MAPA DE PREZENTARE

REVOLUTIA DIN DECEMBRIE 1989

Pletea Robert Stefan

 Cronologic, istoria de manual (încă nescris, ce lipsă de prevedere!) reține că Revoluția
Română a început la 16 decembrie 1989, la Timișoara, atunci când enoriasii preotului reformat,
Laszlo Tokes, s-au adunat în jurul casei parohiale și a bisericii (sunt în aceeași clădire pe strada
Timotei Cipariu) ca să împiedice izolarea lui într-o parohie de la țară. Aceasta la ordinul Securității
(poliția politică comunistă) și a Comitetului Județean de Partid și cu binecuvântarea episcopului
reformat din oraș.

Pastorul era astfel sancționat pentru că devenise foarte iubit. Și nu numai de reformați.
Predicile sale erau ascultate în 1988-1989 de baptiști, ortodocși și catolici. Avea o manieră sinceră
de a vorbi despre Dumnezeu și de a transmite oamenilor cele mai puternice cuvinte ale Evangheliei,
începând cu „Nu vă fie frică!”, cel care ridicase deja Polonia prin mesajul papei Ioan Paul al II-lea.
Cei care își amintesc acei ani vorbesc despre parabola lui David și a uriașului Goliat, ucis cu o
praștie: „Nu contează cât de mic ești, important e să te opui răului!”, obișnuia să explice pastorul
Tokes.

Numai că în apărarea lui Laszlo Tokes și cerând anularea ordinului de evacuare, au venit
mai întâi baptiștii, chemați în ajutor când reformații au sesizat prea multe „figuri suspecte”,
necunoscute comunității, infiltrându-se printre ei. Cum venea Crăciunul, credincioșii au început să
cânte colinde, au aprins lumânări, iar trecătorii - informați de Europa Liberă și televiziunile sârbă și
maghiară urmărite clandestin, despre imaginile cu brichete și candele aprinse de la Praga - au înțeles
că acolo, pe strada Timotei Cipariu, colț cu Piața Maria, începe să se întâmple ceva.

Când parte din„schimbul trei” din marile centre industriale ale Timișoarei a traversat
Piața Maria (o mică statuetă a Fecioarei din vremea Imperiului Habsburgic dă numele locului),
mulțimea din fața ferestrei lui Laslo Tokes s-a îndesit. Dar nu erau decât câteva zeci de persoane.
Istoricii au mult de lucru aici. Am intervievat câțiva. Scriitorul și conf. univ. Andrei Vighi mi-a
povestit că la erau cu toții tăcuți. Se uitau unii la ceilalți. Să fii la o adunare de protest era ceva cu
totul și cu totul nou. „Se întâmpla ca la facerea lumii. Așteptam să se audă fiat lux!”

Și s-a auzit. O femeie a strigat de la o fereastră: „Jos Ceaușescu!” dând tonul revoltei.
Un poet a oprit tramvaiele și a invitat pasagerii la protest.
 Era deja întuneric. Forțele de ordine au intervenit. Ușa apartamentului lui Laslo Tokes a
fost spartă. Manifestanții s-au risipit. Mulți au fost arestați și duși la o închisoare în afara orașului.

A doua zi însă, pe 17 decembrie 1989, protestatarii s-au adunat din nou, dar de această
dată, în fața sediului Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și în Piața Operei. Luați
prin surprindere, șefii locali ai PCR și ai Securității nu au reacționat.

Manifestanții au intrat în clădirea „județenei de partid”, o librărie din centru a fost spartă
ca să poată fi aruncate volumele cu portretului lui Nicolae Ceaușescu pe copertă. Mulțimea se
multiplica.

La orele 17.00, pe 17 decembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist, reunit la

București, primea fără replică și în deplină obediență ordinul lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei
Ceaușescu de a se folosi muniție de război contra manifestanților. Ministrul Apărării, Vasile Milea,
nu clipește. Nici șeful Securității, Iulian Vlad. Execută.

La Timișoara, ajung gen. Victor Atanasie Stănculescu, viitorul ministrul al Apărării în

guvernul Roman, și gen. Mihai Chițac, viitorul ministru de Interne, în același guvern (chiar în
timpul mineriadei din 13-15 iunie). Cei doi coordonează represiunea de la Timișoara. Centrul
orașului e scăldat în sânge la propriu.
 „E un început în tot sfârșitul”, se aude vocea inconfundabilă a lui Neculai Contantin
Munteanu la Europa Liberă, în prezentarea înregistrării tulburătoare de pe treptele Catedralei: „Nu
trageți, fraților!”, „Nu trageți!”. Dar au tras...

În numai câteva ore, la Spitalul Județean ajung 300 de împușcați, 50 de morți și 250 de
răniți, după cum mi-a explicat chirurgul Horia Pleș care a operat în acea noapte ca în vreme de
război. Unii demonstranți sunt salvați. Pentru mulți, e prea târziu.

Pentru alții, spitalul e o capcană. Există medici și asistenți care spun că au auzit focuri de
armă în interiorul clădirii. Pagini din registrele de internări au fost rupte. La 20 decembrie, din
ordinul Elenei Ceaușescu, la Institutul Mina Minovici din București, vor fi incinerate 43 de cadavre
furate din morga Spitalul Județean de la Timișoara.

18 decembrie este o zi stranie. Orașul-martir, țara, garnizoanele, trupele de Securitate,

partidul comunist își măsurau forțele/șansele și își țineau respirația. Încrezător în autoritatea lui,
Nicolae Ceaușescu, a decis să își respecte agenda și să plece în vizită la Teheran. Încrezători în
disperarea lor, timișorenii își calculează următoarea mutare.

A doua zi, pe 19 decembrie, marile platforme industriale au intrat complet în grevă
generală. În oraș circulau zvonuri că Elena Ceaușescu dăduse ordin ca Timișoara să fie rasă de pe
fața pământului. Familia Ceaușescu avea experiență în materie. Nicolae Ceaușescu își începuse
ascensiunea la vârful PCR, în anii '50, în mod similar: executând în masă, sub însemnele Armatei
Române, țărani din Vrancea răsculați contra colectivizării. Dar Timișoara în decembrie 1989 era cu
totul și cu totul altceva

Fără sprijinul Armatei Roșii și fără Zidul Berlinului, ecuația se redusese la „noi,
timișorenii” vs „ei, comuniștii”. Iar „noi” a însemnat în Piața Operei foarte, foarte mulți oameni. Nu
există o estimare a numărului de manifestanți: 30.000 - 50.000 la un oraș de 300.000 de locuitori.
Ofițerii superiori ai Armatei din zonă au refuzat să mai tragă. La 20 decembrie 1989, Timișoara a
devenit primul oraș liber al României.

Din balconul Operei, s-au auzit primele revendicări politice. Apare Frontul Democratic
Român. Revoluția prindea contur cu adevărat. Dar în aceeași seară, la televiziunea publică, singura
televiziune, dictatorul Nicolae Ceaușescu i-a făcut pe demonstranți „huligani”, a spus că sunt
instigați de „agenturi străine” și a refuzat să negocieze.

Prost sfătuit, liderul comunist a decis să apară în fața unei manifestații cosmetizate, la
care au fost aduși lucrători de la întreprinderi și uzine din București. Avea experiența idolatrizării și
a cultului personalității de cel puțin două decenii. Credea că propaganda la București și teroarea de
la Timișoara, vor fi suficiente și de această dată. Cele două sunt structura de rezistență a oricărei
dictaturi și indispensabile în aceeași măsură.
 Între timp însă, veștile de la Timișoara se auziseră în sute de mii de case. Abia apărut în
balconul Comitetului Central, la 11.00, Nicolae Ceaușescu este huiduit. E șocat.

Instruiți sistematic să îl prezinte pe dictator exclusiv în ipostaze pozitive, angajații TVR

îndreaptă camerele spre cer. Apoi întrerup emisia. Era de neimaginat. Țara înțelege instant că la
București a început sfârșitul.

Între timp, așa cum se arată rechizitoriul din Dosarul Revoluției, sunete extrem de
puternice, de panică, dispersează mulțimea, o manevră în apărarea dictatorului. Oamenii părăsesc
Piața Palatului pe toate căile, fugind pe Calea Victoriei, pe Știrbei Vodă, dar se îndreaptă mai ales
spre Bulevardul Magheru. Aici, în dreptul a ceea ce avea să devină în acea noapte „Baricada de la
Inter” începe Revoluția Română de la București.

Dar puțini dintre cei care participaseră la mitingul cosmetizat de comuniști se opresc pe
bdul Magheru. Manifestanții adunați aici, în dreptul Hotelului Intercontinental care găzduia mulți
jurnaliști străini, până în Piața Universității din apropiere, sunt cei care vin direct de la slujbă sau de
acasă tocmai din cauza întreruperii emisiei TVR de la manifestația oficială.

În cursul după amiezii, vin la demonstrație inclusiv familii cu copii, elevi de școală. O
mână de manifestanți se strânge și în Piața Romană. Cu totul, câteva sute de persoane.

Forțele represive din Securitate și Armată încep să facă arestări la căderea întunericului.
Devreme. Noaptea de 21 spre 22 decembrie e întotdeauna cea mai lungă din an. Ca să se apere și să
poată rămâne pe loc, demonstranții fac o baricadă din mesele și scaunele de tablă de la restaurantul
Dunărea de vis-a-vis, la care se adaugă niște mașini vechi de ambulanță. Un tab se blochează în
baraj și rămâne înfipt în grămada de fiare.

În jurul orei 20.00, scuterii dau semne că vor să evacueze Piața Universității și întreaga
zonă. Forțele represive din Securitate și Armată încep să tragă. Mai întâi în aer, apoi în oameni.

Sunetele se aud până departe în oraș, dar și la doi pași, în clădirea Comitetului Central al
Partidului Comunist Român, unde se aflau încă soții Ceaușescu. Pe bulevard, cine scapă de gloanțe,
fuge la metrou. Proastă decizie. Aici se fac arestări masive.

Neinspirați au fost și cei care au încercat să scape fugind pe șine spre Unirii. Au fost
împușcați de militarii care îi așteptau în tunel. Au fost primele dosare investigate în ianuarie-
februarie 1990.

Când ajungeți la stația de metrou Universității, luați-vă câteva minute și imaginați-vă:

zeci și zeci de oameni zac întinși pe jos, încătușați, bătuți și călcați în picioare de militari în
uniforme fără însemne de identificare, oameni care sunt întorși apoi la suprafață, urcați în dube și
duși la închisoarea Jilava. E unul din momentele cheie ale Revoluției, puțin cunoscut. Până și placa
comemorativă a apărut abia după 20 de ani și se ridică, măruntă și jignită, deasupra unui coș de
gunoi.

Alții manifestanți au încercat să fugă luându-o pe străzi lăturalnice sau pe actualul bd.
Elisabeta. Sunt arestați și ajung la alte sedii de Miliție sau pe Calea Victoriei la Miliția Capitalei.
Bătăi, urlete, câini lup agresivi, înjurături, amenințări. Angajați ai statului cu privilegii inaccesibile
muritorilor de rând, mulți dintre ei beneficiari de pensii speciale până astăzi, își plăteau datoria de
loialitate față de regim. Înaintașii celor care au gazat manifestanți pașnici în Piața Victoriei 30 de ani
mai târziu.

Victimele care ajung la Jilava sunt triate într-o cameră lungă. Rânduri-rânduri. Deținuții
politici care ajung mai târziu sunt mai norocoși. Gardienii și milițienii sunt obosiți de atâta bătut.
Performanța lor se poate evalua după dârele groase de sânge de pe pereți.

Atât de mulți sunt manifestanții aduși la Jilava încât clădirile noi sunt neîncăpătoare.
Miliția și Securitatea redeschide Fortul 13. Pe aici trecuseră în anii '40-'50, alte serii de deținuți
politici. Mii și mii de oameni care aveau să fie exterminați în sistemul penitenciar comunist.
Comunismul a început cu violență și s-a încheiat cu violență.

Dar „a fost seară, și a fost dimineață”. În zorii zilei de 22 decembrie, gardienii încep să
trieze deținuții. Copiii sunt luați de lângă părinți, duși la Miliția Capitalei, apoi la un orfelinat
central (un episod foarte puțin cunoscut, dar extrem de relevant al Revoluției). Apoi, în jurul orei
12.00, toți deținuții politici sunt eliberați. Inclusiv cei care fuseseră arestați înainte de zilele
Revoluției.

De ce? Puțini bucureșteni dormiseră în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Cine nu

auzise pe viu gloanțele și trasoarele de la Universitate, aflase despre ele de la Europa Liberă, Vocea
Americii, BBC. Iar mulți dintre cei care s-au aflat la primele ore ale dimineții în centrul orașului, au
avut constat că pompierii cu furtunurile lor cu apă nu sunt experți în spălarea caldarâmului de
sânge. Rămân urme.

Urme... de nesomn și pe fețele șefiilor comuniști din Comitetul Central. Nicolae

Ceaușescu vrea susținere necondiționată. Joacă chiar o scenetă a retragerii, dar se folosește de
câteva rugăminți lingușitoare să se întoarcă din drum. Ceilalți nu au nicio reacție. Nici ministrul
Apărării, nici șeful Securității, nici șeful Marelui Stat Major.

Dar în momentul în care după ora 10.00, mari coloane de manifestanți se îndreaptă spre
Piața Palatului, gen. Victor Atanasie Stănculescu, (fost) om de casă al Ceaușeștilor cere trupelor să
intre în cazărmi. Demonstranții pătrund în piață fără opoziție. În jur de ora 12.00, pătrund și în
clădire, fără să fie opriți. Celor doi li se spune că trebuie să se lase evacuați spre propria protecție și
ca să organizeze rezistența. Elicopterul cu soții Ceaușescu la bord decolează de pe acoperișul CC al
PCR la ora 12 și 12 minute.

În fapt, în momentul în care Nicolae Ceaușescu acceptă să părăsească sediul puterii,

regimul comunist s-a prăbușit. Protestatarii nu au habar de planurile eșaloanelor II și III din
Securitate și Armată. Nu știu că în timp ce căutau să forțeze ușile și alergau pe coridoare ca să îl
găsească pe dictator într-o clădire cu care nu erau familiarizați, personaje cu mai multe sau mai
puține stele pe umăr își schimbau hainele de militari în unele civile. La propriu, o spun procurorii.

Manifestanții nu realizează nici că în decurs de numai o oră, balconul Comitetului

Central își schimbă radical culoarea din gecile cenușii ori verzui ori albastre ale celor care
înfruntaseră gloanțele la Universitate în verdele militar al coloneilor și generalilor care dăduseră
ordinele de atac, dar care „se alăturau” acum Revoluției. Oamenii nu înțeleg nici ce se întâmplă de
fapt când gruparea lui Ion Iliescu intră în clădire cu o mașină blindată, iar drumul îi este deschis de
îndemnul de la tribună al unui actor cunoscut și simpatizat, Mircea Diaconu.

Un alt actor cunoscut apare alături de manifestanți în studio-ul 4 al Televiziunii Publice.

Regizorul și actorul Sergiu Nicolaescu, atât de familiar românilor din filmele de propagandă în care
interpreta întotdeauna rolul personajului istoric principal, se alătură și el Revoluției și vorbește
despre „inima sa de timișorean”.

În jur de ora 14.00, în direct, între secvențe cu generali și ofițeri de Armată și Securitate
care ordonau public „Nu mai trageți! Retragerea în cazărmi!” cum ordonaseră și prin rețeaua de
transmisiuni speciale, apare și Ion Iliescu, politicianul comunist, văzut ca posibil reformator al
sistemului la finele anilor '80, dar neutralizat de omnipotența letală a lui Nicolae Ceaușescu.

Fostul șef de Comitet Județean al PCR la Iași și Timișoara, Ion Iliescu făcea parte din
aristocrația roșie e partidului. Tatăl său fusese comunist ilegalist. Om cultivat și comunist convins,
tov. Iliescu detesta sincer politica lui Ceaușescu. În rolul acestuia, el, Ion Iliescu, ar fi fost mai bun.
„Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, a întinat numai idealurile socialismului”, a declamat el
în direct, liniștind cercurile puterii (schimbările nu vor fi prea mari) și îngrijorând milioane care își
doreau schimbări reale și revenirea României în Europa democratică.

Bătălia ideologică în sensul ei cel mai pur se vede în momentul în care, la lăsarea
întunericului, Ion Iliescu, revenit la Comitetul Central, după o escală la Ministerul Apărării, apare în
balcon. Cuvintele lui sunt acoperite de cutremurul mulțimii: „Fără comuniști!”, „Jos Comunismul!”.
Mesajul e fără replică. Nicio perestroika, niciun socialism. Democrație, pluralism, Occident. În
seara de 22 Decembrie 1989, Revoluția Română și-a scris singură programul, cu vocile și gândurile
a zeci, sute de mii de oameni.

Adunați în conclav, în aceeași clădire a CC, Ion Iliescu, Petre Roman, fiul fostului
nomenclaturit comunist, Walter Roman, gen. Nicolae Militaru, suspectat de Ceaușescu însuși de
legături cu Moscova, și alți obișnuiți ai cercurilor de la vârful puterii comuniste, discută maniera în
care vor anunța poporului preluarea puterii.

Sunt siguri că sunt stăpânii situației. Și chiar sunt. Controlează Armata, Securitatea,
Televiziunea, Radioul, se află în centrul puterii simbolice, în sediul Comitetului Central.
Manifestanții de la amiază, adunați în alte săli, au propriile revendicări, nu pot fi ignorați, dar n-au
acces la mecanismele instituțiilor de forță, nu controlează nici informația din studio-ul 4, nici liniile
de aprovizionare.

La 22.00, comunicatul Frontului Salvării Naționale, organism care și-a primit denumirea
în fostul CC, dar în baza unei rețele care funcționa demult, e gata. Ion Iliescu îi dă citire la
televiziune. Partidul Comunist e scos în afara legii. Țara va fi condusă provizoriu, până la „alegeri
libere”, de acest Front al Salvării Naționale, organism neutru. La alegeri pot participa oricâte
partide.

La ora la care Ion Iliescu exprima idealurile Revoluției la televiziune, Nicolae și Elena
Ceaușescu fuseseră deja prinși în apropiere de Târgoviște. Vestea fusese chiar anunțată de TVR în
cursul după-amiezii, dar retractată. În zilele și nopțile care au urmat, românilor li s-a spus că cei
care trag în manifestanți și pun în pericol Revoluția sunt trupe fidele care acționează la ordinele
dictatorului. În 25 decembrie, chiar în ziua de Crăciun, în urma unui simulacru de proces, soții
Ceaușescu au fost executați. Rapid, ca să fie oprite violențele, transmiteau liderii FSN.

Dar după cum au aflat ulterior procurorii, masacrele de la Otopeni, de la Ministerul

Apărării, gloanțele de la televiziune, incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (lângă Comitetul
Centra), distrugerea a zeci de tablouri la Muzeul Național de Artă (Palatul Regal de vis-a-vis de
Comitetul Central). Unități ale Armatei și Securității, trupe speciale ori nu, au fost făcute să tragă
unele în altele pe fondul unei psihoze generale provocate de informații false, frică și aparenta
lipsă de comandă.
 Din cele 1166 victime ale Revoluției Române, circa 300 au murit înainte de prăbușirea
regimului comunist, adică de fuga lui Nicolae Ceaușescu, și 828, după instituirea Frontului Salvării
Naționale. Pentru alte 66 de persoane nu se cunoaște data exactă a morții. Mii de oameni au fost
răniți.