Referat 1

Desi nu departe de acest inteles, originea razboiului rece trebuie cautata in ingrijorarea de
care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franta, Germania Occidentala)
fata de cursul politicii din tarile unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii
sferei de influenta sovietica. Aliatii de pana mai ieri, americanii, englezii si sovieticii, s-au
trezit astfel in fata unor adversari de neimpacat. Acestea vor lua chipul razboiului, dar nu cu
arma, deoarece aliatii erau legati de tratatele de pace si de conditiile stabilite prin ele, ci
folosind cai politice si diplomatice.

Acest soi de razboi ciudat a si fost inaugurat nu printr-o lovitura de tun, ci printr-un discurs
care, fiind deschizator de drum al unei noi orientari occidentale, ar putea ramane, daca nu
celebru, cel putin foarte cunoscut. Este vorba de discursul rostit de Winston Churchill in 1946
in localitatea Fulton din S.U.A., prin care atragea atentia asupra pericolului in care se aflau
democratiile occidentale, pe punctul de a fi inghitite de comunism, si propunea o stransa
alianta anglo-americana pentru a le apara.

Astfel, pentru a evita instaurarea unor regimuri "democrat-populare" (comuniste) in Turcia si

Grecia si, totodata, pentru a nu pierde influenta in bazinul rasaritean al Mediteranei, S.U.A.
acorda un ajutor de 400 de milioane de dolari acestor tari prin asa-numita Doctina Truman.

In acelasi scop, prin Planul Marshall, care a constituit un mare succes economic, politic si
diplomatic, in anii 1948-1951 S.U.A. acorda ajutor economic statelor occidentale in vederea
refacerii lor. Cat priveste Germania, ajutorul a cuprins partea de vest a Germaniei, dupa ce,
ca rezultat al reorganizarii zonelor de ocupatie, s-au format in 1949 cele doua Germanii:
Republica Federala Germana si Republica Democrata Germana.

Tot din politica razboiului rece fac parte si blocurile militare ce se formeaza in diferite parti ale
lumii sub conducerea S.U.A. La 4 aprilie 1949, ministrii de externe ai S.U.A., Angliei, Canadei,
Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxembourgului (Benelux), Danemarcei, Islandei, Portugaliei
semneaza la Washington un tratat numit Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord
(N.A.T.O.). In 1952 adera la N.A.T.O. Turcia si Grecia, in 1955, Republica Federala Germana.

Dupa modelul N.A.T.O., se constituie, in anii urmatori, blocuri militare si in alte zone ale lumii.
In septembrie 1951, se incheie la San Francisco tratatul politico-militar numit ANZUS, intre
S.U.A., Anglia, Franta, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Thailanda, Pakistan. In 1955, in
Orientul Apropiat se incheie Pactul de la Bagdad, in care intrau Anglia, Turcia, Irak, Iran si
Pakistan. In 1959, Irakul se retrage din acest pact, date fiind neintelegerile cu Iranul. De
atunci pactul s-a numit CENTO (Organizatia Pactului Central). La inceputul anului 1979, el se
desfiinteaza.

Referat 2 Războiul rece – scurt istoric

de Andrei Popescu
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au luptat
împreună ca aliați împotriva puterilor Axei. După capitularea Germaniei naziste în mai 1945,
aproape de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, alianța a început să se destrame.
Până în 1948, sovieticii instalaseră guverne de stânga în țările din estul Europei. Americanii și
britanicii se temeau de dominația sovietică permanentă a Europei de Est și de posibilitatea ca
partidele comuniste, influențate de sovietici, să ajungă la putere în democrațiile din Europa de
Vest. Pe de altă parte, sovieticii erau hotărâți să mențină controlul asupra Europei de Est
pentru a se proteja împotriva oricărei posibile amenințări, totodată urmărind și răspândirea
comunismul în întreaga lume, în mare parte din motive ideologice. Războiul Rece s-a
consolidat în 1947-1948, când ajutorul acordat de SUA în cadrul Planului Marshall Europei
de Vest a adus acele țări sub influența americană, iar sovieticii au instalat regimuri deschis
comuniste în Europa de Est.

Pause
Unmute
Loaded: ing Time -7:24
LQ
Picture-in-PiAuto(360p )
ShareFullscreen

Tensiuni și strategii
Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea oficialilor americani au
fost de acord că cea mai bună apărare împotriva amenințării sovietice era strategia
numită „containment”(izolare). În celebra sa „Telegramă Lungă”, diplomatul George
Kennan a explicat politica: Uniunea Sovietică, scria el, a fost „o forță politică angajată
fanatic cu credința că nu poate exista un modus vivendi permanent[acord între părțile
care nu sunt de acord] cu SUA”. În acest context, singura alegere a rămas „limitarea
răbdătoare, dar fermă și vigilentă a tendințelor de expansiune sovietice”. Acest mod de
gândire va modela politica externă americană pentru următoarele patru decenii.

Strategia de izolare a oferit, de asemenea, justificarea unei acumulări de arme fără

precedent în Statele Unite. În 1950, un Raport al Consiliului Național de Securitate,
cunoscut sub numele de NSC-68, a încurajat recomandarea lui Truman ca țara să
folosească forța militară pentru a limita expansionismul comunist oriunde părea să aibă
loc. În acest scop, raportul a cerut o creștere de patru ori a cheltuielilor pentru apărare.

Cursa ideologiilor
În aceste condiții, oficialii americani au încurajat dezvoltarea unor noi arme atomice
pentru a câștiga „cursa înarmărilor”, mai ales că și sovieticii dobândiseră bombă
atomică(testată în 1949). În acest sens, președintele Truman a anunțat că Statele Unite
vor construi o armă atomică și mai distructivă: bomba cu hidrogen. Primul test al
bombei cu hidrogen americane, care a avut loc în atolul Eniwetok din Insulele Marshall
pe 1 noiembrie 1952, a arătat cât de înfricoșătoare putea fi era nucleară. Doar un an mai
târziu, URSS a testat și ea prima bombă cu hidrogen. Astfel, miza Războiului Rece a
devenit mai periculoasă și mai mare ca niciodată.

Chiar și explorarea spațiului a servit ca o altă arenă dramatică pentru competiția

Războiului Rece. Pe 4 octombrie 1957, o rachetă balistică intercontinentală sovietică R-7
a lansat Sputnik I(în rusă „tovarăș de călătorie”), primul satelit artificial din lume și primul
obiect creat de om care a fost plasat pe orbita Pământului. Lansarea Sputnik a fost o
surpriză, și nu una plăcută, pentru majoritatea americanilor. În Statele Unite, spațiul era
văzut ca următoarea frontieră, o extensie logică a marii tradiții americane de explorare și
era crucial să nu piardă prea mult teren în fața sovieticilor.

În 1958, SUA și-a lansat propriul satelit, Explorer I, proiectat sub conducerea savantului
Wernher von Braun, începând astfel ceea ce a devenit cunoscută sub numele de Cursa
Spațială. În același an, președintele Dwight Eisenhower a semnat un ordin prin care s-a
creat Administrația Națională pentru Aeronautică și Spațiu (NASA), o agenție federală
dedicată explorării spațiului, precum și mai multor programe care urmăreau să
exploateze potențialul militar al spațiului. Contrar eforturilor americane, sovieticii au fost
din nou cu un pas înainte, lansând primul om în spațiu în aprilie 1961.

În luna mai, după ce Alan Shepard a devenit primul american în spațiu, președintele John
F. Kennedy a afirmat public că SUA va ateriza un om pe Lună până la sfârșitul deceniului.
Predicția sa s-a adeverit pe 20 iulie 1969, când Neil Armstrong, în cadrul misiunii Apollo
11 a NASA, a devenit primul om care a pus piciorul pe Lună, câștigând astfel Cursa
Spațială pentru americani.exploateze potențialul militar al spațiului. Contrar eforturilor
americane, sovieticii au fost din nou cu un pas înainte, lansând primul om în spațiu în
aprilie 1961.

Paranoia anticomunistă
Între timp, începând cu 1947, Comitetul pentru activități antiamericane (HUAC) a dus
Războiul Rece într-un alt mod. Comitetul a forțat sute de oameni care lucrau în industria
cinematografică să renunțe la convingerile politice de stânga și să depună mărturie unii
împotriva altora. Peste 500 de oameni și-au pierdut locul de muncă. Mulți dintre acești
scriitori, regizori, actori și alții „pe lista neagră” nu au putut lucra din nou timp de mai
bine de un deceniu. HUAC a acuzat, de asemenea, lucrătorii Departamentului de Stat că
se implică în activități subversive.

Curând, alți politicieni anticomuniști au extins această anchetă pentru a include pe oricine
a lucrat în guvernul federal. Astfel, mii de angajați federali au fost anchetați, concediați și
chiar urmăriți penal. Pe măsură ce această isterie anticomunistă s-a răspândit în anii 1950,
profesorii liberali și-au pierdut locurile de muncă, mulți ajungând să depună mărturie
împotriva colegilor.

NATO vs Pactul de la Varșovia

Lupta împotriva subversiunii în țară a reflectat preocuparea tot mai mare față de
amenințarea sovietică din străinătate. În iunie 1950, prima acțiune militară a Războiului
Rece a început când armata nord-coreeană susținută de sovietici și-a invadat vecinul pro-
occidental din sud. Mulți oficiali americani s-au temut că acesta este primul pas într-o
campanie comunistă de a prelua stăpânirea lumii și au considerat că intervenția este
singura opțiune. Odată cu implicarea SUA, războiul ajuns într-un impas, astfel încheindu-
se în 1953.

În 1955, Statele Unite și alți membri ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord

(NATO) au făcut Germania de Vest membră a NATO și i-au permis remilitarizarea.
Sovieticii au răspuns prin Pactul de la Varșovia, o organizație de apărare reciprocă între
Uniunea Sovietică, Albania, Polonia, România, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și
Bulgaria.

Crizele războiului rece

La începutul anilor 60, președintele Kennedy s-a confruntat cu o serie de situații
tulburătoare în propria emisferă, acestea aducând războiul rece „mai aproape de casă”.
Invazia Golfului Porcilor din 1961 și criza rachetelor cubaneze din anul următor păreau
să demonstreze că adevărata amenințare comunistă stă acum în zonele postcoloniale
instabile.

Acest fapt a fost cel mai evident în Vietnam, unde prăbușirea regimului colonial francez a
dus la o luptă între naționalistul Ngo Dinh Diem, susținut de americani, în sud și
naționalistul comunist Ho Chi Minh în nord. La începutul anilor 1960, părea clar pentru
liderii americani că este nevoie de o implicare activă pentru stoparea expansiunii
comunismului. Cu toate acestea, ceea ce trebuia să fie o scurtă acțiune militară s-a
transformat într-un conflict de 10 ani.

Destinderea lui Nixon și doctrina Reagan

În 1969, președintele Richard Nixon a venit cu o nouă abordare pentru războiul rece. „În
loc să privim lumea ca pe un loc ostil”, a sugerat el, „de ce să nu folosim diplomația, în loc
de acțiunea militară, pentru a crea mai mulți poli?”. În acest scop, el a încurajat Națiunile
Unite să recunoască guvernul comunist chinez și, după o călătorie acolo în 1972, a
început să stabilească relații diplomatice cu Beijingul. În același timp, Nixon a adoptat o
politică de „destindere” față de Uniunea Sovietică. În 1972, el și premierul sovietic Leonid
Brejnev (1906-1982) au semnat Tratatul de limitare a armelor strategice (SALT I), care
a interzis fabricarea de rachete nucleare de ambele părți și a făcut un pas spre reducerea
amenințării războiului nuclear.

Războiul Rece s-a încălzit din nou sub președintele Ronald Reagan(ales în 1981). La fel ca
mulți lideri ai generației sale, Reagan credea că răspândirea comunismului amenința
ideea de libertate. Drept urmare, a lucrat pentru a oferi ajutor financiar și militar
guvernelor anticomuniste și insurgențelor din întreaga lume. Această politică a devenit
cunoscută sub numele de Doctrina Reagan.

Căderea comunismului
În acest timp, Uniunea Sovietică avea probleme mai mari. Ca răspuns la problemele
economice severe și la creșterea agitației politice din URSS, premierul Mihail Gorbaciov a
preluat mandatul în 1985 și a introdus două politici care au redefinit relațiile Rusiei cu
restul lumii: „glasnost” sau deschiderea politică și „perestroika” sau reforma economică.
În 1989, în toate statele comuniste din Europa de Est au avut loc revoluții. În același
an, Zidul Berlinului – cel mai vizibil simbol al Războiului Rece– a fost în cele din urmă
distrus, la puțin peste doi ani după ce președintele Reagan declarase la Poarta
Brandenburg din Berlin: „Dl. Gorbaciov, dărâmați acest zid”. Până în 1991, însăși Uniunea
Sovietică s-a prăbușit. Războiul Rece s-a terminat.