Războiul rece – scurt istoric

de Andrei Popescu

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au luptat
împreună ca aliați împotriva puterilor Axei. După capitularea Germaniei naziste în mai 1945,
aproape de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, alianța a început să se destrame.
Până în 1948, sovieticii instalaseră guverne de stânga în țările din estul Europei. Americanii
și britanicii se temeau de dominația sovietică permanentă a Europei de Est și de posibilitatea
ca partidele comuniste, influențate de sovietici, să ajungă la putere în democrațiile din Europa
de Vest. Pe de altă parte, sovieticii erau hotărâți să mențină controlul asupra Europei de Est
pentru a se proteja împotriva oricărei posibile amenințări, totodată urmărind și răspândirea
comunismul în întreaga lume, în mare parte din motive ideologice. Războiul Rece s-a
consolidat în 1947-1948, când ajutorul acordat de SUA în cadrul Planului Marshall Europei
de Vest a adus acele țări sub influența americană, iar sovieticii au instalat regimuri deschis
comuniste în Europa de Est.

Pause

Unmute

Loaded: 11.14%

Remaining Time -15:23

Picture-in-Picture

Auto(360pLQ)

ShareFullscreen

Despre exploatare forestieră și prelucrare primară cu Ionică Ștefănoaia - Lăcusta

Prodcom SRL

Conținut

 Tensiuni și strategii

 Cursa ideologiilor

 Paranoia anticomunistă

 NATO vs Pactul de la Varșovia

 Crizele războiului rece

 Destinderea lui Nixon și doctrina Reagan

 Căderea comunismului
Tensiuni și strategii

Până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea oficialilor americani au
fost de acord că cea mai bună apărare împotriva amenințării sovietice era strategia numită
„containment”(izolare). În celebra sa „Telegramă Lungă”, diplomatul George Kennan a
explicat politica: Uniunea Sovietică, scria el, a fost „o forță politică angajată fanatic cu
credința că nu poate exista un modus vivendi permanent[acord între părțile care nu sunt de
acord] cu SUA”. În acest context, singura alegere a rămas „limitarea răbdătoare, dar fermă și
vigilentă a tendințelor de expansiune sovietice”. Acest mod de gândire va modela politica
externă americană pentru următoarele patru decenii.

Președintele Truman(în stânga) ascultând faimosul discurs despre amenințarea comunistă al

prim-ministrului britanic Winston Churchil

Strategia de izolare a oferit, de asemenea, justificarea unei acumulări de arme fără precedent
în Statele Unite. În 1950, un Raport al Consiliului Național de Securitate, cunoscut sub
numele de NSC-68, a încurajat recomandarea lui Truman ca țara să folosească forța militară
pentru a limita expansionismul comunist oriunde părea să aibă loc. În acest scop, raportul a
cerut o creștere de patru ori a cheltuielilor pentru apărare.

Cursa ideologiilor

În aceste condiții, oficialii americani au încurajat dezvoltarea unor noi arme atomice pentru a
câștiga „cursa înarmărilor”, mai ales că și sovieticii dobândiseră bombă atomică(testată în
1949). În acest sens, președintele Truman a anunțat că Statele Unite vor construi o armă
atomică și mai distructivă: bomba cu hidrogen. Primul test al bombei cu hidrogen
americane, care a avut loc în atolul Eniwetok din Insulele Marshall pe 1 noiembrie 1952, a
arătat cât de înfricoșătoare putea fi era nucleară. Doar un an mai târziu, URSS a testat și ea
prima bombă cu hidrogen. Astfel, miza Războiului Rece a devenit mai periculoasă și mai
mare ca niciodată.Explozia primei bombe atomice cu hidrogen

Chiar și explorarea spațiului a servit ca o altă arenă dramatică pentru competiția Războiului
Rece. Pe 4 octombrie 1957, o rachetă balistică intercontinentală sovietică R-7 a
lansat Sputnik I(în rusă „tovarăș de călătorie”), primul satelit artificial din lume și primul
obiect creat de om care a fost plasat pe orbita Pământului. Lansarea Sputnik a fost o surpriză,
și nu una plăcută, pentru majoritatea americanilor. În Statele Unite, spațiul era văzut ca
următoarea frontieră, o extensie logică a marii tradiții americane de explorare și era crucial să
nu piardă prea mult teren în fața sovieticilor.

În 1958, SUA și-a lansat propriul satelit, Explorer I, proiectat sub conducerea savantului
Wernher von Braun, începând astfel ceea ce a devenit cunoscută sub numele de Cursa
Spațială. În același an, președintele Dwight Eisenhower a semnat un ordin prin care s-a creat
Administrația Națională pentru Aeronautică și Spațiu (NASA), o agenție federală dedicată
explorării spațiului, precum și mai multor programe care urmăreau să exploateze potențialul
militar al spațiului. Contrar eforturilor americane, sovieticii au fost din nou cu un pas înainte,
lansând primul om în spațiu în aprilie 1961.
Satelitul american Explorer

În luna mai, după ce Alan Shepard a devenit primul american în spațiu, președintele John F.
Kennedy a afirmat public că SUA va ateriza un om pe Lună până la sfârșitul deceniului.
Predicția sa s-a adeverit pe 20 iulie 1969, când Neil Armstrong, în cadrul misiunii Apollo 11
a NASA, a devenit primul om care a pus piciorul pe Lună, câștigând astfel Cursa Spațială
pentru americani.

Paranoia anticomunistă

Între timp, începând cu 1947, Comitetul pentru activități antiamericane (HUAC) a dus
Războiul Rece într-un alt mod. Comitetul a forțat sute de oameni care lucrau în industria
cinematografică să renunțe la convingerile politice de stânga și să depună mărturie unii
împotriva altora. Peste 500 de oameni și-au pierdut locul de muncă. Mulți dintre acești
scriitori, regizori, actori și alții „pe lista neagră” nu au putut lucra din nou timp de mai bine de
un deceniu. HUAC a acuzat, de asemenea, lucrătorii Departamentului de Stat că se implică în
activități subversive.

Afiș pentru promovarea filmului anti-comunist „Amenințarea Roșie”

Curând, alți politicieni anticomuniști au extins această anchetă pentru a include pe oricine a
lucrat în guvernul federal. Astfel, mii de angajați federali au fost anchetați, concediați și chiar
urmăriți penal. Pe măsură ce această isterie anticomunistă s-a răspândit în anii 1950,
profesorii liberali și-au pierdut locurile de muncă, mulți ajungând să depună mărturie
împotriva colegilor.

NATO vs Pactul de la Varșovia

Lupta împotriva subversiunii în țară a reflectat preocuparea tot mai mare față de amenințarea
sovietică din străinătate. În iunie 1950, prima acțiune militară a Războiului Rece a început
când armata nord-coreeană susținută de sovietici și-a invadat vecinul pro-occidental din sud.
Mulți oficiali americani s-au temut că acesta este primul pas într-o campanie comunistă de a
prelua stăpânirea lumii și au considerat că intervenția este singura opțiune. Odată cu
implicarea SUA, războiul ajuns într-un impas, astfel încheindu-se în 1953.

Președintele SUA, Harry Truman, semnând formarea NATO(1949)

În 1955, Statele Unite și alți membri ai Organizației Tratatului Atlanticului de Nord

(NATO) au făcut Germania de Vest membră a NATO și i-au permis remilitarizarea.
Sovieticii au răspuns prin Pactul de la Varșovia, o organizație de apărare reciprocă între
Uniunea Sovietică, Albania, Polonia, România, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și
Bulgaria.

Crizele războiului rece

La începutul anilor 60, președintele Kennedy s-a confruntat cu o serie de situații tulburătoare
în propria emisferă, acestea aducând războiul rece „mai aproape de casă”. Invazia Golfului
Porcilor din 1961 și criza rachetelor cubaneze din anul următor păreau să demonstreze că
adevărata amenințare comunistă stă acum în zonele postcoloniale instabile.

Soldați americani în timpul războiului din Vietnam

Acest fapt a fost cel mai evident în Vietnam, unde prăbușirea regimului colonial francez a dus
la o luptă între naționalistul Ngo Dinh Diem, susținut de americani, în sud și naționalistul
comunist Ho Chi Minh în nord. La începutul anilor 1960, părea clar pentru liderii americani
că este nevoie de o implicare activă pentru stoparea expansiunii comunismului. Cu toate
acestea, ceea ce trebuia să fie o scurtă acțiune militară s-a transformat într-un conflict de 10
ani.

Destinderea lui Nixon și doctrina Reagan

În 1969, președintele Richard Nixon a venit cu o nouă abordare pentru războiul rece. „În loc
să privim lumea ca pe un loc ostil”, a sugerat el, „de ce să nu folosim diplomația, în loc de
acțiunea militară, pentru a crea mai mulți poli?”. În acest scop, el a încurajat Națiunile
Unite să recunoască guvernul comunist chinez și, după o călătorie acolo în 1972, a început
să stabilească relații diplomatice cu Beijingul. În același timp, Nixon a adoptat o politică de
„destindere” față de Uniunea Sovietică. În 1972, el și premierul sovietic Leonid Brejnev
(1906-1982) au semnat Tratatul de limitare a armelor strategice (SALT I), care a interzis
fabricarea de rachete nucleare de ambele părți și a făcut un pas spre reducerea amenințării
războiului nuclear.

Semnarea SALT 1

Războiul Rece s-a încălzit din nou sub președintele Ronald Reagan(ales în 1981). La fel ca
mulți lideri ai generației sale, Reagan credea că răspândirea comunismului amenința ideea de
libertate. Drept urmare, a lucrat pentru a oferi ajutor financiar și militar guvernelor
anticomuniste și insurgențelor din întreaga lume. Această politică a devenit cunoscută sub
numele de Doctrina Reagan.

Căderea comunismului

În acest timp, Uniunea Sovietică avea probleme mai mari. Ca răspuns la problemele
economice severe și la creșterea agitației politice din URSS, premierul Mihail Gorbaciov a
preluat mandatul în 1985 și a introdus două politici care au redefinit relațiile Rusiei cu restul
lumii: „glasnost” sau deschiderea politică și „perestroika” sau reforma economică.

Dărâmarea Zidului Berlinului

În 1989, în toate statele comuniste din Europa de Est au avut loc revoluții. În același
an, Zidul Berlinului – cel mai vizibil simbol al Războiului Rece– a fost în cele din urmă
distrus, la puțin peste doi ani după ce președintele Reagan declarase la Poarta Brandenburg
din Berlin: „Dl. Gorbaciov, dărâmați acest zid”. Până în 1991, însăși Uniunea Sovietică s-a
prăbușit. Războiul Rece s-a terminat.