R
I M
•
MI

Ă
C•
ME
T

C S A
A•
GANA I I

M•
I I I E ENU D
R NI
RU
ER P• •
CSE
I I
AR D•

Ă
AT R RE

L
ŢA N F
CI
I
OC
U ĂP
A
A

P T L NE C ON IR EL Ş AN C N VI ET ŢA

U Ă I
O N
A
I M

ER
I A
OL A
EL AE T

RE E TI
RĂ P
T
A O
R R I I I I

TI R

I C RU
ET

CA CE
L
E LI
C A
E E L Ţ S
U O

AF
E
EL
R
E A
A M
TI A
T
A L Ă ĂL
D O
C
D
EL A R R
R U
N Ă
A JI
ET T
P
E A
EL
A
E I
E N
E C
U
R M
A
I

S
TI N
I AE L
A V
VI M
O R
CE ĂP
OT I
Ă S
R
T I I
Ş
Ţ
O
U
R E
EL O
VI A I
A
AT ŢC A
C
Ă
I A
T N
S
D
E

T NI O F R S N E L EL NÎ I P E Ă E E R

B
I I

O T
CR E D V S
RP ĂP C R R U
Î O
M I
AS
A I
NE E I O
I E

E
C
MADN D E E U Ţ
A A
C
T O
U
R
RP
M C LE
T
M
E C J
L L L
A
I
I D

I C C
R U
EL E
F I
E
I
B T
A C A
N
M
N
E
Ţ
A C
RT L
I
E A C RE T T I C R E C O E V V C I

PO O

T
I I OC I I
N

ZI I Z L
P Ş
I A N A
O T S
E

Ţ T L R I
LI B
I R
Ş
E
I I
T S S T
TU E F I
D VI E
I N
N ECA
R
A P
CI
L SI R
S Ţ E
M E A
R R
Ş FE
E D
E
CE S C

A
O A AR
E
R
T
A A A ĂP
O
N
R A
A
N
E L

P I
U

ON II Ă A T C VE L M LI I TN OZ R
R IT ER

R O E
A
C

R
ŢC
SE
ET RĂ P NI JI ĂP
M
D• P• A
• R•
ECA D C• A•
CAR IR
AT TI
MI
AC U
O

ER ET F E C TI MI E ER OL A IE Ţ A E

EL
A

LI T
R O AE

Ş E
N Ă R
A M A
TI
M- T
I I
AR NI
AE
CI
LI IB ON
ĂP
T
I AT I TI R R AJ
U
A N U
O
U A
A S
IT A I ET
Ş
BI Î I LI

C AE
O
Ş
O RI R AT
TI A
E E CI R
DE I PE T
AL ŢC M- R
RC
CC
A
P A EI IN
S NE TI
IN R
VE T
E SE
UI T C ĂR
O
Ş S
O CC
L
BO
U G
D
SI
UI P
AE N
C
A
AF L CI
R

SE
S E
M A
A I
TI R

T I A
U
E
NI AJ
L
T
I
E R
A
A I
G
ET
D
RE R
D
D I EP

AT GN O N

M Â E
R RU ĂŢ
Ş
A I
CS
N
O
P ERB
I
ET R RT R
A AE
I M

NI SN
RA
R IES OR
O DI I
U
N
N
E
NA A

IC T G• AP U I IR CI R L Ă Ţ N A N
EI
Ă
AC

I I
R
A
S N
EM
R A
AP O
S
VI ĂN G O O
AC
ŢA Ţ
OI
P•
I
M Ţ
ER
R A
I LI
E
A ET IG
OT O
A C
OL Ă
A Ţ
OP A
E
TI N
O
ŢĂ O
AN L

EL CI
OI I
LI T
II
RT
OC N
D•
L I
TSE S

D M
M
G
OL N
O

RP E L
RE P
OE
P
A I
I ON
E
V
E
ZI OC
ET II E
I
O

NI B
D RC
I RE
• T
L
CUDN
E C
TI O

ŢC
I
NU
A NE
A
A
VE
C
D
RP E

AN F
VI

E M D I • LI N E O R• I AI
II G L
I

R CN

T
V S A
N
O A
R Ş
C Ţ
I
I

Ă
NÎ
CI E NI
N O
O
E
U Ţ
ĂP ŢA
TI •
AE Î PS F
N
UL E
RI

L P
C A
E L
N A Ă
•
NEVE A
R
I I
RP I
UL V R
OP
T
O
UI M
OE
I N
Ţ I
Ţ G Ş
E•
E OL

O V E
ET
L
Ş L
N
U AT
C
L
N S I
E
R
BZ E UL

L
H
ĂR E
O
ŢI A
E B
D MO RA F P• UJ ZE RE , RT O ZE
TA R
D P•
N• D• TL S
M OF OC
A

UM E•

S U S•
ŢR IL
E
NA

O
OC
I

C A A E A M RT T H T

I I

TI TPE
E
TI P CS
II O CN E

M T L
LI OC
I I ĂL
LI

R BI C C
AR
D
N A
UT Ş Ş
M O I I I
A
X EC
CU
A
A
RT I I
Ă
Ă T
E
S
T
N
C GR EL

F• ŢI
A ZI I
R O

N
D
I Z A

R N O
L I
L
ĂN
I E
Ţ T
O
U O
RE JI
I
DO ŢA
A

M N S
A M
IN
RT P
M•
UI
Ţ
CE

P
TI SI
U
Ş

LI S•
M
CI
T I

E I I
E
NÎ
Ă G
E
M

F Ţ
S T

ET

D
AR D AE
A

UT RAB
R E NU
Ă
A

MI
ET
ĂR

CU NÎ I U O L U ET EN

RT
R

Ş
A
GE U

RT A
L I

NÎ

E N

P• M

E Ş
A A
I

ŢR

O
O
ŢR OC
E
N NI I
O

AE
F
RA
C
E
DR ŢC
F R
I
• O
OB N

A•
I I •
E
R CI
E

U
CI
Ţ
N RT
CI

AS E
D
T
F
FI

A
UI I

CE
U MI

SI P
SI
IA
Z
T

M S
I
L
M
R S
LE
L

L C
E A
N
C

ET A
U

O
CA D
A
N
RA
L
C
E I
U
M
R E IR
A
CI ĂC
G •
ER
OV
T
TI RT L
T
L O

C
L R

B
A AE

N A
R RP
EPS
L

OP O

R ME

N
O A
ME

O
N

G
PI
C O
R

RT
I

CI
E N
L
U

OL TR
ŢA
ET A
N
T

O AT
U
C
I
IN I
S
UI
P•

N
EL
C-
Ş R SI T

I A

Ă
E

M L
D
II

F
DN
R
RĂ
A
U
A R

M
C M ĂP
J

•
L
M
AE
C O

RI

U
U
C•

N
R
RT

SN
E

E
OC
O
D

I ŢR

V O

N I
ŢC

Ε A
F

R I
R

AI
LE

E Ş
I
O RE

TL N
VI E

A P
UL

N
N