Mărturii din Gulag

Elev: Cugureanu Chiril, cl. a IX-a “B”

Profesor: Trelea Tatiana
 Începutul Gulagului
Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluției bolșevice.
Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 - când a fost lansat planul cincinal
pentru colectivizarea agriculturii și creșterea producției industriale. În acea
vreme, au fost milioane de persoane arestate, țărani care s-au opus
colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică
se confrunta în acea perioadă și cu o lipsă a forței de muncă. S-au descoperit
rezerve de cărbuni, minerale și gaze în Nordul îndepărtat, iar cineva trebuia să
meargă să le extragă, așa că au fost construite lagăre și au fost trimiși
prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului.
 Primul val
Teritoriul Basarabiei a devenit parte a URSS în 1940. În nou creata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, epurările au început
aproape imediat. URSS era pe picior de război, iar conducerea acesteia dorea să fie sigură de siguranța granițelor și loialitatea autorităților
locale.
Primii, în 1940 deja, au fost afectați participanții Sfatulul Țării - oficiali, preoți, medici care au susținut unirea cu România în 1918.
Dar primul val de deportări în masă a început în 1941. Pregătirea pentru deportări a început în prealabil. La 11 noiembrie 1940 a fost emis un
ordin al NKVD (Comisariatul Norodnic pentru Afaceri Interne) al URSS cu o cerere de identificare a tuturor "elementelor antisovietice". În
listele de nume întocmite în teritoriu, trebuiau să intre toți foștii proprietari de terenuri, proprietarii de fabrici, membri ai gărzilor albe,
oameni de afaceri, lideri ai partidelor politice, colaboratori ai Siguranței românești, precum și primarii din aproape toate localitățile, inclusiv
cele găgăuze și bulgare. În februarie 1941, listele erau gata - de completarea lor s-au ocupat tribunalele și sovietele locale. Pe lângă
categoriile enumerate, în liste au fost de asemenea incluși medici, profesori și membri ai clerului.
Strămutările au avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie. Conform dispoziției oficiale, fiecare familie putea lua cu ea 100 de kg de lucruri
personale-bani, haine, produse alimentare, vase. Pentru pregătiri li se alocau două ore. În practică, după amintirile deportaților, majorității li
s-au dat nu mai mult de 40 minute pentru pregătiri iar cu ei li s-au permis să ia nu mai mult de 40 de kg. Banii și obiectele de valoare erau
deseori confiscate de soldați. Alte bunuri-casa, pământul, vitele—erau confiscate de stat sau colhozuri.
Deportaților li se propunea să meargă la stațiile de cale ferată cu propriile mașini sau căruțe. Pe cei fără transport propriu îi duceau soldații.
La locurile de exil oamenii au fost transportați mai mult decit o mie de vagoane de tip marfar. În fiecare din ele încăpeau 90-100 de oameni.
Drumul la destinație dura cam două săptămâni.
Conform raportului către Stalin, Molotov și Beria, deja pe 13 iunie din RSSM au fost deportați într-o singură noapte 24 360 persoane. Circa
o mie de persoane ale căror nume figurau în listele inițiale au reușit să evite deportarea. Doar trei au reușit să se ascundă. Majoritatea
deportaților proveneau din Chișinău, Bălți, Taraclia. Circa 8 mii de bărbați au fost internați în lagăre de muncă. Mamele cu copii erau plasate
în colonii speciale din Kazahstan, și din regiunile Omsk și Novosibirsk.
Mărturii ale deportaților din 1941
Din județul Soroca au fost surghiunite, în noaptea de 13 spre 14 iunie
1941, 1874 de persoane. Printre ele și moșiereasa Eufrosinia
Kersnovskaia autoare a unor memorii vii și detailate ale exilului și
anilor petrecuți în gulag. A fost condamnată la detenție în lagăre de
muncă și reeducare după o tentativă de evadare din colonia specială.
Kersnovskaia s-a născut în 1907 în Odessa, într-o familie de
nobili.  Fugind din calea Războiului civil, familia a ajuns în
Basarabia, care se găsea atunci în componența României. După
anexarea Basarabiei la URSS în 1940 Kersnovskaya și-a trimis
mama în România, iar ea a rămas la Soroca. Cu acuzația "provine
din familie de boieri", a fost deportată în regiunea Novosibirsk.
Pentru tentativa de evadare din colonia specială, a fost condamnată
în 1943 la zece ani de muncă silnică. În 1944 a fost condamnată la
încă zece ani pentru „activități contrarevoluționare sistematice,
activitate fascistă sistematică printre deținuți" și pentru „defetism
și calomnie" la adresa Uniunii Sovietice. Kersnovskaya a scris
memorii la rugămintea mamei sale, cu care a reușit să se reunească
după 20 de ani de despărțire. Manuscrisul acestora are 2200 de
pagini, conținând peste 700 de desene. În memoriile sale,
Kersnovskaia povestește despre viața din Odessa și Basarabia,
exil, despre viața și lupta în sistemul GULAG.
 Al doilea val. Operațiunea “Iug”, 1949 (1)
După ce s-au răfuit cu principalele "elemente antisovietice" în 1941, autoritățile locale au avut o altă problem după război: colectivizarea
mergea prea lent. Următorul val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu "chiaburii", țăranii prosperi.
Conform unui decizii semnate la 6 aprilie 1949, se prevedea deportarea a peste 11 de mii de familii de chiaburi sau 40 850 de persoane
în afara RSSM în Kazahstan și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen si Tomsk.
Împreună cu chiaburii în ele nimereau negustorii, foștii alb-gardiști care, care cooperau cu administrația românească și preoții care au
supraviețuit ca prin minune epurărilor anterioare. Dar principalul motiv al deportărilor au fost hectarele de pământ, vacile și găinile:
țăranii plăteau din 1944 un impozit majorat pentru gospodăriile lor, intrând prin urmare automat în listele "negre". Cei care au încercat
să scape de această soartă erau uneori turnați de către concetățenii lor.
Operațiunea "Iug" a început la ora două noaptea pe 6 iulie și s-a încheiat la ora opt seara pe 7 iulie 1949. Conform ordinului oficial al
autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri pe familie. De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea
duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au
acordat timp pentru pregătiri minuțioase. Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și
colhozurilor. Bunurile mărunte erau deseori luate de vecinii care au avut norocul să rămână acasă. În timpul acestui val de deportări multe
familii s-au îndreptat nu doar fără lucruri dar și fără tați: bărbații se ascundeau în speranța că fără capii familiei, pe cei dragi nu îi vor
ridica, așa cum a fost în 1941. Însă regulile se schimbaseră.
La gări familiile erau transportate în principal cu camionul. Apoi deportații erau încărcați în vagoane de marfă. În Kazahstan și Siberia au
fost expediate 30 de eșaloane (1.573 vagoane) într-o singură zi. Drumul spre așezările speciale a durat de la două până la patru săptămâni.
Asistentele și medicii promiși de ordinul oficial nu au fost prezenți pe lângă deportați. Este aproape imposibil să se stabilească astăzi
cifrele exacte, dar se știe că mulți au murit până a ajunge la locul de surghiun.
 Al doilea val. Operațiunea “Iug”, 1949 (2)
Ca urmare a operațiunii "Iug" de pe teritoriul Basarabiei au fost deportați 34.270 de persoane, dintre care 13.651 femei și 11.245 copii. La sosire,
deportații au fost repartizați pe la localnici sau prin barăci - unele construite special pentru operațiunea "Iug", altele rămase de la valurile
anterioare de represiune de pe teritoriul URSS. Trăiau "prin colțuri", mai multe familii într-o baracă. Cu timpul, familiile în care erau bărbați
construiau bordee sau chiar case de lemn. Prima iarnă sa dovedit cea mai dificilă: unele din persoanele internate în colonii speciale nu au putut
suporta clima neobișnuită și munca grea de tăiere a pădurii.
Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun erau mulți din cei care nu au fost goniți de acasă pentru prima dată. Valentina Sturza, întoarsă
pe teritoriul Basarabiei după deportarea din 1941, a fost exilată din nou în Siberia în 1949. Revenind din Kazahstan pentru a doua oară, Sturza a
primit o educație bună, însă statutul de "fostă deportată" i-a complicat serios creșterea în carieră.
 Al treilea. Operațiunea “Sever”, 1949
"Martorii lui Iehova" au devenit ținta mecanismului sovietic de represiune din mai multe motive. Membrii acestei organizații au negat
puterea statului: au refuzat serviciul militar și participarea la alegeri. Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii ca fiind anti-sovietică și
potențial periculoasă pentru securitatea națională.
Serghei Shobe a devenit unul dintre cei 2.724 de membri ai organizației religioase Martorii lui Iehova, deportați din RSMM în noaptea
spre 1 aprilie 1951, în cadrul sub operațiunea "Sever".
Primele represiuni ale Martorilor lui Iehova au început încă în 1949. În timpul operației "Sud", 354 membri activi ai comunității religioase
au fost expulzați în Kazahstan. Dar acest lucru nu a speriat "martorii". Dimpotrivă, rândurile lor pe teritoriul RSSM au continuat să se
completeze. Coordonarea operațiunii i-a fost însărcinată primului secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev.
Operațiunea avea numele de cod "Sever" ("Nord") și, la sugestia lui Stalin, a avut loc în perioada martie-aprilie 1951.

Deportările au vizat și membrii acestei comunități religioase din alte republici sovietice: RSS Ucraineană (2020 de familii), RSS estonă
(130 de familii), RSS lituaniană (48 de familii), RSS Belarusă (153 de familii) și RSS letonă (27 de familii).
Din istoria operațiunii "Sever" mai fac parte și istorii ale solidarității umane. Au existat cazuri în care oamenii, care nu erau membri ai
Martorilor lui Iehova, au insistat să fie și ei deportați. Motivul - voiau să fie cu cei dragi.
Operațiunea „Sever" a început pe teritoriul RSSM pe 1 aprilie 1951 la patru dimineața și a durat până la opt seara. Un total de 2724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii.
 Concluzii
Cercetătorii evaluează amploarea deportărilor diferit: cifrele se schimbă practic de la an la an pe
măsura studierii arhivelor. Potrivit "Cărții memoriei", publicată în patru volume din 1999 până
în 2005, de pe teritoriul Republicii Moldova au fost deportate forțat 72.515 persoane în perioada
1929-1950.

Aproximativ 20% dintre aceștia lucrau în structuri de stat - funcționari, profesori, medici. 40%
dintre deportați erau "chiaburi", industriași sau comercianți de succes. În coloniile speciale erau
expediate familii întregi, motiv din care printre deportați erau foarte multe persoane în vârstă.
Peste 1.5 mii de oameni aveau peste 70 de ani în momentul deportării. O treime (mai mult de
30%) din cei trimiși în colonii speciale erau copii mai mici de 15 ani -21 500 de persoane.
Drept urmare, aceste trei valuri de deportări constituie o pagină neagră în istoria fostelor
republici sovietice... Regimul stalinist a fost unul groaznic, teribil, neuman și întreaga societate
ar trebui să învețe această lecție penibilă și să facă tot posibilul ca istoria să nu se repete!