Războiul rece

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au luptat împreună ca aliați
împotriva puterilor Axei. După capitularea Germaniei naziste în mai 1945, aproape de încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial, alianța a început să se destrame. Până în 1948, sovieticii instalaseră guverne de
stânga în țările din estul Europei. Americanii și britanicii se temeau de dominația sovietică permanentă a
Europei de Est și de posibilitatea ca partidele comuniste, influențate de sovietici, să ajungă la putere în
democrațiile din Europa de Vest. Pe de altă parte, sovieticii erau hotărâți să mențină controlul asupra Europei
de Est pentru a se proteja împotriva oricărei posibile amenințări, totodată urmărind și răspândirea
comunismul în întreaga lume, în mare parte din motive ideologice. Războiul Rece s-a consolidat în 1947-
1948, când ajutorul acordat de SUA în cadrul Planului Marshall Europei de Vest a adus acele țări sub
influența americană, iar sovieticii au instalat regimuri deschis comuniste în Europa de Est.

Tensiuni și strategii
Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea oficialilor americani au fost de acord că
cea mai bună apărare împotriva amenințării sovietice era strategia numită „containment”(izolare). În celebra
sa „Telegramă Lungă”, diplomatul George Kennan a explicat politica: Uniunea Sovietică, scria el, a fost „o
forță politică angajată fanatic cu credința că nu poate exista un modus vivendi permanent[acord între părțile
care nu sunt de acord] cu SUA”. În acest context, singura alegere a rămas „limitarea răbdătoare, dar fermă și
vigilentă a tendințelor de expansiune sovietice”. Acest mod de gândire va modela politica externă americană
pentru următoarele patru decenii.

Președintele Truman(în stânga) ascultând faimosul discurs despre amenințarea comunistă al prim-ministrului
britanic Winston Churchil
Strategia de izolare a oferit, de asemenea, justificarea unei acumulări de arme fără precedent în Statele Unite.
În 1950, un Raport al Consiliului Național de Securitate, cunoscut sub numele de NSC-68, a încurajat
recomandarea lui Truman ca țara să folosească forța militară pentru a limita expansionismul comunist
oriunde părea să aibă loc. În acest scop, raportul a cerut o creștere de patru ori a cheltuielilor pentru apărare.

Cursa ideologiilor
În aceste condiții, oficialii americani au încurajat dezvoltarea unor noi arme atomice pentru a câștiga „cursa
înarmărilor”, mai ales că și sovieticii dobândiseră bombă atomică(testată în 1949). În acest sens, președintele
Truman a anunțat că Statele Unite vor construi o armă atomică și mai distructivă: bomba cu hidrogen. Primul
test al bombei cu hidrogen americane, care a avut loc în atolul Eniwetok din Insulele Marshall pe 1
noiembrie 1952, a arătat cât de înfricoșătoare putea fi era nucleară. Doar un an mai târziu, URSS a testat și ea
prima bombă cu hidrogen. Astfel, miza Războiului Rece a devenit mai periculoasă și mai mare ca niciodată.

Explozia primei bombe atomice cu hidrogen

Chiar și explorarea spațiului a servit ca o altă arenă dramatică pentru competiția Războiului Rece. Pe 4
octombrie 1957, o rachetă balistică intercontinentală sovietică R-7 a lansat Sputnik I(în rusă „tovarăș de
călătorie”), primul satelit artificial din lume și primul obiect creat de om care a fost plasat pe orbita
Pământului. Lansarea Sputnik a fost o surpriză, și nu una plăcută, pentru majoritatea americanilor. În Statele
Unite, spațiul era văzut ca următoarea frontieră, o extensie logică a marii tradiții americane de explorare și
era crucial să nu piardă prea mult teren în fața sovieticilor.

În 1958, SUA și-a lansat propriul satelit, Explorer I, proiectat sub conducerea savantului Wernher von Braun,
începând astfel ceea ce a devenit cunoscută sub numele de Cursa Spațială. În același an, președintele Dwight
Eisenhower a semnat un ordin prin care s-a creat Administrația Națională pentru Aeronautică și Spațiu
(NASA), o agenție federală dedicată explorării spațiului, precum și mai multor programe care urmăreau să
exploateze potențialul militar al spațiului. Contrar eforturilor americane, sovieticii au fost din nou cu un pas
înainte, lansând primul om în spațiu în aprilie 1961.
În luna mai, după ce Alan Shepard a devenit primul american în spațiu, președintele John F. Kennedy a
afirmat public că SUA va ateriza un om pe Lună până la sfârșitul deceniului. Predicția sa s-a adeverit pe 20
iulie 1969, când Neil Armstrong, în cadrul misiunii Apollo 11 a NASA, a devenit primul om care a pus
piciorul pe Lună, câștigând astfel Cursa Spațială pentru americani.

Paranoia anticomunistă
Între timp, începând cu 1947, Comitetul pentru activități antiamericane (HUAC) a dus Războiul Rece într-un
alt mod. Comitetul a forțat sute de oameni care lucrau în industria cinematografică să renunțe la convingerile
politice de stânga și să depună mărturie unii împotriva altora. Peste 500 de oameni și-au pierdut locul de
muncă. Mulți dintre acești scriitori, regizori, actori și alții „pe lista neagră” nu au putut lucra din nou timp de
mai bine de un deceniu. HUAC a acuzat, de asemenea, lucrătorii Departamentului de Stat că se implică în
activități subversive.
Curând, alți politicieni anticomuniști au extins această anchetă pentru a include pe oricine a lucrat în
guvernul federal. Astfel, mii de angajați federali au fost anchetați, concediați și chiar urmăriți penal. Pe
măsură ce această isterie anticomunistă s-a răspândit în anii 1950, profesorii liberali și-au pierdut locurile de
muncă, mulți ajungând să depună mărturie împotriva colegilor.

NATO vs Pactul de la Varșovia

Lupta împotriva subversiunii în țară a reflectat preocuparea tot mai mare față de amenințarea sovietică din
străinătate. În iunie 1950, prima acțiune militară a Războiului Rece a început când armata nord-coreeană
susținută de sovietici și-a invadat vecinul pro-occidental din sud. Mulți oficiali americani s-au temut că
acesta este primul pas într-o campanie comunistă de a prelua stăpânirea lumii și au considerat că intervenția
este singura opțiune. Odată cu implicarea SUA, războiul ajuns într-un impas, astfel încheindu-se în 1953.

Președintele SUA, Harry Truman, semnând formarea NATO(1949)

În 1955, Statele Unite și alți membri ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) au făcut
Germania de Vest membră a NATO și i-au permis remilitarizarea. Sovieticii au răspuns prin Pactul de la
Varșovia, o organizație de apărare reciprocă între Uniunea Sovietică, Albania, Polonia, România, Ungaria,
Germania de Est, Cehoslovacia și Bulgaria.
Crizele războiului rece
La începutul anilor 60, președintele Kennedy s-a confruntat cu o serie de situații tulburătoare în
propria emisferă, acestea aducând războiul rece „mai aproape de casă”. Invazia Golfului Porcilor din
1961 și criza rachetelor cubaneze din anul următor păreau să demonstreze că adevărata
amenințare comunistă stă acum în zonele postcoloniale instabile. Acest fapt a fost cel mai evident
în Vietnam, unde prăbușirea regimului colonial francez a dus la o luptă între naționalistul Ngo Dinh
Diem, susținut de americani, în sud și naționalistul comunist Ho Chi Minh în nord. La începutul
anilor 1960, părea clar pentru liderii americani că este nevoie de o implicare activă pentru stoparea
expansiunii comunismului. Cu toate acestea, ceea ce trebuia să fie o scurtă acțiune militară s-a
transformat într-un conflict de 10 ani.

Destinderea lui Nixon și doctrina Reagan

În 1969, președintele Richard Nixon a venit cu o nouă abordare pentru războiul rece. „În loc să privim
lumea ca pe un loc ostil”, a sugerat el, „de ce să nu folosim diplomația, în loc de acțiunea militară, pentru a
crea mai mulți poli?”. În acest scop, el a încurajat Națiunile Unite să recunoască guvernul comunist chinez
și, după o călătorie acolo în 1972, a început să stabilească relații diplomatice cu Beijingul. În același timp,
Nixon a adoptat o politică de „destindere” față de Uniunea Sovietică. În 1972, el și premierul sovietic Leonid
Brejnev (1906-1982) au semnat Tratatul de limitare a armelor strategice (SALT I), care a interzis fabricarea
de rachete nucleare de ambele părți și a făcut un pas spre reducerea amenințării războiului nuclear.
Războiul Rece s-a încălzit din nou sub președintele Ronald Reagan(ales în 1981). La fel ca mulți lideri ai
generației sale, Reagan credea că răspândirea comunismului amenința ideea de libertate. Drept urmare, a
lucrat pentru a oferi ajutor financiar și militar guvernelor anticomuniste și insurgențelor din întreaga lume.
Această politică a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Reagan.

Căderea comunismului
În acest timp, Uniunea Sovietică avea probleme mai mari. Ca răspuns la problemele economice severe și la
creșterea agitației politice din URSS, premierul Mihail Gorbaciov a preluat mandatul în 1985 și a introdus
două politici care au redefinit relațiile Rusiei cu restul lumii: „glasnost” sau deschiderea
politicăși„perestroika” sau reforma economică.

În 1989, în toate statele comuniste din Europa de Est au avut loc revoluții. În același an, Zidul Berlinului –
cel mai vizibil simbol al Războiului Rece– a fost în cele din urmă distrus, la puțin peste doi ani după ce
președintele Reagan declarase la Poarta Brandenburg din Berlin: „Dl. Gorbaciov, dărâmați acest zid”. Până
în 1991, însăși Uniunea Sovietică s-a prăbușit. Războiul Rece s-a terminat.