LARISA TUREA

Cartea foamei

În literatura despre comunism s-a tot scris despre Larisa Turea este
teroare, arestãri, epurãri, crime ºi foamete. Dar de câte ori nãscutã în Basarabia,
s-a pomenit despre cea din urmã, a fost vorba despre
foametea din Ucraina, din 1932-1933, declaratã recent la Cãlineºtii
genocid împotriva poporului ucrainean. Câþi ºtiu însã de Fãleºtilor, pe malul
foametea la fel de cruntã din Moldova de peste Prut, din Prutului, în familie de
anii 1946-1947, în care au murit peste 200 000 de oameni?
învãþãtori. Debuteazã
Cartea Larisei Turea vine sã repare aceastã nedreptate.
Au încercat, de-a lungul vremii, ºi alþi cercetãtori dar, cu cu versuri în revista
puþin ajutor din partea autoritãþilor sovietice ale vremii, Moldova, apoi în
vocile lor au rãmas neauzite. Larisa Turea însã s-a luptat – sãptãmânalul Cultura.
ºi a rãzbit, oferindu-ne o carte cutremurãtoare despre
aceastã perioadã. Volumul are trei pãrþi: mãrturii ale Studiazã la
supravieþuitorilor, documente de arhivã ºi fotografii. Universitatea de Stat
Dacã ai puterea sã parcurgi relatãrile fãcute cu un din Chiºinãu, secþia
amestec de resemnare mioriticã ºi urã neputincioasã ale
martorilor (despre oameni care scurmã între scândurile de jurnalism,
podelei dupã ultimul bob de porumb, taþi porniþi în cãutare absolvitã în 1974.
de hranã care mor de epuizare în pragul casei, pãrinþi care Este jurnalist, critic
îºi fierb ºi mãnâncã copiii), eºti invadat de ridicolul
documentelor vremii, care fie atestã calm dezastrul, fie îl de artã, membru al
pun pe seama victimelor însele, fie îl neagã în buna tradiþie Uniunii Scriitorilor din
comunistã.
Aproape toþi martorii menþioneazã cã foametea nu s-a
datorat secetei ºi recoltelor mai slabe din anii aceia.
Oamenii aveau provizii ºi ar fi depãºit fãrã îndoialã efectele
secetei. Dar autoritãþile le-au luat tot, sub ameninþarea
închisorii, a deportãrii sau chiar a morþii, cu o râvnã a
cãrei intensitate doar cei mai vârstnici dintre noi ºi-o
amintesc. A fost, incontestabil, un act de exterminare la fel
de crunt ca atâtea altele, mai cunoscute, ale regimului
stalinist, despre care era de mult timpul sã se audã.
Publicãm în continuare mãrturiile din volum a doi
supravieþuitori ai cumplitei foamete din Basarabia cotropitã. 150

150
Moldova, membru al VALENTIN COTEA
Asociaþiei Pociumbeni, Râºcani
Internaþionale a
În ’46, aveam 13 ani. Însã totuna mi-am dat seama
Criticilor de Teatru
cã nu numai seceta poartã vina celor întâmplate – baza
(cu sediul la Paris), foametei a fost pusã în ’44–’45. Moldoveanul, cu firea
preºedinte al Secþiei lui gospodãroasã, niciodatã nu putea fi victimã a
naþionale Moldova a secetei dintr-un an oarecare, deoarece avea în sânge
AICT. grija hambarului, se gândea întotdeauna cu un an
înainte… Vina o poartã acele neomeneºti livrãri obliga-
Între 1992 ºi 1994 a
torii de produse agricole când se mãturau podurile, se
fost viceministru al înturnau cu fundul în sus toate obiectele din casã ºi de
Culturii ºi Cultelor în afarã.
Guvernul Republicii Trãiam pe atunci în satul Pociumbeni, actualul raion
Moldova. Râºcani. În toamna lui ’46 nu m-am mai dus la ºcoalã,
Volume publicate:
deoarece bãierile, cum se spune, ne slãbiserã cu totul.
Rãmãsesem numai cu mama, Dumnezeu s-o ierte.
Cartea foametei, în Bunicul, ultima noastrã speranþã, murise în ’45.
colaborare cu Valeriu Aveam norocul – sau poate nenorocul – sã locuim
Turea, Universitas, vizavi de sovietul sãtesc ºi, cu puþina mea carte, am
Chiºinãu, 1991. început sã le dau câte o mânã de ajutor funcþionarilor
Portrete în relief, de acolo în ale scrisului. De fapt, „lucram“ mai mult
noaptea, când se fãceau „vizite“ la domiciliul oamenilor
Cartea moldo-
întorºi de la munci, pentru a cotrobãi peste tot ºi a mai
veneascã, Chiºinãu, gãsi câte un bob, un grãunte ce putea servi la „con-
1987. strucþia socialismului“… Tot noaptea se efectua ºi sub-
Cartea foamei, scrierea la împrumuturile de stat – zaiom-urile.
ed. a II-a, Editura Sãrmanul om dãdea o sutã de ruble smulse de la gura
copiilor ºi tot era puþin – pânã la ziuã trecea prin mâinile
Curtea Veche,
noastre de 3–4 ori… Aproape permanent la selsovet
Bucureºti, 2008. (consiliul sãtesc) era aºa-numitul upolnomocennîi
(împuternicit) ºi, desigur, cine? – aþi ghicit, reprezen-
tantul de la NKVD…
Ei, dar sã mã întorc la foamete. În primul rând, afirm
cu toatã rãspunderea (ca fost activist!) cã pânã în
primãvara lui ’47 n-am primit nici un fel de ajutor.
O duceam ca vai de noi, deºi bunicul, cumpãtat ºi
prevãzãtor, dãduse în ’44–’45 câte douã planuri anuale
de livrãri, ba l-a mai ajuns mintea (intuiþie þãrãneascã!)
sã aranjeze în casã o ascunzãtoare unde a dosit
pãpuºoi ºi câteva merþe de fãinã. Însã parcã ne puteau
fi de ajuns? De aceea dulcea mea mamã s-a vãzut
151

151
nevoitã s-o ieie în lume, schimbând toatã zestrea ei – Moldova sovieticã,
broderiile minunate ce le confecþionase în tinereþe ºi 1946–1947: mama face
bruma de giuvaieruri – pe câte doi pumni de grãunþe…
turte din iarbã ºi
În iarna lui ’46, când grajdul de vite al vecinului nos-
tru, refugiat, era descoperit pentru defoc, eu ºi cu încã pãmânt ºi le împarte cu
un companion, numai piele ºi oase, am fãcut o mare grijã între copii. Tatãl
descoperire: fasolele care se pãstrau cândva în pod, pleacã la oraº în
conform legii gravitaþiei, au coborât în gãurile de ºoare-
cãutare de hranã ºi la
ci! Noi, doi mormoloci, am început, pe furiº, sã
extragem câte un pumniºor de fasole. Bogãþie, ce mai! întoarcere moare în
Cu economie mare, le drãmuiam precum astãzi icrele pragul casei, epuizat
de Manciuria! Am avut ce pune-n oalã pânã în primã- de inaniþie. Vecinului
varã.
cineva i-a furat calul ºi i
Ocolul era gol – ultimele vietãþi au fost demult sau
vândute, sau tãiate. Se mânca totul: câini, pisici, ºoare- l-a omorât ca sã-l
cei, guzgani, se fierbeau opincile vechi aruncate în pod. mãnânce. Iar despre o
Nu departe de noi trãia o familie numeroasã, cea a lui femeie ce locuieºte
moº Neculai Neniþã. Într-o zi, vine un bãiat mai mare,
care deseori îl ajuta pe bunelul meu la lucru, ºi cere câteva case mai încolo
motanul – cicã, i-au nãpãdit ºoarecii. Aveam o mi- s-a auzit cã ºi-a ucis
nunãþie de motan negru, deºtept foc. I l-am dat. Aºtept mezinul de câteva luni
o zi, douã – motanul nu-i. M-am pornit dupã el, dar ca sã-ºi hrãneascã
n-am intrat în casã – ciocãnind la fereastrã, m-am rugat
sã-mi dea motanul. Bãtrânul, cu faþa schimonositã, mã ceilalþi copii. Între timp,
tot îmbia: „Hai, vino în casã sã þi-l dau!“ Nu m-am dus detaºamentele de
– cine ºtie ce se întâmpla dacã mã potriveam… Din rechiziþionare îºi
familia lor de opt persoane au supravieþuit doar trei,
continuã cu sârg
mai rãsãriþei, care ºi-au luat lumea în cap, ajungând hãt
în Donbass… misiunea, ca nu cumva
Aproape în întregime s-a stins familia lui Vasile sã fi scãpat vreun bob
Paciu, a scãpat numai fiica Ana. Îmi amintesc cum tatãl de grâu prin podul
lor îºi ducea în spate, într-un sac, una câte una, fiicele
cuiva.
la cimitir. Se oprea la poarta noastrã sleit de puteri, îºi
punea sacul pe un pietroi mare, îºi trãgea sufletul, apoi S-a scris mult
îºi lua povara ºi pleca mai departe… Au murit foarte despre foametea din
mulþi, ºi cred cã, deocamdatã, încã nu-i târziu a le afla
exact numãrul. Erau palizi ºi umflaþi la chip, nu-i pot
uita…
În aprilie ’47, de sãrbãtoarea Paºtelui, din mica re-
zervã de grâu ce-o aveam, mama a sclipuit de-o pãs-
cuþã.
Ce-mi trãsneºte prin cap? Hai sã mã duc s-o
152

152
1932–1933 din sfinþesc în satul vecin. Zis ºi fãcut: m-am sculat de
Ucraina, dar câtã lume dimineaþã, mi-am învelit pasca într-un prosop ºi am
purces. Drumul ducea pe malul Ciugurului. Când sã ies
ºtie cã a mai fost o
din sat, mi se alãturã un consãtean ce trãia cam la mar-
foamete, la fel de gine – Volodea Cuniþchi. Am legat capãt de vorbã.
cruntã, în Moldova – Când am ajuns între douã stânci mai mari, el unde
datoratã nu secetei, face:
– Ian sã vãd ce pãscuþã ai.
cum se pretinde în
– Poftim, – îi rãspund, dar tot atunci înþeleg cã aici
documentele vremii, ci va fi sfinþitã.
zelului autoritãþilor A luat-o, a rupt din ea cam trei sferturi ºi a început s-
comuniste – care a o mãnânce. Restul, ca fiind om cu obraz, mi l-a dat mie.
Am învelit bucãþica rãmasã în prosop, am vârât-o sub
ucis peste 200 000 de
palton ºi am mers mai departe. Volodea a luat-o razna
oameni? Volumul de printre stânci. La marginea Pociumbãuþilor m-am întâl-
faþã vine sã umple nit cu consãtenii mei care plecaserã de cu noaptea la
acest gol, cu mãrturii bisericã. N-am zis nimic, m-am întors cu ei acasã…
Mai sunt încã multe cazuri pe care nu le pot uita: sã
cutremurãtoare ale vã povestesc doar unul dintre ele. În ocolul nostru,
supravieþuitorilor, lângã zid, creºtea o susãiþã (nu susai). Era neco-
documente ºi fotografii mestibilã, nici vacile n-o luau în gurã. Într-o zi, pe alã-
de arhivã. Deºi lectura
turi trece un coleg de-al meu de ºcoalã – Mircea
Cojocaru, umflat de foame. Zãrind susãiþa, s-a aplecat
este aproape peste zid, a rupt-o. Vãzându-mã, m-a întrebat cu glas
insuportabilã, o datã ce jalnic:
ai deschis cartea n-o – Nu te superi?
– Nu, Mircea, ferit-a sfântul!
poþi lãsa din mânã,
Ce filozofie, domnule! Înfometat, sleit de puteri, dar
pentru cã totul pare cu soveste*!
scos dintr-un roman de Ajutorul a început sã ni se acorde cam prin martie
groazã inabil exagerat. ’47, dar pe alese. Îmi amintesc cã pentru deschiderea
punctului de alimentaþie se aduceau produse din
Numai cã e perfect
Zãicani. Râuºorul nostru se revãrsase, cãruþele nu
autentic. puteau servi la nimic. Din doi stâlpi de telegraf s-a fãcut
(prezentare de pe o plutã ºi cu ajutorul unei funii alimentele au fost trecute
coperta IV) pe malul nostru. Pe feþele copiilor au rãsãrit zâmbete,
au început a ne repartiza câte oleacã de porumb,
hriºcã, mei. Câteodatã se aducea ºi pâine neagrã, câte
200 grame pe cap de locuitor. Dar abia prin august
lumea s-a înveselit cu totul, când s-au recoltat
cerealele, cartofii, bostanii…
_______
153 *De la sovest - conºtiinþã (l. rusã)

153
 VASILE MUTELICÃ
Tomeºti, Glodeni

Ta-a-a-re multã lume s-a prãpãdit cu zile… La noi în

sat era un om, Vanea lui Costache Hurduialã, crescuse
cu femeia ºase copii, îi zburãtãcise biniºor… Dar n-au
scãpat, sãrmanii, s-au mântuit pe vremea foametei, s-
a pierdut spiþa ceea de oameni. ªi nu numai aceºtia,
multe familii s-au trecut de pe faþa pãmântului. Aºa
s-au sfârºit la noi Isac Ion cu soþia ºi cu douã fete. Pe
a treia s-a gãsit un om ºi a dus-o la Bãlþi – a vãzut cã
fetiþa stã sã moarã, i s-a fãcut jale ºi ce ºi-o fi zis: ia
sã-mi fac o pomanã… A hrãnit-o, i-a gãsit de lucru.
Fata ceea trãieºte ºi azi, s-a cãsãtorit, are casa ei.
Nici nu vã pot povesti, cã mã cutremur – oamenii se
duceau ca gâzele, îi gãseau reci, pe marginea drumu-
lui, înþepeniþi. Lumea era într-atâta sleitã de puteri,
încât nu avea cine sãpa groapa. Erau câþiva mai
voinicuþi, aceia ºi sãpau – îi îngropau câte ºase–ºapte,
sau câte câþi mureau într-o zi (se întâmpla cã ºi mai
mulþi) la un loc. Nici pomenealã de vreo rânduialã
creºtineascã – nu cã sã-ºi mai batã capul de popã, sã-l
îmbrace în straie noi, cã, mã rog, a trãit omul o viaþã ºi
a muncit, sau sã se îngrijeascã de sicriu nou, curat, de
coroanã, de pomeni – nu, asta acum se face, dar pe
atunci… Nici nãsãlii n-aveau, puneau mortul pe scarã,
aºterneau ceva dedesubt, ca sã nu se ducã de-a tava-
lul, ºi îl duceau doi o bucatã de drum, apoi veneau alþii
ºi tot aºa – doi n-aveau putere sã-l ducã de acasã pânã
la þintirim – nu-u, unde s-a vãzut sã-l poatã duce doi.
Cum nu mai ajungeau, îl dãdeau în groapã de-a rosto-
golul, rar de se gãsea cineva sã zicã un cuvânt de bine.
Da’ preºedintele sovietului sãtesc unde fãcea: lãsaþi
groapa, n-o astupaþi, sã-i aducem pe toþi din sat, cã n-are
cine sãpa, vedeþi cum a venit vremea…
Aºa a fost…
Noi abia pe urmã ne-am fãcut oameni, cum trebuie,
cu soveste, da’ trebuie sã le ºtim pe toate, chiar dacã
ne crapã obrazul de ruºine, ºi copiilor trebuie sã le
povestim… Nu degeaba bãtrânii care au vãzut necazul
zic: nu da cu piciorul în fãrmãtura de pâine, nici cu
mãtura nu da în ea, ia-o, strânge-o, cinsteºte îmbucã-
154

154
 tura. S-o fi avut pe foametea ceea, multã lume ar fi scã-
pat cu viaþã! De cãpãta o bucãþicã, omul o mânca dea-
supra pãlãriei, nu cumva sã-i scape vreo fãrmãturã, ci
s-o poatã lua s-o deie în gurã. Noi, cei în etate, ne
amintim cele trecute, dar tineretul… Îi zburdalnic,
aproape nici nu-i vine a crede ce-i spune mama, tata,
bunelul sau bunica…
La noi în sat nu era bucãtãrie ca prin alte pãrþi, dar
spre primãvarã a început a ni se da câte oleacã de aju-
tor, „pe suflete“ – câte 2–3 kilograme de grâu sau
secarã pentru o lunã de zile. Oamenii erau de-acum
cãzuþi, mureau cu tãbuica ceea de grãunþe sub cap,
n-aveau puteri, nu-i þineau baierele s-o ducã la moarã.
Erau vreo trei râºniþe în tot satul, se duceau care mai
puteau ºi o mãcinau, o mãrunþeau oleacã, fãceau o
fierturã ºi o împãrþeau cu linguriþa la copii, câte oleacã,
cã dacã se scãpa un copilaº la strachinã, putea s-o
înghitã pe toatã. Chiar ºi cei care o duceau mai biniºor
spuneau: mãnânc ºi nu mã pot sãtura…
Toamna, în ’47, a plouat, s-au fãcut poamele. În
primãvarã, la semãnat, omul cu o mânã semãna, da’
alta o ducea fãrã ºtire în gurã ºi mânca sãmânþa ceea.
Când dãdeau semãnãturile în lapte, tot dealul era
numai lume – cu tãvãluþa se duceau în câmp,
strângeau ciotcuþe de pãpuºoi, luau spicele verzi în
palmã, prãjeau în tãvãluþã câteva boabe ºi le îmbucau
ºi le pãrea cã-i cel mai bun tort… Amu, mai prindea la
curaj, aducea cu torba ºi la ceilalþi acasã câteva spice,
cã dacã mânca acolo pe deal mâna ceea de secarã
prãjitã, avea oleacã de suflet… Îl mai îndulceam cu
niºte rumeguº – retezam agudul cu beschia, cã avea
olecuþã de gust, era acriºor (nu-s toþi copacii la fel, am
însuºit-o bine atunci), îi puneam o mânã de pãsat ºi
când îþi zdrobeam o mãliguþã…
De pãcat ne-am ferit cum am putut. La noi pe casã
îºi fãcea întotdeauna cuib un cocostârc ºi iatã cã într-o
bunã dimineaþã ne pomenim cu Nichifor Tacu în prag,
se roagã de tata sã-l lese sã se suie pe acoperiº ºi sã-i
caute cocostârcului ouãle, cã pui încã nu erau. Tata
zice: mã tem, cum sã te sui, îi mai cãdea, de-abia te þii
pe picioare de slab ce eºti. Omul a plecat, dar pe înse-
rate, fãrã ºtirea noastrã, a venit cu o scarã, s-a suit pe
155

155
casã, a luat ouãle, le-a pus în sân ºi când
sã coboare, a stricat unul ºi ºi-a murdãrit
cãmaºa. Pe urmã îi povestea lui tata cum
s-a furiºat pe timp de noapte cu gând c-a
gãbuji ºi cocostârcul, dar n-a putut sã-l
prindã din zbor… Cocostârcul cela nu s-a
mai întors la noi, îi visez pânã azi cuibul
gol ºi pângãrit…
Mare nenorocire, nu da, Doamne,
nimãnui… Eu socot cã dacã stãpânirea
noastrã, guvernul de la Chiºinãu se ruga
la Moscova cã, iaca, suntem cãzuþi de tot,
abia ne ducem zilele, n-avem chip a da
atâta la stat, dacã aveau oleacã de curaj,
poate nu pierea atâta lumeraie… Dar ei
au tãcut. Auzeau despre Stalin cã-i fioros
ºi, de nu i te supui, nu te mai întorci înapoi
dupã ce te-au chemat la Moscova, se
speriau ºi nu se mai uitau cã omul n-are
nimic la sufletul lui. κi apãrau pielea ºi
scaunul. Pe la noi era o mânã de tineret
de aista, îºi ziceau „comsomoliºti“,
adicãtelea umblau printre case cu „agitaþia“, dar de fapt
îºi fãceau o joacã din a scotoci care mai de care prin
case ºi prin poduri, prin toate cotruþele, prin ciocleji, ºi
de gãseau vreun tobultocel cu te miri ce, þi-l umflau în
cãruþã, îl smulgeau de la gura copiilor înfometaþi…
De-atâta ºi s-a pierdut atâta lume – bãtrânul, de-o
vorbã, dacã avea ceva, numaidecât ar fi hrãnit un
fecior, un nepot, tot mai uºor era… La un moºneag s-au
dus ºi i-au luat totul, la altul – tot aºa ºi când te uitai –
n-aveai de la cine cere un bob…
Unul dintre cei care cotrobãiau prin podurile oame-
nilor s-a osândit acum vreo opt ani. Nu era tare bãtrân,
da’ n-aveai la cine te uita – se vede cã i s-a deºteptat
conºtiinþa lui de om, l-au ajuns toate câte le-a fãcut.
S-a otrãvit cu bunã ºtiinþã – ºi-a turnat cu mâna lui clo-
rofos, l-a bãut… Sã fi avut vreo 55 de ani, da’ când
fãcea treburile celea era flãcãuaº…

156

156
Iisus binecuvântând pâinea ºi vinul

157