Focare de război în a doua

jumătate a secolului XX –
începutul secolului XXI
Elaborat de: Garbuz Dorin
Profesor de Istorie a Românilor și Universală, Educație pentru Societate
garbuz.dorin@ialoveni.edu.md
 Războiul din Coreea (1950-1953)
În efortul lor grăbit de a dezarma armata japoneză și de a repatria
populația japoneză din Coreea (estimată la 700.000), Statele Unite și
Uniunea Sovietică au convenit în august 1945 să împartă țara în
scopuri administrative la paralela 38 (latitudine 38° N). Cel puțin din
perspectiva americanilor, această diviziune geografică a fost o
oportunitate temporară; cu toate acestea, sovieticii au început o
domnie de scurtă durată a terorii în Coreea de Nord, care a politizat
rapid divizarea, alungând mii de refugiați spre sud. Cele două părți nu
au putut conveni asupra unei formule care să producă o Coree
unificată, iar în 1947 președintele american Harry S. Truman a
convins Națiunile Unite (ONU) să-și asume responsabilitatea pentru
țară, deși Armata SUA a rămas nominal în controlul sudului până în
1948. Atât poliția națională sud-coreeană, cât și jandarmeria s-au
dublat ca dimensiune, oferind o forță de securitate sudică de
aproximativ 80.000 până în 1947. Între timp, Kim Il-Sung și-a
consolidat controlul asupra Partidului Comunist, precum și asupra
structurii administrative nordice și a forțelor militare. În 1948, armata
și poliția nord-coreeană numărau aproximativ 100.000, întărite de un
grup de gherile sud-coreene cu sediul la Haeju, în vestul Coreei.
La începutul anului 1949 Kim Il-Sung a presat cazul său cu liderul sovietic Iosif Stalin că a venit
timpul pentru o invazie convențională a Sudului. Stalin a refuzat, îngrijorat de relativa nepregătire a
forțelor armate Nord-Coreene și de posibila implicare a SUA. În cursul anului următor, conducerea
comunistă a construit KPA (Armata Populară a Coreei) într-o forță ofensivă formidabilă, modelată
după o armată mecanizată sovietică. Chinezii i-au eliberat pe veteranii coreeni din armata populară
de eliberare, în timp ce sovieticii au furnizat armament. Până în 1950, nord-coreenii se bucurau de
avantaje substanțiale față de Sud în fiecare categorie de echipamente. După o altă vizită a lui Kim
la Moscova în martie-aprilie 1950, Stalin a aprobat o invazie.
 Atacul forțelor din Nord începe în dimineața zilei de 25 iunie, reușind să treacă de
bombardamentele infernale a Sudului. Câteva ore după inițierea atacului, SUA convoacă o adunare
a ONU, unde stabilește că RPDC este stat agresor și îi cere retragerea acesteia la Nord de paralela
38. Trupele americane din Orient primesc ordin la 27 iunie de a susține Sudul. La 30 iunie, Truman
ordonă bombardarea locațiilor trupelor din Nord și blocarea maritimă a Coreei. Trupele ONU
venite în ajutor erau comandate de renumitul general al celui de al Doilea Război Mondial, Douglas
MacArthur. Trupele chineze și specialiști sovietici au venit în ajutorul Coreei de Nord. MacArthur
vine cu propunerea de a bombarda cu rachete nucleare bazele militare a Coreei și Chinei, apare
pericolul unui război nuclear.
 A fost un general american și mareșal al armatei filipineze, care a avut o carieră lungă,
începând cu campania SUA în Mexic și terminându-se în războiul din Coreea. Douglas
MacArthur fost șeful de stat major al US Army în anii 1930. În timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial a avut un rol proeminent pe teatrul din Pacific. Pentru campania din Filipine
(1941-1942) a fost decorat cu medal of honor, împreună cu tatăl său fiind primii tată-fiu din
istorie care au primit cea mai înaltă distincție militară a SUA. A fost unul din cele cinci
persoane din istoria SUA care a primit cel mai înalt grad militar al armatei SUA: general cu
cinci stele.

El a fost cel care a condus pe cuirasatul USS Missouri formalitățile de capitulare a Japoniei.
După Al Doilea Război Mondial a fost comandantul suprem al forțelor aliate în Japonia.

În data de 25 iunie 1950 Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, a izbucnit războiul din

Coreea, iar Douglas MacArthur a fost numit comandant al comandamentului națiunilor unite.
După ce forțele națiunilor unite au fost respinse în perimetrul Pusan, prin debarcarea de la
Incheon Douglas MacArthur a respins trupele nord-coreene până la granița chineză. Aici a
făcut greșeala că nu a luat în considerare poziția apropiată a trupelor sale de granița chineză,
implicând și armata chineză în conflictul militar.

Conflictul escaladându-se, datorită declarațiilor sale belicoase, prin care amenința cu un război
nuclear împotriva Chinei, a fost demis de președintele Harry S. Truman.
Războiul avea să devină un adevărat coșmar. Fiind planificat pentru o perioadă scurtă,
aceasta s-a prelungit, fiind încadrate forțe diverse și duse lupte pe întreaga peninsulă.
Datorită prelungirii războiului, pierderilor severe suferite de ambele tabere au fost uriașe, iar
de la sfârșitul lui mai 1953 încep primele concilieri, în iunie, începe crearea unui armistițiu
ce să fie înaintat spre semnare. Armistițiul va fi semnat astfel la data de 27 iulie 1953,
încheind răsboiul, astfel stopând expansionismul comunist în întreaga peninsulă.
 Războiul din Vietnam

Războiul din Vietnam este dus în perioada anilor 1954-1973. Acesta

începe după retragerea francezilor din regiune, care nu au reușit să
readucă conducerea colonială în zonă. Pentru o perioadă de 11 ani,
este dus un război civil între partea de Nord a Vietnamului cu cea de
Sud. La Nord, încă la 2 septembrie 1945 se formase, sub conducerea
lui Ho Chi Minh, republica Democrată Vietnam, deși regimul aplicat și
promovat de aceștia era cel comunist.
În anul 1964 este incendiat Tonkinul, acțiune care aduce implicarea în conflict
SUA. Ordinul președintelui Johnson din 1965 prevedea ca regiunea de Sud să fie
ajutată de contingent american, în 1968, numărul soldaților americani din zonă
număra peste 500 mii de soldați. Urmașul lui Johnson, Nixon, promovează o
politică de extindere a războiului din Vietnam și asupra altor teritorii din Asia: în
1970 începe bombardarea Cambodjiei iar în 1971 – a Laosului, din decembrie
1971 este reluată bombardarea Vietnamului.
Opinia publică mondială se înrăutățește cu privire la participarea trupelor americane în conflict,
precum și a populației americane, ambele optau pentru încetarea agresiunii în Indochina. La 27
ianuarie 1973, la Paris, este semnat acordul cu privire la încetarea războiului din Vietnam, trupele
americane fiind nevoite să fie evacuate. Retragerea americanilor a fost finalizată în 1975, iar
victoria a aparținut astfel statelor Vietnam, Laos și Cambodjia, astfel, victoria este înregistrată de
partea comunismului.
 Criza din Caraibe

Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american, care analiza datele avionului-spion U-2, a
descoperit că sovieticii construiau baze de lansat rachete cu rază medie de acțiune în Cuba. În ziua următoare,
președintele Kennedy a convocat o întrunire de urgență cu consilierii săi experimentați din domeniile militar,
politic și diplomatic pentru a discuta aceste gesturi amenințătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele
de EXCOMM, prescurtarea de la executive committee of the national security council (comitetul executiv al
consiliului național de securitate). După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele de
rachete, EXCOMM a decis o blocadă navală și a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate și rachetele să
fie îndepărtate. În noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anunțat decizia sa pe postul național de
televiziune. În timpul următoarelor 6 zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să izbucnească
un război nuclear între cele două super-puteri.
A fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua
de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind
totodată considerat un stindard al liberalismului american.
 La 23 octombrie a început blocada navală a Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai mult timp de gândire
conducătorului sovietic, Nikita Hrușciov, în ceea ce privea acțiunile SUA, împingând linia limitrofă a blocadei
înapoi cu 500 de mile. Până în ziua de 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta
încărcături militare, au părut a-și încetini sau modifica cursul, sau chiar s-au întors de unde au venit, atunci când
s-au apropiat de linia de carantină (blocada navală), cu unica excepție a unui vas - petrolierul numit București.
La cererea a peste 40 de țări necombatante, secretarul-general al ONU, generalul U. Thant a trimis apeluri
private lui Kennedy și omologului său sovietic, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să "se abțină de la
orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea aduce riscul unui război". La ordinul șefilor uniți ai
statului-major, forțele militare americane au declanșat alerta DEFCON 2, cel mai înalt grad de alertă atins
vreodată în epoca postbelică, deoarece comandanții militari se pregăteau pentru un război pe toate planurile
cu Uniunea Sovietică. Conform analistului Graham Allison de la Harvard University comanda DEFCON 2
„autoriza aeronave americane cu piloți turci...[Sau de altă naționalitate]... Să zboare până la Moscova și să
arunce bombe". Gradul de alertă nucleară DEFCON 2 era cu un grad sub DEFCON 1, în care rachetele nucleare
puteau fi lansate imediat.
 La 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex și distrugătorul USS Gearing au încercat să intercepteze
petrolierul sovietic “București” pe când acesta din urmă trecea peste linia de blocadă a Cubei. Nava sovietică nu a
cooperat, dar marina SUA s-a abținut să captureze nava cu forța, considerând puțin probabil ca petrolierul să
transporte armament. La 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de rachete din Cuba continuă fără
întreruperi, iar ExComm dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În aceeași zi, Hrușciov a transmis o
scrisoare adresată direct lui Kennedy cu propunerea de a încheia criza: bazele de rachete vor fi demontate în
schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba.
În ziua următoare 27 octombrie, la ora 10, președintele Kennedy a primit al doilea mesaj de la Hrușciov: „URSS
își va retrage rachetele din Cuba dacă SUA își vor retrage la rândul lor rachetele din Turcia", presat fiind de
comandanții militari sovietici. În timp ce Kennedy și sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsătură
periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2F a fost doborât în Cuba de o rachetă sol-aer S-75 dvina, iar
pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică
militară, exceptând cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona
criza mereu mai adâncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze, în secret, bazele de rachete
din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO.
 La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba.
Transmițând mesajul acesta publicului prin radio Moscova, URSS-ul își confirma dorința de a continua pe linia soluției propuse de
americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii sovietici au început să demonteze bazele de rachete, iar lumea nu mai era în
pragul războiului nuclear. Pe 8 noiembrie, Pentagonul a anunțat că toate bazele cunoscute pentru rachete ale rușilor fuseseră
demontate. Criza rachetelor cubaneze era încheiată. În 20 noiembrie, Kennedy a retras blocada navală și, până la sfârșitul anului, toate
rachetele ofensive au fost retrase din Cuba. Curând după acestea, SUA și-a retras, în secret, rachetele din Turcia.
Criza rachetelor cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA, dar Cuba a ieșit din această criză cu un sentiment mult
mai pronunțat de siguranță. O succesiune de administrații americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba și
națiunea comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida, a rămas ca un spin în coasta politicii externe americane.
Jocul dus de Hrușciov în această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cuțit, deoarece URSS se afla într-
un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de baze cu arme nucleare americane. La acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA
și URSS la capitolul armelor strategice intercontinentale, în ciuda faptului că primul satelit artificial, Sputnik, fusese lansat cu o
rachetă puternică de tip SS-6 sapwood, capabilă să fie folosită și ca rachetă balistică intercontinentală, transportând o încărcătură
nucleară de 3-5 megatone până la 12.000 km. Atât ca număr, cât și ca performanțe, această armă, alături de puținele bombardiere
intercontinentale ale URSS, nu putea asigura paritatea nucleară cu SUA. Singurul as în mâneca lui Hrușciov, la amenințarea americană
cu represalii nucleare complete, era situația periculoasă a Europei de Vest (în special RFG și Berlin) de a fi luate ostatice, având în
vedere că pe continentul european, URSS deținea, mai ales la capitolul armelor convenționale, un avantaj considerabil.
 Războiul din Afganistan

În anul 1978, trupele rebele prosovietice din Afganistan înregistrează o victorie, la conducere fiind
pus N.M. Taraki. Acesta a semnat decretul cu privire la reformularea Afganistanului în Republica
Democrată Afganistan, a promulgat crearea unei societăți socialiste. Taraki a fost asasinat în
septembrie 1979 de oponentul său, H.U. Amin. Sovieticii considerau că acesta nu era fidel URSS,
astfel vor trimite în decembrie 1979 trupe de șoc, care l-au omorât pe Amin. Afganistanul va fi
cuprins de un război fratricid, cu participarea trupelor sovietice. Participarea la războiul din
Afganistan a întors populația statului împotriva URSS, aceștia au suferit pierderi materiale
considerabile și au fost înregistrate, în număr mare, emigrări a populației locale.
În aprilie 1988, URSS și SUA semnează un act prin care URSS își retrăgea trupele din Afganistan,
iar din 1992, ambele nu mai livrează armament părților încadrate în război.
 Conflictul Israelo-Arab

Statul Israel este proclamat în data de 14-15 mai 1948 în baza

deciziei Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1947 privind
constituirea pe teritoriul Palestinei a unui stat evreiesc și a unuia
arab. Imediat după proclamarea statului Israel, acesta este invadat
de 7 state arabe. Fiind susținuți de SUA, aceștia au reșit să
respingă armatele agresoare, și să dobândească o parte din
teritoriul pentru Palestina precum și partea de Vest a
Ierusalimului. Iordania va lua Vestul râului Iordan, iar Egiptul va
incorpora regiunea Gaza. Acest conflict pune bazele prooblemei
Palestiniene.
În 1967, Israelul lovește asupra Egiptului, Iordaniei și Siriei. În urma
războiului de doar 6 zile, aceștia anexează peninsula Sinai, sectorul
Gaza, malul Iordanului, înălțimile Golan, iar Ierusalimul este
proclamată capitala vestică a statului.
În 1973, Egiptul înaintează spre peninsula Sinai, iar Siria pe înălțimile Golan. Au fost realizate
misiuni diplomatice de încetare a focului și Acordul de la Camp David (1978) conform căruia,
Israelul și-a retras armatele din Sinai în aprilie 1988.
În iunie 1982, trupele Israelului invadează Libanul pentru a distruge Organizația pentru Eliberarea
Palestinei staționată acolo, sub conducerea lui Yasser Arafat. Ofensiva a avut efecte negative pentru
societatea evreiască, trupele retrăgându-se din Liban în 1985. La 13 septembrie 1993 la Washington
este semnat un acord prin care Israelul și Palestina își recunosc reciproc integritatea. În anul 2000,
datorită impasului diplomatic, conflictul continuă, marile puteri depunând până în prezent eforturi
de ameliorare a situației.
 Războiul din Kuwait
Trupele lui Sadaam Hussein invadează Kuwaitul la data de 2 august 1990. ONU obligă Irakul să-și
retragă trupele care numărau 400 mii în regiune, rezoluție refuzată. Bush ordonă la 26 octombrie
1990 suplinirea trupelor americane aflate în peninsulă cu alți 100 mii soldați. Americanii au aplicat
sancțiuni economice, dar n-au avut efect. La 17 ianuarie 1991, cu permisiunea ONU, trupele aliate,
în frunte cu cele americane pornesc ofensiva aeriană, iar la 28 februarie, și pe cea terestră. Războiul
este încheiat în data de 28 februarie 1991, cu puține pierderi din partea aliaților, zeci de mii din
partea irakienilor, operațiunea „Furtună în pustiu” înregistrează succes.
 Conflictele statelor cu regim comunist
După moartea lui Iosip Broz Tito, Iugoslavia intră într-o stare de criză economică și politică,
situație din care conducerea de la Belgrad nu a găsit cale de ieșire. La 25 iunie 1991, Croația și
Slovenia își declară independența, guvernul central nu a recunoscut separarea. Într-un final,
despărțirea statelor a fost realizată, dar s-a vărsat mult sânge între armatele federale și cele
independente a noilor state. În decembrie 1991 de federație se desprinde Macedonia, iar Bosnia și
Herțegovina în inauarie 1992, acte însoțită de o altă baie de sânge.
În 1992, Serbia și Muntenegru proclamă formarea Republicii Federale Iugoslavia cu regiunile
Kosovo și Vojvodina. În 1998, majoritatea albaneză din Kosovo ridică armele pentru independență.
Regimul lui Milosevic promovează epurarea etnică, care duce la un nou conflict în Balcani. În
spetembrie 1998, ONU cere retragerea trupelor sârbe din Kosovo și încetarea luptelor trupelor
albaneze. Misiunea diplomatică a eșuat, ca consecință, în martie-iunie 1999, trupele aeriene NATO
întreprind o serie de raiduri de bombardare împotriva Serbiei. Serbii se văd nevoiți să accepte
condițiile impuse după pierderi grave, iar în Kosovo vor fi staționate armatele internaționale.
Regimul lui Milosevic va pune Serbia în izolare politică, până în 2000 când în urma alegerilor
prezidențiale, la putere vine Vislav Kostunița.
 Pentru informație suplimentară, accesați:

• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/EVENT/KOREAN-WAR;
• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/EVENT/VIETNAM-WAR;
• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/EVENT/CUBAN-MISSILE-CRISIS;
• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/EVENT/AFGHAN-WAR;
• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/EVENT/ARAB-ISRAELI-WARS;
• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/PLACE/YUGOSLAVIA-FORMER-FEDERATED-NATI
ON-1929-2003
;
• HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/PLACE/CHECHNYA.