PANZA CHARLOTTEI,de E.B.

WHITE

Autoarea prezinta povestea de viata a mezinei familiei Arable, o fetita in

varsta de 8 ani pe nume Fern care reușește să salveze un purceluș de la moarte
sigură: Wilbur, așa cum urmează să fie numit, era, la naștere, cel mai mic dintre
frații săi și nu ar fi supraviețuit prea mult în competiția acerbă pentru mâncare,
așa că tatăl lui Fern decide că cel mai bine ar fi să-l scutească de suferință și să-i
curme viața.
Fern decide că așa ceva nu se poate și își ia angajamentul să aibă grijă de
micuț. Cei doi sunt de nedespărțit, însă Wilbur devine în curând mult prea mare
pentru a mai sta cu Fern, iar familia Arable decide să-l mute la ferma unchilor
fetiței, unde purcelușul va descoperi noi sensuri ale cuvântului „prietenie” atunci
când o va întâlni pe Charlotte, o păienjeniță deosebită.

O bună parte din poveste se petrece în cadrul strâmt al grajdului, acolo unde
Wilbur își duce porceasca existență într-o cocină obișnuită, mâncând lături și
resturi și îngrășându-se de la o zi la alta. Cocina este locul unde o cunoaște pe
Charlotte, păienjenița care își țese pânza într-un colț al cadrului ușii.

La început, tânărul și neexperimentatul Wilbur arată o oarecare repulsie față

de modul în care Charlotte își câștigă pâinea cea de fiecare zi, considerând că
este o manieră… sângeroasă de a se hrăni. Păienjenița îi explică atunci: „Nu știu
cum i-a venit primului păianjen de la începuturile lumii ideea asta ciudată să
țeasă o plasă, da’ uite că i-a venit și nu putem zice că n-a fost o idee pe cinste.
Iar de atunci încoace, toată păienjenimea a trebuit să se folosească de aceeași
schemă. Una peste alta, nici nu-i o afacere așa de rea.” În plus, Charlotte îi
explică porcului că își anesteziază victimele înainte de a le consuma, ca să nu le
doară.

White include astfel, într-o carte pentru copii, aluzii la subiecte mai grele,
precum este acest curs al vieții ori al lucrurilor, pe care îl numim adeseori
și firea lucrurilor. Păianjenii obișnuiesc să-și țeasă pânza și să se hrănească cu
diverse insecte. Oamenii cresc porci ca să-i taie și să-i mănânce. Păianjenii
depun ouă și mor. Fetițele îngrijorate de soarta animalelor din ogradă cresc și
devin interesate de băieți. Și așa mai departe. Iar tot acest curs al lumii sfârșește
în același punct. Oamenii, ca și păianjenii, mor. Autorul nu o spune în cuvintele
acestea, dar o sugerează. Iar sfârșitul cărții ne arată că viața își găsește propriul
ei mod de a merge mai departe.
 Pe rând, cunoaștem și alte personaje care își duc traiul în imediata
vecinătate a celor doi eroi principali, Wilbur și Charlotte. Urâciosul șobolan
Templeton este gata să se înhame la o treabă doar dacă îi iese și lui ceva. Altfel,
nici nu vrea să audă. Apoi mai sunt acolo cocoșul, vaca, gâsca și gâscanul, plus
cei șapte bobocei ai lor, oile și mieii și așa mai departe.

Copilul-cititor, fără-ndoială, va fi captivat de planul Charlottei de a-i salva

pielea lui Wilbur și, la fel de sigur, se va bucura de reușita acesteia. Pânzele
pline de creativitate ale Charlottei stârnesc mai mult decât interesul oamenilor;
trezesc uimire și poate chiar o formă rudimentară de venerație. Aș spune că
acesta este un bun prilej pentru autorul cărții să ironizeze rasa umană, adesea
credulă, gata să se prosterneze cu umilință în fața oricărui „semn” găsit în
trunchiul unui copac sau uite, de exemplu, în pânza misterioasă a unui păianjen.

Pânza Charlottei este în esență o carte despre frumusețea și importanța

prieteniei. „Ai nevoie de un prieten, Wilbur?” — sunt primele cuvinte pe care
păienjenița i le adresează porcului. Și sunt o mulțime de lucruri pe care copiii le-
ar putea învăța din povestea lor, ca de pildă că prietenia adevărată se poate
înfiripa oriunde, între persoane cât se poate de diferite și că poate să dureze o
viață chiar.