Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Elizaveta Pilenko, viitoarea maică Maria, s-a ivit pe lume pe țărmul Mării Baltice: la Riga. Un
loc potrivit pentru firea sa poetică, însetată de frumos. Iuri, tatăl ei, descindea din nobilimea
căzăcească, din Crimeea. Sofia de Launay, mama, provenea din familia ultimului guvernator
al Bastiliei.
Apariția micuței Liza în lume anunța deja destinul ei excepțional. Moartea a însoțit-o, ca o
umbră, încă de la naștere: Liza era să se înece în apa botezului și a trebuit să fie reanimată.
Sofia, mama Lizei, va mărturisi mai târziu: „Nu știu pe nimeni care să fi fost atât de expus
unor grave primejdii și să fi scăpat de fiecare dată de moarte ca prin minune. Încă din
copilărie, fiica mea a știut că va cunoaște suferințe, încercări, o moarte crudă, că va fi arsă și
că în moartea sa va fi însoțită de mulți alții”.
Și-a petrecut copilăria în sânul naturii, la Anapa, pe țărmul Mării Negre, ochii săi uimiți
pierzându-se, adesea, în nemărginirea ei. La 8 ani descoperă tainele poeziei simboliste. Liza
repetă, fascinată, versurile lui Konstantin Balmont: „Lângă mare, noaptea/ valul arde”.
În pofida apropierii sale de bătrânul Pobedonosțev, sufletul Lizei este atras în furtuna
liberalismului revoluționar. Mulți exponenți ai lui erau studenți. În ochii fragedei Liza, aceștia
erau eroii unei lumi mai bune, pe cale să se nască. Ei înfruntau, cu prețul vieții, nedreptatea și
inegalitățile strigătoare la cer, care sufocaseră poporul rus, prin regimul despotic țarist.
Cuvintele bătrânului Pobedonosțev, respinse de noua conștiință a Lizei, vor rămâne ascunse în
cutele ființei ei ani de zile. De adevărul cuprins în ele pe Liza o vor convinge încercările
amare ale vieții. Se poate spune că aceste cuvinte îi vor da un nou sens existențial. Unul care
contrazice flagrant utopia socialist-comunistă, care sacrifica fericirea persoanei în carne și
oase de dragul unui concept: „umanitate” - impecabil descris, dar inaccesibil și înghețat.
Izbucnind revoluția bolșevică, filmul vieții Lizei începe să se deruleze cu o viteză amețitoare,
căpătând accente dramatice. În 1917 intră în partidul socialist-revoluționar. Este aleasă primar
la Anapa. Le donează țăranilor proprietatea de la Khan Cioktak. Acolo mujicii vor construi o
școală. În anii 1918 și 1919 este arestată, apoi condamnată la moarte de „albi” - armata țaristă.
În final, este amnestiată. Se căsătorește cu ofițerul Danilo Skobțov. Vor avea o fiică: pe
Gaiana. În 1919 pornește în exil: străbate Caucazul, Serbia, Franța. Nu își va mai vedea
niciodată peisajele natale.
Sfidător pentru rațiunea umană, în mod tainic, suferințele și moartea Anastasiei o fac să își
regăsească sensul vieții. Rândurile maicii Maria ne cutremură prin paradoxul lor: „La
căpătâiul Nastiei am simțit că sufletul meu, toată viața mea de până atunci rătăcise pe cărări
întortocheate. De acum înainte aspir la o adevărată cale dreaptă și fără piedici, nu pentru că
cred în viață, ci pentru a justifica, înțelege și accepta moartea. Făcând aceasta, nu trebuie să-
mi uit propria nevrednicie. Nimic mai puternic n-a fost inventat vreodată decât aceste cuvinte:
«Iubiți-vă unii pe alții». Numai că trebuie mers până la capăt, fără nici o excepție. Atunci totul
va fi justificat și viața se va lumina. Fără aceasta, totul e îngrozitor și apăsător”.
La Paris, Liza regăsește Biserica. Se implică total în rezolvarea noianului de probleme cu care
se confrunta emigrația rusă. Străbate Nimes-ul, Lyon-ul, Marsilia, alinând suferințele
familiilor de muncitori. Le împarte bani, medicamente, ascultă confesiunile amare ale rușilor
dezrădăcinați. Pe unii dintre cei aruncați în azilurile psihiatrice îi vindecă. Dragostea fierbinte
a Lizei topește sloiurile depresiei, alungă norii cenușii ai neliniștii. Dar sufletul Lizei dorea să
i se dăruiască aproapelui până la uitarea de sine. Undeva ea scrie: „Ceea ce le dau e atât de
mizerabil. Am vorbit, am plecat, am uitat. Dar am înțeles de ce nu obțin nici un rezultat.
Fiecare din ei cere de la noi nici mai mult, nici mai puțin decât întreagă viața noastră. A-ți da
viața pentru un bețiv sau un schilod e atât de greu!”.
Călugărirea
În data de 7 martie 1932, Liza „moare” și renaște sub chipul maicii Maria. Arhiepiscopul
Evloghi Gheorghievski o tunde în monahism, grăindu-i solemn: „Numele tău să fie Maria, în
amintirea Sfintei Maria Egipteanca. Dacă aceasta, după o viață scandaloasă, s-a retras în
deșert, așa și tu du-te, vorbește și lucrează în deșertul inimilor oamenilor”.
Dragostea atotcuprinzătoare a maicii Maria îi va alina pe toți oropsiții vieții care îi vor răsări
în cale. Pe strada Lourmel va întemeia un așezământ deschis cerșetorilor, fostelor prostituate,
inadaptaților social, delincvenților, șomerilor. Aici vor beneficia de o masă, un adăpost, de
slujbe diurne și nocturne. Pentru a-i servi pe toți umiliții și obidiții sorții, maica Maria nu
doarme și nu pune nimic în gură, zile în șir.
În timpul ocupației naziste, în 1942, maica Maria salvează de la deportare patru copii evrei. În
așezământul ei, mulți evrei sunt botezați ortodox, scăpând astfel de supliciile naziștilor.
În data de 10 februarie 1943, maica Maria Skobțova este arestată de naziști și deportată în
lagărul de la Ravensbruck. O prietenă va reține cuvintele ei testamentare: „Primesc cu
smerenie și întru totul suferința. (...) Vreau să primesc moartea, dacă va veni, ca pe un har al
Celui de Sus”. Potrivit unor mărturii, în 1945, maica Maria s-a alăturat unui convoi de femei
deportate, împărtășind alături de ele moartea prin gazare.