Etapa I

Buzău
26 sept 1913 s-a născut la Tisau
1926- s-a angajat ca băiat de prăvălie
1928-1930 – ucenic în atelierul depoului CFR Buzău
București
1931 mutat la atelierul CFR grivița
1932-1935 lăcătuș mecanic depoul CFR București
15 iulie 1935 arestat la domiciu în București
1944- se întoarce la București în PCR
1948-1950- secretar al comitetului de partid al organizației PMR București
1950-1951 șef al Sociației Administrativ Poilitice a CC
1952- 23 april 1953 Ministru al securității statului.
Alte locații
1935- închisoarea Jilava
Iulie 1936 judecat la Craiova
Face închisoare la Dofatana- Tg. Ocna
aprilie-august 1944 transferat la Tg. Jiu

Etapa a II-a
Gen: bărbat
Originea socială: ,,țărani săraci, (ambii părinți decedați)- era strâmtorat de lipsuri
A avut o atitudine revoluționară:
- s-a străduit să dea educație revoluționară tinerilor muncitori ceferiști.
- la cercetările de la siguranță și consiliul de război, a avut atitudine revoluționară
- în închisoare și lagăr a activat în celula de Partid
- a dat dovadă de înalt simț de clasă și ură împotriva dușmanilor poporului nostrum muncitor
- a contribuit la întărirea disciplinei de Partid și de stat, la puritatea rândurilor partidului.
 Etapa a III-a
Tisău
Se află în vestul județului, în Subcarpații de Curbură, într-o zonă împădurită ce se întinde
pe aproape toată depresiunea Nișcov, fiind încadrată la nord de dealul Ciolanu și la sud de dealul
Istrița. Principala cale de acces în comună este șoseaua județeană DJ100H, care o leagă spre est
de Vernești (unde se termină în DN10) și spre sud-vest de Mizil (județul Prahova). DJ100H are,
în satele Haleș și Izvoru, o porțiune comună cu șoseaua județeană DJ203G, care duce spre nord
la mănăstirea Ciolanu și mai departe, peste dealul Ciolanu, la Măgura (unde se termină în
DN10), și spre sud peste dealul Istrița la Merei, Stâlpu (unde se intersectează cu DN1B) și
Costești (unde se termină în DN2).
Deși reședința sa este satul Izvoru, comuna poartă numele satului Tisău din motive
istorice, acesta fiind cel mai vechi sat al comunei și este în continuare de referință pentru întreaga
zonă. Pe lângă satul Tisău, în zona depresiunii Nișcov se aflau la începutul secolului al XIX-lea
și satele Haleș și Linia-Ciolanul. La începutul secolului al XX-lea, comuna făcea parte din plasa
Sărata a județului Buzău și era formată din cătunele: Glodul, Haleș, Leiculești, Linia-Ciolanu,
Pisculeni, Tisău, Sf. Gheorghe-Nou, Strejeni, Valea Caprei și Valea Rea, având o populație
totală de 2650 de locuitori. În comună funcționau 6 mori, un făcău, o școală în Valea Rea și 7
biserici ortodoxe (inclusiv cele ale schiturilor Cetățuia și Ciolanu și mănăstirea Bradu). Tot
atunci, pe teritoriul actual al comunei Tisău mai funcționa în aceeași plasă și comuna Grăjdana.
Aceasta era formată din cătunele Bărbuncești, Boru, Grăjdana, Izvoru, Lunceni, Miluiți și Salcia,
având o populație totală de 1540 de locuitori ce trăiau în 360 de case. În comuna Grăjdana
funcționau pe atunci o școală cu 63 de elevi (dintre care 3 fete) la Lunceni și 4 biserici.

Greva de la Atelierele CFR Grivița

În 1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri nepopulare pentru a face față marii
crize economice, începută în 1929. Cea mai importantă măsură a fost introducerea „Curbelor de
sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația
de scumpete“, ceea ce a provocat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia
finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR
Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii
vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani.
Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii
salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel la solidaritate. Conflictul de muncă de la
Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.
În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din
secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat
împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții
patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Pe
fondul tratativelor sindicale, grupul de agenți comuniști au provocat scandal și, ca în multe alte
situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu
această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia
cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”. În jurul orei
16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”. Ziarul Scânteia relata că
„La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși,
grupul comunist a încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului
din partea forțelor de ordine.
Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu
nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei
disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță.
Niciodată nu se dădeau nume precise și nu era identificat locul de muncă al victimei. Acești
„eroi” nu s-au regăsit pe nicio ierarhie a PCR, ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.
Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu
Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția
generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața
Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot
acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite.
Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.
A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine (Armata și Jandarmeria) au primit ordin să
tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită,
Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion
Dumitrescu), printre ei a fost și Vasile Roaită, ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie). El
nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost
rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi. Ulterior, propaganda comunistă l-a
transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare.
S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor
muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani
mai târziu, când devenise prim-ministru.

Procesul de la Craiova
Procesul Anei Pauker si al altor optsprezece comunisti a fost programat sa aiba loc in
Bucuresti, dar autoritatile au hotarat sa-l mute la Craiova, din motive de "siguranta nationala".
Desi procesul s-a bucurat de o popularizare intensa in tara si in strainatate, acuzatilor li s-au dat
pedepse mari.
In noaptea de 12 iulie 1935, Ana Pauker a fost arestata la Bucuresti, impreuna cu doi
membri ai Secretariatului Partidului Comunist din Romania, care functiona in ilegalitate, Smil
Marcovici si Dimitrie Ganev. Tot in acest lot au fost inclusi si sotii Kaufman, chiriasii locuintei
clandestine in care s-a desfasurat sedinta conspirativa. Ceilalti paisprezece comunisti au fost
prinsi la inceputul lunii iulie 1935, cu ocazia unei sedinte a Uniunii Tineretului Comunist.
DIN NOU CRAIOVA. Data inceperii oficiale a procesului a fost stabilita la 5 iunie 1936,
in Bucuresti. Autoritatile au fost insa nevoite sa transfere judecata departe de Capitala, din cauza
amplelor manifestatii procomuniste care s-au desfasurat timp de trei zile in fata cladirii
Consiliului de Razboi din Bucuresti. S-a ajuns chiar la situatia cand soldatii au fost nevoiti sa
traga focuri de avertisment, pentru a linisti multimea.
Audierile au fost stramutate la Craiova, oras in care exista o slaba miscare antifascista si
cu experienta in materie de procese comuniste. Cu doi ani in urma, acelasi tribunal a emis
condamnarea ceferistilor de la Atelierele Grivita. Pentru evitarea evenimentelor din Capitala,
procesul n-a fost judecat in oras, ci in sala cazarmii unitatii de geniu, aflata la sapte kilometri de
Craiova.
"ANTIFASCISTII". Cei nouasprezece inculpati, in ordinea in care au figurat in actul de
acuzare, au fost: Ana Pauker, Smil Marcovici, Dimitrie Ganev, Estera Radosovetki, Emanoil
Kaufman, Andor Bernat, Vilma Kajesco, Donca Simo, Ladislau Adi, Bruc Samoil, Herbach
Iancs, Schoen Ernest, Csazsar Stefan, Ana Csazsar, Naghy Stefan, Alexandru Moghioros, Liuba
Chisinevschi, Grimberg Leizer si Alexandru Draghici.
Principala acuzatie care li se aducea comunistilor de catre acuzator, reprezentat de
colonelul-magistrat Popescu-Cetate, era aceea de "activitate impotriva Statului Roman si
tulburarea linistii publice". Acuzatii comunisti beneficiau de sustinerea unei echipe de 24 de
avocati, majoritatea din Bucuresti, in frunte cu Lucretiu Patrascanu si Ion Gheorghe Maurer.
Patrascanu avea sa fie exclus la un moment dat din sala, fiind suspendat intre timp de Baroul de
Avocati Ilfov, din care facea parte, pe motiv ca a fost implicat in "tulburarile de la Grivita".
Prezenta avocatilor straini la proces, in numar de sapte, a contribuit din plin la mediatizarea la
nivel european a evenimentului.
Masurile de siguranta luate de autoritati au fost fara precedent. Acuzatii au fost
transportati de la Bucuresti cu trenul, fiind paziti de o suta de jandarmi. In fiecare zi inculpatii
erau adusi in sala in lanturi, femeile legate in grupuri cate trei, iar barbatii incatusati separat.
Pentru paza cazarmii au fost mobilizati toti jandarmii din judetul Craiova, fiind plasati la mare
distanta in jurul cladirii, iar la poarta unitatii "veghe o mitraliera". Accesul in sala era permis
exclusiv ofiterilor si agentilor de Siguranta. Desi procesul a fost intens mediatizat de catre presa,
ziaristii au avut acces in sala de judecata numai in cazul in care descriau in mod "rezonabil"
dezbaterile.
MII DE MARTORI. Propaganda comunista miza pe o desfasurare cat mai indelungata a
procesului, citand in instanta 6.000 de martori. Printre ei s-au aflat personalitati din toate
partidele politice romanesti, dar si simpli curiosi.
CONFLICTE DE STRADA. Procesul s-a desfasurat paralel si in strada, intre cele doua
tabere: comunisti si legionari. In majoritatea centrelor universitare, studentii legionari ardeau
ziarele Adevarul si Dimineata, proclamandu-le "fituici comuniste". Adversarii lor au ripostat,
formand "Comitete de eliberare a Anei Pauker", convocand adunari, organizand manifestatii si
adresand proteste ziarelor si autoritatilor.
La finele procesului, care a durat o luna, cu cate doua sedinte pe zi, cei trei lideri ai
Secretariatului PCdR, in frunte cu Ana Pauker, au primit pedeapsa maxima pentru genul de
infractiune la care erau incadrati: 20 ani inschisoare si amenda 100.000 de lei pentru "tulburarea
ordinii publice", fiecare. Ceilalti acuzati comunisti au primit pedepse de la cinci la noua ani
inchisoare. Totalul pedepselor acordate de catre Consiliul de Razboi al Corpului I Armata
insuma 155 de ani de inchisoare, 190 de ani interdictie corectionala si 3 milioane de lei
despagubiri civile.

Etapa a IV-a
Nascut in 1913, incadrat de tânăr in miscarea comunista, exponent al sectorului proletar
din PC din Romania, Draghici s-a manifestat activ in anii clandestinitatii. A fost condamnat in
celebrul proces al Anei Pauker (Craiova, 1936), impreuna cu alti militanti predestinati unor
cariere importante. Ajuns la Doftana, Draghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-
Dej. Rivalitatea dintre Draghici si Ceausescu a inceput inca din anii de inchisoare si de lagar
(Tirgu-Jiu). Dupa 23 august 1944, a condus organizatia de partid a Capitalei. In 1952, l-a inlocuit
pe mazilitul, ulterior arestatul, Teohari Georgescu in fruntea Ministerului de Interne. A fost
artizanul lichidarii lui Lucretiu Patrascanu si organizatorul unor salbatice campanii de terorizare
a populatiei. Si-a dat friu liber, cu sprijinul lui Dej, pornirilor bestiale, organizind proces dupa
proces, inscenare dupa inscenare. Ma grabesc sa accentuez faptul ca Securitatea sub Draghici a
fost mijlocul prin care Dej si-a impus linia politica. Birocratia Partidului Comunist poarta asadar
o vina egala cu cea a Securitatii.
Nicolae Ceausescu l-a criticat pe Draghici inca din martie 1956, acuzindu-l ca profita de
relatiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. In fapt, cei doi aspiranti la
succesiune erau militanti din categoria cea mai dura. Sustinerea lui Ceausescu drept urmas de
catre Maurer si Bodnaras tinea tocmai de teama acestora in raport cu venirea la putere a sefului
Securitatii. Imediat dupa numirea sa ca prim-secretar, Ceausescu l-a „coborit in sus“ pe Draghici.
Acesta devenea secretar al CC, iar locul sau ca ministru de Interne era luat de unul dintre fostii
subalterni ai lui Ceausescu la Directia Organizatorica, Cornel Onescu.
În autobigrafia sa, Drăghici se prezintă ca un român conștiincios, susținător al clasei
muncitoare, un revoluționar militant pentru egalitatea dintre clase. În biografia sa încearcă să
evidențieze faptul că a pornit de la o situație precară însă datorită disciplinei de care a dat dovadă
în viață a reușit să se consacreze.
Aderarea la partid a venit pe fondul frământărilor de la Atelierele Grivița atunci când are
legături neorganizate cu UTC, Oprișan Niculaie fiind cel care îl inițiază în problema luptei de
clasă, oferindu-I totodată o serie de cărți și revista ,,Idei”.
 Deși a fost închis, în proces a continuat să prezinte atitudinea revoluționară,
nerecunoscând nici o învinuire, prin aceasta arătând faptul că desconsidera instanța de judecată și
pe acuzatori.