Foametea din 1946-194

Foametea din anii 1946-1947 a constituit unul dintre cele mai secrete episoade din istoria RSSM.
Seceta din anul 1946 a avut, într-adevăr, consecinţe nefaste în rândul ţărănimii. În vara şi toamna
acelui an nu s-a mai putut vorbi de recoltă. Însă, în satele basarabene, oamenii aveau mici rezerve
din anii anteriori, cu care, deşi mai greu, ar fi putut supravieţui până la noua recoltă. Aici a intervenit
diabolicul plan de înfometare, urzit la Moscova. Bruma de bucate ce mai exista prin podurile caselor
a fost rechiziţionată, prin ordin, de către autorităţi. Sovieticii intrau cu forţa în gospodăriile
oamenilor, urcau în pod şi măturau şi ultimele boabe de grâu. “Zonele din sudul Basarabiei au fost
cele mai afectate. Pe lângă secetă, exista ceea ce azi am putea numi o foamete organizată. Oamenii
şi-aşa nu aveau ce mânca, dar mai veneau şi comuniştii să le ia surplusul de roadă. Erau situaţii,
când, după ce-au dus la stat ultimii saci cu grâne - pentru că altfel înfundai Siberia sau erai închis -
mai veneau reprezentanţii puterii, se suiau în pod şi măturau podul de grăunţe de grâu. Le luau şi
ultimul bob. Pe nimeni nu interesa dacă mai ai cu ce te hrăni sau nu.

Supravieţuitorii s-au hrănit cu făină de ghindă. Pentru locuitorii din nordul teritoriului, anii
de foamete au fost ceva mai îngăduitori. Codrii seculari, întinşi în această zonă, le-au fost şi
“prieteni” şi loc din care şi-au găsit hrana cu care au reuşit să supravieţuiască. Făina de ghindă de
stejar, culeasă din pădure, a fost alimentul care i-a salvat pe mnulţi dintre basarabeni.  “Eu provin
dintr-un sat din nordul Basarabiei. La noi există foarte multe păduri seculare de stejar. Aici au mai
putut să ascundă câte ceva hrană. Apoi, populaţia făcea făină din ghindă. Aşa au supravieţuit cei din
nord, aşa au supravieţuit şi buneii mei”, povesteşte Vitalie Ojovan.

Urmările foametei. Statisticile oficiale arată că peste 300.000 de oameni şi-au pierdut viaţa din
cauza foametei în Basarabia, într-un singur an. Cifrele neoficiale situează numărul victimelor
undeva la 400.000. Din documente, cruntul an 1946-1947 oferă o imagine de o cruzime înfiorătoare
şi de un dramatism copleşitor. Prin sate, omenii mureau pe capete, câte 10-15 într-o singură zi. În
cimitire nu mai exista loc de îngropăciune.
Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.)
numărul cazurilor de distrofie a explodat. În decembrie 1947 în multe raioane basarabene, spun
documentele, distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populaţie. Dar cea mai gravă şi mai
teribilă consecinţă a fost canibalismul –  reacţia dezumanizantă a celor înfometaţi timp îndelungat.
Cazuri de canibalism au fost înregistrate încă de la începutul anului 1946 în diverse localităţi ale
Moldovei.

Mărturii şocante Câteva mărturii din lucrarea “Calvarul. Documentarul deportărilor de pe

teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1950”:
“Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă,
mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).

“La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi,
ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).
“Oamenii merg legânându-se, ca beţi, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că
stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).

“Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sunt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi.
Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele…” (raionul Orhei).

“De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, şoareci, cai şi unii pe alţii. Zilnic mor de
foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc aşa
şi mai departe…” (raionul Vulcăneşti).

Deportările
Desfăşurate în masă şi în valuri succesive, deportările au constituit una din cele mai dureroase
pagini din istoria românilor basarabeni. Îndeplinind funcţii complexe – metodă de luptă împotriva
„duşmanilor poporului”, element cheie al planului de colectivizare a agriculturii, componentă a
politicii de deznaţionalizare – deportările din Moldova sovietică trebuiau în cele din urmă să ducă la
depopularea spaţiului dintre Prut şi Nistru, la strămutarea populaţiei româneşti din Basarabia în
regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., preponderent în Siberia. 
În Basarabia, începutul realizării acestui plan diabolic a fost pus de deportarea în noaptea de 12 spre
13 iunie 1941, când circa 5 mii de familii, aproximativ 20 mii de persoane au fost smulse din vatra
strămoşească şi strămutate forţat în Siberia. În opinia autorităţilor sovietice, toţi cei care au
„colaborat” cu administraţia română, aşa-numiţii chiaburi şi comercianţi, erau consideraţi drept
elemente contrarevoluţionare şi antisovietice şi urmau să fie deportate.
Deportarea din 6 iulie 1949 s-a înfăptuit conform hotărârii Consiliului de Miniştri al R.S.S.
Moldoveneşti nr. 509 (strict secrete) din 28 iunie 1949, „Cu privire la deportarea din R.S.S.
Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi”, care a avut la
bază o hotărâre a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. Conform acesteia, urmau a fi deportate
familiile „chiaburilor, a foştilor moşieri, a marilor proprietari, a complicilor cotropitorilor germani, a
persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei româno-germane, a membrilor organizaţiilor şi
partidelor profesioniste, albgardiste, a membrilor sectelor ilegale”.
Iniţiatorul şi conducătorul operaţiunii de deportare a fost Partidul Comunist (bolşevic) al Moldovei,
organizaţiilor de partid locale rezervându-le rolul de executanţi docili. Pentru desfăşurarea cu succes
a operaţiunii, CC al PC (b) M a delegat în raioanele şi oraşele republicii două grupe de împuterniciţi
ai CC al partidului şi Consiliului de Miniştri al republicii.
Pregătirea operaţiunii de deportare s-a efectuat în mare secret. În unele raioane înşişi secretarii
organizaţiilor raionale de partid au aflat despre operaţiunea ce se punea la cale abia în seara de 5
spre 6 iulie 1949. 
Cu susţinerea directă a structurilor de forţă – Ministerul de Interne, organele de securitate etc. – sub
conducerea nemijlocită a organelor de partid şi sovietice, dar şi cu concursul „cozilor de topor”, în
noaptea de 6 spre 7 iulie 1949 au fost deportate peste 11 mii de familii cuprinzând un număr total de
peste 35 de mii de persoane. Operaţiunea „Iug” („Sud”), prin formele de efectuare, numărul de
deportaţi, dar mai ales prin consecinţele ei, a constituit apogeul terorii în masă în teritoriul dintre
Prut şi Nistru.
Cei deportaţi în iulie 1949 au fost strămutaţi în regiunile Tiumen, Amur, Irkutsk, Kurgan, Cita,
Celeabinsk, Kemerovo, Karaganda, ţinuturile Altai şi Habarovsk, R.A.S.S. Bureato-Mongolă, R.S.S.
Kazahă etc. Soarta deportaţilor în Siberia a fost diferită. Unii s-au aciuat în barăci părăsite, alţii au
fost nevoiţi să şi le construiască. Munca în colhozurile şi sovhozurile locale, la întreprinderile
forestiere, piscicole, miniere etc. era istovitoare. Din cauza condiţiilor inumane de trai şi muncă,
mulţi din cei deportaţi şi-au dat obştescul sfârşit pe întinsurile îngheţate ale Siberiei.

În noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951, organele de securitate au desfăşurat operaţiunea cu

denumirea codificată „Sever” („Nord”), de data aceasta jertfa fiind adepţii sectei religioase „Martorii
lui Iehova”. Rezultatul operaţiunii a fost arestarea şi deportarea în Siberia (în regiunile Tomsk şi
Irkutsk, pe veci) a 723 de familii cu un număr total de 2 671 de persoane, dintre care 808 bărbaţi,
967 femei şi 842 copii. Cele 57 de sate din raioanele Lipcani, Edineţ, Brătuşeni, Râşcani, Sângerei şi
Târnova (toate din nordul Basarabiei), din care au fost ridicaţi oamenii, fuseseră abordate de un
efectiv de 2 198 de ofiţeri şi soldaţi ai Ministerului Securităţii de Stat, de miliţieni şi activişti ai
partidului comunist. Toate drumurile de ieşire din sate, căile de acces la frontiera cu România
fuseseră din timp blocate.
Aşadar, deportările din R.S.S. Moldovenească (din 12-13 iunie 1941, din 5-6 iulie 1949 şi din 31
martie-1aprilie 1951) au purtat un caracter vădit represiv şi au fost îndreptate împotriva celor care
respingeau orânduirea sovietică socialistă, instaurată în teritoriul dintre Prut şi Nistru după anexarea
lui la imperiul sovietic, în vara anului 1940.