Pânza Charlottei, de E. B.

 White
„Unde se duce tata cu barda?” Așa începe Pânza Charlottei de E. B. White,
una dintre cele mai apreciate cărți pentru copii din toate timpurile. Iar
răspunsul la întrebare o șochează pe micuța Fern, pentru că tata se duce cu
barda să-i facă felu’ unui micuț porc, născut beteag și mai slab decât frații
lui.

Fern intervine stăruitor pe lângă tatăl ei să-l cruțe pe micuțul Wilbur (acesta e
numele porcului) și își ia angajamentul să aibă grijă de el, hrănindu-l cu
biberonul. Wilbur scapă cu viață și își găsește în cele din urmă loc la ferma unui
unchi al fetiței, domnul Zuckerman. Acolo, în grajdul cu animale, Wilbur o
cunoaște pe aceea care îi va deveni prietenă de suflet: păienjenița Charlotte.

S-o recunoaștem… Mai rar cărți care să aibă ca personaje un porc și un

păianjen, iar ca subiect, prietenia lor. Și totuși marile atuuri ale acestei povești
nu sunt personajele inedite, ci altele, după cum vom vedea.

O bună parte din poveste se petrece în cadrul strâmt al grajdului, acolo unde
Wilbur își duce porceasca existență într-o cocină obișnuită, mâncând lături și
resturi și îngrășându-se de la o zi la alta. Cocina este locul unde o cunoaște pe
Charlotte, păienjenița care își țese pânza într-un colț al cadrului ușii.

La început, tânărul și neexperimentatul Wilbur arată o oarecare repulsie față de

modul în care Charlotte își câștigă pâinea cea de fiecare zi, considerând că este
o manieră… sângeroasă de a se hrăni. Păienjenița îi explică atunci: „Nu știu cum
i-a venit primului păianjen de la începuturile lumii ideea asta ciudată să țeasă o
plasă, da’ uite că i-a venit și nu putem zice că n-a fost o idee pe cinste. Iar de
atunci încoace, toată păienjenimea a trebuit să se folosească de aceeași schemă.
Una peste alta, nici nu-i o afacere așa de rea.” În plus, Charlotte îi explică
porcului că își anesteziază victimele înainte de a le consuma, ca să nu le doară.

White include astfel, într-o carte pentru copii, aluzii la subiecte mai grele,
precum este acest curs al vieții ori al lucrurilor, pe care îl numim adeseori
și firea lucrurilor. Păianjenii obișnuiesc să-și țeasă pânza și să se hrănească cu
diverse insecte. Oamenii cresc porci ca să-i taie și să-i mănânce. Păianjenii
depun ouă și mor. Fetițele îngrijorate de soarta animalelor din ogradă cresc și
devin interesate de băieți. Și așa mai departe. Iar tot acest curs al lumii sfârșește
în același punct. Oamenii, ca și păianjenii, mor. Autorul nu o spune în cuvintele
acestea, dar o sugerează. Iar sfârșitul cărții ne arată că viața își găsește propriul
ei mod de a merge mai departe.

Pe rând, cunoaștem și alte personaje care își duc traiul în imediata vecinătate a
celor doi eroi principali, Wilbur și Charlotte. Urâciosul șobolan Templeton este
gata să se înhame la o treabă doar dacă îi iese și lui ceva. Altfel, nici nu vrea să
audă. Apoi mai sunt acolo cocoșul, vaca, gâsca și gâscanul, plus cei șapte
bobocei ai lor, oile și mieii și așa mai departe.

Copilul-cititor, fără-ndoială, va fi captivat de planul Charlottei de a-i salva

pielea lui Wilbur și, la fel de sigur, se va bucura de reușita acesteia. Pânzele
pline de creativitate ale Charlottei stârnesc mai mult decât interesul oamenilor;
trezesc uimire și poate chiar o formă rudimentară de venerație. Aș spune că
acesta este un bun prilej pentru autorul cărții să ironizeze rasa umană, adesea
credulă, gata să se prosterneze cu umilință în fața oricărui „semn” găsit în
trunchiul unui copac sau uite, de exemplu, în pânza misterioasă a unui păianjen.

Pânza Charlottei este în esență o carte despre frumusețea și importanța

prieteniei. „Ai nevoie de un prieten, Wilbur?” — sunt primele cuvinte pe care
păienjenița i le adresează porcului. Și sunt o mulțime de lucruri pe care copiii le-
ar putea învăța din povestea lor, ca de pildă că prietenia adevărată se poate
înfiripa oriunde, între persoane cât se poate de diferite și că poate să dureze o
viață chiar.

Capitolele scurte sunt tocmai potrivite pentru seri petrecute de părinți împreună
cu copiii lor. Textul este presărat cu dialoguri interesante, amuzante pe alocuri.
Vă redau replica dată de Wilbur unui miel răutăcios, care îi refuzase propunerea
de a se juca împreună, spunându-i că porcii sunt ca și inexistenți pentru el. La
care porcul i-a răspuns: „Cum adică ca și inexistenți? se miră Wilbur. Nu cred
că există pe lume ceva care să fie ca și inexistent. Inexistentul este opusul
absolut al existentului. Este limita dincolo de care nu mai există nimic, punctul
în care încetează orice existență. Cum poate exista ceva care să fie ca și
inexistent? Dacă ar exista ceva care să fie ca și inexistent, acel ceva ar exista
totuși, deci n-ar mai fi inexistent, oricât ar fi de neînsemnat. Dar dacă
inexistentul este inexistent, atunci nu poate exista nimic care să fie ca
și inexistent.”

Nu vă speriați! Aceasta este susținerea „tezei de doctorat” a lui Wilbur în

filosofia existenței. În rest, dialogurile cărții sunt în limitele normale ale
capacității de înțelegere a micilor cititori.