“…Vă trimit această carte-document, scrisă cu lacrimile unui copil român-

basarabean care a supravieţuit gulagului comunist (de două ori arestat, la

13.06.1941, şi evadat la 17.11.1946, iar a doua oară – la 06.07.1949 şi evadat în
ziua următoare). Regret că editura la care am nimerit, în 2010, a supus cartea
cenzurii, scoţând şase capitole ce conţineau critici comuniste, nemaivorbind de
greşeli şi de schimonosirea trecutului. Cu mare sfadă am reuşit, totuşi, să obţin un
supliment.
Cred că această carte e una dintre primele despre copiii români-basarabeni
surghiuniţi în lagărele comuniste din Siberia, calvar început după ocupaţia
criminală a pământului românesc din 28 iunie 1940…”
Cel care ne-a trimis aceste rânduri este nimeni altul decât autorul zguduitoarei cărţi
“Stalin mi-a furat copilăria”, Boris Vasiliev. La vârsta de doar 9 ani, el a fost
îmbarcat, împreună cu familia, în vagoane pentru vite (bou-vagon) şi dus la capătul
lumii, în taigaua siberiană, unde a îndurat, timp de peste cinci ani, geruri de minus
40 de grade. E plină Siberia de cimitire cu basarabeni, inclusiv cu copiii lor (peste
200 000!), care nu au rezistat infernului. Boris Vasiliev este printre foarte puţinii
deportaţi care a reuşit să se întoarcă acasă. Avea 14 ani când, evadând, a revenit la
vatra strămoşească, unde a început o nouă viaţă, învăţând şi muncind pe rupte şi
încercând astfel să recupereze timpul şi copilăria pierdute.
Iată ce scrie, în prefaţa volumului, scriitorul Nicolae Dabija: “Prietenul meu Boris,
profesor din Sărătenii Vechi, Teleneşti, are un destin incredibil. Acum câţiva ani,
când mi-a povestit prin ce a trecut, l-am îndemnat să-şi aştearnă  destinul într-o
carte. Toate seismele lui sufleteşti, toate cutremurele pe care le-a cunoscut inima
sa, fiind aşternute pe hârtie, urmăresc un singur scop: să ne facă mai buni, mai
atenţi cu jocurile şi capcanele istoriei, mai înţelegători cu propriul destin. Şi încă
ceva ne mai sugerează această carte: suferinţa formează norii pe care coboară
Dumnezeu ca să fie mai aproape de oameni. O carte de memorii, de multe ori,
devine pentru autorul ei un adăpost. Boris Vasiliev o transformă într-o redută a
neuitării, care vine să restituie o lume şi să reconstruiască o alta”.
Citindu-i cartea fratelui de sânge Vasiliev – al cărui nume adevărat a fost Vasile,
mângâiat Vasileu (era născut în zodia leului) şi transformat de bolşevici în Vasiliev
– am descoperit o serie de asemănări între noi: amândoi suntem lei – născuţi în
luna iulie (el cu 4 ani înaintea mea), taţii noştri au murit cam în acelaşi timp pe
pământ străin (tatăl meu a luptat pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia
sovietică) şi, ca urmare, amândoi avem copilăria furată şi mutilată de către acelaşi
sinistru personaj şi de alţii ca el.
“Adevărul a ieşit la suprafaţă… Popoarele vor afla cine sunteţi  şi veţi fi nevoiţi să
recunoaşteţi crimele voastre şi ale celor care v-au născut… Încet-încet, lucrurile se
clarifică: Stalin a fost aruncat din mausoleul din Moscova, Brejnev a fost trântit ca
un hoit în groapă. Voi, cei care ţineţi crimele comunismului sub şapte lacăte, veţi
primi răsplata încă de vii…” (citat din carte).
Iată şi câteva titluri elocvente, culese din cartea-document: “Fugiţi!… Vin
bolşevicii!… Salvaţi-vă!”, “Trenul morţii”, “Primul an de surghiun siberian”,
“Târgul de robi din Omsk”, “Ocupanţii sovietici ne-au adus la canibalism”,
“Leşinând de foame pe-o margine de drum”, “Singur-singurel: fără mamă, fără
tată, fără Patria Românească”, “Râul Prut – apă din lacrimi adunată”, “O călătorie
în România – ţară visată din copilărie”, “Adevărul triumfă! Documentele vorbesc
despre cei omorâţi”…
Demn de reţinut este şi epilogul cărţii, intitulat “Greşeala fatală a primului
Parlament (1990)”, din cuprinsul căruia spicuim: “Nu se poate construi un stat
democratic pe un teren minat de comunişti… Republicile care au ieşit din
componenţa statului criminal URSS, numit de preşedintele american Ronald
Reagan “Imperiul Răului” sau “stat-puşcărie” de Soljeniţîn, au supravieţuit şi
înflorit, pentru că oamenilor li s-a spus adevărul. Conducerile Estoniei, Lituaniei şi
Letoniei n-au ascuns crimele comuniste săvârşite de comunişti împotriva propriilor
popoare; ele au introdus legea lustraţiei… De ce nu s-a întâmplat astfel şi în R.
Moldova? Arhivele conţin documente clare despre crimele comise de conducerea
comunistă împotriva propriului popor; ele conţin numele şi semnăturile
criminalilor venetici şi localnici – posibil bunicii ori părinţii comuniştilor de azi ai
lui Voronin…”.
O rază de speranţă în acest “întuneric comunist” a licărit în primăvara anului 2010,
atunci când, printr-un Decret al preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, a fost creată
o Comisie pentru studierea regimului totalitar-comunist. Dezvăluirile (câteva sunt
menţionate în carte) au şocat întreaga republică… A fost un început. Va urma, nu
va urma?

Boris Vasiliev, profesor, autorul cărţii „Stalin mi-a furat copilăria”: „După ce au

intrat în sat, ruşii au rupt şi au călcat în picioare tricolorul românesc”

„28 iunie 1940 este cea mai grea şi cea mai neagră filă din istoria neamului nostru,
Basarabia română. În acea după-amiază de duminică basarabenii i-au întâmpinat pe
malul Nistrului cu pâine şi cu sare, iar în loc de mulţumire soldaţii ruşi au ordonat
să fie arestaţi cei mai buni gospodari ai satului. După ce au intrat în sat, au rupt şi
au călcat în picioare tricolorul românesc, iar în loc au pus „flagul” lor roşu cu
seceră şi ciocan. Din acea zi neagră s-au început crimele ocupanţilor comunişti pe
teritoriul Basarabiei. Toţi gospodarii erau arestaţi, „cercetaţi” şi apoi dispăreau fără
urmă. Asta se numeşte eliberare?”, se întreabă Boris Vasiliev, din Sărăteni,
Teleneşti. El spune că, deşi era copil, a fost nevoit să îndure gerul siberian, fiind de
două ori deportat împreună cu familia sa… 
„Veneau ca lăcustele peste grâne…”
Avea numai opt ani când au venit trupele sovietice în Basarabia, dar îşi aminteşte
în detalii acea zi odioasă de 28 iunie 1940. În acea duminică, pe la ora patru după-
amiază, de pe malul stâng „au început să vină spre Basarabia luntri cu soldaţi
înarmaţi „cum vin lăcustele peste grâne”. Neştiind ce urmează să se întâmple, pe
mal se adunase tot satul. „Toţi ştiam că dincolo de Nistru biserica era dărâmată,
adesea oamenii treceau noaptea râul înot, veneau pe malul nostru pentru a se salva
de teroarea roşie. Eram obişnuiţi cu astfel de „vizite”. Dar în acea zi, văzând că pe
malul stâng a apărut o puzderie de soldaţi înarmaţi, gata de luptă, sătenii au hotărât
să-i întâmpine şi să vadă cine sunt şi ce vor”...

„I-au rupt epoleţii şi l-au arestat…”

„Gheorghe Popa, fost colonel în garda de onoare a ţarului Nicolai al II-lea, care
ştia ruseşte şi cunoştea obiceiurile armatei roşii, s-a îmbrăcat în uniforma ţaristă de
o frumuseţe rară, cu sabia la brâu, a luat pâine şi sare şi a spus că merge să ducă
tratative cu dânşii. Toţi oamenii s-au pornit către mal, şi noi, copiii, alergam după
ei. Eu terminasem deja clasa întâi românească pe care n-o uit nici azi. Când am
ajuns pe mal, la mijlocul râului am văzut plutind o barcă cu flagul roşu pe care era
secera şi ciocanul. Când au ajuns la mal, s-au apropiat de mulţime. Gheorghe Popa
cu pâinea şi sarea în mână le-a spus: „С Богом на нашей земле” („Bine aţi venit,
cu Dumnezeu, pe pământul nostru!”). În loc să mulţumească pentru primire,
soldaţii au ordonat să-i fie luată sabia, epoleţii să-i fie rupţi de pe umeri şi să fie
arestat. Ce a fost mai departe cu acel basarabean nici azi nu ştim”, îşi aminteşte
Boris Vasiliev, care este şi autorul cărţii „Stalin mi-a furat copilăria”.

„Mai bine murim de rând cu tot neamul nostru!”

Bătrânul îşi aduce aminte că tatăl său, Ilie, a vrut să-şi ia familia şi să plece peste
Prut, dar „mama s-a pus ca o cruce în faţa cailor şi a zis: „Ilieş, nu ne ducem de pe
pământul nostru, de la mormintele buneilor noştri. Ne-or omorî, atunci să murim
aici de rând cu neamul nostru”, şi au rămas, dar au plătit scump pentru asta”, spune
bătrânul, cu gândul la cele două deportări prin care a trecut. El îşi mai aminteşte că,
în ziua în care au venit, soldaţii ruşi au cerut cheile şi pecetea de la primărie, după
care au citit o listă cu câţiva săteni, între care proprietarul unui restaurant şi doi
evrei care aveau dughene… Aici, Boris Vasiliev nu poate să nu facă o remarcă:
„Ce viaţă era pe timpul românilor, basarabenii aveau restaurant în sat. Satul
Molovata, unde locuiam noi, în timpul celor 22 de ani de convieţuire în Marea
Românie şi-a mărit numărul populaţiei de trei ori, de la două mii la şase mii, ţăranii
aveau casă, masă şi pe masă, aveau şi dragoste, altfel copiii nu se nasc. Şi iată, în
această viaţă tihnită pe care o duceau, au venit aceştia cu listele lor negre…”.

„Nu pot uita ochii îngroziţi ai părinţilor mei”

„Ei zic că ne-au eliberat, dar de fapt, au venit nepoftiţi de noi, cu planurile lor de
acasă, cu listele lor negre. Au venit să-i ucidă pe cei mai buni gospodari, medici,
învăţători, muzicanţi. Au smuls toată floarea naţiunii şi au semănat locul cu ruşi”,
spune cu durere în suflet Boris Vasiliev. Bătrânul zice că nu poate uita nici astăzi
ochii îngroziţi ai părinţilor săi. „Toţi gospodarii erau arestaţi, cercetaţi şi apoi
dispăreau fără urmă. Pe tata îl anchetau în fiecare seară, îl întrebau cine ducea în
sat „politica românească”, de parcă noi, fiind în statul român, puteam să facem
politica Chinei sau a Moscovei. Noi ne supuneam politicii statului care avea grijă
de noi”, trage concluzia interlocutorul nostru.
Toate seismele lui sufleteşti, toate cutremurele pe care le-a cunoscut inima sa, fiind
aşternute pe hârtie, urmăresc un singur scop: să ne facă mai buni, mai atenţi cu
jocurile şi capcanele istoriei, mai înţelegători cu propriul destin. Şi încă ceva ne
mai sugerează această carte: suferinţa formează norii pe care coboară Dumnezeu ca
să fie mai aproape de oameni.

O carte de memorii, de multe ori, devine, pentru autorul ei, un adăpost. Boris
Vasiliev o transformă într-o redută a neuitării, care vine să restituie o lume şi să
reconstruiască o alta.”