Canibalismul sau consumul de carne umană este, fără îndoială, una dintre cele mai

șocante crime pe care le-ar putea comite omul. Chiar și în lumea criminologiei, canibalismul
presupune un nivel unic de dezgust și groază.
Există rapoarte despre cazuri de canibalism si in Romania, în timpul foametei din
Basarabia din 1946. În condițiile extreme ale foametei, oamenii au început să recurgă la măsuri
disperate pentru a supraviețui. În aceste circumstanțe tragice, cazurile de canibalism nu au fost
neobișnuite.
Este important de menționat că aceste acte au fost efectul direct al foametei și al crizei
umanitare, și nu pot fi atribuite unei anumite naționalități sau grup etnic. Aceste acte de
canibalism au fost, de asemenea, condamnate în mod clar de comunitatea internațională și nu
trebuie să fie utilizate pentru a alimenta ura sau diviziunile etnice.
Maria Secu, din satul Temeleuți, raionul Soroca, la ai săi 80 de ani își amintește lucid
acele timpuri, când o bucată de pâine neagră de secară valora mai mult decât aurul. În 1946
mergea în clasa a patra. La lecții toată clasa se ruga de ploaie, însă în martie, aprilie, mai, iunie…
nici un strop. „Tatăl meu murise pe front și am rămas trei copii cu mama. Ea se ducea la lucru pe
deal, iar la amiază se întorcea pentru că lanurile de porumb erau toate arse de soare. Nu au fost
ploi toată vara. Sărăcia era mare. Mâncam numai crupe de porumb, deoarece aproape tot grâul îl
dădusem la stat. La școală ne dădea numai o bucățică de pâine de mărimea unei cutii de
chibrituri pe care trebuia să o împart și cu mama, deoarece era bolnavă. Într-o zi am venit și fără
aceasta acasă. După ce am luat o bucată de pâine, un coleg mi-a smuls-o din mâini, a băgat-o pe
toată în gură și a mâncat-o. Atât de flămânzi erau oamenii” a afirmat Maria Secu.
Totuși, în pofida secetei, în 1946, țăranii din Temeleuți adunaseră ceva grâne, ca să poată
supraviețui. Cu toate acestea, de la Moscova veneau ordine ca autoritățile sovietice moldovenești
să continue colectarea produselor de la populație pentru suplinirea rezervelor țării și armatei.
Astfel, au fost create detașamente speciale la nivel local, care constrângeau țăranii să dea benevol
grâul la stat. Au fost făcute liste și cantități de grâu ce trebuia dat la stat, iar casele celor care nu
voiau să se supună erau verificate minuțios.  În condițiile de secetă, țăranii din Basarabia erau
nevoiți să ascundă proviziile, iar aceasta determina autoritățile să întreprindă acțiuni dure la
adresa lor, deoarece erau amenințate de la centrală cu pedepse pentru neîndeplinirea planului.
Maria Secu își amintește că grâul în acel an a fost luat direct de pe ogoare și dus cu căruțele în
direcții necunoscute. Familiei sale îi rămăseseră numai niște rezerve modeste pe care cu greu au
reușit să le ascundă în podul casei. „Mama a putut să ascundă o parte din grâu în niște oale mari
de lut. O altă parte am pus-o într-o ladă mare și am ascuns-o într-o sobă pe care n-o foloseam
iarna. Însă, noi am fost turnați că ascundem cereale și într-o bună zi au bătut la poartă cei de la
sovietul sătesc. Au intrat în ogradă. Au verificat peste tot, iar spre final s-au urcat în pod unde
erau oalele. Unul din nemernicii ceia care era șchiop și avea un baston, a dat într-o oală care s-a
spart și din ea a curs grâul. Mama a sărit cu pumnii la el dar nu a putut face nimic. Ne-au măturat
tot podul atunci și ne-au lăsat fără un bob”, mărturisește femeia care a supraviețuit foamei.
Maria Secu nu își aduce aminte ce și când mânca. Se gândea doar la ziua când va ploua și
ogoarele vor fi pline iarăși de roadă. Zi de zi auzea de la mama că cineva a mai decedat.
„Foamea a durat aproape doi ani. Oamenii mâncau ce găseau. Erau norocoși cei care aveau o
vacă, capră sau oi și mai aveau lapte. Cartofi nu erau. Din cauza secetei acestea erau de
dimensiunea alunelor. Oamenii trăiau greu, mergeau pe drum, cădeau jos și mureau ca muștele.
Erau luați și îngropați imediat. Astăzi murea bărbatul, iar a doua zi auzeam că a murit și soția
lui… pe urmă copilul. Mama venea acasă și povestea aceste cazuri care mi-au rămas adânc în
memorie”, își amintește femeia.
Oficialitățile sovietice scăpaseră situația de sub control și nu au intervenit la timp. Astfel,
chiar în primele luni ale verii anului 1946, unii oamenii disperați și înfometați au început să caute
soluții radicale, printre care era și canibalismul.
În luna iulie 1946, în plină campanie de recoltă, a fost înregistrat primul caz de
canibalism în satul Molești, raionul Nisporeni. În iarna anului 1946-1947, deja oficial erau
înregistrate peste 40 de cazuri. Acesta a fost doar vârful unui aisberg, deoarece multe cazuri nu
au fost înregistrate pentru că pedeapsa era foarte crudă – moarte prin împușcare.
“Găgăuzia actuală era compusă din cinci membri – mama, tata, feciorul, nora și un nepot. Când
foamea a atins apogeul, capii familiei au decis între ei să mănânce un copil. „Mama s-a ridicat în
picioare. Bunelul îl ținea de mâini, iar eu i-am tăiat gâtul”, așa am găsit scris în anchetă. Tragedia
însă a continuat. După copil a urmat bunica, iar următorul a fost bunelul. Numai după aceea ei au
fost depistați și aduși în instanță. Cazuri de acest gen erau masive. În familiile unde era 5-7
copiii, pe cel mai mic îl mâncau. Oamenii și-au pierdut totalmente chipul uman”
Foamea din Basarabia și crimele comise de regimul sovietic au stat mult timp ascunse în
arhivele istoriei. Autoritățile de la Moscova nu au recunoscut niciodată că au fost factorul decisiv
care a provocat una din cele mai mari catastrofe umanitare din Europa de Est. Oficial foamea a
încetat în toamna anului 1947, când țăranii au profitat de un an bun și au cules o roadă bogată.
Totuși, în anii ce au urmat, suferințele populației au continuat. Au urmat colectivizările forțate,
când oamenii au fost lipsiți de pământuri și animale, iar în 1949 o mare parte a clasei de mijloc și
mari a Basarabiei au fost deportați în Siberia. Trist este faptul că Uniunea Sovietică, iar ulterior
Federația Rusă ca moștenitoare a regimului, nici până astăzi nu și-a adus scuze publice pentru
genocidul organizat în Moldova.