Minunata calatorie a

lui Niels Holgersson

A fost odată un ştrengar înă ltuţ şi subţirel, cu pă rul bă lai,
Nils Holgersson. Bă iatul era un nă zdră van şi, în dimineaţa
aceea de duminică , era tare bucuros că urma să ră mâ nă
singur acasă pentru câ teva ceasuri. Plă nuia să ia puşca
tată lui să u şi să tragă cu ea după pofta inimii.
Era o zi stră lucitoare de primă vară .
Tufele şi copacii înmuguriseră , cerul era senin, iar în ogradă
gă inile şi gâ ştele se preumblau agale. Vacile din grajd se
auzeau mugind din câ nd în câ nd. Bă iatul aţipi în atmosfera
asta plă cută şi, câ nd se trezi, vă zu cu uimire în oglinjoara
aflată chiar în faţa lui că pe marginea sipetului cu vechituri al
mamei se afla un spiriduş înalt de o şchioapă . Avea chipul
bă trâ nicios, dar era îmbră cat tare frumos, cu haine negre, cu
guler şi manşete de dantelă , cu catarame de argint la pantofi.
Spiriduşul stă tea şi privea foarte atent un pieptar brodat, de
modă veche.
Ştrengarului, ce-i dă du prin cap. Luă de la fereastră o plasă
veche şi o aruncă peste sipet şi peste spiriduş. Acesta,
să rmanul, porni a se ruga de bă iat să -i dea drumul, îi spuse
că facuse numai bine întotdeauna, apoi îi fă gă dui un fluier
vechi, o lingură de argint şi un ban de aur. Nils Holgersson
nu prea fu atras de ofertă , dar, în acelaşi timp, îi era cam
teamă de spiriduş şi s-ar fi bucurat să scape de el, aşa că
ridică plasa. Deîndată simţi o palmă pe obraz şi se pră vă li pe
jos în nesimţire.
Câ nd se trezi, ştrengarul vă zu că era singur, că toate erau la
locul lor, plasa era pe fereastră , capacul sipetului era coborâ t
şi, dacă nu ar fi simţit încă fierbinţeala palmei pe obraz, ar fi
crezut că a visat. Se ridică şi porni că tre masă , dar fu mirat să
vadă că trebuie să facă mai mulţi paşi ca de obicei. Încercă să
şeadă pe jilţ, dar trebui să se caţere întâ i pe stinghia acestuia.
Gâ ndi că spiriduşul a vră jitcamera şi toate lucrurile din ea,
dar dă du cu ochii de oglindă . Nils Holgersson  vă zu că era
acum înalt doar de o şchioapă   şi înţelese că spiriduşul îl
fermecase drept pedeapsă .
Speriat, Nils Holgersson închise ochii, apoi se uită
în oglindă , sperâ nd că vraja luase sfâ rşit. Dar nu, era tot de o
şchioapă , cum îl transformasespiriduşul. Să ri prin cameră şi
îl că ută peste tot, dar acesta dispă ruse. Atunci îşi aminti că
auzise de la maică -sa că spiriduşii se adă postesc prin
grajduri şi alergă într-un suflet afară . În tindă îşi gă si galenţii,
pe care spiriduşul îi fă cuse mici de tot, precum îi fă cuse şi
hainele. Acum înţelese bă iatul că nenorocirea lui avea să
dureze multă vreme.
Câ nd îl vă zu, o vrabie începu să râ dă de el, anunţâ nd toate
vietă ţile din ogradă că Nils Holgersson, pă zitorul gâ ştelor,
devenise un nă pâ rstoc. Cocoşul, încuviinţat de gă ini, se
bucură cu voce tare, că ci Nils îl tră sese de creastă , chiar şi
gâ ştele erau mulţumite, însă Nils ră mase uimit de faptul că
înţelegea ce spun toate vieţuitoarele. Apă ru şi pisica, iar Nils
o rugă frumos să -i spună unde l-ar putea gă si pe spiriduş.
Pisica nu-i spuse, că ci era supă rată pe el fiindcă o tră sese
adesea de coadă . Uitâ nd câ t e de mic, şi supă rat că nu vrea
să -i spună , Nils se repezi să o tragă iar de coadă . Pisica se
zbâ rli, scoase ghearele şi-l trâ nti cu uşurinţă la pă mâ nt. Apoi
îl lă să în pace, de dragul mamei sale.
Ajuns în sfâ rşit în grajd, Nils nu avu parte de o primire
prietenoasă . Cele trei vaci nu îl puteau ierta că asmuţise
câ inii pe ele, că uneia îi pusese pe ureche o viespe, iar pe alta
o lovise mai demult cu galentul de lemn pe spinare. Bă iatul
vru să le spună ca acum îi pare ră u, că pe viitor se va purta
frumos, dar vacile fă ceau o larmă atâ t de mare, că Nils
înţelese că nu voiau să îl ajute.
Necă jit, Nils Holgersson se duse la zidul care împrejmuia
gospodă ria micuţă a pă rinţilor să i. Privi cu drag că suţa de
paiantă , spoită cu var şi cu acoperiş de paie, la micile
şoproane şi hambare, la ogorul îngust pe care un cal abia
putea să se întoarcă .
Trist, se uită   apoi la cer şi urmă ri cu privirile stolurile de
gâ şte să lbatice. Acestea coborâ ră pe pă mâ nt, îndemnâ nd
gâ ştele domestice să vină şi ele. Cele tinere ar fi venit, dar
cele bă trâ ne le potoleau pe dată spunâ nd că vor suferi de
foame şi de frig. Unui gâ scan tâ nă r însă îi veni aşa un dor de
ducă , încâ t câ nd mai trecu un stol încercă să îşi ia şi el
zborul.  Gâ scanul nu era deprins să zboare şi că zu greoi la
pă mâ nt, strigâ nd la gâ ştelle să lbatice să îl aştepte. Nils îl auzi
şi, uitâ nd că acum era un prichindel, prinse cu amâ ndouă
braţele gâ tul gâ scanului, pentru a-l opri să zboare din ograda
pă rinţilor lui.
Gâ scanul îşi luă zborul, iar Nils Holgersson se trezi că lare pe
el, în înaltul cerului, în mijlocul stolului de gâ şte să lbatice.
În zbor, Nils Holgersson vă zu sub ei o pâ nză cadrilată cu o
sumedenie de pă trate mari şi mici şi se miră foarte câ nd află
de la gâ şte că erau ogoare şi islazuri. Pă tratele verzi de pe
pâ nză erau ogoare de secară semă nate în toamna trecută ,
cele galbene erau ogoare cu mirişti de la grâ nele secerate în
vara trecută , iar cele negre – pă şuni pă scute sau ară turi.
Pâ nza cadrilată avea şi pă trate tuciurii, cu chenare galbene –
pă duri de fagi  în care fagii tineri de pe margini îşi pă straseră
peste iarnă veşmâ ntul de frunze galbene. Terenurile pe care
se aflau case ară tau ca nişte pă tră ţele de culoare închisă ,
sure la mijloc, iar gră dinile ca nişte pă trate verzi la mijloc şi
colorate închis pe margini.
Gâ ştele nu zburau în linie dreaptă , ci de la o fermă la alta,
schimbâ nd cuvinte cu pă să rile din gospodă rii. Câ nd vedeau
gâ şte domestice, le chemau în glumă cu ele la munte, iar
acestea ră spundeau că pleacă prea devreme, că e încă iarnă .
Atunci cele din vă zduh le chemau în râ s şi le spuneau că le
vor învă ţa să zboare şi să înoate, spre supă rarea celor de pe
pă mâ nt. Cele din aer râ deau şi spuneau că acelea de jos nu 
sunt gâ şte, ci oi neroade. Gâ ştele de jos se supă rau şi mai ră u
şi le blestemau să le împuşte vâ nă torii.
Nils Holgersson râ se cu poftă de toate aceste certuri, pâ nă
câ nd îşi aminti de situaţia lui nenorocită şi începu să plâ ngă .
După un timp îşi reveni şi se bucură de mireasma ră şinii care
ajungea pâ nă acolo sus, apoi se bucură că această că lă torie îl
scă pase de orice griji şi necazuri.
Deasupra pâ nzei cadrilate, în fruntea stolului de gâ şte, zbura
Akka de la Kebnekajse, o gâ scă bă trâ nă de peste o sută de
ani, care dispreţuia foarte mult gâ ştele domestice. Martin,
gâ scanul lui Nils Holgersson, nu era obişnuit să zboare şi
obosi iute. Gâ ştele celelalte îi tot strigau lui Akka să
încetinească , dar aceasta ră spundea ba să zboare mai
repede, ba să zboare mai sus, iar în final spuse că , dacă nu e
în stare să urmeze stolul, să se întoarcă acasă .
Gâ scanul cel alb, însă , avea ambiţia să dovedească gâ ştelor
să lbatice că şi o gâ scă domestică este capabilă să migreze, să
zboare spre Laponia. Nils îi spuse că poate ar fi mai să nă tos
să se întoarcă acasă , dar asta îl mâ nie aşa de tare, că începu
să zboare mai bine, menţinâ ndu-se în stol.
Seara, poposiră pe malul lacului Vomb. În mijloc, apa era
acoperită cu un strat de gheaţă înnegrită şi cră pată , gheaţă
de primă vară . Pă mâ ntul de pe mal era golaş, doar sub
crengile pinilor mai erau petice de gheaţă . Noaptea se
apropia şi, odată cu ea, frigul era din ce în ce mai
pă trunză tor.
Nils Holgersson, înfrigurat şi înfometat, se gâ ndea cu teamă
că nu vor avea ce mâ nca, nici unde se adă posti. Privi spre
Martin, dar gâ scanul stă tea nemişcat, cu capul plecat şi ochii
închişi. Abia mai ră sufla, pă rea pe moarte. Nils îl împinse cu
toate puterile lui spre apă şi îl îndemnă   să bea, ca să îşi
revină . Gâ scanul bă u puţin, apoi începu să înoate ţanţoş
printre trestii, unde înotau şi gâ ştele să lbatice. Drept
mulţumire, îi prinse un pui de biban lui Nils, iar acesta îl
mâ ncă aşa crud, fă ră să facă mofturi.
Gâ ştele să lbatice ieşiră şi ele din apă . Cei doi se duseră în
întâ mpinarea lor. Akka îi întrebă cine sunt. Martin spuse că e
un gâ scan domestic care vrea să le dovedească faptul că şi
gâ ştele domestice sunt curajoase, nu numai cele să lbatice.
Akka admiră îndră zneala cu care ră spunsese şi acceptă să îl
lase cu ele. Câ nd îi veni râ ndul lui Nils să se prezinte şi le
spuse că era un om prefă cut în spiriduş, Akka îi spuse că ele
nu vor să aibă de-a face cu oamenii, fie ei mari sau mici, aşa
că să se întoarcă la el acasă . Martin gâ scanul spuse că în
cazul ă sta va pleca şi el, că ci îi fă gă duise să nu se despartă de
el şi nu voia să îşi calce cuvâ ntul.
Seara se dusese, era noapte, așa că merseră la culcare, pe
gheaţa din mijocul lacului. Nils Holgersson aşternu un strat
de iarbă peste gheaţă , ca să nu degere gâ scanul. Acesta, la
râ ndul să u,  îl apucă cu ciocul de că maşă şi îl bă gă sub o
aripă , aşa că bă iatul dormi în puf, la că ldurică .
Noaptea, stratul de gheaţă , care seara fusese în mijlocul
lacului, a ajuns lâ ngă mal. A profitat de asta jupâ n Smirre,
vulpoiul, care ochise gâ ştele de cu seară . Alunecâ nd pe
gheaţă şi prinzâ ndu-se cu ghearele de ea, vulpoiul înşfă că de
o aripă o gâ scă şi o tuli pe mal. Nils Holgersson, care auzise şi
vă zuse totul, să ri şi o luă la fugă după el.
Ajunseră în pă dure. Bă iatul, care credea că jupâ n Smirre e un
câ ine, că ci nu îl vă zuse prea bine în întunericul nopţii, îi tot
striga să lase gâ sca. Ba chiar îl ameninţa că îl va spune
stă pâ nului să u. Pe vulpoi, care vă zuse ce prichindel îl
urmă reşte, îl umfla râ sul, de era să scape gâ sca din gură . Era
un mare tâ lhar, cunoscut în tot ţinutul ca hoţ de gă ini şi
gâ şte. Nils îl ajunse, fiindcă alerga repede ca un spiriduş ce
era, şi îl prinse de coadă . Vulpoiul îi râ se în nas, însă scă pă
pasă rea, care îşi luă zborul spre lac.
Supă rat, jupâ n Smirre vru să îl înhaţe cu colţii pe Nils.
Prichindelul, isteţ, se tot ţinea de coada vulpoiului şi, câ nd
acesta se întorcea, el ajungea în spatele lui. Atunci vulpoiul
începu să se ră sucească înnebunit în jurul lui, stâ rnind un
vâ rtej de frunze uscate. Câ nd simţi că nu mai are putere, Nils
se urcă iute într-un fag tâ nă r. Vulpoiul se aşeză sub copac şi
începu să aştepte,nevrâ nd să ră mâ nă de ocară că nu a fost în
stare să -i vină de hac unui prichindel. Nils vă zu cu groază că
nu are cum să treacă în alt copac şi că nu avea ce să facă
altceva decâ t să stea acolo toată noaptea și să aştepte acolo
dimineaţa. Noroc că frica de a nu că dea l-a ţinut treaz şi nu a
îngheţat pe crenguţa pe care stă tea.
Soarele ră să ri, alungâ nd noaptea şi înroşind toate cele, norii
de pe cer, scoarţa netedă a fagilor, chiciura care acoperea
totul. Ghionoaia începu să ciocă nească în trunchiurile
copacilor, veveriţa se ivi cu o alună între lă buţe, graurul şi
piţigoiul prinseră a câ nta. În scurtă vreme se iviră în înaltul
cerului şi gâ ştele. Nu îl mai că utau pe Nils Holgersson,
credeau că vulpoiul îl mâ ncase demult…
Pâ nă pe la amiază nu se întâ mplă nimic. Nils Holgersson
ră mase în copă celul lui, iar jupâ n Smirre, dedesubt, la pâ ndă .
Deodată se ivi o gâ scă să lbatică , ce zbura şovă ielnic printre
trunchiuri. Vulpoiul se repezi să o prindă , dar nu izbuti.
Apă ru altă gâ scă , zburâ nd mai jos decâ t prima. Trecu pe
lâ ngă vulpoi, acesta să ri să o prindă , cu acelaşi rezultat ca la
prima. Trecură pe râ nd a treia şi a patra, apoi trei deodată şi
apoi cinci, Într-o hâ rjoană neîntreruptă  trecură pe sub nasul
vulpoiului, ademenindu-l, cele treisprezece gâ şte să lbatice,
cu penele lor închise la culoare. La final trecu o gâ scă albă ca
ză pada, luminâ nd întunecimea pă durii. Era Martin, dar nici
pe acesta nu reuşi jupâ n Smirre să îl prindă .
Vulpoiul îşi aminti de Nils şi privi în copac. Nils Holgersson
profitase de faptul că vulpoiul fusese ocupat cu gâ ştele şi îşi
luase tă lpă şiţa. Smirre nu avu timp să se gâ ndească prea
mult la prichindel, că ci reîncepu hâ rjoana gâ ștelor. Gâ ştele
se întoarseră şi începură să zboare deasupra lui, încet şi câ t
se poate de jos. Vulpoiul le urmă rea şi, din câ nd în câ nd,
să rea să prindă câ te una, dar mereu gâ sca îi scă pa. Deşi
trecuse prin multe, gloanţele vâ nă torilor îi şuieraseră adesea
pe la urechi şi  fusese urmă rit de câ ini  de multe ori, jupâ nul
vulpoi nu simţise atâ ta neputinţă ca acum, câ nd nu izbutea
cu nici un chip să prindă o gâ scă .
Deşi nu mai era chiar tâ nă r, jupâ n Smirre era foarte ară tos.
Le uimise şi pe gâ şte câ nd îl vă zuseră prima oară . Blana
roşiatică lucea, pieptul îi era alb şi înfoiat, botul negru, iar
coada stufoasă . La sfâ rşitul zilei aceleia, însă , vulpoiul
devenise de nerecunoscut. Blana îi era zbâ rlită şi udă de
nă duşeală , ochii îşi pierduseră stră lucirea, vulpoiul gâ fâ ia şi
limba îi ieşise de un cot.
Hâ rjoana gâ ștelor continuă . Gâ ștelor nu le pă sa că vulpoiul
era pră pă dit, dar şi înverşunat de furie. Nu se opriră decâ t
câ nd Smirre că zu pe un morman de frunze uscate, istovit,
gata să -şi dea sufletul. Luâ ndu-şi zborul gâ ştele îi strigară că
asta pă ţeşte cine cutează să se lege de Akka de la
Kebnekajse.
După ce fu salvat de gâ şte, pentru Nils Holgersson începu o
să ptă mâ nă care pă ru că nu se mai sfâ rşeşte. Stolul de gâ şte
poposi în parcul Oved, al mâ nă stirii cu același nume, aflată
lâ ngă curtea unui castel mare şi impună tor, pe malul lacului.
Zburâ nd deasupra lui, gâ ştele  glumiră pe seama  unui dulă u,
iar Nils începu să râ dă , gâ ndindu-se câ te glume vor spune
gâ ştele în că lă toria deasupra Suediei, apoi îşi aminti că  de
fapt el fusese trimis înapoi acasă şi, chiar dacă salvase gâ sca
atacată de jupâ n Smirre, nimeni nu îi spusese că va ră mâ ne
cu stolul.
Gâ ştele pă şteau ore în şir pe un ogor, în timp ce Nils că uta în
parcul Oved, prin tufişurile de aluni, ceva alune ră mase
neculese de anul trecut. După ce mâ ncau bine, gâ ştele
zburau la lac şi se jucau în apă , îmbiindu-l pe gâ scanul
Martin să se ia la întrecere cu ele în zbor, la alergare sau înot.
Gâ scanul domestic era cam greoi, dar îşi dă dea toată silinţa.
Câ nd oboseau, se odihneau, iar după -amiaza o luau de la
capă t.
Nils a că utat toată să ptă mâ na să fie câ t mai cuminte, ba chiar
a salvat o veveriţă din captivitate, apoi l-a salvat chiar pe
Martin, pe care îl prinseseră nişte oameni. Gâ ştele pă reau că
nu ştiu nimic şi nu spuneau nimic despre că lă torie. Într-o zi
veni însă şi Akka la el să îl întrebe dacă a gă sit de mâ ncare şi,
aflâ nd că nu gă sise nimic în ziua aceea, îi aduse chiar ea o
tufă uscată plină de seminţe.
Akka îl lă să pe Nils Holgersson să mă nâ nce, apoi îi spuse că
se plimbă prin parcul Oved prea fă ră grijă , întrebâ ndu-l dacă
ştie care sunt duşmanii  de care trebuie să se ferească , el
fiind atâ t de mic. Apoi începu să   înşire animalele
periculoase: prin parc erau vulpea şi jderul, pe malul lacului-
vidrele, pe lâ ngă zidurile de piatră -nevă stuicile, iar sub
mormanele de frunze uscate-nă pâ rcile. Câ nd e pe câ mp, să
se ferească de pă să rile ră pitoare, în aluniş de gaie, după
asfinţit de bufniţă , şi peste tot de coţofene şi de ciori.
Bietul bă ieţel, câ nd auzi că sunt atâ tea animale care ar putea
să îl atace, întrebă cum se poate apă ra. Akka îl învă ţă să lege
prietenie cu animalele mici din pă dure şi de pe câ mp, cu
veveriţele şi cu iepurii, cu piţigoii, cu ţiclenii şi cu ciocâ rliile.
Toate îl vor vesti de primejdie, îi vor face rost de ascunză tori
sau se vor uni să îl apere.
Trecu să ptă mâ na. Cu toate faptele lui bune, Nils nu primise
nici un semn de la gâ şte că le va însoţi mai departe, iar el nu
îndră znea să le întrebe.  Duminică , stă tea cocoţat într-un
tufiş mare de ră chită şi câ nta dintr-un fluier de trestie,
înconjurat de pă să rele. Deodată vă zu că vine Akka, urmată
de gâ ştele aşezate în şir.  Ea se apropie şi îi spuse că a vorbit
cu spiriduşul care îl vră jise şi l-a înduplecat să îl transforme
la loc în om deîndată ce se va întoarce acasă .
Spre uimirea Akkă i, pe Nils îl podidi plâ nsul şi îi spuse
urlâ nd în culmea deznă dejdii că lui nu îi pasă dacă va mai fi
sau nu om, dar dorinţa lui cea mai fierbinte este să
că lă torească spre Laponia cu ele. Nils nu iubise niciodată pe
nimeni, nici pă rinţii, nici colegii de şcoală , nici învă ţă torul. Se
împă case numai cu Osa şi Mats, o fetiţă şi un bă iat împreună
cu care pă zise gâ ştele pe câ mp. Acum însă le îndră gise pe
gâ şte şi se simţea tare bine în mijlocul lor, ceea ce îi şi spuse
Akkă i. Câ nd auzi, Akka se lă să înduplecată şi se învoi să îl ia
cu ele mai departe în că lă torie. Nils Holgersson izbucni din
nou în plâ ns, de data asta de fericire.
… Gâştele au pornit în lunga călătorie spre nord.  Ele nu
zburau în linie dreaptă şi au făcut multe ocolişuri pe deasupra
Suediei. Pe drum li s-au mai alăturat alte animale şi au fost
urmăriţi de jupân Smirre. Au trăit aventuri minunate, din care
voi mai povesti şi eu câteva. Dacă vreţi să le aflaţi pe toate, vă
invit să citiţi cartea !

Dansul cocorilor

Nils Holgersson – Dansul cocorilor

În sud-estul Suediei se află peninsula Kulla. Capă tul care se
scaldă în mare este muntele Kulla, de ale că rui poale se
izbesc talazurile înspumate. Din vremuri stră vechi, în fiecare
an la început de primă vară , se întâ lnesc aici la jocuri, pe un
tă pşan, toate animalele. Dintre jocuri, cel  mai frumos şi mai
vestit este dansul cocorilor.
Stolul gâ ştelor să lbatice se afla prin partea locului chiar la
vremea jocurilor, aşa că hotă râ ră să meargă şi ele acolo. Nils
Holgersson că lă tori pe spinarea bă rzoiului Ermenrich, care
se ală turase stolului şi că ruia Nils  îi fă cuse un mare bine.
Bă rzoiul fă cuse o mulţime de acrobaţii, ba plutise liniştit, cu
aripile desfă cute, ba se aruncase în gol ca un pietroi, ba
zburase în cercuri în jurul Akkă i.
Patrupedele, vulpi, iepuri, şobolani, şoareci, sosiră şi se
instalară pe colnicele din jurul tă pşanului, fiecare neam
ţinâ ndu-se deoparte de celelalte, deşi obiceiul vechi era ca
într-o astfel de zi să tră iască în pace, fă ră ca animalele
pră dă toare să le  atace pe celelalte. După ce se instalară ,
sosiră nouraşi de ciocâ rlii sure, de piţigoi roşii-suri-albi, de
grauri pestriţi şi de ţigleni cu pene galbene şi verzi. Sosi apoi
un nor mare de vră bii şi nici nu se aşezară bine că sosi cel
mai mare nor, gri-albă strui, compusdin stoluri de ciori
obişnuite, ciori bă lţate, stă ncuţe şi corbi.
Pe cer apă rură şi fel de fel de linii şi semne, stoluri de cocoşi
de pă dure, pă să ri înotă toare de tot felul şi, la urmă , gâ ştele,
între care şi câ rdul Akkă i. După ce se aşezară la locurile lor,
începură jocurile. Deschiderea a fă cut-o dansul ciorilor, dar
toți așteptau dansul cocorilor. Se împă rţiseră în două şi cele
două stoluri zburau unul după altul, se întâ lneau, se
întorceau şi o luau de la capă t.
A urmat goana iepurilor. Înşiraţi unul după altul fugeau
repede, de le fâ lfâ iau urechile, fă ceau piruete şi să rituri, unii
se dă deau de-a berbeleacul, alţii mergeau în două labe. Totul
era atâ t de vioi şi de hazliu, se simţea că venise primă vara,
aşa că le plă cu tuturor vieţuitoarelor, care începură să
ră sufle mai repede.
Urmară pă să rile de pă dure. Sute de cocoşi de pă dure, cu
pene negre stră lucitoare şi cu sprâ ncene roşii, nă vă liră pe
crengile unui stejar mare aflat în mijlocul tă pşanului. Pe
râ nd, de la cel aflat în vâ rful copacului pâ nă la cei aflaţi pe
crengile de la poale, îşi umflară penele, coborâ ră aripile şi
ridicară coada, lungiră gâ tul şi începură să fluiere, închizâ nd
ochii. Tuturor vieţuitoarelor li se înfierbâ ntă sâ ngele,
simţind că primă vara venise într-adevă r.
Deodată în spatele gâ ştelor se strecură o vulpe, o gâ scă dă du
alarma, vulpea o înhă ţă , mai mult ca să o facă să tacă şi toate
gâ ştele se ridicară în zbor deasupra tă pşanului. Pe colnicul
gâ ştelor ră mase jupâ n Smirre, cu o gâ scă moartă în gură …
Toată viaţa avea să se că iască Smirre pentru asta. Vulpile
aflate acolo îl judecară şi îl pedepsiră foarte aspru. Fu
surghiunit pentru totdeauna de lâ ngă soţie şi copii, din
vizuina lui, urmâ nd să plece câ t mai departe, pe meleaguri
stră ine. Şi ca să ştie toţi că era un surghiunit, vulpea cea mai
bă trâ nă din soborul de judecată îl lă să fă ră urechea dreaptă .
Urmară luptele cerbilor, care fă cură să le clocotească sâ ngele
în vine privitorilor, şi jocurile de primă vară se încheiară cu
dansul cocorilor. Cenuşii, cu pene roşii la gâ t, alunecau, se
legă nau, ţinâ nd gâ turile întinse şi aripile desfă cute cu multă
graţie. Toate vieţuitoarele uitară de luptă , toate tâ njeau să
zboare, să se înalţe deasupra norilor, ca şi cocorii.
După ce trecură prin mai multe peripeţii, gâ ştele ajunseră
deasupra regiunii Bergslagerna. De sus, Nils Holgersson ză ri
munţi, cu mine din care se scoteau minereuri afară cu
elevatoarele, pă duri, în care erau oră şele înconjurate de
cabluri şi funiculare, vă zu trenuri lungi care duceau de la
mine la uzina metalurgică minereu de fier şi că rbuni şi
plecau cu bare, table  sau  sâ rmă .
Tocmai câ nd Nils se minuna mai tare, se iscă o vijelie care îl
aruncă de pe spinarea lui Martin şi îl fă cu să cadă la pă mâ nt
ca o frunză , plutind încolo şi încoace. Câ nd se dezmetici din
că ză tură , vă zu că ajunsese într-o încă pere mare şi
întunecoasă , ca o vă gă ună , o veche mină de fier.
Încercă să se caţere pe pereţi, dar în spate i se ivi o ursoaică .
Îl dă du jos şi îşi chemă puii, pe Mormă ilă şi Bombă nilă , să se
ospă teze. Ursuleţii porniră să se joace cu el, în loc să îl
mă nâ nce şi, din joacă , ajunseră să se încaiere. Nils profită ,
fugi la perete şi începu să se caţere, ursuleţii îl vă zură şi îl
prinseră , îi dă dură drumul şi o luară de la început cu
hă ituiala. Obosiţi, puii de urs adormiră pâ nă la urmă , dar
adormi şi Nils, care era frâ nt de oboseală .
Câ nd se trezi, Nils Holgersson dă du cu ochii de ursul cel
mare, tată l ursuleţilor. Acesta se repezi să îl mă nâ nce, noroc
că Nils avea nişte chibrituri la el, aprinse unul şi îi dă du
ursului o idee. Îi ceru lui Nils să aprindă uzina metalurgică ,
ca să plece toţi oamenii şi să lase animalele să tră iască
liniştite în pă dure.
Lui Nils îi îngheţă sâ ngele în vine câ nd auzi una ca asta. Se
gâ ndea că oamenii au nevoie de fier ca să facă plugul cu care
arau pă mâ ntul, securea cu care tă iau lemne pentru case şi
pentru foc, secera de tă iat grâ nele câ nd s-au copt. Fier era şi
în cuie, în broaştele de la uşi, în şinele şi în vagoanele de
tren, în ace, foarfeci şi cratiţe, dar câ te lucruri nu mai erau
încă …
Nils nu avu curaj să -i spună imediat ursului că nu vrea, de
teamă să nu-l mă nâ nce pe loc, apoi îşi luă inima în dinţi şi
spuse “Nu!”. Ursul îl şi prinse în gheare, dar tocmai atunci se
auzi zgomotul fă cut de un cocoş de puşcă . Nils Holgersson îi
strigă ursului să fugă , altfel va fi împuşcat. Ursul fugi cu tot
cu Nils şi, câ nd ajunseră departe de primejdie, îi dă du
drumul. Îi mulţumi că îi salvase viaţa şi îi spuse la ureche ce
să le spună urşilor pe care îi va mai întâ lni în calea sa, ca să
nu îi pună viaţa în primejdie.
A sosit momentul să ne luăm rămas bun de la Nils, de la
Martin, de la Akka şi toţi ceilalţi. Călătoria lui Nils cu gâştele
sălbatice a fost lungă, au petrecut vara în nord, apoi au pornit
înapoi, trecând prin multe aventuri. Cine vrea să le afle pe
toate, e bine să caute cartea şi să o citească. Azi veţi mai afla
de la mine doar cum s-a întors Nils înapoi acasă și cum a avut
loc revederea dintre Nils şi ai săi.

Înapoi acasă

Nils Holgersson – Sat vechi din Suedia

Într-o zi ceţoasă de toamnă , câ rdul de gâ şte poposi pe un
ogor, nu departe de Vemmenhog, satul lui Nils Holgersson.
Akka îi spuse că ar fi momentul să se ducă înapoi acasă , la
familia lui, şi chiar îl conduse pâ nă în apropiere. La
despă rţire îi spuse lui Nils să nu uite că ţara e mare şi
oamenii ar trebui să le lase vietă ţilor să lbatice câ teva insule
nelocuite, câ teva lacuri şi bă lţi, câ teva pă duri pustii. Îl
mâ ngâ ie cu ciocul de câ teva ori, apoi îşi luă zborul.
Nils se strecură în grajd şi gă si aici o vacă , nu trei, câ te erau
câ nd plecase el de acasă . Aceasta îi spuse că pă rinţii lui nu o
duc prea bine. Au vâ ndut cele două vaci ca să cumpere un
cal, dar calul a că pă tat un beteşug şi nu a putut munci toată
vara. Pă rinţii lui Nils erau tare necă jiţi şi pentru altceva. Ei
credeau că Nils, câ nd dispă ruse de acasă , furase gâ scanul şi
erau tare mâ hniţi că bă iatul lor plecase ca un hoţ.
Necă jit, Nils trecu în grajdul calului. Îi spuse cine e, iar calul îi
ră spunse că nu avea un renume prea grozav pe acolo, ceea ce
îl mira, pentru că ară ta ca un bă iat de treabă , foarte mic, ce e
drept. Nils îl întrebă ce are de nu poate merge, iar calul spuse
că nu este bolnav, cum cred stă pâ nii, ci i s-a înfipt ceva
ascuţit în picior, probabil un fier,  şi nu poate că lca.
Nils scrijeli ceva cu briceagul pe copita calului şi tocmai câ nd
termină îi auzi pe pă rinţii lui venind acasă . Erau slabi şi
necă jiţi şi vorbeau despre datorii, despre împrumuturi. Tată l
lui spunea că nu s-ar mai împrumuta la nimeni, mai bine ar
vinde casa. Mama nu voia, spunea că dacă se întoarce Nils şi
nu îi mai gă seşte acolo, ce se face el.
Tată l lui Nils intră în grajd, să vadă ce face calul şi vă zu că pe
copită e scrijelit ceva. Se uită şi citi cu mirare cuvintele:
“Scoate fierul din picior!” Plecă să caute ceva să scoată fierul.
În timpul ă sta, Martin gâ scanul, care se pricopsise în
că lă torie cu Dunfin, nevestica lui bună şi frumoasă şi şapte
bobocei, veni şi el cu toată familia să le arate unde îi fusese
casa, adică despă rţitura gâ ştelor din grajdul vacilor.
Mama lui Nils vă zu frumuseţe de gâ şte din grajd, să ri şi
trâ nti uşa, prinzâ ndu-le acolo. Martin începu să ţipe câ t îl
ţinea gura, iar Nils, deşi nu prea voia să îl vadă pă rinţii lui
aşa mic, apă ru în uşă strigâ nd să lase gâ ştele în pace. Pă rinţii
să i îl îmbră ţişară cu bucurie, spunâ ndu-i că s-a fă cut mare şi
frumos. Atunci Nils se uită la el şi îşi dă du seama că
spiriduşul se ţinuse de cuvâ nt: odată reîntors acasă , îşi
recă pă tase înfă ţişarea.
A doua zi gâ ştele să lbatice porniră mai departe în drumul
lor. Bă iatul ră mase cu familia lui. Voind să -şi ia ră mas bun de
la ele, Nils Holgersson vă zu că nu le mai  înţelege graiul.
Atunci le mâ ngâ ie cu drag pe fiecare şi le urmă ri cu privirea
pâ nă câ nd se pierdură în zare.