Foametea din 1946-1947 în comuna

Vetrișoaia: teroare, moarte și speranță!

De către
Monitorul de Vaslui
-
1 aprilie 2020
1
10006

Omul care trece astăzi prin comuna mai sus numită are în fața ochilor nu doar o perspectivă
idilică asupra văii Prutului, dar mai ales imaginea unor sate cu case moderne și gospodării de
oameni așezați, a unor pământuri cultivate la timp și bine întreținute. În perioada celui de al
doilea război mondial, dar mai ales imediat după, locuitorii aveau să treacă prin grele încercări. În
vremea războiului, mai exact în luna august a anului 1944, pe teritoriul satului Vetrișoaia au
staționat unități militare aparținând armatei Tolbuhin (M.U. 22064), care au ridicat din
gospodăriile sătenilor, fără forme sau pe baza unor adeverințe scrise de mână, importante cantități
de cereale (porumb, grâu, orz, ovăz etc.), furaje, animale, păsări, mijloace de tracțiune,
harnașamente și alimente (făină de grâu, miere de albine, vin, brânză ș.a). Unii locuitori au fost
deposedați și de îmbrăcămintea personală, respectiv costume de haine bărbătești și de damă,
pantofi, cizme, ghete, lenjerie intimă. Au fost distruse culturi de porumb, grâu și orz, folosite
pentru hrana animalelor de tracțiune. După trecerea frontului, primăria comunei alcătuia un tabel
nominal al persoanelor și bunurile jefuite de către armata sovietică între 23 august – 29
septembrie, cuprinzând un număr de 185 capi familie, valoarea bunurilor confiscate sau distruse
ridicându-se la 36.511.000 lei, o sumă considerabilă pentru acea vreme.
Sărăciți după trecerea Armatei Roșii, localnicii au fost nevoiți să susțină din punct de vedere
economic efortul de război al armatei române pe frontul de Vest. „Totul pentru front, totul pentru
victorie!” a fost lozinca vremii și în numele căreia trupele române au fost implicate în luptele
pentru eliberarea de sub ocupația trupelor germane a Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din
Austria. Întorși acasă în zdrențe și după ce parcurseseră pe jos sute de kilometri, țăranii-soldați
vor fi obligați apoi să plătească despăgubiri de război către Uniunea Sovietică, în baza Convenției
de Armistițiu semnată de statul român la Moscova în 13 septembrie 1944, dar și să întrețină
trupele Armatei Roșii transferate de Uniunea Sovietică pe teritoriul României. Seceta cumplită
din vara anului 1946 a căzut ca un trăsnet asupra sătenilor și avea să aducă cu sine o lipsă aproape
totală de alimente și spectrul morții prin înfometare. Câteva sute de grame de grâu sau porumb
făceau diferența între viață și moarte!

Guvernul procomunist condus de Petru Groza a acționat ezitant și haotic pentru susținerea
regiunilor afectate de secetă. În cadrul campaniei de ajutorare a regiunilor secetoase, în județul
Fălciu a fost trimisă la sfârșitul lunii august 1946 o caravana sanitară a femeilor democrate
(F.D.F.R.), pentru a combate tifosul exantematic care începusă să își facă simțită prezența
mortală prin sate. Acțiunea caravanei a fost privită bine de populație, dar moralitatea celor două
femei care au însoțit caravana condusă de fanaticul doctor comunist Oscar Schwartz a lăsat mult
de dorit: ele s-au îmbătat la Vetrișoaia de au alarmat tot satul. Ajutoarele în cereale (grâu,
porumb) către populație venite de la guvern au fost insuficiente și repartizate de autoritățile locale
ale vremii în funcție de interese, rubedenii… O imagine șocantă asupra situației dramatice în care
se aflau locuitorii în iarna anului 1947 ne-o oferă preotul Vasile Pascal, președintele Căminului
Cultural „Al. I. Cuza” din satul Vetrișoaia, într-o scrisoare din 2 februarie 1947 adresată
Fundației Culturale „Regele Mihai I”. Acesta informa forurile superioare că: „satul nostru se află
situat pe malul Prutului, unde de doi ani e secetă. Anul acesta a fost o secetă grozavă, nu s-a făcut
nimic, căci nici bătrânii nu-și aduc aminte de așa secetă. Populația satului este amenințată cu
moartea. Ca preot am vizitat casă cu casă și am găsit oameni care n-au ce mânca, copiii plângeau
de foame, iar alții taie vitele și mănâncă carnea fără pâine, fără mămăligă. Copiii la școală sunt
palizi și fără putere, chiar și oamenii maturi. Din cauza războiului n-au nici cei mai gospodari.
Cantitatea dată de Stat este insuficientă. (…). În starea de nenorocire în care ne zbate, apelăm la
Fundația Regală spre a ne ajuta sau a stărui acolo unde va crede de cuviință să ne salvăm copiii”.
Până la 1 martie 1947, în comună au murit 10 oameni din cauza foamei.

În 29 ianuarie 1947 erau înscriși la CARS Fălciu un număr de 38 copii, pentru a fi trimiși în
regiunile excedentare. Aceștia, ca și alții care le-au urmat, au fost evacuați în județele Someș
(astăzi Bistrița – Năsăud, în satele Ileanda, Mălin, Săsarm, Nima, Beclean), Caraș-Severin (satele
Ferdinand, Răchita), Mureș (Tg. Mureș, satele Cerghid, Nazna), Sibiu (orașul Sibiu, satele Cunța,
Hosman, Nocrich, Benești, Cornățel, Alțîna, Porcești, Racovița), de unde au revenit spre locurile
natale în toamna anului 1947, după strângerea recoltei de grâu și porumb. Modul de triere era
simplu, după cum ne-a relatat Ioan Mâcnea-Vetrișanu, fost primar al comunei, poet și scriitor, un
pasionat al culturii naționale, copil de școală în acea vreme: „La începerea cursurilor, învățătorul
ne întreba pe fiecare în parte ce am mâncat în seara trecută. În funcție de răspuns, ne trecea pe un
caiet. Eu am zis, nici astăzi nu îmi dau seama de ce, că am mâncat carne de vacă și nu m-au luat.
În fapt, nu mâncasem nimic, vaca o mâncasem deja de două săptămâni. Și pielea vacii au copt-o
părinții și am mâncat-o. Au fost vremuri grele… La scoală ni s-a dat apoi supă de mazăre fiartă,
adusă de la suedezi”. Mai multe amănunte biografice ce privesc perioada foametei sunt
prezentate de Ioan Mâcnea- Vetrișanu în lucrarea monografică „Atingerea mitului. Vetrișoaia.
475 de ani. 1528-2003. File de monografie”, apărută în anul 2003 la editura Timpul.

În 25 ianuarie 1947, membrii comitetului CARS din comună decideau înființarea a 3 cantine pe
cuprinsul acesteia, în satele Bumbăta, Vetrișoaia și Satu Nou, decizie justificată de distanțele
considerabile ce le separau. Cantina Vetrișoaia (130 asistați) era condusă de preot V. Pascal
(președinte), Ioan Puiu (vicepreședinte), Emil Sava (secretar), d-na Cireș (casier), Toader
Ambrono (responsabil). Membrii erau ajutorul de primar, d-na Ivanovici, E. Pascal, P. Puiu, M.
Sibiceanu, invalid de război Ion Cozma. Cantina Satul Nou (120 suflete) îl avea ca președinte pe
învățătorul C. Gâdei, în alte funcții activând Lidia Popovici (vicepreședinte), d-ra Tomșa
(secretar), Elena Puiu (casier), D. Puiu (responsabil). Majoritatea funcțiilor de conducere erau
ocupate de învățătorii și învățătoarele școlilor primare din comună. Membrii: Grigore Carp,
văduva Dumitra Codrea, invalid Ion Tighiceanu, Ana Jacotă, E. Gâdei, D. Brudiu. Cantinele au
început să fie aprovizionate cu alimente abia din 5 martie 1947. Împotriva membrilor comitetelor
CARS locale, în special a învățătorilor Dumitru Puiu și Costache Gâdei, au existat reclamații din
partea unor săteni, care s-au dovedit în urma cercetărilor a fi neîntemeiate, fiind generate de ura
personală a reclamanților.

În satul Bumbăta, primul comitet de conducere al cantinei cu 50 asistați a fost format din P.
Morariu (președinte), M. Valica (vicepreședinte), D. C. Radu (secretar), învățător Gheorghe V.
Rogojanu (casier și responsabil), invalid de război D. Radu, Ana Țurcanu (văduvă de război),
Anton Vicu, Sava Munteanu, Ion Stângă. Un nou comitet s- a ales la data de 27 aprilie 1947,
alcătuit din Gheorghe V. Rogojanu (președinte, gestionar și magazioner), membrii fiind
Gheorghe I. Rogojanu, Anton Bicu, Maria C. Bunescu, Marghioala D. Munteanu, Mihai Valica,
Sava Munteanu. În cadrul școlii primare fuseseră identificați 82 de elevi săraci și lipsiți complet
de hrană. În ziua de 7 iunie 1947, învățătorul Gheorghe V. Rogojanu demisiona din toate
funcțiile, gest motivat de faptul că „în ultima vreme au început să se abată cam prea mulți agenți
cu delegații de control și cu pretenții de a aduna poporul înfometat și pe subsemnatul și a mă
transforma în agitator politic, și a mă îndepărta de la îndeletnicirile mele pașnice de dascăl, și a
mă înrola în învrăjbirile semănate în poporul greu încercat de foamete”. Acesta a fost înlocuit în
funcție de Radu I. Dumitru, ales de membrii comitetului CARS local.

La efortul de susținere alimentară al locuitorilor din regiunile defavorizate derulat de către CARS
s-au alăturat ajutoarele umanitare trimise de către alte state și organizații internaționale. Ajutorul
american a venit în luma martie 1947. Crucea Roșie din Statele Unite ale Americii a oferit un
ajutor alimentar României, constând în 46 vagoane porumb, 250 vagoane fasole și 345.000 cutii
cu alimente condensate, fiecare în greutate de 12 kg și care conțineau carne, cereale, zahăr,
marmeladă, legume, cafea, lapte, unt, brânză, în fapt rația de front a unui soldat american. De
distibuirea acestui ajutor în comuna Vetrișoaia s-au ocupat preotul Popovici, învățătorul Theodor
Ambrono și agentul sanitar Petru Puiu. Din cei 3.160 locuitori, doar 1.500 de suflete au primit
ajutor, adică un procent de 46%, din populație, cărora li s-au repartizat 12.000 kg porumb boabe.
Cutiile cu alimente au fost destinate familiilor numeroase.

Primele vagoane din darul cehoslovac au sosit la Huși în aprilie 1947. Ajutorul consta în cartofi,
brânză fermentată, zahăr cubic și tos, orez, făină de porumb, petrol lampant (gaz), și au început a
fi distribuite prin satele comunelor din data de 8 aprilie. Rația de persoană era stabilită la 160 gr.
brânză, 100 gr zahăr, 300 gr. mălai. Repartiția s-a făcut în prezența unor comisii economice
comunale, formate în principal din primarul comunei, notar, șeful de post și a delegatului CARS
Huși. Autoritățile au fost tocmai cele care au comis abuzuri flagrante, cum au fost cele din
localitatea Satul Nou, unde familii compuse din 10-13 persoane au primit doar câte 8 kg brânză și
1 kg de mălai, în vreme ce sergentul-major de jandarmi Păiș Constantin, necăsătorit, a obținut
aceeași cantitate ca familiile numeroase menționate, iar Postului de Jandarmi încadrat cu doi
angajați i s-au repartizat 20 kg brânză. Prin comparație, în comuna Epureni, cele 208 kg brânză,
130 kg zahăr, 390 kg mălai și 168 kg petrol lampant au fost distibuite la cele 1.264 suflete din
comună, și întrucât toată populația comunei a fost mulțumită, restul de 36 de porții rămase au fost
distribuite la propunerea comitetului economic și hotârârea obștii „detașamentului de ostași ce
dau concursul la bătălia însămânțărilor, mai ales că acest dar este venit din partea bravului popor
cehoslovac, pentru a cărui eliberare de sub jugul fascist soldatul român și-a vărsat sângele”.

Foametea a trecut, faptele vremii au devenit amintiri și au fost luate în morminte de cei care au
răposat. În mintea copiilor de atunci – bătrânii care ne mai sunt alături și astăzi, persistă încă
teama, dar mai ales speranța ca cele trăite de ei să NU se mai repete.

• Prof. Ștefan Plugaru