Satul Pepeni, raionul Sângerei – 300 de evrei ucişi într-o zi

Până în 1940, în satul Pepeni, raionul Sângerei, trăia o

comunitate mare de evrei, majoritatea dintre ei fiind
comercianţi. Pe atunci, Andrei Vulpe, fost profesor de
istorie la şcoala din localitate, avea 10 ani. Dânsul ne-
a împărtăşit amintirile despre vara anului 1941, când
în satul său au fost ucişi evrei, dintre care mulţi erau
prietenii şi colegii săi de clasă.
„Iată acolo unde se vede turnul acela a avut loc
măcelul. Tot acolo, în carieră, au şi fost îngropaţi. Se
vorbeşte că ar fi fost în jur de 300”, ne mărturiseşte
domnul Vulpe. Acum pe acel loc se află un
monument pe care scrie în trei limbi (română, rusă şi
ebraică): „În memoria victimelor regimului nazist”, ne
spune bătrânul de 81 de ani.
„A venit o maşină cu doi militari germani. Pe atunci
nimeni nu ştia cine sunt ei. Erau în uniforme negre şi
cu câte un epolet. Pe urmă am aflat că erau din trupele
SS. Ei au adunat reprezentanţii armatei române şi i-au
instruit. În acel grup erau şi moldoveni din sat, care
erau militari în rezervă. Măcelul a avut loc după masă,
când soarele încă era sus. Şeful de post a aruncat mai
întâi o grenadă pe fereastră. Alţii au început a
împuşca. După aceea, cadavrele au fost evacuate
foarte repede. Au adus căruţe cu cai din sat, au
încărcat morţii şi i-au dus la carieră. La vreo patru
kilometri era o carieră de piatră cu gropi mari”,
povesteşte cu tristeţe Andrei Vulpe.
 Cele mai mari lagăre din Moldova
Cele mai mari lagăre din Moldova se aflau în satele Vertuljeni – 23 000 de oameni, în
Secureni – 20 000 de oameni, în Edineţ – 13 000 de oameni, dar şi în Chişinău. Lagărul
din capitală se afla nu departe de sediul actual al Băncii Naţionale a Moldovei. Aici ne-
am întâlnit cu directoarea Muzeul Evreiesc din Chişinău, Irina Şihova, care a adunat, pe
parcursul mai multor ani, dovezi că masacrele din Basarabia au fost unele din cele mai
crâncene. „Pe strada cu denumirea evreiască Ierusalim din centrul Chişinăului s-a aflat
intrarea în ghetou, nu ştim locul exact pentru că, la sfârşitul războiului, în timpul
operaţiunii Iaşi-Chişinău, aici totul a fost distrus. La începutul războiului în acest ghetou
au fost plasaţi 25 000 de evrei, iar la sfârşitul războiului aici au fost găsite numai şase
persoane”, spune Şihova.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul Moldovei locuiau un sfert de milion de
evrei, aproximativ 12% din populaţia de la acea vreme, adică fiecare al nouălea locuitor
al ţării era evreu (sau aproape 40% din populaţia urbană). „La sfârşitul anului 1941 s-a
anunţat oficial că Basarabia este “judenfrei”, adică curăţată de evrei. Rămăseseră poate
unităţi care s-au salvat pe undeva. Majoritatea, aici cifrele foarte mult variază, de la 200
000 la 700 000 de oameni, au devenit victime ale acestei maşini de exterminare. În acest
lagăr evreii erau folosiţi la munci grele, înfometaţi până la moarte. Cei care
supravieţuiau erau împuşcaţi, iar cadavrele lor erau arse. Aceasta înseamnă că e greu de
demonstrat numărul exact al victimelor”, povesteşte Irina Şihova.
 Pe 25 iulie 1941, la Chișinău a fost creat un
ghetou evreiesc. Exterminarea evreilor și
romilor, care a urmat, reprezintă una dintre
cele mai tragice și puțin cunoscute pagini din
istoria Moldovei. NM a adunat în proiectul
special dedicat Holocaustului mărturiile
supraviețuitorilor, istoricilor și chiar
participanților la crime. Cu acest proiect
special, inaugurăm un ciclu de publicații
despre evenimentele tragice din istoria
Moldovei. Vor urma și altele.
 Ghetoul din Chișinău
Samuel Aroni este unicul supraviețuitor al ghetoului din Chișinău care și-a editat
amintirile. În 1995, Universitatea din California a publicat în limba engleză cartea
lui Aroni "Amintirile Holocaustului: Chișinău 1941-1944". Până în prezent, cartea
nu este tradusă nici în rusă și nici în română. Nu se vinde în Moldova. La biblioteca
evreiască "Ițic Manger" poate fi găsită o copie xerox a originalului.
Toți câți eram: părinții, fratele, bunica, unchiul, mătușa și sora ei - în dimineața de
joi, 24 iulie 1941, am fost scoși afară din casa în care trăiam pe strada Mihai
Viteazul 24. Ne-am îndreptat către casa bunelului pe linia tatei, Aaron-Iosif
Cervinschi, pe strada general Averescu, 66. Peste câteva ore, au apărut doi soldați
români care ne-au jefuit. Ne amenințau cu moartea, dar au plecat. Îmi amintesc
bine gândurile. Aveam 14 ani și eram sigur că voi muri. Spre seară, de teama că
soldații vor reveni, ne-am pornit spre teritoriul unde era creat ghetoul și am găsit o
cameră pe strada Alexandru Vlăhuță, 19.
Mai târziu, în aceeași seară, soldații au revenit în casa bunelului meu, dar el a
refuzat să plece. Soldații îl trăgeau de barba lui lungă și l-au adus la noul nostru loc
de rai. În pofida a tot prin ce-a trecut, bunelul meu - un evreu foarte religios, a
săvârșit noaptea târziu ritualul religios cuvenit. Era în preajma lunii noi evreiești
Avr, 5701. Închid ochii și văd în întuneric imaginea mea, alături de bunelul care
slăvea noua lună.
Ghetoul din Chișinău se
întindea pe câteva
cartiere. Acolo locuiau
circa 11 000 evrei.
Pentru ghetou a fost
aleasă o regiune a așa-
zisului oraș "de jos",
populată predominant
de evrei. Astăzi, la
intrarea în ghetou este
instalat un monument
dedicat victimelor
ghetoului, iar alături este
o maternitate.
Pe harta actuală a
Chișinăului ghetoul arată
în felul următor.
 Deportarea în Transnistria
Până la sfârșitul anului 1941, practic toți evreii din Basarabia care au
supraviețuit în urma pogromurilor, execuțiilor, foametei, frigului,
bolilor și chinurilor, au fost deportați peste Nistru, în Transnistria -
nou-creata provincie sub administrația românească, cu capitala la
Odesa. Transnistria era denumit spațiul dintre Nistru și Bugul de
Sud, mai jos de Jmerinka. În lagărele din Transnistria au supraviețuit
foarte puțini.
Deportarea evreilor din ghetoul chișinăuian a fost organizată în două
curse: Chișinău-Orhei; Orhei-Rezina. Din Rezina, oamenii erau
mânați pe jos în Transnistria. În documentele comandamentului
românesc sunt descrise dificultățile care îngreunau deportarea. În
principal, de vină era insuficiența căruțelor pentru transportarea
oamenilor și atacurile asupra coloanelor de evrei deportați venite din
partea localnicilor. Mulți dintre aceștia încercau să profite material de
pe urma oferirii de transport refugiaților și chiar îi amenințau pe cei
care le refuzau serviciile.
„(…) Coloanele evacuaților se formau și se controlau cu mare
greutate pentru că erau formate predominant din bătrâni, femei și
copii, care nu rezistau la mult mers pe jos, iar caruri erau puține.
(…) Pe drumul de la Orhai la Rezina, un grup de țărani, a încercat să
jefuiască un convoi. De asemenea, pe același drum, câțiva căruțași i-
au descălțat de ciubote pe trei evrei rămași să moară în drum.
(…) În Otaci, civilii se furișau noaptea în lagărele de evrei și îi jefuiau.
Pe drumul dinspre Visterniceni spre Orhei, țăranii au încercat să
atace carurile cu evrei pentru a-i jefui. Au fost opriți de către
jandarmi."
Din raportul comisiei de anchetă a încălcărilor din ghetoul
chișinăuian, create pe 4 decembrie 1941, la ordinul lui Ion Antonescu.
 În total, în Transnistria au fost omorâți
peste 200 000 evrei, în afară de cei omorâți de
nemți în 1941.
Din aceștia, 75 000 - deportați, morți în
timpul deportării, deținuți în lagăre și
ghetouri și nu mai puțin de 130 000 de evrei
locali. Din evreii locali din Transnistria, au
supraviețuit circa o treime.
 Populația locală și Holocaustul

În satul Cepeleuți din raionul Briceni, județul Bălți, au fost

omorâți circa 190 evrei de pe loc precum și refugiați din alte
localități. Omorurile au fost înfăptuite de către 14 localnici,
numele cărora au fost stabilite. Printre aceștia se numără și
două femei, care au dat dovadă de o cruzime deosebită în
timpul execuțiilor: "Cororari, soția lui Vasili Ivanovici
Cororari bătea răniții până îi omora cu ajutorul unei
cotiere de plumb… Rochimciuc Evghenia le zmulgea dinții
de aur celora care mai respirau și le tăia degetele care
purtau bijuterii de aur."
 În satul Țigănești, localnicii i-au ajutat pe jandarmi să identifice și să-i adune la un
loc pe evreii din sat - care au fost duși la marginea localității pentru a fi omorâți.
Câțiva săteni s-au oferit să participe ca voluntari la execuție. Acestora li s-a permis
să ia hainele celor morți.

La Hâncești, atunci când militarii români au adunat evreii în locul unde urma
să aibă loc execuția, unul dintre soldați a refuzat să tragă, invocând faptul că i se
făcuse rău. Imediat, doi localnici s-au oferit să-i ia locul. După execuție, aceștia i-au
omorât pe cei răniți, încă rămași în viață.

La Dumbrăveni - localitatea cu cea mai numeroasă populație evreiască din

nordul Basarabiei, imediat după apariția trupelor române, localnicii ne-evrei,
ajutați de țăranii din satele învecinate Dubna, Vădeni și Parcani au început
masacrarea evreilor. Le-au fost jefuite casele, furată averea (inclusiv mobila) și
animalele din gospodării. Pogromul a durat câteva zile, timp în care consătenii îi
băteau cu cruzime și chiar îi împușcau pe evrei.
 În Moldova există 79 de "Drepți între
popoare". Este ceva mai puțin, comparativ cu
alte țări unde a existat Holocaust. În Lituania
sunt 136, în Letonia 891. Istoricii explică
această cifră nu doar prin implicarea activă a
populației în exterminarea evreilor, ci și prin
faptul că multe dintre cazurile când
moldovenii salvau evreii au rămas
nedocumentate.