Reinstaurarea regimului comunist în

RSSM. Colectivizarea forțată, foametea

și deportările.

Elaborat de: Garbuz Dorin

Profesor de Istorie a Românilor și Universală, Educație pentru
Societate
dorin.garbuz.1996@gmail.com
 Evoluția vieții politice
(1944-1953)
Basarabia este reocupată de trupele sovietice la finele
lui august 1944, iar anexarea acesteia este confirmată
prin armistițiul din 12 septembrie 1944 și ulterior prin
Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947.
Pentru instaurarea unui regim asemănător celui
sovietic au fost întreprinse o serie de măsuri:
distrugerea vechii elite politice, arestarea „dușmanilor
de clasă”, staționarea armatei roșii, aducerea
consilierilor sovietici, „restructurarea” culturii și
învățământului, impunerea comuniștilor la conducere,
rusificarea populației, trecerea la economia
centralizată.
Moscova hotărâse ca posturile principale din conducerea partidului, statului, a
economiei și a organizațiilor publice din din RSSM să se afle sub supravegherea
directă a Comitetului Central al PC(b) din toată Uniunea.
În 1952 nomenclatorul elaborat de Moscova pentru organele de partid și de stat
din RSS Moldovenească cuprindea 1657 de posturi dintre care moldovenii
ocupau doar 19,3 %.
 COLECTIVIZAREA FORȚATĂ
La 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis două decrete care au pus începutul organizării
economiei RSS Moldoveneşti pe baze socialiste. În conformitate cu decretul "Cu privire la naţionalizarea băncilor,
întreprinderilor industriale şi comerciale, transportului feroviar şi fluvial şi mijloacelor de telecomunicaţii din
Basarabia", Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a naţionalizat, cu începere de la 28 iunie, toate mijloacele şi
uneltele de producţie fixe în ramurile menţionate. Al doilea decret "Cu privire la restabilirea, pe teritoriul Basarabiei,
a legilor sovietice referitoare la naţionalizarea pământului" a declarat întregul pământ cu bogăţiile subsolului,
pădurile şi apele lui drept proprietate de stat, lichidând astfel, proprietatea moşierească şi capitalistă asupra
pamântului.
Colectivizarea propriu-zisă s-a efectuat în R.S.S. Moldovenească "prin dictat". Au fost folosite două tipuri
principale de constrângere: directă – când se aplicau metode "fizice" de "convingere" a ţăranilor să intre în
colhozuri; indirecte – când ţăranii se vedeau nevoiţi să facă acest pas în urma metodelor "economice", impozite,
cote, prestaţii. Li se adăugau sentimentul de teamă, o frică permanentă întreţinută de arestări, deportări, dispariţii.
 Foametea din 1946-1947
Foametea din anii 1946–1947 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost o perioadă de deprivare
alimentară majoră la nivelul populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile
agriculturii provocate de război, Seceta, impactul determinant al măsurilor sovietice de supra-colectare de produse
alimentare, distrugerea modului tradițional de viață, ascunderea adevărului despre situația reală și lipsa de reacție
a statului față de nevoile oamenilor.
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o
populație foarte numeroasă, consumul de plante și
subproduse agroindustriale dăunătoare sănătății, de
cadavre și hoituri a provocat o mare creștere a
morbidității. Aceasta se referea mai ales la sate, pentru
că orașele, în care trăia și nomenclatura sovietică, erau
ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau
luate desigur cu forța de la țărani. La începutul anului
1947 sufereau de distrofie de la 10 pîna la 15 la sută din
populația sătească. În decembrie 1947 în multe raioane
distroficii alcătuiau de la un sfert pîna la 30 la sută din
populație, iar în unele locuri această cifră se ridica pîna
la 80 la sută. Stalin a trimis în Basarabia o comisie în
frunte cu Alexei Kosîghin, viitorul „reformator” al
URRS de după Hrușciov. Acela a raportat că în RSSM,
„cu adevărat, sunt foarte muți distrofici”. Stalin a citit
atunci scrisoarea lui Kosîghin la ospețele de noapte de
la celebra vilă de sub Moscova și l-a poreclit imediat,
râzând copios împreună cu tot Biroul Politic al CC
al PCUS și, l-a poreclit pe Kosîghin „distrofcic”.
Porecla i-a rămas „reformatorului” pînă la moarte.
În legătură cu numărul de decese datorat foametei, se vehiculează diverse cifre, de la 200.000 la mai mult. A fost
o evidentă creștere a nivelului mortalității în anul 1947 față chiar de anul 1946. Situația era mai gravă iarna și
primăvara devreme, cînd indicii mortalității aproape că se dublau. Un indice foarte înalt este indicat în luna iulie.
Aceasta asociate cu migrarea în masă a populației au dus la o catastrofă demografică în rândurile populației
din Bucovina de Nord și Basarabia atât în anul 1946, cât mai ales către anul 1947. Foametea a provocat o
creștere înspăimântătoare a criminalității. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, deveniseră
fenomenul cel mai obișnuit. În contextul accentuării foametei la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a
sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui fenomen, grănicerii primesc ordin să fie
necruțători față de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privința celor prinși, apare ordinul ca aceștia să fie
executați pe loc, iar față de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României și, în caz că
nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.
„Pe timpul foametei eu aveam 8-9 ani. Eram atât
de slab, cu pântece mare, ca de păianjen…
Mâncam lobodă și… cam atât. Norocul nostru că
aveam o văcuță și beam și lapte din când în când.
Tata a fost de câteva ori în Ucraina, pe la niște
fabrici de zahăr, și aducea borhot pe care îl
amestecam cu verdeață și-l fierbeam. Și cu toate că
eram rupți de foame, îmbucam anevoie terciul cela,
deoarece grozav de neplăcut mai era la gust. […]
Tata era lemnar și noi, cât el tăia cu ferestrăul,
strângeam rumegușul și mama sclipuia din el ceva
de-ale gurii. Despre gust nu vă mai spun, cred că
vă închipuiți cum era… Pe urmă statul a început a
da câte oleacă de făină de soia, făceam o mămăligă
din ea, nici azi n-o pot uita.”
„Prin bălțile noastre de lângă Prut scobeam niște
rădăcini de papură, de stuf, rogoz, le aduceam
acasă și după ce le uscam un pic, le duceam la
râșniță. Coceam niște turte de pleavă, căci vă dați
seama, astea erau niște rădăcini dulci și anume
pentru asta le scormoneam. Mai trist era că cei care
mâncau începeau imediat să se umfle. Neavând
altceva nimic de mâncare, oamenii au început să nu
se mai miște, stăteau cu zilele în casă, prin curte, în
drum ieșeau rar de tot, erau total extenuați. Noi
eram șase în familie și după ce slăbiserăm
înspăimântător, am pornit a ne umfla. Pornise
distrofia totală și tot satul zăcea la pământ.”
Întrebare: La interogatoriile anterioare i-ați dat anchetei mărturii contradictorii, într-un caz ați spus că l-ați tăiat pe
fiul Nicolai împreună cu soția, iar în cel de-al doilea că l-a tăiat soția împreună cu tatăl dumneavoastră, ancheta cere
de la dumneavoastră mărturii veridice, oneste.
Răspuns: […] Când soția mea a ieșit afară, adică în cealaltă cameră, tata a început să mă convingă să-l tai pe fiul
meu Nicolai și să-l întrebuințăm pentru mâncare, la început eu nu acceptam, iar când soția s-a întors în cameră, i-am
povestit despre discuția cu tata în prezența mamei, la care soția și mama au fost de acord, […] tata i-a retezat gâtul
copilului, după care noi l-am tăiat în bucăți, l-am fiert și l-am mâncat împreună, toată familia. Au trecut patru zile, eu
împreună cu soția mea și cu tata, în lipsa mamei, ne-am înțeles să o tăiem pe mama și când ea s-a întors în cameră și
s-a așezat pe pat, soția a apucat-o de mâini și a doborât-o. […] Am mâncat cu toții și carnea mamei.
Întrebare: Cum a participat tatăl dumneavoastră la omorul mamei?
Răspuns: La omorul mamei tata nu a participat deloc, dar când o tăiam el se afla în locuință și se uita la noi. După
omorul mamei au trecut 7 zile. M-am înțeles cu soția să-l omorâm pe tata […], eu i-am retezat cu cuțitul gâtul și în
același fel am întrebuințat o parte din carne în mâncare, iar pe celelalte eu le-am ascuns în zăpadă unde au fost și
descoperite.
Întrebare: Ce v-a făcut să vă omorâți fiul, mama și tata?
Răspuns: Eu omoram, pentru că nu-mi era de ajuns rația alimentară și întrebuințam carnea în mâncare.
 DEPORTĂRILE
Deportările din RSSM au fost realizate în 3 valuri:
1. Primul val de deportări – 12-13 iunie 1941;
2. Al doilea val de deportări – 5-6 iulie 1949;
3. Al treilea val de deportări – 31 martie-1 aprilie 1951.
 Primul val de deportări
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar
structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării. La 7 iunie 1941, NKVD al
RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților. Listele cu deportați au fost
făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei,
de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească. Urmau să fie ridicate 32.423
persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033
persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).
 Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină
vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se
dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate
sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o
asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții
sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări
feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după
apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio
posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.
Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus
în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile
industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați
echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui
an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk
(6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile
Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau
dispersați în 41 de raioane.
 AL DOILEA VAL DE DEPORTĂRI
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost
catalogat ulterior drept "cea mai mare deportare a populației basarabene". La 6 aprilie 1949 este
adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC „Cu privire la deportarea de
pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor
ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor
partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor
enumerate mai sus”.
 Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8
seara a zilei de 7 iulie.
Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au
fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei
operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți
reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.
Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această
cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.
Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a
întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul
operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii
aveau ordine și medalii sovietice; 508 - își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.
Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii
din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă
întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost
calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și
chiar 14 copii. După alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care
9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar
celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau
la secte religioase ilegale.