OAMENII REVOLUŢIEI

Coordonator: Ioana Ceauşescu

Bucureşti
2011
Redactor: Dumitru Roman
Corectura: Ioana Ceauşescu / Dumitru Roman

© 2011 Editura IRRD Bucureşti

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
Tiparul: AUROPRINT Bucureşti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Oamenii revoluţiei / coord.: Ioana Ceauşescu. - Bucureşti :
Editura
Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2011
ISBN 978-606-92847-4-2

I. Ceauşescu, Ioana (coord.)

94(498)"1989.12"
 
 
 
 
ISBN 978‐606‐92847‐4‐2
 Cuvânt înainte 
 
Cele peste două decenii care au trecut de la memorabilele
zile şi nopţi ale lui Decembrie 1989 nu i-au ajutat pe români să
găsească răspunsuri definitive întrebărilor care continuă să frământe
şi să dezbine societatea. De ce a trebuit să moară oameni pentru ca
un dictator să fie răsturnat de la putere? Ce a urmat sacrificiului din
Decembrie 1989? Este România de astăzi aşa cum au sperat cei de
pe baricadele Revoluţiei? A fost înlocuită dictatura comunistă cu o
societate cu adevărat liberă şi democratică?
Sunt doar câteva din întrebările care, într-un fel sau altul, se
vor regăsi şi în paginile ce urmează, întrebări la care au fost invitaţi
să răspundă mulţi dintre cei pe care îi numim generic: Oamenii
Revoluţiei.

Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, sub

egida căruia apare această carte, a făcut eforturi, de-a lungul celor
şapte ani de activitate şi cercetare ştiinţifică, pentru a reuni laolaltă
mărturiile celor care în decembrie 1989 au ieşit în stradă să-şi ceară
dreptul la libertate. Au fost colectate sute de documente, materiale
audio, fotografii, înregistrări video, obiecte care au aparţinut unor
revoluţionari şi care se constituie într-o sursă unică – poate cea mai
bogată colecţie documentară din ţară pe tema revoluţiei din 1989 –
pe care specialiştii români şi străini o au la îndemână.

Plecând de la premisa că mărturiile orale sunt esenţiale

pentru cercetarea istorică, cercetătorii IRRD au stat de vorbă cu
numeroşi oameni ai Revoluţiei, invitându-i să depună mărturie
despre cele trăite atunci, să reconstituie atmosfera extraordinară din
punctele fierbinţi ale oraşelor în care s-au aflat, fie că a fost vorba
de Timişoara, Arad, Lugoj, Sibiu, Iaşi, Craiova, Constanţa,
Bucureşti sau de alte localităţi care au intrat în mentalul colectiv sub
denumirea de “Capitalele Revoluţiei”. În aceeaşi măsură au fost
solicitaţi să depună mărturie despre acele momente dramatice şi
“oamenii în uniformă” – din Miliţie, Securitate, Armată,
Procuratură -, care cel puţin în prima parte a revoltei s-au aflat “de
partea cealaltă a baricadei”. Este adevărat, unii nu au dat curs

-3-
invitaţiei noastre; le-am respectat opţiunea. Cei mai mulţi, însă, au
socotit că este de datoria lor să depună mărturie, contribuind astfel
nu numai la aflarea adevărului despre acest eveniment, ci şi la
scrierea corectă a istoriei.

După cum se ştie, IRRD şi-a propus, prin programul său de

cercetare, să ofere românilor Cartea de istorie a Revoluţiei din
Decembrie 1989. Lucrările editate până în prezent abordează
aspectele principale ale regimurilor totalitare din Europa după
venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea statului sovietic,
implicaţiile, pentru Răsăritul Europei, ale schimbului de generaţii
de la Moscova, modificările în raporturile de putere Est-Vest şi
consecinţele lor în ţările Pactului de la Varşovia, încercările de
rezistenţă ale românilor împotriva regimului dictatorial al lui
Ceauşescu, evoluţia formelor de exprimare a nemulţumirii populare
de la manifestările individuale de prostest la revoltă şi revoluţie,
precum şi evoluţia societăţii româneşti după zilele însângerate din
Decembrie 1989. Fără a intra în vreo polemică, IRRD încearcă să
aducă argumente ştiinţifice în elucidarea controverselor. Este
evident că despre un eveniment istoric de amploarea şi importanţa
celui din decembrie 89 nu s-a spus încă totul, sunt întrebări care nu
îşi găsesc încă răspunsuri – cum ar fi, bunăoară, aceea a teroriştilor
– care dau apă la moară speculaţiilor şi acuzelor.
În condiţiile în care, fie în presă, fie în lucrările publicate
de-a lungul anilor, s-au emis tot felul de teorii despre “lovitura de
stat”, fără a se aduce argumente credibile, însăşi cercetarea istoriei
recente s-a dovedit a fi destul de dificilă şi complicată. Diversitatea
opiniilor – firească şi necesară în cercetarea istorică – nu are nimic
comun sau mai bine zis n-ar trebui să aibă cu frustrările şi
nemulţumirile unora sau altora. A blama, a denigra nu înseamnă a
aduce argumente, ci a te îndepărta de ele şi de adevăr.

Cercetarea istoriei recente a ţării noastre – în cazul de faţă a

Revoluţiei din Decembrie 1989 – nu poate face abstracţie de
mărturiile orale ale celor care au trăit evenimentele iar unii dintre ei
s-au aflat în miezul lor. Nu de puţine ori, informaţii preţioase s-au
putut obţine datorită mărturiilor, fireşte cu condiţia ca ele să fi fost
sincere şi corecte. Depinde, desigur, de măiestria cercetătorului de a
discerne adevărul de minciună.

-4-
 Chiar dacă au trecut mai bine de douăzeci de ani de la
ridicarea românilor împotriva dictaturii, cititorul avizat în ceea ce
priveşte istoria recentă a României va avea surpriza să găsească în
paginile ce urmează informaţii inedite, experienţe personale şi
gânduri ale participanţilor care, cu trecerea anilor, s-au aşezat sau,
dimpotrivă, au accentuat, după cum se va vedea, sentimente dintre
cele mai contradictorii.

În acest prim volum pe care îl supunem atenţiei cititorilor au

fost incluse interviuri realizate de cercetătorii IRRD cu lideri de
marcă ai Revoluţiei din Decembrie 1989, unii dintre ei fiind membri
ai Colegiului Naţional al IRRD (Ion Iliescu, Lorin Fortuna, Emil
Cico Dumitrescu, Claudiu Iordache, Cazimir Ionescu, Dumitru
Mazilu, Alexandru Mironov, Sergiu Nicolaescu, Petre Roman,
Răzvan Theodorescu, Gelu Voican Voiculescu, Dorel Vişan,), dar
şi cu alţi fruntaşi ai Revoluţiei care au înfruntat forţele represiunii,
au fost răniţi sau arestaţi (Dumitru Dincă, Valentin Voicilă, Traian
Orban, Spiridon Maria Cassian, Virgil Hosu). Un capitol special,
intitulat “oameni în uniformă”, cuprinde interviuri cu generali şi
ofiţeri (generalii în rezervă Mircea Chelaru, Iulian Medrea,
Corneliu Pârcălăbescu, Iosif Rus, Niculae Spiroiu, Constantin Zeca,
coloneii în rezervă Iordan Rădulescu, Liviu Verdeş, Ionel Boeru),
care, în decembrie 1989, prin natura funcţiilor şi gradelor pe care le
aveau atunci, au fost implicaţi în evenimente, inclusiv în acţiunile
de represiune sau care, după fuga cuplului Nicolae Ceauşescu, au
jucat diverse roluri în procesul şi execuţia celor doi. Mărturiile lor
sunt importante cel puţin pentru simplul fapt că ne ajută să
înţelegem mai bine care a fost starea de spirit în rândurile forţelor
de ordine trimise împotriva demonstranţilor, procesele de conştiinţă
pe care şi le-au făcut oamenii în uniformă atunci când au primit
ordinul de a trage în manifestanţi, în fond, părinţii şi fraţii lor.

Precizăm că acest volum este parte dintr-o serie care va

cuprinde şi alte interviuri ale participanţilor, liderilor şi martorilor,
în efortul de recuperare a unei clipe de neimaginat până în 22
decembrie 1989.

Ioana Ceauşescu

-5-
 Notă asupra ediției 
Volumul de faţă cuprinde interviuri şi convorbiri care au
apărut, în ultimii ani, în revista Caietele Revoluţiei. Întrucât
publicaţia Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 este
editată într-un tiraj restrâns, am considerat necesar să reluăm unele
din aceste mărturii, adăugând multe altele, despre Revoluţie într-o
carte, înlesnind accesul unui public mai larg la cunoaşterea lor.
Am optat pentru apariţia interviurilor în ordinea publicării
lor în Caietele Revoluţiei, grupându-le în două părţi. Prima parte,
intitulată Oameni ai Revoluţiei, cuprinde interviuri cu câţiva dintre
protagoniştii evenimentelor din decembrie 1989; cea de-a doua,
Oameni în uniformă, este alcătuită din interviuri cu generali şi
ofiţeri superiori care s-au aflat în stradă în momente dificile ale
vieţii lor, de partea cealaltă a baricadei, respectiv a forţelor de
represiune, sau au fost angrenaţi în acţiunile ce au urmat fugii lui
Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Menţionăm că alături de aceste mărturii am introdus, la
final, un interviu cu analistul şi publicistul maghiar Tamás Gáspár
Miklós, originar din Transilvania, care, ca şi alţi publicişti, istorici
şi cercetători străini, abordează problematica revoluţiilor din Europa
de Est ce au dus la prăbuşirea sistemului totalitar şi la instaurarea
democraţiei, făcând aprecieri directe la adresa revoluţiei Române
din Decembrie 1989.
Interviurile adunate în acest prim volum au fost realizate de
un grup de colaboratori şi cercetători ai IRRD – i-am numit pe
Corneliu Vlad, Viorel Domenico, Emil Şimăndan, Constantin Cor-
neanu şi Dumitru Roman –, cărora, şi pe această cale, le trans-
mitem sincerele noastre mulţumiri.

Ioana Ceauşescu
  
 
 
 
 
 
 
1. Oameni ai Revoluției 
 Ion Iliescu:  
Revoluția este 
eminamente 
românească! 

În 22 decembrie 1989, la câteva ore după fuga lui Nicolae

Ceauşescu, are o primă intervenţie la televiziune, unde salută
înlăturarea dictatorului. La ora 17.00, din balconul de la CC,
împreună cu alţi revoluţionari, se adresează mulţimii, arătând că
procesul revoluţionar început este ireversibil. Anunţă constituirea
Frontului Salvării Naţionale. Seara târziu, în jurul orei 23.00, dă
citire platformei-program, document intitulat Comunicatul către
ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
La 27 decembrie 1989, în prima şedinţă plenară a CFSN,
Ion Iliescu este confirmat în funcţia de preşedinte al CFSN. Este
ales preşedinte al CPUN (februarie-mai 1990) şi preşedinte al
României 1990-1992, 1992-1996 şi 2001-2004. Preşedinte al
Colegiului Naţional al IRRD.
– Cum ne putem explica, domnule Ion Iliescu, noianul de
interpretări asupra Revoluţiei române?
– Pe de o parte, sunt fireşti unele interpretări diferite, în
funcţie de locul şi rolul pe care l-a avut fiecare în desfăşurarea
diferitelor evenimente. Factorul subiectiv este întotdeauna prezent
în perceperea şi evaluarea evenimentelor. Însă, factorul cel mai
perturbator este cel politic. Imediat după decembrie 1989, s-au
constituit partide politice de orientări diferite, care au intrat în
climatul specific campaniei electorale pentru primele alegeri libere
din mai 1990. În ciuda faptului că CFSN a arătat deschidere faţă de
toate partidele nou apărute – iniţial invitându-le chiar să-şi
desemneze reprezentanţi în acest organism provizoriu al noii puteri
de stat, iar la 1 februarie adoptând decizia comună cu reprezentanţii
celor 30 de partide constituite la data respectivă, de transformare a
sa în CPUN (prin includerea reprezentanţilor partidelor şi ai
asociaţiilor minorităţilor naţionale) –, competiţia electorală a
alimentat o stare conflictuală, partidele aflate în opoziţie dezvoltând
o amplă activitate propagandistică împotriva FSN – constituit ca
partid, aflat atunci la guvernare.

-9-
 Printre mijloacele propagandistice adoptate în lupta
electorală, s-a apelat şi la denigrarea revoluţiei şi a celor ce şi-au
asumat atunci responsabilităţi şi riscuri.
Trist este că oameni care n-au cutezat, în niciun fel, să se
manifeste împotriva dictaturii şi care nu s-au remarcat cu nimic nici
în zilele şi nopţile fierbinţi ale revoluţiei au devenit principalii
clevetitori şi contestatari.
Cum, pe bună dreptate, constata un analist maghiar, originar
din Transilvania - Tamás Gáspár Miklós– într-un articol publicat în
decembrie 2000 în revista “Ėletes Irodalom”, intitulat “Prietenilor
mei români”: “Autonegarea românească a făcut şcoală... voi, dragii
mei prieteni (cu adresă la aşa-zisa nonconformistă “intelectualitate
română”), cărora nu v-au convenit consecinţele politice ale
revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia, de fapt, nici n-a
avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o
halucinaţie, de o înşelătorie, de o jonglerie, reuşind ca, prin
tertipurile poetice ale mitologizării negative, să escamotaţi cea mai
mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la
fel ca în toate revoluţiile, a existat prea multă fanfaronadă,
exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.”
În 1789, nici la Paris nu a fost altfel, la Bastilia abia dacă
au fost găsiţi câţiva deţinuţi, dar, cu toate acestea, instinctul
politico-istoric al poporului francez nu permite să-i fie confiscată
semnificaţia zilei de 14 iulie.
Noi, maghiarii, nu ştim nici în ziua de azi cine a tras în
octombrie 1956 în mulţimea adunată în Piaţa Kossuth, dar să
încerce numai să pună cineva la îndoială existenţa glorioasei
noastre revoluţii din 1956!”
Sunt reflecţii de bun simţ ale unui om raţional, care
apreciază pe bună dreptate importanţa istorică a Revoluţiei Române
din decembrie 1989, faptele de eroism şi spiritul de sacrificiu ale
românilor şi care nu poate înţelege cum de pot români, intelectuali,
să manifeste atâta lipsă de respect faţă de un asemenea moment unic
din istoria noastră recentă. Pentru că, într-adevăr, această acţiune
susţinută, de discreditare a Revoluţiei Române şi a celor ce şi-au
asumat toate riscurile şi răspunderile necesare, atunci când era
nevoie şi de curaj, şi de abnegaţie, şi de spirit de sacrificiu, este o
acţiune antinaţională, care a adus şi continuă să aducă daune
imaginii României în lume.
– Credeţi că, după 20 de ani, mai rămân „mistere”
esenţiale de lămurit, mai sunt secretizate elemente importante ce ţin

- 10 -
de evenimentele din decembrie 1989? Ar putea ele prezenta într-o
nouă lumină Revoluţia?
– Întotdeauna rămân de clarificat diverse aspecte legate de
un proces atât de amplu, produs în 1989, care a dus la prăbuşirea
unui sistem, pe scară internaţională, cu particularităţi specifice
fiecărei ţări. Până şi Revoluţia Franceză, după 220 de ani, prezintă
încă interes pentru noi studii şi cercetări, dezvăluiri, din partea
istoricilor. Însă, faptul fundamental îl constituie prăbuşirea de
sistem care a avut loc în 1989 şi trecerea de la dictatură la demo-
craţie, de la monopolul unui partid la pluralism politic, la alegeri
libere bazate pe competiţie politică deschisă şi la construirea unui
stat de drept, cu separarea puterilor, iar în ce priveşte statutul
cetăţenilor – câştigarea libertăţii, a dreptului la exprimare, la orga-
nizare şi opţiune liberă. Aceasta este esenţa unei revoluţii, indiferent
de modul în care se înfăptuieşte.
Noi nu am avut şansa unei “revoluţii de catifea” sau a unei
alte căi de trecere paşnică de la dictatură la democraţie – cum au
avut celelalte ţări vecine – datorită regimului opresiv instaurat de
Ceauşescu, care a înăbuşit din faşă orice încercare de critică socială.
Singura cale posibilă pentru noi, în condiţiile accentuării stării de
nemulţumire din societate, a fost explozia socială şi revolta
populaţiei – începută în Timişoara şi finalizată la Bucureşti, prin
alungarea lui Ceauşescu. Revoluţia noastră a fost rezultatul, deci, al
unei acţiuni de esenţă populară, rezultat al revoltei spontane a
cetăţenilor, nu al unei conspiraţii, aşa încât, orice informaţii cu
caracter secret nu pot avea semnificaţie deosebită, care să schimbe
cu ceva percepţia celor petrecute. Obsesia maladivă cultivată de
unii cu privire la dosarele secrete ale securităţii s-a dovedit o
gogoriţă.
– Istoria nu se face cu „dacă”, dar s-ar fi putut produce şi
altfel înlăturarea regimului Ceauşescu?
– Nu în condiţiile existente la noi! Bulgarii au reuşit
înlăturarea lui Todor Jivkov de către participanţii la o reuniune a
Comitetului Central al Partidului Comunist. La noi, în noiembrie,
după căderea zidului Berlinului, s-a ţinut un congres al PCR, cu
spectacolul binecunoscut de circ propagandistic; iar membrii
Comitetului Politic Executiv au dovedit o laşitate slugarnică,
rămânând alături de Ceauşescu, până în ultimele clipe din dimineaţa
zilei de 22 decembrie. O lovitură de stat militară s-a dovedit, de
asemenea, iluzorie, Securitatea reuşind să anihileze orice acţiune
pregătitoare. Orice acţiune de înlăturare a lui Ceauşescu înaintea

- 11 -
izbucnirii revoltei populare ar fi făcut posibilă, însă, evitarea
pierderii de vieţi omeneşti din decembrie 1989.
– De ce au murit peste o mie de oameni în timpul Revoluţiei
şi de ce persistă obsedant acuza că echipa conducătoare a CFSN
este răspunzătoare pentru morţii de după 22 decembrie?
– Acuzele proferate la adresa conducerii CFSN pentru
morţii de după 22 decembrie nu au niciun temei. Ele au o conotaţie
eminamente politică. Diversiunea armată, de esenţă teroristă, s-a
declanşat în jurul orei 18.30, când încă nu se constituise nicio
structură nouă de putere. Cei ce am iniţiat constituirea CFSN abia
lucram la documentul programatic. Încă nu-l finalizasem şi încă nu
dădusem expresie acestei noi structuri. Am fost întrerupţi de rafala
declanşată, inclusiv asupra biroului în care lucram. Ne-am reunit
târziu, în noapte, la sediul Televiziunii, unde am finalizat
Comunicatul către ţară al CFSN, menţionând în final şi 39 de nume
de primi membri ai CFSN. Am lucrat în stare de asediu. S-a tras
asupra noastră şi când am trecut prin pasarela de legătură dintre
blocul turn al administraţiei şi clădirea studiourilor. Şi, după aceea,
toată noaptea am stat sub foc, la etajul XI, executat chiar şi de un
elicopter.
Deci, noi eram ţinta acestei diversiuni armate, care viza,
probabil, tocmai împiedicarea constituirii unei noi structuri de
putere. Diversiunea armată era o acţiune întârziată, şi după fuga
dictatorului, a aceloraşi forţe care acţionaseră pentru reprimarea
revoltei populare.
– Care a fost ponderea amestecului străin în desfăşurarea
evenimentelor?
– Ponderea amestecului străin este nesemnificativă şi se
exagerează, în mod obsesiv, tot în scop şi din raţiuni politice. O
asemenea mişcare de masă, cum s-a declanşat la Timişoara şi, apoi,
în Bucureşti şi alte localităţi, nu poate fi iniţiată de nişte “agenţi
străini”. Mişcarea a fost eminamente românească. Revoluţia din
decembrie aparţine în întregime poporului român. Cei ce se
străduiesc să vehiculeze tot felul de versiuni de manipulare a acestei
mişcări de către agenţi ai Moscovei, conştient sau inconştient, fac o
operă antinaţională. Se speculează pe tema unor legături telefonice
sau a unor încercări de a solicita intervenţia militară a ruşilor. Sunt
speculaţii care reflectă obsesii maladive. Uniunea Sovietică, prin
declaraţia oficială a lui Gorbaciov, a denunţat “doctrina Brejnev” şi
a afirmat clar că URSS nu mai intervine în treburile interne ale

- 12 -
altora. Nu a făcut-o nici în ţări în care aveau trupe (Polonia,
Cehoslovacia, RDG).
Nimeni nu a solicitat, de la noi, vreo intervenţie din partea
URSS. În schimb, SUA, prin intermediul ambasadorului său la
Moscova, Matlock, a sugerat conducerii sovietice, la 24 decembrie
1989, că nu ar avea nicio obiecţie dacă URSS ar interveni militar în
România, pentru a curma vărsarea de sânge. Răspunsul sovietic a
fost dur, considerând aceasta o provocare. Sevardnadze a repetat că
URSS a luat o decizie fermă în acest sens şi că evenimentele din
România îi privesc pe români. Gorbaciov, la rândul său, a repetat că
nici nu li s-a cerut din partea românilor vreo intervenţie, iar URSS a
renunţat definitiv la doctrina Brejnev. Aşa încât, toate speculaţiile
pe această temă sunt total lipsite de temei.
– Iniţial, Revoluţia a fost anticomunistă sau anticeauşistă?
– Mişcarea de protest a fost provocată de revolta populaţiei
faţă de privaţiunile la care era supusă şi faţă de cultul personalităţii
deşănţat al lui Ceauşescu, radicalizându-se rapid ca o mişcare anti-
sistem, concretizată în cerinţe tot mai clare pentru libertate şi
demnitate, pentru democraţie, pluralism politic, alegeri libere şi stat
de drept. Toate acestea s-au reflectat atât în programul revoluţionar
al Frontului Democratic de la Timişoara, din 21 decembrie 1989, al
Frontului Popular de la Iaşi, din 14 decembrie 1989, şi mai ales în
programul în 10 puncte al Revoluţiei Române, cuprins în Comu-
nicatul către ţară al CFSN.
– De ce nu a fost cooptat nici un revoluţionar de la
Timişoara în CFSN? De ce nu v-aţi deplasat la Timişoara imediat
după Revoluţie?
– În condiţiile în care s-a născut CFSN, în noaptea de 22
decembrie, nu aveam nicio cale de comunicare, nici cu Timişoara,
nici cu alte centre din ţară. Cei 39 incluşi pe listă erau, pe de o
parte, câteva nume cunoscute de disidenţi, vehiculate în emisiunile
“Europei libere”, iar restul – dintre cei prezenţi în momentul acela
în acţiunile din sediul CC şi de la Televiziune. De aceea, după
prezentarea listei, am spus că ea rămâne deschisă, urmând să fie
completată cu reprezentanţi din judeţe, ceea ce s-a făcut la începutul
lui ianuarie. Nu era vorba de subestimarea Timişoarei. Toate zilele
care au urmat au fost foarte tensionate şi nu mi-au permis să mă
deplasez în ţară.
– Cum explicaţi faptul că, după ce generalul Stănculescu a
fost înlocuit cu generalul Militaru, aţi revenit la Stănculescu, deşi
ştiaţi, totuşi, care a fost rolul lui la Timişoara?

- 13 -
 – Generalul Militaru nu l-a înlocuit pe generalul Stăn-
culescu, ci a fost numit pe postul vacant de ministru, în urma sinu-
ciderii generalului Milea şi mai ales în urma constatării incapacităţii
generalului Guşă de a stăpâni situaţia, în calitatea sa de şef al
Statului Major. Înlocuirea lui Militaru, care a intrat în conflict cu
corpul ofiţeresc din armată, cu generalul Stănculescu – în februarie
1990 – a fost necesară şi s-a dovedit corectă, prin efectele sale
benefice. Iniţial, am avut ezitări, necunoscând cele petrecute la
Timişoara. Şi acum cred că generalul Stănculescu nu a fost implicat
în reprimarea revoltei timişorenilor. Cel ce a executat ordinele lui
Ceauşescu a fost generalul Guşă.
– Aţi acceptat cu greu execuţia soţilor Ceauşescu? Din ce
raţiuni?
– În general, cred că ar fi fost de preferat să nu fi apelat la
procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu, în condiţiile de atunci. Ar fi
fost de preferat un proces politic, în condiţii normale. Însă, în 24
decembrie, ne aflam într-o situaţie dramatică, provocată de diver-
siunea teroristă, soldată cu pierderi de vieţi omeneşti, cu fiecare zi şi
fiecare oră care trecea. De aceea, am decis organizarea procesului
de la Târgovişte, în condiţii improvizate şi pe baza legislaţiei
existente. Că decizia a fost corectă, s-a dovedit prin efecte: a doua
zi s-au redus brusc şi apoi au încetat acţiunile armate!
– Cum apreciaţi activitatea asociaţiilor de revoluţionari şi a
liderilor acestora?
– Asociaţiile de revoluţionari au fost mai active în primii ani
după Revoluţie, până la adoptarea Legii Recunoştinţei. În ultimii
ani s-a produs o diminuare a prezenţei şi activităţii lor, iar noii lideri
se rezumă doar la acţiunile legate de înnoirea certificatelor de
revoluţionari. Unii s-au antrenat într-o acţiune nocivă, care a
provocat sciziuni în rândul asociaţiilor. Cred că ar fi benefică o
acţiune de coagulare a rândurilor, care să asigurare o prezenţă mai
activă a asociaţiilor de revoluţionari, ca o parte activă a societăţii
civile, în apărarea idealurilor Revoluţiei Române.
– Câte din speranţele din 1989 au fost împlinite, ce mai
urmează a fi împlinit?
– Cel mai important rezultat al Revoluţiei, care a răspuns
speranţelor din 1989, este câştigarea libertăţii – de exprimare, de
organizare şi de opţiuni -, dărâmarea dictaturii şi construirea demo-
craţiei, bazată pe pluralism politic şi alegeri libere. Acestea trebuie,
însă, consolidate. Este la fel de importantă consolidarea integrării
noastre ca ţară în structurile europene şi euro-atlantice şi dreptul

- 14 -
românilor la liberă circulaţie în Europa şi în lume. Mai avem încă
multe de făcut pentru consolidarea economiei, creşterea eficienţei
ei, în beneficiul tuturor, pentru eradicarea sărăciei, ameliorarea
condiţiilor de viaţă ale tuturor românilor şi asigurarea de şanse
egale tuturor – în special copiilor şi tinerilor.
– Până acum au apărut peste 400 de lucrări despre
Revoluţia Română. Consideraţi că istoricii au reuşit să reflecte
adevărul despre cele îmtâmplate în decembrie 1989? Care credeţi
că este datoria istoricilor în viitor?
– Este un început bun, însă istoricii vor mai avea mult de
lucru pentru a prezenta cât mai complet şi mai veridic importanţa
Revoluţiei Române, esenţa şi efectele ei asupra evoluţiei societăţii
române.
– Într-o definiţie de dicţionar, cum aţi prezenta Revoluţia
Română?
– Revoluţia Română a fost parte dintr-un proces amplu de
prăbuşire a unui sistem social şi politic, care a falimentat prin lipsa sa
de performanţă – atât în plan politic şi economic, cât şi prin
respingerea sa de către cetăţeni. Anul 1989 s-a înscris, astfel, ca un an
revoluţionar, care a schimbat faţa lumii, a pus capăt războiului rece şi
a prezervat pacea lumii. Revoluţia, în general, este un proces istoric
care determină schimbări de esenţă în societate, în primul rând în ce
priveşte sistemul politic. Pentru România, ca şi pentru celelalte ţări
din centrul şi estul Europei, aceasta a însemnat trecerea de la
dictatură la democraţie, de la monopolul unui partid şi sistemul
partid-stat spre pluralism politic, alegeri libere şi construirea statului
de drept, cu separarea puterilor în stat. Ea a însemnat mai ales, aşa
cum am mai spus, afirmarea drepturilor cetăţeneşti, cucerirea
libertăţii de gândire, de exprimare, de opţiuni politice şi de
organizare, dar şi apărarea demnităţii umane.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 15 -
 Lorin Fortuna:  
Revoluția Română  
nu a reuşit să 
însănătoşească 
societatea... 
În Revoluţia Română din decembrie 1989 s-a remarcat
începând cu data de 20 decembrie, fiind iniţiatorul acţiunii de
constituire, în ilegalitate, a Frontului Democratic Român, prima
formaţiune politică de opoziţie faţă de Partidul Comunist Român,
având sediul la Timişoara, în clădirea Operei Române.
A fost preşedintele Frontului Democratic Român până la
autodesfiinţare, în luna februarie 1990. După victoria Revoluţiei,
în calitate de membru al FDR, a fost ales primul preşedinte al
Consiliului Frontului Salvării Naţionale, judeţul Timiş. Membru
în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din
Decembrie 1989.

– Sunteţi, de douăzeci de ani, un om nemulţumit, bântuit de

întrebări, cuprins de revolte. De ce? Ce n-a mers cu Revoluţia
Română sau mai degrabă după victoria ei?
– Revoluţia Română a mers bine numai în prima sa parte
(când a fost victorioasă), până la eliminarea de la exercitarea puterii
în stat a fostului regim comunist-ceauşist. În partea a doua însă, a
preluării puterii în stat, Revoluţia Română nu a mai mers bine, ba,
mai rău, consider că a fost chiar înfrântă, cu contribuţia
determinantă a unora dintre cei care au preluat, în mod fraudulos,
nelegitim, puterea în stat, deoarece nu au fost legitimaţi, până
atunci, de o participare autentică şi determinantă la revoluţie.
Concret, este vorba despre modul în care s-a alcătuit şi s-a constituit
aşa-zisul Front al Salvarii Naţionale (FSN), care, aşa cum certifică
şi realitatea de azi a ţării, nu a salvat naţiunea, ci a salvat o mare
parte din fosta nomenclatură partidică şi, în special, din cea a
fostelor instituţii de represiune şi manipulare ale statului comunist-
ceauşist. Desigur că, nu întâmplător, şi-au găsit locuri determinante
în noua conducere a statului, reprezentanţi ai fostei nomenclaturi
sau rude şi apropiaţi ai acestora, în timp ce adevăratele personalităţi
ale revoluţiei, care s-au manifestat şi şi-au adus un aport
determinant în evoluţia evenimentelor, la Timişoara, Arad,
Bucureşti, Cluj-Napoca, precum şi în alte importante oraşe ale ţării,
care s-au ridicat, în sprijinul şi la chemarea Timişoarei, până la
eliminarea de la putere a fostului regim de dictatură comunistă, au
fost evitaţi (ca să nu spun: excluşi) imediat, sau în timp, din
componenţa noilor structuri de putere, care s-au format, sau li s-au
oferit locuri de “figuranţi”, în care unii dintre participanţii la
revoluţie, care au reuşit totuşi să pătrundă în noile structuri ale
puterii de stat, s-au complăcut în a se acomoda acolo, într-un mod
însă specific oportunist şi chiar clientelar.
– Cât a mers Revoluţia „bine”, când s-au îndepărtat cârmacii
ei într-o direcţie cu care nu sunteţi de acord (şi nu numai dvs.)?
– Aşa cum am precizat şi la prima întrebare, reiterez că
revoluţia a mers bine numai până la eliminarea de la putere a
fostului regim comunist-ceauşist. Evoluţia benefică a Revoluţiei
Române a fost blocată şi deturnată inclusiv de către partidele care s-
au format, începând cu FSN, care au accedat la guvernarea ţării, dar
care nu s-au dovedit a fi partide politice autentice, bazate pe
doctrine politice autentice, precum şi pe personalităţi politice
autentice, ci structuri politice clientelare care au urmărit nu binele
ţării (pe care l-au şi sacrificat), ci satisfacerea, cu prioritate, a
intereselor de grup, clientelare, pe care le promovau.
– Cum ar fi trebuit să evolueze România după Revoluţie şi,
dacă nu s-a întâmplat cum trebuie, de ce, din ce cauză?
– România ar fi trebuit să rămână un stat social, aşa cum
prevede şi Constituţia României, şi nu să se transforme într-un stat
capitalist degenerat, printr-un proces de jefuire sistematică a
valorilor şi bunurilor publice (mascat şi motivat de o falsă şi
frauduloasă privatizare), care s-a produs nu atât pentru a contribui la
refacerea proprietăţii private, cât, mai ales, pentru a îmbogăţi rapid
şi fraudulos o clientelă politică, care, pentru a-şi putea satisface
eficient interesele, s-a organizat destul de repede sub forma unor
structuri clientelare, de tip politic, masonic şi chiar mafiot.
– În timpul Revoluţiei v-aţi deplasat la Bucureşti, unde v-aţi
întâlnit cu Ion Iliescu. Care a fost conţinutul discuţiilor?
– În calitate de conducător al Frontului Democratic Român,
am încercat să ajungem în Capitală, încă din după-amiaza zilei de
22.12.1989, după anunţarea fugii fostului dictator şi, odată cu
aceasta, a prăbuşirii regimului comunist-ceauşist, pentru a lua contact
cu revoluţionarii din Capitală şi a proceda, împreună, la constituirea
unor noi organe ale puterii de stat. Ca să ajungem mai repede, dar şi

- 17 -
mai sigur, în Capitală, am plecat cu o cursă TAROM, care încă mai
circula, refuzând (la sfatul fostului comandant, de atunci, al
aeroportului Timişoara) să plecăm cu o cursă aviatică specială, aşa
cum s-a propus din Capitală, atunci când s-a transmis forului aviatic
corespondent, din Capitală, despre dorinţa noastră, precum şi despre
prezenţa noastră, în acest scop, la aeroportul Timişoara. Am ajuns
însă numai până la Arad, unde avionul respectiv avea de făcut o
escală şi unde am fost blocaţi pe aeroport, iar călătoria s-a întrerupt
pe motiv că a izbucnit aşa-numitul (ulterior): “episod al teroriştilor”,
care nici până în prezent nu a fost deplin elucidat. Datorită acestor
cauze, nu am putut ajunge în Capitală decât câteva zile mai târziu,
când jocurile pentru preluarea puterii în stat erau deja făcute, fără
participarea noastră, adică a celor din Timişoara, ca şi a celor din
celelalte mari oraşe ale ţării, care s-au ridicat împotriva fostului regim
comunist-ceauşist până în data de 22.12.1989 (ora 12), aducându-şi
astfel o contribuţie determinantă la izbucnirea revoluţiei. Cu Ion
Iliescu ne-am întâlnit atunci când ne-am aflat în Capitală, doar într-o
scurtă vizită (mai mult de curtoazie, decât de colaborare, într-un
context în care noua structură de conducere a ţării, precum şi noul
Guvern erau deja, în fapt, alcătuite). Tot atunci şi tot prin scurte
vizite, ne-am mai întâlnit cu Dumitru Mazilu, precum şi cu
reprezentanţi ai noii conduceri a Armatei, la sediul Ministerului
Apărării Naţionale (generalul Vasile Ionel şi, în mod surprinzător,
generalul Ion Puiu, care, după o scurtă perioadă, a decedat în condiţii
suspecte, după ce a adus anumite acuzaţii noii conduceri a ţării,
precum şi Ministerului Apărării Naţionale, iar familia, din Timişoara,
i-a fost ameninţată să nu încerce, spre binele ei, să investigheze cauza
morţii generalului). Mai trebuie precizat că, la Timişoara, deşi am
reuşit să preluăm puterea, la nivel orăşenesc şi judeţean, am ajuns să
ne confruntăm foarte repede cu jocul politic subversiv pus la cale de
către conducerea de atunci a garnizoanei militare din Timişoara
(colonel Constantin Zeca şi, apoi, mai ales, generalul Gheorghe
Popescu, reinstalat, din poziţia de colonel pensionar, în cea de
general, de către noul ministru al Armatei, Nicolae Militaru, de
asemenea reinstalat, din condiţia de general pensionat, în cea de
ministru, de către Ion Iliescu), precum şi a foştilor conducători
politici, dar, mai ales, a foştilor conducători şi membri (cunoscuţi şi,
mai ales, conspiraţi – informatori, respectiv ofiţeri acoperiţi) ai
Securităţii, preluaţi şi integraţi în cadrele Armatei, în calitate de:
“specialişti în informaţii” (la propunerea aceluiaşi general Nicolae
Militaru). Cu ajutorul cărora, într-o perioadă relativ scurtă, s-a reuşit,

- 18 -
în Timişoara, precum şi în judeţul Timiş, în mare parte, printr-o
manipulare specifică, îndepărtarea membrilor Frontului Democratic
Român din organele orăşeneşti şi judeţene de exercitare a puterii. Am
fost inclusiv împiedicaţi de a organiza primele alegeri libere, la cele
două nivele de conducere precizate, în favoarea unei comisii
electorale “ad-hoc”, constituită din aşa-zişi reprezentanţi ai unor
întreprinderi (mulţi dintre ei foşti informatori ai Securităţii sau chiar
ofiţeri acoperiţi), care şi-a avut sediul în redacţia fostului cotidian
judeţean de partid: Drapelul roşu (rebotezat: Renaşterea bănăţeană).
Această comisie electorală, investită cu autoritatea necesară de către
comandantul de atunci al garnizoanei militare a oraşului, gen.
Gheorghe Popescu, a ajuns până şi să interzică participarea la
respectivele alegeri a unor membri ai Frontului Democratic Român
(formaţiunea politică, constituită în ilegalitate, care şi-a asumat
cutezanţa, dar şi responsabilitatea de a organiza revolta timişoreană,
declanşată în data de 16 decembrie 1989, şi de a o transforma în
Revoluţie, în data de 20.12.1989), în calitate de reprezentanţi ai
Frontului Democratic Român. Bineînţeles că toate aceste evenimente
care ne-au situat, în final, la sfârşitul lunii ianuarie 1990, în afara
noilor structuri de putere locală şi judeţeană, au fost abil dirijate de
către factori de influenţă ai acelor structuri clientelare care deja
acaparaseră puterea de stat, în Capitală. Un amănunt semnificativ: în
cadrul Consiliului FSN, constituit în Capitală, s-au asigurat şi chiar
rezervat locuri în componenţa respectivului nou organ central suprem
de exercitare a puterii în stat, pentru personalităţi precum: László
Tökés, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu
ş.a., dar nu şi pentru reprezentanţi ai Frontului Democratic Român,
adevăratul Front care a salvat naţiunea în decembrie 1989.
– Există un curent de opinie potrivt căruia Securitatea a avut
un rol important în Revoluţie. Pe ce se întemeiază această idee?
– Consider ca fiind o diversiune această opinie, care, din
nefericire, este vehiculată şi în prezent, favorizată de faptul că
anumiţi reprezentanţi clientelari ai principalelor foste instituţii
represive ale fostului regim comunist-ceauşist, după ce au delapidat
fonduri imense, din fostul buget al statului, precum şi al instituţiilor
respective, profitând de anarhia instalată după revoluţie, şi-au putut
realiza postrevoluţionar trusturi financiare, comerciale, mediatice ş.a.,
de care s-au folosit apoi, inclusiv pentru a manipula corespunzător
opinia publică şi a-şi consolida poziţiile societale, ca factori de
influenţă în cadrul noilor instituţii ale statului postrevoluţionar.

- 19 -
 – Credeţi că ne mai trebuie o revoluţie, una nesângeroasă,
pentru împlinirea acelor obiective care nu s-au regăsit în politica
postdecembristă?
– Istoria revoluţiilor evidenţiază şi chiar certifică faptul că
nicio revoluţie nu a ajuns să-şi îndeplinească pe deplin obiectivele
urmărite, majoritatea acestora, în cazul în care nu au eşuat, cunoscând
reculuri sociale şi societale importante. Cred că aceasta este specific
şi Revoluţiei Române, şi mai cred în şansa acestei revoluţii de a
reveni, în timp, printr-o evoluţie corespunzătoare, la idealurile şi
obiectivele care i-au determinat declanşarea, aşa cum s-a întâmplat şi
în cazul altor revoluţii (ex.: Revoluţia Franceză de la 1789).
– Ce le-aţi spune urmaşilor dvs. – şi ai noştri, ai tuturor –
despre Revoluţie, ce a fost ea?
– Le-aş spune că vigoarea şi vocaţia istorică a unui popor se
verifică, în timp, inclusiv prin capacitatea de a-şi manifesta
demnitatea societală prin înfăptuirea unei revoluţii. Revoluţia
Română de la 1989 nu a reuşit deplin, deoarece nu a existat timpul
necesar pentru a fi pregătită ca atare. Datorită condiţiilor societale
specifice fostului regim comunist-ceauşist, între care amintesc
restricţiile impuse gândirii şi exprimării libere, precum şi cercetării
sociologice şi politice autentice, noi nu am avut timp să analizăm şi
să hotărâm ce fel de formă de stat ar trebui realizată după răsturnarea
fostei dictaturi comunist-ceauşiste. Eşuarea, sper temporară, a
Revoluţiei Române din decembrie 1989, într-o structură de stat
capitalist anarhic, macerat de corupţie, precum şi de grave carenţe
educaţionale, la nivel de masă, s-a datorat şi absenţei unei forţe
corespunzătoare de acţiune revoluţionară, în faza de preluare a puterii
în stat, precum şi de protejare a rezultatelor deja obţinute de tendinţa
recuperativă a celor care au fost înlăturaţi de la exercitarea puterii în
stat, precum şi de la avantajele pe care asocierea clientelară în
vederea exercitării puterii în stat le oferă. Pentru a înţelege mai bine
ce vreau să spun, voi exemplifica cu faptul că în cazul altor revoluţii,
după eliminarea vechilor structuri de putere, a urmat o perioadă
represivă corespunzătoare, în care au fost întemniţaţi, sau chiar
anihilaţi fizic, o mare parte dintre opozanţii sau posibilii opozanţi faţă
de noile forţe, care au înfăptuit revoluţia şi care urmăreau nu doar să
preia puterea în stat, ci s-o şi consolideze în mod corespunzător.
– Sunteţi dezamăgit de viaţa politică din aceşti douăzeci de
ani de democraţie?
– Nu sunt doar dezamăgit, ci şi decepţionat. Cred că România
are nevoie, în prezent, nu doar de o lustraţie politică la nivel personal,

- 20 -
aşa cum solicită unii, ci şi de o lustraţie la nivel partidic (adică de
partide), aşa cum s-a procedat şi în alte ţări (ex.: Italia, în perioade
similare de criză politică). Consider, în acest context, că toate
partidele politice care s-au succedat la guvernarea ţării, după
decembrie 1989, ar trebui lustrate, judecate şi corespunzător
condamnate, pe baza efectuării unui referendum, în acest sens,
deoarece nu au fost şi nici nu au dorit să devină partide autentice, ci
s-au mulţumit să rămână doar nişte structuri pseudo-politice
clientelare, cu consecinţe dezastruoase pentru viitorul democratic al
României.
– Ce definiţie aţi da Revoluţiei Române?
– Revoluţia a fost o încercare disperată de revigorare a unei
societăţi care, din punctul de vedere al valorilor societale, se afla nu
doar într-o stare de descompunere, ci în una de tip muribund, ca
popor cu valori şi tradiţii populare specifice. Revoluţia Română nu a
reuşit însă să însănătoşească societatea, ci doar să-i mai prelungească
agonia, amânând decesul fiinţei colective de tip popor (ca structură
societală specifică), şi refacerea acestei structuri, pentru o perioadă
relativ scurtă, din structura amalgamatică de tip populaţie (lipsită de o
conştiinţă socială corespunzătoare), în care a ajuns să existe, înainte
de revoluţie şi în care a decăzut, din nou, din nefericire, după o
anumită perioadă de timp postrevoluţionar, din care însă sper totuşi
să-şi revină, într-un viitor apropiat, în cazul în care va reuşi să aducă
la putere şi conducere valori autentice individuale şi partidice, iar,
dacă nu, probabil că populaţia respectivă va fi corespunzător divizată
şi repartizată, spre integrare existenţială, unor state vecine, care
urmăresc o asemenea involuţie şi chiar acţionează, în mod subversiv,
în acest scop.
– În ce măsură statul român a apreciat lupta şi rolul dvs. în
Revoluţia din decembrie 1989?
– Am beneficiat de acordarea unor distincţii oficiale, precum
şi de acordarea unor bonificaţii materiale şi financiare oficiale,
acordate prin lege unor participanţi consideraţi a avea merite
deosebite în înfăptuirea Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 21 -
 Valentin Voicilă: 
Revoluția m‐a  
marcat pentru  
tot restul vieții! 

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 se alătură

muncitorilor arădeni care manifestau, în faţa Comitetului
Judeţean Arad al PCR, împotriva lui Nicolae Ceauşescu,
solidarizându-se cu Timişoara. Acceptat ca lider al manifestan-
ţilor, a înfiinţat, în seara zilei de 21 decembrie, Filiala Arad a
Frontului Democratic Român din Timişoara. După fuga lui
Nicolae şi Elena Ceauşescu, preia puterea, la cererea miilor de
arădeni ieşiţi în stradă, rămânând în fruntea judeţului Arad până
la alegerile din 20 mai 1990. În calitate de preşedinte al
Consiliului Judeţean al FSN Arad, a devenit membru al CPUN.
Este primul preşedinte al Fundaţiei Judeţene Arad a Revoluţiei
din Decembrie 1989.
Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989.

– Domnule Valentin Voicilă, să începem cu momentul în

care v-aţi alăturat manifestanţilor adunaţi în faţa fostului Comitet
judeţean Arad al P.C.R. Ce forţe de represiune aţi întâlnit în
momentul în care aţi ajuns în piaţă? Cum apreciaţi astăzi, la 20 de
ani de la Revoluţie, forţele de represiune din Arad pe care le-aţi
întâlnit?
– În data de 20 spre 21 decembrie 1989 am ascultat la postul
de Radio Europa Liberă o înregistrare cu ceea ce s-a întâmplat la
Timişoara. De la radio am aflat că armata a tras la Timişoara.
Cunoştinţele mele despre Timişoara proveneau din două surse. În
primul rând de la postul de Radio Europa Liberă – unde am auzit
vocile femeilor care strigau: „Nu trageţi, sunteţi copiii noştri!” Apoi
s-a auzit o rafală de arme automate, după care vocile s-au stins! Îmi
era clar că s-a tras şi că armata a tras. Acolo nu era un film de
Sergiu Nicolaescu, acolo era adevărul! Iar cea de a doua sursă a fost
colegul meu de la Teatru, actorul Doru Iosif, care locuia în
Timişoara şi făcea naveta la Arad. Înaintea spectacolului de

- 22 -
duminică seara, în care jucam amândoi, acesta mi-a povestit ce s-a
întâmplat la Timişoara. Eram prieteni şi jucam în acelaşi piesă de
teatru. Doru Iosif mi-a povestit îngrozit că a început să se tragă în
Timişoara şi că sunt deja morţi şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla
mai departe! Mai cunoşteam şi faptul că armata din U.M. Cetate
Arad a fost trimisă în 17 decembrie la Timişoara în sprijinul
reprimării manifestanţilor. Aşadar, în dimineaţa de 21 decembrie
când am ajuns eu în piaţă, aveam în faţa mea ofiţeri care ştiau deja
ce s-a întâmplat la Timişoara. Primul meu gând a fost să nu-i
provoc. Aceasta era ideea mea fixă. Mai ales că la ora 10,30 când
am ieşit din casă am auzit trăgându-se focuri de armă în centrul
oraşului. Nu ştiam dacă erau focuri de avertisment, ori se trăgea cu
adevărat în oameni! Întrucât locuiesc aproape de Primărie, am auzit
foarte bine că se trăgea. Atunci mi-am zis că sunt bărbat, sunt tânăr,
aveam 32 de ani, sunt responsabil pentru ceea ce va fi şi am pornit
pe strada Crişan spre centrul oraşului. Vă mai amintesc că făcusem
armata, eram ofiţer de rezervă, că ştiu să trag cu arma, deci ştiam ce
înseamnă o armă automată.
– Unde aţi efectuat stagiul militar?
– Am făcut armata la o Unitate Militară de Infanterie din
Kogălniceanu, în judeţul Constanţa. Cred că era U.M. 01295, dacă
îmi aduc bine aminte. După ce am terminat liceul am dat examen de
admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din
Bucureşti, unde am intrat de la început. După ce am dat examen, în
toamnă, am mers în armată, timp de nouă luni, deci la
Kogălniceanu, lângă Aeroportul Militar. Acolo se afla U.M. de
Infanterie pe care am menţionat-o. Aşadar, ştiu să trag cu arma, am
participat la aplicaţii militare etc., cunosc tot ce ţine de armată. În
calitatea mea de ofiţer în rezervă ştiam că un cadru militar nu
trebuie atins în nici un fel, nu trebuie provocat sau ucis. Când am
ieşit în stradă şi am ajuns pe bulevardul central al Aradului am
văzut ofiţeri şi soldaţi aşezaţi în poziţie de luptă în faţa TAB-urilor,
într-o stare psihologică încordată. Sunt actor, studiez chipurile
oamenilor, iar chipul exprimă interiorul omului. Atunci am văzut că
groaza cea mai mare era pe chipurile soldaţilor şi ofiţerilor şi mai
puţin pe feţele civililor. De ce? Pentru că civilii erau în acele ore
mai mulţi decât militarii şi s-au simţit mai puternici. Majoritatea
erau muncitori. Veneau din marile întreprinderi din Arad.
Muncitorii sunt în general oameni foarte puternici. Sunt obişnuiţi să
lupte. Intelectualii sunt mai filozofi, mai interiorizaţi, dar muncitorii
sunt acea forţă extraordinară pe care dacă o câştigi de partea ta şi

- 23 -
ştii să o conduci – îmi permiteţi să folosesc o metaforă – dărâmi cu
ea şi munţii!
– Observaţia dvs. psihologică v-a dat curaj mai mult?
– Studiindu-le chipurile ofiţerilor şi soldaţilor mi-am spus în
sinea mea că cea mai mare nenorocire ar fi să se deschidă focul,
pentru că ei, de groază, ar trage, apărându-se, individual, şi, evident,
executând ordinele pe care le primeau. Având cunoştinţele mele de
actorie, am studiat de multe ori individul, omul, aveam capacitatea,
prin şcoala de actorie pe care am făcut-o, să fac acest lucru. Am
avut un profesor extraordinar, pe Amza Pellea, care ne-a învăţat
studiul asupra omului viu, în acţiune. De multe ori ne spunea că
dacă vreţi să studiaţi omul intraţi într-un restaurant, comandaţi o
votcă, aprindeţi o ţigară şi studiaţi omul, ca să vedeţi cum
reacţionează acesta! Deci, făceam adesea studii pe om, de adevăra-
telea cu Amza Pellea, ori singuri. Ajungând în piaţă, privind armata,
am înţeles că cel mai bun lucru ar fi să nu-i provocăm, să nu-i
atingem cu nimic, pentru că dacă ar fi fost declanşat focul de armă,
nu l-ar mai fi putut opri nimeni!
– Aşadar, încă de la început, aţi reuşit să păstraţi un
echilibru între armată şi demonstranţi!
– Recunosc că am avut capacitatea de a intui anumite reacţii
posibile ale oamenilor. Pentru că dacă faci un anumit lucru, trebuie
să anticipezi ce va face celălalt din faţa ta, dacă tu îl provoci. Aşa
am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să ne organizăm, să fim o
forţă bine determinată, ca atitudine, cu lozinci, cu lideri. La început
am apelat la liderii muncitorilor, cum au fost muncitorul Onofrei
Dănilă de la Orologerie, ori maistrul Mircea Crişan de la Strungul,
lideri care i-au însoţit pe muncitorii din fabrică până în piaţa din
centrul Aradului şi al căror cuvânt era ascultat de manifestanţi. În
ceea ce mă priveşte, eram şi eu cunoscut, mă cunoşteau foarte mulţi
oameni de la Teatru, în special tineri care m-au văzut pe scenă,
jucam în perioada aceea roluri principale, aveam recitaluri, jucam în
filme şi aşa mai departe. Eram respectat şi, ca atare, am fost
acceptat ca un lider neoficializat.
– Însă prin modul în care aţi acţionat, v-aţi oficializat!
– Da, prin ceea ce făceam şi le spuneam. Îmi aduc aminte că
le-am spus să aducă de la Spitalul Matern – care se afla la o sută de
metri de piaţă – scutece şi cearceafuri, pe care să scriem apoi
lozinci. Au făcut lucrul acesta. S-au dus la Spitalul Matern şi s-au
întors cu scutece şi cearceafuri. Apoi am cerut ruj de buze de la

- 24 -
femei, pe care l-am primit, şi am scris cu el pe cearceafuri lozinci,
prin care ne-am exprimat ce dorim în faţa puterii.
– Cum v-a venit ideea să cereţi scutece şi cearceafuri de la
Spitalul Matern?
– Noi, la şcoală, la teatru, am făcut exerciţii de improvizaţie.
Aşa se numesc. Am avut examene pe teme de improvizaţie. Eşti
într-o situaţie dată, ai câteva obiecte sau nu le ai şi trebuie să
improvizezi. Cum rezolvi? Fiecare gândea individual. Primeam notă
pe asta! Noi am învăţat, de exemplu, pe o scenă goală, să
improvizezi ceva cu un obiect, care poate deveni ceva. Un pix poate
deveni un pumnal, dar în acelaşi timp şi un pix. Apoi un piaptăn
poate deveni un alt obiect şi aşa mai departe…În situaţia dată din
piaţă m-am gândit ce ar trebui să fac pentru a le demonstra celor din
Primărie că avem o atitudine, că vrem ceva, că suntem un grup
organizat, că nu suntem o mulţime rebelă care vrea să ucidă şi aşa
mai departe. Am luat scutece şi cearceafuri de la Maternitate pentru
că aveam nevoie de ceva alb, pe care să poţi scrie o lozincă. Ideea
mi-a venit atunci, fără să fi existat vreo premeditare. Spitalul
Matern era cel mai aproape de piaţa din faţa fostului sediu al
Comitetului judeţean de partid. Deci, am primit cearceafuri şi
scutece, am cerut ruj de buze de la femeile care se aflau cu noi în
piaţă şi am scris câteva lozinci, între care amintesc: „Fără
violenţă!”, „Jos Ceauşescu!”, „Timişoara, Timişoara!” şi aşa mai
departe.
– „Jos Ceauşescu!” – era clar o atitudine anticeauşistă.
Cum a apărut cealaltă atitudine, anticomunistă?
– Atitudinea noastră anticomunistă – pentru că a fost şi
lucrul acesta – a venit mai târziu, după înfiinţarea primelor
organizaţii civice. În decembrie 1989 nu s-a strigat „Jos
comunismul”, încă nu se putea face acest lucru, exista o firească
teamă. Mesajul anticomunist a fost o etapă în plus. Noi, atunci, nu
am dorit o provocare faţă de cei din Consiliu şi faţă de Armată. Eu
ştiam foarte bine că un ofiţer are anumite limite, că nu poate acţiona
dincolo de ele. Faptul că s-a smuls Stema de pe steagul Tricolor şi a
rămas o gaură în steag, aceasta semnifica schimbarea, că dorim
altceva decât ceea ce a fost. Putea fi evident pentru oricine că pasul
următor va fi atitudinea anticomunistă. Atunci încă nu s-a ajuns la
lozinci anticomuniste, dar, de pildă, smulgerea Stemei comuniste
din Tricolor l-a scos din minţi pe şeful Statului Major al Diviziei 11
Mecanizate de la Oradea, pe maiorul Eugen Bădălan, care în
decembrie 1989 superviza activitatea Regimentului din Arad.

- 25 -
Acesta este un alt episod, la care o să mă refer poate mai târziu.
Totuşi doresc să subliniez încă de pe acum că acel ofiţer superior,
ostilul faţă de revoluţionarii din decembrie ’89 de la Arad, în mod
paradoxal, a ajuns foarte repede general cu trei stele şi chiar şef al
Armatei Române! Acestea sunt marile dureri ale revoluţionarilor
astăzi, în faţa ofensivei neruşinate a celor care au acţionat să
înăbuşe mişcarea noastră revoluţionară din decembrie 1989, ca apoi
să primească funcţii înalte în Stat şi în Armată!
– Comitetul judeţean de partid Arad, cum a reacţionat în
faţa manifestanţilor?
– Pe la orele amiezii a coborât din sediul Comitetului
judeţean de partid prima-secretară Elena Pugna, ca să ne îndemne să
părăsim piaţa. Eu, împreună cu mai mulţi lideri apropiaţi – între
care amintesc pe Dănilă Onofrei, pe Mircea Crişan, dar şi alţii – am
ieşit din rândul revoluţionarilor câţiva paşi mai în faţă, până în zona
armatei, unde s-a oprit doamna Pugna, fiind astfel protejată de
armată. Dialogul a fost foarte scurt şi simplu. După promisiunea
făcută de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti, ni s-a spus că se va
mări salariul parcă cu o sută de lei, deci să mergem acasă, să nu mai
protestăm în stradă, că vom trăi mai bine ca înainte! I-am răspuns că
noi nu vom merge acasă pentru promisiunea făcută, vom rămâne în
stradă până la capăt, până ce Ceauşescu nu părăseşte conducerea
ţării! Aceasta a fost hotărârea noastră. După acest răspuns, prima
secretară s-a întors în sediul Comitetului judeţean de partid. Repet,
dialogul cu doamna Elena Pugna a fost civilizat, de fapt doamna
Pugna şi în momentul în care reprezentantul C.C. al P.C.R,
secretarul cu propaganda Ilie Matei trimis la Arad de către Elena
Ceauşescu să coordoneze represiunea, a dat ordin prin maiorul
Eugen Bădălan ca soldaţii maiorului Diaconescu de la Şcoala de
Ofiţeri în Rezervă din Radna să împungă cu baioneta manifestanţii
din faţa sediului fostului Comitet judeţean de partid, nu a fost de
acord, a început chiar să plângă. Elena Pugna a înţeles încă de la
întâlnirea noastră din piaţă că nu suntem nişte golani agresivi, motiv
pentru care s-a opus ordinului aberant dat de secretarul cu
propaganda Ilie Matei.
– Cum a decurs protestul manifestanţilor în faţa forţelor de
represiune în cursul după-amiezii zilei de 21 decembrie?
– Personal, în acea zi de 21 decembrie am trecut prin câteva
etape. La un moment dat am vorbit manifestaţilor la o pâlnie, pentru
că vocea începea să mă lase şi ştiam că nu trebuie să abuzez de ea.
Mi s-a adus o scară de zugrav, de pe care am strigat lozincile deja

- 26 -
cunoscute ale revoluţiei. Apoi s-a amenajat un podium, o platformă
din materiale de construcţii. Însă, deoarece ziua era foarte scurtă,
după ora 16 începea deja să se întunece, am început să ne
organizăm pentru noapte. Înainte de ora amintită au apărut doi
curieri de la Timişoara – Sanda Adrian şi Oprea Benianim – cu
textul Frontului Democratic Român constituit la Timişoara, care mi-
a fost înmânat printr-un intermediar, după care l-am citit în faţa
manifestanţilor. Astfel, după modelul de la Timişoara, am constituit
şi noi, arădenii, în piaţă, înainte de lăsarea întunericului, un Comitet
de demonstraţie transformat în Filiala din Arad a Frontul
Democratic Român, din care au făcut parte 14 lideri ai muncitorilor,
care au avut curajul să spună: „Da, sunt de acord să fac parte din
Frontul Democratic Român!” Lista cu cei 14 membri ai Comitetului
FDR de la Arad a fost publicată în primul număr al ziarelor
„Adevărul” şi „Jelen” din Arad, apărute în dimineaţa zilei de 23
decembrie. Între timp am primit câteva informaţii că s-a produs o
schimbare majoră la Timişoara, că nu se mai trage şi că există o
formă de organizare a manifestanţilor. Printre cei de la care am
primit asemenea informaţii s-a numărat un miner din Valea Jiului,
Vasile Onofraş, care a sosit la Arad de la Timişoara. Textul FDR
adus de Adrian Sanda cu Oprea Beniamin de la Timişoara a fost
multiplicat de mână, în apartamentul doamnei Maria Taţiuc, pe
Calea Romanilor în Arad, apartament care ulterior a fost „ciuruit”
cu 172 de gloanţe, trase de un pluton de militari din oraşul Ineu.
Deci, ştiam ce se întâmplă la Timişoara, ştiam ce vrem, iar prima
formă de organizare politică – deşi era foarte periculos – am
realizat-o în stradă, înainte de lăsarea serii, pe o coală de hârtie
ruptă dintr-un caiet, care este expusă la Muzeul Judeţean din Arad.
Prin constituirea Comitetului FDR ne-am cunoscut între noi, am
aflat cine suntem fiecare, ne-am scris şi locul de muncă, iar în cazul
în care ne-ar fi arestat, să ştim unii de alţii.
– Înţelegerea verbală cu ofiţerii din armată a rămas
neschimbată şi în cursul după-amezii?
– Armata a rămas pe poziţie, iar noi am respectat
înţelegerea iniţială. Acestea ar fi, spuse sintetic, câteva evenimente
din ziua de 21 decembrie, până la lăsarea înserării şi venirea nopţii.
– Seara nu s-au mai aprins luminile în piaţă. Revoluţionarii
Gheorghe Curta şi Helmut Dukadam au mărturisit că s-au deplasat
la Mănăstirea de Maici din Gai-Arad, de unde au cumpărat 1.000
de lumânări pe care le-au adus în piaţă şi le-au împărţit
revoluţionarilor care stăteau în întuneric.

- 27 -
 – Este adevărat că am primit în acea noapte lumânări, pe
care le-am aprins, dar nu ştiam atunci cine le-a adus. Eu îl
cunoşteam pe Duckadam ca un mare jucător de fotbal, ştiam că a
fost printre noi, dar nu am ştiut cine a adus lumânările şi că ele au
provenit de la Mănăstirea de Maici din Gai!
– Toată noaptea aţi rămas în întuneric, nu s-au mai aprins
deloc becurile electrice?
– Da, toată noaptea. Venea ceva lumină de pe la ferestrele
caselor şi instituţiilor ce înconjoară piaţa din faţa Palatului Admi-
nistrativ, dar a fost foarte slabă, ne vedeam foarte puţin între noi.
– De-a lungul anilor au apărut tot felul de declaraţii din
partea unor impostori, care nu au rămas în acea noapte în piaţă,
dar, bazându-se pe faptul că era întuneric şi că nu pot fi verificaţi,
afirmă astăzi că s-au numărat printre cei mai curajoşi manifestanţi.
Vă rog să vă referiţi unde au stat revoluţionarii rămaşi în noaptea
de 21 spre 22 decembrie în piaţă, ce au făcut, care au fost
tensiunile dramatice ale acelei nopţi la Arad, ca să fie clar pentru
toată lumea!
– Cei care am rămas în piaţă ne-am postat în dreapta liniei
de tramvai, cum suntem orientaţi cu faţa spre Teatru. Iar ca poziţie,
exact în faţa actualului sediu al PSD Arad. Fiind atât de puţini, circa
80 de persoane, ne-am concentrat în locul amintit, poate ceva mai
aproape de Banca Naţională. Ne-am retras acolo pentru că aveam
nevoie în spatele nostru de un perete, de un zid oarecum apărător,
iar în curtea acelei clădiri puteam merge la toaletă, întrucât uşa de la
intrare era permanent deschisă. Acesta este locul corect în care am
stat în noaptea de 21 spre 22 decembrie, când Ilie Matei a dat ordin
să fim împunşi şi măcelăriţi cu lovituri de baionetă, după cum am
aflat mai târziu de la maiorul Neculae Diaconescu, comandantul
Detaşamentului Păuliş din faţa fostului Comitet judeţean de partid,
care a refuzat să execute acest ordin primit în faţa maiorului Eugen
Bădălan.
– Cum a reacţionat armata, ce poziţie ocupa aceasta în acel
moment în piaţă?
– Pe parcursul nopţii armata s-a aflat tot în dreptul liniei de
tramvai, dar în cealaltă parte, spre sediul Comitetului judeţean de
partid, paralel cu linia de tramvai.
– Dacă aţi fi fost atacaţi de către forţele de represiune, cum
s-a şi dat ordin de către Ilie Matei, în ce modalitate v-aţi fi putut
retrage din piaţă?

- 28 -
 – Ne-am fi putut retrage pe strada Horea, unde nu mai era
armată. Pe bulevardul central era riscant să ne retragem în noapte.
Pe strada Horea însă ar fi fost ceva mai sigur, dar nici aici o
certitudine. De fapt, ce s-a întâmplat? La un moment dat armata a
început să-şi părăsească poziţia şi să înainteze peste linia de
tramvai, către Banca Naţională, să ne preseze spre actualul sediu al
PSD, conform ordinului dat de Ilie Matei în biroul primei secretare
Elena Pugna, ordin pe care eu atunci nu l-am cunoscut, am aflat
despre el mai târziu de la maiorul Diaconescu şi la Procesul de la
Timişoara.
– Când aţi sesizat că armata a trecut de linia de tramvai,
cum aţi reacţionat?
– Am mers împreună cu un grup de revoluţionari la cel care
se agita că era şeful lor, care-i conducea. Atunci nu am ştiut că este
maiorul Bădălan şi că el este Şeful Statului Major al Diviziei 11
Mecanizate din Oradea, de care aparţinea Regimentul din Arad. Era
un ofiţer roşu la faţă, plin de furie, căruia i-am spus: „Tovarăşe
ofiţer, noi ne-am păstrat poziţiile, nu am fost violenţi, vă rog să vă
respectaţi şi dumneavoastră poziţia!” El a strigat: „Marş din faţa
mea că te împuşc! Eu am depus jurământ pe Tricolorul cu Stemă şi
voi aţi smuls Stema!” După ce am purtat acest scurt dialog, am
părăsit locul împreună cu revoluţionarii care m-au însoţit şi am
hotărât să schimbăm steagul Tricolor cu Stema decupată, cu un
steag cu Stemă, ca maiorul să nu ordone deschiderea focului asupra
noastră. Astfel, colegii mei au făcut rost de un steag Tricolor cu
Stemă şi l-am înlocuit, în zorii zilei, pe cel cu Stema decupată.
Maiorul a înţeles în cele din urmă că noi nu dorim să provocăm
armata, după care nu a mai ordonat foc asupra noastră! A fost o
formă de smerenie a noastră, ca să nu provocăm armata. În cele din
urmă scenariul lui Ilie Matei nu a reuşit, ca să fim omorâţi, ca să
fim lichidaţi cu baionetele în piaţă, iar maiorul Bădălan, prin
neexecutarea acestui ordin de către maiorul Neculae Diaconescu,
şeful statului major al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Radna –
Lipova, a profitat din plin după Revoluţie, fiind înaintat din grad în
grad până la general cu trei stele, primind la un moment dat din
partea Preşedintelui Ion Iliescu funcţia de Şef al Statului Major
General al Armatei Române, în vreme ce adevăratul erou din rândul
armatei de la Arad, care a refuzat să comande vărsare de sânge,
maiorul Diaconescu, a fost scos la pensie!
– Dumneavoastră aţi adresat un apel către Armată. Când l-
aţi adresat?

- 29 -
 – În data de 22 decembrie. Este înregistrat pe o casetă
video. Tabelul cu constituirea Frontului Democratic Român a fost
scris în seara zilei de 21 decembrie, iar mesajul către Armată în 22
decembrie. Tot în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după ce a
revenit mulţimea de manifestanţi în piaţă, am schimbat toate
steagurile Tricolor cu Stema decupată cu steaguri cu Stemă, iar
Armata – în faţa mulţimii impresionante – nu a mai avut baioneta la
arme. Totuşi mai doresc să vă spun un lucru foarte important. În
această dimineaţă, până la fuga lui Nicolae Ceauşescu s-au înfiltrat
printre teriştii de la Radna soldaţi cu baioneta la armă, care puteau
să provoace mulţimea din piaţă. Un soldat cu baioneta la armă se
află într-o anumită poziţie, mai ofensivă, iar fără baionetă se află
într-o altă poziţie, mai defensivă. Cei cu baionetă la armă aveau
deja o poziţie ofensivă, faţă de ceilalţi care stăteau liniştiţi.
– Când aţi constatat acest lucru, ce aţi făcut?
– Am luat microfonul în mână – aveam deja instalată o
staţie de amplificare în piaţă – şi am cerut, ca să audă toată lumea,
retragerea acelor soldaţi din faţa noastră cu baionetă la armă, a
persoanelor care s-au intercalat pe nesimţite printre soldaţii fără
baionetă la armă. După intervenţia mea sonoră, foarte hotărâtă, au
fost retraşi toţi soldaţii cu baionetă care s-au intercalat printre
rândurile cu militari neagresivi.
– După ora zece s-a anunţat la Radio sinuciderea
generalului Milea, care era comandantul Armatei, iar la ora 12,30
fuga soţilor Ceauşescu. Pe străzile Aradului se aflau deja peste o
sută de mii de cetăţeni. Bucuria acestora, după fuga lui Ceauşescu,
ca şi la Timişoara şi la Bucureşti şi în întreaga ţară a fost enormă,
pretutindeni în ţară era o adevărată euforie. Armata s-a retras în
cazărmi, în vreme ce revoluţionarii au intrat în sediul Consiliului
judeţean, producându-se, după ora 14, disoluţia vechii puteri. Ce
ne puteţi spune despre acele momente din Arad?
– După ce am intrat în clădirea mare a Consiliului şi
Primăriei, am fost condus de către revoluţionari la balcon, de unde
am vorbit arădenilor rămaşi în piaţă. Am spus atunci – şi acest lucru
nu am să-l uit niciodată – că toţi suntem fraţi, români, maghiari,
germani, sârbi şi toţi ceilalţi suntem împreună în această schimbare.
Iar acest lucru a creat multă unitate în fiecare grup din piaţă. Era
foarte important să fim uniţi şi să nu se treacă la acte de violenţă. În
timp ce vorbeam oamenilor, am primit informaţia că apa din oraş a
fost otrăvită. Îndată am comunicat oamenilor de la balcon: „Atenţie,
nu beţi apă de la robinet deoarece sunt informaţii că apa ar fi

- 30 -
otrăvită!” Apoi o altă informaţie a fost că în curând vom fi atacaţi,
că elicoptere cu terorişti vin de la Timişoara spre Arad, că o serie de
obiective importante din oraş vor fi aruncate în aer şi aşa mai
departe! Cineva dorea să disperseze mulţimea, să-i trimită acasă, să-
i sperie, să nu-i mai lase să fie un tot unitar, un grup unit. Aşadar, au
început să ne parvină tot felul de informaţii false, ne erau
comunicate la telefoanele din Consiliu, scopul diversioniştilor era să
creeze panică, motiv pentru care foarte mulţi arădeni aflaţi în piaţă
au plecat acasă, în vreme ce noi, revoluţionarii din Consiliu, am
devenit foarte preocupaţi cum să apărăm obiectivele vitale ale
oraşului, să nu fie atacate şi distruse.
– Diversiunea în Arad a început în timp ce vorbeaţi
arădenilor de la balconul Primăriei!
– Diversiunea din 22 decembrie a început foarte repede, cu
acele informaţii la care m-am referit. În urma unor astfel de
informaţii diversioniste o parte din cei aflaţi în stradă, cum am
precizat deja, au plecat să-şi protejeze familiile, să verifice apa, iar
alţii au rămas tot timpul acolo, până seara, când, pe la orele 22,20 a
început să se tragă şi în Arad, mai exact după aterizarea pe
Aeroportul din Arad a unui BAC – 111, cursa Timişoara –
Bucureşti, care avea escală la Arad, şi în care s-au aflat generalii
Nuţă şi Mihalea de la M.I., generali care au acţionat la reprimarea
manifestanţilor din Timişoara. Aceştia erau însoţiţi de 28 de
persoane, despre care s-a afirmat că sunt teroriştii care au început să
tragă în Arad.
– În acea noapte de 22 spre 23 decembrie s-au înregistrat
primii morţi în Arad. Vă rog să precizaţi câteva momente tensionate
din acea noapte.
– După ce am intrat în Consiliu, am stat de vorbă cu foştii
demnitari ai judeţului Arad, care s-au adunat în sala 63. Şi-au dat
seama că nu aveam intenţii violente, că doream o comunicare
necesară pentru transferul puterii revoluţionarilor, ca viaţa oraşului
să intre pe un făgaş normal. În cele din urmă s-au liniştit, cu toţii au
văzut că putem comunica. Eu am salvat-o pe prima secretară Elena
Pugna, pe care anumiţi revoluţionari au vrut să o linşeze, să-i dea
foc la casă!
– La ce oră aţi preluat conducerea judeţului de la foştii
demnitari ai Aradului?
– După fuga lui Ceauşescu, în 22 decembrie, imediat după
ce am intrat în Primărie, alături de cei 14 membri ai Frontului
Democratic Român, constituit în stradă, în seara zilei de 21

- 31 -
decembrie, comitet căruia i s-au alăturat şi alţi civili şi militari,
împreună am format noua conducere a judeţului.
– Pe cine l-aţi ales din partea militarilor în FSN?
– În calitate de comandant al UM Cetate a fost ales maiorul
Dumitru Marcu, care ne-a făcut din păcate multe greutăţi, la care o
să mă şi refer pe parcurs.
– Cum aţi acţionat când a început să se tragă în Arad?
– După venirea cu avionul, în seara zilei de 22 decembrie, a
celor doi generali – Nuţă şi Mihalea -, comandantul miliţiei din
Arad, colonelul Mihail Cioflică, care se afla cu noi în sala 63 din
Consiliu, a fost chemat la sediul Poliţiei de către cei doi generali.
Acesta depusese, în cursul după-amezii, de la balconul Primăriei,
jurământ de loialitate în faţa mulţimilor din piaţă. Speriat, colonelul
Cioflică nu s-a mai dus să se întâlnească cu cei doi generali, cu
Nuţă şi Mihalea, care îi erau şefi direcţi, şi a plecat în UM Cetate.
De aici, comandantul fostei miliţii a părăsit apoi Unitatea Militară
cu intenţia să ajungă la graniţă, la Nădlac, de unde să părăsească
ţara, să fugă în Ungaria. Nu i-a reuşit acest plan, s-a întors de la
frontieră spre Arad şi s-a ascuns la postul de poliţie din Şeitin, de
unde a fost arestat a doua zi de reprezentanţii armatei.
– La scurt timp după sosirea în Arad a celor doi generali,
Nuţă şi Mihalea, conducerea Gărzilor Patriotice din Consiliu,
colonelul Stranski, a început să distribuie arme civililor...
– Aşa este, în seara zilei de 22 decembrie, după orele 22,30,
când a început să se tragă la Bucureşti şi în ţară, la ordinul
comandantului Gărzilor Patriotice, respectiv a colonelului Liviu
Stranski, s-au împărţit arme civililor. Ideea a fost a Gărzilor
Patriotice, ca să apărăm Consiliul de „terorişti”, noi fiind în
Consiliu. Armata se retrăsese din Consiliu în cursul după-amiezii,
nimeni nu ştia ce se va întâmpla, nimeni nu putea să anticipeze cu
exactitate ce va urma. De asemenea, mr. Neculae Diaconescu, cu
Detaşamentul Păuliş, a primit şi el ordin să se întoarcă la Lipova.
Ulterior, în cursul nopţii, a fost rechemat la Arad să ne apere de
„terorişti”. Până la revenirea Detaşamentului Păuliş, au fost
împărţite arme civililor.
– Cât de înţelept a fost acest lucru, să împarţi arme şi
muniţie civililor?
– Adesea mi-am pus şi eu această întrebare! Apoi, oare de
ce colonelul Stranski – în momentul în care a început să se tragă –
şi care mă cunoştea, doar am condus manifestaţia din stradă şi am
vorbit de la balconul Primăriei, nu mi-a dat şi mie armă, având în

- 32 -
vedere că a fost ideea lui să împartă civililor arme, cu muniţia
aferentă? Ani de zile mi-am pus această întrebare: De ce eu nu am
primit armă?
– Cu atât mai mult cu cât dumneavoastră eraţi ofiţer în
rezervă, iar mulţi civili dintre cei care au primit arme nici nu
făcuseră armata!?
– Aşa este, eu eram ofiţer în rezervă şi condusesem toată
acţiunea din piaţă şi din Consiliu. În mod normal trebuia să am o
armă ca să mă apăr şi eu, în cazul în care aş fi fost atacat!
– Poate că au vrut să vă lichideze!...Nu v-a venit ideea să-i
cereţi şi dumneavoastră o armă?
– Dacă voiam să primesc armă, probabil că primeam! Dar
eram foarte obosit după două zile de stat în stradă, trebuia să mă
odihnesc, însă, repet, acesta nu putea fi un motiv pentru colonelul
Stranski ca să nu îmi dea şi mie o armă ca să mă apăr la nevoie! În
mod normal trebuia să primesc şi eu armă, ca toţi ceilalţi care au
primit în Consiliu. Domnul general Voinea, în 2004, a venit la Arad
şi am stat de vorbă legat de diversiune, pentru că acest lucru l-a
interesat, şi m-a întrebat de ce eu nu am primit armă în seara zilei de
22 decembrie 1989? Întrebarea mea este, oare de unde ştia domnul
general Dan Voinea că eu nu am primit armă? Aşadar, ştia că nu am
primit armă şi, apoi, când i-am confirmat că nu am primit armă, mi-
a spus: „Vedeţi, domnule Voicilă, de ce vreau tabelul cu cei care au
primit arme!” Locotonentul colonel de poliţie Teodor Pantea, care
era prezent la convorbirea noastră, i-a spus: ”Da, domnule general,
există un tabel la UM Cetate cu cei care au primit armă!”
– A reuşit generalul Dan Voinea să intre în posesia
tabelului cu civilii care au primit arme în Consiliu de la
comandantul Gărzilor Patriotice din Arad?
– Dacă a primit sau nu acel tabel, acest lucru nu pot să vă
spun, nu am de unde să ştiu, întrucât nu am mai discutat despre
acest aspect! Dar ştiu că a solicitat acel tabel, iar cine sunt cei care
au avut arme din rândul civililor, dacă sunt revoluţionari, ori nu,
dacă au certificat de revoluţionar, ori nu, dacă beneficiază de Legea
42, ori nu, nu cunosc! De asemenea, nu cunosc dacă erau membri,
ori nu, ai Gărzilor Patriotice, dacă au avut, ori nu, misiuni speciale,
ori dacă au fost alte forţe, în haine civile, care au pătruns în Consiliu
şi care au întreţinut această diversiune! Este foarte important ca să
aflăm acest lucru. Cei care au tras din Consiliu, respectiv civilii şi
militarii, au găurit pereţii clădirilor din jurul Consiliului. Cunoaşteţi
că actuala Bancă BCR, atunci Banca Naţională, a fost toată ciuruită

- 33 -
de gloanţe, în vreme ce clădirea Consiliului, deşi se trăgea din
Liceul sanitar (în prezent sediul Universităţii „Aurel Vlaicu”), din
Banca Naţională şi din Palatul Cenad, în clădirea Primăriei nu s-a
văzut absolut nici o urmă de glonţ! Deci, cei care au făcut
diversiunea în jurul clădirii Consiliului şi Primăriei, ar fi trebuit să
ciuruiască toată clădirea, dar nu s-a întâmplat lucrul acesta, ceea ce
ne spune foarte clar că a fost o diversiune, că s-a tras în aer, ori cu
gloanţe oarbe, ori au fost simulatoare! Diversiunea a fost
pretutindeni. Îmi aduc aminte că la un moment dat am fost chemat
la Penitenciarul din Arad – era de faţă şi revoluţionarul Nicu Ieran –
unde puşcăriaşii (unii erau deţinuţi pentru că au vrut să treacă
frontiera de stat, aici erau mulţi asemenea deţinuţi dat fiind că
Aradul este un judeţ de graniţă, iar alţii erau puşcăriaşi de drept
comun) s-au revoltat şi au vrut să omoare gardienii. Atunci am fost
chemat să stau de vorbă cu ei, ca să-i liniştesc. În timpul discuţiei pe
care am avut-o cu aceştia – mulţi îmi cereau să-i ajut să fie liberi –
s-au oferit în mod voluntar să se caţere prin toate podurile din jurul
Consiliului ca să-i prindă pe cei care trag în noi. Deci, puşcăriaşii
din Arad au fost gata să-şi rişte viaţa pentru libertatea noastră,
numai să fiu de acord cu acest lucru!
– Aţi început să ne spuneţi că în noaptea de 22 decembrie
au fost primii oameni împuşcaţi în Arad!...
– Da, după ce s-a tras la nebunie, în Consiliu s-a terminat
muniţia. Nu eram pregătiţi să tragem atât de mult, nici armata nu
era pregătită. La un moment dat locotenentul Man mi-a spus: „Vali,
se termină muniţia, mai avem doar foarte puţine cartuşe!” Atunci i-
am spus acestuia să oprească orice foc de armă, să vedem dacă
duşmanul nostru nevăzut va mai trage ori nu asupra noastră, dacă
vine peste noi! Bineînţeles că nu a venit nimeni să ne atace! Aceasta
era diversiunea. Ei nu trebuiau să ne cucerească venind asupra
noastră, ci urmăreau să provoace doar acest conflict la nivelul
armelor! Faptul că nu mai erau cartuşe în Consiliu a creat o
tensiune. Mai mulţi civili s-au oferit să meargă în UM Cetate ca să
ne aducă muniţie de acolo. S-a stabilit un dialog între colonelul
Stranski şi UM Cetate, cu parolă şi cu tot ceea ce se impunea într-o
asemenea misiune de noapte, respectiv modul de deplasare a
camionului cu revoluţionari. Au plecat cu o RABĂ spre
U.M.Cetate, Ovidiu Păiuş, Doru Miclea, Andrei Safaleru, şoferul
Ciumeghean şi maistrul militar Dupţa. Deşi au fost asiguraţi de
către colonelul Stranski că s-a vorbit cu cei din UM Cetate, totuşi la
Podul „Decebal” s-a deschis focul asupra lor! În mod stupid (sau

- 34 -
intenţionat), militarilor care apărau Podul „Decebal” nu li s-a
comunicat parola celor care veneau după muniţie! Rezultatul a fost
catastrofal: s-a tras asupra camionului ca la război, fiind împuşcat
mortal tânărul Andrei Safaleru, iar toţi ceilaţi au fost grav răniţi!
Diversiunea a continuat toată noaptea. La acelaşi pod a fost
împuşcat mortal şoferul Toth Şandor, din Ungaria, care a venit cu
un camion plin cu ajutoare pentru Arad şi Timişoara. Tot la Podul
„Decebal”, în aceeaşi noapte, o autosanitară din UM Cetate a plecat
cu o angajată căreia i s-a făcut rău la Spitalul judeţean. La
întoarcerea de la Spital, în acelaşi loc, a fost împuşcat mortal
militarul Puşcău Adrian Victor, iar medicul Unităţii, maiorul Chiş, a
fost grav rănit!
Când am luat cunoştinţă de aceste trei evenimente, precum
şi de faptul că în dimineaţa de 23 decembrie, cei doi generali Nuţă
şi Mihalea au reuşit să părăsească Hotelul „Parc”, deşi hotelul a fost
înconjurat de militari din UM Cetate, mi-am dat seama că se petrec
o serie de lucruri foarte ciudate. A continuat apoi incidentul de la
Poştă, unde ne-au fost tăiate legăturile telefonice cu oraşul şi cu
restul ţării. L-am chemat atunci pe comandantul UM Cetate, pe
maiorul Dumitru Marcu, care era şi membru al Consiliului judeţean
al Frontului Salvării Naţionale, la Consiliu ca să vedem ce se
întâmplă, având în vedere că Poşta era apărată de către soldaţi aflaţi
în subordinea acestuia! Maiorul Marcu a refuzat însă să vină la
Consiliu ca să stea de vorbă cu noi, în vreme ce în diferite puncte
ale oraşului mureau oameni, iar alţii erau răniţi! Refuzând dialogul
cu noi, pentru a pune capăt diversiunilor din oraş, maiorul Ioan
Micu, care avea atunci în pază clădirea poliţiei şi securităţii –
securitatea a fost dezarmată din 23 decembrie – s-a deplasat cu un
transportor în UM Cetate şi l-a adus pe maiorul Marcu la Consiliu.
Aici, împreună cu mai mulţi colegi din conducerea Frontului am
avut o discuţie cu acesta, la care au participat şi maiorul Diaconescu
– comandantul Detaşamentului Păuliş, revenit de la Lipova,
colonelul Mihai Cioflică – comandantul miliţiei, coloneii Sălceanu
şi Răşină – comandanţii Inspectoratului judeţean M.I. şi ai
Securităţii, pentru oprirea actelor de diversiune din Arad. S-a cerut
maiorului Dumitru Marcu să conducă armata din sediul Consiliului,
unde i s-a pus la dispoziţie o cameră specială. El nu voia însă să
conducă armata decât din UM Cetate, unde se afla şi maiorul
Bădălan cu întreaga sa echipă sosită de la Divizia de la Oradea. L-
am întrebat pe maiorul Marcu, de ce mor oameni în oraş, de ce se
trage, de ce au scăpat din hotelul „Parc” cei doi generali, Nuţă şi

- 35 -
Mihalea, cine se face vinovat de toate aceste lucruri? Adevărul era
că o parte a armatei nu voia să colaboreze cu noi, dar lăsa senzaţia
că totul este ceva întâmplător, o formă de dezordine. Era foarte
ciudat că omul acesta, care era membru al Frontului, care normal
trebuia să fie de partea noastră, a refuzat să vină la Consiliu şi să
discute cu noi, în vreme ce armata pe care o conducea împreună cu
maiorul Bădălan deschidea focul la Podul „Decebal” asupra unor
civili neînarmaţi, cum a fost şoferul Toth Şandor, împuşcat mortal,
care venea cu ajutoare, ori asupra autosanitarei, unde este împuşcat
un militar, ori asupra camionului în care este împuşcat un alt tânăr
revoluţionar, la care se adaugă cei patru-cinci grav răniţi, şi, în tot
acest timp, comandantul U.M. Cetate refuză să vină la Consiliu, să
punem capăt acestor omoruri, acestor victime nevinovate! Vă repet,
când am văzut că şi generalii Nuţă şi Mihalea au scăpat – ei au venit
la Arad în 22 decembrie seara şi au plecat în 23 decembrie după ora
zece cu acceleratul spre Bucureşti – deşi hotelul „Parc” în care au
stat a fost împrejmuit de armată, de U.M. Cetate, ne-am dus la se-
diul securităţii, unde i-am găsit pe colonelul Sălceanu – şeful In-
spectoratului judeţean M.I., şi pe colonelul Răşină – şeful Securi-
tăţii, să vedem ce se întâmplă, cine mai trage în Arad?
– În ce dată era?
– Era în 23 decembrie. M-am deplasat cu 10-12 revoluţio-
nari la sediul securităţii, unde se afla maiorul Ioan Micu cu o
subunitate de militari, care a dezarmat şi preluat acest obiectiv.
Toată lumea din sediu se afla sub comanda maiorului Micu. Pentru
a mă convinge personal, am cerut să ni se prezinte armamentul
miliţiei şi securităţii. Am văzut întreg armamentul aşezat în rastel şi
mi s-a comunicat: „Domnule Voicilă, securitatea nu trage, întreg
armamentul se află la loc sigur!”
– Şi, cu toate acestea, în oraş se trăgea!
– Da, toată noaptea s-a tras, inclusiv din Liceul industrial de
vis-a-vis de securitate, de pe strada Vârful cu Dor. S-a tras de acolo
spre sediul Securităţii şi Poliţiei. Tot timpul a existat o provocare
din partea unor forţe nevăzute, ascunse, care nu au mai fost
identificate niciodată. S-a tras şi când am ajuns noi acolo!
Am văzut armamentul securităţii aliniat în rastel şi mi-au
spus că ei nu sunt implicaţi în aceste operaţiuni! Atunci i-am adus
pe cei doi colonei, Sălceanu şi Răşină, la Consiliu. Nu au vrut să
vină cu noi, cu maşina blindată, ci cu maşinile lor de la Poliţie. I-am
reţinut în Primărie, şi cu toate acestea a continuat să se tragă
îngrozitor de mult în Arad!

- 36 -
 – Aţi avut un revoluţionar împuşcat şi în sediul Consiliului!
– Da, este vorba de Gruber Geza, care a fost împuşcat în
noaptea de 23 spre 24 decembrie. Gruber a intrat în Primărie în data
de 22 decembrie. El poate fi văzut în caseta filmată în 22
decembrie, când vorbesc la microfon în balconul Primăriei. Era în
spatele meu. În seara în care a fost împuşcat, el a strigat pe
coridorul Primăriei: „Vali, am să-ţi spun ceva foarte important!”.
Au auzit şi alţii, pentru că erau mulţi acolo, pe coridor. Întrucât în
acele momente eram foarte solicitat, i-am răspuns că o să ne
întâlnim ceva mai târziu. Dar nu am mai apucat să ne întâlnim
deoarece a fost împuşcat. Sunt sigur că a descoperit ceva foarte
important. Din păcate nu am mai aflat ce a descoperit, nu a mai
apucat să îmi spună, şi nici nu am mai putut afla cine l-a împuşcat!
– Diversiunea în Arad a continuat până la executarea lui
Ceauşescu la Târgovişte.
– A durat mai mult. S-a tras până în data de 29 decembrie!
Evident, după Crăciun a început să se tragă tot mai puţin, dar în ziua
Procesului de la Târgovişte s-a tras încă enorm de mult!
– Să revenim cu unele precizări legate de prima formă de
organizare, în stradă, a FDR.
– În Arad, similar cu ceea ce s-a întâmplat la Timişoara,
înainte de apariţia la Bucureşti a Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, pe plan local, noi am acţionat, după modelul Timişoarei,
cu Frontul Democratic Român înfiinţat în după-amiaza zilei de 21
decembrie, în piaţa din faţa fostului Comitet judeţean de partid.
După ce s-a înfiinţat la Bucureşti Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, am transformat Frontul Democratic Român în CFSN. Iar
ca preşedinte al Consiliului judeţean Arad, eu am devenit automat
membru al CFSN pe ţară, la Bucureşti.
– Ce ne puteţi spune la 20 de ani de la Revoluţie în legătură
cu perioada celor cinci luni în care aţi condus judeţul Arad?
– Am avut, din 22 decembrie 1989 până la primele alegeri
din 20 mai 1990, o funcţie politică care nu se mai regăseşte acum
decât adunând mai multe funcţii laolaltă. Funcţiile mele de la acea
oră, cumulate, ar însemna ce face acum un Prefect, un preşedinte de
Consiliu judeţean, un Primar de municipiu şi un senator de Arad! În
această calitate am dat locuinţe oamenilor săraci, cu mulţi copii; m-
am ocupat de transportul în comun, cum merg tramvaiele şi
autobuzele; mergeam în fabrici ca să sting grevele muncitorilor; am
fost la Bucureşti în CPUN, conducătorii judeţelor erau parte din
CPUN, unde am votat câteva sute de legi. Viaţa mea era între

- 37 -
Bucureşti şi Arad. Stăteam la CPUN toată noaptea, apoi mă
întorceam la Arad, unde aveam audienţe pe linia oraşului. Împreună
cu domnul Radu – fostul preşedinte al Consiliului judeţean, mă
ocupam de judeţ, mergeam în localităţile arădene, discutam cu
oamenii. Funcţia pe care am avut-o m-a înălţat foarte mult, dar, în
acelaşi timp, m-a şi solicitat foarte mult. Am fost în Italia, la Verona
– ca preşedinte al judeţului Arad, pentru a înfrăţi judeţul Arad cu
regiunea Veneto; am fost în Franţa, la Ivrig, lângă Paris, tot pentru o
asemenea relaţie de prietenie, la iniţiativa lor; am fost în Ungaria la
Bekescsaba pentru o relaţie de prietenie româno – ungară. Vreau să
vă spun că după cinci luni, având aceste responsabilităţi, am fost
epuizat, fizic eram extrem de obosit şi mi-am dat demisia în urma
alegerilor din 20 mai, când a câştigat Frontul Salvării Naţionale. Eu
nefiind membru al Frontului Salvării Naţionale, am hotărât să mă
retrag.
– Cum decurgea o zi din viaţa actorului Valentin Voicilă în
perioada în care aţi condus judeţul Arad?
– Când nu eram plecat la Bucureşti sau în altă parte, unde
eram solicitat, mă întâlneam în fiecare zi cu colaboratorii mei
apropiaţi, în primul rând cu domnul Ioan Trifa, care era
vicepreşedinte, apoi cu regretatul procuror Ruja Mihai, cu domnul
Dănilă Onofrei, cu domnul Moş Pintea, cu maghiarii, respectiv cu
domnii Hossu şi Csister cât am stat în Consiliu, cu toţi ceilalţi din
conducerea judeţului şi din Primăria municipiului, unde primul
primar a devenit Silviu Raţiu. Preşedintele Consiliului judeţean
eram eu, iar pe municipiu, din partea Frontului era Titus
Gheorgheof cu echipa lui de la Primărie alcătuită din Encev Boni,
Constantin Buzatu şi ceilalţi, care aveau misiunea să se ocupe de
aprovizionarea cu cele necesare pentru populaţia Aradului. Eu
mergeam cu maşina la Bucureşti, participam la şedinţele acelea
săptămânale ale CPUN-ului de la sfârşitul fiecărei săptămâni, unde
m-a văzut o ţară întreagă la televizor – am avut o serie de
intervenţii, pentru că nu stăteam degeaba acolo! M-am certat în
CPUN de multe ori cu cei care gândeau altfel. Vreau să vă mai spun
că preşedintele Ion Iliescu m-a respectat foarte mult. Niciodată –
este foarte important ceea ce subliniez eu acum – preşedintele Ion
Iliescu nu mi-a dat un anumit ordin cum să votez. Fac această
precizare pentru că există o prejudecată la unii să afirme că cei care
am fost preşedinţi de judeţ am fi primit permanent indicaţii de la
Centru ce şi cum să votăm în CPUN! Nu este adevărat! Dimpotrivă,
Ion Iliescu ne-a dat mână liberă! Poate că la nivel Central s-o fi

- 38 -
întâmplat acest lucru, dar cu noi, aicea, la Arad, nu am primit
asemenea ordine de la preşedintele Iliescu! În ceea ce mă priveşte
am făcut cât am putut de bine ca să funcţioneze întreprinderile,
aprovizionarea populaţiei cu cele necesare existenţei zilnice, să fie
pace între oameni; aveam întâlniri cu reprezentanţii cultelor
religioase, m-am luptat pentru înfiinţarea Universităţii de stat
„Aurel Vlaicu”, am obţinut aprobarea de la Bucureşti, apoi, după ce
am plecat din Consiliu, demersurile stabilite au fost continuate în
mod punctual. A fost o muncă uriaşă. După cinci luni când am
plecat din Consiliu, am fost epuizat.
– După capitolul acesta de-a dreptul fulminant din viaţa
dumneavoastră – care v-a marcat pentru toată viaţa – ce a urmat?
– Aşa este, Revoluţia din decembrie 1989 şi cele cinci luni
petrecute în fruntea judeţului Arad m-au marcat pentru tot restul
vieţii. După alegerile din 20 mai 1990 mi-am dat demisia, cum am
subliniat deja.
– Cine v-a obligat (ori sugerat) să vă daţi demisia?
– Nu, nu, absolut nimeni nu m-a obligat şi nici nu mi-a
sugerat acest lucru. Mi-am dat demisia pentru că nu am fost de
acord cu FSN! Când FSN s-a transformat în partid politic, mi s-a
părut o formă de manipulare, iar eu nu am mai crezut în acesta,
astfel că după alegeri mi-am dat demisia. Am revenit în Teatru, nu
la Arad, ci la Timişoara, la Naţionalul din Timişoara, unde am jucat
timp de doi ani, între 1990 şi 1992, perioadă în care am jucat, de
asemenea, şi în câteva filme. După Naţionalul din Timişoara, timp
de opt ani am lucrat într-o Biserică Baptistă, la Maranata din Arad
ca evanghelist şi la Radio Vocea Evangheliei din Bucureşti, ca
prezentator de programe creştine.
Din anul 2000 am revenit la Teatrul „Ioan Slavici” din
Arad, unde, subliniez, sunt actor şi în prezent, când purtăm acest
dialog, la mijlocul anului 2008. Din punct de vedere politic nu am
reuşit să candidez nicăieri, pe lista niciunui partid cu şanse. Am
candidat ca independent în anul 1990 pentru Senat, când am fost
„ajutat” să pierd, iar în anul 2004 am candidat pentru Primăria
Aradului din partea Partidului Acţiunea Populară. Domnul Emil
Constantinescu m-a onorat cu prezenţa dânsului la Arad, la lansarea
candidaturii mele, dar nu am reuşit să câştig Primăria Aradului.
Atât. Nu am mai candidat, deci nu am fost ales pe lista niciunui
partid politic, nici pe plan local şi nici pe plan central; nu am mai
reuşit să ajung la un dialog ca să fiu dorit într-un anumit partid sau
într-un alt partid. Fiind creştin-democrat ca formare politică şi ca

- 39 -
gândire politică, nu am avut nicio şansă, pentru că nu există în
România adevăraţi creştin-democraţi!
– Sunteţi membru al Colegiului Naţional al Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989. La fiecare întâlnire a
Colegiului Naţional la care aţi participat – mă refer la cele orga-
nizate la Timişoara, unde am fost şi eu invitat – v-aţi impus ca un
remarcabil mesager al Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad.
În mod paradoxal, în vreme ce vă luptaţi permanent pentru recu-
noaşterea locului Aradului în Revoluţia Română din Decembrie
1989, pe plan local, acasă, la Arad, sunteţi marginalizat de către
conducătorii oraşului şi judeţului, iar când aţi împlinit 50 de ani,
aţi fost exclus de la orice distincţie pe care o meritaţi cu prisosinţă,
în vreme ce tot felul de persoane anonime devin Cetăţeni de Onoare
ai Aradului!
– Sincer să fiu, cred că tot ceea ce mi se întâmplă are
legătură şi cu segmentul religios din viaţa mea, respectiv faptul că
sunt într-o Biserică Baptistă. Eu la Revoluţie am fost Ortodox,
probabil că unii au fost dezamăgiţi de hotărârea mea, iar în al doilea
rând de multe ori mi s-a reproşat faptul că mi-am trădat Religia
străbună! Am fost atacat verbal în acest sens. Nu ştiu, dar a existat
un mod aproape diabolic de a fi eliminat din viaţa politică locală şi
naţională. Prezenţa mea ar fi însemnat cu certitudine şi afirmarea
unor lucruri legate de Decembrie 1989. Or, dacă generalul Bădălan,
care atunci era maior, şi nu numai el, ci şi alţi maiori care au
acţionat împotriva revoluţionarilor au ajuns generali, în schimb
liderul revoluţiei de la Arad nu a putut să ajungă nici măcar un
consilier local! Unul care a tras în civili la Timişoara – chipurile ca
să „recupereze” armamentul şi tehnica de luptă împotmolită – iar la
Arad era cât pe ce să facă o baie de sânge, ajunge general cu trei
stele! Pe de altă parte, cei care ar fi trebuit să fie anchetaţi au ajuns
mari căpetenii în Armată, în vreme ce ofiţerii care au refuzat să
tragă în manifestanţi au fost pensionaţi, iar în ceea ce mă priveşte pe
mine personal, ca lider al Revoluţiei de la Arad, nici măcar nu m-au
lăsat să candidez pe o listă eligibilă la o demnitate politică!
– Totuşi, e greu de înţeles că se pot întâmpla astfel de
lucruri în democraţia postdecembristă din România!
– Cei care doresc să analizeze acest lucru pot vedea, pot
trage concluzia că am fost permanent un incomod, motiv pentru
care persoanele care trebuiau să urce pe scara ierarhică
postdecembristă nu trebuiau să se întâlnească cu mine, cu Vali
Voicilă în postura de deputat ori de senator, pentru că i-aş fi

- 40 -
incomodat! Au preferat să fiu ţinut sub nivelul mării, iar din când în
când să scoată imaginea mea ca „simbol al Revoluţiei de la Arad”.
Când venea însă vorba de alegeri, toate partidele politice m-au
abandonat!... S-au făcut mai multe filme despre Revoluţia din
Decembrie 1989, iar eu, deşi sunt actor şi am jucat în multe filme,
nu am fost distribuit în niciunul dintre aceste filme, deşi am fost
liderul Revoluţiei într-un mare oraş al României!
– Probabil nu se agreează că aţi putea deveni un actor cu
mare audienţă la public!
– În mod paradoxal, în vreme ce partidele româneşti mi-au
evitat orice propunere, UDMR-ul mi-a propus să candidez pe o
poziţie eligibilă din partea acestei formaţiuni în Parlament!
– Când s-a întâmplat acest lucru?
– Imediat după Revoluţie, dar am refuzat, că sunt român!
Maghiarii au văzut în mine că sunt un om echilibrat, că nu sunt
extremist, că sunt un om al păcii, că vreau să colaborăm şi să
construim împreună!
– La Revoluţie eraţi foarte tânăr, aveaţi doar 32 de ani,
astăzi, la 52 de ani, ce bucurii şi ce regrete aveţi?
– Am foarte puţine bucurii, am mai multe tristeţi. Bucuriile
mele de astăzi sunt legate de Dumnezeu, de Biserică, de ceea ce
înseamnă Creştinism, indiferent de confesiune. Creştinismul mă
bucură pentru că Bisericile Creştine se înmulţesc şi se măresc.
Aceasta este bucuria mea. Alte bucurii nu prea am, sunt foarte
puţine. Iar în ceea ce privesc tristeţile, una dintre ele e atitudinea de
astăzi a pastorului László Tökés. Eu am ţinut mult la pastor, ne-am
întâlnit de mai multe ori, am stat de vorbă, acesta a avut momente
grele în Arad, am intervenit de fiecare dată să-şi rezolve problemele
pe care le avea. Îmi pare rău că s-a dus pe o cale atât de îngustă şi
nu pe calea Bibliei – cum era normal să meargă în calitatea sa de
pastor –, prin care ne exclude pe noi, românii. Eu sufăr pentru
aceasta, eu aş fi vrut să construiesc împreună cu László Tökés mai
mult în Transilvania, pentru că aici trăim români şi maghiari, să
construim o altă lume, un alt mod de a gândi, de a vedea lucrurile.
Din păcate, el s-a dus departe de tot de modul în care am început în
decembrie 1989. Au murit şi pentru el mulţi oameni în decembrie
1989. Şi eu puteam să mor tot pentru el! Pentru că dacă dăm înapoi
firul acelor evenimente, în 16 decembrie, de ce au ieşit timişorenii
în stradă, alături de el? Şi, apoi, în dimineaţa zilei de 21 decembrie,
nu am ieşit şi noi arădenii alături de Timişoara, implicit alături de
László Tökés! Şi, iată că el merge atât de îngust acum, într-o zonă

- 41 -
atât de tristă pentru mine ca român, nemaicomunicând nici măcar cu
maghiarii lui din UDMR, dar nici cu cei care l-am susţinut ca
români! Mă doare foarte tare lucrul acesta! Este una dintre tristeţile
mele pe care am dorit să vi le spun, celelalte, care sunt foarte multe,
stau închise în sufletul meu, încă nu doresc să le exteriorizez, ca să
nu fiu înţeles în mod greşit!

Interviu realizat de Emil ŞIMĂNDAN

(2008)

- 42 -
 Petre Roman:  
Revoluția Română ‐  
o dezordine tragică 
împotriva unei  
ordini barbare 
Participant activ la Revoluţia din Decembrie 1989. La 21
decembrie 1989 a fost prezent la Baricada de la Intercontinental,
apoi în clădirea fostului CC al PCR şi la Televiziune. După fuga
cu elicopterul a cuplului Ceauşescu, a fost primul care s-a adresat
mulţimii, chiar din balconul CC. Din seara zilei de 22 decembrie
1989 a fost cooptat în conducerea Frontului Salvării Naţionale,
participând efectiv la luarea deciziilor. A fost primul şef al
guvernului României post-decembriste.
Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989.

– V-aţi numărat printre primii revoluţionari din Bucureşti –

la baricada de la Inter – deşi nu eraţi printre cei mai năpăstuiţi
români. Ce v-a mânat în acţiune?
– M-am considerat un om extrem de năpăstuit, în rând cu
mulţi alţii, în lipsa a ceea ce mi-era cel mai drag: libertatea. Atât de
dragă încât, în ziua de 21 decembrie 1989, profesor universitar la
Politehnică fiind, am fost copleşit de sentimentul de a face neapărat
ceva pentru a mă descătuşa. Aşa am ajuns la Baricadă. Starea în
care mă aflam nu mai era aceea a profesorului ci a rebelului,
revoltat deplin şi definitiv, fără cale de întoarcere.
– De ce nu s-a putut realiza răsturnarea regimului Cea-
uşescu fără vărsare de sânge, fără pierderi de vieţi omeneşti?
– Regimul Ceauşescu era ultimul şi singurul rămas ca regim
de tip stalinist în anii ‘80. Chiar dacă represiunea fizică împotriva
unor disidenţi nu a fost extremă, represiunea colectivă, a aparatului
de partid şi de stat, împotriva unui întreg popor a generat o imensă
nemulţumire care, neavând nicio supapă de libertate, a izbucnit într-
o revoltă. Regimul nu admitea şi era incapabil de orice flexibilizare
a sa. Astfel, ciocnirea inevitabilă dintre revoltă şi regim a condus la
vărsarea de sânge. Altă cale nu a fost posibilă din nefericire.

- 43 -
Revoluţia Română a fost într-adevăr o dezordine tragică dar, să nu
uităm, împotriva unei ordini barbare.
– În ce a constat, de fapt, amestecul străin în desfăşurarea
Revoluţiei?
– Amestecul străin în desfăşurarea revoluţiei, ca implicare
directă, nu este nici azi elucidat. Însă desfăşurarea concretă a
revoltei şi amploarea protestelor populare justifică, cred, pe deplin
afirmaţia că Revoluţia Română este opera poporului român.
– Vă mai aşteptaţi – sau ne mai putem aştepta – la
dezvăluiri notabile în ce priveşte evenimentele din 1989?
– Dezvăluiri importante ar mai fi necesare dintr-o
perspectivă de scriere a unei istorii adevărate şi cât mai complete.
Când vom afla detaliile şi implicaţiile diversiunii „teroriste”, dar şi
teroriste? Care sunt complicităţile din interiorul structurilor de
conducere militară şi politică ale regimului Ceauşescu? Pe de altă
parte, merită amintit spre comparaţie faptul că, deşi ungurii glorifică
revoluţia ungară din 1956, nici astăzi nu se cunoaşte cine a dat
ordinul concret şi cine au fost cei care au tras în mulţime în acel
octombrie sângeros. Reflectarea deplină a adevărului în ceea ce
priveşte Revoluţia Română cred că a fost excesiv de influenţată de
interese politice. Dar cel puţin un lucru sper că rămâne definitiv şi
anume textul din Constituţia României.
– De ce n-a fost cooptat niciun revoluţionar de la Timişoara
în CFSN?
– În CFSN a fost cooptat de îndată László Tökés, cunoscut
din relatările radiourilor occidentale. Din păcate, ceilalţi fruntaşi
revoluţionari timişoreni nu erau cunoscuţi în momentul alcătuirii
primei liste a CFSN.
– Când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe Ion Iliescu?
– Pe Ion Iliescu îl cunoşteam în calitatea mea de profesor,
mai întâi pe când dumnealui era preşedintele Consiliului Naţional al
Apelor, iar apoi director al Editurii Tehnice.
– Consideraţi că Revoluţia a fost iniţial doar anticeauşistă
sau şi anticomunistă?
– Nu. Putem spune că, faţă de ceea ce revoluţionarii (cum îi
numim pe bună dreptate azi) au scandat şi faţă de conţinutul
lozincilor lor, Revoluţia Română a fost şi anti-ceauşistă şi anti-
comunistă.
– Care consideraţi că a fost rolul generalului Stănculescu
în evenimentele din decembrie 1989?

- 44 -
 – Generalul Stănculescu a avut meritul de a-l fi determinat
pe Ceauşescu să fugă, apoi de a anunţa trecerea armatei de partea
poporului şi de a fi organizat procesul Ceauşeştilor. Speculaţiile de
azi nu mă prea impresionează fiindcă ele nu corespund cu ceea ce
am trăit eu în acele zile fie la Baricadă, fie la Televiziune, fie în
sediul MApN, fie în sediul CC.
– Cum apreciaţi atitudinea generalilor şi ofiţerilor din
conducerea Ministerului Apărării Naţionale în ziua de 22
decembrie?
– Interesantă şi, cred, semnificativă mi se pare reacţia
directă a generalului Gheorghe Voinea, comandantul Armatei de
Bucureşti în ziua de 22 decembrie, imediat după ce am spus câteva
cuvinte de la celebrul balcon al CC: „Noi, armata, ne-am încheiat
misiunea. Politica trebuie să decidă încotro se îndreaptă ţara de
acum înainte.”
– Ce lecţii credeţi că sunt desprinse din procesul
democratizării şi al reformei?
– A da curs liber liberalismului unic – pe care-l numesc
astfel, gândindu-mă la Sfârşitul istoriei a lui Fukuyama şi similar
într-un fel gândirii unice marxiste –, care a urmat căderii comu-
nismului, suprapus cu agonia inevitabilă a structurilor industriale
existente, a fost precum o furtună teribilă. Liberalizarea economiei
noastre a fost însoţită de sacrificii enorme şi, adesea, inutile. Vorba
lui J.M.Keynes: Mai bine să eşuezi într-o manieră convenţională,
decât să reuşeşti împotriva convenţiilor. Pentru un baricadist ca
mine această vorbă părea un nonsens. Dar deseori, a trebuit să mă
plec în faţa acestei afirmaţii.
Pentru mulţi, rezultatele obţinute dezamăgesc. Năzuinţa
către prosperitate a fost însoţită de sărăcirea prea multora şi de
îmbogăţirea unei minorităţi, prin coruperea statului.
E adevărat, nu în întregime, ci parţial.
PIB-ul, pe cap de locuitor din România, în 2008, era
superior celui din Spania în 1994, dar viaţa românilor azi nu este la
înălţimea calităţii vieţii spaniolilor din 1994. Deci, o distribuţie cu
prisosinţă inechitabilă.
Odată cu apariţia unui capitalism mai degrabă sălbatic,
oamenii cred că statul român, în ansamblul său, le-a trădat spe-
ranţele (vezi emigrarea economică recentă şi masivă a românilor).
Efectiv, trebuia evitată bistratificaţia societăţii: pe de o
parte, un ţesut de instituţii democratice care oferă discursuri şi care
adesea este o mască pentru clientelele politice care domină

- 45 -
utilizarea fondurilor publice în beneficiu personal, iar pe de altă
parte, o bază socială largă dezmoştenită: cei fără putere, cetăţenii
obligaţi să-şi înghită nemulţumirea. Ar fi trebuit menţinut cel puţin
un echilibru între beneficiarii şi dezamăgiţii reformei.
– Cum aţi sintetiza, pentru un manual de istorie, în relativ
puţine cuvinte, Revoluţia Română?
– Revoluţia Română este cea mai puternică şi semnificativă
eliberare socială şi individuală din istoria României.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 46 -
 Claudiu Iordache:  
Luna decembrie  
este fastă  
românilor! 

În 16 şi 17 decembrie 1989 a fost prezent în Piaţa Maria şi

în alte puncte fierbinţi ale oraşului Timişoara. În 18 decembrie,
declară, în adunarea oamenilor muncii de la Institutul de Proiec-
tări Timişoara, că sprijină lupta în stradă a timişorenilor ale căror
acţiuni fuseseră supuse oprobiului plenului P.C.R. Două zile mai
târziu, în 20 decembrie, în fruntea unui grup restrâns de colegi de
serviciu, ajunge la Operă şi, prin cuvântul şi dârzenia sa, îi de-
termină pe militarii înarmaţi să se retragă, permiţând manifes-
tanţilor să ocupe Piaţa Operei. Membru fondator al Frontului
Democratic Român.
Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989 şi Directorul general al aceleaşi
instituţii.

– Ce v-a determinat să vă ridicaţi, printre primii români, în

mod public, asumându-vă toate riscurile, împotriva regimului
Ceauşescu?
– Absenţa absolută a libertăţii, disperarea („Am urcat în
Balconul Operei pentru a muri”!– Isus s-a născut la Timişoara),
destinul.
– Eraţi convins, la începutul evenimentelor de la Timişoara,
că va fi o Revoluţie şi că ea va triumfa?
– Atunci nu am trăit iluzii, ci revolta, nevoia imperioasă de
a mă împotrivi, fie şi de unul singur.
– V-aţi ridicat împotriva lui Ceauşescu sau împotriva
oricărui regim comunist?
– M-am revoltat împotriva regimului comunist, totalitar, sub
controlul Securităţii şi al ambiţiei nemăsurate de putere a
Dictatorului.

- 47 -
 – Aţi afirmat în dese rânduri că marele regizor al Revoluţiei
a fost însuşi Nicolae Ceauşescu. De ce?
– După Revoluţia Română au apărut primele versiuni
distorsionate ale unei alte istorii decât cea la care am participat:
istoria justificativă a rolurilor jucate de Securitate în revoluţie.
(Amintesc câteva: împuşcarea răniţilor în spitale, arderea trupurilor
a peste 40 de timişoreni la crematoriu şi aruncarea cenuşii lor la
gura de canal…); “Istoria” domnului Stoenescu, mai precis istoria
“Loviturii de stat”, idee continuatoare a “Loviturii” la care făcea
referire, la Târgovişte, Nicolae Ceauşescu; istoria revoluţiei
deturnate, furate sau confiscate, sub semnătura unor autori europeni
orbiţi de propriile lor prejudecăţi ori interese, ori Istoria
“Revoluţiei” din martie 1990, căreia un Raport Prezidenţial îi
acordă rolul de primadonă, în dezacord cu desfăşurarea Revoluţiei
reale de la Timişoara din decembrie 1989.
Revoluţia Română a parcurs, în numai o săptămână, traseul
unei schimbări revoluţionare: protestul în stradă, revolta, insurecţia,
revoluţia propriu-zisă. Ea a fost provocată de represiunea regimului
care în loc să trateze cu manifestanţii din 16 decembrie i-a bătut, i-a
maltratat, i-a închis cu miile în penitenciarele oraşului. Repet:
Ceauşescu a fost marele “regizor” al Revoluţiei. Fără odioasele lui
ordine de tragere, fără trimiterea tancurilor armatei pe străzi, fără
executarea ordinelor Tiranului de a se trage în propriul popor, poate
că România s-ar fi debarasat de Dictatură după soluţia cehă a
revoluţiei de catifea.
– Care credeţi că a fost ponderea amestecului străin în
desfăşurarea evenimentelor din decembrie ‘89?
– Aproximativ aceeaşi de când există servicii secrete
moderne. Dar acolo unde n-au reuşit ele (fie din Est, fie din Vest) a
reuşit poporul!
– Există un curent de opinie care încearcă să inducă cu
obstinaţie ideea că Securitatea a avut rolul cheie în căderea lui
Ceauşescu şi în victoria Revoluţiei. Cum comentaţi această idee?
Există ceva mai mult decât un curent de opinie, există tendinţa
vinovată a fostelor cadre ale Securităţii de a inculca românilor
sentimentul că ei nici măcar o revoluţie n-au fost în stare să facă?
– Există un interes de disculpare, de schimbare a rolurilor.
În cea mai recentă carte a mea, Securitatea – Confiscarea unei
naţiuni, aduc suficiente dovezi care probează că Securitatea chiar şi
cu puţin înainte de fuga dictatorului a continuat să acţioneze
împotriva românilor. Vezi cazul profesorului Dumitru Mazilu,

- 48 -
maltratat şi răpit de la domiciliu în noaptea de 21 spre 22
decembrie! Rolul Securităţii, după morţii Timişoarei, a fost acela de
a-şi trăda Stăpânul, în ultimul ceas.
– De ce a trebuit să curgă sânge şi să moară oameni înainte
şi după răsturnarea lui Ceauşescu?
– A curs sânge pentru că Ceauşescu a dat ordine repetate să
se tragă în români. (Astăzi mass-media îl deplânge făţarnic pe
Ceauşescu, omorât în ziua de Crăciun, dar nu scoate un cuvânt
despre execuţia a peste patru sute de români, ucişi din ordinul lui
Ceauşescu până în ziua de Crăciun!) După 22 decembrie, haosul,
anarhia în stradă, gradul scăzut de pregătire al militarilor, ultimele
reflexe ale agenţilor lui Ceauşescu până la aflarea veştii executării
Dictatorului, conflictul dintre Armată şi Securitate, ambele vinovate
în Represiune (prima trecând rapid de partea noii puteri, lăsând
Securitatea în offside – vezi cazul Trosca, ori cazul Otopeni), vidul
de putere, preluarea conflictuală a puterii. Problematica terorismului
este eufemistică. Cei care la Timişoara, între 17 şi 20 decembrie,
trăgeau în muncitori, din taximetre, după ce era întrerupt curentul,
nu erau terorişti?
– Aţi avut timp, în zilele Revoluţiei, să vă imaginaţi cum ar
trebui să arate România de după Revoluţie?
– Mi-am imaginat împreună cu camarazii mei din Frontul
Democratic Român o altă Românie! Atunci ne-am luat cu toţii
porţia de iluzie. România “noastră”, însă, n-avea să semene nici o
clipă cu acea Românie care a urmat!
– Ce-ar mai fi de aflat din „enigmele” Revoluţiei? Când se
va termina suspiciunea generală că mai sunt lucruri tăinuite,
secretizate, mistificate?
– Enigmele Revoluţiei persistă. Câtă vreme actualul
Preşedinte declară că a deschis arhivele Revoluţiei, în timp ce ele
continuă să fie ferecate cu şapte lacăte, la Ministerul de Interne, la
MApN, cercetarea este împiedicată să-şi atingă scopurile. Din lipsa
fondurilor, nu au putut fi analizate arhivele externe, deşi e ştiut că la
Paris există un fond Revoluţia Română inestimabil. Şi nu numai în
Franţa, dar şi în Italia, Federaţia Rusă, Statele Unite.
Istoria Revoluţiei Române trebuie cunoscută până la capăt.
Nu doar “adevărurile” ei particulare – reflexii subiective în oglinda
faptului de istorie – ci însuşi faptul de istorie. Aşa cum a fost cu
adevărat!

- 49 -
 IRRD şi-a propus, dealtfel, să editeze şi o istorie a
mărturiilor orale, pentru că la Revoluţie au participat sute de mii de
oameni. Fapta lor nu trebuie uitată.
– A evoluat România în sensul împlinirii idealurilor
Revoluţiei, sunteţi mulţumit de evoluţia ei postdecembristă?
– A evoluat! România de astăzi nu mai e aceeaşi cu
România din Decembrie 1989. Problema este că în această evoluţie
nu şi-au găsit locul demnitatea, generozitatea, onoarea, creaţia,
munca. România de astăzi a căzut în mâinile renegaţilor politici,
oportuniştilor, impostorilor, uzurpatorilor de merite, foştilor membri
ai serviciilor secrete, coteriei profitorilor.
– Cum definiţi, în câteva fraze, Revoluţia Română?
– Revoluţia Română este cea mai importantă dată a istoriei
moderne a statului după Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Luna
decembrie este fastă poporului român!

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 50 -
 Dumitru Mazilu: 
Ceea ce astăzi este  
o certitudine sunt 
evoluțiile de după 
Revoluție 
În noaptea de 21/22 decembrie 1989 este agresat şi dus
împreună cu familia sa la arestul miliţiei din Alexandria. A doua
zi este readus în Bucureşti, iar un grup de revoluţionari îl con-
duce la sediul fostului CC, din balconul căruia citeşte Procla-
maţia Forumului Civic în 10 puncte, gândită şi redactată în peri-
oada anterioară. Acest document avea să fie inclus cu unele modi-
ficări şi amendamente în Comunicatul către ţară al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale citit în jurul orei 23 de Ion Iliescu.
La 26 decembrie 1989 devine prim-vicepreşedinte al CFSN.
Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989.

– La 20 de ani după Revoluţia din 1989, ce definiţie aţi da,

domnule profesor, Revoluţiei române, într-un dicţionar?
– Revoluţia română din 1989 reprezintă un moment de
referinţă în istoria ţării, atât prin amploarea participării populare –
câteva milioane de români, cât şi prin profunzimea schimbărilor
politice şi social-economice pe care le-a antrenat. Poporul român a
înlăturat regimul totalitar existent şi a pus bazele unui regim
democratic, pluralist de guvernare. Obiectivele Revoluţiei – stipu-
late în Proclamaţia din 22 decembrie 1989 – au fost: “Democraţie,
Libertate, Demnitate”. Aceste obiective definesc nu numai năzuin-
ţele poporului oprimat, dar şi curajul cu care s-a angajat în luptă
pentru împlinirea acestor nobile idealuri.
– De ce nu s-a putut produce şi în România o revoluţie
nesângeroasă?
– Spre deosebire de schimbările revoluţionare din
Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria şi din alte ţări socialiste – unde
dialogul a fost posibil, ca în cazul Poloniei, de pildă – în România
cuplul dictatorial a refuzat vehement orice schimbare, iar în
decembrie 1989, refuzând să accepte evidenţa căderii sistemului,

- 51 -
cuplul dictatorial a sperat că îl va salva prin ordinul dat armatei şi
forţelor represive să înăbuşe protestele populare în sânge.
– Claudiu Iordache a spus cândva:“Cât încă nu învinge,
revoluţia este doar a celor care o fac. După victorie, ea devine a
tuturor!” Dumneavoastră aţi scris, în 1991, o carte intitulată
“Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea.” În ce sens poate fi
furată o revoluţie, în speţă Revoluţia română?
– Este vorba despre deturnarea proceselor schimbării de la
cursul imprimat de Revoluţia din 1989. Poporul român nu s-a
angajat în confruntările revoluţionare din decembrie 1989 pentru a
trăi mai rău, ci pentru a se bucura de o viaţă omenească şi demnă pe
pământul României. Schimbările pentru care şi-au pus românii viaţa
în pericol vizau: a. dobândirea libertăţilor politice; b. consolidarea
bazei economice a acestor libertăţi; c. dezvoltarea unei gândiri
creatoare, consacrată progresului societăţii româneşti în concertul
naţiunilor civilizate ale lumii.
Cercuri şi grupuri interesate din interior şi exterior au reuşit
să deturneze cursul acestor procese de la evoluţia lor în spiritul
revoluţiei. România – deşi o ţară care dispunea de resurse naturale
importante şi de multe active economice cu un potenţial de
dezvoltare recunoscut – a ajuns, cum precizează EUROSTAT, cea
mai săracă ţară din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria. Peste
70 de localităţi ale României nu mai au viaţă economică proprie, ca
urmare a lichidării industriilor care le dădeau viaţă; aproape 2000
de localităţi au o viaţă economică precară. Zeci de mii de active
economice – cele mai rentabile – au fost înstrăinate. Ele nu au fost
privatizate – cum susţineau guvernanţii – deoarece privatizarea se
face numai cu acele active aflate în dificultate, în scopul de a fi
redresate.
Dacă la realităţile economice evocate adăugăm modul în
care actualii guvernanţi se raportează la exigenţele conducerii
democratice a societăţii, proclamate de revoluţie, vom înţelege şi
mai bine cum au fost deturnate procesele schimbării de la cursul
imprimat de acele confruntări dramatice din 1989.
– Aţi fost arestat, împreună cu familia dumneavoastră, cu
numai câteva ore înainte de declanşarea Revoluţiei la Bucureşti. Au
mai fost arestaţi în acel moment şi alţi adversari sau suspectaţi ai
regimului Ceauşescu? De ce aţi fost, de fapt, arestat?
– La această întrebare voi răspunde, reproducând pasaje din
Sentinţa Nr. 1, Dosar Nr. 24 din 1990 a Curţii Supreme de Justiţie,
Secţia Militară, privind motivele arestării noastre: “Prin actul de

- 52 -
sesizare a instanţei de judecată, s-a reţinut că s-a ordonat “luarea de
măsuri” de izolare şi neutralizare a unor persoane cunoscute ca
dizidente, pentru a nu intra în legătură cu demonstranţii şi pentru a
nu deveni astfel lideri şi organizatori ai mişcărilor de revoltă
populară.” “Inculpaţii … au trecut la ridicarea forţată de la
domiciliu a lui Mazilu Dumitru împreună cu soţia şi copilul în
vârstă de 16 ani şi la transportarea lor… în oraşul Zimnicea, judeţul
Teleorman, unde trebuiau să rămână până la liniştirea
evenimentelor din ţară.” (Pag.5, Dosar Nr. 24/ 1990).
– Aţi fost primul “înger căzut” al Revoluţiei, după ce
deveniseţi Nr.2 al noii puteri de stat. Cum vă explicaţi acest lucru?
– Sunt, aşa cum s-a constatat deja, mai multe explicaţii. Mai
întâi, s-a observat că mesajul pe care îl tratam era mai radical decât
al unora din colegii din echipa de conducere de atunci. Apoi,
personal nu împărtăşeam comportamentul care îşi făcea loc în
adoptarea unor decizii politice şi economice. Unii din membrii
acestei echipe se comportau prea apropiat „vechiului sistem
decizional”, pe care îl consideram abandonat. (A se vedea textul
Deciziei mele de a demisiona, 25 ianuarie 1990).
– Care a fost de fapt mesajul public pe care l-aţi transmis,
de pe tanc, la 12 ianuarie 1990; cum credeţi că urma să decurgă
înlăturarea foştilor activişti comunişti din structurile noii puteri?
– Mesajul public pe care l-am transmis la 12 ianuarie 1990 a
fost interpretat în moduri diferite, atât dintr-o perspectivă politică,
cât şi dintr-o perspectivă doctrinară. În explicaţiile date anterior,
mai ales în cartea „Proclamaţia Revoluţiei Române”, publicată în
1990, am precizat că, personal, am preluat unele din sloganurile
mulţimii, adunate atunci în faţa Palatului Victoria. Unele din aceste
sloganuri le-am preluat cu prea multă uşurinţă, nereprezentând şi
convingerile mele, cum ar fi acela privind aplicarea regulii „moarte
pentru moarte!” Singurul mesaj corect era acela referitor la
eliminarea sistemului totalitar, inclus în sloganul „Jos
comunismul!”
– De ce v-aţi dat demisia la 26 ianuarie din CFSN?
– După mitingul din 12 ianuarie 1990 – ca urmare a unor
interpretări exagerate privind comportamentul meu – presiunile
unor comentatori pentru retragerea mea din echipa de putere s-au
multiplicat. Pentru că nu ţineam neapărat la calitatea de lider politic
am decis să dau curs solicitărilor de a-mi da demisia.

- 53 -
 – Istoricul Alex Mihai Stoenescu apreciază că rolul Dvs. în
Revoluţie „a fost cât se poate de important în evoluţia eveni-
mentului”. Puteţi dezvolta această apreciere?
– Cu privire la opţiunile mele înaintea Revoluţiei şi în
cursul confruntărilor dramatice din Decembrie 1989 am făcut
precizări ample în cartea „Proclamaţia Revoluţiei Române”,
publicată în 1999. Cred că am avut contribuţia mea la procesul
revoluţionar, cel puţin pe două căi: a. prin prezentarea în faţa
Naţiunilor Unite în anii 1985-1989 a situaţiei drepturilor omului în
ţara mea; b. prin modul în care am contribuit la elaborarea
Programului Revoluţiei.
– În ce măsură au acţionat diverse servicii secrete străine
înainte, în timpul şi imediat după revoluţie? Aţi avut contacte
directe, permanente, cu Ambasadele de la Bucureşti în acele
perioade?
– Din mai multe relatări – în acele zile şi nopţi fierbinţi ale
Revoluţiei – rezulta suspiciunea că agenţi secreţi ar fi acţionat în
diferite zone, mai ales în cele de graniţă. După Revoluţie, serviciile
specializate româneşti au dat publicităţii analize prin care confirmau
implicarea unor servicii de informaţii externe în pregătirea şi
declanşarea procesului revoluţionar. Unele din aceste analize
prezintă chiar şi ponderea unor servicii de informaţii, inclusiv o
evaluare a numărului agenţilor acelor servicii în desfăşurarea
acţiunilor revoluţionare. Se ştie că – în cazul serviciilor de infor-
maţii – cel mai greu este să se producă „dovezi certe”. Ceea ce este,
însă, indiscutabil, rămâne interesul acestor servicii în producerea
schimbării Puterii de la Bucureşti. Din perspectiva liderilor
occidentali şi a serviciilor de informaţii era vizată nu numai
schimbarea echipei de conducere de la Bucureşti, ci şi a sistemului,
prin instaurarea unui nou regim politic. Ceea ce astăzi este o
certitudine sunt evoluţiile de după Revoluţie. Implicarea serviciilor
de informaţii, cu deosebire a acelora care aparţin companiilor
transnaţionale, a fost confirmată de preluarea celor mai rentabile
active ale ţării, precum şi a principalelor resurse naturale, în mai
multe cazuri, prin acţiuni suspectate de corupţie. În ceea ce mă
priveşte, nu am avut contacte directe, permanente, nici cu
Ambasada SUA, nici cu cea a Olandei. Aceste ambasade, precum şi
cea a Canadei şi a Marii Britanii au sprijinit public demersul meu la
Naţiunile Unite.
– Cum apreciaţi importanţa istorică a Revoluţiei Române?

- 54 -
 – În viaţa unui popor sunt multe evenimente importante.
Revoluţia Română nu a fost un eveniment oarecare, ci unul de
referinţă. Prin Revoluţie, poporul român a păşit „de la totalitarism
la libertate”. Cum altfel s-ar putea explica acele strigăte
cutremurătoare ale mulţimilor răsculate: “Libertate te iubim, ori
învingem ori murim!” şi “Vom muri şi vom fi liberi!” Iar mulţi
dintre cei implicaţi în confruntările revoluţionare pentru recucerirea
libertăţii au murit cu adevărat...
– Ce “mistere” ale Revoluţiei îşi mai aşteaptă elucidarea?
– Este evident că, în primul rând, ar trebui să se afle ce
servicii de informaţii străine s-au implicat în procesul pregătirii şi
desfăşurării procesului revoluţionar. Nu am în vedere “păreri ale
unor personalităţi” care sunt – mai mult sau puţin-subiective. Mă
gândesc aici la certitudini. Dar, acestea vor surveni numai în urma
“deschiderii arhivelor secrete”, adică după câteva zeci de ani.
De asemenea, ar trebui să aflăm cine sunt persoanele − din
ţară şi din străinătate − care au deturnat procesele schimbării de la
cursul imprimat de Revoluţia din 1989, punând la cale “cel mai
mare jaf din istoria acestei ţări”.
– Răspunde România de azi idealurilor dvs. şi ale tuturor
românilor din 1989?
– Au trecut două decenii de la “acel moment astral din
istoria Românilor.” Guvernările s-au succedat. Guvernanţii au venit
şi au plecat. Ei au promis şi continuă să promită că “va fi bine”, că
“viaţa noastră, a tuturor va fi mai bună!”, şi că cei care “au murit
atunci, n-au murit degeaba”, că foarte curând “idealurile lor se vor
împlini”. Mai întâi ni s-a spus că “după un an”, apoi că “peste doi”,
că “peste trei...” Şi au trecut două decenii... Este o certitudine că
astăzi viaţa majorităţii românilor este grea, chiar foarte grea. Mulţi
români declară că traiul lor de zi cu zi “este mai greu ca înainte de
Revoluţie”, iar unii dintre ei “ne întreabă” şi “se întreabă” de ce au
mai făcut Revoluţia? De ce sunt minţiţi în fiecare zi, în fiecare ceas?
De ce mulţi din guvernanţii de azi îi sfidează din limuzinele lor
luxoase şi din vilele lor ultramoderne? De ce birurile cresc fără
întrerupere? De ce se fac legi prin care – în numele eliminării unor
nedreptăţi din trecut – se fac nedreptăţi şi mai mari în prezent? De ce
ţara a fost transformată deliberat într-o piaţă de desfacere pentru
produsele străinătăţii, iar producătorul autohton a fost adus în pragul
disperării?
Şi, totuşi, românii speră că vor găsi resursele necesare
pentru a-şi organiza viaţa în spiritul idealurilor care i-au animat în

- 55 -
Revoluţia din 1989 şi că va veni timpul să trăiască în libertate şi
demnitate pe pământul României!
– În ce fel statul român a apreciat lupta şi rolul
dumneavoastră în Revoluţia Română?
– Satisfacţia cea mai mare am avut-o în momentul în care
Revoluţia a fost victorioasă. Iar cele mai amare decepţii le-am
resimţit în anii în care am constatat că procesele schimbării la care
am năzuit în timpul acelor zile şi nopţi de Dramatism şi Speranţă au
fost deturnate de la cursul imprimat de Revoluţie. Rămâne ca rolul
pe care l-am avut în procesul revoluţionar şi după victoria
Revoluţiei să fie evaluat de cei îndrituiţi să o facă...

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

 
 
 
 
 

- 56 -
 Acad. Răzvan 
Theodorescu: 
Reflectarea 
Revoluției în artă  
a fost zero 
Născut la 22 mai 1939. Istoric, profesor universitar,
membru al Academiei Române. În 22 decembrie 1989 demon-
strează, în stradă, împotriva regimului comunist. Din studioul 4 al
Televiziunii Române lansează o chemare de apărare a patrimo-
niului cultural naţional. Ulterior, preia conducerea obiectivului
Casa Ceauşescu, din Bulevardul Primăverii, împreună cu căpi-
tanul Valentin Stancu (astăzi, general în rezervă), reprezentant
din partea Armatei. Membru în Colegiul Naţional al Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

– La câteva ore după fuga lui Ceauşescu aţi făcut apel, prin
Televiziune, la apărarea patriomoniului cultural aflat în sediul
Comitetului Central şi în posesia familiei Ceauşescu, apoi v-aţi
deplasat, cu ofiţeri ai Armatei, la vila din Bulevardul Primăverii.
Ce aţi găsit acolo, ce valori credeţi că au dispărut?
– Pentru acurateţe, voi cita din cartea mea de acum un
deceniu şi jumătate Cele 900 de zile ale „manipulării”, (Editura
Tinerama, Bucureşti, 1994, p.15-16): „Eram înconjurat de un
univers halucinant, cel al unei opulenţe de gust mizerabil, al unui
kitsch de proporţii; unul din tinerii care mă însoţeau susţine că la un
moment dat aş fi spus cu voce tare „Acum înţeleg...”, ceea ce este
perfect plauzibil întrucât purtam stăruitor certitudinea...că era
absolut firesc că acela care, total lipsit de gust şi de cultură, se
înconjura ostentativ de atâtea orori făurite din lemn şi metale rare,
de la mobilier la bibelouri, nu putea fi decât un parvenit ce a depăşit
cu mult pragul simplei megalomanii, preschimbând sau visând să
preschimbe oraşele României într-un peisaj artificial şi mitocănesc
aidoma locuinţei sale. Ceea ce evidenţia şi mai mult urâţenia locului
erau admirabilele piese de artă răşluite din patrimoniul unor muzee,
parcă eşuate în acest talcioc de lux, unde tablouri ale unor şcoli
apusene din ultimele trei secole sau monede romane sau ceramici
greceşti se învecinau cu...girafe de pluş, unde picturi ale unor clasici

- 57 -
ai artei româneşti din veacul trecut erau aşezate peste mese
acoperite cu „mileuri” şi cioplituri ordinare!”
– Revoluţia Română a fost transmisă în direct la TVR. În ce
măsură a influenţat acest fapt în bine sau în rău cursul
evenimentelor?
– A fost un eveniment planetar, care a premers transmiterii
„live” a Războiului din Golf şi a puciului de la Moscova. În Româ-
nia ea a solidarizat naţiunea, influenţa sa fiind pozitivă la superlativ.
Dezinformările care au punctat transmisiunea non-stop a TVR au
fost inerente, regretabile, dar nesemnificative pentru cursul
evenimentelor.
– Apreciaţi că, în decembrie 1989, Televiziunea a fost folo-
sită şi ca mijloc de manipulare şi de diversiune?
– Nu, în 22 decembrie cu siguranţă nu. Ulterior, până la
începutul lunii februarie 1990, TVR a preluat necritic unele elucu-
braţii ale posturilor străine (exemplul clasic este cel al „carnagiului”
de la Timişoara, cu scenele din „cimitirul săracilor”), cele care ne-
au creat imaginea de „ţară draculiană”.
– Ca istoric de artă, credeţi că Revoluţia a fost zugrăvită în
opere artistice pe măsura semnificaţiilor sale?
– Răspunsul este simplu. Reflectarea sa în artă a fost zero.
– Care este, în opinia dvs, elementul vizual definitoriu,
emblematic, dacă vreţi, al Revoluţiei Române?
– Am scris cândva un eseu intitulat „Iconografie şi politică
românească post-totalitară: cazul Televiziunii”. Rând pe rând au
defilat „Iconografia grupului compact”, dominat de pulovere şi de
tricolorul găurit din studioul 4 şi „Iconografia dezbaterii libere” din
CPUN; „iconografia revanşei”, transmisiuni zilnice de procese;
„iconografia exorcizării” cu soboruri de preoţi înlocuind pe
propagandiştii ateismului ştiinţific.
– Credeţi că, în cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţie,
s-a scris adevărata istorie a acesteia?
– Da, s-au scris istorii parţiale şi subiective. Era nevoie şi de
ele. Adevărata istorie sper că o va scrie I.R.R.D.
– S-au împlinit aşteptările dvs din 1989 în ce priveşte viaţa
ţării şi a românilor după prăbuşirea regimului comunist?
– Da, suntem liberi şi nu ştim ce să facem cu libertatea.
– Cum aţi defini, în câteva cuvinte, Revoluţia Română?
– Cel mai însemnat eveniment al istoriei noastre moderne
după 1 decembrie 1918. Cum vedeţi, tot în decembrie!

Interviu realizat de Corneliu VLAD (2009)

- 58 -
 Cazimir Ionescu: 
Revoluția a schimbat 
dictatura comunistă  
cu statul de  
drept şi economia 
competitivă liberă 
A participat la Revoluţia Română, fiind prezent în
punctele critice ale momentului: în fostul sediu al CC al PCR, la
Televiziune, la Ministerul Apărării Naţionale. Din seara zilei de
22 decembrie a fost membru al Consiliului F.S.N., apoi
vicepreşedinte al Biroului Permanent al Consiliului Provizoriu de
Uniune Naţională.
Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989.

– Vă recomandă ceva, în biografia dvs., înainte de

decembrie 1989, să fiţi un revoluţionar? Aţi avut probleme cu
regimul Ceauşescu, cu Securitatea?
– Da, am avut probleme şi cu „Regimul” şi cu Securitatea.
Dosarul întocmit de securitatea timpurilor, care au trecut peste anii
mei, pomeneşte de un copil cu atitudini reacţionare, datorate – se
spune acolo – educaţiei primite într-o familie cu un bunic trecut prin
puşcăria comunistă şi deposedat de avere, iar cu cel de-al doilea pe
lista neagră a „ultimilor chiaburi colectivizaţi” cu pistolul la tâmplă.
Când nu aveam nici 6 ani, mama a fost convocată la
grădiniţă, unde i s-a atras atenţia că nu eram educat corespunzător,
pentru ca îl recunoşteam doar pe Moş Crăciun şi refuzam să spun
Moş Gerilă. A trebuit să deprind încă de atunci înţelegerea că
discuţiile de acasă erau parte dintr-o mică oază a sincerităţii cu cei
din jur, iar propriile noastre gânduri, un lux care nu era permis cu
cei din afara casei, la şcoală, pe stradă sau oriunde în lume. „Să nu
poţi rosti ce gândeşti”, să construieşti fraze opuse convingerilor tale
şi cu un permanent sentiment de culpabilitate, a devenit o

- 59 -
chinuitoare dedublare, pe care ar fi urmat să mi-o însuşesc.
Recunosc, m-am dovedit un slab învăţăcel şi foarte recalcitrant.
La nici 10 ani, familia era anchetată de Securitate pentru că
povestisem colegilor la şcoală despre Revoluţia din Ungaria. În
ceea ce mă priveşte, am fost „anchetat” în cancelaria şcolii. Am
salvat situaţia cu o minciună nevinovată, dar neverificabilă. Toate
„informaţiile” le auzisem, vezi Doamne, în piaţă, la coadă la carne,
de la doi bătrâni care vorbeau în spatele meu… Toată lumea a
răsuflat uşurată, inclusiv securiştii. Sentimentul copilului de atunci
a fost că şi lor le era greu să se ia în serios. „Nimic nu era de-
adevăratelea”, aveam să-i relatez bunicului meu.
În 1969 eram anchetat pentru că-mi exprimasem public (în
Aula Universităţii, în pauza cursului de Istoria filosofiei)
solidaritatea cu mitingul studenţesc din noaptea în care s-au cântat
colindele de Crăciun, pentru prima dată după instalarea
comunismului.
Din 1972, am fost anchetat periodic sub toate pretextele:
corespondenţă cu foştii colegi de şcoală sau facultate deveniţi
cetăţeni americani, israelieni, japonezi sau sudanezi; trafic şi
consum de droguri (mai exact, injecţii cu Polidin!), trafic de aur şi
valută, mai exact descindere la domiciliu, percheziţie şi confiscarea
unor monede dintr-o colecţie numismatică înregistrată pe „Legea
Patrimoniului”, cu acte a căror legalitate avea să fie de altfel
recunoscută după un an, când am fost anunţat în scris că am fost
scos de sub urmărirea penală. Că nu-mi spusese nimeni înainte că
am dosar penal şi nici că aş avea dreptul – sau, la nevoie – de un
avocat asta e altă poveste.
Aşa vremuri, aşa dispoziţii, aşa temeri. De fapt, în toată
acea perioadă, dincolo de puterea totalitaristă instalată şi ostentativ
afişată, toate aceste măsuri „preventive” trădau Frica, Teama de tot
ce ar fi putut reprezenta dorinţa, apelul, preocuparea pentru
Normalitate.
– Ce v-a determinat să mergeţi la TV pentru a da citire
apelului la democraţie în România?
– Cum adică ce m-a determinat, tot ce v-am povestit mai
înainte, gena mea rebelă supusă doar nevoii de dreptate, mult mai
întipărită în mine decât am putea povesti acum. A fost „nevoia de a
scoate sclavul din mine”, de a ieşi din armura strânsă a dedublării
de o viaţă, strigându-mi în sfârşit necenzurat gândurile. Şi ce
gânduri! Credeam, simţeam că trebuie, că se poate, că e timpul!
„Nu regret acum nici un moment din zilele acelea, cu toate

- 60 -
deziluziile ce au urmat după devorarea de către Revoluţie a
propriilor ei speranţe, părinţi şi copii. Dar, vorba poetului, „Nu
regret, căutam [încă] drumul/spre zarea ce-şi mângâie jarul
curat/totul se schimbă în bine, când oamenii că-s oameni întregi n-
au uitat”.
În 1979, foştii mei colegi de facultate polonezi, participanţi
la Mişcarea Solidarnosci, au insistat pe pericolul pe care îl putea
reprezenta „revolta de stradă izbucnită şi înăbuşită într-un singur
loc” (vezi experienţa lor anterioată de la Gdansk). Era deci foarte
importantă posibilitatea de a da un semnal la nivel naţional, pentru
ca oamenii să iasă în stradă în toate localităţile ţării, astfel încât
forţele de represiune să-şi realizeze insuficienţa, neputinţa şi, în
final, inutilitatea.
În plus, aveam un mesaj moştenit încă din familie şi asta nu
se putea rezolva decât la radio sau la televizor: „România trebuie
să-şi reînnoade istoria de acolo de unde cursul ei firesc a fost
întrerupt de tancurile Armatei Roşii şi să revină la Statul de Drept şi
Economia Liberă de Piaţă.”
– În timpul transmisiei TV din 22 decembrie, aţi primit un
anunţ scris după care Piteştiul ar putea sări în aer. Aţi aflat
provenienţa acelui bileţel, cum vă explicaţi acest gen de diversiuni
alarmiste din zilele Revoluţiei, care a întreţinut o atmosferă de
teroare şi suspiciune, soldată cu zeci de victime?
– Nu-mi amintesc exact. Înţelegeţi, sper, pe ce eram
concentrat şi ce emoţii mă încercau după aproape 40 de ani de stat
în „fântână”. Trăiam sentimentul că ating cerul cu mâna. Un cer
real, deşi mai înalt, tot mai înalt şi mai larg, mult mai larg decât
licărul ghizdurilor de zid ale fântânii. Chinezii spun, nu-i aşa, că
broasca din fântână crede că cerul e cât se vede din cercul fântânii!
Venise vremea să vedem văzduhul. Ne orbea Lumina, cunoşteam
Teama de Libertate.
Sigur că au fost multe diversiuni. În ce credeţi că era cel
mai uşor să „te maschezi” după 22-23 decembrie, indiferent de ce
„obiectiv” ai fi răspuns până atunci şi în ce calitate? În …
revoluţionar! Nu au fost destule banderole tricolore pentru câţi
revoluţionari s-au născut în după-amiaza zilei de 22 decembrie şi
mai ales după 24 decembrie. Chiar şi cei care au fost prinşi trăgând
în fostul C.C. aveau banderole!! Merită să facem un recurs şi despre
cei care au fost predaţi armatei şi eliberaţi de procurori din lipsă de
probe. Ştiţi cine sunt vinovaţii?! Noi, pentru că nu am ştiut cum se
face o arestare! Dar n-am ştiut nici cum se face o Revoluţie, nici

- 61 -
cum se preia Puterea, nici ce trebuie făcut cu Ea şi multe altele, dar
mai ales nu ştiam ce se putea întâmpla într-o ţară care nu mai avea
Constituţie!!
– V-aţi retras din politica activă. De ce? Sunteţi dezamăgit
de viaţa politică din România postdecembristă?
– Da! Din punctul meu de vedere, da. Retras oarecum, ca
militantism însă nu! Nu pot spune că astăzi, la două decenii de la
Revoluţie, sunt slăbit în obiective ori lipsit de focul Revoluţionar al
secolului XX. De ce m-am retras încă nu ştiu să explic, dar în niciun
caz din cauza celor câte sunt de făcut, şi vrem să se facă în ţara
aceasta.
– A reuşit Revoluţia română în raport cu aşteptările dvs?
Ce s-a făcut, ce a mai rămas de împlinit?
– A reuşit ce era mai important: a schimbat dictatura
comunistă cu statul de drept şi economia competitivă liberă. Ne-
am integrat în lumea reală, civilizată, în U.E., în N.A.T.O. A mai
rămas, din nefericire, de împlinit ce era mai chinuitor, eliberarea de
sub moştenirea cea mai cumplită a educaţiei comuniste.
Mimetismul general ne îneacă încă, Dregători care se prefac că se
ocupă de treburile obştii şi, de fapt, se îmbuibă; instituţii care se
prefac că se ocupă de problemele noastre şi, de fapt, sunt pline de
şpăgari la fiecare ghişeu şi birou, şi tuturor trebuie să le zâmbeşti
amabil. Altfel, rişti să fii „controlat”, „amendat”, „neavizat”,
„neacreditat”, „neomologat”.
Mă simt cuprins de acelaşi sentiment de cumplită/chinu-
itoare dedublare impusă de aceeaşi farisei cu alte măşti. Mă tem din
nou pentru familia mea, pentru copiii mei, pentru ziua de mâine. Mă
tem din nou să spun ce gândesc. Mi-e dor să pot trăi firesc, senin,
liber. Ca în primele ore, zile şi săptămâni ale Revoluţiei.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)
 
 
 
 
 

- 62 -
 Gelu Voican 
Voiculescu:  
O revoluție nu  
este un act galant,  
ci unul brutal 
La 21 decembrie 1989, a ieşit în stradă, după întreruperea
mitingului, acţionând pe Bulevardul Magheru, la „Grădiniţa“,
Piaţa Romană, iar seara, la Intercontinental. A doua zi, 22
decembrie ’89, intrat în Televiziune, s-a alăturat lui Ion Iliescu.
În seara de 22 decembrie ’89, a fost unul dintre semnatarii
Comunicatului către Ţară al Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, al cărui membru a rămas până la 1 februarie 1990,
când a devenit deputat independent în CPUN. A insistat pentru
suprimarea imediată a cuplului Ceauşescu, justificând-o drept
„act justiţiar revoluţionar“. La 25 decembrie ’89, a asistat la
Târgovişte, ca reprezentant al Revoluţiei (adică, al CFSN), la
procesul şi la execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu.
A fost numit viceprim-ministru în Guvernul provizoriu
revoluţionar, în urma primei şedinţe a CFSN. La 31 decembrie
1989, a preluat şi conducerea Departamentului Securităţii Statu-
lui, calitate în care a participat la dezmembrarea Securităţii şi la
reorganizarea activităţii informative, prin înfiinţarea unor noi
structuri (SIE, la 18 ian.’90, UM 0215, la 1 febr.‘90). La 20 mai
1990, a fost ales senator independent pe listele FSN, devenind
membru al primului Parlament postrevoluţionar, care a
funcţionat şi ca Adunare Constituantă. S-a angajat în activitatea
legislativă, contribuind la elaborarea legii-cadru a Siguranţei
naţionale, a celei organice de funcţionare a SRI.
Membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989.

– Sunteţi protagonistul cel mai pitoresc al Revoluţiei din

1989 şi ca prezenţă, şi ca acţiune. Dintr-un simplu geolog (e drept,
care s-a împotrivit mereu regimului comunist) aţi ajuns şi vicepre-
mier, şi ,,maestru de ceremonii“ al procesului şi al înmormântării
soţilor Ceauşescu, şi comandantul Departamentului Securităţii
Statului, în locul generalului Iulian Vlad, arestat la 31 decembrie

- 63 -
1989, şi – în calitatea asta – organizatorul noilor servicii speciale
de după Revoluţie, şi negociatorul cu militarii de la CADA, şi
pacificatorul tulburărilor interetnice de la Tg. Mureş, la sfârşitul
lui martie 1990, şi încă multe altele. Ce date personale şi ce
motivaţii trebuie să aibă cineva pentru asemenea performanţe,
deloc obişnuite?
– Data mea de naştere şi originea-mi „nesănătoasă“. Iar ca
motivaţie – conştiinţa nobiliară de a avea un drept de conducere în
treburile statului.
– Răspunsurile dumneavoastră neaşteptat de scurte mă pun
în situaţia de a insista.
– Din păcate, explicaţiile s-ar întinde cam mult. În privinţa
primului răspuns, care pare cam surprinzător, trebuie să menţionez
un eveniment astrologic major, petrecut la solstiţiul de iarnă din 21
decembrie 1989. Este vorba de o neobişnuită aglomerare planetară
în semnul zodiacal al Capricornului, ceea ce în termeni de
specialitate se numeşte o doriforie. Sunt situaţii destul de rare, dar
întotdeauna au fost corelabile cu evenimente istorice importante,
chiar decisive. În ultimele două milenii au avut loc 29 de asemenea
doriforii, repartizate inegal: doar secolul I (debutul erei creştine),
secolul al V-lea (începutul invaziilor migratorilor), secolul al X-lea
(naşterea Europei) şi secolul al XX-lea (apariţia Uniunii Europene)
au cunoscut câte trei astfel de aglomerări planetare.
Or, ultima îngrămădire de planete din Capricorn se
suprapunea peste Casa a X-a a temei mele astrale, Mijlocul Cerului
plasându-se la începutul Capricornului. Iar acest sector al cerului de
naştere, atât de masiv tranzitat atunci, la sfârşitul lui ’89, reprezintă
cariera, afirmarea şi ascensiunea socială. De aceea, ora şi data mea
de naştere au făcut ca această aglomerare de 5 planete din
decembrie 1989 să mă catapulteze în sfera puterii. Iată de ce, ieşit în
stradă şi prins de tumultul Revoluţiei, am ajuns, în câteva zile, să
ocup, în cadrul noii structuri politice, a treia poziţie în stat, ca
viceprim-ministru, după Ion Iliescu – preşedinte, şi Petre Roman –
prim-ministru.
Cât despre motivaţie, eu am încercat să rezum cât mai
sintetic, deşi ar fi mult mai multe de spus. Provin dintr-o familie de
„reacţionari“, având numeroşi antecesori aristocraţi, câţiva chiar
domnitori, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românescă. De aceea, am
simţit cumplit, încă din copilărie, întreaga oroare a represiunii şi
terorii comuniste, dar mai ales, ferocitatea epocii staliniste. Am

- 64 -
asistat la adevărate dezastre familiale; un şir întreg de rude mi-au
pierit prin închisori.
Eram prea tânăr pentru a mă alătura partizanilor din munţi,
dar am fost sedus de epopeea lor sângeroasă, deşi în public erau
trataţi drept bandiţi şi criminali... Nu mi-a rămas decât să-i urăsc
visceral pe comunişti, formându-mă într-un mediu total ostil noului
regim. Această aprigă vrăşmăşie anticomunistă se asocia firesc cu
ura împotriva ocupanţilor sovietici, în care vedeam, pe bună
dreptate, susţinătorii acestui regim de oprimare. În plus, trăisem
direct experienţa năvălirii hoardelor sovietice, iar primele cuvinte
pe care le-am ştiut rosti în ruseşte au fost, bineînţeles, davai ceas!...
Am crescut auzind în jurul meu de abuzuri, de arestări, de
torturi, de descinderi nocturne, de evacuări, de decese suspecte – un
lanţ întreg de nenorociri aduse de lupta de clasă care se ascuţea din
ce în ce, pe măsură ce dictatura proletariatului se mandariniza (de
fapt, ar fi mai corect spus, dictatura partidului asupra proleta-
riatului...). Cu elita decapitată şi infectată de comunism, societatea
în care trăiam, care avusese şi aşa tarele ei „ereditare“, ca oricare
colectivitate omenească, regresase funest într-un imperiu diform al
Prostiei şi al Minciunii generalizate, având deviza ipocrită – totul
pentru om, care se traducea – om contra om...
Resimţind exhalaţiile insalubre ale declinului crepuscular al
unei clase evanescente, am înţeles de timpuriu recurenţele istoriei,
prin care periodic, călăii se schimbă cu victimele, într-un infernal
ciclu al răzbunării... În juru-mi, teroarea domnea discreţionar, iar
spaimele cumulate dospeau cele mai laşe compromisuri, în chip de
jalnice răspunsuri adaptative.
Exmatricularea mea din facultate, în 1959, la numai 18 ani,
pentru motive pretins politice, m-a îndârjit şi mai mult. Tot ce a
urmat după această rană existenţială, care a marcat indelebil un
suflet tânăr, a fost sub semnul refuzului şi al contestării, făcute nu
zgomotos şi ostentativ, ci sistematic şi metodic, în cele mai
obişnuite aspecte ale vieţii curente. O rezistenţă pasivă... Însă, cu
preţul sabordării profesionale: m-am complăcut în a trăi spectacolul
propriei mele ratări sociale, respingând UTM-ul (aşa se numea
UTC-ul, pe atunci), intrarea în partid şi orice altă concesie făcută în
schimbul vreunei afirmări. Refuzul interior mereu treaz şi dispreţul
faţă de parveniţii oportunişti m-au făcut să nu mă integrez în sistem.
(Nu-mi dau seama nici azi, dacă unii, din jurul meu, care o făcuseră,
erau cât, de cât îndoctrinaţi sau se prostituau, minţindu-se pe ei
înşişi...).

- 65 -
 Această atitudine mi-a adus marginalizarea, pe care am
acceptat-o aproape cu ostentaţie. Am schimbat totuşi mai multe
locuri de muncă, făcându-mi datoria la limita minimală a
conştiinciozităţii elementare. Emanând peste tot un suflu dizolvant,
relativizând ierarhiile superioare, vorbeam slobod, fără să respect
tabu-urile politice, care-i încremeneau pe toţi. Batjocorind totul în
jurul meu, devenisem imun şi invulnerabil.
Inevitabil, am atras atenţia Securităţii care mi-a deschis
faimosul DUI – Dosar de urmărire informativă, de la 24 de ani, din
te miri ce şi l-a menţinut deschis până în 1989...
Ne vrând să-mi literaturizez trecutul, o să mă opresc aici cu
„motivaţiile“ asupra cărora punea accentul partea a doua a întrebării
dumneavoastră. Totuşi, faptul că în 1970 am fost arestat şi anchetat
de Securitate, apoi, arestat vremelnic în 1977, pentru ca în vara
anului 1985 să fiu din nou arestat şi, în sfârşit, condamnat, a cântărit
destul de greu în privinţa motivaţiilor... Am simţit permanent
hăituiala Securităţii, aflată mereu pe urmele mele, lucru cu care
aproape mă deprinsesem, resemnându-mă să-mi împart intimitatea
cu securitiştii care nu se sfiau să-mi violeze, fără nici o reţinere,
cele mai mărunte aspecte ale vieţii private.
Regimul, societatea nu mai puteau exercita presiuni asupra
mea: n-aveau ce-mi lua şi nu mă mai puteau nici ameninţa, nici
ispiti cu ceva. Privarea de libertate – deci, negarea ei – poate să
devină cel mai eficace instrument al eliberării... După primele
experienţe ale recluziunii, când descoperisem libertatea interioară,
oricât m-ar fi dispreţuit, batjocorit, persecutat, închis, nu mă mai
puteau atinge cu nimic. Mă sustrăgeam mereu încercărilor de a fi
constrâns în vreun fel.
Eram un om liber! Periculos de liber; frizând asocialul,
devenisem un incontrolabil „smintit întru libertate“...
– O spuneţi la trecut; n-aţi rămas aşa?
– Nu. Paradoxul acesta mă întristează: astăzi, după
Revoluţia noastră din decembrie ’89, care ne-a readus libertatea,
împreună cu redobândirea demnităţii, eu mi-am pierdut acea
libertate totală, împreună cu neînfricarea aferentă... Să intervină,
oare, şi uzura vârstei?
– Iar după toate isprăvile spectaculoase, mereu reuşite, din
Revoluţie şi imediat după, aţi ieşit din Parlament, din politică, dar
nu ca Guevara, pentru alte revoluţii, ci pentru o viaţă personală şi
publică mult mai discretă. Cum se explică?

- 66 -
 – N-am căutat în acţiunea revoluţionară împăcarea dintre
fatalism şi fanatism... Dacă realitatea deplină presupune
întâmpinarea unor rezistenţe, a unor suferinţe, în faţa mea se
deschidea o lume plată, fadă, bidimensională ca şi ecranul tv...
Totul se reducea la un joc steril de aparenţe. Ficţiunea se insinua
paradoxal, prin fisurile realităţii...
Departe de a fi imaginară, retragerea mea într-o lume de
umbre, ce deveneau din ce în ce mai reale, era preferabilă realităţii,
care prin micimile şi prin injustiţiile ei, îmi apărea drept o lume de
umbre, palidă şi lipsită de însemnătate.
Îmbinând ceea ce nu se poate uni decât în nelinişte – Fiinţa
şi Devenirea – gândirea contemporană nu mai poate deosebi
aparenţa de esenţă, ajungând să vadă lumea doar ca un proces. Dacă
am reuşi să privim, în loc de procese, lucrurile ca atare, ne-am da
seama că, de fapt, numai umbra lor o putem contempla în cugetul
nostru. Îmi vin în minte versurile eminesciene: Ca visul unei umbre
şi umbra unui vis sau finalul din Împărat şi proletar: Că vis al
morţii-eterne e viaţa lumii’ntregi.
– Cum aţi defini laconic, pentru un dicţionar, evenimentele
din decembrie 1989?
– Drept o revoluţie, fiindcă atunci, pe lângă un regim, a fost
răsturnat un sistem politic. O asemenea acţiune colectivă, soldată cu
schimbări radicale, antrenând pături largi ale populaţiei, nu se
rezumă doar la momentul insurecţional al răsturnării regimului
politic existent, ci este şi un proces mai îndelungat, în care se
înfăptuiesc succesiv obiectivele programatice iniţiale.
Aşadar, trebuie făcută distincţia între schimbarea bruscă,
violentă a unui regim politic, cu o participare masivă populaţiei,
prin care începe revoluţia, concomitent cu schimbarea sistemului
politic, şi procesul de durată în care aceasta se definitivează într-un
nou sistem politic. În cazul nostru, momentul revoluţionar, în sens
restrâns, a fost între 22-27 decemebrie 1989, în timp ce procesul
revoluţionar, în sensul larg al cuvântului, a durat până în decembrie
1991, când a fost votată noua Constituţie, sau chiar până în
septembrie 1992, când au fost alese efectiv noile structuri ale
puterii, conform acestei Constituţii.
Cât priveşte lovitura de stat, ea este o schimbare a unui
regim politic, din iniţiativa unuia sau a mai multor membri din
echipa aflată la putere, soldându-se cu înlăturarea celorlalţi. Totul se
petrece discret, la nivelul statului, în intimitatea instituţiilor sale
centrale, într-un interval de timp relativ scurt, fără participarea

- 67 -
populaţiei, care e pusă în faţa faptului împlinit. În general,
asemenea schimbări politice sunt operate de cei aflaţi la conducerea
structurilor de forţă ale statului. Uneori un proces revoluţionar,
presupunând şi o schimbare radicală de sistem politic, poate începe
printr-o lovitură de stat.
Cum în decembrie 1989, trecerea de la un regim comunist
totalitar la o democraţie parlamentară, bazată pe pluralism politic, s-
a produs cu ampla participare a oamenilor ieşiţi în stradă şi cu
sacrificii dramatice, cum în noua structură de putere nu intrase
nimeni din vechea conducere, nu poate fi vorba de o lovitură de
stat. Doar Ceauşescu a considerat lucrurile astfel, evident din
ignoranţă...
– De ce doar în România prăbuşirea regimului comunist a
cerut victime omeneşti?
– Pentru că o revoluţie adevărată nu este un act galant, ci
unul brutal, constând dintr-o acţiune violentă, expusă represiunii
sângeroase. În cazul celei din România, nu exista posibilitatea unei
schimbări „catifelate“, orchestrată din afară, respectiv, asistată de
serviciile sovietice, ca în celelalte ţări socialiste, deoarece la noi,
agentura sovietică era inactivată, adică, era ca şi inexistentă, în
urma acţiunii sistematice a Securităţii care seconda politica de
ruptură faţă de URSS a lui Ceauşescu.
Rămasă ultima ţară, România, prin revoluţia sa autentică, a
pecetluit sfârşitul comunismului. Răsturnarea sângeroasă a
regimului dictatorial din România a dat credibilitate întregului
proces de falimentare a comunismului, început în anul 1989.
Dimensiunea mondială a Revoluţiei române a devenit
vizibilă abia după destrămarea Uniunii Sovietice, peste doi ani, în
decembrie 1991. Prăbuşirea URSS a fost un epifenomen al Revo-
luţiei noastre din decembrie ’89, care a contaminat mortal imperiul
sovietic. Gorbaciov, „ucenicul vrăjitor“ de la Moscova, reeditând
tentativa hruşcioviană a reformării infernului socialist, n-a bănuit că
în România, înlăturarea lui Ceauşescu se va solda şi cu schimbarea
completă a sistemului, desăvârşind eşecul comunismului în Europa.
Anticomunismul radical din România şi, mai ales, introducerea
imediată a pluripartidismului au molipsit Uniunea Sovietică, care s-a
dezintegrat inevitabil în 1991, eveniment care a marcat caracterul
ireversibil al falimentului comunismului, început în 1989.
– Ştim, astăzi, mai multe despre teroriştii şi turiştii de
atunci, decât acum 20 de ani?

- 68 -
 – Insuficient. Încă suntem pe tărâmul conjecturilor. Cea mai
verosimilă ipoteză rămâne aceea că „teroriştii“ ar fi aparţinut aşa-
zisei reţele R, disimulată în cadrul Gospodăriei de partid, dacă nu a
fost, pur şi simplu, o structură secretă a Armatei.
Cât despre „turişti“, se pare că majoritatea au fost pasivi,
aşteptând instrucţiuni care n-au venit, serviciile secrete fiind
depăşite de căderea quasi-instantanee a lui Ceauşescu, împreună cu
atât de temutul său aparat represiv. Surpriza a fost totală, iar apariţia
noastră neprogramată le-a paralizat pur şi simplu câteva zile. Până
să se dumirească şi să se concerteze (americanii şi sovieticii), noi
eram deja consolidaţi în noua putere, pe care am instalat-o pe cont
propriu...
Revoluţia din decembrie ’89 ne aparţine, împreună cu sutele
de mii de anonimi care ne-au stat alături, învingându-şi frica. Chiar
de vor fi existat unii factori externi care au amorsat iniţial revolta
populară, controlul evenimentelor noi l-am avut, noi, cei care în
frunte cu Ion Iliescu, în seara de 22 decembrie 1989, am preluat
controlul, în urma Comunicatului către Ţară al CFSN, noul organ
al autorităţii de stat, care concentra în mâinile sale întreaga putere
politică.
Oricare ar fi fost „regia“ umană din culisele politicii
mondiale, oricare ar fi fost „scenariul“ pus la cale de mai marii
lumii şi de serviciile lor secrete, cei care am hotărât mersul
evenimentelor am fost noi, românii, care nu ne-am lăsat mânuiţi de
urzelile de la Malta, ci am urmat marea regie a destinului nostru.
Nimeni n-a trebuit să ne dea mijloacele înfăptuirii revoluţiei, după
cum nimeni n-ar fi putut să prevadă că edificiul comunist statal-
politic, atât de diabolic închegat, se va nărui înr-o clipă.
– Ce s-ar mai putea afla în timpul vieţii noastre despre
Revoluţie? Dar după 50 sau 100 de ani, când se zice că vor fi
desecretizate toate documentele lămuritoare?
– Va exista totdeauna tendinţa de a introduce o explicaţie
unică a „resorturilor secrete“ ale istoriei, recurgând la o unitate
artificială prin care să se descâlcească ghemul cauzalităţilor
întortocheate, ca şi cum ar exista un agent motor necesar şi
suficient. Atât spiritul sistematic, cât şi delirul interpretativ,
manifestate în forme excesive, vor contribui la acea mistificare prin
care imaginea unui viitor fictiv (cel mai adesea, irealizabil) ar
exprima sentimentele unei colectivităţi, servind la antrenarea ei într-
o acţiune. Şi cu retroproiecţia în trecut se întâmplă la fel... E vorba
de acea construcţie mentală care încearcă să ordoneze cu orice preţ

- 69 -
percepţia situaţiei politice, în care diluarea puterilor face să nu se
mai distingă nimic din fluxul dezordonat al evenimentelor.
În asemenea momente, oamenii simt nevoia de a pre-
schimba istoria în spectacol, mergând până la fantasme grandioase
şi pasionante. Ce va mai conta în ochii oamenilor obişnuiţi de
atunci – care habar n-au încotro merge istoria, pe care ei o scriu
totuşi zilnic, fără s-o înţeleagă –, că povestea va fi neverosimilă,
dacă ea le va îngădui visarea? Utopia se va întâlni cu ucronia...
– Sunteţi mulţumit sau dezamăgit de roadele de azi ale
Revoluţiei, v-a fost patria recunoscătoare?
– Ingratitudinea e suprema formă de recunoştinţă... Cât
despre dezamăgire, ea ar fi covârşitoare, dacă, recent, n-aş fi avut
satisfacţia descoperirii faptului că democraţia noastră atât de
originală, căreia tot îi căutam o specificaţie, este o pirgocraţie,
adică, o dominaţie a descendenţilor din stirpea lui Pirgu, personajul
emblematic al mârlăniei compradore.
După primul război mondial, Pirgu a devenit un model
omniprezent. Ajuns fruntaş politic, cumulând demnităţi publice,
copleşit de onoruri universitare şi de decoraţii, Pirgu s-a multiplicat,
asigurându-le numeroaselor sale progenituri o inconturnabilă
supremaţie socială. Urmaşii lor înmulţindu-se, s-au tot răspândit,
adaptându-se cameleonic la toate regimurile. În epoca postrevolu-
ţionară ecloziunea lor a fost o adevărată erupţie, ei proliferând la
toate nivelurile, cu forţa vitală a unui parvenitism nestăvilit.
Starostele lor, nepotul ceacâr al unui bastard dobrogean al
lui Pirgu, personajul matein prea bine cunoscut, a debarcat pe
malurile dâmboviţene, inaugurând deceniul de aur al istoriei noastre
recente...
– Cum aţi caracteriza lapidar timpul şi... timpurile de azi?
– Permanenţa mocirlei politice. Desigur, ne-am obişnuit ca
ploile să mai producă noroaie, dar acum e vorba de o împotmolire
perpetuă. A caracteriza regimul actual drept sordid cred că este cea
mai sintetică definiţie.
Trăim într-un coşmar politic continuu... Infernul conflictelor
lăuntrice maladive, care bântuie o persoană, este proiectat în
exterior, târând întreaga noastră societate în vrajbe şi în zâzanii
succesive.
Din toate timpurile a existat un vulg majoritar, dar acesta
avea întotdeauna ochii aţintiţi în sus: a fost o epocă în care
burghezia imita nobilimea, alta, în care plebea pastişa burghezia.
Ultimul parlagiu pleca duminica, din mahalaua lui, îmbrăcat cu

- 70 -
cămaşă albă şi cu cravată, pentru a se plimba pe bulevardele
centrale, pândind, languros, duioasele slujnicuţe care maimuţăreau
la rândul lor cochetăria cucoanelor stăpâne. Chiar şi în timpul
dictaturii proletariatului, nomenclatura se îmburghezea...
Străbătând toată stratificaţia ierarhiei sociale, putea fi
întâlnită, la orice nivel, năzuinţa depăşirii propriei condiţii,
tinzându-se spre un model imediat superior. Or, astăzi, cineva, a
cărui singură virtute politică constă într-o hăhăială repetată identic
pretutindeni, oferă oamenilor de rând idealul vulgarităţii
generalizate. Ne trage numai în jos; mai mult de atât, nu se poate
coborî.
Se promovează nulităţi mai ceva decât prin selecţia inversă
a nonvalorilor din timpul comunismului: o faună grotescă de pigmei
universitari, de aroganţi fălcoşi, de infractori patibulari, de ţoape
fleşcăite ori de tinere curvuliţe de provincie năpădesc scena politică,
într-un grotesc carnaval al turpitudinii...
Mai mult, există tendinţa ca practicile mafiote să fie ridicate
la rang de doctrină de stat. Şantajul ocult şi răfuiala simulând
justiţia sunt metode predilecte, prin care se controlează, mai întâi,
un partid, iar mai departe, toate structurile statale.
Asta e pirgocraţia! Concret, asistăm la supremaţia pegrei,
promovată de un dictator de buzunar ratat, care n-are nimic din
sublima ticăloşie a marilor nemernici...

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 71 -
 Sergiu Nicolaescu:  
Evenimentele din 
decembrie 1989 –  
o spontaneitate  
rar întâlnită! 
În Revoluţia din Decembrie 1989 a fost unul dintre parti-
cipanţii activi, foarte vizibil în tot ceea ce a făcut. În 22 decembrie,
după fuga lui Ceauşescu, s-a deplasat pe o tanchetă la televiziune,
unde, din Studioul 4, a făcut un apel adresat Armatei şi Ministe-
rului de Interne să fie alături de popor, cerându-le “să jure
credinţă poporului”. În seara de 22 decembrie a devenit membru
al CFSN, implicându-se, ulterior, în constituirea organizaţiilor
FSN din ţară.

– Sunt născut în 1930, la Târgu-Jiu. Până în 1963 nu am fost

niciodată peste graniţă şi nu eram membru de partid. La 5 ani am
plecat la Timişoara, unde am făcut grădiniţa germană, şcoala
primară şi liceul (Constantin Diaconovici-Loga). Ultimele patru
clase le-am făcut în doi ani, după 1948, tata a fost arestat. Era
inspector la drumuri şi poduri în Banat şi Transilvania. A fost dus la
Canalul Dunărea-Marea Neagră. În acelaşi an am intrat ca muncitor
la fabrica ”Ford”. În această calitate am reuşit la Politehnică, pe
care am terminat-o în 1952.
Doi ani am lucrat la IOR şi până la urmă, făcând schimb de
locuri, am ajuns în cinematografie. Eram şeful serviciului Tehnic la
Studioul „Alexandru Sahia” (1954).
Ca inginer, am făcut trei filme de scurt-metraj, complicate
din punct de vedere tehnic: „Scoicile n-au vorbit niciodată”, film
subacvatic la mare adâncime, pentru care mi-am construit singur
aparatele de scufundare cu aer comprimat. Era al şaselea film din
lume de acest gen. A urmat „Primăvară obişnuită”, pentru care de
asemenea am făcut împreună cu un coleg un aparat cu optică
specială şi declanşat automat. A urmat „Memoria trandafirului”,
care a fost trimis la Cannes cu o delegaţie de 12 persoane. Filmul,
cu o durată de 9-10 minute, a fost cumpărat de „Columbia Film”
(1963) cu 20.000 de dolari (astăzi vreo 2 milioane). Mihai Duţă,
care plecase cu delegaţia, îi dă telefon ministrului Culturii, Con-

- 72 -
stanţa Crăciun, care mă cheamă imediat la ea şi mă întreabă de ce
nu sunt la Cannes. Îi răspund că nu am dosar bun. Deschide sertarul
şi-mi întinde paşaportul şi biletul de avion. Mă duc la mama şi-i
spun care este situaţia şi că dacă o să plec, eu nu mă mai întorc. Îmi
răspunde: „...bine, băiatule, dacă ţi-o fi ţie bine acolo poate ne scoţi
şi pe noi...” Şi aşa am plecat.
La Cannes am ajuns după vizionarea filmului. Bătaie cine
mă angajează, cei de la „Columbia”, „Franco-London Film” şi
„Omnia Film” (München). Datorită lui Henry Deutschmeister şi
Paul Helmann, doi români evrei foarte patrioţi, mi-am deschis
cariera internaţională. Mergeam la Paris ca la Sinaia. Aşa am făcut
în 1966 filmul „Dacii”, apoi în 1967 – ’68 şase filme, dintre care
două serii din „Lupta pentru Roma”, cu Orson Welles şi Laurence
Harvey, film făcut în întregime în România.
În 1969-’70 am terminat filmul „Mihai Viteazul”, o super-
producţie istorică. A fost relansat în 2000, iar astăzi, după 40 de ani,
este cel mai vizionat film românesc din toate timpurile şi în întreaga
lume, păstrându-şi poziţia printre primele locuri în clasamentele
distribuite pe diferite genuri: „istorice” – locul 3; biografic – locul
5; război – locul 9; acţiune – locul 17; dramă – locul 41, conform
topului realizat de site-ul american de specialitate IMDb (The
Internet Movie Data Base), ultima monitorizare a clasamentului
fiind făcută în 22 martie 2010.
Am făcut aproape 80 de filme de lung-metraj, dintre care 27
de filme străine. În România am vreo 133 milioane de spectatori şi
cam un miliard în toată lumea. Mi-am plătit toate filmele pe care le-
am făcut şi le voi mai face până la sfârşitul vieţii.
Acum vă răspund la întrebări:
– Eraţi o personalitate artistică marcantă, consacrată
inclusiv oficial, înainte de 1989, în ciuda şicanelor – mai mari sau
mai mici – pe care vi le făcea regimul. Care a fost, de aceea,
motivaţia personală care v-a propulsat în prim-planul revoluţiei?
– Niciodată nu am făcut confuzie între ţară şi regim. Ştiam
că cea mai mare trădare a fost făcută la Moscova, Teheran, Yalta şi
Potsdam, când mai-marii Lumii au hotărât ca Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria şi România să fie sub influenţă
rusă, deşi Polonia şi Cehoslovacia au fost ocupate cu forţa de
germani. Eram sortiţi să rămânem sub bolşevici, nu mai exista nicio
speranţă, chiar şi în ’89. Occidentul şi SUA ne uitaseră. „Cortina de
fier” funcţiona din 1946, confirmată apoi şi la Malta.

- 73 -
 Regimul nu aveam cum să-l iubesc şi niciodată nu mi s-au
făcut concesii. După 1990, majoritatea colegilor au făcut modificări
în negativul şi montajul filmelor. Eu nu am scos nici măcar o
fotogramă, deşi mi s-au adus modificări esenţiale filmelor.
Sunt trei lucruri care m-au îndemnat la revoltă:
z La Congresul al XII-lea al p.c.r., când Pârvulescu a luat
cuvântul împotriva lui Ceauşescu, mă aflam cam la 20 de metri de
prezidiu şi-i vedeam foarte bine pe toţi. M-a uimit faptul că nimeni
nu a avut un comportament normal, să aibă curajul să iasă la
microfon şi să spună că întâmplarea este un accident, că omul e
bătrân, iar şedinţa trebuia să continue. Toţi s-au pierdut cu firea şi
au cerut pauză, după care a fost dat cuvântul unor intelectuali şi
trădători de profesie (G. Macovescu...).
z În 1988, când lucram la filmul „Coroana de foc”, m-am
dus la ministrul Armatei, generalul Vasile Milea, să-i cer soldaţi
pentru figuraţie. Acesta mi-a spus: „...îţi dau unitatea 01065, pe
care ai avut-o şi acum un an la filmul „Mircea”...” şi apoi, şoptit,
lângă geam: „...cu ea cucereşti Bucureştiul în câteva ore!...” Atunci
nu l-am înţeles, dar mi-am adus aminte de aceste cuvinte în noaptea
de 22-23 dec.’89. Cu maiorul comandant al unităţii mă
împrietenisem în ’88.
z În noiembrie 1989, în timpul mişcărilor revoluţionare, mă
aflam la Berlin. Eram cam la 25 de metri de grupul de soldaţi
germani (aprox. 60) care păzeau „Poarta Brandenburg”, aşezat în
partea vestică. În clipa în care mişcarea mulţimii a pornit spre
militari, aceştia, înarmaţi cu automate Kalasnikov, au îndreptat
armele spre mulţime. Comandantul lor a pus mâna pe telefon şi a
sunat undeva. Când mulţimea a ajuns la aprox. 10 metri, am văzut
cum soldaţii au plecat armele şi i-au lăsat să treacă. Ofiţerul german
nu le-a dat niciun ordin şi nu au tras. Mulţimea a năvălit peste noi,
exclamând „Victorie!”.
Un al doilea exemplu de ce însemna surpriza: soldatul
german, cel mai disciplinat din lume, a rămas uimit că n-a primit
ordinul să tragă şi ar fi tras dacă ofiţerul ar fi primit un răspuns
ferm. Aşa a căzut „Zidul Berlinului”, apoi, prin lovitura de stat dată
de Krenz (ministru de Interne) a căzut Honecker – primul dintre
dictatorii est-europeni. Oricum, se ştie astăzi că a fost o lovitură
pregătită de Gorbaciov. Ştiam deci că îi putem surprinde fără să ne
închinăm străinilor sau să ne rugăm de cineva să ne ajute. Ăsta-i
meritul acestui popor în 1989.

- 74 -
 În dimineaţa de 21 dec. ’89 m-am dus la Ploieşti la maiorul
Niculescu şi l-am întrebat dacă vrea să fie ministru şi i-am cerut 2 –
3 TAB-uri înarmate şi cu oameni hotărâţi. În acel moment a intrat
CI-stul unităţii. I-am mai cerut lui Niculescu arma automată 22 lr,
un revolver (pe care i le dădusem împrumut) şi două grenade. Mi-a
dat trei grenade de manevră şi armele. La ora 8,00 am plecat către
Buftea (şofer Bebe Golban). Acolo am luat legătura cu nişte
cascadori, dar aceştia au ezitat. De la directorul meu de film,
Mititelu, am luat trei staţii radio portabile pe care le cumpărasem eu
din Occident. Am plecat spre Bucureşti la ora 10,00. Am trecut pe
acasă, am lăsat armele şi am luat cu mine cele trei grenade. Maşina
am lăsat-o pe str. Cosmonauţilor. De acolo am intrat în Piaţa
Palatului, plină ochi în majoritate cu muncitori. Atunci am înţeles
că trebuie să acţionez şi să surprind conducerea comunistă. Cel mai
bun moment şi cel mai riscant era în timpul mitingului. Aşa am
asistat la declanşarea revoluţiei spontane anticomuniste.
– Îi cunoşteaţi dinainte de 1989 pe cei ce aveau să devină
liderii noii Puteri – Iliescu, Roman, Mazilu, Brucan, Voican etc.?
– Auzisem de Ion Iliescu de la Titus Popovici că ar fi
înlocuitorul lui Ceauşescu. Pe Petre Roman îl cunoşteam de la 18 –
19 ani, când umblam după un tânăr pentru rolul lui „Cotyso” din
filmul „Dacii”. Walter, tatăl lui, l-a adus acasă la Titus Popovici. Pe
Mazilu şi Brucan nu-i cunoşteam, iar pe Gelu Voican-Voiculescu îl
ţineam minte de la premiera filmului „Mircea”. I-am cunoscut doar
pe Dide şi Dan Iosif dintre revoluţionari, bineînţeles îi ştiam pe
Mircea Dinescu, Mircea Diaconu, Constantin Vaeni, Ion Cara-
mitru...
– Dar pe generalii Stănculescu, Guşă, Chiţac, Militaru, Milea?
– Îi cunoşteam pe generalii Victor Stănculescu şi Vasile
Milea, fusesem colegi de promoţie la nişte cursuri speciale de la
Sibiu.
– Aţi avut un moment când v-aţi simţit şi regizor de
superproducţie în decembrie 1989? Întrebare deloc maliţioasă, este
vorba de arta dvs. de a comunica, de a intra în dialog cu mase mari
de oameni, de a monitoriza şi acţiona simultan pe planuri ample, de
a face faţă instituţiei, nu neapărat organizată, care este Mulţimea?
– Tot timpul am folosit masele de oameni ca un regizor.
– Din omul de film nr. 1 al României aţi devenit revolu-
ţionar, apoi om politic, după care aţi revenit la marea dragoste,
filmul. S-a meritat această paranteză – istorică, dar extraartistică?

- 75 -
 – Mi-am făcut datoria în timpul revoluţiei şi după aceea.
Am devenit om politic prin revoluţie. La insistenţele mele, în 1990
s-a înfiinţat Comisia de cercetare a evenimentelor din decembrie
’89, unde am fost numit preşedinte. Am format o echipă de
profesionişti, în doi ani întocmind cinci capitole. Reluată în 1992 –
1996, comisia a fost pusă sub preşedinţia senatorului V. Gabrielescu
(PNŢCD), care avea cu totul alte metode decât ale mele. În 1995
am făcut un raport de 1000 de pagini, semnat de 7 senatori, 4 au
semnat un aşa-zis raport de 200 şi ceva de pagini. Dl preşedinte
Gherman, în ultima zi a Senatului (1996), după 8 ore de dezbateri, a
spus că nu avem cvorum pentru a vota raportul. Nimeni nu a dorit
această comisie, de aceea m-au schimbat cu Gabrielescu, ştiind că
nu va ajunge la niciun rezultat.
În cinci ani de zile am făcut doar un film – „Oglinda”, apoi,
fără să mă las, am scris cinci cărţi despre Revoluţia Română, cu
mult respect pentru adevăr şi extrem de bine documentat, având şi
avantajul că eram foarte cunoscut şi activ. Într-adevăr, am revenit la
profesia mea, fiind fericit că mi-am dus rolul până la sfârşit:
căderea regimului ceauşist, visul nesperat a două generaţii
sacrificate.
– Revoluţia română nu şi-a găsit încă reflectarea pe care o
merită în literatură, în cinematografie, în general în creaţia
artistică (cu câteva excepţii remarcabile, între care şi filmele dvs.
în materie). Cum vă explicaţi acest fapt, prin inhibiţia, prin
indiferenţa, prin îndepărtarea de realitatea imediată a creatorilor
de artă de azi?
– Nici nu şi-au propus să se lămurească asupra trecutului.
Au preferat un trecut negru, aşa cum era, dar nu trăit de ei, ci de cei
care au făcut revoluţia care a adus poporului român demnitatea pe
care noi ne-am dorit-o şi în sfârşit am trăit-o. Preferă amintirile unui
trecut odios, cu un regim pe care l-am dat jos cu sacrificii şi de care
noi devenisem străini. Au deschis drumul unei Românii care
trezeşte milă, dar şi premii internaţionale pentru artişti şi
desconsiderare totală pentru poporul care încă nu şi-a găsit un
echilibru prin vremurile grele prin care trece... Filme care se
prezintă la festivaluri internaţionale, fără a se lăsa judecate de cei
care au trăit în această Românie în care trăiesc şi ei.
– Ştiţi mai mult decât mulţi alţii despre decembrie 1989. Aţi
fost protagonist al revoluţiei, preşedinte de comisie parlamentară
de investigare a evenimentelor revoluţiei, autor de cărţi şi filme
despre revoluţie, aţi dat nenumărate interviuri şi declaraţii despre

- 76 -
revoluţie. Ce n-aţi spus încă despre revoluţie, sunt încă lucruri
nespuse, ori care vor rămâne pentru totdeauna nespuse?
– Ştiu mai mult decât alţii întrucât am studiat cinci ani
aceste probleme şi cu o mare intensitate. Am ştiut că acest lucru
trebuie făcut imediat, atâta timp cât mai avem martorii acestor
evenimente. S-au făcut multe greşeli. E adevărat, a existat şi mult
haos. Tot adevărat este că a existat în tot acel decembrie confuzia
unui inamic, care până la urmă s-a dovedit că nu era acolo...Era
foarte bine pregătit.
Sunt într-adevăr autor de cărţi, care n-au fost citite de
oameni interesaţi şi degeaba le-am scris, dar totuşi am făcut-o şi
citindu-le veţi avea surprize. Răspund direct sau printre rânduri,
documentat, la mai toate problemele.
Nenumărate persoane, militari şi civili, au tras în timpul
acestei revoluţii, considerând în acele momente că se confruntă cu
adversari ruşi sau securişti. Dificultatea definirii şi identificării
„inamicului” a constituit poate cea mai complexă problemă apărută
în toiul acestor evenimente. Anticiparea, adică prefigurarea imaginii
unui anumit adversar ale cărui trăsături au fost confruntate spontan
şi prin creaţii populare, a fost alimentată într-o foarte mare măsură
şi de Televiziunea Română. O atare imagine, astfel cum a fost
structurată, adăugată extraordinarului val al entuziasmului popular
care dorea cu tot dinadinsul să zdrobească rămăşiţele vechiului
sistem dictatorial, nu putea să nu conducă la evenimente deosebite.
Aceste evenimente, însoţite de inerentele vărsări de sânge şi
pierderi de vieţi omeneşti, s-au produs în general pe fondul
reacţiilor individuale şi deci imposibil de a fi controlate. Aceste
reacţii au apărut fie din cauza nepriceperii, fie pe fondul
nerespectării regulamentelor militare, fie pe fondul uşurinţei în
abordarea unor situaţii sau pe fondul lipsei de discernământ,
maturitate şi profesionalism.
În psihismul indivizilor care au tras a existat o anumită
reprezentare, fie ea denaturată sau nu, prin intermediul formidabilei
presiuni psihologice. În alte situaţii apare ca o reacţie firească a
unor întâmplări receptate personal. De cele mai multe ori aceste
reprezentări au avut în vedere imaginea unui anumit adversar.
Atunci când te aştepţi cu tot dinadinsul ca adversarul să apară, iar
atacul inamic să se producă, există riscul ca astfel de trăsături
agresive să fie strămutate asupra unei persoane sau grupări anonime
şi în orice caz bine intenţionate. Lipsa de periculozitate a respectivei
sau respectivelor persoane asupra cărora s-a tras a fost constatată

- 77 -
ulterior. De aceea se creează o serie de întrebări deosebit de delicate
cărora cineva, cândva, va trebui să le dea răspuns. Dacă am reuşit să
creăm fie şi câteva jaloane, pe baza desluşirii acestui răspuns, încă
eforturile făcute nu ar fi lipsite de finalitate. Cine să le finalizeze,
dacă nu Procuratura?
Problema poate fi rezumată în următorii termeni: nu credem
că există un răspuns general valabil, fiecare caz având
particularităţile lui. De aceea, interpretarea şi analiza fiecărui caz
vor trebui să ţină seama de aceste particularităţi.
Pe de altă parte însă vom regăsi prin forţa împrejurărilor o
sumedenie de situaţii, de trăsături distincte, susceptibile, care pot fi
grupate în categorii bine delimitate şi care pornesc de la unul sau
mai mulţi factori comuni. Este vorba de acel fascicul de relaţii,
întâmplări şi fenomene ce cunosc un coeficient de asemănare sau
chiar similitudine şi care îndreptăţesc o posibilă activitate de
generalizare. Ne regăsim în incidenţa unui fenomen judiciar fără
precedent: nicicând şi niciunde o revoluţie reuşită nu a fost
anchetată în ansamblul său de către generaţia următoare atât de
greşit.
Evenimentele din dec. 1989 dovedesc o spontaneitate rar
întâlnită, într-un regim dictatorial dominat de Securitate, Armată,
Miliţie şi nu ultimul, Partidul. Existenţa URSS-ului (amestecat în
toate revoltele începând din 1953 – Berlin, 1956 – Ungaria, 1968 –
Praga şi în orice a mişcat în ţările socialiste) a completat imaginea.
Sunt absolut de acord că o privire clară asupra
evenimentelor nu poate fi făcută fără ajutorul Poliţiei şi SRI. De ce
acest lucru nu a fost făcut pe deplin? De ce Comisia Senatorială nu
a fost lăsată să-şi termine cercetările începute, fără să existe
influenţe politice?... Iată întrebări la care nu ar putea răspunde decât
domnii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (cei doi foşti preşedinţi ai
României). Sigur că din motive absolut diferite, aceştia nu au
încurajat cercetările din acest domeniu. Astăzi sunt convins că dl
Ion Iliescu regretă acest lucru.
Citind materialul Procuraturii, îţi pui pe bună dreptate
întrebarea: „Suntem o naţiune mediocră sau bolnavă?”... Tot aşa
cum un francez amintea de copiii bolnavi de SIDA de la noi din ţară
şi continua: „...da, am putea spune de România ca de un blestem al
sângelui, un sânge vampiric şi veninos...” şi recomandă acest lucru
unor specialişti în „psycho-istorie”.

- 78 -
 Am să încerc inginereşte să lămuresc nişte lucruri declarate
în „Sinteza Procuraturii”, dar şi în unele aprecieri ale unor ziarişti
străini.
– Suntem o naţiune genetic bolnavă?
– Analizând faptele din 17 – 18 dec. ’89 de la Timişoara sau
cele din 21 dec. 89 de la Bucureşti, Cluj şi Braşov, constatăm că au
fost la început extrem de puţini acei care s-au răsculat împotriva
regimului şi putem spune că cei revoltaţi erau chiar destul de bine
izolaţi, de unde şi strigătele lor disperate de „veniţi cu noi!”
După acţiunile Armatei, Securităţii şi Miliţiei din 17 – 18
dec. ’89 de la Timişoara şi 21 – 22 dec. la Bucureşti, ieşirea
organizată şi lucidă a coloanelor muncitoreşti demonstrează
hotărârea acestora de a arăta puterii dictatoriale că e destul, s-au
săturat! Trebuia să priveşti mersul hotărât al coloanelor spre centrul
Capitalei pentru a înţelege că nu suntem o naţiune bolnavă psihic
sau laşă, ci doar prea răbdătoare. Mămăliga explodase. Aceasta a
fost Revoluţia Română şi nu voi fi niciodată de acord cu cei care îi
acordă un caracter nebunesc. Aceste coloane mărşăluiau împotriva
legii – se decretase „starea de necesitate” pentru întreaga ţară şi
împotriva unui regim dictatorial care avea de partea lui Armata,
Miliţia şi Securitatea şi care nu se sfiiseră să deschidă focul contra
manifestanţilor. Formarea coloanelor în câteva ore şi fermitatea
acţiunii constituie un exemplu unic, comparativ cu ce s-a întâmplat
în alte ţări. În câteva ore cădea cel mai absurd regim comunist din
Europa, fără lovitură de stat, aşa cum a fost dată de Securitate în
RDG sau de Armată în Bulgaria. Dimpotrivă, ministrul Armatei se
sinucide, refuzând să tragă în propriul popor, iar trupele MApN sau
ale MI se retrag în faţa mulţimii, fără a primi un ordin formal.
Lozinca „Armata e cu noi!” a prins pe întreaga suprafaţă a ţării şi
fără excepţie. Odată ajunsă în faţa CC, mulţimea respinge
încercarea dictatorului de a lua cuvântul şi atacă clădirea, acceptând
orice risc. Nu se trage niciun foc de armă, iar cei doi dictatori fug cu
elicopterul. Deci până aici (ora 12.30) fără psihopaţi şi fără excese.
O victorie incredibilă, un regim dictatorial ce se prăbuşeşte ca un
castel de cărţi de joc. În aceeaşi după-amiază, mulţimea din Piaţă
scandează: „Jos comunismul!...Fără comunişti!” De data aceasta
cade un regim, un sistem, poate cel mai dur al ţării noastre din
ultimele două secole şi se realizează revoluţia română spontană.
Până aici (22.12.1989) nu-şi face apariţia niciun psihopat şi nici nu
apare vreo eroare gravă care să demonstreze „geneza bolnavă a
naţiunii”.

- 79 -
 Este, de asemenea, ciudat că în 42 de ani de dictatură
comunistă, dintre care ultimii 19 au fost apocaliptici, nu s-a găsit
nici un psihopat în rândurile militarilor sau civililor (vezi Braşov)
care să încerce vreun atentat asupra lui Ceauşescu şi a familiei sale
sau asupra altui conducător comunist.
În afara protestului de la Timişoara, cauzat de un conflict
minor şi ajutat de statul maghiar, privind acţiunea de revoltă a 15-
20 de oameni ai lui Tökes şi de spargerea mitingului (21.12.1989)
de la Bucureşti, părerea mea este că se mai poate exemplifica cu o
acţiune importantă produsă de forţe străine în izbucnirea revoluţiei
şi care până la urmă au fost derutate.
Şi iată că vine ora 18.30, în 22 dec. ’89, când în Piaţa
Palatului se deschide focul. Din acest moment, toate spiritele
cetăţenilor (civili sau militari) care au ieşit în stradă din hotărâre –
fapt demonstrat prin rezultatul obţinut: căderea regimului – se
dereglează, aceşti oameni „înnebunesc” şi dau ocazia sutelor de
procurori din România, eliberată de comunism, să întocmească
dosare care să ducă la concluziile pe care le cunoaştem. Să
încercăm să oprim istoria în loc şi să vedem ce s-ar fi putut întâmpla
dacă nu începea diversiunea armată.
În primul rând, formarea unui Consiliu al Revoluţiei care să
organizeze un referendum pentru o Constituţie şi alegeri liber-
democrate (poate salvam şi aruncarea celor 2 miliarde de dolari pe
apa sâmbetei!).
În aprilie – mai 1992, puteam avea rezultatele alegerilor. Să
nu uităm că totul se petrecea pe fondul dispariţiei URSS (1991).
Nu trebuie să uităm că formarea unui partid sau a unei
personalităţi politice durează cel puţin doi ani. Vreau să spun că
primele alegeri oricum ar fi fost câştigate de către cei care şi-au
format o imagine în timpul revoluţiei, unde partidele istorice nu
aveau reprezentanţi.
Să revenim la 22.12. 1989, după-amiaza, şi să analizăm cine
avea interes ca lucrurile să nu decurgă aşa cum am arătat mai sus:
Acei care doreau un regim de compromis de tip gorbaciovist erau
prea puţini şi nu au avut sprijinul maselor de revoluţionari şi al
Armatei române. O forţă străină care nu voia să ne piardă de sub
influenţa sa politică, URSS. (războiul radioelectronic apărut în seara
de 22 dec. 89 în toată ţara).
Forţe străine care urmăreau crearea de panică, haos şi în
final dezmembrarea României (o variantă a revoluţiei era şi una
etnică, făcută de maghiari în 1990 la Tg. Mureş, dar nereuşită).

- 80 -
 Ei bine, aceste trei forţe sunt cele ce au organizat, ordonat şi
condus acţiunea de diversiune armată, de dezinformare împotriva
României în decembrie 1989 şi diversiunea radioelectronică de tip
militar. De acord că la aceste acţiuni se adaugă cele provocate din
erori, din lipsă de profesionalism şi prostie (25 %) sau din cauza
unor indivizi dereglaţi psihic (5 % maxim). Dacă sub această
gândire se reface „Sinteza Procuraturii”, atunci materialul poate fi
reanalizat la alte judecăţi. Pentru mine rămâne însă un document
util privind cercetările pe care le-am început în 1990.
Am să dau câteva exemple, contrarii celor găsite în „Sinteza
Procuraturii”, nu de dragul spiritului de contrazicere, ci mai degrabă
pentru a încheia într-o altfel de atmosferă:
z Sunt în posesia unei liste cu locuinţe din care s-a deschis
foc împotriva manifestanţilor sau a Armatei, în cartierul
Televiziunii. Am cerut SRI-ului lista caselor conspirative ale
Securităţii. Prin comparaţie, s-ar fi putut dovedi folosirea acestora
în acţiunile teroriste din jurul Televiziunii în zilele de 22 – 25
decembrie 1989. Aceeaşi situaţie în zona sediului MApN. Nu am
primit niciodată un astfel de document.
z În decembrie 1989, intrările şi ieşirile paşapoartelor de
serviciu din ţară depăşesc cu mult pe cele făcute cu un an în urmă,
de unde se poate presupune că „unii”, aflaţi în acea perioadă în
străinătate, au venit în Bucureşti, şi-au făcut „datoria”, apoi s-au
reîntors la locul de muncă din străinătate. Şi acest control l-am cerut
SRI-ului, dar răspunsul nu a venit nici până azi.
z Pe strada Atena nr. 11 se afla un sediul al Securităţii. Din
acel loc (aflat vis-a-vis de Ambasada RFG) plecau seara şi reveneau
de mai multe ori în timpul nopţii indivizi îmbrăcaţi civil sau GP şi
se aşezau în dispozitive, de unde trăgeau spre Televiziune. Acest
lucru îl pot mărturisi subofiţerii SPP de la Ambasada RFG,
funcţionarii germani din acea perioadă cu care eu am stat de vorbă
în acele zile şi dl Mertenes Jurgen, ataşat la această ambasadă şi
vecin cu mine (pe str. Emile Zola).
z În dimineaţa zilei de 23 dec. ’89, de pe acoperişul vilei
din colţul străzii Andrei Mureşanu cu strada Emile Zola, un trăgător
îmbrăcat jumătate civil şi jumătate GP trăgea în direcţia
Televiziunii. În primăvară a revenit pentru a-şi culege tuburile
căzute în streaşina de tablă a acoperişului (am o fotografie a acestui
moment). Din acel loc a fost ucisă o santinelă de jandarmi (atunci
trupe de Securitate) care se afla în faţa vilei ce era ocupată de
Ambasada Iranului (str. Zambaccian nr. 17). Tânărul, numit Ionică,

- 81 -
a fost împuşcat chiar în cap cu o armă cu glonţ şi lunetă, deci de un
trăgător de elită.
z Am văzut cu ochii mei, împreună cu Mihai Bujor şi Ioana
Pavelescu, în noaptea de 24 – 25 dec. 1989, un grup de bărbaţi ce
acţionau pe străzile Emile Zola şi Zambaccian împotriva
Televiziunii. În curtea şcolii americane, care este lipită de curtea
Televiziunii, acţionau trei indivizi bine înarmaţi şi echipaţi. Sub
plopul de lângă casa în care locuiam, doi luptători trăgeau spre
Televiziune şi care au încercat uşa de la intrarea blocului în care
locuiesc. I-am văzut şi am vrut să trag în ei de pe balcon (aveam un
revolver luat de la Televiziune), dar m-am gândit la consecinţele
asupra celor din bloc şi am renunţat. Sunt familii întregi care pot
relata exact asupra acţiunii acestor terorişti din zona Televiziunii.
z De la etajul 11 şi de pe terasa clădirii-turn a Televiziunii
am văzut jos în stradă pe cei care acţionau ca terorişti în dimineaţa
de 23.12.1989 şi nu numai eu am văzut. Dintre ei au căzut răniţi şi
morţi.
z În dimineaţa de 23.12.1989, în jurul orelor 8,00-9,00, am
ieşit din Televiziune şi prin salturi succesive, cum se spune în
armată, am ajuns pe Dorobanţi (împreună cu Vasile Beleanu) de
unde vedeam clar gurile de foc ale armelor ce trăgeau spre
Televiziune. Am fost urmărit de un grup de 4 – 5 indivizi până în
str. Roma, unde m-am ascuns într-un subsol până ce a venit un
coleg de-al meu cu o maşină şi de acolo am mers la MApN. În
aceeaşi noapte, ameninţat de gen. Guşă, trebuia să ies din MApN.
Singurul loc ar fi fost prin spate, spre cimitirul Ghencea. În curtea
ministerului era o casă, unde un ofiţer îmbrăcat în marinar (cred că
era CI-st) m-a prevenit de pericol, că dincolo, pe casele ţiganilor,
erau trăgători terorişti, iar din curte riscam să tragă în mine soldaţii
ce apărau ministerul. Nu aveam de ales şi am sărit gardul, după ce
am avut grijă să mă duc personal la soldaţii de lângă zid şi să-i
previn să nu tragă în noi. Traversarea a fost „ca-n filme”, dar odată
ajuns în dreptul unor case mici, ţiganii m-au recunoscut şi mi-au
arătat sus pe case, lângă coşuri, indivizi ce trăgeau spre curtea
ministerului. Deci să fiu bine înţeles, i-am văzut, aveam armă la
mine, dar nu am tras!
z În noiembrie 1989, la punctele de frontieră ale ţării a venit
o dispoziţie a MI prin care se cerea să nu mai fie notate numerele de
autoturisme ale turiştilor din ţările „Pactului de la Varşovia”. În
toate materialele informative venite de la Securitate şi SRI se
vorbeşte de turisme (între 100 şi 1000 pe zi) care veneau cu turişti

- 82 -
din URSS sau din Iugoslavia spre URSS. Totuşi, paşapoartele
acestora au fost notate la punctele de frontieră. De ce nu s-au făcut
cercetări? Cine erau aceştia? Cine a dat ordinul şi de ce?
z Două avioane Boeing au aterizat pe aeroportul din Timi-
şoara, în plină revoluţie, deşi cerul patriei era închis. Cine erau?
Veneau din Iran şi cu cine au plecat?
z Când şi cum au părăsit ţara studenţii arabi şi africani ce
studiau în şcolile de ofiţeri MI sau MApN?
z Un grup suspect de şapte arabi au venit la Bucureşti în
timpul evenimentelor din decembrie ’89 şi au părăsit ţara spre
Iugoslavia fără a trece pe la întreprinderile pe care le-au notat la
intrarea în ţară (Otopeni). Cine erau şi ce au făcut? SRI ne confirmă
numele, sosirea, ieşirea şi doar atât.
z Gadafi este primul străin care recunoaşte noua conducere
a României. De ce? Aştepta să plece cineva din ţară şi trebuia să se
pună bine cu noi? Cu cine?
z Cum a ajuns la Paris caseta cu procesul soţilor Cea-
uşescu? Cine a vândut-o? Proiecţia acestei casete la TV Interna-
ţional a făcut mai mult rău României decât un cutremur de gradul 8.
Ce a făcut SRI-ul în demascarea vinovaţilor? Procuratura de ce nu
s-a sesizat?
z A verificat cineva lista ofiţerilor acoperiţi din Securitate şi
ce au făcut ei în decembrie 1989?
z A făcut cineva un sondaj în Republica Moldova pentru a
găsi eventual foştii militari care în decembrie ’89 „treceau” prin
România? Eu am făcut-o şi am obţinut unele mărturisiri.
z Poate cineva să-mi explice de ce nimeni din MI nu mi-a
furnizat date privind modul de acţionare în teritoriu, vremelnic
ocupat?
z Dacă au existat terorişti, atunci aceştia ar fi continuat să
fie periculoşi şi după 01.01.1990, ca să nu mai spun că ar trebui să
răspundă pentru crimele făcute în dec. 1989. Ce au făcut în acest
sens Poliţia, SRI-ul sau Procuratura? A nu fi luat nici o măsură,
înseamnă că n-au existat? Atunci acest lucru trebuie demonstrat cu
argumente, nu cu articole sau rapoarte.
z Ce s-a întâmplat cu morţii neidentificaţi căzuţi în timpul
revoluţiei (99 de morţi)? Există o cercetare sau un dosar secret al
Procuraturii? Atunci de ce nu ştim nimic despre el?
z Şi dacă tot suntem în temă, de ce au fost 20 de procurori
la Timişoara cu ministrul-adjunct Bracaciu de la Justiţie şi col.
Diaconescu, procuror general adjunct la vremea respectivă?

- 83 -
 z De ce s-a ordonat de către Procuratură, la Timişoara şi
Bucureşti, să nu fie autopsiate cadavrele celor ucişi în revoluţie?
z De ce în acest sens nu s-a deschis o cercetare contra col.
Diaconescu, care a dispus acest ordin şi care a fost avansat după
revoluţie la gradul de general?
Lista ar putea continua, dar prefer să închei cu fraza spusă
de Eugène Ionesco, atunci când izbucnise revoluţia în România:
„Declanşarea acestei mişcări disperate rămâne un mister. Eu cred
că Dumnezeu e amestecat. Aşa cum a fost francez în timpul
Rezistenţei franceze sub ocupaţie nazistă, Dumnezeu anul acesta e
român!”
– La peste 20 de ani de la revoluţie, măcar un bilanţ provi-
zoriu, succint. Rezumaţi, vă rugăm, în câte un paragraf, problema
teroriştilor... – problema amestecului străin; implicarea şi neimpli-
carea Armatei; implicarea şi neimplicarea Securităţii; rolul dvs.
personal în evenimente.
– A fost amestec străin. Armata a fost naivă, la început
proceauşistă (nu V. Stănculescu) şi apoi de partea revoluţiei.
Securitatea a jucat dublu. Rolul meu, încercarea de a crea surpriza!
– Ce se mai poate face în continuare în eforturile de a
elucida lucrurile rămase neclare sau insuficient cunoscute din zilele
revoluţiei? La ce revelaţii, dezvăluiri ne mai putem aştepta? Şi ce
ar trebui făcut în acest sens? Care sunt pistele posibile pe care să
meargă investigaţiile viitoare?
– După cele cinci greşeli pe care le-a făcut Ceauşescu: ple-
carea în Iran, convocarea mitingului din 21 dec. 89, ameninţarea
„trădătorului de Milea”, fuga, exemplul morţii lui...ce trebuie să
mai aflăm? Cine a pregătit surpriza de la miting?...Cum s-a acţionat
împreună cu câţiva revoluţionari?...
– Este astăzi România cea pe care o doreaţi, o visaţi în 1989?
– NU!

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2010)

- 84 -
 Dorel Vişan:  
Boerilor,  
revoluția  
e revoluție! 

Născut la 25 iunie 1937 la Tăuşeni, jud. Cluj. Actor la

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. În seara zilei de 21 decembrie
1989, în faţa Teatrului Naţional din Cluj, unde era programat un
spectacol în care juca împreună cu Victor Rebenciuc, a împărţit
oamenilor lumânări, pe care le-au aprins, manifestându-şi astfel
solidaritatea pentru cei căzuţi la Timişoara.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie a participat la mitingul
din faţa Catedralei ortodoxe, apoi s-a deplasat la sediul Judeţenei
de partid, de unde, împreună cu Victor Rebenciuc, a propus
mulţimii adunate în piaţă constituirea conducerii revoluţionare a
municipiului şi judeţului. A fost ales preşedinte FSN de Cluj. A
trimis un grup de revoluţionari să ocupe sediul Comitetului
municipal PCR, alţi revoluţionari au ocupat sediul Securităţii. A
format echipe de revoluţionari pentru păstrarea ordinii în oraş.
Este membru al Colegiului Naţional al Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989.

– Aminteaţi odată, într-un interviu, un vers din Horaţiu: Nu

mă duc eu la situaţie, aduc situaţia la mine. Cum a fost întâlnirea
dvs. cu Revoluţia?
– Revoluţia de la Cluj este, din păcate, mai puţin evocată
decât cele de la Timişoara sau Bucureşti, şi nu este drept. De
aceea, ca participant direct, vă rugăm să evocaţi evenimentele care
au început în după-amiaza zilei de 21 decembrie.
– Cum priviţi acum acele zile ale revoluţiei, ce aspiraţii
aveaţi atunci şi care este finalitatea lor?
– Cum aţi caracteriza astăzi Revoluţia Română pe seama
căreia se produc în continuare atâtea interpretări?
– Nu poţi rosti nimic într-atât de absurd, încât să nu fi fost
spus mai înainte de către unul din filozofi. Aceste cuvinte rostite de
înţeleptul Cicero, cu foarte mulţi ani înaintea noastră, se potrivesc

- 85 -
azi foarte bine la cele ce se “spun” sau se “rostesc” despre
Revoluţia din Decembrie 1989. Cred că nu este o lipsă de
condescendenţă dacă am să dau un singur răspuns la toate cele patru
întrebari ale “chestionarului“. Personal, m-am săturat până peste
cap de toţi cei care “au dus-o rău” şi au fost “prigoniţi” în “vechiul
regim”, mâncând “salam cu soia”, atunci, şi “MDM*-iradiat”,
acum, şi care se autodeclară “anticomunişti şi anticeauşişti” (trăind
bine, slavă Domnului, şi atunci, fluturând stindardul partidului). Tot
la fel m-am săturat şi de “revoluţionarii” apăruţi peste noapte şi care
“au suferit” la rândul lor, ori de “comentatorii” mai mult sau mai
puţin revoluţionari şi avizaţi, de “comentatorii” mai mult sau mai
puţin “istorici” sau care nici nu au fost pe vremea aceea în
România, dar au păreri. Aşa cum m-am săturat şi de povestea:…Eu
veneam pe strada Gării şi dinspre strada Ciobanului venea un grup
de revoluţionari, care se îndreptau spre … şi eu m-am alăturat
şi…daţi-mi drepturi…
Boierilor, revoluţia e revoluţie: “schimbare bruscă şi de
obicei violentă în structura politică şi socială a unui stat, care are loc
în momentul când un grup social se revoltă împotriva autorităţilor
care sunt la putere şi în locul cărora vor să conducă”. Aşa a fost şi la
noi, aşa a fost şi în Franţa pe vremuri, şi în alte ţări; abia pe urmă s-
au înroşit eşafoadele. Iar revoluţionar, în dicţionarele limbii
române, se defineşte ca ceva care se referă la revoluţie sau care ţine
de revoluţie. Ei bine, la noi tot mai puţini “se referă” la revoluţie şi
prea mulţi şmecheri “ţin”de ea.
Le place sau nu le place unora, Revoluţia din decembrie
1989 a fost o încercare grea. Plină de confuzii, ca orice revoluţie,
plină de greşeli, de entuziasm, de laşităţi, de eroism, de exagerări,
de suferinţă şi de durere, de adevăruri care vor fi cunoscute abia
peste ani sau niciodată. Unii (mai practici) au intrat în luptă după
îndemnul lui nenea Iancu: “Hai, Miţo, şi noi la revoluţie…!” Alţii
(mai visători) au ridicat baricade din piepturile lor în faţa potopului,
pătrunşi de cauza înaltă a sacrificiului în numele libertăţii şi al
dreptăţii. Mulţi au căzut lăsând în urmă orfani, văduve şi durere, sau
au rămas schilodiţi pentru toată viaţa. Aceştia au învins. Cei care
“am rămas” ar trebui, după cum scria Legea lui Manu, “ Să le citim
numele cu voce tare în timpul ceremoniilor odată cu Scrierile sfinte
şi poemele eroice”, dar tare mă tem că îmbuibarea îşi pierde repede
memoria.
Sigur că orice faptă mare şi memorabilă îşi are şi riscurile
ei. O acţiune mare, atunci când începe, e greu să ştii unde va ajunge.

- 86 -
Mulţi dintre cei care au vrut să facă bine au dat, şi dau încă, peste
nenorociri grele, iar cei care au făcut rău, timpul şi împrejurările i-
au scăpat de nechibzuinţele lor. Orice societate îşi schimbă noţiunea
de dreptate după vreme (n-o fi a noastră mai cu moţ!).
La Cluj (că m-aţi întrebat), Revoluţia şi-a dat obolul şi a
pornit după Timişoara şi apoi “în toată ţara” în aceeaşi credinţă: “Cei
care seamănă în lacrimi, vor recolta în bucurie”. Întrebarea
fundamentală pe care şi-o pune orice om de bun simţ este: Lacrimi au
fost şi sunt încă, unde-i bucuria!? Unde-i recolta!? Noi, românii, ne
înfuriem şi ne pornim cu indignare împotriva relelor mici şi
neînsemnate, dar ne aplecăm cu supunere şi tăcere sub cele mai
importante şi mai păguboase. Nu cumva “recolta” este că după
douăzeci de ani suportăm resemnaţi şi din ce în ce mai stupizi,
fluturând stindardul “democraţiei”, un rău pe care îl numisem odată
insuportabil şi pentru care ne-am revoltat? Este libertatea, astăzi, o
cale a vieţii, a adevărului şi a desăvârşirii noastre? N-avem decât să
ne uităm în jurul nostru…

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2010)

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

- 87 -
 Alexandru Mironov:  
Am sentimentul  
că mi‐am făcut 
datoria! 

A fost unul dintre participanţii, de pe baricada undelor

hertziene, la evenimentele din decembrie 1989, anunţând la Radio
vestea că dictatorul şi soţia sa au fugit. A participat la redactarea
primului Comunicat către ţară, din seara zilei de 22 decembrie
1989. Este membru al Colegiului Naţional al Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

– La 22 decembrie 1989, aţi deschis emisiunea la Radio

România. Relataţi-ne, pe scurt, episodul. Cum s-a putut evita
iminenta vărsare de sânge de la radio? Unde erau masate trupele
de militari gata să tragă?
– Am venit foarte devreme la serviciu în 22 Decembrie
1989. Eram redactor la Radiodifuziunea Română, seara fusesem în
Piaţa Universităţii, asistasem la revolta de la Intercontinental, unde
şirul de scutieri fusese oprit de tinerii eroi Dan Iosif, Cazimir
Ionescu, Dincă, Filipoiu – sunt cei pe care i-am remarcat atunci şi
recunoscut mai apoi -, mă învârtisem pe străzile din centrul
oraşului, întâlnisem tancuri, soldaţi dar şi sute de oameni care
stăteau să izbucnească, aşa că mi-am dat seama că revolta populară
era inevitabilă, trebuia doar scânteia şi ţara putea să izbucnească,
scuturându-se de dictatură. Iar scânteia nu putea fi, am apreciat
atunci, decât intervenţia publică a Radio-ului sau Televiziunii. Cu o
zi înainte fusesem în TVR, curtea şi clădirea erau straşnic păzite,
aşa că doar Radio-ul, după părerea mea, avea şanse să devină
vestitorul, vocea poporului. M-am hotărât atunci să fac tot ce
omeneşte era cu putinţă pentru ca oamenii să iasă în stradă, aşa că
m-am îndreptat, dis de dimineaţă, spre intrarea în clădirea
Radiodifuziunii. Am intrat în clădirea din strada Nuferilor (azi
General Berthelot) şi am descoperit o privelişte înspăimântătoare:
zeci de soldaţi erau aliniaţi în hol, cu armele asupra lor. Am fost
legitimat, percheziţionat, mi s-a dat drumul în clădire – şi am apucat
să observ că singura intrare interioară nepăzită era cea de la lift.

- 88 -
 Aveam biroul la etajul IV, eram redactorul, în acea zi, al
unei emisiuni despre cutremure (!), o realizasem cu un invitat de
marcă, profesorul Marcian Bleahu – era, înregistrată, fireşte, pentru
că în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste cenzura nu avea încredere să
lase redactorii în direct pe post, totul se controla sever, înregistrările
treceau prin mai multe filtre. Puterea se temea de noi – şi dreptate
au avut să se teamă. Pentru că, după câteva ore, de la fereastra
biroului am văzut cum tancurile şi TAB-urile se retrăgeau dinspre
centru spre Eroilor şi mulţimi de oameni făceau drumul invers, spre
centru. Iar când s-a anunţat la radio sinuciderea generalului Milea –
toate emisiunile zilei fuseseră suspendate – am socotit că a venit
momentul să intervenim şi împreună cu câţiva colegi ne-am
îndreptat spre lift – de altfel, de afară vuietul mulţimii răzbătea spre
noi, sute de oameni, aveam să observ mai târziu, se apropiaseră de
clădirea Radiodifuziunii. Coborâm cu liftul, uşa se deschide, păşesc
în mijlocul holului, cu Mihai Miron, Carol Mălinescu, Ilie Mihai,
Mircea Munteanu, maiorul Lică Pavel în spatele meu. În stânga,
aliniaţi, cu armele pregătite, o grupă de soldaţi condusă de un
subofiţer – ulterior ne-am cunoscut, se numeşte Fănică Băjenaru. În
dreapta, văd prin ferestre în stradă oamenii care începuseră să
izbească cu pumnii în peretele de sticlă. Lângă uşă, doi ofiţeri de
securitate înarmaţi (ne-am întâlnit ulterior, se numesc Ion Mihail şi
un altul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc).
Îmi joc rolul vieţii: fac un pas înainte, mă adresez soldaţilor
– oameni foarte tineri, aproape copii, speriaţi, cu sudoarea şiroaie pe
frunte – şi le spun: Eu sunt părinte de copii ca voi, scriu poveşti
pentru copii ca voi, să nu trageţi, dacă trageţi o să murim cu toţii, o
să moară sute de oameni. Câteva secunde de tăcere, nimeni nu mai
mişcă, ţevile armelor automate sunt îndreptate spre noi, apoi
subofiţerul face un pas, pe moment am crezut că vrea să mă
lovească, dar el face doar un semn cu capul şi întregul grup de
soldaţi se precipită spre scările de la subsol, în câteva secunde
dispar, subofiţerul îi urmează. Spun ofiţerilor: Dacă mă împuşcaţi,
oamenii vă omoară, mai bine deschideţi uşa, lăsaţi-i să intre, alegem
zece care să vină cu noi. Ofiţerii ezită doar câteva clipe, apoi
căpitanul Ion Mihail deschide uşa, împreună cu colegul Ilie Mihai
cerem mulţimii să aleagă din mijlocul ei un mic grup care să
negocieze cu Radiodifuziunea, într-o linişte mormântală oamenii îşi
aleg delegaţii, îi iau cu mine, urcăm pe scări până la etajul II, cel al
cabinelor de emisie, dau la o parte ofiţerul cu automat care păzea
uşa, intrăm pe culoar, deschid uşa cabinei a cărei lumină roşie

- 89 -
indica emisia în direct, pătrundem în încăpere şi... aici n-am mai
ştiut ce trebuie făcut, pentru că niciodată nu fusesem în direct. Dar
în cabină se aflau colegii Coralia Meteleanu şi Filip, cu intuiţia
specială pe care numai femeile o au, Coralia a înţeles imediat
situaţia, a activat dispozitivul de transmisie în direct şi a anunţat:
Comunicat important pentru ţară! Ţin minte că pentru o clipă am
rămas interzis, mi-a trecut prin minte că se repetă momentul istoric
de la 23 August 1944, apoi am preluat microfonul şi vocea mea a
izbucnit, acela a fost primul strigăt de libertate. Am îndemnat
oamenii să iasă din case şi să nu piardă momentul de eliberare, am
trecut microfonul celorlalţi, am chemat ţara să-şi strige cuvântul
pentru Istorie. Cabina s-a umplut apoi de zeci şi zeci de oameni,
Viorel Popescu, Gherman, Ioan David şi alţi colegi au preluat
emisiunea – şi am ştiut că lucrurile nu se mai pot întoarce, lumea
dictatorului Ceauşescu dispărea pentru totdeauna.
– Ce însemna în acele zile gazetăria, la radio şi la
televiziune? Dar în presa scrisă, pentru că sunteţi şi jurnalist, şi
scriitor?
– Un gazetar avea atunci importanţă, greutate. Mulţi au
profitat, servindu-i pe mai marii zilei – mai ales ritualul preamăririi
Ceauşeştilor ajunsese grotesc. Cenzura era atotstăpânitoare – o
emisiune TV, de pildă, era „vizionată” de diverşi responsabili,
tăiată, refăcută, tăiată din nou. Pentru o emisiune de radio aveam un
lanţ de trei cenzori. În presa scrisă decideau redactorul şef sau
adjunctul publicaţiei, dar mai exista un fel de „cap limpede” la
secţia de presă a CC al PCR care verifica tot, absolut tot, fiecare
rând din pagină de ziar sau revistă.
Ca jurnalist de ştiinţă am avut şansa să fiu scutit de multe
dintre avatarurile prin care treceau colegii mei – deşi adesea aveam
de luptat cu „secretul de stat” pe care îl impusese în ştiinţe şi
tehnologii nu Securitatea ci Elena Ceauşescu. Aveam emisiuni
săptămânale în Televiziune şi Radio, scriam articole pentru „Ştiinţă
şi tehnică”, „Contemporanul”, „Magazin”, dar după plecarea
fratelui meu în Franţa, în 1986, apăream mult mai rar, căci o rudă în
străinătate însemna practic o condamnare profesională.
– Cum vă explicaţi că întreaga presă română, fără excepţie,
a trecut din primul moment de partea Revoluţiei?
– În primul rând pentru că ne era din ce în ce mai greu să
trăim, în permanentă luptă cu propria noastră conştiinţă. Dar şi din
oportunism, pentru mulţi oameni din presă „socialismul” autocra-

- 90 -
tului Ceauşescu nu mai prezenta perspective, de aceea mercenarii
(gen M. Tatulici) s-au autoreciclat imediat.
– Cum priviţi acum acele zile ale revoluţiei, ce aspiraţii
aveaţi atunci şi care este finalitatea lor?
– Am descris-o mai sus, dar a contat şi faptul că în cele trei
zile de adevărat război civil cetăţenii Bucureştiului dar şi câteva
plutoane ale Armatei Române au venit în apărarea noastră, a
oamenilor de la Radio România. Care instituţie – cu adevărat de
excelenţă în cultura şi civilizaţia noastră – a evitat în acele momente
senzaţionalul cu orice preţ, ştirile alarmante erau, pe cât posibil,
verificate, am încercat să ţinem ridicat moralul naţiunii şi să liniştim
oamenii, nu să-i asmuţim în bătălii fără sens.
Uneori aproape că nu-mi vine să cred că toate acestea s-au
întâmplat cu adevărat. Că am avut curajul să ne scuturăm de abjecta
laşitate din anii 80 şi luciditatea de a reaşeza ţara în lumea normală
a sfârşitului de veac XX. Desigur, anii mi-au dat detaşare faţă de
acel moment, cu adevărat de Istorie. Totuşi, mi se întâmplă
câteodată să-mi apară în minte ţevile armelor automate îndreptate
spre inima mea. Şi, în fiecare zi de 22 Decembrie, atunci când la
Radiodifuziune sunt retransmise strigătele de victorie pe care grupul
nostru le-a rostit, sunt copleşit şi aproape că nu pot să-mi stăpânesc
lacrimile. Am însă, de fiecare dată, sentimentul că mi-am făcut
datoria către ţară.
Atunci însă, în acele momente, cred că aveam, toţi, doar o
singură aspiraţie: aceea a unei vieţi demne şi decente pentru fiecare
dintre noi.
– Cum aţi caracteriza astăzi Revoluţia Română pe seama
căreia se produc în continuare atâtea interpretări?
– Radiodifuziunea Română este şi astăzi aceeaşi instituţie
extraordinară dintotdeauna, unică în peisajul cultural românesc. Şi,
din păcate, o instituţie din care eu nu mai fac parte şi la care nu mai
colaborez, deşi profesionalismul îmi este recunoscut: o fostă acti-
vistă UTC, directoare acum la unul dintre posturile Radiodifuziunii,
mi-a oprit emisiunea de ştiinţă, una dintre emisiunile de tradiţie ale
instituţiei.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2010)

- 91 -
 Amiralul (r) Emil  
Cico‐Dumitrescu:  
Într‐o revoluție,  
dacă nu spui  
cine eşti şi ce vrei,  
n‐ai nici o şansă! 
Născut la 17 ianuarie 1935, în Urziceni, Ialomiţa. Ofiţer
de marină. În 22 decembrie 1989, îmbrăcat în uniforma militară,
a apărut pe postul de televiziune şi a cerut, în numele şefului
Statului Major General, comandanţilor regimentelor din Moldova
să deplaseze trupele pentru apărarea Bucureştiului de terorişti. A
fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale.
În prezent este membru în Colegiul Naţional al IRRD.

− Cum aţi ajuns dvs., ofiţer, la Revoluţie, aţi fost un perse-

cutat al regimului lui Ceauşescu, aţi fost disident?
− Eu, în 1980, am fost arestat direct din ordinul lui Nicolae
Ceauşescu. Atunci m-au acuzat că am făcut spionaj. Ce s-a
întâmplat? În 1979 eram angajat la Institutul de Cercetări al
Armatei şi lucram defoliante pentru Vietnam. Le încercasem pe
toată vegetaţia de la noi şi mergeau. Dar aveam nevoie şi de
vegetaţie luxuriantă. S-au adus şapte palmieri de la Grădina
Botanică. Un palmier costa, atunci, vreo 32 000 de lei, cât jumătate
din preţul unei maşini Dacia 1300. Eram un colectiv. După ce s-a
terminat activitatea, generalul Mihai Chiţac a vrut să-şi oprească
palmierii. A făcut proces verbal de scădere, dar eu n-am vrut să-l
semnez. Şi-atunci au început să-mi pună în cârcă tot felul de chestii:
că am vândut secrete la CAER −, eu eram consilier la Grupa de
operaţiuni CAER −, tot felul de înscenări murdare. Au mers până
acolo încât au spus că eu i-am dat fostei mele soţii – care a murit,
Dumnezeu s-o odihnească! – un microfilm, pe care l-a ascuns într-o
plombă dentară şi l-a dus la Moscova. Minciuni! Am fost arestat.
Am stat la etajul IV, la Casa Centrală a Armatei, şi dădeam
declaraţii în fiecare zi. Pe mine m-a scăpat generalul Ion Coman. Eu
trimiteam în fiecare zi câte o scrisoare la toţi secretarii C.C. I-am

- 92 -
scris şi lui Nicolae Ceauşescu. Şi am fost chemat de Ion Coman. I-
am explicat situaţia şi am scris pe o foaie de hârtie: Dacă se
dovedeşte că sunt vinovat, să fiu executat. Ion Coman a citit-o. „Ce-
i asta? D-ta eşti om! Cum aşa? Altă soluţie nu există?” După două
săptămâni – tocmai se schimbase ministrul apărării naţionale,
venise Constantin Olteanu −, am fost chemat de Coman, care mi-a
spus: „Nu este nimic adevărat. Te duci înapoi.” „Tovarăşe Coman,
eu înapoi nu mai merg!” – i-am spus. Atunci a vorbit cu generalul
Niculescu de la Spitalul Militar Central să mă claseze. Au încercat
să mă interneze. După aceea, a venit Gherguţ, care m-a acuzat că la
Câmpulung Muscel am intrat în legătură cu un rus, că am discutat
sub duş, că aveam microfilme la caschetă. (N-am vorbit niciodată
despre lucrurile astea, pentru că n-am vrut să planeze asupra
generalului Chiţac şi a generalului Stănculescu, cu toate că ei mi-au
făcut numai rău.) Şi-atunci mi-au zis: vrei să te duci în economie?
M-au mutat la Institutul de epurare şi recuperare a apelor reziduale,
director ştiinţific şi şeful piloţilor. Tot ca militar. Ăsta a fost motivul
pentru care am intrat în Revoluţie.
− Din '80 până în 1989 aţi lucrat numai la acest institut?
− Nu. Până în '84 am lucrat la Institutul de Epurare a Apelor
Reziduale. Acolo l-am cunoscut pe Marian Iliescu, fratele lui Ion
Iliescu, care era director la Trustul de Construcţii al Ministerului
Chimiei. Ne-a chemat Elena Ceauşescu şi ne-a cerut ca, în şase luni,
să facem o fabrică de recuperare a argintului din peliculă
fotosensibilă şi din soluţii. Nu se mai făcuse aşa ceva în România.
Elena Ceauşescu i-a dat ca sarcină lui Dinu, fost ministru al
Chimiei, care acum era Director la I.C.M., să ne repartizeze terenul.
Am făcut fabrica. După ce am făcut primul calup, Elena Ceauşescu
a fost încântată şi i-a dat sarcină să facă toată Arhiva de filme. După
'84, am fost mutat la Ministerul Petrolului, unde am făcut grupa de
operaţii speciale.
− Să ne oprim la momentul 1989. Unde v-a prins decembrie
'89?
− Aveam biroul pe Calea Victoriei, într-o clădire, la etajul
doi. În 21 decembrie dimineaţa mă uitam cum trec manifestanţii
spre Piaţa Comitetului Central, unde urma să aibă loc mitingul lui
Ceauşescu. Am ieşit şi eu până la colţul străzii, să văd ce se
întâmplă. Eu n-am susţinut niciodată că am fost la Baricada de la
Inter. Eu eram foarte bun prieten cu domnul Ghimiş, şeful
restaurantului Pescarul.
− În ziua aceea eraţi îmbrăcat militar?

- 93 -
 − Da, întâi m-am dus militar, după care m-am dus acasă, în
Tineretului, m-am îmbrăcat civil şi am revenit. Nu cunoşteam pe
nimeni de la Baricadă. Petre Roman susţine că a fost acolo. El a
venit mult mai târziu. Nu a fost când s-a constituit Baricada. Am
văzut doi tineri care stăteau pe bordură şi cum, dintr-o dată, s-au dat
peste cap. Cred că au fost împuşcaţi. Când s-a întunecat, au venit
pompierii şi au spălat caldarâmul cu jeturi de apă. Atunci am plecat
acasă şi m-am întors, dar îmbrăcat în uniformă militară. În aceeaşi
noapte am mers la minister. C.I.-stul de la Minister ţinea evidenţa
celor care plecau din instituţie. Eu aveam un statut mai special. Şi a
venit ziua de 22 decembrie. Am văzut de la geam lumea care arunca
tablourile lui Ceauşescu şi huiduia. Pe Calea Victoriei se auzea un
zgomot puternic, un vuiet greu de descris. Atunci mi-am zis că s-a
terminat, gata, cale de întoarcere nu mai este. Şi am plecat la
Televiziune.
− De ce aţi plecat la Televiziune şi nu la sediul C.C., care
era la doi paşi de dvs.?
− Din cunoştinţele mele, din câte citisem eu, ştiam că, într-o
Revoluţie, dacă nu spui că exişti, cine eşti şi ce vrei, n-ai nici o
şansă. Mi-am zis că dacă pot să spun ceva acolo, voi spune. Îl
cunoşteam pe Constantin, directorul general al Televiziunii. Am
ajuns pe la 11 şi ceva, dimineaţa.
− Pătrunsese lumea în Televiziune?
− Nu. M-am dus la poartă, am spus că vreau să merg la
directorul general, a venit cineva şi m-a condus la etajul XI. Când
am intrat în birou, Constantin mi-a zis: „Băi, Emile, cale de
întoarcere nu mai este!” Meritul acestui om a fost extraordinar. El a
spus: „Pregătiţi Studioul 4, fiindcă sunt convins că vor veni mulţi să
vorbească.” Pe la 13 şi jumătate a început să pătrundă lumea în
curtea Televiziunii.
− Când a început prima transmisie, cu Dinescu şi
Caramitru, dvs. unde eraţi?
− Eram la etajul XI, în biroul directorului general. Acum să
vă spun sincer: mi-era şi teamă, fiind singurul militar acolo, să apar
pe post.
− V-a luat-o Lupoi înainte!
− Nu... Ăsta a făcut circăraie... Să vii cu automatul... Când a
venit el, eu eram deja în Studioul 4.
− Dvs. cu cine aţi intrat în emisie?
− Am venit înaintea generalului Chiţac şi a generalului Militaru.
− Cum aţi intrat?

- 94 -
 − S-a hotărât în felul următor...
− Unde s-a hotărât, sus, la etajul XI?
− Nu, jos, înainte de intrare.
− Ce s-a hotărât?
− S-a hotărât să se facă o recuzită, să se pună nişte steaguri,
cine să intre primii. Generalul Militaru spunea: „Domnule, pe mine
armata mă ascultă!” Era şi normal. Era cunoscut. Pe mine, cine mă
cunoştea? Colegii mei din Flotă... Aşadar, a vorbit generalul
Militaru, a vorbit generalul Chiţac. Eu am vrut să-i las pe ei întâi.
Ştiam de Chiţac că a fost la Timişoara. Dar nu cunoşteam nişte
amănunte, pe care le-am aflat mai târziu: când l-au arestat pe Ion
Coman, generalul Chiţac ducea tratative cu el să nu spună nimic
despre dânsul, despre ce-a făcut la Timişoara. Şi îmi căzuse în mână
chiar un bilet pe care îl trimitea, prin cineva, acolo, pe Olteniţei, (la
Centrul de Instrucţie al Geniului – n.r.) unde erau ăştia arestaţi.
− Va recunoaşte vreodată lucrul acesta?
− Nu ştiu dacă va recunoaşte, dar totdeauna el a avut o frică
de mine, că voi spune anumite lucruri despre el. N-are nici un rost.
E o saga a mea, nu este o chestiune pe care să o ştie toată lumea.
Generalul Chiţac va muri de mâna lui, nu de mâna mea!... (Între
timp, generalul Chiţac a murit! – n.r.). Când am intrat în emisie, eu
m-am adresat colegilor din Flotă...
− Aţi fost coleg de promoţie cu contraamiralul Petre
George? I-aţi pomenit, atunci, numele.
− Sigur. Am fost colegi de bancă în Liceul militar.
− Bun, a trecut momentul emisiei. Ce-aţi făcut mai departe?
− Am rămas în Televiziune.
− Aţi primit vreo misiune?
− Ne-am împărţit lucrurile în felul următor. Am primit un
telefon pe „scurt” de la generalul Şchiopu, în care acesta spunea că
va veni o unitate care să apere Televiziunea. Aceasta a fost U.M.
01210, care era comandată de locotenent-colonelul Oană. Pe Oană
îl cunoşteam, dar în momentul acela nu ştiam că el este coman-
dantul. Şi generalul Şchiopu a stabilit parola: Oană-Oneşti.
− De ce s-a stabilit o parolă? Era noapte, nu se vedeau
oamenii între ei?
− Militarii lui Oană au venit pe la orele 18, când deja se
întunecase bine. Erau făcute baricadele, curtea era plină de civili.
− Deja se ştia că vin teroriştii?
− Nu, nu! Militarii au venit pe str. Pangratti şi la al patrulea
sau al cincilea TAB am întrebat: „Cine-i şeful?” M-au trimis la un

- 95 -
TAB. Şi cineva m-a întrebat: Parola. Am răspuns: „Oană!” Şi el a
spus: „Oneşti!” Atunci l-am văzut pe Marinică Oană. Ne-am
îmbrăţişat, bucuroşi, am intrat în curte şi s-a stabilit, în seara aceea,
că de pază se va ocupa regimentul lui Oană, eu voi rămâne la etajul
11, în biroul directorului Puşcaşu, şi toate mesajele care vor veni la
Televiziune vor fi preluate de mine. Am luat un registru, l-am
numerotat, l-am sigilat. Orice telefon care venea, îl înregistram. Vă
spun că cele mai multe au venit după orele 23 noaptea. Orice
telefon îl notam: „Cine sunteţi dvs.?” „Cutare...” Atunci, închideam
şi sunam eu, dacă răspundea, preluam mesajul. În seara aceea a fost
adus şi Nicu Ceauşescu.
− Un moment. Ce era cu telefonul acesta? Ce mesaje
veneau, le preluaţi dvs.? Erau mesaje cu „teroriştii atacă...”?
− După 23 decembrie a fost problema cu teroriştii. În 22
decembrie n-a fost nimic. În 22 a fost în felul următor: „Domnule,
căutăm să luăm legătura cu unităţile de la Brăila, să vină spre
Bucureşti, dar nu putem, legăturile sunt întrerupte...”
− Dar cine vroia să ia legătura cu Brăila?
− Cei de la Marele Stat Major.
− Cum, vreţi să spuneţi că Marele Stat Major vroia să ia
legătura cu unităţile din subordine prin Televiziune?
− Da, ei au dat telefon la Televiziune, au vorbit cu Teodor
Brateş. Aşa mi-a spus Brateş. „Domnule – mi-a zis –, eu nu pot să
ies pe post şi să cer să vină unităţile de la Brăila, eu sunt un civil...
Ieşiţi dvs, că sunteţi militar.” Şi-atunci am ieşit eu pe post.
− Şi aţi făcut apelul în numele şefului Marelui Stat Major?
− Da, da, da!
− Păi, domnule amiral, dvs. eraţi militar. Nu vă dădeaţi
seama că nu vor veni regimentele din provincie să apere nişte
regimente de pe Antiaeriană?
− Aici este o chestiune: în momentul în care primeşti un
astfel de mesaj, eşti ademenit. În momentul în care eu am trecut în
acel registru, să zicem, o bazaconie – că s-a infestat apa sau altceva
– şi n-am anunţat asta, şi s-a întâmplat ceva, vinovat sunt eu, cel
care am primit informaţia. Deci, eu eram obligat să răspund. Şi am
căutat sub orice formă să iau legătura cu Marele Stat Major.
− Au răspuns regimentele la apelul dvs?
− Nu ştiu.
− Dacă răspundeau, cred că era un balamuc şi mai mare în
Bucureşti.

- 96 -
 − Nu, nu, nu! Era un semnal de alarmă. Stai, domnule, a
ieşit nebunul ăla pe post.
− Păi, generalul Ştefan Guşă întreba, de la sediul C.C.,
cine-i „marinarul ăla care dă ordine de la Televiziune?”
− Eu îl ştiu pe generalul Ştefan Guşă foarte bine. El a rămas
la C.C. şi ceilalţi au plecat la Statul Major General.
− Eu nu pot să cred, domnule amiral, că la armată nu
funcţionau telefoanele „scurte” şi staţiile radio.
− Eu nu aveam de unde să ştiu!
− Ăsta a fost un moment important pentru desfăşurarea
evenimentelor. Aici a fost o chestiune greu de înţeles pentru un
militar.
− Dacă eu, care am primit mesajul ăsta, nu anunţam, atunci
mă acuzau că sunt agent, că sunt trădător!
− Să ne referim la momentul aducerii lui Nicu Ceauşescu.
− L-au adus de la Băneasa. În curtea Televiziunii l-a
înjunghiat un individ.
− S-a spus că a fost Tatulici.
− Nu-i adevărat. Astea-s minciuni. Eu l-am preluat şi am
spus pe post să fie judecat. I-am spus şi domnului Ion Iliescu: „E jos
Nicu Ceauşescu.” Să ştiţi că noi aveam atunci, la etajul XI, jumătate
din familiile Ceauşescu.
− Erau veniţi din proprie iniţiativă?
− Au fost aduşi. Era fata lui Andruţă, care era medic şi care
l-a tratat pe generalul Tudor, căruia i se făcuse rău în noaptea de 22
spre 23 decembrie. A venit şi Zoe Ceauşescu. A cerut ţigări, le-am
dat să mănânce. S-au întâlnit cu rudele lui Ion şi Ilie Ceauşescu. Tot
eu l-am scos şi pe Nicu Ceauşescu şi l-am dus la Spitalul Militar
Central. L-am urcat într-o Dacia Break, cu megafoane. Cu mine era
şi colonelul ing. Colţ.
− Cel cu dispozitivul diabolic? El cum a ajuns la
Televiziune?
− L-am chemat eu. Am făcut apel la toţi prietenii mei să
vină la Televiziune. Când l-am scos pe Nicu Ceauşescu pe poarta
Televiziunii, un glonţ a trecut prin parbriz. Noroc că pe Nicu îl
culcasem pe bancheta din spate, ca să nu-l vadă lumea. L-am dus la
Chirurgie, la colonelul dr. Constantinescu, direct în sala de operaţii.
Atunci am văzut că Nicu avea un slip verde şi am asistat când l-au
deschis. I-au scos vreo 20 cm din intestinul subţire. Dr.
Constantinescu mi-a arătat ficatul şi mi-a zis: „Tov. colonel, uitaţi-
vă cum arată un ficat de cirotic.” Era maroniu. După operaţie l-au

- 97 -
băgat într-o rezervă. A venit o gardă. I-au pus cătuşe şi l-au legat de
pat.
− De ce l-au legat? Era, totuşi, un om operat! De ce le-aţi
permis asta?
− Nu erau subordonaţii mei. Eu vă spun ce s-a întâmplat.
Când am ieşit din Secţie şi am mers la maşină, am găsit-o zob. S-a
tras de la blocurile cu zece etaje din apropiere. Atunci am luat altă
maşină şi am plecat la Ministerul Apărării Naţionale şi i-am raportat
lui Stănculescu. De acolo, am trecut pe la C.C., ca să-i raportez şi
domnului Ion Iliescu. Dar când am ieşit din maşină, a început să se
tragă asupra noastră dinspre Palatul Regal. Ne-am culcat pe burtă,
apoi ne-am urcat în maşină şi am luat-o spre Ministerul Petrolului.
Mi-am dat seama că nu pot să mai ajung în noaptea aceea la
Televiziune, aşa că am rămas la Ministerul Petrolului. Dimineaţa
am plecat la Televiziune. Când să intru în lift, un căpitan m-a
arestat.
− Nu eraţi îmbrăcat militar?
− Da. Căpitanul m-a luat la întrebări: „Unde l-ai dus pe
Nicu Ceauşescu? I-ai dat drumul?...” „Măi, omule, tu eşti întreg la
minte?!...” Am încercat să-i explic că Nicu este în siguranţă. Dar nu
s-a potolit până nu a venit un alt ofiţer şi i-a dat ordin să mă lase în
pace.
− Cine era căpitanul ăsta?
− Nu ştiu. Era un tip înalt, bine făcut. Am urcat la etajul XI
şi, din momentul acela, am organizat, pe schimburi, cine să
primească ştirile, care erau tot mai alarmante – că se otrăveşte apa,
că au apărut terorişti la Cumpătul etc.
− Cum veneau ştirile astea?
− Pe telefon. Aveam un registru unde erau înregistrate.
− Unde se găseşte acum acel registru?
− Asta e o altă problemă. Eu când am plecat din
Televiziune, pe 11 ianuarie 1990, registrul a rămas la un locotenent-
major, C.I.-stul de la U.M.01210, unitatea lui Oană. Ofiţerul care a
rămas în locul meu, un căpitan, n-a făcut un proces verbal cu cel
căruia i-a predat documentele când a plecat din Televiziune. În
registrul acela erau toate telefoanele: cine le-a dat, când, cum.
− Dar, cele mai multe telefoane dvs. le-aţi primit?
− Nu, eu am luat vreo 5-6 apeluri. Erau mai mulţi care notau.
− Mesajele acestea nu erau verificate?
− Ba da! Dar s-a întâmplat o chestiune foarte curioasă, care
trebuie reţinută: sus, la etajul XI, au fost aduşi mulţi arestaţi în

- 98 -
curtea Televiziunii, care nu puteau justifica ce caută acolo. Unul
avea legitimaţie că este de la Distribuţia de Gaze. Dau telefon la
Ministerul Petrolului: „Aveţi pe cutare?” „Da!” Ulterior am
constatat că el avea legitimaţie de la Gaze, dar numele lui era altul.
Când s-a verificat, s-a constatat că legitimaţia era falsă.
− Au mai fost cazuri de astea, ciudate?
− Da. Mergeam cu locotenent-colonelul Oană pe lângă o
pasarelă. Deodată s-a tras asupra pasarelei. Un glonţ a lovit o bară
metalică şi a ricoşat în mâna lui Oană, rănindu-l la un deget.
− Cu rănirea lui Oană este o altă versiune: că s-a tăiat într-
un geam spart, la etajul XI.
− Eu am fost acolo, ştiu ce spun.
− Aţi spus că aţi plecat din Televiziune pe 11 ianuarie 1990.
Aţi mai revenit?
− Nu.
− Atunci cum explicaţi că în textul publicat în volumul
Revoluţia Română în direct spuneţi că aţi plecat din televiziune pe
27 ianuarie 1990?
− Nu! E greşit! Pe 17 ianuarie era ziua mea de naştere şi
eram la Ministerul Petrolului.
− Care a fost relaţia dvs. cu generalul Tudor? Despre acest
general s-a spus că a fost cel care a provocat brambureala de la
Televiziune.
− Cred că avea probleme, fiindcă nu poţi să umbli cu
bocancii fără şireturi, să ţipi la oameni „Bă, du-te încolo, cutare, ce
cauţi aici...” Mai e un episod care trebuie consemnat. Pe holurile
Televiziunii erau paraşutişti. Trei au fost împuşcaţi. Au fost
împuşcaţi la rând pe acelaşi hol. Cine i-a împuşcat?
− Aş vrea să discutăm şi episodul cu colonelul ing. Colţ, cu
acel dispozitiv.
− El a greşit o chestiune. A vrut să spună în felul următor:
cu un astfel de dispozitiv să nu umble nimeni, că s-ar putea să fie o
conexiune la un dispozitiv de distrugere.
− Când aţi ieşit prima dată pe postul de televiziune aţi
afirmat că aţi fost coleg cu Ion Iliescu.
− Nu, n-am fost coleg cu domnul Iliescu. Eu am fost coleg
cu el la Ape.
− La asta vă refereaţi?
− Da! Eu eram la Epurarea apelor reziduale şi dânsul era
Ministrul apelor.
− De ce l-aţi chemat la Televiziune?

- 99 -
 − Fiindcă toţi ştiau că oponentul lui Ceauşescu este Ion
Iliescu. Eu am asistat la Constanţa la o discuţie a lui Ceauşescu cu
Iliescu. Atunci Iliescu a avut curajul să-i spună că aceste canale de
irigaţii care s-au făcut paralel cu Dunărea au tăiat pânza freatică şi o
să apară băltirile. Ceauşescu s-a enervat şi a aruncat cu nişte
creioane. Vedeţi, Iliescu avea personalitate şi avea curajul de a
spune lucrurilor pe nume.
− Vă mulţumesc!

Interviu realizat de Dumitru ROMAN

(2008)

- 100 -
 Spiridon Maria Cassian:  
Indiferent de intențiile 
oculte de trecere sub 
tăcere a momentului 
Iaşi, 14 decembrie 1989, 
mişcarea a existat şi a 
constituit începutul 
Revoluției Române. 
S-a născut la 9 aprilie 1950, la Iaşi. Absolvent al Liceului
teoretic, secţia realã, din Negreşti-Vaslui (1965-1969); Facultatea
de mecanicã, Institutul Politehnic Bucureşti (1969-1975). Şef al
atelierului mecanic la I.A.S. Albeşti Botoşani (1975-1978); şef
atelier montaj utilaje, întreţinere şi reparaţii maşini unelte la
CUG Iaşi (1978-1981). Face parte din grupul autointitulat
Frontul Popular Român, organizatorul mişcării revoluţionare
anticomuniste din 14 decembrie 1989, din Piaţa Unirii, orele
16.00 – fapt pentru care a fost arestat de Securitatea din Iaşi şi
eliberat din închisoare în amiaza zilei de 22 decembrie ’89. Poet,
redactor şef al revistei ieşene „Convorbiri literare“. Câştigãtor al
premiului de debut în volum pentru anii 1979-1980, al Editurii
Junimea – Iaşi; 1980 – Laureat al Festivalului naţional de poezie
„Nicolae Labiş”. În iulie 2008 a primit titlul de Cetăţean de
onoare al municipiului Iaşi.

– Istoria revoluţiei române, istoria României vor consemna

pentru totdeauna acţiunea temerară a patrioţilor din Iaşi de la
jumătatea lunii decembrie 1989. Din perspectiva celor două decenii
de la eveniment, cum apreciaţi semnificaţia lui în contextul intern şi
internaţional al acelui moment istoric?
– Şi atunci şi acum, mişcarea revoluţionară din 14 de-
cembrie 1989, de la Iaşi, se înscrie în mecanica istorică a pulve-
rizării ideologiei comuniste, sub apăsarea căreia se aflau ţările din
estul şi centrul Europei. Încă de la instaurarea, sub şenilele tan-
curilor sovietice „eliberatoare”, a regimului comunist în aceste ţări
au existat în permanenţă centre de rezistenţă, de luptă inclusiv

- 101 -
armată – de amintit luptătorii din munţii României, Revoluţia un-
gară din 1956 sau Solidaritatea poloneză. Dar anul 1989, asemănă-
tor, poate, pentru această parte de Europă cu anul 1848, cumulase
toate condiţiile care au determinat declanşarea revoluţiilor, fie ele şi
de catifea, sau sîngeroase (ca în România), din acest spaţiu.
Colapsul regimului comunist era iminent, falimentul
generalizat – economic, social, cultural etc., era de natura evidenţei.
Foametea, sărăcia, lipsa libertăţii de expresie, libertăţii de circulaţie,
a libertăţii în general, transformaseră România într-o uriaşă
închisoare. Situaţia nu era cu mult mai fericită în celelalte ţări din
lagărul socialist.
Aşa cum consemna istoricul Alex Mihai Stoenescu în
volumul IV/I din Istoria loviturilor de stat în România. „Revoluţia
din decembrie 1989” – o tragedie românească: „În 14 decembrie
1989 în România nu a existat decît o singură acţiune revoluţionară –
Iaşi, Frontul Popular Român”.
– Cum s-au desfăşurat, concret, faptele dvs. din acele zile,
care au fost obiectivele urmărite? Au mai rămas elemente de
elucidat, aţi reuşit să aveţi acces la toate documentele emise de
autorităţi referitoare la acţiunea dvs. (rapoarte ale Miliţiei,
Securităţii etc.)? Unde v-a surprins, pe dvs. şi pe ceilalţi
revoluţionari din grupul dvs., momentul căderii regimului
Ceauşescu? Cum s-a desfăşurat revoluţia la Iaşi?
– Textul reluat din cele două ediţii Iaşi, 14 decembrie 1989
începutul Revoluţiei Române (1994 şi 2000) se înţelege, actualizat,
este lămuritor şi acoperă solicitările dumneavoastră. Ca şi în 1848,
şi de această dată începutul revoluţiei la români a avut loc tot în
Moldova, la Iaşi. E adevărat, la fel de plină de succes ca atunci, dar
indiferent de evoluţia evenimentelor, semnalul Revoluţiei Române
de aici a pornit.
În toamna anului 1989, împreună cu un grup de colegi ne
uitam cum marele imperiu al comunismului se destramă. Unul cîte
unul, bastioanele inexpugnabile (aşa păreau, cel puţin, pe atunci)
sînt spulberate, de parcă nici n-ar fi existat. Gorbaciov nu ştia cum
să salveze ultimul imperiu mondial lăsat moştenire de la tătucul
Petru, în graniţele sale lărgite, în urma „fericitului” tratat
Ribbentrop-Molotov. Drept urmare, apela la „perestroika” şi
„glasnosti” şi alte vocabule magice, bune de păcălit inimile naive
ale occidentalilor.
Se părea că, pe cît de convenabile erau occidentalilor
intenţiile gorbacioviste de reaşezare şi, cum cu insistenţă se afirma

- 102 -
în marea ţară „pretenă”, de restructurare (în înţelesul în care se
încerca pînă nu de mult, la noi, adică la modul farfuridian), pe atît
de incomode păreau a fi pentru sateliţii comunismului victorios la
oraşe şi sate.
În timp ce noi ne aflam într-o stare de cretinism politic şi
paralizie socială (graţie activiştilor de partid şi de stat şi a vigilentei
noastre Securităţi), transformaţi, conform visului de aur al
comunismului, în simple unelte de muncă, e drept cuvîntătoare,
peste Prut, în aripa însîngerată, ruptă din trupul României „de
geniul clarvăzător al popoarelor”, Stalin, în multpătimita Basarabie,
sentimentul naţional îşi afirma cu nestăvilită şi incredibilă vigoare
dreptul la fiinţă. Astfel, în august 1989, limba şi grafia latină îşi
reintră în drepturi, după mai bine de patruzeci de ani de lumină
siberiană. Frontul Popular din Moldova era organizaţia care reuşise
să coaguleze toate forţele naţionale întru afirmarea fiinţei româneşti
împotriva unui imperiu cu o mentalitate tipic medievală.
Revista „Literatura şi Arta”, pe care împreună cu colegii
ajunsesem să o multiplicăm, bineînţeles pe ascuns, era citită de noi
toţi cu înfrigurare, la fel cum erau urmărite programele de
televiziune din Basarabia. Pe atunci erau singurele ferestre deschise
pentru noi, către lume. Astfel s-a născut în noi ideea unui Front
Popular Român, despre care la început vorbeam jumătate în glumă,
jumătate în serios şi uneori chiar deschis, cu lumea. Între timp, la
Chişinău, pe 10 noiembrie 1989 au avut loc lupte pe străzi,
baricade, răniţi, arestări... Lovitura de berbec a valului revoluţionar
românesc se apropia vertiginos de, aparent, amorţita noastră
societate.
Marele zid chinezesc al comunismului din Berlin – despre
care, la a patruzecea aniversare a RDG, Honecker îl visa încă multe
decenii inexpugnabil – era spart şi bucăţile din el împrăştiate în
toată Europa; în Ungaria la fel, în Cehoslovacia, nu mai vorbim de
Polonia. Peste tot comunismul îşi demonstra falimentul
nerecunoscut decenii, fiind apărat de tancul sovietic.
În România, „geniul Carpaţilor” era hotărît chiar şi singur să
apere valorile umaniste ale comunismului, cu orice risc, fiind gata
să intervină, de-ar fi fost după el, în ţările vecine pentru a restabili
„ordinea”. Congresul XIV, la care mulţi încă se mai iluzionau că va
avea loc o cît de mică schimbare, n-a făcut decît să realeagă în
unanimitate „pe cel mai iubit fiu”. Totul părea de neclintit.
Omul nr. 1 în structura noastră conspirativă, mă refer la
Ştefan Prutianu, economist pe atunci la CCSITUMP Iaşi, s-a gîndit

- 103 -
că, pentru asigurarea maximei siguranţe de acţiune, fiecare dintre
noi să se adreseze verbal la trei oameni de absolută încredere, care
la rîndul lor vor face la fel şi, în progresie geometrică, într-un timp
foarte scurt s-ar fi putut contacta şi racola întreaga populaţie a
oraşului şi nu numai. Fiecare dintre noi ar fi trebuit să vorbească
pentru convocare la acţiune în numele Frontului Popular Român.
Pentru abaterea atenţiei de la adevăraţii organizatori, Prutianu a
propus să răspîndim ideea că în fruntea acţiunii s-ar afla un grup de
universitari. Eram singurul, în afară de el, care ştiam adevărul.
Astfel, prin forţa împrejurărilor, am devenit al doilea în
structura organizatorică de luptă împotriva dictaturii comuniste.
Toate acestea, pornite la începutul lui octombrie, se
împlineau în partea a doua a lui noiembrie ‘89. În vreme aceea
lucram ca inginer, tot la CCSITUMP Iaşi. Printre primii cu care am
luat legătura au fost poeţii Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite.
Cunoscuţi bine de Securitate, care-i şi vizitase pentru percheziţii de
cîteva ori. Ei îmi propuneau să dăm curs unei scrisori de protest
către „Europa liberă”. Eram de acord, dar în acelaşi timp
consideram că nu aceasta este soluţia viabilă pentru răsturnarea unei
dictaturi atît de feroce cum este cea comunistă, înfiptă ca pentru
vecie în cea mai anticomunistă, structural vorbind, ţară din Europa.
Au fost de acord să militeze imediat în numele Frontului Popular
Român, pentru organizarea mitingului din 14 decembrie 1989, orele
16,00, Piaţa Unirii Iaşi. Le-am spus, cum era şi normal, respectînd
legile conspirativităţii, că în frunte s-ar afla un grup de universitari;
abia după ce am ieşit din puşcărie au aflat adevărul. În Bucureşti am
contactat, în afară de Ghighi Bejan, printre alţi scriitori, şi pe Florin
Iaru, care urma să ne asigure legătura cu Europa liberă, în
momentul în care ar fi urmat, cum era şi de aşteptat, arestările şi
aceasta numai în scopul şi cu speranţa că nu vom fi daţi în scurt
timp dispăruţi; sistemul de lucru al Securităţii fiind bine cunoscut.
În scurt timp s-au format cîteva ramuri puternice cu activităţi
distincte. Ionel Săcăleanu, inginer la CCSITUMP, pe atunci,
proaspăt căsătorit, îşi avea ramificaţia printre altele, la Paşcani,
Focşani. Pe ramura domnului Morariu Georgel, inginer la
CCSITUMP – fraţii Stoica (ingineri amîndoi) au acţionat în direcţia
executării şi difuzării manifestelor, care în preajma zilei de 14 dec.
‘89 împînziseră întreg oraşul – a fost una din ramificaţiile pe care
Securitatea n-a reuşit nicicum s-o depisteze.
La Nicolina, Titi Iacob, liderul mişcării din februarie ‘87,
care era, practic, în structura noastră, al treilea om ca importanţă,

- 104 -
avea la rîndu-i o ramificaţie foarte puternică. Tot în această
ramificaţie acţiona şi Petrică Duşa, inginer la Nicolina. Ramificaţii
aveam şi la Vaslui, Botoşani, practic în toată Moldova, nu numai la
Bucureşti.
Cei convocaţi în Piaţa Unirii din Iaşi, pe 14 decembrie ‘89
orele 16, ar fi trebuit să aibă asupra lor un înscris cu poezia „Un
răsunet” (Deşteaptă-te, române!) a lui Andrei Mureşanu şi o
lumînare ce urma să fie aprinsă în momentul oportun. La umbra
statuii lui Cuza ar fi urmat să ia cuvîntul cîţiva dintre noi şi anume:
Prutianu ar fi trecut în revistă situaţia dezastruoasă a economiei
româneşti, Titi Iacob ar fi prezentat situaţia muncitorilor, nivelul de
trai extrem de scăzut etc., eu ar fi trebuit să vorbesc, printre altele,
despre genocidul cultural impus de dictatura comunistă. În jur de
şase vorbitori, din diverse domenii, ar fi vorbit mulţimii. În tot acest
timp s-ar fi strigat lozinci, gen: „Jos dictatura!”, „Jos comunismul!”,
„Vrem democraţie”, „Vrem libertate” etc. În final, în ideea
solidarizării şi afirmării că nu sîntem singuri, aşa cum îşi dorea atît
de mult regimul, ne-am fi prins de mînă într-o mare horă a unităţii
de simţire şi ideal (unitate ce atunci exista, nu ca acum), am fi
aprins lumînări şi am fi cîntat ceea ce după 22 decembrie ‘89 a
devenit Imnul Naţional, „Deşteaptă-te, române”.
Cînd putem spune că o acţiune de masă are un caracter
revoluţionar? Cînd putem declara că un miting a avut scopuri
declarat revoluţionare? Sigur, atunci cînd mişcarea respectivă îşi
propune scopuri primordial politice, cînd revendicările sînt cu
trimitere clară la obţinerea unor drepturi, altele decît cele strict
sindicale.
În 1977 minerii din Valea Jiului s-au revoltat. Ce-au cerut în
primul rînd? – drepturi mai mult cu caracter sindical, majorări de
salarii, asigurarea cu necesarul de alimente şi alte bunuri etc. În
februarie ‘87 la Iaşi, cei de la Nicolina s-au revoltat în primul rînd
pentru eliminarea măsurilor drastice de micşorare a salariilor;
studenţii ieşeni, tot în acea vreme, cereau: apă, lumină, căldură. La
Braşov, în noiembrie acelaşi an, revolta a pornit tot de la neplata
salariilor. Cereau în final şi căderea comunismului şi a dictaturii.
Dar, poate singura mişcare gîndită ca acţiune strict
revoluţionară, prin care se cerea înlăturarea orînduirii socialiste şi
cîştigarea, în primul rînd, a unor drepturi politice, a fost acţiunea
eşuată de la Iaşi. Totodată, să nu uităm că, dacă toate revoltele
anticomunsite, aproape fără excepţie, au avut un caracter practic

- 105 -
spontan, la Iaşi totul a fost gîndit, organizat şi stabilit cu
premeditare.
Structura noastră organizatorică a avut la bază legile
conspirativităţii, legi puţin cunoscute de majoritatea celor implicaţi.
Mai toţi fiind de o naivitate nesfîrşită faţă de tehnicile extrem de
sofisticate şi bine puse la punct ale aparatului de opresiune, adus la
perfecţiune de comunişti. Sistemul de informatori, de meseriaşi ai
delaţiunii, pe care nici la ora actuală nu-l avem denunţat, nu avem
listele cu cei care ne raportau orice intenţie sau gînd, altul decît cel
cu aprobare, a funcţionat atunci, să recunoaştem, perfect. Nu-i mai
puţin adevărat că riposta pregătită de „îngerii” păzitori ai
comunismului pentru ziua de 14 a depăşit imaginaţia noastră.
Oricum, marea concentrare de forţe sublinia frica, cumplita frică a
stăpînirii de atunci. Simţeau cum bolovanul Libertăţii se apropie,
rostogolindu-se cu mare vuiet şi ştiau că indiferent de ce ar face vor
fi striviţi. Se apropiase, pentru marea puşcărie, pentru uriaşul lagăr
numit Republica Socialistă România, ziua libertăţii.
Voi trece în revistă ziua de 14 decembrie 1989, o zi
începută obişnuit, cu prezentarea la Institut, cu cîteva minute înainte
de fatidica oră 7 şi 30 de minute, oră după care uşa de la intrare era
închisă. Nefericiţii întîrziaţi erau duşi de şeful personalului la
directorul Berlea, pentru primirea perdafului de rigoare. Evitam, pe
cît posibil, avantajele acestui „dialog” matinal cu directorul. Odată
intrat şi condica semnată, condiţia esenţială pentru a fi considerat
prezent şi la timp ajuns, mi-am reluat activitatea cea de toate zilele.
Abia finalizasem o lucrare de cercetare privind placarea cu bronz a
bucşelor (o adevărată aventură, ţinînd cont de „înalta” dotare
tehnică) şi mă apucam de lansarea unei lucrări privind ambutisarea
hidrostatică a unor repere de la „Avioane” Bacău. Totul părea de o
normalitate aproape nefirească. După ora 8.00 a venit Tiron Ionela,
ingineră de la alt colectiv, îngrijorată dar nu lipsită de fermitate,
pînă aici totu-i în regulă; nu era prima dată cînd venea la mine. Mă
întreabă, aproape în şoaptă, dacă ştiu de existenţa „Dinamoviadei”.
Răspund nu, dar că nu mă miră. Îmi spune că au ajuns la urechile ei
nişte zvonuri şi îmi impută că nu ştie nimic despre acţiunea din
Piaţa Unirii, bănuind că aş şti mai mult decît las să se creadă. În
general, pe cei din CCSITUMP am evitat să-i contactez pentru
racolare, considerînd ca pe o lege a conspirativităţii că e preferabil
să afle din exterior despre acţiune. Am negat. I-am propus totuşi să
vină în piaţă la ora H. A rămas îngrijorată şi mi-a descris cum era

- 106 -
piaţa dimineaţă, cînd a plecat spre slujbă, ocupată de păstrătorii
liniştii noastre, de atunci.
Ionel Săcăleanu, aflat la o planşetă în spatele meu, părea
foarte îngrijorat. Profitînd de un moment în care am rămas singur,
Săcăleanu mă abordează şi, în şoaptă, îmi dă vestea că deja, primul
dintre noi a fost arestat.
Era vorba de Vasile Vicol, inginer la un colectiv de
proiectare al CCSITUMP Iaşi, găzduit în corpul administrativ al
CUG Iaşi. Pe 11 decembrie ‘89 m-am întîlnit, în timpul dimineţii,
pe scările institutului cu Vasile Vicol, ne-am salutat. Acesta,
preocupat, mi-a spus: „Uite ce-a făcut Vlădeanu (economist la
fabrica metalurgică a CUG-ului): a dat telefon lui Ciupercă şi i-a
spus despre acţiunea din 14 decembrie. S-a dus şi la secretarul de
partid din secţie şi la unul din securiştii Combinatului”. Pentru a-mi
păstra conspirativitatea, l-am întrebat ce-i cu 14 decembrie şi, drept
urmare, a schimbat vorba. Am înţeles că Prutianu îl racolase: lucru
periculos pentru întreaga acţiune, ţinînd cont de faptul că lucra la
acelaşi etaj, în corpul administrativ şi ar fi fost uşor de deconspirat.
Vasile Vicol, un fervent susţinător al cauzei, fire deschisă şi
comunicativă, fără, firesc, un exerciţiu al luptelor în ilegalitate, a
depăşit pragul celor trei persoane. În secţia „turnătoria de fontă” de
la CUG – Iaşi, anunţase la nivel de atelier, încît aici, chiar şeful de
secţie a făcut mobilizarea în masă pentru 14 decembrie. Unul din
cei neinspirat racolaţi de Vasile Vicol a fost Vlădeanu Dorian
(nepotul primului secretar de la Vaslui), care s-a considerat
provocat – drept pentru care a declarat că: „Cine-i el? Un huligan,
el, un om cu două facultăţi să sprijine stîlpii prin Piaţa Unirii!?” şi,
firesc, l-a turnat, pe unde a putut, pe Vicol. Aceasta nu l-a scutit să
fie şi el anchetat, dar asta probabil pentru a fi acoperit în ochii
lumii. Nu l-am întrebat niciodată de ce a făcut-o. E drept, pe stradă
cînd mă vede mă evită; o urmă de ruşine tot mai are.
În dimineaţa zilei de 14 decembrie’89, în timp ce Prutianu,
aflat în sala CTE, îşi puncta în agendă gîndurile pe care să le spună
în piaţă, doi indivizi îl căutau pe Vicol. I-au controlat fişetul în care
îşi păstra documentaţia, i-au găsit înscrisuri cu „Un răsunet”
(„Deşteaptă-te, române”). După finalizarea percheziţiei, l-au luat şi,
pînă pe 22 decembrie la amiază, nimeni nu l-a mai văzut. Primul
care l-a anchetat a fost maiorul Constantin Matei.
Odată arestat Vasile Vicol, era clar că am fost deconspiraţi,
dar încă mai păstram speranţa că vom reuşi. Îl aşteptam pe Ştefan
Prutianu să vină de sus, din corpul administrativ, şi să mergem la

- 107 -
Nicolina, chipurile, pentru discuţii în vederea încheierii unui
contract de proiectare-execuţie a unei prese hidrostatice. Înaintea lui
a venit Petrică Duşa, inginer la Nicolina, om din structura noastră,
„foarte interesat” de a cunoaşte pe direct rezultatele cercetărilor
noastre. La mine în birou, ca de obicei, era o permanentă forfotă. În
sfîrşit, am coborît cu Duşa la şeful de atelier, domnul inginer Ştefan
Ungureanu, pentru discuţii. N-a durat mult şi a venit şi Prutianu. La
despărţirea de domnul Ungureanu, acesta, în şoaptă, s-a arătat mirat
şi îngrijorat de arestarea lui Vicol. Am ridicat din umeri, şi eu şi
Prutianu. Ne-am învoit de la şeful de atelier şi am luat-o pe jos,
către Nicolina. Se apropiau orele 12.00.
Am hotărît să mergem pe jos. Prilej de a discuta. Petrică
Duşa ne-a povestit despre întîmplarea din Bucureşti, cînd în Gara de
Nord a fost reţinut de securitate cîteva ore, cu al său aspect părînd
suspect (vorba poetului), mai ales în preajma congresului XIV.
După telefoane şi investigări la locul de muncă, şi asigurarea că
într-adevăr se află în delegaţie, a fost eliberat. Bucureştiul fiind,
cred că vă aduceţi aminte cu toţii, la acea vreme bine împodobit pe
marile bulevarde cu un număr impresionant de miliţieni şi tipi în
civil, cam din cinci în cinci metri. Tare sînt curios unde au dispărut
acuma. Judecînd după numărul civililor păzitori, salariaţi ai
Securităţii, numai ei depăşeau cifra declarată acum, cum că ar fi fost
8 000 de cadre în acest serviciu.
După ce am trecut bariera veche din Nicolina, Duşa a ţinut
să intrăm pe poarta principală şi nu pe una din cele laterale.
Motivul, avea bilet de voie, intenţionat făcut pentru asigurarea unui
alibi greu de contestat, bilet ce urma a fi vizat la întoarcere, de cei
de la poartă. La intrare se simţea că plutea ceva în aer. Am urcat la
conducere, în vederea discutării, dacă trecem, pe baza comenzii, la
executarea contractului. După o jumătate de oră de discuţii, l-a care
directorul n-a putut participa fiind ocupat cu pregătirea asigurării
pazei în toate schimburile, cu ajutorul gărzilor patriotice echipate şi
înarmate pentru intervenţii de orice fel, am coborît toţi trei pentru a
vizita sectorul lui Petrică Duşa. În curte ne-am întîlnit cu Cornel
Huţanu, securistul unităţii, inginer de profesie, ce mi-a fost coleg la
Inventica şi o scurtă perioadă la CCSITUMP. Ne-am salutat, ne-am
zîmbit şi, oricum, nu mi-aş fi închipuit atunci că ne vom vedea
peste cîteva zile în str. Triumfului nr. 6 – la sediul Securităţii, eu
fiind arestat, şi nici că, tot el, va fi trimis la Petrică Duşa, fostul lui
coleg de facultate, pentru a-l ridica de la birou, în vederea

- 108 -
anchetării. Dar viaţa a fost, şi de această dată, mult mai bogată în
surprize decît o credem noi.
Am străbătut fabrica cu intenţia declarată de a fi văzuţi de
muncitori, şi să li se confirme, astfel, că vom fi în Piaţa Unirii la ora
fixată. De altfel, în cursul dimineţii procedasem la fel, mergînd prin
Combinatul de Utilaj Greu. Petrică Duşa ne-a prezentat, şi chiar a
pus în funcţie, cîteva din dispozitivele gîndite de el şi fabricate în
baza proiectelor lui, pentru a ne demonstra performanţele pe care le
pot realiza. După, am urcat în biroul lui, unde a ţinut să bem un
coniac. Şi eu şi Prutianu am servit cîte puţin. N-am fi vrut ca în
cazul unor înfruntări cu forţele de ordine din Piaţa Unirii să fim
acuzaţi de huliganism şi că am fi, chipurile, în stare de ebrietate.
Am discutat multe şi mărunte, dar gîndul obsesiv era mitingul. Duşa
a rămas la fabrică şi am stabilit ca la orele 16 să ne vedem în Piaţă.
Pentru a-şi motiva prezenţa, a spus că va lua cu el o pungă plină cu
rufe, pentru a fi duse la curăţătorie. Ne-a condus pînă la poartă, se
apropiau orele 15. Am luat-o încet, pe lîngă Casa Sindicatelor,
recapitulînd scenariul mitingului ce urma a se desfăşura în Piaţa
Unirii.
Rămas numai eu cu Prutianu, am revenit la o discuţie mai
veche privind eventuala importanţă a zilei de 14 decembrie ‘89.
Afirmam că are şansa de a deveni o zi istorică sau să cadă în
anonimatul zilelor pe care le trăim ca o înşiruire strict astro-nomică.
Ştiam că deja primul din conspiraţie fusese arestat; totuşi, încă mai
speram ca în Piaţa Unirii să coagulăm şi să ducem la capăt mitingul.
Am ajuns în Podul Roş, am trecut podul şi ne-am oprit la librăria
din colţul unde se intră în str. 7 Noiembrie, actualmente str. Sf.
Lazăr. Am zăbovit la librărie, am dialogat cu doamna Gordaş
despre eventualele noutăţi, după, ne-am continuat drumul pe aceeaşi
stradă discutînd despre ce vor cuprinde discursurile pe care, încă ne
iluzionam, le vom ţine.
După ce am trecut de Teatrul Naţional am observat
miliţienii cum, peste drum de statuia lui Miron Costin, legitimau
cetăţenii. Ne-am continuat drumul, am privit unul la altul şi ne-am
zis: „Uite cît sînt de grijulii!”. După eliberarea din închisoare am
aflat că toate tramvaiele au fost controlate şi eventualii suspecţi
legitimaţi şi coborîţi din mijloacele de transport. Se vede că am fost
inspiraţi că am călătorit per pedes. Oricum, strada era animată, toţi
mergeau, sub diverse motivaţii, spre Piaţa Unirii. Piaţa unde au fost
convocaţi prin reţeaua conspirativă, cît şi prin manifestele aruncate
la Regiment, în complexele studenţeşti din Copou şi Tudor

- 109 -
Vladimirescu, în Piaţa Unirii, în Alexandru cel Bun etc. Fraţii
Vasile şi Emilian Stoica, împreună cu gruparea lor, împînziseră
oraşul cu această chemare. Înscrisurile, uneori derutante ca dată de
desfăşurare a demonstraţiei, aflate pe pereţii din casa scărilor, de pe
faţadele blocurilor, unele la înălţimi neverosimile, au dat, în acele
zile, mult de lucru „ştergătorilor”. Pentru cele aflate la înălţime au
fost nevoiţi să folosească utilaje de ridicare. Nu putem spune că
„băieţii” au avut timp să se plictisească în acele vremi.
Vă prezentăm textul primului manifest care a mai suferit
unele transformări, dar în esenţă şi-a păstrat conţinutul, în dorinţa
marcării unor trăiri şi momente pe care nu trebuie să ne grăbim a le
trece în uitare.
CHEMARE CĂTRE TOŢI ROMÂNII DE BUNĂ
CREDINŢĂ*)
A sosit ceasul descătuşării noastre.
Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului care
ne stăpîneşte de 25 de ani.
Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura ceauşistă
care a adus poporul întreg în pragul deznădejdii.
Am rămas ultima ţară din Europa în care mai persistă
coşmarul stalinist amplificat de către o conducere incompetentă şi
răuvoitoare.
Să arătăm că noi, cei din urmă, vom fi cei dintîi.
Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm de
cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră.
Pentru aceasta chemăm toţi cetăţenii de bună credinţă
sîmbătă 16 decembrie ora 18 la demonstraţia de protest care va
avea loc în Piaţa Unirii **).
Dorim ca demonstraţia să se desfăşoare într-o tăcere
deplină, iar la ora 19 să pornim cu toţii către Piaţa Palatului
Culturii, unde va avea loc sfîrşitul demonstraţiei, urmînd să ne
întîlnim sîmbătă, 23 decembrie, la aceeaşi oră, în acelaşi loc.
Ultima demonstraţie va avea loc la 30 decembrie ora 18, cînd vom
cere înlăturarea de la conducerea statului a lui Ceauşescu şi a
familiei sale.
Facem apel la armată, miliţie şi securitate, să dea dovadă
de curaj, patriotism şi clarviziune politică şi să sprijine acţiunea
noastră de salvare a acestui neam, care este al nostru, al tuturor.

*) A fost şi o variantă cu cetăţenii în loc de românii

**) În primele 50 de manifeste, cu aproximaţie, data demonstraţiei era fixată
pentru 16 decembrie, la orele 18.00, restul vor fi cu 14 decembrie, orele 16.00.

- 110 -
 Am intrat în Piaţă şi primul lucru care ne-a frapat a fost
prezenţa maşinilor de pompieri: una în faţa hotelului Unirea, alta
între restaurantul „Iaşul” şi cinema „Republica”. Se vedeau
tulumbele şi tunurile de apă pregătite, soldaţii în maşini, dar şi mai
interesante îmi păreau gratiile ce protejau parbrizurile, gratii văzute
de mine şi probabil şi de restul trecătorilor – pentru prima oară la o
astfel de maşină. Mulţimea patrulelor de miliţieni însoţiţi de gărzile
patriotice întrecea mulţimea trecătorilor prin piaţă. Oricum, nu era
permisă staţionarea şi era evidentă imposibilitatea coagulării
mulţimii în vederea susţinerii mitingului. Dorin Aştefănoaie,
muncitor la CFS (aceasta a fost o altă aripă nedeconspirată, alături
de cea de la Metalurgica), aştepta doar un semnal de la Prutianu,
pentru a declanşa un mic incident, cu băieţii care-l însoţeau, în
preajma statuii lui Cuza, incident care ar fi adunat mulţimea.
Văzînd condiţiile, am renunţat. Totuşi, Dorin Aştefănoaie a lăsat în
piaţă o lozincă pe care era scris: „Jos dictatura”. Am admirat
„albăstrimea” pieţei. Am putut remarca, fixată în partea frontală a
unei ferestre centrale de la hotelul „Traian”, un dreptunghi întunecat
cu o fantă. Bănuiam prezenţa, de asemenea, la blocul magazinului
„Modern”, după mişcări şi aspect, a unor posibile cuiburi de
mitralieră.
Înainte de a intra în Piaţa Unirii, am observat că în gangul
de la CEC se afla un camion cu motorul pornit şi sigur în spatele
lăzilor se aflau băieţii cu automatele, gata de intervenţii. Camionul
avea număr de Botoşani. Am mai văzut şi pe strada „Lăpuşneanu”
camioane cu număr de Sibiu ş.a.m.d. Erau destui ca să ne
căsăpească fără nici o şansă de scăpare.
Înainte de a pleca soţia lui Prutianu cu prietena ei, a venit şi
Duşa, în mînă cu o pungă cu rufe murdare, chipurile, pentru a fi
duse la curăţat. Ne-am despărţit de doamne şi am decis, după
panoramarea pieţei şi a clădirilor, să intrăm la „Unirea”, la
restaurant, pînă, mai speram, se vor mai aduna oamenii. Ne-am
aşezat la o masă lîngă geam. În local atmosfera părea destul de
ciudată. Nu era prea aglomerat. Toţi aveau un aer suspicios, în
sfîrşit, nu păreau să fi intrat acolo din dorinţa firească a oricărui
consumator.
La masa noastră a venit şi Marian, coleg cu Duşa, membru
al organizaţiei noastre. Am comandat cîte o gustare (numai de
mîncare nu ne ardea) şi ceva de băut. Era clar, şansele de
desfăşurare ale mitingului tindeau către zero.

- 111 -
 Erau deja orele 16 şi 20 de minute. Pe geam i-am observat
pe Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite. Le-am făcut semn cu mîna.
Nu m-au observat. Am ieşit din sală, în hol. La bar am dat peste
Săcăleanu, aflat la masă cu un mic grup din Paşcani. Şi ei îşi
pierduseră speranţa. Am reuşit să-i prind pe cei doi poeţi şi am ieşit
din nou în Piaţă. Duşa a plecat. Demn de menţionat este lumina „a
giorno”, cum de mult nu se mai întîmplase, a Pieţii. Am staţionat
mai sus de intrarea la hotel „Traian”: eu, Prutianu, Panaite şi
Ştefanachi. Am fost acostaţi de o patrulă, care ne-a cerut să
circulăm. Nu ne-am conformat. N-au insistat.
Cei care au condus operaţiunile de stopare şi înăbuşire a
mişcării din 14 decembrie au fost generalii Olteanu şi Coman, sosiţi
cu cîteva zile înainte, cu o garnitură întreagă de tren, plină de băieţi
cu ochi albaştri. Tot în acele zile, ca din senin, s-a hotărît
desfăşurarea „Dinamoviadei” de judo, la care au participat repre-
zentanţi din toată ţara. Locurile la hoteluri erau în exclusivitate
ocupate de brigăzile antitero şi dinamovişti, care şi-au plătit ca-
zarea, cash, şi nu prin virament, ca de obicei. Dormeau cîte 4-5 în
cameră, permanent îmbrăcaţi şi umblau cu nişte genţi foarte
dubioase asupra lor.
Pe 16 decembrie ‘89 nu mai era nici urmă din ei în tot
oraşul. Olteanu raportase sus că totu-i în ordine, capii au fost sau
sînt în curs de arestare.
Ne-am despărţit. Trecuse de orele 17,00 şi am pornit spre
casă. Prutianu şi Săcăleanu aveau, la fel ca mine, bilete la un
concert cu Dan Grigore, la Filarmonică, de la orele 18,00.
Spre casă m-am întîlnit cu feciorul meu, care mergea la
antrenament. De ce menţionez aceasta? Pentru că la anchetă mi-au
spus-o şi pe aceasta. Dovadă că am fost urmăriţi pas cu pas. La
concert m-am întîlnit cu Ionel Săcăleanu. Eram extrem de
îngrijoraţi şi am fi vrut să ştim ce va fi a doua zi. Un amănunt
picant: unul din cei care m-au bătut, mă refer la căpitanul Lazăr (în
prezent, bănui că este cel puţin maior), semăna, surprinzător de
mult, cu pianistul Dan Grigore. Maestrul ne-a bucurat sufletele în
seara lui 14 decembrie 1989.
De a doua zi a început calvarul anchetelor şi arestărilor,
calvar sfîrşit în amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Dar asta-i altă
poveste, poveste cuprinsă în „Amintiri din strada Triumfului nr. 6”.
În această stradă se afla sediul Securităţii. În prezent rezidează aici
SRI-ul, care, nu-i aşa, e cu totul altceva!

- 112 -
 Întîmplarea sau poate ironia, sau, cum nimic nu-i
întîmplător, drumul destinului mi s-a intersectat şi cu securitatea şi
metodele ei, inclusiv celula şi haina vărgată.
Am ajuns în str. Triumfului nr. 6 în urma participării la
mişcarea din 14 Decembrie ‘89, orele 16, în Piaţa Unirii Iaşi.
Atunci manifestaţia nu s-a putut desfăşura, piaţa fiind înţesată de
miliţieni, gărzi patriotice şi securişti, peste tot erau patrule care te
obligau să circuli: pe străzile ce străjuiau statuia lui Cuza se aflau
cuiburi de mitraliere etc., să recunoaştem, au fost mai bine pregătiţi
decît noi. Arestările în rîndul organizatorilor au început chiar în
dimineaţa zilei cu pricina. Cum era de aşteptat, fiind al doilea în
structura organizatorică, în scurt timp s-a ajuns şi la mine. La cîteva
ore după sosirea la institutul unde lucram pe atunci, s-a prezentat
securistul unităţii şi m-a invitat într-un ARO. Şi aşa, în cîteva
minute, intram pentru prima dată în această Casă a morţilor. Lăsat
într-o sală de aşteptare, am dat peste un coleg de institut, deja
anchetat şi care se ţinea de coaste, se înţelege de ce. L-am mai văzut
după. Ce m-a surprins la încăpere era absenţa clanţelor dinspre
interior.
După cîteva ore am fost condus pe un culoar şi introdus
într-o incintă, pe uşa căreia, deasupra, era instalată o firmă
luminoasă pe care scria în roşu Anchetă. Cînd am intrat s-a aprins.
Încăperea era austeră, o masă şi trei vitrine cu operele clasicilor
marxism-leninismului aşezate „estetic”. A venit anchetatorul, un tip
scund, rotofei şi aparent amabil. Au început întrebările de la Adam
şi Eva, mi-a cerut să-mi scriu biografia cu litere de tipar mari, cu
litere mici etc. Ştiind că mă ocup cu scrisul, credeau, probabil, că eu
am scris şi manifestele descoperite în oraş. De fapt, erau realizate
prin ştampilare, cu litere săpate în gumă de şters.
Trecuse de miezul nopţii, n-au aflat nimic de la mine, jucam
rolul naivului. Anchetatorul şi-a dezvăluit talentele personale de
poet, mi-a povestit de cărţile pe care vrea să şi le publice, despre cît
de bine se înţelege cu Horia Zilieru şi Corneliu Sturzu (e adevărat, îl
văzusem şi publicat cu poeme adecvate „epocii” în „Convorbiri
literare”) etc.
La despărţire mi-a spus şi un banc. Mi-a relatat cum un
ţăran coborît în gara Iaşi întreba: Unde-i Securitatea?, la care cineva
i-a răspuns: Peste tot, peste tot! Am zîmbit frumos, mi-am luat la
revedere de la tov. anchetator, maiorul C. Matei, şi am plecat.
Maiorul, în prezent, e la pensie cu grad de colonel.

- 113 -
 A doua zi am fost luat din nou de la Institut cu acelaşi ARO
şi transportat la locul cu pricina. De astă dată, de la sala de aşteptare
am fost direcţionat într-o sală folosită în mod normal drept birou.
Aici, încolţit de cinci tovarăşi în civil, a început tirul întrebărilor.
Am continuat să joc rolul nevinovatului şi neimplicatului. Mi-au
spus şi ce am vorbit în Piaţa Unirii şi cu cine m-am întîlnit la
întoarcerea acasă, mi-au arătat fotografii din care îmi cereau să
recunosc diverse persoane etc. etc. Ei se schimbau, eu rămîneam
sub tirul întrebărilor repetate şi pus să scriu declaraţii. Era clar, ştiau
tot.
M-au ameninţat cu „Cristinel”. Nu ştiam cine-i. A doua zi
am aflat: era bastonul de cauciuc – aşa îl alintau băieţii cu ochii cum
e cicoarea. Turbau cînd scriam în declaraţie că am luptat împotriva
orînduirii socialiste. Voiau să afle ce mă nemulţumea – salariu
onorabil aveam, poziţie bună la institut (eram şef de colectiv), casă
aveam, nevastă aveam, copii aveam, maşină aveam, atunci... ce-mi
lipsea? Greu de explicat sau, altfel spus, se făceau şi ei că nu
înţeleg.
A treia şi ultima oară cînd m-au ridicat – tot de la institut –
mă obişnuisem, lucram în două schimburi, ziua la serviciu, noaptea
la ei. De această dată am fost introdus prin curtea interioară şi băgat
într-o celulă la parter. A apărut şeful securităţii, colonelul Ciurlău,
îmbrăcat la două ace, şi a început să urle la mine. Acum e şi el
pensionar. Apoi am fost transferat într-o încăpere cu o masă lungă
masivă, două scaune, un cuier pom cu un baston de cauciuc atîrnat,
o uşă puternică şi geamul acoperit cu tablă perforată. A intrat un tip
masiv, cu ochelari şi păr scurt, semăna surprinzător cu Dan Grigore.
Şi a început ancheta. Mi-a cerut să urc pe scaun. M-am urcat. A
început să urle: Nu aşa, în genunchi pe scaun! M-am conformat, dar
nu pricepeam care-i scopul. Încă nu citisem „Gherla” lui Paul
Goma. A început să mă lovească la tălpi cu bastonul, minute în şir,
pînă obosea – îl auzeam cum gîfîie. Am obiceiul, cînd mă doare
ceva, să nu scot nici un sunet, să nu urlu. Mă bătea şi eu nu
spuneam nimic, îmi mai scăpa bastonul peste picioare, peste fese,
pe spinare. Se mai odihnea şi, iar de la capăt. În pauze discutam
destul de inteligent cu tovarăşul. Avea doctoratul în drept căpitanul
Lazăr. Nu-i exclus, pentru merite în Revoluţie, să fi fost avansat
maior. A venit şi colonelul Ionescu, un bătrînel scund, jovial şi
foarte patern. De fapt îl chema Traşcă. După ce m-au întins pe masă
(astfel am aflat la ce le trebuia o masă aşa de lungă şi masivă),

- 114 -
colonelul a început să mă lovească în cap şi pe spate cu pumnii, iar
căpitanul lucra, în rest, cu bastonul.
După opt ore s-au schimbat. În timp ce mă cotonogeau, o
altă echipă îmi ancheta (după, am aflat) civilizat şi amabil soţia.
După aproape 24 de ore a apărut maiorul Matei şi mi-a spus
că voi fi închis. Celulele se aflau în acelaşi corp de clădire, dar la
etajul doi. Am fost dus prin curtea interioară la o altă uşă, de unde
am fost preluat de miliţieni. Paradoxal, în casa scărilor erau fixate,
pe pereţi, panouri cu citate educative din Kant, Hegel şi alţi filosofi.
La etajul doi mi-au cerut să mă dezbrac la pielea goală. Cred că a
fost cel mai umilitor moment. Ca-n „Primul cerc” al lui Soljeniţîn.
M-au căutat peste tot, sub limbă, în anus etc. Mi-au dat hainele
vărgate, m-au pus să semnez o fişă de primire-predare şi am devenit
numărul 31. În celula nr. 3, prevăzută cu geamuri în partea de sus,
mai erau patru paturi de fier suprapuse, două cîte două, şi un alt
deţinut. Acesta se dădea drept profesor de sport şi mă lua cu „noi
intelectualii”. Era acolo pentru încercarea de trecere frauduloasă a
frontierei – un frontierist cum s-ar spune. De fapt, un informator
care încerca să mă tragă de limbă, din păcate pentru el, fără succes.
Cît am stat acolo mă obseda posibilitatea ca maică-mea să
afle că sînt la puşcărie. O ştiam bătrînă şi bolnavă. Îmi era groază la
gîndul că ar putea muri la aflarea veştii.
Pe 22 decembrie – pe la amiază, se deschide uşa şi sînt
chemat: 31, vino! M-au pus să semnez din nou fişa de predare-
primire, să mă dezbrac de hainele vărgate şi să preiau efectele civile.
Erau foarte agitaţi, mă zoreau: Mai repede, mai repede! Le explicam
că n-are nici un rost să mă elibereze, mă vor aduce iar înapoi pentru
că mi-am schimbat opiniile. Credeam că vor să-mi provoace un şoc
psihologic, eliberîndu-mă şi arestîndu-mă din nou.
M-am îmbrăcat şi am fost condus la parter. Cînd să ies prin
uşa dinspre curtea interioară, un miliţian tînăr mă bate pe spate
admirativ şi îmi spune: N-aţi luptat în zadar! Nu înţelegeam nimic.
Deşi îl întrebasem pe miliţianul care m-a scos din curtea închisorii
în stradă, acesta a refuzat să-mi dea explicaţii, mă liniştea că totu-i
în regulă şi să merg la familie. În stradă era nebunie, operele
„genialului” zburau în bucăţi, lumea scanda etc.
Aşa am părăsit, în amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Casa
morţilor din dealul Copoului, fără şireturi la bocanci, cu o lumină
tristă pe chip şi speranţa că afirmaţia miliţianului, „N-aţi luptat în
zadar!”, se va confirma.

- 115 -
 În curînd se vor împlini douăzeci de ani de la Revoluţia
Română din decembrie 1989, dar acţiunea de marginalizare a
mişcării din 14 decembrie 1989 de la Iaşi îşi păstrează actualitatea.
Această conspiraţie a tăcerii a apărut imediat după 22 decembrie
1989. Iniţiatorii şi participanţii la acţiunea de atunci, dorind a nu
întina jertfele de sînge ale Timişoarei, Aradului, Sibiului,
Bucureştiului, Braşovului, a atîtor altor localităţi în care s-a tras în
demonstranţi, s-au păstrat într-o rezervă dominată de bunul simţ
care le-a dictat, şi pînă atunci, şi după, toate acţiunile. Din
nefericire, această manieră a fost profitabilă pentru cei care, în acest
fel, au putut bate monedă pe spontaneitatea revoltei maselor. După
cum afirmă şi Filip Teodorescu în cartea sa „Un risc asumat” şi, cu
aproape aceleaşi cuvinte, alcătuitorii raportului „Evenimentele din
decembrie 1989 – văzute de Serviciul Român de Informaţii”,
publicat ca supliment la „Omnipres” – „Ordinea”, revolta îşi are ca
singură cauză regimul instaurat de cuplul Ceauşescu. În cele două
materiale menţionate mai sus nu este pomenită nicăieri existenţa
ideologiei comuniste, singura, de fapt, care a permis apariţia, şi nu
numai la noi, ci peste tot unde tancul sovietic a instaurat-o, a
naţionalizării, colectivizării, dezvoltării unei nomenclaturi rapace cu
populaţia, inclusiv transformarea secretarului general într-un tiran
mult mai puternic decît cunoscuţii dictatori sud-americani.
În materialul publicat de Serviciul Român de Informaţii,
Iaşul nici nu este pomenit, în schimb Filip Teodorescu afirmă: „S-a
scris cîte ceva despre un început de tulburări la Iaşi, în 14
decembrie 1989. Realitatea este că pregătirile au fost minuţioase şi
cu importante cheltuieli materiale şi umane. Premergător datei
amintite a fost trimis în zonă un număr apreciabil de „turişti”
sovietici. A îngrijorat nu numai numărul mare şi prezenţa
nejustificată pentru acel sfîrşit de an, dar şi faptul că nu mai ieşeau
din ţară în aceeaşi proporţie cum se întîmpla de regulă.
Au fost aduse şi s-a încercat răspîndirea unei cantităţi
considerabile de manifeste cu conţinut anticeauşist şi nicidecum
anticomunist. Apreciindu-se că mediul studenţesc este mai receptiv
la incitare, pachete întregi de manifeste au fost lăsate în preajma
căminelor studenţeşti.
În realitate însă, calculele au fost greşite, mizîndu-se
îndeosebi pe dificultăţile materiale cu care se confrunta populaţia
Moldovei. Evident, s-a marşat şi pe contribuţia celor doi, aşa-zişi
dizidenţi, din Iaşi: Dan Petrescu şi Luca Piţu, care însă nu se
bucurau de audienţă decît în imaginaţia celor interesaţi din afara

- 116 -
ţării. În consecinţă, populaţia Iaşului nu a reacţionat la chemările la
revoltă lansate cu insistenţă. Nu este „meritul” exclusiv al organelor
locale, indiferent de rostul şi coloratura lor, că la Iaşi a fost
„linişte”. Aceasta a fost urmarea socotelilor greşite făcute de cei
interesaţi, dar şi „căderii” a două importante personaje trimise în
zonă tocmai în scopul declanşării evenimentelor.
Au fost speculate cîteva variante privind cele două
importante personaje, dar indiferent cine au fost acestea, rămîne ca
un mare semn de întrebare maniera în care a fost expediată întreaga
acţiune de către ofiţerul de securitate. Or, cei implicaţi, indiferent de
care parte a baricadei, cunosc bine cît de puternic s-au pregătit la
Iaşi forţele de ordine pentru a înăbuşi din faşă orice semnal de
revoltă.
Prin comparaţie, cine va citi numai materialele menţionate,
nu şi ziarele vremii, va constata că în 16 şi 17 decembrie 1989, la
Timişoara, forţele de opresiune au lucrat cît se poate de
neprofesionist, şi mai ales au permis, nu întîmplător, coagularea
numărului minim de demonstranţi care să poată fi transformaţi într-
o masă revoltată şi stihinică.
Am putea ridica o serie de întrebări, la care probabil nu vom
avea niciodată un răspuns adecvat şi complet, gen: De ce la Iaşi
Securitatea s-a mobilizat aşa puternic, iar la Timişoara s-a ferit să se
implice? De ce a fost trecută sub tăcere, cu metodă şi chiar
obstinaţie, mişcarea de la Iaşi? De ce în acele zile, în Iaşi, se aflau
două autocare cu excursionişti din fosta U.R.S.S.? De ce, cei din str.
Triumfului nr. 6, unde acum lucrează S.R.I.-ul, refuză să răspundă
întrebărilor noastre?
Numărul întrebărilor ar putea fi multiplicat... Dincolo de
toate acestea, putem afirma că acţiunea din 14 decembrie 1989 de la
Iaşi a fost singura mişcare revoluţionară conştientă, cu caracter
politic expres, ce s-a constituit în ilegalitate, pe principii
conspirative. Şase persoane din conducerea mişcării: Vasile Vicol,
Ştefan Prutianu, Ionel Săcăleanu, Valentin Odobescu, Aurel
Ştefanachi şi Cassian Maria Spiridon au avut statut de arestaţi, fiind
îmbrăcaţi în haine vărgate şi închişi în celulele Securităţii. Alţi peste
60 de participanţi, între care soţii, părinţi, fraţi, surori, au fost
anchetaţi zeci de ore de ofiţerii aparatului represiv.
Între documentele ataşate, în copie, la această relatare, pe
lîngă mandate de arestare şi diverse adrese de la S.R.I. se află şi un
răspuns la o cerere personală, dat de Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii, care afirmă că „nu s-a identificat

- 117 -
nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele
dumneavoastră”. Îmi afirm nedumerirea şi mă întreb în ce bază, de
exemplu, am primit o adresă de la S.R.I., ataşată şi ea la această
relatare, prin care se precizează că am fost reţinut în zilele
premergătoare celei din 22 decembrie ’89, în timp ce C.N.S.A.S., cu
bunăvoinţă, afirmă că nu există nici un dosar de urmărire pe numele
meu.
Sper ca, într-o zi, depozitarul acestor dosare să permită
accesul celor de la C.N.S.A.S. şi la cel existent pe numele meu.
Indiferent de intenţiile oculte de trecere sub tăcere a
momentului Iaşi – 14 decembrie 1989, mişcarea a existat
(participanţii şi torţionarii pot depune oricînd mărturie) şi a
constituit începutul Revoluţiei Române.
P.S. Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii
care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie
1989, cu nr. 341, din 12 iulie 2004, precizează – la articolul 3,
punctul 3 – ca perioadă a Revoluţiei Române 14-22 decembrie
1989. Considerăm prezenţa în Legea 341/12 iulie 2004 a datei de 14
decembrie 1989, drept semnul de recunoaştere oficială (e drept, au
trebuit cincisprezece ani pentru această validare) a zilei cînd Iaşul a
dat semnalul începerii Revoluţiei Române din decembrie 1989.
– Aţi contat şi pe spijin internaţional, din partea
Occidentului sau a lui Gorbaciov?
– E o întrebare fără acoperire, în cazul nostru. N-a intrat
niciodată în discuţie o astfel de posibilitate. Cine eram noi cei din
grupul revoluţionar ca să fim luaţi în seamă de cei din afară? Nu
exista pentru noi nici o punte prin care să fi comunicat, indiferent
cum, în spaţiul internaţional. Pentru a-i încuraja pe cei contactaţi şi
chemaţi în Piaţa Unirii, am lăsat să se-nţeleagă că mişcarea noastră
revoluţionară are asigurat sprijinul celor din interior şi exterior. În
realitate, în spatele nostru eram doar noi şi, sperăm, mare parte din
poporul Român.
– De ce nu s-a putut realiza înlăturarea regimului comunist
în România fără vărsare de sînge şi pierderi de vieţi omeneşti?
– Pentru că în ţară era instaurat regimul cel mai stalinist
dintre toate ţările lagărului socialist, iar dictatorul şi camarila care îl
înconjura nu au înţeles că ei erau răul cel mare. Pentru a-şi păstra
puterea şi privilegiile, au preferat să tragă în popor decît să se
retragă. După fuga dictatorului în urma aşa-zisului vid de putere cei
care s-au constituit în Frontul Salvării Naţionale, în frunte cu Ion
Iliescu, pentru a-şi motiva şi legitima poziţiile acaparate, dar şi

- 118 -
pentru a asigura supravieţuirea celor din eşaloanele doi, trei ale
nomenklaturii, cît şi a celor din structurile opresive au înlesnit
continuarea măcelului.
– Se regăsesc idealurile dvs. din 1989 în România de
astăzi?
– În mare parte idealurile pentru care am luptat în
decembrie 1989 au devenit realitate, de la libertatea de exprimare şi
libertatea de circulaţie, la alegeri democratice. Din nefericire,
punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara nici în prezent nu s-a
materializat. Şi astăzi Legea Lustraţiei, chiar şi după condamnarea
comunismului, continuă să aştepte în Parlament finalizarea.
Meritocraţia, despre care eram încrezători că se va instaura, a rămas
doar un vis frumos. Tot clientelismul de partid, nepotismul şi
relaţiile conduse de cancelariile ascunse au ieşit învingătoare.
Sistemul, din nefericire, s-a autoperpetuat. Reîntregirea Ţării cu
întoarcerea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei la Patria mamă
rămîne încă de împlinit. Sîntem datori în continuare să luptăm şi
pentru afirmarea şi materializarea acestor idealuri. Reconstrucţia şi
reîntregirea Ţării ar putea fi marele proiect ce ar trebui să ne anime
în următorii ani.
– Cum apreciaţi importanţa istorică a Revoluţiei Române?
– Revoluţia Română a fost o imensă şansă istorică pentru
naţiunea română, pe lîngă eliberarea de ideologia comunistă şi
capcana Tratatului de la Varşovia, am păşit în lumea liberă reuşind
în cîţiva paşi istorici să intrăm în NATO şi să devenim membri UE.
Numai de noi şi de capacitatea guvernanţilor de a gestiona aceste
imense cîştiguri morale depinde ieşirea din actuala conjunctură
economică în care, după 20 de ani de la decembrie 1989, milioane
de români lucrează în afara Ţării, realizarea infrastructurii rămîne
încă o iluzie etc. etc.
– Cum aţi defini, în cîteva paragrafe, Revoluţia Română
pentru cărţile de istorie ale viitorului?
– Cred că asemănător cu definirea dată Revoluţiei de la
1848, cu nuanţările de rigoare. Dacă atunci s-a deschis calea către
modernizarea României, Unirea Principatelor (finalizată în 1918) şi
independenţă, Revoluţia Română din ‘89 ne-a eliberat de comunism
şi ne-a reîntors cu faţa spre Europa – ne-a racordat din nou la
civilizaţia europeană, de care am fost despărţiţi de tancurile
sovietice, cu acordul Occidentalilor în 1944.
– În ce fel statul român a apreciat lupta şi rolul
dumneavoastră în Revoluţia Română?

- 119 -
 – În conformitate cu Legea nr. 341/12.VII.2004, am primit
Certificatul (seria LRE-S nr. 00015) de Luptător pentru victoria
Revoluţiei Române din decembrie 1989 – Luptător reţinut. Dintre
drepturile cuvenite, specificate în Lege, încă nu am beneficiat, între
altele nici de acel spaţiu comercial, şi nici de locul de veci. Pe de
altă parte, cele cîteva încercări de a trece prin Parlament
recunoaşterea Iaşului ca oraş iniţiator al Revoluţiei Române nu s-au
bucurat de succes. Cum istoria lucrează cu paşi mari, cu alte măsuri
decît cele conjuncturale, sînt convins că poate acum, la marcarea a
două decenii de la decembrie ‘89, sau într-un viitor apropiat se va
acorda Iaşului acest titlu de onoare. Este un titlu prin care nu vrem
nici o clipă să umbrim, nici să impietăm marea jertfă a Timişoarei şi
a celorlalte oraşe martir, dar adevărul istoric nu poate fi nici ocolit,
nici negociat. Nimeni nu pune la îndoială, nici nu negociază
adevărul că, spre exemplu, semnalul Revoluţiei de la 1848 în Ţările
Române a fost dat în primăvara acelui an la Iaşi. Se vede că urbea
moldavă nu are doar vocaţia marilor uniri, ci şi a mişcărilor
revoluţionare.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 120 -
 Dumitru Dincă: 
Aşteptam cu  
sufletul la gură ca  
şi în România să se 
întâmple ceva... 
Născut la 1 mai 1950, în localitatea Cojasca, Dâmboviţa.
A lucrat ca mecanic şi conducător auto. În 21 decembrie 1989 se
află în grupul de manifestanţi care organizează Baricada de la
Intercontinental, iar în ziua următoare, după fuga lui Ceauşescu,
pătrunde cu primele grupuri de revoluţionari în sediul C.C. al
P.C.R. Se adresează mulţimii din Balconul C.C. şi încearcă,
alături de alţi lideri revoluţionari, să pună ordine în interiorul
clădirii. Aflat mereu în opoziţie, mereu revoltat, la 26 decembrie
părăseşte sediul CC şi împreună cu alţi revoluţionari pune bazele
Partidului Democratic din România, ca alternativă la Frontul
Salvării Naţionale. Formează în Piaţa Universităţii un nucleu
protestatar care militează pentru democraţie şi reforme, pentru
depolitizarea instituţiilor statului şi împotriva FSN.

– Cum aţi ajuns, domnule Dumitru Dincă, să fiţi unul dintre

participanţii cei mai cunoscuţi la revoluţia din decembrie 1989?
– Implicarea mea în povestea revoluţiei române începe în
anul 1987-1988, când la Europa Liberă auzeam despre reformele
economice pe care Gorbaciov voia să le facă în cadrul celei mai
mari puteri comuniste, Uniunea Sovietică. Am fost extrem de
impresionat când am auzit că acest lider mondial proclamă drepturi
şi libertăţi pe care în România nu avusesem ocazia nici să le trăiesc,
nici să le aud. Aşa se face că discuţiile pe care le aveam cu diverse
persoane, pentru a-mi proteja în primul rând familia şi a mă proteja
şi pe mine, se axau pe aceste reforme, pe ideea reformatoare pe care
o propunea Gorbaciov. Din punct de vedere ideatic, eram, cred eu,
suficient de pregătit, ţinând cont şi de apetenţa mea pentru istorie,
pentru fapte deosebite, dar în mod practic nici eu şi nici cei ca mine
nu participaserăm şi nu avuseserăm ocazia să facem revoluţia, chiar
dacă cuvântul „facem” îl punem între ghilimele. Am auzit despre
Polonia, despre Cehoslovacia, despre Ungaria, despre R.D.
Germană, auzisem chiar semnale venite de la bulgari. Asta în a

- 121 -
doua parte a anului 1989, în toamnă, de fapt sfârşitul toamnei lui
1989. Aşteptam cu sufletul la gură ca şi în România să se întâmple
ceva. Din nefericire pentru noi, ele nu au apărut, ca urmare a lipsei
unei judecăţi a oamenilor responsabili care puteau să facă foarte
mult; au apărut, totuşi, ca urmare a revoltei populare de la
Timişoara, care a început în data de 16 decembrie. N-am reuşit să
aflu nimic în ziua de 16, însă în 17 decembrie am auzit la Europa
Liberă cum că la Timişoara oamenii s-au răzvrătit împotriva
regimului. În perioada aceea eram un om fără slujbă, fără speranţă,
fără viitor. Fusesem dat afară din serviciu, avusesem probleme, deci
pur şi simplu eram omul care, după trei tentative de trecere a
graniţei, nereuşite, m-am resemnat şi aşteptam să se producă o
minune. Am aşteptat acest moment cu sufletul la gură, dar fără prea
mare bucurie, pentru că ştiam că într-o astfel de situaţie mor
oameni, se întâmplă ca unele persoane să aibă foarte mult de suferit.
Aşteptam să se spargă odată şi odată buboiul şi în România. Am
vrut să plec la Timişoara, dar, sincer să fiu, fiind fără slujbă, nici
măcar bani de tren nu aveam. Şi atunci m-am gândit să încep să
fabric nişte manifeste. Nu puteam să le scriu cu mâna, aşa că am
cumpărat un set de gume de şters, noi le spunem radiere, din care
confecţionam litere ca să pot să fac nişte manifeste. Făcusem rost şi
de nişte hârtie de pe la prietenii mei şi bănuiesc că mai mult de
două-trei mii de manifeste nu aş fi putut să fac pentru că nu aveam
tehnica respectivă, fiind foarte dificil să faci, de unul singur, acest
lucru...
– Asta se întâmpla în preajma lui 21... între 17 şi 20
decembrie 1989?
– Absolut. În data de 20 decembrie aveam tot ce-mi trebuie,
aveam hârtie, literele făcute şi puteam să mă apuc de confecţionarea
manifestelor. Am şi confecţionat, de altfel, circa două-trei sute de
asemenea manifeste, numai că în data de 21 decembrie, în jurul orei
11,30, mă uitam la televizor la mitingul pe care-l convocase
Ceauşescu. La un moment dat, nu ştiu dacă mă crede sau nu mă
crede cineva, însă aşteptam ca din moment în moment ceva să se
întâmple la acest miting.
– Era o stare de tensiune?
– Era o stare de tensiune, dar în acelaşi timp era şi o
previziune pe care creierul meu o gândea în sensul că trebuie să se
întâmple minunea. Aşteptam ca, din moment în moment, să se
întâmple ceva. În sfârşit, s-a întâmplat acest ceva. Văd la televizor
brambureală, ţipete, urlete, îl văd pe Ceauşescu cum strigă de la

- 122 -
balcon „faceţi linişte, tovarăşi, alo, alo...”, toată chestia văzută la
televizor şi s-a întrerupt emisiunea. În clipa aceea am ştiut că a venit
momentul ca eu să mă implic în ceea ce de fapt gândisem mai de
mult. Am luat manifestele, le-am ascuns, pentru că îmi era teamă să
ies cu ele pe stradă; eu vroiam să le împrăştii noaptea. Îmi era teamă
nu pentru mine, ci pentru copiii mei. Ştiam cum procedează
Securitatea în condiţiile în care erai tu vinovat, nu mai ţineau cont,
veneau şi intrau în familie şi în rude până la gradul trei-patru. Am
ascuns acele manifeste, le-am spus copiilor să stea cuminţi, că eu
plec că am puţină treabă. Nu ştiam dacă mă mai întorc, iar „dacă se
va întâmpla să nu mă mai întorc, tu, Cristian, că eşti cel mai mare,
te rog să ai grijă de fraţii tăi.”
– Câţi ani avea?
– Băiatul avea 19 ani.
– Şi câţi copii aveaţi atunci?
– Aveam patru copii.
– Să vă trăiască.
– Mulţumesc. În ordine, deci, aveau 19, 15, 12 şi 11 ani.
– Câţi ani aveaţi la revoluţie?
– 39 de ani. În momentul acesta am abandonat familia,
copiii, în speranţa că voi putea să fac ceva nu numai pentru copiii
mei şi pentru mine, ci şi la modul general. Ajuns în Piaţa Unirii am
văzut...
– Unde locuiaţi?
– Lângă Uzina „23 August”, pe Şos. Dudeşti-Pantelimon.
Ajuns la Piaţa Unirii, cu metroul, încă se mai scurgeau valurile de
participanţi la manifestaţia din Piaţa C.C. Unii râdeau, alţii
comentau. Am văzut pentru prima dată că oamenilor nu numai că
nu le păsa, dar erau atât de distraţi încât pur şi simplu pe mine m-a
indignat şi am intrat în discuţie cu ei.
– Poate că erau bucuroşi de ceea ce se întâmplase cu
Ceauşescu.
– Poate că erau, poate că nu erau, pentru că eu am intrat în
discuţie cu ei. I-am întrebat: „De unde veniţi?” „Păi, de la miting.”
„Păi, şi...?” „Mergem acasă.” „Domnule, aveţi steaguri, aveţi ce vă
trebuie, haideţi înapoi! Pentru că dacă noi nu facem nimic (auzisem
nişte comentarii la Europa Liberă că se urmăreşte de către
Ceauşescu să radă Timişoara de pe suprafaţa pământului)... Dacă
noi nu mergem înapoi şi nu opunem rezistenţă, Timişoara va fi rasă
de pe faţa pământului” – le-am spus.
– Practic, de acolo a început acţiunea dumneavoastră?

- 123 -
 – Da... „Acolo au murit oameni, au murit copii. Şi nu au
murit pentru ei, ci şi pentru noi, iar acum noi avem obligaţia morală
să mergem să-i ajutăm, să ne ajutăm şi pe noi.
– Care a fost reacţia?
– Nu am reuşit... Reacţia oamenilor era: Domnule, eşti
nebun la cap, dacă ne întoarcem înapoi ăştia o să tragă în noi, o să
... În situaţia aceasta, am luat-o pe jos de la Piaţa Unirii spre
Universitate, cu intenţia să ajung la Sala Palatului, crezând că acolo
a mai rămas un nucleu. N-am putut să ajung decât până la Piaţa
Universităţii, la coada calului, deci în zona statuilor, unde am găsit
un grup de aproximativ 50 de persoane care voiau să treacă dincolo
de scutieri. Erau scutieri care deja baricadaseră trecerea...
– Era 13-13.30, cam aşa ceva?
– Nu! Cred că era mai devreme. Să zic că era în jurul orei
13. Am încercat împreună să spargem cordonul. Până la urmă am
reuşit, am făcut la stânga pe prelungirea străzii Academiei...
– Cordonul acela de scutieri, în momentul în care i-aţi
forţat să treceţi, cum a reacţionat? Cum erau ei? Au bătut?
– Nu. Acest cordon era format din scutieri tineri, dar nu au
lovit pe nimeni. Pur şi simplu, la presiunea noastră, s-au dat la o
parte şi noi am putut să pătrundem pe str. Academiei înspre C.C.
Am găsit în dreptul Bisericii de lângă Arhitectură un alt cordon de
scutieri, dar de data aceasta mult mai hotărât, pe care nu l-am putut
sparge. Eram în jur de 50-60 de persoane, mai mulţi nu eram. Dar,
privind spre Universitate, am văzut un alt grup, însemnând 10-15
persoane. Scutierii de la Biserică ne-au întrebat unde vrem să
mergem. „Păi, vrem să mergem acolo, la C.C.” „Acolo nu mai este
nimeni” – ne-au răspuns. În momentul acela am realizat că
pătrunderea noastră acolo ar fi fost fără sens. Şi m-am gândit că
locul unde putem să facem ceva, noi, acei 50-60 câţi eram, era lângă
Hotelul Intercontinental. De ce? Ştiam că acolo sunt străini. Ştiam
că este aproape Ambasada Americană. Ştiam că este centrul şi că pe
acolo trec foarte mulţi oameni. Aşa se face că, în loc să continuăm
lupta cu scutierii, ca să spargem barajul şi să ajungem în Piaţa CC,
am luat-o spre Universitate, unde nu am întâmpinat nicio rezistenţă.
Aşa am ajuns în Piaţa Universităţii, în dreptul Hotelului
Intercontinental. Str. Batiştei era blocată.
– Deci, dumneavoastră aţi ajuns la fântână?
– La fântână. Şi am mers mai departe, pentru că de acolo am
văzut un alt grup, la fel de mic ca şi al nostru, care se afla în faţa

- 124 -
scutierilor din barajul de pe strada Batiştei, între Universitate şi
Ambasada Americană.
– Pe partea cealaltă.
– I-am întâlnit acolo pe Romeo Raicu, pe Radu Silaghi...
Romeo Raicu îi punea pe cei cu care era în grup să îngenuncheze în
faţa soldaţilor, în faţa barajului. Am făcut acelaşi lucru şi eu
împreună cu cei cu care venisem, deci, de data aceasta, eram
aproximativ 120-150 de persoane. Am făcut acelaşi lucru timp de
jumătate de oră. În acest timp, am luat iniţiativa de a discuta cu
soldaţii de acolo. Am încercat o discuţie de impresionare a acestor
tineri. Le-am spus: „Măi copii, voi sunteţi ca şi noi. Rudele voastre,
fraţii, părinţii voştri în momentul de faţă gândesc ca şi noi şi poate
că alţi soldaţi le opun rezistenţă. Noi nu avem nimic cu voi, de
aceea vă rugăm şi pe voi să nu cumva să ne ucideţi, pentru că noi
suntem fraţi, nu suntem duşmani.” Cineva a adus un buchet de flori.
Le-am pus flori în arme. Acolo, cu mine, toţi, dar absolut toţi, erau
mai tineri decât mine.
– V-au recunoscut ca lider?
– Nu.
– V-aţi impus dumneavoastră?
– Având în vedere că erau tineri, la un moment dat, în mine
s-a petrecut ceva fantastic. A început să-mi fie ruşine de mine. A fost
momentul când în mine s-a declanşat curajul de a ţine un discurs, de
a vorbi oamenilor. Am zis că este de datoria mea! Nu voiam să mă
impun, să mă afirm, gândind nu ştiu ce avantaje, nu ştiu ce beneficii.
Am crezut că este de datoria mea să preiau iniţiativa, să le vorbesc
oamenilor, mobilizându-i la rezistenţă în locul acela. Eu am
considerat că trebuie să existăm acolo, că trebuie să facem ceva
pentru Timişoara şi pentru noi.
– Ce le-aţi spus?
– Atunci am început, pentru prima dată în viaţa mea, să
vorbesc publicului. „Ştiţi că la Timişoara oamenii s-au revoltat? Că
au murit oameni? Că armata şi securitatea au tras în ei?” Nu ştiam
evoluţia lucrurilor de la Timişoara. Nu ştiam că Timişoara se
declarase oraş liber. Eu aşteptam ca, din moment în moment,
Timişoara să fie rasă de pe pământ şi să înceapă atrocităţile, să
înceapă crimele, să înceapă tot ceea ce înţelegeam eu că se poate
întâmpla dintr-un asemenea act. A prins la oameni. În momentul în
care le spuneam despre Timişoara, oamenii strigau: „Timişoara,
Timişoara, Timişoara”. După aceea, fiind informat de la Europa
Liberă, am început să vorbesc despre comunism. „Comunismul –

- 125 -
le-am spus – a picat în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, în RDG. Şi
bulgarii dau semne că vor să se elibereze de el. A venit momentul
ca şi noi să facem acelaşi lucru, pentru că şi noi ne confruntăm cu
aceleaşi greutăţi, ba, poate, mai multe decât ei.” Atunci a apărut
sloganul Jos comunismul.
– Acolo, pe 21 decembrie?
– Pe data de 21 decembrie a apărut sloganul Jos
comunismul! Jos Ceauşescu!
– Dar duşmanul dumneavoastră principal şi reprezentantul
comunismului era Ceauşescu?
– Toată discuţia am pus-o în acest context. Deci, comunism,
Ceauşescu, dictatură. Indiferent de ce spun unii sau alţii.
– Eu vă întreb pe dumneavoastră, pentru că aţi fost acolo!
– Indiferent ce spun unii sau alţii. Jos comunismul, Jos
Ceauşescu, Jos dictatura – s-a strigat în Piaţa Universităţii, pe data
de 21 decembrie, în jurul orei 13,30-14,00. Fiind mic de statură, nu
puteam să mă ridic deasupra oamenilor şi aveam senzaţia că foarte
mulţi dintre ei nu mă aud. Un copil se afla pe Parking, pe cadrul
acela metalic. Teribilismul copiilor! Cineva mi-a spus să mă urc pe
Parking. M-am urcat. Acum mă vedeau toţi şi mă auzeau toţi... Şi
nu mai eram 120-150, devenisem un grup mai numeros, să fi fost în
jur de 250 de oameni.
– Pe partea Parkingului? Şi pe partea cealaltă erau...
– Nu. Nu, tot acolo, în dreptul Hotelului Intercontinental. Şi
atunci i-a venit ideea cuiva de a folosi Parkingul... Nişte copii m-au
ajutat să urc, printre care, dacă nu mă înşel, era şi Romeo Raicu.
Acum nu mai pot să realizez dacă el urcase înaintea mea sau a urcat
după mine. Cert este că am ajuns pe Parking. În mintea mea, la
momentul acela, s-a produs o schimbare, o modificare. Am
conştientizat că eu trebuie să le spun oamenilor lucruri care să-i
determine să rămână acolo, care să le dea curaj, pentru că ceea ce
făceam noi acolo putea fi determinant pentru ceea ce urma să se
întâmple.
– Care a fost reacţia forţelor de ordine?
– Nu ne-au tulburat.
– Erau, totuşi, scutierii...
– Erau scutierii care făcuseră baraj şi la Batiştei, şi la Sala Dalles.
– Nu se mai circula pe Magheru?
– Oameni, dacă veneau, veneau dinspre Piaţa Unirii...
– Este vorba de maşini?

- 126 -
 – Nu. Maşini nu circulau. Circulaţia era întreruptă. Ăsta a şi
fost avantajul nostru că deja ocupaserăm carosabilul. La momentul
acela eu m-am gândit că trebuie să spun numai lucruri care să
încurajeze, lucruri care să dea consistenţă acţiunii noastre.
Vorbeam... Imaginaţi-vă că la momentul acela nici nu cunoşteam
tehnica discursului, nici nu aveam foarte multe date la îndemână, ca
să pot să-mi construiesc un discurs. Discursul era cât se poate de
general, dar în acelaşi timp încercam să-l fac cât se poate de
convingător. Văzând că suntem puţini, la un moment dat am spus că
de la Timişoara vin oameni în Bucureşti. Eram puţini, dar trebuia să
creez sentimentul că noi suntem puternici şi că vom fi şi mai mulţi.
Nimeni nu-mi spusese. Dar realizasem că trebuie să le dau speranţă
şi încredere în ei, că nu suntem singuri. Şi atunci, zic: „Cineva mi-a
spus aici că sunt oameni de la IMGB, de la „23 August”, de la
Republica, care vin înspre noi.” Reacţia grupului era una de
bucurie, şi bucuria sporea pentru că discursul era completat cu
nevoia de a da jos comunismul, de a-l da jos pe Ceauşescu. Un
lucru important pe care cred că l-am spus eu atunci a fost următorul:
„Nu vă fie teamă. Acum suntem puţini, dar vom fi mulţi. Chiar dacă
ne vor omorî pe noi, vor veni alţii în locul nostru. Şi să ştiţi că nu au
ei atâtea gloanţe încât să ne ucidă pe toţi.” În sfârşit, după discursul
acela care a durat să zic jumătate de oră, patruzeci de minute, am
coborât de pe Parking şi un individ, care nu era foarte tânăr, dar era
mai tânăr decât mine, să fi avut în jur de 32-33 de ani, îmi spune:
„Domnule, stai puţin. Noi suntem aici, dar trebuie să ne şi
organizăm.” În mintea mea, în momentul acela, s-a produs o
confuzie. Păi, cum să ne organizăm? Să facem şi noi ce au făcut ăia
de la Timişoara? Auzisem că la Timişoara, în timpul revoltei, s-a
înfiinţat o structură, Frontul Democratic Român. Dar mie nu-mi
venea în minte această titulatură şi, în loc să-i spun Frontul
Democratic Român, i-am spus Frontul Unit Muncitoresc. În
momentul acela, am simţit aderenţa unanimă, a tuturora, la această
idee. Şi atunci am încercat să aduc în discuţie şi personalităţi care să
sprijine această manifestare de protest şi revoltă. Auzisem, la
Europa Liberă, despre Mircea Dinescu, despre Doina Cornea,
despre Petrescu de la Iaşi, despre Radu Filipescu, despre Dumitru
Mazilu... Ştiam că a avut probleme Corneliu Mănescu datorită
felului în care s-a prezentat atunci când a fost ministru de externe.
Deci, am vorbit despre ei. Am făcut o listă cu cei care vor face parte
din această structură, pe care noi, atunci, o concepusem şi îi
spusesem Frontul Unit Muncitoresc. Am întrebat cum îi cheamă pe

- 127 -
oamenii de acolo, pentru că voiam să-i includ în această structură.
Însă, singurii care mi-au spus cum îi cheamă au fost Romeo Raicu,
Liviu Crăciun Viorel, băiatul care mi-a spus că trebuie să ne
organizăm, şi Petre Ioan, care era responsabilul Restaurantului Tic-
Tac.
– Dar între numele astea nu l-aţi trecut şi pe Ion Iliescu?
– Nu.
– Din câte ştiu, se discuta şi despre Iliescu.
– Personal nu. Îmi pare foarte rău. Auzisem o discuţie pe la
serviciu că venise Gorbaciov în vizită la „23 August” şi că l-ar fi
întrebat pe Ceauşescu unde este Iliescu. Dar nu mi-a rămas în minte
lucrul acesta. Chiar nu mi-a rămas în minte. Şi nu aveam motiv să-l
trec, pentru că omul acesta nu făcuse nimic care să-l legitimeze
pentru a face parte din Frontul Unit Muncitoresc.
– Eu vorbesc de nişte nume vehiculate pe la Europa Liberă.
– Nu! Cel puţin pentru mine, cel care alcătuise lista asta ad-
hoc, el nu era important. V-am spus că l-am trecut pe Dumitru
Mazilu, i-am trecut pe ceilalţi dizidenţi. Ana Blandiana. Şi pe ea am
trecut-o. Pe Vasile Paraschiv, care a fost întemeietorul sindicatului
liber, SLOMR-ul. Auzisem despre el tot la Europa Liberă.
Încercam să fac o listă de oameni, de nume care să dea consistenţă,
în primul rând, acestei structuri, dar care să creeze o anumită
autoritate. Că una era zarzavagiul de la colţ şi tanti Leana care vinde
lapte, şi alta era să ai alături de tine, într-o astfel de situaţie, nume
consacrate, nume de care s-a auzit.
– Şi recunoscute ca atare. Reacţia celor de lângă
dumneavoastră a fost de aprobare deplină?
– Aprobare deplină, dar numai oamenii aceştia trei mi-au
spus cum îi cheamă. Restul nu au vrut să spună. Le era frică. Eu
cred că la momentul acela se gândeau: „Ia stai, domnule, dacă se
întâmplă ceva? Eu îmi dau numele omului acesta.”
– Cine este ăsta? Dacă este de la Securitate?
– Da. Şi sentimentul acesta de teamă i-a făcut pe mulţi să nu
spună cum îi cheamă.
– Nici acum n-au intervenit forţele de ordine?
– N-au intervenit. Şi un episod pe care, probabil, îl vor
descrie şi alţii. Cornel Palade, actorul, a adus vorba într-o emisiune
de-a lui despre Dincă vorbind la burlan. Pentru că vorbisem foarte
tare, am început să răguşesc. Trebuia să mă fac auzit. Cineva a
smuls un burlan de la Universitate, altcineva a încercat să facă o
goarnă dintr-un carton. N-a dat rezultate nici burlanul, nici pâlnia

- 128 -
din carton. Între două pauze... Să ne înţelegem: nu vreau ca cineva
să creadă că-mi arog mai multe merite decât am avut...
– Povestiţi. Nu vă mai scuzaţi. Aţi fost acolo şi toată lumea
ştie asta.
– Niciunul de atunci, în momentul acela vorbesc, nu a mai
avut curajul să ţină un discurs.
– Un discurs anticeauşist cu forţele de ordine în faţă.
– Toţi erau de acord cu mine, dar nimeni nu vorbea.
Probabil, cel care ar fi vrut să vorbească era convins că nu ştie să
vorbească şi nu poate să transmită, iar care ar fi ştiut să vorbească
probabil că-i era teamă.
– Aveau reţineri.
– Ţineam acele discursuri cam din 20 în 20 de minute. Era
necesar să ţii oamenii acolo. Că, dacă aş fi tăcut şi eu şi ei, la un
moment dat ar fi intervenit apatia şi atunci ne-am fi împrăştiat. Am
uitat să vă spun că tânărul care şi-a dezvăluit identitatea, spunând
că-l cheamă Liviu Crăciun Viorel, a mai spus că fusese luptător la
USLA. “Trebuie să mă ascultaţi, pentru că eu ştiu cum lucrează
aceştia. Spune-le oamenilor să nu se îndepărteze, să nu intre pe
străzi dosnice, pentru că ăştia – expresia lui – îi fură, adică îi
arestează şi se poate să nu mai auziţi de ei.” Într-unul din discursuri
am spus şi acest lucru: trebuie să stăm aici, să stăm grupaţi, să nu
mergem prea departe, pentru că există posibilitatea ca oameni dintre
noi, pe care nu-i cunoaştem acum, să dispară şi este păcat pentru că
ceea ce facem noi aici, facem pentru tot poporul şi pentru toată ţara.
În momentul când discutam cu acest Liviu Crăciun Viorel vine un
tânăr, cam de 30 de ani, şi spune: „Domnule, nu vă supăraţi, eu
sunt de la Securitate. Eu sunt subofiţer de securitate. Eu am fost
trimis aici...”
– Era civil?
– Da, era civil... „Eu am fost trimis aici să văd despre ce
este vorba. Să ţin minte figuri, să pot să mă duc să fac un raport, să
raportez...” Eu l-am întrebat: „Dumneata ce vrei?” „Eu cred în
ceea ce spuneţi dumneavoastră şi sunt de partea dumneavoastră.”
Înainte de asta, însă, au venit la mine doi puşti, să fi avut 16-17 ani,
iar unul dintre ei mi-a zis: eu am o portavoce acasă, mă duc să v-o
aduc. Au plecat amândoi şi, culmea, au şi venit repede. Probabil că
locuiau pe acolo, prin zonă. „Noi suntem la pas sportiv în cadrul
Cântării României şi avem portavocea asta acasă.” Numai că
aceasta nu avea baterii. Atunci s-a produs discuţia cu tipul care a
spus că este de la Securitate. Şi zic: „Domnule, dacă vrei să

- 129 -
demonstrezi că dumneata eşti de la Securitate, dar eşti de partea
noastră, du-te şi adu o baterie de la o maşină”. După circa o
jumătate de oră a adus acumulatorul. Numai că noi nu aveam sârmă
să facem legăturile. Şi a rămas să vorbesc oamenilor tot fără un
mijloc de amplificare.
– Securistul acela v-a adus baterie?
– A adus baterie.
– Era baterie de la o maşină?
– Da, era o baterie de maşină, pentru că mai fuseseră nişte
băieţi cu el şi o luaseră. Probabil că maşina era parcată pe undeva,
pe lângă biserică, barajul nu era acolo, ci în partea cealaltă, spre str.
Academiei.
– Şi ăsta a rămas în continuare cu dumneavoastră?
– A rămas. Domnule, a rămas atât cât am putut eu să-l
vizualizez. Însă, cert este că aceşti doi băieţi, şi probabil şi cu el, au
lucrat la portavoce. Mă rog, s-au dus, au făcut rost de sârmă, că la
portavoce a reuşit să vorbească Dan Iosif.
– Când l-aţi identificat pe Dan Iosif? Oricum, a apărut
după dumneavoastră?
– Absolut.
– Nu era în grupul lui Raicu sau în grupul dumneavoastră?
– Nu. A apărut după noi. Deja trecuseră, cum să spun, TAB-
urile, tunurile de apă, trecuseră.
– Deci, se întunecase?
– Da. Era aproape întuneric, nu se distingea omul.
– Era cam între patru şi jumătate şi cinci?
– Cam aşa. Poate că fiind o zi senină, poate că trecuse de
ora cinci. Nu puteai să identifici figura.
– Aşadar, primul care a vorbit la portavocea aceea pusă în
funcţiune a fost Dan Iosif.
– Da. Dar mult mai târziu după formarea baricadei. Ceea ce
vreau să remarc este faptul că în perioada în care deja în Piaţa Uni-
versităţii era un număr substanţial de oameni, cred că pe carasobil
eram aproximativ o mie de persoane, dar pe trotuarele din stânga şi
din dreapta cred că mai era o mie de persoane. După ce au trecut...
– Dumneavoastră, când vorbiţi de Universitate în
momentele astea, vorbiţi de Universitate nu la statui, ci în partea
cealaltă, la fântâna de la Arhitectură?
– Nu! Vorbesc de zona Batiştei şi până în dreptul... Nu
ajungea mulţimea în dreptul clădirii Universităţii. Mulţimea era
masată în zona unde erau Parkingul şi Hotelul Intercontinental.

- 130 -
 – Unde s-a făcut şi baricada.
– Imaginaţi-vă că dacă ar fi să facem, aşa, un calcul,
aproximativ o sută de metri, pe cât are bulevardul lăţime, 20 de
metri. 100 x 20 = 2000 de metri pătraţi. Deci, ca să zic aşa, când
eram noi cei mai mulţi eram 2.000-3000 de oameni. Nu eram mai
mulţi. Cam la acest mod am făcut eu calculul tot timpul. Îmi aduc
aminte că şi înainte să vină Dan Iosif, dar şi după ce a venit,
încercam să determinăm oamenii, care erau pe trotuare şi spuneau
că privesc, să vină alături de noi pe carosabil. La momentul acela nu
realizam. Noi credeam că ei nu vor să fie alături de noi. Şi poate că,
într-un fel, nici nu erau. Ei voiau să fie alături de noi, însă le era
mult prea teamă. Şi atunci, dacă s-ar fi întâmplat ceva, ei foarte uşor
puteau să spună: „Stai, domnule, că noi eram pe trotuar, noi
priveam, noi nu eram implicaţi.”
– Ei doreau?
– Ei doreau această implicare şi numărul lor cu numărul
nostru deja a dat un alt aspect mulţimii din Piaţa Universităţii.
– Suntem în momentul în care s-a hotărât baricada.
– Înainte de a vorbi despre construirea baricadei trebuie să
amintim că în mod absolut primitiv, dacă vreţi, a fost elaborată
prima platformă program a Frontului Unit Muncitoresc. Auzisem la
Europa Liberă despre desfiinţarea Partidului Comunist şi
desfiinţarea unui partid unic. Auzisem despre pluripartidism,
auzisem ... Am trecut aceste lucruri acolo. Adică să se desfiinţeze.
Să nu mai existe un singur partid. Să existe mai multe partide.
Alegeri libere. Dreptul la... libertatea presei. Dreptul la exprimare
liberă, dreptul la o viaţă mai bună. Erau 10-12 puncte pe care atunci
le alcătuisem.
– Vi le-aţi trecut şi pe o hârtie?
– Nu le-am trecut. Nu aveam hârtie, nu aveam pix. Le
spuneam, le transmiteam. Deci, de fiecare dată când începeam un
discurs, ori la început, ori la terminarea lui, vorbeam despre Frontul
Unit Muncitoresc pe care noi îl făcusem. Spuneam numele celor din
F.U.M. şi ce revendicări avem. Baricada începe să se formeze.
– Până la baricadă. Nu au venit forţele de ordine?
– Tunurile de apă, da. Au venit TAB-urile, au trecut tunurile
de apă şi ne-au udat.
– Reacţia forţelor de ordine, cu tunurile de apă, v-a îndârjit
sau pe unii i-a făcut să plece şi să o ia la fugă?
– Nu am observat ca cineva să fi plecat din rândul nostru.
Ba, dimpotrivă, numărul nostru era suficient pentru a ne crea o stare

- 131 -
de siguranţă. Numărul creează întotdeauna şi sentimentul de putere.
De aceea cred că au şi luat măsurile represive.
– Înainte de a se ridica baricada, s-a tras?
– Nu.
– Tragerile au fost mult mai târziu?
– Când au trecut prin Piaţa Universităţii, TAB-urile nu au tras.
– Au trecut doar să vă sperie?
– Da. Probabil, asta am vrut să vă spun, probabil că numărul
semnificativ care era la un moment dat în Piaţa Universităţii i-a
determinat să aducă TAB-urile şi tunurile de apă. Norocul nostru a
fost că a fost o zi călduroasă şi chiar dacă ne-au udat, nu ne era frig
sau poate nu mai simţeam noi frigul. Cert este că după ce au trecut
cu TAB-urile, cu tunurile de apă, unii tineri voiau să se agaţe de
TAB-uri, făceau o serie întreagă de lucruri din acestea de vitejie,
care, ulterior, nu au fost luate în consideraţie, dar pentru momentul
acela, pentru noi, însemna foarte mult. Însemna că nu ne era teamă
de TAB-urile lor, de tunurile de apă, de armele lor. Când deja se
întunecase şi nu mai puteam să distingem, TAB-urile trecuseră, deci
nu mai veneau, tunurile de apă nu mai existau, în schimb cordonul
de scutieri dinspre Sala Dalles s-a apropiat cât mai mult spre strada
Batiştei. De remarcat este faptul că soldaţii tineri pe care i-am
întâlnit atunci când am apărut prima dată în Piaţa Universităţii, când
s-a înserat au fost înlocuiţi cu soldaţi în vârstă, fără grade. Niciunul
nu avea sub 35 de ani, nu mai erau soldaţii tineri. Deci, copiii aceia
fuseseră luaţi de acolo şi fuseseră aduşi soldaţi în vârstă. Probabil că
aceştia erau subofiţeri, dar nu aveau grade. Erau îmbrăcaţi în
uniformă militară, kaki, fără grade. În condiţiile în care se înserase,
nu ar fi elegant din partea mea dacă nu aş introduce în această
povestire despre 21 decembrie momentul apariţiei lui Dan Iosif. Eu
răguşisem, chiar nu mai puteam să emit sunete. Din momentul
acela, activitatea în Piaţa Universităţii putea să fie compromisă.
– Fără cineva care să-i ţină cu lozinci, cu discursuri,
puteau să plece?
– Sigur că da. V-am spus, în jurul orei 17, pe trotuarul
dinspre Hotelul Intercontinental a apărut un tip care vorbea.
– Avea alura aceea, de rebel...
– Acesta era Dan Iosif. A început să vorbească. Vorbea la
fel cum vorbisem şi eu. Probabil că el fusese mai înainte. Auzise ce
spuneam, sau poate că nu. Că nici el nu este un băiat prost şi poate
să-şi elaboreze un discurs. A început să vorbească. L-am ascultat.
Mi-a plăcut şi eram bucuros că cineva venise şi preluase ştafeta şi

- 132 -
puteam să continuăm să existăm acolo. Nu mă gândeam, niciun
moment, la absolut nimic. Mă gândeam că trebuie să izbândim.
Deci, faptul că Dan Iosif a fost acolo mai înainte o demonstrează că
el mi-a vorbit despre F.U.M.-ul pe care noi l-am făcut acolo,
Frontul Unit Muncitoresc. Înseamnă F.U.M. şi ca un fum s-a
destrămat această structură pe care am creat-o acolo.
– Oricum, ideea a rezistat, pentru că se vorbeşte de Frontul
Unit Muncitoresc, l-am mai întâlnit în unele evocări.
– Dacă vreţi să aveţi o mărturie clară despre existenţa
acestei structuri, a acestui F.U.M., amintiţi-vă că Mircea Dinescu,
când apare la televizor, în data de 22 decembrie, vorbeşte despre
F.U.M. Ceea ce înseamnă că Mircea Dinescu a fost în Piaţa
Universităţii. El nu avea de unde să ştie, dacă nu era acolo. V-am
spus că m-am bucurat că a apărut cineva care să mă înlocuiască şi
am procedat în consecinţă. L-am sprijinit cât am putut eu de mult.
Atunci ne-a venit ideea să facem o baricadă. Să ne baricadăm, ca să
nu permitem eventualelor tancuri, TAB-uri, care ar fi venit dinspre
Romană, să mai pătrundă în Piaţa Universităţii, „ca şi cum n-ar fi
putut să treacă tancurile peste ceea ce făceam noi!” Dar aşa
gândeam atunci.
– Era măsura disperată a unor oameni disperaţi.
– Era o măsură pe care o credeam bună. Ea a fost bună
numai în sensul că s-a făcut, că s-a vorbit de baricadă.
– A devenit şi a rămas un simbol!
– Da, am mai vorbit şi eu, cât am mai putut, de pe baricadă,
dar a vorbit Liviu Crăciun Viorel, Tara Cristiana, care, de
asemenea, şi-a spus numele, dar cel mai mult de pe baricadă, la
portavoce, a vorbit Dan Iosif. El şi-a consumat foarte puţin vocea.
– A avut portavocea şi nu trebuia să ridice tonul.
– A avut portavocea, aşa că a doua zi de dimineaţă a putut
să continue ceea ce începusem în 21 decembrie. Referitor la
persoane: eu cred că toţi oamenii aceştia care încearcă să-şi
adjudece Piaţa Universităţii şi să se proclame lideri nu ştiu în ce
măsură pot să şi demonstreze lucrul acesta. De ce spun asta, pentru
că sunt mulţi care spun că au fost liderii Baricadei din 21
decembrie, însă puţini au ieşit în evidenţă. Majoritatea au acţionat
în cadrul mulţimii. Ceea ce pot să spun este că ulterior am realizat,
având nişte figuri mai deosebite, am realizat prezenţa lui Cazimir
Ionescu, care a venit cu un cearşaf, să zic, de vreo trei metri
lungime şi o lăţime considerabilă, pe care scria „Jos comunismul”.

- 133 -
Prezenţa lui este sigură în Piaţa Universităţii, dar nu a vorbit. Nu şi-
a asumat răspunderea celor petrecute în Piaţa Universităţii.
– Oricum, iniţiativa lansării acestei lozinci scrise pe cearşaf
este echivalentul vorbitului, adică a comunicat o idee.
– Da, mă rog, eu v-am spus exact cum s-au petrecut
lucrurile. Am mai observat prezenţa lui Nicolae Păun, de la romi.
De ce spun lucrul acesta? Sunt anumite figuri pe care dacă le vezi o
dată, ţi se întipăresc în minte, apoi dacă le revezi îţi dai seama că le
ştii de undeva.
– Eu vă asigur că, din tot ceea ce am citit, lideri din Piaţa
Universităţii şi la Baricadă rămân, în istorie, Dincă şi Dan Iosif.
– Şi Romeo Raicu.
– Romeo Raicu şi ceilalţi s-au afirmat şi ulterior în sediul
C.C. în diferite momente. Sigur că da, şi Cazimir Ionescu, şi Radu
Silaghi. Dar Baricada este legată de Dincă şi de Dan Iosif.
– Dan Iosif, Dincă, Tara Cristiana, Romeo Raicu, Liviu
Crăciun Viorel, Petre Ioan.
– Tara Cristiana cine este, unde a dispărut?
– Tara Cristiana a plecat, după revoluţie, în străinătate, ca
de altfel şi Liviu Crăciun Viorel. Sunt oamenii care aş fi vrut să aibă
certificat de revoluţionar, dar care nu au.
– Erau tineri atunci?
– Erau tineri. Tara Cristiana spunea că este pictoriţă, iar
Liviu Crăciun Viorel este omul care a spus că lucrase în trupele
USLA. Cu Tara Cristiana m-am întâlnit şi în sediul C.C., dar şi cu
Liviu Crăciun Viorel, cu Petre Ioan. Ei se lipiseră de mine. La un
moment dat îmi era chiar teamă de Petre Ioan (pentru că era
îmbrăcat în costum şi-l credeam securist)...
– Pe la ce oră aţi plecat din Piaţa Universităţii? După
spargerea baricadei?
– Da. După miezul nopţii.
– În după-amiaza şi seara de 21 decembrie, în Piaţa
Universităţii-Intercontinental au fost mii de oameni. În acest caz,
părerea mea este că important a fost cel care a luat cuvântul acolo,
dacă s-a manifestat ca lider.
– Nu.
– Noi am discutat până acum de Romeo Raicu şi de Radu
Silaghi, de Dan Iosif şi de dumneavoastră. Oameni cu activitate
acolo, care au făcut ceva. Şi eu am participat, dar eram pe trotuar.
Asta nu înseamnă că am participat! Stăteam şi eu, gură-cască, să
văd ce se întâmplă.

- 134 -
 – Şi totuşi, în situaţia de atunci, aţi participat. Domnule,
aveţi acelaşi merit.
– Eram mulţi, asta conta!
– Acelaşi merit ca şi cei de pe baricadă, care, dacă nu eram
nebuni, nu puteam să facem!
– Aţi fost sprijiniţi de cei de pe margine.
– Eu de unul singur nu pot să fac o revoluţie. Dacă oamenii
aceia nu existau acolo, eu nu puteam să fiu revoluţionarul Dincă;
datorită lor, unii mă numesc „simbol al Revoluţiei din decembrie
1989”.
– Cât a durat Baricada? Au fost vreo patru ore?
– Da, vreo patru ore. Timp în care se vorbea de pe ea cu
intermitenţă, adică nu poţi să ţii un discurs în permanenţă. Nu poţi,
devii penibil dacă spui din două în două minute acelaşi lucru. Deci,
din punctul meu de vedere, baricada simbolizează rezistenţa din
Piaţa Universităţii, în 21 decembrie. Dar ceea ce este important este
faptul că, de la un moment dat, această baricadă şi Hotelul
Intercontinental au constituit scutul pe care noi îl aveam, cel puţin
în minte, împotriva gloanţelor trasoare care, începând cu ora..., nu
vreau să exagerez ca să zică cineva „uite, domnule, acesta este omul
care deţine adevărul absolut.”
– Cam 18, aşa? Mai devreme?
– Nu, nu. În jurul orei 22. Atunci au început trasoarele.
– Oricum, Baricada era construită când au început
trasoarele.
– Sigur că da. Deja se vorbise de pe Baricadă. S-a început în
jurul orei 22, cu gloanţe trasoare care aveau traiectoria aproape
verticală. După ora 23, de remarcat este faptul că s-a coborât tirul
acelor gloanţe trasoare. Multe dintre ele au lovit zidurile Hotelului
Intercontinental. Şi aici au fost o serie de oameni care au fost răniţi
din ricoşeuri. În jurul orei 12 noaptea, chiar 12,30, s-a dat cu gaze
lacrimogene. Din momentul în care a început să se tragă, nu a mai
vorbit nimeni în Piaţa Universităţii. Era un moment de aşteptare
pentru noi. Nu ştiam ce se va întâmpla. Am rămas, totuşi, în piaţă.
Am spus mai înainte că în jurul orei 12 noaptea s-au aruncat gaze
lacrimogene. Ne udam batistele şi ni le puneam pe nas, ca să putem
respira. Momentul în care se sparge şi baricada.
– Asta după ora 24.
– După miezul nopţii, momentul în care reuşesc să ne
disperseze. De data aceasta nu mai erau tunuri de apă, ci erau TAB-
uri şi tancuri cu şenile.

- 135 -
 – Tancuri nu au apărut decât la spargerea baricadei?
– Decât la spargerea baricadei şi bănuiesc că baricada i-a
determinat să introducă tancurile cu şenile.
– Din câte ştiu eu, s-a încercat spargerea baricadei cu
TAB-ul.
– Nu mai reţin, chiar nu mai reţin.
– Ei au vrut să spargă cu TAB-urile, unul a luat foc şi unul
s-a defectat, şi atunci au adus tancurile.
– Din momentele acelea fiecare îşi are adevărul lui, fiecare
a privit şi a văzut lucruri din poziţia în care era. În momentul în care
au introdus tancuri, eu mă aflam pe esplanada din faţa Teatrului
Naţional, pentru că eram destul de mulţi oameni la momentul acela.
Eu zic că eram un număr de trei mii de oameni la ora aceea. Când
au pătruns pentru prima dată tancurile şi au coborât tirul trasoarelor
spre orizontală, atunci a fost un moment de panică generală. Atunci
cu toţii am simţit că ei nu se mai joacă cu noi şi că este momentul să
plecăm. Dar, nu oricum. Şi eu, şi Dan Iosif am făcut apel la oamenii
din preajmă.. Apropos... Spuneaţi că importanţa oamenilor de pe
margine asta a fost. Da, este adevărat. Noi le-am sugerat. Dar şi
dacă nu le sugeram, ei tot lucrul acesta îl făceau, că era un fapt
deosebit pe care-l trăiseră şi pe care urmau să-l povestească. I-am
rugat pe oameni să meargă şi să spună ce se întâmplă la
Universitate şi astfel să-i scoată din case, ca să fim mulţi, cât mai
mulţi. Îmi aduc aminte de acest îndemn, numai că în momentul în
care au pătruns tancurile în Piaţa Universităţii speranţa noastră
murise. Ne-am gândit că represiunile vor continua şi vor întrerupe
definitiv manifestaţia. În acest moment, Petre Ioan ne sugera să ne
ascundem prin canale, iar dacă va continua represiunea, la modul în
care începuse, cu tancurile şi cu gloanţele la orizontală, ne sugera ca
împreună – eu, el şi Liviu Crăciun Viorel – care rămăsesem un grup
compact, să încercăm să părăsim oraşul, cu maşina lui (nu ţara, căci
ştiam că ţara nu poate fi părăsită). Primii morţi şi răniţi pe care i-am
văzut atunci au fost în momentul spargerii baricadei. Am coborât de
pe esplanadă ca să mergem spre metrou. În faţa noastră fusese
împuşcat un tânăr. Împreună cu cei de mai sus şi cu alţi doi-trei
oameni l-am dus pe acel tânăr în interiorul metroului, dar l-am lăsat
pe scări. Nu am reuşit să-l ducem mai jos. Intenţionam să intrăm,
dar ne-am dat seama că Metroul este o capcană, şi atunci am luat-o
spre Rosetti. Tancurile urmăreau să împrăştie lumea. Unele dintre
ele se urcau şi pe trotuar. Pentru că fusesem taximetrist, cunoşteam
străzile şi în loc să o luăm pe Bulevard, unde era locul mult mai larg

- 136 -
şi unde puteam fi mult mai uşor vânaţi, am luat-o pe strada Galaţi,
după care am ieşit undeva, pe Calea Moşilor, cu intenţia de a ne
ascunde. La mine acasă nu puteam să merg, la niciunul dintre ei nu
puteam merge, de frică, aşa că le-am propus colegilor mei să
înnoptăm la un văr de-al meu, undeva, pe lângă Gara de Est, de care
nu ştia nimeni. Ajunşi în Calea Moşilor am văzut alte grupuri care
fugeau de furia celor care ne urmăreau cu tancurile. Am trecut pe
lângă o librărie ale cărei geamuri erau sparte şi, în acelaşi timp,
venea spre noi un miliţian tânăr. La momentul acela nu mi-a fost
frică de el. Şi vă rog să luaţi aşa cum vă spun – a fost ca o
rugăminte la el, dar a fost şi ca un ordin. M-am adresat lui: „Vă rog
frumos, staţi în această zonă, staţi lângă librărie, pentru că
geamurile sunt sparte şi aveţi grijă să nu intre cineva să fure ceva“.
Omul acela, nu că asculta de ordinul meu, dar parcă încremenise şi,
la întrebarea dacă o să aibă grijă să nu se mai spargă şi alte vitrine,
mi-a răspus că da, o să păzească vitrinele sparte şi că va avea şi
grijă să nu se mai vandalizeze magazinele din zonă. Am ajuns la
vărul meu în jurul orei 2.30. Evident, am făcut nişte comentarii
scurte. Eram foarte obosiţi, eram şi nemâncaţi; respectivul, având
copii mulţi, ne-a dat numai câte o bucăţică de pâine cu care ne-am
potolit foamea şi am încercat să ne odihnim, dar niciunul dintre noi
nu a reuşit să doarmă. Dimineaţa, la ora 5.30, am ieşit din casa
vărului meu cu gândul să luăm cât mai mulţi oameni de pe stradă,
să ne întoarcem în Piaţa Universităţii. Dacă nu mă înşel, denumirea
corectă a întreprinderii care se afla la Gara de Est era Electronica.
Trecând pe lângă această întreprindere, pe stradă, am reuşit să
formăm un grup de 10-15 persoane cu ajutorul cărora am ajuns la
porţile întreprinderii pe la 6 fără ceva. Începeau să vină oamenii la
serviciu. Portarul ne-a interzis să intrăm. De acolo, n-am reuşit să
luăm prea mulţi omeni – în jur de 20-30, cu care am plecat spre
Piaţa Obor.
– Din ce aţi aflat dvs. ulterior, au fost şi cazuri când
participanţi la baricadă au intrat în noaptea aceea în întreprinderi?
Eu am găsit această informaţie. Dacă ştiţi cumva despre acest lucru
în alte zone?
– Eu, unul, nu cred că s-a întâmplat lucrul acesta. Puterea
aparţinea încă lui Ceauşescu, teama oamenilor... Chiar şi nouă, care
fusesem în Piaţa Universităţii pentru o perioadă relativ scurtă, ne
dispăruse curajul. Făcusem ceea am făcut în Piaţa Universităţii
pentru că eram împreună, pentru că eram mulţi, o forţă. Cum să te fi
manifestat ca un intrus într-o fabrică în care nu cunoşteai pe

- 137 -
nimeni? Ne aşteptam la o represiune puternică. Că s-a întâmplat să
fim la Intercontinental, unde era un nod extrem de important al
circulaţiei din Capitală, unde erau şi străini, că am fost apăraţi
întrucâtva şi de vecinătatea Ambasadei americane... Ăsta a fost
norocul nostru. Dar aşa, izolaţi, ne-am dat seama că solidaritatea nu
mai funcţionează, că eram extrem de vulnerabili. Eu nu cred în
poveştile astea că în data de 21 s-a intrat în întreprinderi. Concepţia
noastră, a celor trei, că noi conduceam grupul format, era să
mergem pe artere cât mai aglomerate, cât mai circulate, ca să putem
lua cu noi cât mai mulţi oameni. Şi ne-am gândit la Piaţa Obor.
Ştiam că acolo se află mai multe întreprinderi, printre care
Mecanică Fină, AVERSA, Întreprinderea de Mase Plastice. Toată
treaba asta să nu credeţi că s-a desfăşurat cât ai bate din palme!
Începusem să strigăm lozinci: „Veniţi cu noi, venţi cu noi!“, „Nu vă
fie frică, Ceauşescu pică!“, „Jos dictatorul!“, „Jos comunismul!“,
„Jos cismarul!“. De grupul nostru se ataşau în permanenţă alţi
oameni, grupul atingând 150 de persoane. În Piaţa Obor, am
încercat să stăm de vorbă şi să-i mobilizăm pe cei care vindeau. Nu
am găsit niciun fel de înţelegere la aceşti oameni. După război,
mulţi viteji se arată, şi acum, dacă îi întrebăm, spun „Da, şi noi am
participat la Revoluţie“. Numai că, în momentul în care noi le-am
cerut să-şi lase marfa pe tarabă şi să vină cu noi, ne-au refuzat şi ne-
au apostrofat. Unii spuneau că suntem nebuni, alţii că au altă treabă.
Deci, în Piaţa Obor, nu am avut succesul pe care am crezut noi că îl
vom avea. În schimb, am avut un succes neaşteptat la Întreprinderea
Mecanică Fină. Portarul nu voia să ne dea drumul. Era deja ora 6.
Venise o serie de muncitori care probabil intra la ora 6. Am încercat
să-i convingem pe cei pe care îi vedeam în curte. Am reuşit să luăm
din Intreprinderea Mecanică Fină în jur de 100 de persoane. Acum
aveam un grup de vreo 400 de persoane la care s-au mai ataşat şi cei
care lucrau la mase plastice. Dar grupul nu era suficient de mare
pentru a continua ceea ce începusem în data de 21. Drumul de la
Mecanică Fină şi până la Bucur Obor, în intersecţie, a durat
suficient de mult, pentru că ne opream cam din o sută în o sută de
metri şi ţineam discursuri legate de neajunsurile pe care le aveam,
de condiţiile grele în care trăiam. Deci, făceam întrucâtva o critică
dură la adresa regimului comunist, la adresa lui Ceauşescu. Ajunşi
în intersecţie, am făcut joncţiune cu un grup de vreo 200-300 de
persoane care veneau de la ITB, în special de la Uzina de Reparaţii
a ITB-ului. De asemenea, fiind în jur de ora 7, intersecţia din Obor
era destul de aglomerată. Ni s-au alăturat şi grupuri care veneau

- 138 -
dinspre Mihai Bravu. În felul acesta am ajuns un grup de 1000 de
persoane când am intrat pe Moşilor. Am reuşit, în drumul pe care l-
am parcurs de la Bucur Obor până la actualul Carol, să facem un
grup de aproximativ 2000 de persoane. La intersecţia cu actualul
bd. Carol am făcut joncţiune cu un grup care venea pe Dimitrov şi
dinspre şos. Iancului. Două grupuri masive de 1500-2000 de
persoane. Cert este că noi am ajuns în Piaţa Rosetti cu un grup care
număra între 8000 şi 10.000 de persoane. În Piaţa Rosetti mai erau
coloane care mergeau în faţa noastră, iar în Piaţa Universităţii ne-
am întâlnit cu o altă coloană, extrem de numeroasă, care venea din
Piaţa Unirii, apoi alta, care venea pe fostul bd. 6 Martie. Nu vreau
să exagerez cu cifrele, dar eram deja 20-30.000 de persoane. Din
calculele pe care le-am făcut ulterior am realizat acest lucru. Ora era
cam 8-8.30.
– Pe tot traseul acesta nu v-aţi întâlnit cu cordoane de
miliţieni? Unde era primul baraj?
– Nu. Nu erau baraje. Piaţa Universităţii fusese spălată de
sânge, cosmetizată, dar baraje nu erau când am ajuns noi. Erau
numai vreo trei TAB-uri şi un tanc, care încercau să-şi facă simţită
prezenţa în tentative de a ne intimida. Însă nu au avut nicio forţă,
pentru că noi am înconjurat aceste care de luptă şi le-am cerut să
fraternizeze cu noi. Bănuiesc că era comandantul tancului care a
spus că el nu are nimic de-a face cu noi şi că nu va trage împotriva
noastră. De fapt, nici nu mai putea, pentru că era împresurat:
„Haideţi cu noi, cu tancul, să mergem spre Piaţa Palatului“; „Eu nu
merg, dar dacă cineva dintre dvs. ştie să conducă un tanc, poate să
urce să-l conducă“. Deci, asta am reţinut. El personal nu şi-a
exprimat intenţia de a trece de partea Revoluţiei şi a
revoluţionarilor. Evident că de la Piaţa Universităţii şi până la strada
Oneşti distanţa pare scurtă, dar, atunci, a fost extrem de lungă. În
anumite momente, lucrurile care sunt mici, nesemnificative, par de
o importanţă covârşitoare. În faţa Hotelului Intercontinental, ca de
altfel şi pe partea cealaltă, pe trotuarul dinspre Arhitectură, se aflau
oameni care doreau schimbarea, dar cărora le era teamă să se
implice direct. Şi îmi aduc aminte că şi de data asta, cu toate că
eram extrem de mulţi oameni, simţeam nevoia să-i luăm chiar şi pe
cei care ne priveau. De ce spun asta? Pentru că, la un moment dat,
pe trotuarul de lângă Intercontinental se aflau nişte ofiţeri de miliţie
care au declarat că ei nu sunt nici de o parte, nici de cealaltă. Au
spus că ei vor fi de partea celor care vor câştiga. În felul acesta,
ajungem în dreptul străzii Oneşti, unde deja cred că numărul celor

- 139 -
care ieşiseră în stradă se apropia de 100.000, pentru că veneau
continuu coloane masive din toate direcţiile: dinspre Piaţa Romană,
dinspre Piaţa Unirii, veneau, veneau... oameni în permanenţă. La un
moment dat, la intrarea pe strada Oneşti exista baraj. Mi-aduc
aminte că şi eu, dar mai ales Dan Iosif, care reuşise să-şi protejeze
mai bine corzile vocale şi încă mai putea să vorbească...
– Unde l-aţi întâlnit pe Dan Iosif?
– La intrarea pe str. Oneşti.
– Barajul din cine era alcătuit? Din miliţieni? Din scutieri?
– Era de armată. Cel puţin aşa l-am perceput eu. Pentru că la
un moment dat, la insistenţele noastre, s-a strigat „Armata e cu noi“.
Dacă la început cei care formaseră acel baraj cu tancuri, cu taburi,
cu soldaţi pedeştri, nu au răspuns acestui slogan, în jur de 9.30,
poate chiar 10 – nu ştiu ce oră era – dar ei au cedat în momentul în
care au auzit că generalul Milea s-a sinucis. Abia atunci ne-au
permis să intrăm pe strada Oneşti. Şi toată această pătrundere în
Piaţa Palatului s-a făcut concentric, deci inclusiv de pe Calea
Victoriei, de pe Ştirbei Vodă, pe la Gambrinus. Pătrunderea până în
faţa C.C.-ului a durat destul de mult, în jur de o oră. Ce e de
remarcat aici? Când am ajuns în Piaţa Palatului, acolo am găsit un
microbuz cu o staţie de amplificare, de pe care se putea vorbi. Am
vorbit eu, a vorbit Dan Iosif. Tot ce se spunea în momentul acela
era legat de Ceauşescu, se făcea o aţâţare, o instigare a celor veniţi
acolo împotriva dictaturii, împotriva lui Ceauşescu şi împotriva
comunismului. Dacă împotriva lui Ceauşescu şi împotriva dictaturii
se făcea trimitere directă, când venea vorba de responsabilitatea
tuturor suferinţelor noastre, era făcut responsabil sistemul comunist.
... Am înaintat spre intrarea în clădirea C.C. Ceauşescu încă
se afla în sediu. Am socotit că este absolut necesar ca oamenii aflaţi
în apropierea balconului să fie cât mai vehemenţi, pentru că
tentativa lui, din 21 decembrie – „că vă dau 300, că vă dau 200, că
vă dau 50 de lei“ – putea foarte uşor să-i păcălească pe oameni şi
aceştia să dea înapoi. Cel puţin asta aveam în momentul acela în
cap. Ăsta a fost motivul pentru care am înaintat spre C.C. Când am
ajuns la intrare, se forţa pătrunderea în clădire.
– Până la momentul acela, Ceauşescu a avut o tentativă de
a ieşi. Ştiţi momentul acela?
– Cred că aş minţi, dacă aş spune prea multe lucruri despre
acest moment. Îmi amintesc de această tentativă, îmi amintesc că au
fost huiduieli care l-au determinat pe Ceauşescu să se retragă
imediat, care l-au determinat în final să şi fugă. Momentul în care

- 140 -
Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe clădirea C.C., momentul în
care revoluţionarii au pătruns deja în sediu – înseamnă victoria
revoluţiei din decembrie 1989. Dărâmasem pilonul principal!
– Când a plecat elicopterul, v-aţi dat seama că în el se află
Ceauşescu?
– Imaginaţi-vă nişte oameni care merseseră împotriva lui
Ceauşescu, împotriva represiunii de atunci... Bucurie nemărginită.
Cu toate că eram convinşi 100% că înăutru erau oameni cu arme,
oameni care puteau să ne măcelărească, am pătruns în sediul C.C.
În momentul în care Ceauşescu fuge, are loc această pătrundere.
Bănuiesc că intrarea, asaltul clădirii s-au produs în acest moment
din cauza forţei pe care ne-a dat-o plecarea lui Ceauşescu, dar şi
abdicarea celor care păzeau intarea în C.C. Am senzaţia că o parte
dintre ei, dacă nu chiar toţi, au fugit din pază şi asta a făcut posibilă
intrarea în clădire. N-am pătruns primul, dar am fost printre primii.
Cel puţin în momentul în care am intrat eu în C.C., cred că înaintea
mea pătrunseseră în jur de o mie de persoane, dacă nu mai mult; eu
nu am găsit acolo forţe care să opună rezistenţă. Ce am constatat eu,
la intrare, a fost faptul că se găseau acolo arme şi muniţii, iar
oamenii îşi luau deja arme, care cum găsea, care cum apuca. Iarăşi,
nu vreau să exagerez, dar era un tip acolo pe care l-am întrebat cine
a dat voie celor care au intrat să ia arme. Mi s-a răspuns că nimeni
nu a dat voie, şi-au luat ei. „Armele pe care le daţi, le daţi numai pe
bază de buletin! Nu lăsaţi pe nimeni să ia arme fără să avem o
evidenţă a armelor“. Din momentul acela, s-a încercat ca armele să
fie date unor oameni care puteau fi identificaţi. Dar, până atunci
existau deja o serie întreagă de indivizi care puseseră mâna pe arme.
– Ce sentiment aţi avut când aţi intrat în citadela
comunismului? Vă mai amintiţi care a fost primul lucru pe care l-
aţi făcut?
– Cine înceară să construiască poveşti nemuritoare, greşeşte
total. În primul rând că toţi cei care am intrat acolo, pe lângă curajul
pe care îl aveam, aveam şi o anumită teamă, pentru că nu ştiam ce
vom găsi. Noi intrasem într-o zonă total necunoscută, despre care
ştiam că este arhipăzită, o zonă care nu ne aparţinea. Revoluţionarii
pătrunseseră la toate etajele. Toţi erau foarte tineri. Îmi pare rău că
sacrificiul acestor oameni, expunerea acestor oameni deosebit de
tineri nu a fost şi nu este luată în calcul. Eu nu am văzut oameni
bătrâni care să intre în C.C., să spună: „eu am făcut armata şi mă
pricep la arme“. Nu, erau pur şi simplu tineri care avuseseră de-a
face, poate, cu armele când îşi făcuseră stagiul militar. Nu erau

- 141 -
oameni experimentaţi să organizeze o eventuală luptă cu forţele
care existau în clădire. Norocul nostru, avantajul nostru era că cei
care aveau sarcina să apere C.C., pe Ceauşescu, renunţaseră,
abdicaseră, plecaseră. Unii se ascunseseră în subsolurile acelea care
există în tot perimetrul centrului, alţii pe la etajele superioare, alţii
încercau să iasă prin alte locuri, alţii au rămas în ideea că, dacă se
predau, nu aveau ce să le facă. Ţinta noastră era, bineînţeles,
Cabinetul 1 şi Cabinetul 2. Ăsta a fost şi motivul pentru care ne-am
dus direct la Cabinetul 1 şi 2, care dă spre balconul C.C-ului.
– Dar ştiaţi care e Cabinetul 1?
– Intuitiv. Nu aveam de unde să ştiu lucrul ăsta. Tot intuitiv,
nişte oameni care vor să se adreseze mulţimii, se duc undeva unde
există o ieşire. Deci, ne-am dus pe balcon.
– Ce aţi văzut, ce aţi făcut dvs.? Deci intenţia asta a fost: să
ieşiţi în balcon, să vorbiţi mulţimii.
– Ce am putut să văd, la momentul acela, pe mine m-a
îngrozit. O parte dintre cei care pătrunseseră în Comitetul Central,
pe lângă dorinţa aceea de libertate, aveau şi dorinţa de a lua ceva de
acolo, de a se căpătui cu ceva, de a câştiga ceva din toată chestia
asta. S-au furat multe lucruri. Personal, am avut nişte conflicte tot
cu tineri care încercau să plece cu diverse lucruri, să şi le
însuşească. A fost un haos total în momentul în care s-a pătruns în
C.C. şi, în mod special, când am pătruns în cabinetul 1 şi 2. Unii
căutau bani, alţii căutau ţigări, alţii băutură, alţii voiau să vadă ce
este acolo. Unora dintre noi ne era teamă de câinii care erau acolo.
– Cum? Erau câini acolo?
– Da. Da, erau doi câini. Câinii lui Ceauşescu erau în
Cabinetul 1.
– Şi cum au reacţionat când au văzut atâta mulţime, că de
obicei îşi apără stăpânul?
– Nu ştiu cum să spun – nu au muşcat pe nimeni, dar nici
noi nu ne-am dat la ei.
– Erau şi ei îngroziţi.
– După aceea, bănuiesc, au fost luaţi de cineva şi duşi
undeva, pentru că nu puteam să stăm cu ei, mai ales că erau nişte
dogi, din aceia, germani. Erau nişte câini mari, frumoşi. Noi
încercam, după pătrundere, să găsim o cale de comunicare cu cei de
afară. Nu ştiam prea multe lucruri, dar ne parveneau nişte
informaţii; or, aceste informaţii nu puteau să ne parvină decât de la
nişte oameni care cunoşteau incinta: că există o staţie de amplificare
pe care o folosea Ceauşescu atunci când vorbea. Am încercat să

- 142 -
punem în funcţiune acea staţie de amplificare. N-am prea reuşit noi.
Ăsta a şi fost motivul pentru care Dan Iosif s-a apropiat cu maşina
aceea cu staţie de amplificare, aflată în Piaţa Palatului, până în faţa
balconului, pentru că nu ştiam să umblăm cu staţia aceea de
amplificare, care era instalată şi era fixă în C.C. Încercam să
folosim acea staţie de amplificare de pe maşină, pentru a comunica
cu cei din piaţă. Intuitiv, noi am realizat atunci că efectul cel mai
mare pe care îl poate da este comunicarea cu oamenii. Nu puteai să
laşi oamenii acolo. Au venit în Piaţa Palatului, da? Ei, şi ce făceau?
Stăteau, pur şi simplu. Trebuia să comunici cu ei, să îi pui să strige
„Jos comunismul, jos Ceauşescu!“; şi să nu uit un lucru extrem de
important – de acum în Piaţa Palatului se striga frecvent „Ole, ole
ole, Ceauşescu nu mai e!“. Toată nebunia aceasta a durat câteva ore.
– Când s-a vorbit de la balcon prima dată? Cu ce staţie s-a
vorbit? Cu asta interioară? A pus-o cineva în funcţiune? Sau cu cea
exterioară, adusă de Dan Iosif?
– S-a încercat să se vorbească cu cea de pe maşină însă,
între timp, s-a pus în funcţiune staţia (interioară). Prima dată s-a
vorbit – cel puţin aşa bănuiesc – s-a vorbit de la microfonul de pe
automobil, dar, ulterior, s-a pus în funcţiune staţia de amplificare a
C.C.-ului. Domnule Domenico, important pentru foarte mulţi
oameni este faptul că noi, acolo, nu eram o masă de oameni
omogenă, eram o masă de oameni eterogenă, nu ne cunoşteam între
noi. De aceea se şi fac speculaţii cu privire la importanţa actului din
decembrie 89. Unii au dreptate, alţii n-au dreptate. Citeam undeva,
dacă nu mă înşel, în Caietele Revoluţiei – că în timp se modifică
condiţiile care determină afirmaţii de genul: a fost revoluţie sau n-a
fost revoluţie?! Vreau să spun că la noi a fost o revoluţie atipică. De
ce? Pentru că, din punct de vedere istoric, revoluţie înseamnă
organizarea în prealabil, cu program, cu lideri ş.a.m.d. La noi a fost
vorba la început de o revoltă populară, care revoltă populară la
Timişoara durează până în momentul constituirii Frontului
Democratic Român. Iar la Bucureşti până în momentul constituirii
Frontului Unit Muncitoresc, în seara de 21 decembrie, la Baricadă.
Din momentul acela putem vorbi de Revoluţie.
– O dată ce aţi lansat un program, acceptat de manifestanţii
de la Baricadă… Dar, lucrurile sunt foarte complicate… Să nu ne
îndepărtăm. Când au apărut primele încercări de coagulare a unui
grup, în interiorul C.C., să se pună ordine…
– Asta încercam să vă spun eu acum. Nu ne cunoşteam unii
pe ceilalţi. Erau grupuri, grupuleţe. Cel mult doi-trei se cunoşteau.

- 143 -
În momentul în care am intrat, eu m-am trezit în faţa unor figuri
absolut necunoscute, pe care nu le văzusem în data de 21. Poate că
ei fuseseră în data de 21, dar eu nu avusesem atunci capacitatea să
înregistrez fiecare figură. Şi, la un moment dat, am încercat să ne
constituim, să ne înţelegem, să comunicăm, să ne cunoaştem noi
între noi, cei care intraserăm acolo. De aceea, starea aceasta de
incertitudine dăinuie începând cu încercarea lui Ilie Verdeţ de a
forma un guvern.
– Când l-aţi întâlnit pe Verdeţ? Cum v-aţi dat seama că e
Verdeţ? Că nu cred că l-aţi întâlnit până atunci.
– O parte dintre liderii comunişti erau cunoscuţi publicului
din tablouri: Ilie Verdeţ, Angelo Niculescu. Nu erau ei cunoscuţi
cum era Ceauşescu, evident, dar chiar figura lui Ilie Verdeţ îmi era
cunoscută.
– Deci, unde l-aţi întâlnit prima dată, când l-aţi întâlnit şi
ce încerca el să facă?
– Nu eram în Cabinetul 1. Eram undeva, pe la etajul II, dacă
nu mă înşel, când s-a pus problema organizării. Nu puteam să
existăm în haosul acela; trebuia să ne organizăm, pentru că oamenii
de afară trebuiau mobilizaţi, dirijaţi într-o anume direcţie, în direcţia
victoriei revoluţiei. Dar, astea nu sunt cuvintele lui; acestea sunt
cuvintele mele. Cuvintele lui, după câte îmi amintesc, au fost
următoarele: „E necesar să ne organizăm pentru că ţara trebuie
condusă şi încercăm să creăm o structură formată din
revoluţionari“. Ca să fiu sincer, Verdeţ a fost mai sincer decât
Iliescu. Pentru că Verdeţ a încercat, probabil din disperare, să
constituie o structură cu cei din interior. Încercarea asta a lui este
cunoscută sub numele de “Guvernul celor 20 de minute”.
– Au fost vreo 3-4 ore, cred eu.
– Nu. Încercarea lui Verdeţ a fost, este adevărat, cea mai
semnificativă la momentul dat. De aceea este cunoscută ca
Guvernul celor 20 de minute. A eşuat Guvernul Verdeţ. De fapt, ce
era Guvernul Verdeţ? Să vedeţi care e povestea omului care a
participat direct la chestia asta. Ce spune Verdeţ la un moment dat?
“Pentru organizarea noastră trebuie să ne trecem acolo, să facem o
listă. Ne-a luat prin surprindere. Niciunul nu ştia mare lucru despre
aceste lucruri. Şi în momentul în care am fost invitaţi să ne trecem
pe lista, unul spunea Popescu Ion, altul Stănescu etc. În condiţiile
astea, m-am trecut şi eu pe listă. La un moment dat, cel puţin aşa
îmi apare mie în amintire, unul dintre oamenii care s-a împotrivit
acestui Guvern de 20 de minute, a fost Dide Nicolae. Cel puţin,

- 144 -
dacă nu îmi joacă memoria feste, omul acesta a spus: „Ce? Facem
guvern cu Verdeţ?“ Şi a început să-l blameze. Pentru mine a fost un
şoc. Şi eu am reacţionat la momentul acela. Şi nu numai eu, ci şi
ceilalţi. Deci, ce a însemnat guvernul acesta în existenţa lui de 20 de
minute? Trecerea oamenilor pe acea listă. Cam atât a durat.
Trecerea unui număr de oameni pe listele lui Verdeţ. Să nu-şi
imagineze cineva că se împărţiseră funcţii, se dăduseră atribuţii
cuiva. Probabil că au mai fost încercări. După câte mi-am dat
seama, tinerii au încercat să se organizeze. Chiar a ieşit o fătucă în
balcon şi a dat o listă de nume care ulterior mi-au devenit
cunoscute: Romeo Raicu, Radu Silaghi, Ovidiu Popescu şi alţii care
au încercat să se organizeze. După aceea, lucrurile s-au derulat în
aceeaşi stare de incertitudine pe care v-am semnalat-o încă de la
început. Lucrurile au început să se mai aşeze oarecum în momentul
în care în sediul C.C. intră Dumitru Mazilu. Personal, atunci am
simţit pentru prima dată că noi avem o treabă în C.C. Până atunci,
nu aveam această impresie. Dumitru Mazilu era o figură cunoscută
şi răscunoscută, cel puţin de mine, care ascultam Europa Liberă. De
altfel, Dumitru Mazilu este una dintre persoanele care au fost
trecute, în seara de 21 decembrie, la Baricadă, pe lista Frontului
Unit Muncitoresc. Ceea ce am omis să vă spun este că, atunci, l-am
trecut şi pe Silviu Brucan. Deci, în momentul în care a intrat
Dumitru Mazilu, am crezut că avem pe cineva care ne va conduce
cu competenţă. Aşa s-a şi întâmplat, de altfel, pentru că profesorul
Mazilu, imediat după intrarea lui în sediul C.C., a spus cine este. El
n-a spus ca Verdeţ: „este necesar să ne organizăm“. El a spus
altceva: „Trebuie să facem un program“. Eu elaborasem Programul
Frontului Unit Muncitoresc şi o parte dintre punctele acestuia au
fost trecute de Dumitru Mazilu în programul domniei sale. La un
moment dat, le-a citit. Au fost 10 puncte, dacă nu mă înşel. Am
încercat ca, din acel moment, să stau numai în preajma profesorului
Mazilu. Am remarcat că profesorul era singur. Nu avea un grup de
presiune, şi-şi “crease” unul – dacă se poate spune aşa – dintre noi,
oameni pe care nu ne văzuse şi nu ne cunoscuse niciodată. În
condiţiile în care s-a simţit nevoia şi a unui comandant militar, cu
toate că Dumitru Mazilu nu a refuzat, am simţit, din atitudinea lui,
că nu era de acord cu generalul Guşă. Voi reveni mai târziu asupra
acestui subiect deoarece acest lucru iese în evidenţă în noaptea de
22 spre 23.
În jurul orei 16.00, când noi deja îl vedeam preşedinte pe
Dumitru Mazilu, intră în C.C. Ion Iliescu cu un grup de presiune

- 145 -
deosebit de consistent. Imaginaţi-vă ce însemnau două-trei persoane
care se cunoşteau între ele – şi aşa se întâmpla în tot C.C.-ul – şi ce
înseamnă o persoană, care apare cu un grup numeros, între 30 şi 50
de persoane. Poate că o parte dintre cei care l-au însoţit au fost şi
oameni din C.C. care s-au alăturat grupului, dar, în mod cert, Ion
Iliescu a venit însoţit de oameni care au creat o anumită presiune
asupra celor care au intrat în C.C., încercând să impună autoritatea
lui Iliescu în acele momente. Dacă vreţi, un argument în susţinerea
acestei afirmaţii este faptul că, atunci când Ion Iliescu a intrat în
balconul C.C.-ului, mie, care am fost în 21 împreună cu Dan Iosif
conducătorii manifestaţiei din Piaţa Universităţii, nu mi se permitea
intrarea în balconul C.C.-ului. Asta înseamnă că erau oameni care
ori nu fuseseră în Piaţa Universităţii, şi nu mă cunoşteau, ori
fuseseră în Piaţa Universităţii, dar nefiind revoluţionari, având alte
sarcini, nu considerau oportună prezenţa mea acolo, pentru că
puteam ştirbi oarecum din autoritatea celui care trebuia să devină,
după opinia lor, preşedintele României. O parte dintre ei erau băieţi
tineri, vânjoşi, bine îmbrăcaţi, puşi la ştaif, în comparaţie cu
revoluţionarii care arătau ca mine şi ca Dan Iosif, îmbrăcaţi
sărăcăcios, fără pardesie, fără cravată. Acesta a fost lucrul care m-a
intrigat în momentul apariţiei lui Ion Iliescu. Ceea ce mă face să
cred că Ion Iliescu a fost impus şi că s-a profitat de naivitatea celor
care au fost în momentul acela în C.C., dar şi în faţa C.C.-ului, este
faptul că, atunci când a încercat să vorbească Dăscălescu, s-a strigat
de jos „fără comunişti“, când a vorbit Verdeţ s-a strigat „fără
comunişti“; atunci când se propunea ceva de către cei de care
oamenii ştiau că sunt comunişti spuneau „fără comunişti“. Iniţial,
când Ion Iliescu li s-a adresat, din balcon, cu „tovarăşi“, oamenii au
strigat, din nou, „fără comunişti“. Însă, chiar dacă nu este
înregistrată acea voce, a existat cineva, care făcea evident parte din
grupul lui Ion Iliescu, care a spus: „Ion Iliescu este prietenul lui
Gorbaciov, este singurul care are calitatea de a ne reprezenta“. Să-
mi fie iertată această paranteză pe care am făcut-o, pentru că este
necesar să amintim spiritul care îi anima pe foarte mulţi oameni la
ora aceea. Circula zvonul că există o persoană care se numeşte
Iliescu şi de care s-a interesat Gorbaciov, cu ocazia vizitei pe care a
făcut-o pe timpul lui Ceauşescu. Deci, oamenii, când l-au acceptat
pe Iliescu, l-au acceptat pentru că cel care a încercat să-l impună –
şi a şi reuşit – s-a folosit de această stratagemă. Adică este prieten
cu Gorbaciov, ori toată lumea sau aproape toată lumea din România
îl percepea pe Gorbaciov ca pe promotorul ideii de libertate şi de

- 146 -
democraţie, care se născuse în blocul est-comunist. Ion Iliescu s-a
comportat încă din capul locului ca un şef.
– În ce sens?
– Iliescu nu a avut niciodată atitudinea lui Mazilu, de a sta
şi de a se sfătui cu noi. După ce a ţinut cuvântarea, în balcon, Iliescu
pleacă şi, ulterior, am aflat că a plecat la M.Ap.N. Apariţia lui Ion
Iliescu în C.C. se deosebeşte net de prezenţa prof. Mazilu prin aceea
că sfătuitorii lui Iliescu nu erau revoluţionari, ci erau oameni pe
care el îi cunoştea. Îmi amintesc că noi, revoluţionarii, încercam să
fim de faţă la modul în care Ion Iliescu şi apropiaţii lui voiau să
organizeze activitatea în C.C. şi nu numai. De fiecare dată, însă, Ion
Iliescu invoca motivul că nu poate să lucreze, că nu se poate lucra şi
că să-i lăsăm să lucreze. De vreo două ori au şi fugit de noi. S-au
mutat în alte birouri. Culmea este că această fugă a lui Ion Iliescu
de revoluţionari se făcea transportându-şi grupul cu care discuta în
diferite încăperi. Îmi pare rău că nu mai ţin minte cu exactitate nici
etajele şi nici încăperile în care acesta se refugia. Apoi a plecat. Aici
este foarte important! Nu se poate să trecem peste acest episod,
pentru că toată revoluţia nu ar mai avea niciun sens. Dacă până în
jurul orei 18, nu s-a vorbit nimic despre terorişti, chiar dacă au
existat momente de panică, cum că s-a tras la Biblioteca
Universitară, aceste lucruri nu erau de natură a introduce panica
generală, care să-i transforme pe revoluţionari în carne de tun.
Părerea mea este că, după ce Ion Iliescu a discutat la MApN cu
Victor Athanasie Stănculescu, dar mai ales după ce a apărut în C.C.
însoţit de generalul Nicolae Militaru, a apărut, pentru prima dată,
cuvântul „terorist”. Iar pentru prima dată eu l-am auzit pronunţat de
Ion Iliescu. Din acel moment, după părerea mea, totul a devenit
diversiune.
– Când l-aţi auzit pe Iliescu spunând cuvântul „terorist“?
– După ce a plecat de la C.C. la M.Ap.N. apare la
Televiziunea română, dacă nu mă înşeală memoria, şi cu generalul
Militaru şi acolo – cel puţin aşa îmi amintesc – sunt documente şi
putem să le consultăm – Iliescu, având în vedere faptul că se
vorbise despre arestarea lui Ceauşescu, vorbeşte despre acţiuni
teroriste şi despre existenţa unor grupuri de terorişti. Dacă greşesc,
Dumnezeu să mă ierte.
– După apariţia lui Iliescu, aţi mai observat, cumva, în C.C.
vreo mişcare a lui Verdeţ, a celorlalţi? Aceştia s-au retras? Au
dispărut? Ce s-a întâmâplat cu ei?

- 147 -
 – Dacă la început a existat această tendinţă, de a se forma
grupuri, grupuleţe, de a ne organiza – vezi Guvernul Verdeţ, vezi
încercarea lui Mazilu de a coagula un grup în jurul său format din
revoluţionari autentici – în momentul în care Iliescu a fost impus ca
„lider” al revoluţiei (dar lider vreau să fie pus între ghilimele),
nimeni nu a mai încercat să înfiinţeze vreo altă structură. Chiar şi
profesorul Mazilu nu mai are sorţi de izbândă şi trebuie să se ralieze
la forma de organizare pe care o impusese Iliescu, pentru a avea şi
el un loc în această structură.

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2008)

- 148 -
 Virgil Hosu:  
De aici, de la 
Catedrală, s‐a  
născut Revoluția  
din decembrie ‘89! 
Născut la 18 decembrie 1963. A lucrat la Termoelectrica
Timişoara. Arestat în 16 decembrie 1989 şi internat la Penitenci-
arul de pe strada Popa Şapcă din Timişoara. Două zile mai târziu
este eliberat sub presiunea revoluţionarilor timişoreni. În prezent
este preşedintele Asociaţiei Luptătorilor din Timişoara Arestaţi în
Revoluţie (ALTAR).

– Vă propun să prezentaţi împrejurările în care aţi intrat în

vâltoarea revoluţiei de la Timişoara şi, cronologic, ce s-a întâmplat
cu dumneavoastră. Să daţi şi nume, acolo unde v-aţi întâlnit cu
anumite personaje.
– Să vă spun ce s-a întâmplat la Timişoara de pe data de 15
decembrie. Cronologia evenimentelor este cunoscută şi istoricii ştiu
aceste fapte. Legat de participarea mea la Revoluţia din ’89, vreau
să vă aduc la cunoştinţă câteva evenimente. Pe data de 15
decembrie, după-amiază, un vecin de etnie maghiară mi-a spus că
problema lui Tökés, binecunoscută, a intrat în vizorul Securităţii, că
vor să-l mute într-o localitate din Sălaj.
– Un vecin de-al dumneavoastră...
– Da, un vecin de bloc. Locuiam lângă spitalul judeţean,
deci, departe de locuinţa lui Tökés. În data de 16, după-masă, cu
vecinul respectiv şi cu alt vecin am hotărat să mergem să vedem ce
se întâmplă. Pe atunci aveam 26 de ani, nu eram căsătorit, aveam o
prietenă. Cei doi erau ingineri. Lucrau la Întreprinderea de Aparate
de Măsură. Era după orele de serviciu, pe la 16.00.
– Dumneavoastră ce serviciu aveaţi?
– Eu lucram în domeniul energetic, ceea ce lucrez şi acum.
Am ajuns acolo, am văzut ce se întâmplă. Erau în special tineri, dar
nu erau numai de etnie maghiară, erau şi români.
– Erau mulţi?

- 149 -
 – Nu. Un grup nu mai mare de 50 de persoane. 30-50 de
persoane. Mi-am dat seama că erau anumite persoane care
supravegheau locul. Pe la colţuri, doi-trei, care nu se implicau.
– Aţi intrat şi dvs. în grup?
– Am intrat în grup, am asistat la discuţii. Ei, de aici, cum
treceau orele, cum lua amploare mulţimea, prin românii şi maghiarii
care se adunau acolo. Sigur că evenimentul a luat întorsătură atunci
când miliţia a încercat să disperseze aceste grupuri prin forţă.
Pompierii au intervenit cu jeturi cu apă. Noi, care eram mai tineri,
am spus că nu putem face faţă. Hotărârea unuia dintre tineri a fost
să încercăm cumva să aducem mai multă populaţie lângă noi. Ne-
am împărţit în trei grupuri. Eu şi cu cei doi vecini am făcut parte din
grupul care a mers chiar în zona în care locuiam. Nu departe de noi
era o zonă industrială. De acolo am plecat cu tinerii.
– Cam câţi eraţi?
– Nu mai mult de 10-15 în acel grup.
– Vă manifestaţi în vreun fel atunci când aţi plecat?
– Am plecat în linişte. Unul dintre noi s-a oprit acasă şi a
luat un steag tricolor. A fost ceva spontan. Când ne-am apropiat de
acea zonă, prima lozincă pe care am strigat-o a fost „Români, veniţi
cu noi!”. Ne-am dat punctul de întâlnire la Catedrală. Nu mai era
casa Tökés, ci la Catedrală. Eu zic că, de fapt, de aici, de la
catedrală, s-a născut revoluţia română din decembrie. Deşi tot ce am
făcut a fost spontan, am rămas cu toţii uimiţi de câţi tineri au putut
să ni se alăture din zona industrială. Din zona Buziaş am luat-o prin
zona Soarelui, cei care cunosc Timişoara ştiu, apoi Girocului,
Complexul studenţesc şi, în final, Catedrala.
– Aţi strigat ceva ca să-i atrageţi pe studenţi?
– Sigur că da, de aici fiecare a avut câte o iniţiativă asupra
lozincilor care s-au strigat.
– În grupul acesta a fost şi Sorin Oprea?
– Da. Sorin, începând cu această dată, a intrat în Asociaţia
DA. Mi-a spus: „Eu cred că aici mă regăsesc pentru că am fost
printre primii care au ieşit în stradă şi au manifestat împotriva
regimului totalitar.” Eu cu Sorin m-am cunoscut după 17 ani foarte
bine. De abia de anul trecut am discutat punctual anumite chestiuni.
Ce pot spune e că în acest grup se strânseseră cam 400-500 de
persoane.
– Sorin Oprea era liderul?

- 150 -
 – Nu, nu putem spune că era cineva lider în acest grup. Era
o iniţiativă spontană. Ziceam eu, zicea celălalt o chestiune. Nu
exista un lider. Nu se punea problema la acea dată.
– Vă mai amintiţi ce lozinci s-au strigat atunci?
– „Jos comunismul!”, „Jos pantofarul” sau cam aşa ceva.
– Astea erau făcute de cineva şi apoi preluate?
– Da, unul striga, iar apoi se împrăştia. Totul a fost spontan.
– Când aţi ajuns la catedrală?
– Am ajuns acolo în jurul orei 10.00.
– Se întunecase deja...
– Da, era întuneric. Se punea problema care e următorul
pas. Întâlnindu-ne la Catedrală două grupuri, s-a hotărât să trecem
peste un viaduct de cale ferată, să mergem pe la fabrica de lapte, în
altă parte a oraşului. De aici am mers cu toţii, eram cam 1.500 de
persoane.
– Domnule Hosu, grupul s-a manifestat violent?
– Nu au fost manifestări violente. Pe 16 s-au dat jos
pancartele care erau inscripţionate cu „Ceauşescu-Pace”, „Trăiască
RSR”. Nu am fost pe traseul respectiv, dar, din cunoştinţele mele,
pe 16 s-a spart o librărie din care s-au luat volumele lui Nicolae şi
Elena Ceauşescu. Singura vitrină spartă, singurul act de violenţă. În
rest, pe traseu au fost arse pancartele.
– Revenim la Catedrală.
– Am hotărât traseul pe care să-l urmăm. Am ajuns la
complexul studenţesc şi am chemat studenţii. Unele cămine erau
închise, aşa că mulţi au sărit de la balcoane. Le era, totuşi, frică,
fuseseră ameninţaţi cu exmatricularea. Primul cordon de forţe l-am
întâlnit în Circumvalaţiunii, aproape de fabrica de lapte, unde erau,
pe două sau trei rânduri, forţe armate. Nu au luat poziţie de tragere,
dar erau înarmaţi. Am avut o reticenţă. Ne-am oprit pentru un minut
sau două şi am avut o discuţie cu ei.
– Ce forţe erau?
– De miliţie. Nu au ripostat, am trecut printre ei. Aveau
probabil ordin să nu discute cu noi. Îi întrebaserăm dacă au ordin să
tragă şi aşa mai departe. Pe tot traseul am strigat lozinci
anticomuniste şi „Români, veniţi cu noi!”, primele lozinci care s-au
strigat pe data de 16. Am ajuns apoi în Piaţa Dacia pe la 1.00
noaptea. Acolo doream să o luăm pe Calea Torontalului şi pe urmă
pe Calea Lipovei. Am fost opriţi de organe ale Ministerului Apărării
Naţionale, dar nu vă pot spune cu certitudine ce calitate aveau
respectivii. Soldaţi sigur nu erau, probabil ofiţeri de carieră, pentru

- 151 -
că erau oameni în toată firea. Nu erau foarte mulţi şi credeam că
putem să-i învingem. Nu ne-au lăsat să ne continuăm marşul, noi
am forţat acel baraj pe care îl făcuseră, iar din spatele lor au venit
întăriri. Erau înarmaţi cu cozi de lopeţi, târnăcoape şi lopeţi pe care
le luaseră din maşini ale MApN. Din ce am aflat ulterior, cred că
erau grăniceri. Ne-au atacat în forţă cu cozile respective. Au lovit
femei şi copii, nu au ţinut cont de manifestanţi. Noi am observat pe
traseu că suntem urmăriţi de diferite maşini.
– Vă filmau?
– Nu, nu ne filmau, ci doar ne urmăreau. Am observat o
maşină de felul acesta când am trecut pe sub viaduct. Erau ofiţeri în
civil. Am mers spre ei, dar au pornit maşina în trombă şi chiar au
lovit o femeie gravidă. Unii dintre noi au avut la ei bâte, alţii şi-au
luat răngi şi au lovit maşina respectivă fără ca noi să putem să-i
oprim. Ţevile au fost luate dintr-un gard viu pe lângă care am trecut
atunci când ne-am confruntat cu forţele de ordine. Văzând că nu ţin
cont, că lovesc copii şi femei, ne-am apărat. Era în jurul orei 2. Cred
că s-au făcut primele arestări. Nu au făcut altceva decât să semene
panică pentru a dispersa mulţimea. Când au văzut cu cât sânge rece
dau în manifestanţi, mulţi au intrat în panică şi au fugit. După
dispersarea acestui grup de manifestanţi au acţionat în părţile
laterale şi au făcut primele arestări. Mare parte din grup nu s-a
împrăştiat, cum de altfel nici eu nu am plecat. Am atacat în două-
trei rânduri forţele de opresiune, cum am mai spus, cu ţevi... Am
intrat peste ei, am lovit şi noi dacă ei au lovit. Au primit întăriri, am
văzut că vin din ce în ce mai mulţi. Neputând face faţă am mai luat
şi de la ei arme. Erau destul de bine pregătiţi. Intrând în panică
mulţi au fugit, dar eu am rămas într-un grup compact care s-a întors
înapoi, la catedrală. Nu rămăsesem mai mult de 100-200 de
persoane din cei peste 1000 care eram. Ne-am întors spre catedrală
pentru a încerca să ne reunificăm forţele. Era punctul forte.
– Bun, şi ce aţi făcut, v-aţi întors?
– Sigur că da, când am ajuns în piaţa „700”, să o luăm spre
catedrală, acolo am găsit din nou forţe care au luat poziţii de tragere
şi au zis că dacă trecem de ei ne împuşcă. S-a şi întâmplat să se
tragă un foc sau două de avertisment în sus.
– Erau primele focuri?
– Erau primele focuri de avertisment.
– Până atunci aţi mai auzit focuri?
– Nu, până atunci nu. Era în jurul orei 2.00-2.30. Văzând şi
din acest grup că problema ia o întorsătură serioasă şi din colegii

- 152 -
noştri au încercat să ocolească şi să ajungă la catedrală. Au fost
arestaţi, pentru că forţele acţionau peste tot. De altfel şi eu am fost
arestat în jurul orei trei. Plecând cu câţiva, am încercat să mergem
printre blocuri vreo 15 persoane. Ne-au luat pe toţi, eram trei la un
bloc, ne-am oprit, ăştia, mergând mai în faţă, ne-au atacat.
– Ce erau?
– Erau miliţieni în civil. Ne-au atacat şi din faţă şi din spate
şi ne-au forţat să urcăm în maşini.
– Camioane?
– Nu, erau maşini Dacia şi Aro. Preponderent, cu astea au
lucrat. Pe cei arestaţi în prima confruntare i-au urcat în camioane.
La ora 3.00-3.30 am fost şi eu reţinut cu aceşti colegi şi ne-au dus
direct la penitenciarul Popa Şapcă. Când am ajuns acolo, cred că
eram printre ultimii din grup care au fost reţinuţi. Puţini au mai
venit după aceea. Următoarele arestări au fost făcute pe data de 17,
cazuri izolate.
– Unde v-au dus?
– Ne-au interogat, ne-au înscris acolo, ne-au izolat, ni s-au
pus câteva întrebări scurte, au început să lovească. Pot să spun că
primele rânduri de arestaţi au fost duşi în beciurile de la Miliţie.
Beciurile s-au umplut şi următoarele reţineri s-au făcut direct în
penitenciar. Pe 17 şi 18 au fost aduşi, în celula în care eu am fost
reţinut, doi băieţi.
– Deci eraţi trei într-o celulă?
– Nu. Dormeam câte trei în pat.
– Dar cam câţi eraţi într-o celulă?
– Depinde de mărimea celulei. Unii au fost câte 250-300 de
oameni. Eu, de exemplu, am fost într-o celulă cu şase paturi. Eram
câte doi într-un pat. Am colegi care au stat cu sute. Dormeau câte
doi-trei într-un pat, nu aveau locuri. Vreau să spun că pe de o parte
noi am avut norocul de a nu fi bătuţi, dar cei care au fost arestaţi de
Securitate au fost bătuţi de grăniceri şi de organe ale miliţiei.
Persoane din ordinea Ministerului de Interne, care i-au bătut, iar
bătaie e puţin spus – i-au nenorocit pe unii.
– Aţi stat până dimineaţă? Ştiu că dimineaţă a venit un grup
de procurori.
– Da, în penitenciar cam fiecare a fost executat de către ei,
au fost bătuţi în primele ore. I se puneau întrebări.
– S-au făcut tabele cu cei arestaţi?
– Sigur că da, tabelul s-a făcut, există şi actualmente în baza
de înregistrări. Ni s-a confiscat tot ce aveam la noi. Banii, ceasurile,

- 153 -
verighetele etc. O parte dintre colegi şi-au primit înapoi, dar alţii nu
au mai primit nimic. Eu aveam 200-300 de lei în banii de atunci,
care nu mi s-au mai dat înapoi. Sigur, ei au spus să aruncăm tot ce
avem la coş. Dar la coş nu s-au aruncat, cineva a gestionat aceşti
bani adunaţi per total de la peste 860 de deţinuţi. Luni, pe data de
18 decembrie.
– Duminică nu s-a întâmplat nimic?
– Nu, duminică nu.
– Eraţi în aşteptare?
– Sigur că da, eram în aşteptare, au venit noi arestaţi. Nu ne
era indiferent ce se întâmplă cu noi acolo. Cu toţii ne-am gândit că
nu mai avem scăpare, că vom fi închişi pe viaţă sau executaţi.
Fiecare s-a gândit la familia lui, la consecinţele pe care poate să le
aibă. Părinţii noştri, rudele noastre nu ne-au lăsat. Aflând de ceea ce
s-a întâmplat cu noi, au ieşit ei în stradă. Populaţia Timişoarei nu a
stat să gândească prea mult. S-au unit cu toţii şi au cerut, începând
cu data de 17, eliberarea noastră.
– Practic, când aţi ieşit de acolo?
– Elevii reţinuţi, copii, tineri au fost eliberaţi pe data 18 şi
19 decembrie.
– Şeful penitenciarului, maior pe atunci, Nicuţă Negru,
spune că au fost chemaţi directorii liceelor să-şi recunoască elevii.
– O parte doar. Această procedură s-a făcut şi la nivelul
celorlalte persoane care erau angajate sau studenţi. Liderii de
partide sau secretarii au fost chemaţi cu liste de la întreprindere.
Ştiam ce însemnătate a avut COMTIM-ul pentru că erau câteva mii
de angajaţi. De la majoritatea întreprinderilor au venit pentru a-şi
lua oamenii care aparţineau instituţiilor respective. Sigur, unora le-
au dat drumul, iar altora nu. În funcţie de complexitatea sau de
filajul care a avut loc au ştiut cam câte persoane sunt implicate şi nu
le-au eliberat.
– Tot comadantul penitenciarului spune că a doua zi a venit
un grup de activişti în frunte cu Bălan pentru a recunoaşte oamenii
şi pentru a-i lua înapoi. Îl cunoşteaţi atunci pe Bălan?
– Eu nu am cunoştinţă de venirea lui Radu Bălan şi nu cred
că el a venit să ceară eliberarea noastră. Şi secretarii de partid, nu au
venit toţi, doar cei de la instituţii foarte importante pe plan local,
împinşi probabil de la spate de directorii lor. Toţi cei care erau
acolo reţinuţi erau consideraţi împotriva regimului. Erau probabil şi
liderii din primele rânduri ale partidului, printre reţinuţi. Mă refer

- 154 -
aici la cei cu carnet, membri de partid, cei cu anumite funcţii.
Partidul nu-i dorea în primele rânduri ale celor care au manifestat.
– Credeţi că au fost arestaţi şi oameni fără nicio vină, luaţi
de pe stradă pur şi simplu?
– Da, am cunoştinţă de aceste chestiuni. Nu de nume
concrete, dar noi, ca reprezentanţi ai Asociaţiei ALTAR, ne-am
implicat încă după constituire chiar în pregătirea dosarelor pentru
noua lege care s-a dat, legea 42. Deşi au fost peste 860 de reţineri,
în primul rând cei care am constituit asociaţia ne-am gândit să
refacem traseul şi orele. Cunoşteam foarte bine fiecare moment. Pe
baza acestor date pe care noi le aveam, am reconstituit între ce ore
s-a plecat, între ce ore s-a demonstrat, între ce ore au avut loc
confruntările. Toate aceste date au fost puse pe hârtie şi sub aceste
date ne-am coordonat toate memoriile depuse. Pe baza acestor date
foarte mulţi dintre cei care au fost refuzaţi nu mai fac astăzi parte
din rândurile revoluţionarilor. Sigur că eu mi-aş dori ca ceea ce a
făcut Asociaţia ALTAR să se întâmple şi la nivel naţional. Cu
părere de rău spun că nu s-a întâmplat, chiar cu regret. Nu se poate
să fie un număr atât de mare de revoluţionari şi ştim destul de bine
că în foarte multe oraşe din ţară nu s-a întâmplat mare lucru. Îmi
doream ca cel puţin liderii de asociaţii din oraşele martir să ia o
poziţie faţă de ceea ce se întâmplă la nivel naţional.
– Credeţi că s-a exagerat cu titlurile de revoluţionari?
– Da. Din punctul meu de vedere, acţiunea mea, dacă eram
în fruntea unui secretariat de stat, era gândită strategic. În primul
rând, mă gândeam asupra oraşelor martir în care chiar s-a întâmpat
ceva, şi aici este Timişoara, Lugoj, Arad, Sibiu, Bucureşti,
Constanţa. Eu zic că aici îmi coordonam activitatea şi încercam să
selectez într-adevăr oamenii care au făcut ceva şi acelor persoane le
înmânam titlul conferit de legea 42 şi 341.
– Înţeleg de la dumneavoastră că printre ăştia sunt şi mulţi
care...
– Da, au fost şi arestări care s-au făcut în data de 17, dar vă
spun că dintre 800 şi ceva de arestări făcute în Timişoara probabil
că sunt puţini şi prin alte asociaţii până la 20 de persoane care au
fost reţinute şi nu fac parte din Asociaţia ALTAR. Spun mult 20,
poate zece persoane care au mers la alte asociaţii. Din 800 şi ceva
de membri puţin sub 500 de persoane au beneficiat de legea 42. Ne-
am dat seama că şi-au adus aportul la ceea ce a însemnat revoluţia
din 1989 şi demonstraţiile care au avut loc la Timişoara în data de
16 – 20 decembrie.

- 155 -
 – Revin la comandantul penitenciarului. Spune el că printre
primii arestaţi s-au aflat multe ţigănci, care au venit chiar cu
obiectele pe care le furaseră de prin magazine, după ce spărseseră
vitrinele. Unul avea în sacoşă chiar şi o combină muzicală...
– Din punctul meu de vedere, sunt minciuni toate.
– Atenţie, interviul acesta e luat în ianuarie 1990.
– Dă dovadă de iresponsabilitate şi, în mod cert, domnul
comandant nu ştie ceea ce spune sau face denaturat aceste
declaraţii. În data de 16 a fost o singură vitrină spartă în Maria, de
unde nu s-au luat decât acele cărţi dedicate lui Nicolae Ceauşescu şi
Elenei Ceauşescu. Pe 17, într-adevăr, s-au spart mai multe vitrine
unde au fost bunuri. Din cercetările noastre nu am găsit persoanele
care au spart aceste vitrine. Se poate să fi fost forţe ale Securităţii,
care au indus în eroare opinia publică, sau alte forţe necunoscute
nouă. Discutând cu colegii mei, niciunul dintre ei nu a recunoscut
aceste chestiuni.
– Nu aţi reuşit să puneţi mâna pe listele cu arestaţii care s-
au făcut atunci în penitenciar?
– Eu am făcut mai multe cereri atât Penitenciarului cât şi
Parchetului militar. Conducerea penitenciarului mi-a răspuns că nu
mai deţine în arhivă tot ceea ce înseamnă documente pentru că ele
au fost date Parchetului militar. Aceştia ne-au furnizat aceste liste,
iar eu am cerut şi anchetele care au avut loc în penitenciar în 18 –
19, pentru că au fost anchetaţi toţi.
– Nu toţi, dar unii au fost.
– Eu am informaţii că toţi cei arestaţi au fost anchetaţi.
– Nu, unii doar au fost întrebaţi, li s-au luat datele
personale.
– Şi eu am fost anchetat de către un procuror militar.
– I-aţi aflat numele?
– Nu, nu i-am aflat numele. Am întrebat şi eu de unde sunt
acei procurori şi mi s-a spus că vin din Bucureşti.
– Daţi-mi voie să vă citesc: „Dintr-un Aro au coborât vreo
cinci tinere ţigănci cu blănuri din cele mai scumpe, cu etichetele pe
ele. Le-am întrebat de unde le-au luat. „Păi din magazinul de
blănuri care a fost spart. Le-am scos după ce s-a dat foc la
magazin“. Un cetăţean avea în sacoşă o combină muzicală nou-
nouţă. Altul un televizor, unul a intrat cu o ladă de şampanie...”
etc.
– Probabil arestările despre care vorbeşte acest domn
procuror s-au făcut pe data de 17-18. Nu ştiu în ce măsură, nu am

- 156 -
cunoştinţă de aceste persoane, dar cu certitudine nu fac parte din
rândul nostru. Eu nu spun că nu s-a furat, dar probabil pe data de
17-18, când noi deja eram închişi cu toţii. E imposibil ca vreunul
dintre noi să fi participat la aceste spargeri pentru că eram în
închisoare.
– Bănuiesc că, după ce v-aţi documentat, ştiţi când au fost
ultimele arestări.
– Pe data de 17.
– Bun, când aţi fost eliberat dumneavoastră?
– La cererea colegilor şi a rudelor care au venit în sprijinul
nostru, primii arestaţi au fost eliberaţi pe data de 20, începând cu
ora 15.00. Ne-au dispersat în anumite zone ale oraşului cu
camioanele. Eu am fost dus la piaţa Unirii, în centrul vechi al
oraşului. Mai exact, aproape de Piaţa Libertăţii, unde se găseşte
sediul actual al Asociaţiei ALTAR. Camionul a oprit chiar pe linia
de tramvai şi şoferul ne-a zis să coborâm.
– Era lume pe stradă?
– Nu, nu era. Am rămas surprins că nu era nimeni. Erau
foarte mulţi dintre cei care demonstrau, o parte la Prefectură şi o
parte în Piaţa Operei. Ne-am alăturat şi noi lor începând cu 20.
Prima chestiune pe care am făcut-o a fost să ne alăturăm
demonstranţilor.
– Pe scurt, care este evoluţia dumneavoastră după
eliberare?
– Eu am mers la Prefectură, unde era foarte multă lume
adunată. Erau peste 1000 de persoane acolo pe data de 20, era plin.
Colegii noştri, printre care l-aş enumera şi pe Ioan Savu, au fost
promotorii care au dus la eliberare şi au negociat cu autorităţle
locale şi cu cele ale Securităţii.
– Când aţi ajuns acolo, lumea a aflat că aţi fost arestaţi?
– Da, noi am şi spus. Ni s-a dat şi cuvântul. Am spus că am
fost eliberaţi din penitenciar. Nu toţi. Ulterior, au mai fost unii care
au fost eliberaţi în 22. Nu ne-au eliberat pe toţi. Au mai ţinut o parte
dintre cei care au demonstrat cu noi, printre care şi Marius Mioc, şi
el a fost deţinut. Pe data de 22 au fost eliberate, din cunoştinţele
mele, 20 de persoane. Probabil, din punctul lor de vedere, erau
persoane suspecte, voiau să afle anumite chestiuni de la ele sau erau
considerate mai implicate în evenimentele de pe 16.
– Aţi fost cooptat în conducerea revoluţionarilor de acolo?
– Nu, nu m-am implicat. Liderii care s-au remarcat pe plan
local sunt Lorin Fortuna, Savu, Burlacu. Ei au avut iniţiativă şi au

- 157 -
ţinut grupurile de manifestanţi unite. Nu am intrat nici în partid,
dorinţa mea de atunci a fost de libertate, doream mai mult de la
viaţă, mai mult pentru viitorul nostru, voiam ca tinerii să se
manifeste liber. Doream o democratizare a tuturor instituţiilor care
aparţineau statului.
– V-aţi implicat pentru înfiinţarea asociaţiei?
– Sigur că da, am fost alături de colegii mei care au fost
reţinuţi. Ne-am întâlnit în 1991 şi am hotărât că am fost promotorii
a ceea ce s-a întâmplat în decembrie şi trebuie să ne identificăm
pentru momentele pentru care am început revoluţia.
– Care e obiectivul principal al asociaţiei?
– Ne-am făcut un statut al asociaţiei, reprezentăm societatea
civilă şi am acţionat în toţi aceşti ani după revoluţie pentru
respectarea drepturilor cetăţeanului şi ale omului în România. În
primii ani, imediat după Revoluţie, nu am fost mulţumiţi de ce se
întâmplă în societatea românească. Primii paşi care au fost făcuţi şi
ne-am implicat activ, în democratizarea ţării, am făcut nenumăraţi
paşi prin ceea ce s-a întâmplat la Timişoara.
– Câţi membri aveţi în asociaţie?
– Actualmente, ALTAR are în jur de 400-450 de membri,
deţinători de certificate conform legii 341 din 2004.
– Sunt numai din Timişoara, nu?
– Da, sunt numai din Timişoara. Între cei 450 avem şi câţiva
membri care sunt luptători, care au dus la eliberarea noastră. Printre
ei i-aş enumera pe Ioan Savu, Mărieş Sabin. Ei sunt promotorii care
au acţionat şi au făcut enorm de mult pentru cei închişi în acea
perioadă. Avem şi câţiva din liderii locali. Am făcut demersuri
pentru a încerca să adunăm aceste forţe care au reprezentat
Revoluţia din ’89. De altfel am şi un protocol de colaborare cu
Lorin Fortuna, reprezentatul Asociaţiei Victoria. Am încercat în toţi
aceşti ani să ne facem cunoscuţi şi de tânăra generaţie, am făcut
demersuri prin instituţiile statului pentru ca tinerii să cunoască ce
am dorit noi, să ştie că nu suntem profitori ai revoluţiei. Toţi acei
tineri care au ieşit în stradă în ’89 au luptat pentru ca viaţa lor de
astăzi să fie mai bună decât cea de atunci, ca să scape de asupririle
făcute de către Securitate şi Partidul Comunist.
– Mai există o asociaţie asemănătoare cu a dumneavoastră
în ţară?
– Ştiu că există Asociaţia Jilava din Bucureşti.
– Colaboraţi?

- 158 -
 – Eu pot spune că suntem în contact şi colaborăm cu toţi cei
care, din punctul nostru de vedere, semnifică Revoluţia din ’89.
Încercăm să ne facem cunoscuţi, să avem o colaborare, dar aceasta
se referă strict la acele asociaţii care, într-adevăr, şi-au demonstrat
calitatea şi verticalitatea faţă de Revoluţie.
– Adică sunt corecte faţă de membrii lor.
– Sunt asociaţii care, într-adevăr, au făcut şi au luptat pentru
democratizare, nu au primit falşi revoluţionari în rândul lor. Eu, de
când sunt preşedinte, am încercat tot timpul să le spun preşedinţilor
de asociaţie că nu doresc să mă identific cu falşii revoluţionari, ci
doar cu acei oameni care au făcut ceva în decembrie. Consider că
aceşti luptători nu au ieşit în stradă pentru a obţine nişte drepturi, ci
au luptat pentru democratizare şi pentru mai binele nostru pe care îl
simţim astăzi.

Interviu realizat de Dumitru ROMAN

(2007)

- 159 -
 Traian Orban: 
Timişoara,  
Timişoara 

Născut la 20 februarie 1944. Medic veterinar în localitatea

Tormac,Timiş. În 17 decembrie a luat parte la manifestaţiile din
Timişoara, în timpul cărora a fost rănit. A fost secretarul Aso-
ciaţiei 17 Decembrie 1989 a Victimelor Revoluţiei, apoi a devenit
Preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei din Timişoara,
funcţie pe care o deţine şi în prezent.

– Cum, de la cine, aţi aflat, în comuna Tormac, unde vă

găseaţi la 16 decembrie 1989, că la Timişoara au loc manifestaţii
împotriva puterii comuniste?
– Înainte de revoluţie eram un constant ascultător al
posturilor de radio occidentale – Vocea Americii şi Europa Liberă.
Aflasem ce s-a întâmplat în toate ţările comuniste est-europene şi
mă gândeam că la noi nu se petrece niciun eveniment în acest sens.
În seara zilei de 16 decembrie 1989, la Europa Liberă am auzit că
există un focar de tensiuni în apropierea Parohiei din Timişoara a
Bisericii Reformate al cărei pastor era László Tökés. Am aflat
ulterior că pastorul trebuia să fie evacuat şi că enoriaşii bisericii îl
susţin, stând în stradă. Am mai aflat în cursul serii şi al nopţii de 16
spre 17 decembrie că în oraş au avut loc deplasări de manifestanţi în
diferite zone şi cartiere şi că s-au făcut numeroase arestări. Eu
locuiam la sediul CAP-ului Cadăr din comuna Tormac, la
aproximativ 45 kilometri de Timişoara, iar dimineaţa, în 17, mă
gândeam să fac o deplasare la Timişoara, cu o ocazie. Pe la orele
12.30 a sunat telefonul şi o persoană a solicitat ca dl. Pompiliu Stanciu
să fie chemat la telefon, omul de serviciu a plecat repede să-l caute,
explicând că persoana respectivă era chiar ginerele fostului
preşedinte al CAP-ului. Tocmai tăiau porcul de Crăciun. A ajuns
repede, a vorbit puţin, a ascultat mai mult, apoi a închis, bombănind
ceva, spunându-mi că trebuie să plece urgent la Timişoara. L-am
rugat să mă ducă şi pe mine şi mi-a răspuns scurt – „hai”. Ulterior
am aflat că era procuror şi că fusese chemat urgent să participe la

- 160 -
anchetarea arestaţilor din noaptea precedentă la Procuratura din
Timişoara. Astfel am ajuns în centru în zona hotelului Continental.
Era multă lume, scutieri cu bastoane şi scuturi, soldaţi cu arme în
mână, tancuri, camioane cu soldaţi, TAB-uri, civili şi ofiţeri
înarmaţi. Oamenii scandau: „Libertate”. Era nemaipomenit şi am
rămas în mulţime.
– Aţi relatat, într-un interviu, că la 17 decembrie aţi văzut
la Timişoara oameni care spărgeau vitrine, devastau şi jefuiau
magazine. A fost identificat până acum vreunul dintre acei indivizi?
– În timp ce militarii, scutierii încercau să împrăştie lumea,
se striga, se huiduia, am văzut un grup de tineri care spărgeau
vitrine cu nişte obiecte speciale (bâte, cabluri cu lanţ), dând dovadă
de multă abilitate. Noi am încercat să-i oprim, dar nu se putea, ei
făcându-şi treaba în continuare. Este interesant că, deşi în apropiere
erau soldaţi şi scutieri, nimeni nu s-a sesizat dintre aceştia să-i
oprească, ţinta fiind cei care manifestau liber pe stradă şi nu acei
spărgători. Am văzut în Piaţa Libertăţii mai mulţi indivizi care
sustrăgeau din magazinul Consignaţia diferite obiecte, ca
videocasetofoane, haine. Din nou s-a protestat vehement împotriva
acestor acţiuni, dar respectivii au dispărut repede. Lumea a rămas în
Piaţa Libertăţii scandând: „Libertate!”, „Azi în Timişoara, mâine-n
toată Ţara!”. În scurt timp s-a tras cu muniţie de război în cei din
Piaţă.
– Aţi fost rănit în Revoluţie, apoi aţi devenit lider al unor
asociaţii de revoluţionari, acum sunteţi preşedintele Asociaţiei
Memorialul Revoluţiei. Aveţi dovezi concrete că s-a acţionat cu
succes pentru ştergerea urmelor crimelor comise în Revoluţie şi
acoperirea făptaşilor?
– Am fost rănit în coapsa stângă cu fractură de femur. După
spitalizare îndelungată în toamna anului 1990 eram secretarul
Asociaţiei 17 Decembrie 1989 a Răniţilor şi a Membrilor Familiilor
îndoliate timp de un an şi câteva luni, apoi am devenit Preşedintele
Asociaţiei Memorialul Revoluţiei din Timişoara şi de atunci îmi
exercit această funcţie, dedicându-mi viaţa pentru împlinirea
prevederilor statutare ale Asociaţiei – Memoria şi Adevărul despre
Revoluţie şi constituirea Centrului Naţional de Documentare,
Cercetare şi Informare Publică despre Decembrie 1989, Muzeul
Memorial al Revoluţiei Române. De-a lungul activităţii mele am
constatat o evidentă tendinţă de disculpare a foştilor exponenţi ai
represiunii atât la Timişoara cât şi în toate localităţile unde s-au
înregistrat morţi şi răniţi, tergiversarea actului de justiţie, a unor

- 161 -
grave imixtiuni ale puterii în luarea deciziilor şi chiar avansarea şi
recompensarea pe linie de serviciu şi prin Legea 42 a celor care AU
TRAS ÎN NOI. La Timişoara a avut loc Procesul din care se pot
reţine foarte bine procedeele prin care au fost şterse urmele
masacrului – distrugere de documente, de probe şi de cadavre,
aruncarea cenuşii şi a gloanţelor rămase în urma incinerării,
îngroparea clandestină a cadavrelor.
– Multe fapte şi adevăruri rămân neelucidate, iar vinovaţii
nejudecaţi. Ce se mai poate face, acum, după 20 de ani, pentru
aflarea adevărului şi acţiunea justiţiei?
– Pe lumea asta există o Entitate Divină, Dumnezeu. Faptele
rămân fapte, crimele rămân Crime, sunt crime împotriva umanităţii
şi nu pot fi prescrise. Dacă Justiţia Română va aborda aceste crime
astfel, este posibil să se facă ceeace în alte ţări este denumită
dreptatea, aplicarea legii şi împlinirea actului de justiţie. Apoi,
poate va exista şi IERTAREA.
– Memorialul Revoluţiei îşi poate desfăşura activitatea în
condiţii optime?
– La Memorialul Revoluţiei există o activitate zilnică pentru
vizitatori, o activitate zilnică a angajaţilor şi a colaboratorilor pentru
punerea în valoare şi prelucrarea materialelor existente, crearea unei
baze de date pe care o punem la dispoziţia celor interesaţi de studiu
şi scriere, de documentare şi de informare publică.
– Aveţi acces – sau aţi solicitat acces – la rapoartele
Miliţiei şi Securităţii din Timişoara, incluse acum în Fondul
Arhivelor Naţionale?
– Avem mai multe documente, dar nu am primit încă acces
la multe dosare şi documente. Nu am avut acces niciodată la
filmările discrete dintre 16-20 decembrie 1989. Ne lipsesc
documente şi mărturii ale revoluţionarilor din alte localităţi, din
Bucureşti unde au avut loc numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi
multă vărsare de sânge. Folosesc acest prilej să apelez la toţi cei
care doresc să contribuie la completarea colecţiilor noastre de
documente, fotografii, filmări, ziare, cărţi despre Revoluţia
Română. Cu timpul, oamenii vor înţelege că tot ce există la noi va fi
pus la dipoziţia celor interesaţi, va fi un patrimoniu istoric
inestimabil ca valoare. Suntem şi ne place să afirmăm că suntem un
MEMORIAL AL TUTUROR ROMÂNILOR.
– Credeţi că după împlinirea a 20 de ani de la revoluţie se
vor mai dezlega limbile participanţilor şi martorilor la evenimente,
se va afla mai mult adevărul?

- 162 -
 – Pe parcursul timpului până în prezent s-au dezlegat prin
mărturisire multe suflete, sperăm că şi după 20 de ani se va afla
restul.
– Ce conţin cele 20 000 de documente ale Muzeului
Memorialului?
– Nu ştiu de unde a apărut această cifră de 20.000 de
documente. Vă pot spune că doar titlurile din ziare referitoare la
Revoluţie depăşesc această cifră. La Memorialul Revoluţiei există
mai multe dosare, mărturii numeroase ale victimelor, martorilor,
participanţilor, colecţii de fotografii din Timişoara, Arad, Lugoj,
Caransebeş, Buziaş, Deva, Sibiu, Cluj, Tg. Mureş, Braşov
Bucureşti, multe din acestea fiind expuse în Expoziţia permanentă
din incinta Muzeului Memorial al Revoluţiei, înregistrări audio
video – istorie orală, dar şi numeroase filme de profil în mai multe
limbi de circulaţie europeană, cea mai bună soluţie de documentare
fiind VIZITAREA MEMORIALULUI... Există o bibliotecă despre
Revoluţie, despre comunism, Ceauşescu şi dorim să completăm
acest patrimoniu cu alte şi alte cărţi şi publicaţii.
– Care este bilanţul de până acum al activităţilor
Memorialului, la ce lucrează acum, ce proiecte aveţi?
– Acum, la 20 de ani de la Revoluţie, Memorialul
Revoluţiei există încă, a devenit Ansamblu de importanţă naţională
prin lege şi cuprinde un Complex Memorial format din 12 monu-
mente amplasate în Timişoara, pe locurile unde au murit împuşcaţi
eroii Revoluţiei; cuprinde un Centru Naţional de Documentare şi
Informare Publică, un muzeu Memorial. La sediul nostru există o
arhivă de presă din România, din străinătate despre Revoluţie,
funcţionează o bibliotecă, o sală a monumentelor Eroilor, o Capelă-
ecumenică a Martirilor.
Există şi o problemă care presupune evacuarea Memori-
alului, clădirea fiind retrocedată conform legilor în vigoare unor
urmaşi. Acum, la 20 de ani, pentru noi, retrocedarea şi evacuarea
înseamnă suspendarea activităţilor Asociaţiei Memorialul Revolu-
ţiei. Personal, la vârsta mea, nu ştiu dacă voi supravieţui unui ase-
menea eveniment. Ar fi o negare a tot ceea ce a însemnat sacrificiu,
multă muncă şi pierderea unui patrimoniu, a memoriei noastre
recente a momentului istoric al Revoluţiei Române din decembrie
1989 care a adus schimbări radicale în viaţa noastră.
– Care erau idealurile dvs. în zilele Revoluţiei, câte dintre
ele s-au împlinit?

- 163 -
 – Aşteptam de mult acest eveniment. Aveam un sentiment
de frustrare că în timp ce în toate ţările socialiste din blocul
răsăritean din Europa se făceau schimbări şi reforme, la noi nu se
petrecea nimic. Doream mult să fiu liber, să pot să mă exprim
necenzurat, să pot lucra cu plăcere şi să am un trai decent, să pot citi
o presă liberă, să existe o piaţă liberă, o televiziune liberă, să pot
călători liber, să pot fi de folos şi eu când mi se cere pentru a fi de
folos celor din jur; să nu mai trăiesc în întuneric, frig şi alte lipsuri
ne mai vorbind de drepturile omului, de un trai plin de umilinţe.
Toate aceste idealuri acum sunt lucruri obişnuite, pentru
majoritatea cetăţenilor României, dar ATUNCI acestea pentru noi
nu existau.

Interviu realizat de Corneliu VLAD

(2009)

- 164 -
2. Oameni în uniformă 
 Generalul (r)  
Mircea Chelaru:  
Viteza de reacție  
a bucureştenilor  
a fost mai mare 
decât cea a 
generalilor... 
Născut la 3 iulie 1948, în localitatea Rediu, judeţul Iaşi. A
îmbrăţişat cariera militară, urcând treptele ierarhice până la
gradul de general cu patru stele, cea mai înaltă funcţie îndeplinită
fiind aceea de şef al Statului Major General. În decembrie 1989
avea funcţia de şef al Cercetării la Divizia 57 Blindate. După
trecerea în rezervă, iunie 2001, a intrat în politică.

– Unde v-a prins începutul revoluţiei, ce funcţie aveaţi şi cu

ce probleme v-aţi confruntat atunci?
– Fusesem numit şeful informaţiilor Diviziei 57 Tancuri.
Divizie cu o mare putere de izbire. La acea vreme, era una dintre
cele mai puternice divizii de blindate din zona sud-est europeană.
Aveam acces la informaţiile din sistem, fiind şef al Cercetării. Este
drept că eram numit de două luni. Mi-am luat postul în primire în
luna septembrie, prin ordin al comandantului Armatei, generalul
Voinea. Evenimentele de la Timişoara ne-au găsit în situaţia precară
pe care o suporta armata: efectivele erau la munci agricole. Dar,
unităţile şi subunităţile de cercetare erau un pic privilegiate. Divizia
avea în subordine batalionul de cercetare, cu grupurile de cercetare
în dispozitiv, batalion care, putem să spunem acum, la acea vremea
avea şi misiunea de a acţiona în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe
spaţiul de interes strategic la sud de Dunăre. Oameni pregătiţi în
regim de excelenţă – nu trebuie să negăm tot ce aveam – formaţi
numai şi numai din cadre, profesionişti. Ofiţeri, maiştri militari şi
subofiţeri. Aveam 12 grupuri complete, însumând peste 70 de
oameni specializaţi, plus alte efective şi forţe de cercetare la trupe şi
şefi ai cercetărilor de la 18 unităţi din subordine, cuprinzând toată
zona de operaţii de sud, în care avea responsabilitate de intervenţie
divizia de tancuri. Ei bine, aveam misiunea de a interveni, în

- 167 -
acoperire strategică, pe fluviul Dunărea sau de a riposta ofensiv la
orice încercare de agresiune prin desantare la nord de Bucureşti,
între Bucureşti şi Ploieşti, sau undeva între Bucureşti şi Videle.
Pregătirea noastră era în acest sens. Vreau să vă spun că, în acea
perioadă, începând cam cu 10 decembrie 1989, zvonurile care
circulau cu privire la încrâncenarea relaţiilor dintre noi şi alte state
membre ale Tratatului de la Varşovia ne îngrijorau şi ne induceau
ideea unei eventuale conflictualităţi, a unei eventuale coliziuni.
Ştiam, pe linia informativă, că perestroika trebuie să intre şi în
România. Gorbaciov îşi exprimase dur punctul de vedere faţă de
Ceauşescu. Mai ştiam că foarte multe elemente din interiorul
structurilor controlate oscilau între o variantă sau alta de sistem. Dar
vă spun cu sinceritate că se vorbea despre acelaşi sistem socialist,
nu ştiu dacă multilateral dezvoltat, dar socialist cu faţă umană. În
fond, asta era perestroika gorbaciovistă: aducerea unor remanieri,
ajustări la sistemul inchizitorial de atunci, eu aşa îl consider.
Anumite glasnostiuri şi perestroika erau cele două componente ale
restructurării şi ale transparenţei. Evident că nu aveai ce să pui sub
transparenţă într-un regim controlat sută la sută de „proprietarul“
sistemului. Iar în România, sistemul socialist intrase pe mâna unor
„proprietari“ nomenclaturişti. Asta la nivel macro. În schimb, masa
mare a trupei şi a cadrelor militare avea o viziune limitată. Ni se
inducea ideea că trebuie să ne apărăm patria, pentru asta eram
educaţi. Reflexul educaţional şi-a spus cuvântul. Începusem studiile
operative de intervenţii pe direcţii. Am făcut cercetarea zonelor
posibil ameninţate. În general, o tratam ca pe o acţiune de rutină, în
baza unor tipuri de aplicaţii anterioare. Speram şi chiar credeam că
totul o să se liniştească.
În 15 decembrie am primit o informaţie prin care ni se
atrăgea atenţia că la Timişoara sunt unele mişcări subversive,
criminale. Am făcut procedurile de rutină, de la verificarea
armamentului şi muniţiilor, a efectivelor, a tipurilor de misiuni, a
plinurilor de carburant, a resurselor din magaziile de rezervă pentru
alarmă şi mobilizare. 17 decembrie a însemnat pentru noi alarma de
luptă. Era ora 15.32. Eram cu mama şi cu soţia la masă, într-o
duminică. Şi când mi s-a transmis indicativul „Radu cel Frumos“,
primul meu gând a fost către o posibilă invazie. Vă daţi seama cum
se proceda ca atare: m-am suit în primul taxi, ţinuta de alarmă, am
ajuns. Surprinderea mare a fost că, din momentul intrării în
dispozitivul de lucru pentru alarmă, n-am mai primit niciun fel de
altă misiune. Ştiri contradictorii, cenzurate. Ne-am trezit cu un

- 168 -
aparat politic imens la comandamentul Diviziei, din Consiliul
Politic Superior al Armatei, din Consiliul Politic al Armatei,
activişti, propagandişti. Am avut largheţea să fiu prieten cu toţi,
pentru că eu nu aveam ce să ascund nici faţă de unii, nici faţă de
alţii. Erau însă şi feţe noi, probabil din aparatul de supraveghere
desfăşurat al securităţii. Bineînţeles că, cerând suplimentarea
informaţiei, am fost repeziţi ca atare. Am încercat să lucrez cu şeful
Cercetării de la armată, care a închis orice canal. Mai sus, la Statul
Major General, unde lucrasem ca ofiţer de operaţii, sperând în
colaborarea foştilor colegi, aceeaşi tăcere. Toate aceste demersuri s-
au lovit de Legea „Omerta”: tăcere totală. Aici intervine şansa.
Probabil aşa se întâmplă în viaţă. În subordinea şefului informaţiilor
de la acea vreme era o unitate specială, formată din 12 camarazi, 12
militari profesionişti, specializaţi în tehnici de interceptare şi
radiogoniometrare. Deci, aveam o staţie radiogoniometru unică în
cadrul Armatei din Bucureşti. Acelora le-am dat ordin de
desfăşurare. Am putut astfel să interceptez mii de frecvenţe, unele
inteligibile, altele cu bruiaj, toate însă cât se poate de utile. Şi am
intrat în lumea reală. Am reuşit să am informaţii pe diferite canale
cu ceea ce se petrece la Timişoara, cu toate opiniile unor lideri din
spaţiul european.
De ce insist pe treaba aceasta? Pentru că tot ce a însemnat
aparatură de informare – radio, televizor, microreceptoare portabile
– a fost ridicată de activiştii de partid şi de către organele de
contrainformaţii militare. Bineînţeles, din ordine superioare.
Izolarea informativă şi informaţională era desăvârşită. Eu am avut
această sursă oarecum nelegală, desfăşurarea unei asemenea staţii
făcându-se numai din ordinul eşalonului superior – Comandamentul
Armatei. Or, asumându-mi riscul, am avut şansa să acţionez în
cunoştinţă de cauză. Deja ştiam că intervenţiile de la Timişoara sunt
criminale. Începusem să discut cu camarazii.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie, aflasem din timp,
culmea, tot prin sistemul de gonio, că va avea loc o mare
manifestaţie. Am raportat înlocuitorului şefului statului major al
Diviziei – pe acea vreme, locotenent-colonelul Tiberiu Costache –
ce se întâmplă, i-am spus că lucrurile nu stau chiar... întocmai.
Gestul lui a fost de: „ieşi afară, nu mai vorbi! Accept, înţeleg, dar
nu mai vorbi aici!“
În dimineaţa aceleiaşi zile, am fost chemat la secretarul
Consiliului politic şi mi s-a atras atenţia să nu cumva să mai fac
propagandă printre militari. Eu, care am fost un militar disciplinat şi

- 169 -
loial, am crezut cu adevărat în valorile comunismului; am crezut
inclusiv în principiile Codului eticii şi echităţii socialiste, în care, la
art. 18, se spunea cu claritate: lupta împotriva nonvalorii, a
nepotismului, a mizeriei morale. Eu chiar am crezut în aşa ceva.
Greşeala mea a fost, poate, că am luat lucrurile prea în serios.
Oportuniştii s-au căţărat foarte bine pe credinţele noastre şi, culmea,
au excedat şi după evenimente. Ei bine, secretarul consiliului politic
mi-a spus că este ordinul comandantului Armatei să fiu
supravegheat. Şi am spus: mă supun!, dar luaţi-mi comanda! La
care politrucul a spus: asiguri îndeplinirea funcţiei, împreună cu
mine. Tot ceea ce transmiţi la trupe, ne raportezi întâi nouă. Adică
acelui comandament din biroul secretarului Consiliului politic.
Am raportat colonelului Costache Tiberiu şi l-am întrebat:
s-au schimbat ierarhiile, cui mă subordonez, pe linie de stat major,
consiliului politic, şefului statului major al Diviziei? La care
comandantul mi-a răspuns: execută ce ţi-a spus Dimitriu!
Acesta este un moment pe care trebuie să-l lămurim pentru
întreaga armată română, pentru că nu s-a spus până acum şi este
pentru prima oară când spun. La 21 decembrie 1989, de facto,
comanda întregii armate române a fost preluată de secretarii de
partid şi secretarii consiliilor politice. Domnilor, nu cred că aţi avut
cunoştinţă de aşa ceva până acum. Repet: la 21 decembrie 1989, în
momentul în care se pregătea mitingul, întreaga decizie politică şi
de comandă militară trecea prin cabinetul reprezentantului politic al
armatei. Nu a fost dat un ordin explicit în sensul acesta, dar acest
lucru a fost pregătit cu doi ani înainte. Am să mă explic. Este foarte
uşor să expui evenimentul, este foarte greu să extragi esenţa ascunsă
a determinării. Am înţeles atunci de ce, începând cu 1984, s-a emis
o directivă politică, prin care evaluarea şi notarea tuturor
secretarilor de partid nu mai erau făcute de către comandantul
unităţii, ci de către şeful politic al eşalonului superior. Deci,
subordonarea şi evaluarea acestora erau scoase de sub unitatea
actului de comandă. Lucru care s-a pus în aplicare, în mod concret,
în 21 decembrie 1989. Este o primă altă viziune asupra a ceea ce s-a
întâmplat. Din momentul acesta, se întâmplă un lucru. Să nu uităm
– şi aici, vă spun cu siguranţă, ca autor al proiectului şi sistemului la
care am lucrat timp de trei ani la Marele Stat Major, ca ofiţer
direcţional pentru organizarea luptei în reduitul Munţilor Carpaţi,
controlul depozitelor T şi al rezistenţei urbane – că, în condiţii de
alarmă de luptă, de necesitate ori de război, în cadrul unei iminente
invazii, conducerea reţelelor R, însemnând reţeaua de rezistenţă,

- 170 -
intra sub comanda secretarilor de partid, care, împreună cu ofiţerii
din sistemul de contraspionaj sau de contrainformaţii militare, la
ordin, activau şi operaţionalizau sistemul. Documentele acestui
sistem nu au stat nici la fosta securitate română, nici la Marele Stat
Major, nici la Statul Major al Gărzilor Patriotice. Documentele de
conducere şi decizia de punere în aplicare le deţineau numai
secretarul general al partidului şi comandantul suprem, prin
secretarul CC şi şef al Secţiei Militare.
– Ion Coman.
– Exact! Cred că acum începeţi să realizaţi de ce era Coman
la Timişoara, de ce se dăduseră nişte dispoziţii şi de ce actul de
comandă militară se făcea prin secretarii de partid. Ca o paranteză:
să nu uitaţi că la Târgovişte, cel care l-a ţinut sub arest şi a avut
controlul asupra preşedintelui Ceauşescu a fost secretarul
comitetului de partid.
– Mai mult decât atât, Kemenici lucra împreună cu cei doi
secretari de partid din unităţile aflate în aceeaşi garnizoană.
– Kemenici executa dispoziţiile secretarilor de partid.
Acum, Kemenici, probabil regretă, dar, în conjunctura de atunci,
sunt convins că bietul om nu avea ce face. Este uşor să acuzi, să
arunci cu noroi, să găseşti învinuiţi. Dar să ne raportăm la
evenimentele de atunci. Am spus şi repet: mi-a fost posibil să ajung
la aceste concluzii datorită independenţei mele în acţiune şi a
faptului că am avut informaţii suficiente pe canalele radiogonio,
putând să discern şi să aleg. În noaptea de 21/22 decembrie 1989,
după reprimarea din Piaţa Universităţii, din ordinul colonelului
Tiberiu Costache, am trimis toate grupurile, forţele şi rezerva de
cercetare în Capitală. Personal, ca cercetaş, am ajuns la ora 1.30 în
Piaţa Unirii-Colţea-Piaţa Universităţii şi am văzut, secvenţă cu
secvenţă, toată acţiunea de dispersare, de nimicire, arestare a
grupării din Piaţa Universităţii. Ca cercetaş, nu ai voie să te implici,
să intri în acţiune. Culegi informaţia, transmiţi datele. Eram
îmbrăcat civil. Şoferul meu era militar, eram într-un ARO militar.
Corespunzător tehnicilor de cercetare – nu este nevoie să intru în
detalii acum –, se face acoperirea instrumentarului, a tehnicii de
luptă şi de transport, se produce simularea în mediul de cercetat şi
culegi informaţiile de utilitate. Către ora 3.00, spre dimineaţă,
supravegheam marele spaţiu al Pieţei Unirii. Am văzut regruparea
forţelor de intervenţie, locurile de îmbarcare, am urmărit coloana
celor 26 de autobuze pline cu forţele de intervenţie. După vârstă şi
echipament, erau toţi rezervişti. Forţele s-au îndreptat către Calea

- 171 -
Olteniţei şi s-au dus către actualul sediu al Brigăzii de Ordine
Publică şi Intervenţie (Forţele de Ordine şi Intervenţie). Le-am
urmărit în succesiune, m-am retras din nou la comandamentul
Diviziei, intrând în contact cu grupurile, am recuperat forţele şi am
făcut raportul. În momentul în care am analizat datele, le-am
compilat şi le-am prelucrat, am făcut o hartă a distribuţiei revoltei
de a doua zi. Estimam că, în dimineaţa zilei, începând cu ora 6.00,
din localităţile limitrofe Capitalei, de pe marile platforme, se vor
îndrepta către centrul Capitalei între 800.000-1.000.000 de oameni.
Între 2.00 noaptea şi 4.00 dimineaţa, în toate cartierele, dintr-o
faţadă de bloc cu trei scări, însemnând 240 de ferestre, peste 200
erau luminate. Am făcut raportul cu datele pe care le-am spus, l-am
înaintat, am cerut să ies la raportul Comandantului Armatei.
– A fost o deducţie logică.
– Deducţia – logică, dar se baza şi pe informaţiile prin care
aflasem că pe platformele industriale se adunaseră oamenii, se
cumulau şi se trimiteau chemări din telefon în telefon. Auzeam
toate convorbirile radio ale Poliţiei, ale Securităţii, alte posturi
străine, baleam toate frecvenţele, inclusiv tot ceea ce se pregătea în
limbile bulgară, arabă, turcă, rusă. N-am avut atâţia cunoscători de
limbi străine cât puteam noi intercepta. În momentul în care am
făcut raportul şi am cerut să mă duc la comandantul Armatei (şeful
Statului Major al Armatei era generalul Buliga), am fost grav
apostrofat că aş fi un provocator, un nenorocit: „taci, că te împuşc!”
– a fost replica. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri sau acum o
oră, am împachetat harta, am depus-o ca document de lucru şi am
aşteptat evenimentele. Acestea s-au succedat cu o viteză
extraordinară. În dimineaţa zilei, de la fereastra Comandamentului
Diviziei 57 vedeam coloanele de maşini cu mii de oameni, care
plecau dinspre Popeşti Leordeni spre Şoseaua Olteniţei, veneau
dinspre Domneşti. Aveam informaţii imediate că vin dinspre Jilava,
de pe platforma Republica, de la IMGB, că se îndreaptă spre centrul
Capitalei mii şi zeci de mii de oameni. M-am dus la comandantul
Diviziei şi i-am spus: este sfârşitul! Replica: „Taci, dracului, din
gură!” Aceeaşi stare de teamă. Nu îl acuz. În schimb, dacă am fi
avut nişte comandanţi independenţi sau cu mai multă personalitate,
am fi evitat multă vărsare de sânge. Preluarea comenzii, înapoi, de
către aceşti oameni ar fi salvat foarte multe vieţi. Preluarea
comenzii şi conducerea calificată n-ar fi produs erorile de a distribui
armament, muniţie, de a fi lăsat fără control execuţia focului.

- 172 -
 În clipa în care am constatat acest lucru, mi-am dat seama
că sistemul intră în fibrilaţie. Totul culminează cu anunţul că Milea
este trădător. Eu am lucrat nemijlocit cu Milea, când era şeful
Marelui Stat Major. Am executat misiuni speciale din ordinul său.
L-am cunoscut în calitate de comandant al Armatei de la Cluj, când
eram aghiotantul lui Ion Gheorghe. L-am cunoscut când era la
Statul Major al Gărzilor Patriotice de la CC. L-am cunoscut ca şef
al M.St.M.
– Să mai zăbovim, vă rog, la noaptea de 21/22. Unde au
fost şi ce misiuni au îndeplinit unităţile Diviziei?
– Divizia mecanizată a fost scoasă cu toate efectivele celor
două regimente mecanizate şi a unităţilor de Divizie la acţiunea din
21 spre 22. Efectiv, Divizia 1 mecanizată a fost folosită din ordinul
eşaloanelor superioare la acţiuni de represiune. Ea a rămas în
dispozitiv, dispersată pe diferite puncte de maximă importanţă
strategică, din data de 21 şi 22. Mai mult, în zorii zilei de 22
primisem ordin să ieşim cu toate unităţile de tancuri, respectiv
Regimentul 23 Tancuri de pe Pantelimon, Regimentul 63 Tancuri,
Regimentul de Tancuri de la Mihai Bravu; era pregătit şi cel de la
Târgovişte, Regimentul 7 Mecanizat de la Negoieşti – Prahova.
Toate unităţile primiseră ordin să-şi creeze coloanele de cap în
măsură să intre în dispozitiv de marş către Capitală. Parte din ele s-
au pus în mişcare. Ordinele erau, deci, încâlcite, neclare, aşa încât
ar trebui să mulţumim acelor comandanţi care au ezitat; datorită
ezitării lor, noi am putut să decidem pe realităţile existente în stradă,
datorită ezitărilor lor, trupa a pactizat cu populaţia. Erau oameni
care au practicat toată viaţa lor laşitatea personală pentru beneficiul
personal, au fost expresia unui sistem la rândul lui laş şi distrofic.
– Duplicitar.
– Din punctul meu de vedere, conduita comandanţilor şi-a
pus amprenta pe acţiunile unităţilor, mă refer la unităţile operative.
Unii, mai zeloşi, s-au pus în mişcare, alţii au aşteptat al doilea
ordin... ştiţi foarte bine că se aştepta al doilea ordin, de confirmare.
Alţii nu au putut să se pună în mişcare datorită stării operative
proaste. Mihai Bravu n-a plecat decât în noaptea zilei de 22. Dar, în
dimineaţa zilei, trebuia să se pună în aplicare ordinul de blocare a
Capitalei.
– Blocarea Capitalei? În ce sens?
– După spulberarea mişcării din Piaţa Universităţii, pe
principiul telefonului fără fir sau al informării în reţea, populaţia
Capitalei, dar şi cea din localităţile din jurul Bucureştiului era

- 173 -
pregătită şi era gata să se îndrepte spre centrul Capitalei.
Informaţiile acestea, cu populaţia care va invada centrul Capitalei
pentru a-l obliga pe Ceauşescu să părăsească cârma ţării, au
bombardat Marele Stat Major, Secţia Militară a CC, Cancelaria CC.
Şi atunci s-a căutat o soluţie. Şi soluţia a fost să blocăm oraşul, să
nu se permită intrarea maselor necontrolate. Să se blocheze intrările
către centrul oraşului, respectiv dinspre platformele care prezentau
o concentrare mare de mase muncitoreşti. Acestea erau măsurile
militare coroborate cu măsurile coercitiv-administrative în interiorul
platformelor industriale, directorii primind ordine să nu permită
muncitorilor să mai iasă din schimb, iar pe căile de acces către
întreprinderi să se controleze ca mulţimile să nu se coaguleze.
Sarcina de blocare a fost dată armatei, prin folosirea unităţilor de
tancuri şi a altor formaţiuni cu capacităţi de stăvilire a iureşului ce
cuprinsese populaţia. Cert este că în noaptea de 21 spre 22 şi în
dimineaţa de 22 acest lucru nu s-a întâmplat! S-a tot tergiversat: ba
că motorina s-a gumizat – asta era o realitate – dar nu înseamnă că
nu puteam să pornim tancurile. Dar invocam fel de fel de pretexte
ca să întindem cât mai departe ieşirea tehnicii militare în
dispozitivul ordonat. Cert este că noi nici n-am fost forţaţi de către
eşaloanele superioare; am fost numai întrebaţi: „Sunteţi gata?“, iar
noi răspundeam constant: „Nu, mai avem!“, „Încă nu!“, pentru că,
sincer, credeam că ordinul următor ar fi fost cel corect, adică să
mergem să facem acoperirea frontierelor. Dar când aveam
informaţia că lucrurile nu stau aşa, că în fapt vom fi folosiţi în alte
scopuri, represive. Eu unul aveam informaţii în mod continuu, prin
şansa dată de Dumnezeu să desfăşor acea staţie radio gonio, şi
puteam să intru în contact cu informaţiile care circulau în eter din
toate direcţiile. Am avut o Roză a vânturilor informaţională care
mi-a permis să-i informez şi pe colegii mei.
Deci, lipsa noastră de reacţie, rămânerea noastră în unităţi
aveau o latură obiectivă (starea tehnică precară) dar şi starea psiho-
morală (a trupei) şi una subiectivă, care venea din incertitudinea
decidenţilor superiori, poate de la complicitatea lor la un nivel care
nouă nu ne era cunoscut. Simţeam că ceva nu mai merge, faţă de
intransigenţa lor de până atunci. Nu ne explicam cum dintr-o dată
generalii cei mai exigenţi devin mieluşei sau indiferenţi în a-şi
elabora ordinele cu stricteţe; până şi pentru mutarea unui pat dintr-o
magazie în alta primeam un ordin scris; acum nu primeam sub nici
o formă ordine scrise, numai verbale, care îmi dădeau convingerea,
că ceva se întâmplă, că pluteşte ceva în aer. Eram în punctul de

- 174 -
comandă operativ şi primeam numai şi numai indicaţii „preţioase”
de la a impune: „Treci şi execută următorul lucru“ – dar care nu
vizau trupele – până la „Descurcaţi-vă, vedeţi şi voi ce faceţi!“.
Aceasta era relaţia destructurată de comandă şi este foarte bine să
reţinem: o relaţie de comandă destructurată, ca urmare a
incertitudinii existente la factorul decident superior. Din ce cauză
această incertitudine, v-am spus înainte, ea poate fi completată cu
mărturiile celor care au fost în interiorul acestui act de comandă sau
ale altora care au simţit la fel.
– Ca să înţeleg eu bine, la nivel strategic, sus, la nivelul de
sus, Ceauşescu, Milea ş.a., s-a preconizat crearea a două baraje,
două cercuri concentrice, la intrarea în oraş şi, al doilea, înaintea
întreprinderilor din oraş.
– Ca să nu existe acces din periferia industrială a
Bucureştiului către centru. Asta a fost concepţia. Lucru care nu s-a
făcut. Asta a demonstrat lipsa de opţiune între masa mare de militari
în care includ şi o bună parte din cei care pregăteau deciziile – mă
refer la stat-majoriştii din eşaloanele superioare, din comandamente,
de la Marele Stat Major. Am informaţii foarte clare din rândul
colegilor mei de atunci, cu care lucrasem timp de patru ani, că
aşteptau ore în şir la uşa şefului Direcţiei Operaţii pentru a raporta
executarea ordinelor pe care le-au primit. Nu primeau confirmările.
Nu aveau certitudinea că un ordin se poate înlănţui cu următorul,
pentru că nu era o concepţie, nu era o logică a succesiunii. Decizia
pe situaţii de incertitudine, mai ales pe situaţii fluide, uşor şi rapid
schimbătoare nu le-a aparţinut şi nu au avut acest privilegiu şi
această calitate care, repet, ne-a permis nouă să acţionăm conform
stării de lucruri din teren.
– La asta se adaugă şi faptul că generalul Milea, cu acea
grupă operativă din sediul CC-ului, a scurt-circuitat tot timpul
Marele Stat Major. El primea ordine de la Ceauşescu, de la
conducerea politică, şi le transmitea direct la trupe, poate şi prin
generalul Voinea, care se afla şi el în stradă.
– Voinea era la trupe. El era unul dintre executanţii zeloşi.
El s-a despărţit, în dimineaţa de 22, de Ceauşescu, spunând: „Vă
raportez când Capitala este curată“.
– Până la urmă, tancurile au ajuns în Capitală.
– Ordinele date erau să scoatem toată tehnica şi tancurile în
stradă. De aceea, la ora 12.30, când am primit indicativul „Rondoul
36” să ne întoarcem în cazărmi, coloanele noastre erau cu capul
peste Dâmboviţa. Regimentul 22 Tancuri (de pe Olteniţei), al cărui

- 175 -
comandant era locotenent-colonelul Baranga. Tancul comandan-
tului ajunsese exact la podul de peste Dâmboviţa şi se punea
problema dacă podurile rezistă la greutatea tancului, deoarece ele
nu fuseseră proiectate pentru trecerea unei coloane de tancuri.
Maiorul Mircea Mureşan, comandantul altui regiment de tancuri,
cel din Pantelimon, era cu capul coloanei trecut deja de şoseaua
Ştefan cel Mare când s-a primit ordinul de retragere în cazărmi.
Batalionul de cercetare fusese scos cu o zi înainte. Toate forţele de
cercetare au fost în dispozitiv cu trei zile înainte de a se pune în
mişcare forţele grele. Mihai Bravu se pusese în mişcare cu o oră
mai devreme. Din câte cunosc eu, trecuse de Uzunu şi se îndrepta
spre drumul spre Bucureşti, executându-se sau realizându-se
încolonarea totală a regimentului la distanţe de marş, nu la distanţe
de desfăşurare de luptă. Semnătura ministrului apărării cu ordinul
de întoarcere în cazărmi a fost însoţită poate de cel mai puternic
bruiaj pe care l-am cunoscut vreodată, în toată experienţa pe care
am avut-o din aplicaţii, din studiile pe care le-am făcut. Dar
lansarea bruiajului imediat după transmiterea acestui ordin a făcut
să nu mai putem recepţiona nici pe staţiile gonio, nici pe reţele
interioare şi nu s-a mai putut trimite acest ordin de la
comandamentul de Divizie către unităţi. Deci, practic, pierdusem
începând cu 12.30, legătura şi comanda unităţilor – legătura de
comandă. Şi atunci s-a aplicat vechea stratagemă: rapid, suit pe
mijloc mobil, plecat curier. Iar eu am fost cel care a plecat din
comandamentul Diviziei curier pe întreaga coloană de tancuri a
Regimentului 22. În cealaltă parte, alt curier s-a dus şi l-a întors pe
Mircea Mureşan. La Mihai Bravu s-a reuşit legătura pentru că s-a
făcut salt de frecvenţă. În Capitală a fost imposibil.
Când am ajuns la Piaţa Sudului, coloanele de muncitori erau
compacte deja, pornite să ocupe centrul. Dinspre Popeşti
Leordeni…
– La acea oră, Piaţa CC-ului fusese deja ocupată de
manifestanţi.
– Coloanele veneau. Încă de la 7 dimineaţa începuse
afluirea. Dar acum veneau cu maşini grele, cu fel de fel de maşini.
Multe dintre acestea, rabe grele, veneau dinspre şantierul Canalului
Bucureşti-Dunăre şi toate aceste mijloace de transport greu se
îndreptau spre Centrul Capitalei. Am oprit tanc cu tanc şi am reuşit,
prin reţeaua interioară, să iau legătura cu comandantul, am oprit
înaintarea coloanei. Atunci pe Şos. Viilor circulau tramvaiele 11 şi
9, până în capăt, la Chirigiu. Dacă vă mai amintiţi, firele erau căzute

- 176 -
şi şinele scoase. La întoarcerea fiecărui tanc în loc, tanc cu tanc, s-
au scos liniile. Asta este explicaţia. Iar la Piaţa Sudului, scena a fost
zguduitoare. Demonstranţii au intrat între tancuri, au rupt coloana.
Un segment al acestei coloane avea capul chiar la Piaţa Sudului. Nu
puteau să mai înainteze deoarece oamenii s-au culcat în faţa
tancurilor, spunând „Treceţi peste noi!“ şi evident că mecanicul,
conductorul tancului, soldaţii au pactizat, că nu aveau altă soluţie.
Am primit injurii... trec peste. Mi-am făcut loc cu drapelul în mână,
am anunţat că armata intră în cazărmi, că armata este de partea
poporului. În aceeaşi clipă urale, flori, ca şi cum ar fi fost o mare,
mare sărbătoare. Cum s-a schimbat această atitudine dintr-o dată,
este greu de explicat în cuvinte şi nici nu este esenţială pentru
cursul ulterior al evenimentelor. Până către ora 16-17 am reuşit să
aducem tancurile înapoi în cazărmi. Tot ce era pe teren.
– Toate aceste tancuri au plecat în Centrul Bucureştiului,
dar cu ce misiune?
– Misiunea urma să fie primită personal de la Voinea, în
centrul Bucureştiului. Deci, ele nu au primit decât itinerariul şi locul
unde trebuie să fie desfăşurate. Ce să facă mai departe, să se pună
tanc lângă tanc? Ştiţi diferenţa între ordin şi misiune. Ordinul a fost
de deplasare pe itinerariul... N-au mai ajuns să facă treaba asta.
Viteza de reacţie a bucureştenilor a fost mult mai mare, iar jocurile
de dezinformare-manipulare practicate de Stănculescu pentru a-l
convinge pe Ceauşescu să plece au facilitat, au creat acest destin
norocos, de a nu se folosi armata gen Piaţa Tienanmen.
– „Rondoul 36“ cu ordinul de retragere era Milea sau
Stănculescu?
– Pe noi nu ne interesa. Când indicativul a venit din partea
ministrului apărării naţionale, noi nu am mai aşteptat încă un ordin.
Şi cu asta basta. Că l-a dat Stănculescu, că l-ar fi dat Milea, că l-ar
fi dat Lică Sămădăul, mai puţin interesează.

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2008)

- 177 -
 General (r)  
Iulian Medrea:  
Ura a fost aşa  
de mare, că a 
explodat în mine! 

În 1989, avea gradul de colonel şi era şeful Miliţiei

Transporturi Feroviare a judeţului Timiş, cu sediul la Timişoara.
Este cunoscut ca fiind primul ofiţer de miliţie care a trecut, încă
din primele zile, de partea Revoluţiei.

– Domnule general, care a fost activitatea dumneavoastră

în 16 decembrie 1989?
– În 16 decembrie am avut o şedinţă la nivelul serviciului
meu, după care, program obişnuit până după-masă, când, în oraş,
am aflat că se întâmplă fel de fel de lucruri, că la o catedrală există
un preot care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, că acolo s-a adunat
multă lume. Am plecat cu maşina la faţa locului şi am văzut, într-
adevăr, miliţieni şi foarte multă lume. Am întrebat ce s-a întâmplat
şi mi s-a spus că s-a dorit evacuarea acestui preot, pe nume Tőkés.
Acest lucru se întâmplase în ziua de 15 decembrie 1989. Nu s-a
reuşit evacuarea lui. Nu cunoşteam nici motivele pentru care doreau
să-l evacueze. Nu era, de fapt, treaba mea. Lumea era adunată
acolo, preotul a ieşit pe balcon, a început să spună că este atacat,
maltratat, că nu i se permite să-şi exercite activitatea de preot. După
aceea, am plecat la unitate, ca să aflu, spre seară, că lumea a început
să blocheze tramvaiele, că au venit pompierii la faţa locului, că se
dă cu spumă pe cei care demonstrau în favoarea preotului. La
nivelul nostru ni s-a comunicat că trebuie să luăm măsurile care se
cuvin în situaţia 2 sau 1. Atunci aveam situaţia 2, după câte reţin.
Erau cele două situaţii care se impuneau la plecarea şefului statului.
Am rămas peste noapte în unitate. Am auzit, în oraş, sirene, maşini,
zarvă mare, ţipete. La un moment dat, am văzut că în gara de nord
din Timişoara este foarte multă lume, care nu poate pleca pentru că
fusese paralizată circulaţia tramvaielor, a troleibuzelor. Reţin că am
luat legătura cu comanda acestor unităţi şi le-am spus să facă tot ce
este posibil ca să eliberăm zona. Lucru pe care am reuşit să-l facem,

- 178 -
dar mai târziu. Era foarte multă lume care venea de sărbători la
copii, la rude. În jurul orei 22.00, am aflat că în zona gării a fost
spartă o librărie şi că acolo este un incendiu. Într-adevăr, aşa era.
Lumea ţipa, zarva era mare. Era o conductă de gaz metan în
apropiere. Exista riscul ca focul să ajungă la conductă şi să sară în
aer tot blocul, împreună cu locatarii. Am trimis nişte miliţieni să
ajute oamenii.
– În librărie erau operele lui Ceauşescu?
– Probabil. Pe 17, dimineaţa, am fost anunţat de ofiţerul de
serviciu că soseşte, în jurul orei 9.00, un tren cu mai mulţi ofiţeri
din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei şi că în gară se găseşte
şi şeful miliţiei judeţene, colonelul Deheleanu. M-am dus în gară,
Gara de Nord este vizavi, şi l-am găsit, într-adevăr, pe acest ofiţer.
L-am întrebat ce se întâmplă în oraş şi mi-a spus că sunt lucruri
neplăcute. Mi-a spus că vine generalul-maior Mihalea Velicu, care
era adjunctul inspectorului general al miliţiei, împreună cu mai
mulţi ofiţeri, şefi, directori sau adjuncţi din cadrul IGM. În jurul
orei 08.50, acceleratul a sosit la timp şi din el au coborât generalul
Mihalea şi circa 20-25 de ofiţeri, toţi în ţinută civilă. El a plecat
urgent cu Deheleanu la judeţeană, iar ofiţerii, neavând cu ce pleca,
ne-au cerut maşini. Am spus: am două maşini în unitatea mea, să
meargă pe rând. Au plecat pe rând. Între timp, venise autobuzul
după ei să-i ia.
M-am dus în birou, după ce ofiţerii şi generalii au plecat la
judeţeană, m-am spălat, m-am bărbierit şi mi-am zis că trebuie să
merg şi eu acolo. I-am spus şoferului să pregătească o maşină cu
număr de Timiş – aveam o maşină cu număr de Bucureşti şi una cu
număr de Timiş. Am plecat singur, fără şofer, ca să fotografiez ce a
fost în oraş în noaptea de 16/17. Am spus că mă duc la judeţeană,
dar nu am plecat direct acolo, am făcut nişte ture prin oraş. Şi am
văzut, într-adevăr, că prin toate zonele prin care am fost erau
magazine sparte, chioşcuri răsturnate, magazine care ardeau, lumea
era cu găleţi, cu tot ce puteau, ca să stingă incendiile. Era o situaţie
pe care nu o văzusem până atunci în viaţa mea.
– Erau demonstranţi, manifestanţi?
– Nu era nimeni. Atunci, mi-am zis în sinea mea că situaţia,
pe care eu nu o văzusem, este mai deosebită, deşi lucrasem în mai
multe sectoare din miliţie. Părerea mea este că aici nu este vorba de
credincioşi. Am ajuns la judeţeană, unde începuse şedinţa cu şefii.
Fac o precizare: în jurul orei 4.30, în dimineaţa de 17, venise şi un
vagon cu cei de la Securitate. Cei din gară nu m-au trezit atunci, că

- 179 -
eu dormeam în birou, să mă anunţe că au venit. Pe urmă am aflat că
în acest automotor au fost generalul Macri, şeful Direcţiei a 2-a
Securitate, şi mai mulţi ofiţeri. Mi s-a spus: tovarăşe comandant, la
ora 4.30, a venit încă o trupă de ofiţeri de la securitate. Şi am aflat
că este şi un general. Băieţii din gară nu ştiau cine este ăsta. Pe
urmă am aflat că a fost generalul Macri, care era şeful Direcţiei a 2-
a Securitate.
Când am ajuns eu la judeţeană, acolo începuse şedinţa la
Miliţia judeţeană şi Securitatea judeţeană. Erau militari, securitatea,
pompierii şi grănicerii. Atunci era un inspector şef, iar fiecare armă
îşi avea şeful ei. Şi atunci era miliţia judeţului sau securitatea
judeţului Timiş. În biroul inspectorului şef, colonelul Popescu, care
era atunci nou venit, de la Oradea, se desfăşura şedinţa. Cu
generalul Mihalea, adjunctul inspectorului general al Miliţiei, cu
generalul Macri, cu inspectorul şef, cu şeful miliţiei, al securităţii şi
mai lipseam eu, ca şef al Miliţiei Transporturi. Dar noi nu prea eram
băgaţi în seamă, la noi fiind vorba doar de un serviciu, care era, de
multe ori, confundat cu un serviciu din cadrul Miliţiei judeţului.
Lumea cam aşa ştia: că suntem la acelaşi nivel cu un oarecare
serviciu de ordine publică, economic.
– Tocmai că dumneavoastră aveaţi răspunderi mai mari, pe
mai multe judeţe.
– Da. Acest serviciu nu era subordonat şefului Miliţiei
judeţene. Dar lumea aşa ştia. Majoritatea, chiar şi dintre cadre,
ofiţeri, subofiţeri, ştiau că suntem subordonaţi judeţului. M-am dus
până în faţa biroului unde se ţinea şedinţa. „Când a început?” – am
întrebat pe cel de la uşă. „De o jumătate de oră.” „Păi, nu mai intru
că este târziu şi nu ştii ce mai zic cei de acolo...” Sincer să fiu, nu
am vrut să intru. M-am reîntors pe coridorul acela lung, în
anticamera şefului Miliţiei judeţene, unde erau toţi ceilalţi ofiţeri de
la IGM, să beau o cafea, o apă acolo, şi poveşti din astea. Mi-am zis
că atunci când o să iasă generalul Mihalea, o să mă duc în faţa lui
să-i raportez că am luat toate măsurile şi să vedem ce o să zică.
Dacă o să zică: Te duci în sală, la şedinţă, în sala mare, atunci e
nenorocire. Dacă... Şi, într-adevăr, stând acolo şi făcându-mi
planuri şi uitându-mă când ies de la şedinţă, am văzut că vine –
foarte grăbit – cu un caiet în mână, să intre la şeful miliţiei judeţene
în birou. Eu l-am întâmpinat pe coridor. Şi am zis: „Tovarăşul
general, eu am luat toate măsurile...” Mihalea a trecut mai departe şi
a intrat în biroul şefului Miliţiei judeţene. Atunci eu am coborât
scările şi m-am dus la unitate. Le-am spus băieţilor că am fost la

- 180 -
judeţeană şi că o să primim ordine, pentru că nu aveam ce să zic, că
nu ştiam ce s-a discutat în sală. Nu am mai stat să întreb pe cei care
au fost în sală. Asta s-a întâmplat în 17, dimineaţa, în jur de 8-9. Nu
a fost nimic deosebit până după-amiază. Noi n-am realizat că este
ceva. Dar ce pot eu să vă zic, atunci după-amiaza, când a început să
se tragă, am auzit că sunt împuşcături, nu ştiam de unde şi cum
sunt. În jurul orei 18.00, am primit un ordin. M-a sunat pe telefonul
scurt şeful Securităţii şi mi-a spus că-i ordin – mi-a făcut precizare
că nu este ordinul lui, pentru că nu primeam ordine de la ei, eu nu
am admis treaba asta de la nimeni – că se trage, să folosiţi
armamentul fără somaţie. Se trage la picioare. N-am întrebat al cui
este ordinul.
– Împotriva cui se trage?
– A celor care manifestează şi care distrug şi nu ştiu ce mai
fac, acte huliganice. Şeful Securităţii a zis două vorbe şi a închis
telefonul. Eu auzeam, de fapt, la ora aceea se trăgea, nu era o
noutate. După treaba asta, am dat ordin ca tot efectivul să intre în
sală. Efectivul de la reşedinţă, pentru că ceilalţi erau la posturi, erau
prin celelalte judeţe. Vreo 50 de oameni. Au intrat în sală şi,
bineînţeles, a intrat şi ofiţerul de la contrainformaţii. De fiecare dată
când intram, intra şi el în sală la şedinţă. Şi nu puteam să-i spun să
nu vină. Era omul care ne supraveghea.
– Era pe ştatul de organizare al unităţii dumneavoastră?
– Nu. Aparţinea direct de Bucureşti. Nu era la noi, nici în
schema noastră. Am adunat efectivul şi le-am transmis ordinul,
primit prin şeful Securităţii, că se foloseşte armamentul fără
somaţie, la picioare, împotriva celor care demonstrează, care comit
acte de vandalism... Dar ce am mai făcut? Din sală se auzea cum
trec oamenii pe stradă şi strigă “Fără violenţă!”. Geamurile erau
întredeschise, şi atunci eu, i-am zis locotenentului-major Rangu,
care era aproape de geam, să deschidă geamul şi asculte ce strigă
demonstranţii pe stradă. La care el a deschis şi ne-a spus: „Strigă:
Fără violenţă!”. „Aţi auzit? – am intervenit eu. Noi nu avem treabă
cu aceşti tovarăşi, cu aceşti indivizi care merg să-şi câştige ceva
drepturi, nu cunoaştem noi ce, dar strigă Fără violenţă. Reţineţi ce
vă zic: nimeni să nu folosească armamentul împotriva lor!”. CI-stul
era acolo. După care, toate ordinele mele – aşa s-a obişnuit de când
era miliţia şi probabil că şi acum e la fel –, tot ce am ordonat, s-a
trecut într-un registru, care avea caracter secret. Bineînţeles că în
acel registru poate să fie şi treaba asta, ce am ordonat eu atunci. Am
dat drumul la efectiv. M-am dus până în curte. Am auzit că se trage

- 181 -
la Operă şi am intrat puţin în panică. În ce sens panică? Nu cumva
unul de la mine, de la un post de miliţie de pe undeva să facă şi el
pe „eroul”, în ghilimele. În jurul orei 19.00, din nou am adunat tot
efectivul şi am ordonat categoric: Nimeni nu foloseşte armamentul
împotriva demonstranţilor. Cel care este atacat să folosească alte
mijloace, cu mult discernământ. Sunt consemnate în procesul
verbal. Asta s-a întâmplat în seara de 17 decembrie. Reţin că pe la
ora opt şi ceva a venit un ofiţer să-mi raporteze că un şef de tren
ţine neapărat să-mi zică ceva. A venit la mine şi a spus: „Tovarăşul
comandant, un ofiţer de miliţie, care acuma este în rezervă şi face
naveta la Peciu, mi-a zis neapărat să vă comunic că, în jurul orei 21-
22, Gara de Nord sare în aer”. „Cum sare în aer, domnule?”.
“Domnule, gara va fi minată”. „Dumneata vorbeşti serios?”. „Da,
domnule, foarte serios”. Omul tremura tot de frică. Văzându-l aşa,
am intrat şi eu în panică. Am hotărât să luăm imediat măsuri de
pază a gării. Am vorbit cu regionala CFR, cu directorii generali şi
cu directorul general adjunct. Gara este plină de lume, să fim cu
ochii în şapte, să nu avem vreun eveniment, să avem morţi, răniţi şi
nu ştiu ce dezastru. Şi, bineînţeles, împreună cu ei am luat toate
măsurile. Dar, directorul adjunct Vlad îmi zice: „Tovarăşe
comandant, vedeţi, domnule, că noi avem şi două trenuri care sunt
încărcate cu combustibil. Sunt în apropierea gării. Nu sunt
descărcate, pentru că nu are cine să le descarce. Nu lucrează nimeni
la depozitul acela al Competrolului”. Ce am făcut? Am zis:
domnule director daţi-mi oameni de la dumneavoastră şi intercalăm
un miliţian şi un ceferist... Să păzească. Nu cumva să se apropie
cineva de aceste trenuri. Dacă sar în aer, s-a terminat Timişoara. Şi
am organizat această pază rapidă împreună cu Regionala CFR.
– Aşadar, suntem seara. În Timişoara se trăgea. Aveaţi
informaţii despre ceea ce se întâmpla în oraş?
– Nu, nu aveam.
– Ştiaţi doar că se trage...
– Auzeam că se trage. Frica cea mare era ca nu cumva
cineva de la mine să folosească armamentul. Ca să fiu sigur de asta,
în seara aceea i-am mai băgat din nou în sală, în jurul orei 21-22, şi
am ordonat din nou să nu se folosească armamentul şi să se
transmită la toate posturile de miliţie, inclusiv la celelalte judeţe. Eu
dădeam telefoane pe CFR şi întrebam: „Băi, la voi, la Hunedoara,
ce este?”. „Nu-i nimic!”. „Sigur?”. „Sigur!” “Fiţi atenţi că aici este
nenorocire mare”. Dar nu spuneam ce, pentru că nici eu nu ştiam ce
să le spun, dar nici nu voiam să le spun. Le spuneam la telefon: Nu

- 182 -
cumva să folosiţi armamentul. Dacă cumva sunteţi provocaţi de
ceva, nu folosiţi armamentul. E din ordinul meu.”
– Pe 17 decembrie, la ora 16,30-17, a venit cu un avion
generalul Ion Coman...
– A venit mai devreme...
– Ştiaţi că a venit? Pentru că dumneavoastră aveaţi în pază
şi aeroportul.
– Ştiam. Era mai mult pentru pază şi ordine.
– Dimineaţa, când a venit Mihalea, a făcut o şedinţă?
– Da.
– După-amiază, când au venit Coman şi ceilalţi generali,
nu v-au chemat la şedinţă?
– Nu. Cei de la Transport Aerian, ai mei, de la Aeroportul
Timişoara mi-au raportat telefonic că, în jur de ora 14-15, cam aşa
ceva, vine un avion cu mai mulţi şefi de la Bucureşti. Ai mei nu
ştiau cine sunt, dar ştiau că vine un charter cu şefi mari de la
Bucureşti. Şi, bineînţeles, am dat un telefon la judeţ şi am întrebat
cine vine. Mi s-a spus că vine generalul Nuţă, care era adjunctul
ministrului şi şeful Inspectoratului General al Miliţiei. Vine
secretarul Coman. Şi mai mulţi generali de la armată. Nu m-am dus
să-i întâmpin. Asta a fost pe 17 decembrie.
Pe 18 decembrie s-a împuşcat. Atunci am văzut – pentru că
eram gard în gard cu cei de la Electromotor – cum se strâng
oamenii în curte. Erau contrariaţi de ceea ce auziseră că s-a
întâmplat în Timişoara, că sunt mii de morţi. Lumea aşa ştia atunci.
Eu nu am plecat în oraş. Am mai dat telefoane pe la judeţ, dar
nimeni nu voia să-mi spună nimic. Nu eram informat cu situaţia de
fapt, dar realizam că, din moment ce s-a tras atâta, trebuie să fie şi
morţi şi răniţi. Auzeam pe cei care scandau la Electromotor. Urlau,
strigau... M-am dus până la Gara de Nord. Acolo am găsit nişte
ceferişti şi am stat de vorbă cu ei, ca să aflu ce s-a întâmplat. Mi-au
spus că s-a tras. „Cine?” – am întrebat eu. „Nu ştim!” – mi s-a
răspuns. Şi miliţieni, şi armată, şi securişti. Nu cunoaştem
amănunte”. M-am întors la unitate. În jur de ora 11 a sunat telefonul
la mine în birou. Era generalul Nuţă: „Băi, vezi că pleacă cei de la
Depou, tu să mergi urgent cu 500 de miliţieni să baricadezi Depoul
şi, dacă cumva se forţează ieşirea, să trageţi în plin”. Am spus că
am înţeles şi execut, ce să mai... nu puteam să zic că nu am înţeles.
Teoretic, am înţeles, dar practic, nu am înţeles. Aşa că s-a întâmplat
ce s-a întâmplat: a plecat Depoul. M-a sunat generalul Nuţă din nou.

- 183 -
De data asta m-a sunt şi m-a înjurat... M-a înjurat de toţi Dum-
nezeii, m-a făcut de nu pot reproduce cuvintele pe care mi le-a zis.
– Puteţi reproduce, pentru că aceştia erau oamenii care au
fost trimişi acolo să facă ordine...
– Te bag în p... mătii de nemernic, te împuşc... te fac... Nu
puteam să zic nimic, nu am reacţionat. Nu au trecut nici zece
minute şi a sunat din nou tot el să mă avertizeze că pleacă şi Revizia
de vagoane şi să-i opresc. M-am uitat pe geam. Îi vedeam, într-
adevăr, că se organizează, dar ce puteam să fac? Să mă duc să-i
împuşc?... Am zis că am înţeles. După o jumătate de oră, a sunat din
nou. Eu eram vândut de ofiţerii de securitate care aveau două
birouri în gară. Erau doi ofiţeri şi CI-stul. Ei îi raportau generalului
Macri, iar Macri îi spunea lui Nuţă. Şi atunci acesta mă suna pe
mine şi mă înjura, mă ameniţa că mă împuşcă...
În jurul orei 14-15 vine un tren de la Jimbolia. Mă sună
Nuţă şi-mi spune că acest tren nu are voie să ajungă în Timişoara,
să-l deviez către Arad. Am zis că am înţeles. Am sunat pe directorul
adjunct Vlad. Mă înţelegeam foarte bine, era un om foarte serios.
„Tovarăşul Vlad, cine poate să devieze un tren de pe cursa lui
normală?”. „Noi nu avem niciun drept – mi-a răspuns. Numai
Ministrul Transporturilor”. „Bine. Mulţumesc!”. Bineînţeles că m-a
sunat şeful meu de post, de la TF, din gară de la Jimbolia, plutonier
major Trişcău, care acum este şef de poliţie în oraşul Jimbolia, şi
mi-a raportat că sunt foarte mulţi care merg la tren, că le-au spart
cele două geamuri de la post. „Ce să fac?” „Staţi acolo, că nu o să
vă dea foc în post. Lăsaţi-i să meargă, probabil mai sunt şi băuţi
printre ei. Şi Trişcău îmi raportează că trenul a plecat.
– Generalul Nuţă aflase că în acel tren sunt oameni care
vor să se deplaseze în Timişoara pentru a demonstra alături de
timişoreni?...
– Da. Bineînţeles că trenul a venit în Timişoara. Eu nu am
putut să-l deviez către Arad. Şi când trenul se apropia, am primit
telefon. Tot generalul Nuţă: „Vezi că nu l-ai deviat, nemernicule şi
nenorocitule! Cristosul mătii...”. Şi treburi din astea ce îl
caracterizau. Dar, de data aceasta era fantastic de pornit şi zice: „Îl
opreşti la Săcălaz, în linie curentă, şi te duci urgent acolo cu 40-50
de oameni, cu pistoale mitralieră şi trageţi în plin în ei”. Bineînţeles
că nu am făcut nici treaba aceasta şi trenul a ajuns în Timişoara. Au
plecat, treaba lor ce au făcut, dar au plecat la Operă. Şi în jur de ora
19 seara sună telefonul. După toate înjurăturile, am spus că nu mai
răspund la telefon. Am spus ofiţerului de serviciu să spună că sunt

- 184 -
la... Regională. Nu mai sunt în birou. Peste câteva minue, ofiţerul de
serviciu a urcat la mine şi mi-a spus: „Tovarăşe comandant, ne
înjură de toţi Dumnezeii. Ne cere să vă găsim, să vorbiţi neapărat cu
el. Şi înjură, face isterie la telefon”. L-am sunat. Îmi zice: „Te
prezinţi urgent la mine”. „Tovarăşe ministru, nu pot!”. „Nu mă
interesează!”. „E plin de lume pe stradă, nu pot să plec!”. „Nu mă
interesează, vii aici!”. Şi atunci, am chemat şoferul şi l-am întrebat
cum putem să ajungem la judeţeană. Sediul nostru era vizavi de
Gara de Nord şi trebuia să traversez centrul ca să ajung la judeţeană.
– Centrul era blocat de manifestanţi, de demonstranţi?
– Da. Şoferul mi-a spus că ocolim pe la Brigada de
securitate, apoi, pe un drum de ţară. Hai pe unde ştii tu, i-am zis. Şi,
într-adevăr, după ce am ocolit, am ajuns. Acolo filtre. Mă duc la
şeful Miliţiei. Întreb la cabinet cine e la el în birou. Este singur. Am
intrat, l-am găsit pe şeful miliţiei, Deheleanu, şi l-am întrebat: „Nu
ştii de ce mă cheamă şeful?”. „Nu ştiu!” – îmi zice. „Totuşi, ce are
cu mine?”. „Nu ştiu!”. L-am rugat să vină cu mine. Eram într-o
situaţie de groază, înfiorător de stresat după câte mi-a făcut. Şi i-am
zis: „Haide, te rog, cu mine, că înnebunesc, mor aici pe scările
astea”. Deheleanu îmi zice: „Nu, nu mă duc”. Fuma la geam şi
stătea aşa, de unul singur. Era supărat, distrus, l-am simţit, l-am
văzut. Şi am plecat singur pe coridorul acela lung unde era, unde îşi
făcuse Nuţă reşedinţa, la inspectorul şef în birou. Când aproape să
intru la inspectorul şef, m-a strigat Deheleanu din spate: „Aşteaptă
că vin şi eu!” A venit. A intrat el primul şi a zis să vă prezint pe
şeful TF, nu ştiu ce a zis. Eu îmi pregătisem formula de raport, dar
când Deheleanu a zis că mă prezintă, nu am mai ştiut cum să mă
prezint. Nuţă îmi zice: „Stai, măi, boule, acolo la masa aia!”. Era
masa de consiliu. El era la masă, în cămaşă, cu cravată, şi ţinea o
bucată de pâine în mâna stângă, iar în mana dreaptă avea un pix,
ceva un creion, nu ştiu ce avea. Pe fotoliul din faţa biroului era,
către geam, generalul Mihalea, care tot scria ceva. Fotoliul celălalt
era liber. Deheleanu, după ce mi-a făcut mie prezentarea, a plecat.
Şi a început dialogul. „Măi, tu de ce nu te-ai prezentat ieri, când am
venit eu în Timişoara?”. Eu m-am ridicat în picioare şi am zis:
„Tovarăşul ministru, vă raportez că nu am ştiut că veniţi”. Şi atunci
el zice: „Ascultă, băi, Mihale, la tâmpitul ăsta! Trebuie să fie
anunţat prin ambasadă cu trei luni înainte că-i vine şefu, măi!”.
Atunci eu am răspuns: „Tovarăşe ministru, vă raportez că eu ieri m-
am prezentat la tovarăşul general Mihalea, la 17.00. Într-adevăr, pe
seară, şi am primit ordine foarte exacte cu ce am de făcut”. La care

- 185 -
Nuţă l-a întrebat: „Băi, a fost la tine?”. Mihalea a aprobat, dând
afirmativ din cap. Dar imediat a început să-mi reproşeze cu depoul,
cu trenul... „Tu ştii că în Timişoara este stare de necesitate, măi?”.
Am răspuns că ştiu. „Tu ştii că eu am dreptul să te împuşc? Ştii care
este dreptul meu pentru neexecutare de ordine? Eşti un trădător. Eşti
un laş. N-ai executat nimic. Să te împuşc fără judecată, dobitocule,
cretinule. Te-am pus şef aici, la transporturi. Te-am pus şef...”. Am
răspuns: „Cum ordonaţi dumneavoastră!”. În timpul acesta, când
îmi făcea toată teoria asta şi mă ameninţa cu împuşcatul, fără
judecată, a intrat generalul Emil Macri. Acesta avea o hârtie în
mână. Nu m-a văzut pe mine la masa aceea de prezidiu şi a mers
direct către Nuţă. Ei fiind prieteni foarte buni, se tutuiau. L-a
întrebat pe Nuţă: „Ce facem, măi, că sunt mulţi ai dracului...”. Nuţă
i-a replicat: „Îi treaba ta asta, nu a mea. Descurcă-te, măi,
băiatule...”. A zis-o sub formă de băşcălie.
– Se referea la morţii din Timişoara?
– Probabil. Nu pot să ştiu la ce, pentru că nu a făcut nicio
precizare. Au mai zis ceva acolo cifrat, nu ştiu ce, şi în timpul acela
a mai intrat un tovarăş, mai înalt, nu ştiu cine a fost acesta, nu-l
văzusem până atunci, cu un păr lins pe cap şi s-a aşezat pe fotoliul
liber. Macri a rămas în picioare, pe celălalt fotoliu era generalul
Mihalea, pe acesta s-a aşezat acest individ.
– Probabil că era Diaconescu, procurorul general ...
– Nu, pe Diaconescu îl cunoşteam. Cred că era şi ăsta ceva
mare, din moment ce s-a aşezat în fotoliu, şi nu s-a aşezat Macri,
care era şeful Direcţiei a II-a de Securitate. Şi au început să discute
cifrat. Eu m-am ridicat de la masă şi m-am dus către uşă şi atunci
Nuţă a ridicat capul. Am zis: „Tovarăşul ministru, eu, într-adevăr,
aveţi dreptate că nu am făcut, dar voi face, voi drege...” la care am
fugit. Am luat-o pe uşă. Mi-am zis: o striga după mine, n-o striga,
eu sunt pe scări. Şi am coborât de la etajul unu direct la maşină.
Norocul meu, zic acum, că l-am găsit pe şofer dormind cu capul pe
volan. I-am strigat: repede, repede, fugi, dă-i drumul... Ne-a deschis
poarta şi am ieşit. La vreo 300-400 metri, de supărarea aia, de teama
şi de frica pe care le acumulasem în mine m-am descărcat. Am dat
cu pumnul stâng în bordul maşinii şi am ţipat o dată tare. Aşa mi-a
spus mai târziu şoferul, că eu nu-mi mai aduc aminte. Când am
ajuns la unitate, a strigat ofiţerul de serviciu: „Intraţi cu maşina în
garaj. Nu coborâţi în curte că se puşcă!” Am băgat maşina în garaj.
„Ce se întâmplă aici, domnule?” Atunci am auzit căzând gloanţe în
iarbă şi pe pavelele din curte. „Ce este aici, domnule? De unde

- 186 -
vin?” Am rămas în garaj. Când am văzut că nu se mai trage, am
ieşit şi am fugit la ofiţerul de serviciu, care era la parter. L-am
întrebat ce se întâmplă? „Nu ştiu – mi-a răspuns – de cinci minute
se trage aici, în curte...” „De unde, domnule?” „Nu ştim!” Am urcat
în birou. Biroul meu avea geamul către Gara de Nord. Pe geamul
acela, cât este el de mare, de la gară mă împuşcă la fix, dacă cineva
vrea să mă împuşte. Şi am început să mut biroul într-un colţ, ca să
nu fiu în bătaia puştii. Când trăgeam de birou, bate cineva la uşă.
Răspund: da, intră. Era locotenent-colonel Sorescu, şeful de
cercetări penale. „Ce-i cu dumneata?”. „Am venit să văd ce ne
ordonaţi”. Între timp, intră şi ceilalţi şefi: căpitanul Panduru, care
acum e general de brigadă la Inspectorul General al Jandarmeriei
Române; colonelul Popescu, care era şi el la gardă şi însoţit de cel
de la trenuri, cel de la economic, aproape toţi au intrat. Şi zic: „Pe
voi cine v-a chemat? V-am chemat eu la mine?”. „Păi nu, dacă
vreţi...”. M-am ridicat de la birou şi m-am dus către geam. Nu
apucasem să mut biroul. M-am întors şi am arătat tabloul de pe
perete, care era deasupra biroului. Zic către cei veniţi: îl vedeţi pe
ăla... şi am zis o chestie urâtă.
– Cât de urâtă?
– Am zis că e p... de el. Şi am făcut semnul crucii. Aşa m-
am descărcat în momentul acela.
– Care a fost reacţia subordonaţilor?
– Reacţia subordonaţilor a fost mută. Au ieşit toţi afară, în
anticameră, unde era secretara. Apoi l-am întrebat pe şofer: tu ce le-
ai spus? Şi el mi-a răspuns: „Tovarăşul comandant, le-am spus să
vină la dumneavoastră în birou, că vă sinucideţi. După reacţia pe
care aţi avut-o în maşină, am spus că aveţi pistolul şi vă împuşcaţi”.
N-a fost să fie aşa.
– Sau în noaptea de 18 spre 19?
– Da. În 19 decembrie, dimineaţa... am blocat porţile
unităţii. Am dat ordin că nimeni nu pleacă din unitate şi toate
pistoalele rămân la rastel. Numai cel care face paza şi securitatea
sediului poartă pistol. Am dat acest ordin şi în teritoriu. Poarta
unităţii era închisă şi prinsă cu un lanţ. La un moment dat, bate
cineva în poartă. Am trimis pe plutonierul adjutant Mateş, care era
de serviciu, să vadă ce se întâmplă: „Bate cineva în poartă, daţi-i
drumul”. Era cineva, din partea revoluţiei, care vroia să discute cu
mine. A venit la mine în birou. Nu-l văzusem niciodată. Tovarăşul
Gal, i-am reţinut numele.
– Unde lucra?

- 187 -
 – Lucra la Institutul de Proiectări al Judeţului Timiş. Aşa
mi-a zis. Că-i tehnician acolo, proiectant. Şi avea o delegaţie, din
partea revoluţiei, că răspunde de toate obiectivele care sunt în zonă
de la Operă până dincolo de Elba şi nu ştiu până unde şi că vrea
ajutor de la mine.
– Inclusiv zona gării?
– Da. Şi am spus: „Ce ajutor?”. Mi-a răspus: „La Fabrica de
Tutun nu mai este nimeni. Să-mi daţi un om”. „Da, bine, domnule,
dar cum?”. „Domnule, este devastat acolo, toată lumea a plecat.
Acolo sunt mii de ţigarete...”. I-am dat un ofiţer, un locotenent, şi i-
am spus să meargă acolo. Necazul e că l-am uitat vreo două zile pe
acolo. Şi-a făcut datoria. Dar nu mergeau telefoanele. Nu a putut să
sune. Apoi mi-a cerut să facem filtre, să ieşim în stradă, că sunt
mulţi terorişti.
– Pe 19 decembrie apăruse deja problema teroriştilor?
– Da! Aşa zicea delegatul acesta. Că sunt mulţi suspecţi şi
să facem filtre. Şi i-am spus tovarăşului că eu nu pot să ies în stradă
cu miliţienii mei, pentru că lumea ştie că noi am împuşcat. Că nu
noi TF, dar miliţia a împuşcat cei mai mulţi oameni. Şi cred că e o
reacţie dură împotriva miliţienilor. Am întrebat: care vreţi să ieşiţi?
Ne punem banderola cu Miliţia TF şi ieşim în stradă să vedem ce se
întâmplă. Am trimis un echipaj şi când am văzut că reacţia este
pozitivă şi nu sunt niciun fel de necazuri, am mai scos şi alţi
oameni. Filtre împreună cu revoluţionari. Asta s-a întâmplat în 19.
Probleme deosebite nu au mai fost.
– În 19 decembrie s-a mai tras în oraş?
– Izolat, se mai auzeau împuşcături.
– Dar în Piaţa Operei?
– Era foarte multă lume. Dar nu s-a mai puşcat acolo.
– Cei de la judeţ, Nuţă, Mihalea, nu v-au mai sunat?
– M-a sunt Mihalea, atunci când au venit gărzile patriotice,
chipurile acei aduşi ca luptători...
– Asta când, pe 19 spre 20 decembrie?
– Nu, pe 20 spre 21. Pe 19 nu am mai dat oameni; am
întrebat mereu ce se întâmplă prin judeţe. Am mai avut în perioada
asta, începând cu 18, nu-mi aduc aminte, doi ofiţeri care au lucrat
împreună cu revoluţionari.
– În ce sens...?
– La Operă. După 18 decembrie, cam aşa, au lucrat cu ei la
Operă şi pe traseu. Doi ofiţeri, Croitoru şi Enache. Şi au rămas mai
departe cu revoluţionarii.

- 188 -
 – Chiar în interiorul Operei sau în Piaţa Operei?
– Nu. În piaţă. Iar în 22 dimineaţa, acest Enache s-a dus şi la
tribună şi a zis şi nişte vorbe acolo.
– Aceşti doi ofiţeri din Piaţa Operei vă sunau? Vă
transmiteau informaţii?
– Nu. Nu aveam cum, pentru că nu mergeau telefoanele. Nu
aveam telefoane decât CFR şi acolo nu aveam...
– Care era misiunea lor, totuşi?
– Să sprijine Revoluţia. Să facă tot ce este posibil în
favoarea Revoluţiei. Lucruri care, de fapt, s-au şi realizat în final.
Cel care m-a informat, care a venit o dată sau de două ori la mine şi
mi-a zis ce este acolo, a fost locotenent-major Croitoru, care lucra la
sosiri şi garări de trenuri. A venit la unitate şi mi-a zis: tovarăşul
comandant este aşa şi aşa. Practic, eu am aflat foarte multe lucruri
de la acest ofiţer. Reţin că pe 19 decembrie, când s-au strâns în faţa
Gării, au venit foarte multe întreprinderi. Aici a fost adunarea. Era
şi zona aceea mai largă, care permitea. Atunci am văzut de pe geam,
de la birou, pe acest Ion Marcu, care era, pentru mine, adică pentru
toată lumea ceva inedit, să vezi un cetăţean cu barbă, cu un cearceaf
pe el. Se urcase pe un scaun şi de acolo spunea să mergem să ne
cerem drepturile. Pe cearceaful acela scria: “Jos tiranul!
Democraţie, libertate!” şi nu mai ştiu ce scria cu roşu. Îl tăiase la
mijloc şi-l trăsese pe el, jumătate faţă, jumătate spate. „Jos tiranul!”.
Şi acum parcă văd: era o bardă cu sânge. A plecat la Operă şi de
acolo s-a dus la Judeţeana de Partid.
– Dumneavoastră ştiaţi că pe 19 au sosit Dăscălescu şi
Bobu la Timişoara?
– Asta nu ştiam. Ştiam numai de Charterul acela venit cu
Coman.
– Au venit cu un avion militar, probabil pe aerodromul
militar?
– Este posibil. Dacă veneau pe aici, pe la mine, îmi raportau
băieţii mei de la aeroport. Pe 20 s-a terminat. Eu reţin că în 20
dimineaţa am primit telefon de la acest comandant al insurecţiei,
Sorin Oprea, pe care nu-l cunoşteam, nu-l văzusem, nu auzisem de
el. Mi-a spus că este comandantul insurecţiei revoluţiei. Şi că îmi
cere să dau armament la revoluţionari.
– Prin telefon v-a spus asta?
– Da. A zis că vin la mine mai mulţi revoluţionari. Şi că o
să-mi ceară armament. Pentru că sunt atacaţi de elemente

- 189 -
duşmănoase de la Hotelul Timişoara. Acela fiind perete în perete cu
Opera.
– Deci, se constituise balconul Operei?
– Da. Acolo se vorbea în permanenţă din 19 decembrie, zi şi
noapte. Era plin de lume în Piaţă. Şi, într-adevăr, a venit acest Ion
Puluciu, nici pe el nu-l cunoşteam, pe urmă a ajuns poliţist, acum a
trecut în rezervă, fiindcă a avut nişte necazuri cu boala, cu ceva. Şi
cu mai mulţi revoluţionari, care aveau delegaţii din partea
insurecţiei, cu ştampila insurecţiei-revoluţiei pe ele, şi spuneau că
au nevoie de armament. Să le dau armament. Că aflaseră că eu din
19 sunt cu ei. Acest Gal le-a spus: Domnule, eu am fost şi pe mine
m-au ajutat, acolo sunt oameni pe traseu, în filtre, miliţie TF. Mai
întâi au întrebat: Dumneavoastră mai aveţi armament, vrem să
vedem cum este depozitat, cum este păstrat”. „Nu este niciun secret.
Este păstrat în condiţiile legii”. A coborât acolo unde aveam
rastelele cu armament şi apoi zice: „Avem şi noi nevoie”. „Bine,
domnule. Aveţi hârtie?”. „Da!”. „Daţi aici dovada”. Am dat ordin la
ofiţerul care era cu ordinea publică, locotenent-major Roroşi şi
Olaru, care era şef la mine la secretariat: „Măi, vedeţi acolo, daţi-le
exact pe bază de dovadă cu două încărcătoare fiecare. Verificaţi
dacă sunt complete”. Eu reţin că le-am dat în jur de opt arme.
– Pe bază de proces-verbal, pe semnătură?
– Pe bază de dovezi. Fiecare a semnat dovada pe care mi-a
dat-o. Că eu, subsemnatul cutare, cu legitimaţia din partea
insurecţiei cu nr., am primit de la Miliţia TF, prin cutare, automatul
cu serie nr. şi două încărcătoare complete, 60 de cartuşe, sau 64,
erau 32 într-un încărcător. Şi au plecat.
– Pe 20 decembrie, când s-a întâmplat asta, în Timişoara
mai erau generalul Ion Coman, generalul Nuţă, generalul
Stănculescu, toată conducerea. Se constituise un comandament unic
pentru reprimarea revoltei. Şi totuşi, dumneavoastră, colonel,
şeful... Ce s-a întâmplat, aţi fost sub o anume presiune a
revoluţionarilor?
– Nu neapărat sub presiunea revoluţionarilor. Probabil că
niciodată nu am vrut să mă duc retroactiv. Eu am avut un şoc
puternic în 1981 cu casa socrilor mei, o căsuţă cu trei camere în
centrul Bradului, din judeţul Hunedoara. Îmi făcusem nişte planuri.
Să o pun la punct, să o aranjez cu ce se poate, că bătrâneţea mea va
fi căsuţa asta. Şi o iubeam enorm de mult. Nevasta era singura fată
la părinţi şi deci asta era averea pe care o aveam şi eu. Şi n-a fost să
fie aşa. M-a sunat soacră-mea că a primit hârtie ca în zece zile să se

- 190 -
mute unde ştie, căci va fi demolată. Nu mi-a venit să cred. Eu
vorbisem pe la sistematizare, pe la proiectare. M-au plimbat ăia. Că
este aproape de apa Crişului şi că nu se pot construi. Ca în final să
mi-o dărâme. Cred că a fost cea mai mare supărare a vieţii mele pe
care n-am spus-o. În faţa casei pe care o dărâmau buldozerele a
murit socrul meu. I-a explodat inima şi a murit.
– Asta v-a marcat şi ...
– M-a marcat enorm. Supărare pe care nu am spus-o
nimănui, niciodată.
– Şi care a explodat practic, în decembrie...
– A explodat atunci, în 18 seara, după toate jignirile şi
umilinţele acelea, venite din partea generalului Nuţă, care mi s-a
adresat cu ce a fost mai urât şi mai spurcat la gură. Şi s-a cumulat
cu treaba cealaltă. Acum nu vreau să pozez în „eroul lu’ peşte”, dar
ura a fost aşa de mare, că a explodat. După momentul tragic cu casa
şi cu socrul mort, în 1987, la deschiderea anului de învăţământ,
Ceauşescu a fost în Timişoara. Eu eram acolo, în dispozitiv, la un
colţ, pe unde maşina mergea deschisă, cu 5 km/oră, şi mă gândeam
în sinea mea că acum, foarte frumos, pot să-i curăţ pe amândoi, că
sunt la un metru de ei. Vedeţi, dumneavoastră, eu sunt un om care
respectă pe toată lumea. Nu contează cât este de mare sau de mic.
La mine nu contează decât omul. Că ăla mătură strada, pentru mine
este un om. Că celălalt nu ştiu ce face, toţi sunt la fel. Sergenţi,
plutonieri, toată lumea avea acces la mine, uşa era permanent
deschisă. Puneam mare bază pe ei şi am spus că ăştia mici trebuie
respectaţi. Aşa a fost felul meu. Aşa am gândit eu. Nu admiteam
nimănui să mă jignească, să mă umilească, când eu respect prea
mult. Devin atunci o fiară. Sar dintr-o extremă în alta. Nu am
mijloc.
– Acum devine explicabil gestul dumneavoastră din 20
decembrie de a da arme revoluţionarilor.
– Asta este firea mea. Le-am spus la mulţi: domnule, nu mă
jigniţi, că eu prea mult respect omul. Ştiţi ce se întâmplă în
momentul acela cu mine, îmi place să-l văd cum moare, atât devin
de sadic. Pe acela care mi-a făcut mie rău. Şi am spus că, în afară de
asta, ţin şi duşmănie toată viaţa. Nu pot suporta să simt că mă
lucrează, mă face, nu pot suporta. Mai bine să-mi spună în faţă, dar
să nu-mi facă treburi din astea, că atunci devin o fiară. Oamenii cu
care am lucrat ştiau treaba aceasta. Eu vă respect, vă stimez pe toţi,
familia voastră, tot ce doriţi. Acum, hai să ajungem unde am vrut.
– Pe 20 decembrie seara, cu gărzile patriotice.

- 191 -
 – Pe 20 decembrie au început să vină. Am primit ordin de la
Nuţă şi de la Mihalea să raportez toate trenurile, numărul trenului,
din ce direcţie vine şi cu câţi pasageri. Şi am început să raportez că
a sosit trenul cutare, nu ştiu ce, cu atâţia luptători. La un moment
dat mă sună... Am raportat, ca să nu uit, şi la generalul Mihalea, am
raportat şi la Judeţeana de Partid, ţin minte că o dată când am
format numărul a răspuns chiar Ion Coman. Am raportat: “Tovarăşe
general, sunt şeful Miliţiei transporturi, vine trenul...”. „Staţi să vă
dau să noteze cineva...”. A mai răspuns de vreo două ori colonelul
acela care este cu gărzile, Pârcălăbescu.
– Acesta era la Bucureşti...
– Dar atunci era acolo, venise acolo. Eu aşa ştiu. La un
moment dat, îmi spune directorul adjunct Vlad: “Tovarăşul
comandant, vedeţi că am băgat vreo zece trenuri pe aici, prin zonă,
dar ce facem, domnule, că nu mai încap”. Atunci am zis: „Domnule,
lăsaţi-le pe acolo, prin Arad, pe undeva. Daţi dispoziţie să nu mai
vină aici, că situaţia e nenorocită. Avem şi aşa cele două trenuri,
care nici acum nu sunt descărcate de combustibil. Am băgat şi aici
atâtea trenuri...”
– Deci, primele trenuri cu gărzi patriotice au venit în
noaptea de 20 spre 21 decembrie?
– Dimineaţa, mai bine zis noaptea. La un moment dat, sună
telefonul. „Băi, – generalul Mihalea-, cu ce sunt înarmaţi aceştia?”.
„Nu ştiu, tovarăşul general, imediat mă edific şi vă raportez”. Sun
pe şeful de post din gară, locotenent-major Soare, acum este şef la
transporturi, comisar şef. „Vezi ce au, au arme la ei?”. „Au nişte
măciuci la ei, tovarăşe colonel, nişte beţe din acelea...”. „Nu au
arme, măi?”. „Nu!”. Pun mâna pe telefon: „Tovarăşe general,
raportez că au măciuci, nişte beţe...”. „Nu au arme?”. „Nu!”. „Stai
aşa!”. Îi raportează lui Nuţă. Eu auzeam la telefon. „Băi, ordonă la
cretinul ăsta, zice Nuţă, să-i scoată, să meargă în faţa lor, să meargă
cu ei la Operă, să înceapă bătaia. Băi – zice – te duci, cauţi trenul de
la Vâlcea, vezi că într-un vagon de la Vâlcea este un secretar de la
Judeţeana de Partid. Îl cauţi pe acest secretar de partid, îi coborâţi
pe toţi din trenuri şi te duci tu cu ei şi cu acesta în faţă, la Operă, să
înceapă bătaia”. „Am înţeles!”. Ce puteam să zic?
– Asta se proiecta? Asta se urmărea?
– Da. Să înceapă măcelul, ciomăgeala. Nu m-am dus să-l
caut pe secretarul de partid, ce să caut? M-am uitat pe geam şi am
văzut că trec tineri către vagoane. Merg la ei. Coboară ăia din
vagoane. Au început pupături. Eu pun mâna pe telefon. Trebuia,

- 192 -
pentru că iar raportau ăilalţi. Şi zic: „Tovarăşe general, vă raportez
că execut... a început măcelul, a început bătaia”, la care el zice:
„Stai aşa! Tovarăşe ministru a început acolo...”. Am auzit pe ăla la
telefon cum râdea a satisfacţie. „Aşa, băi!”. Mă tot uit pe geam, eu
vedeam tot ce este în gară. Să-i raportez că acuma deja sunt
prieteni. Ce dracu să zic. „Tovarăşe general, o nenorocire mare”.
„Ce, mă? Au început prieteniile. S-au solidarizat cu revoluţionarii.
Aoleo!”. Şi atunci ia Nuţă telefonul: „Ce ai făcut, măi? Dumnezeii
mătii de trădător, nu te-am împuşcat atunci când ai fost la mine.
Nemernicule...”. Bineînţeles că nu am mai suportat şi am închis
telefonul. Nu mai puteam.
– Din câte ştiu, din declaraţiile altor participanţi, cei din
Balconul Operei, conducătorii revoluţiei, au aflat de venirea
acestor gărzi patriotice şi au trimis delegaţii către aceşti muncitori,
pe care i-au preluat şi i-au dus spre Operă, pentru a vedea cu ochii
lor că nu sunt, cum se spunea, huligani.
– Eu nu ştiu cine erau aceia care i-au preluat. S-au dus la
Operă. Le-au dat câte un ceai, le-au dat să mănânce câte o bucată de
salam, că erau rupţi de foame, au mai băut probabil şi altceva, nu
are importanţă. Au văzut despre ce este vorba. S-au edificat ei că nu
a venit nimeni din exterior, nu au venit din alte ţări limitrofe, nici
din altă parte a lumii, aşa cum au fost informaţi, când au plecat, că
am fost atacaţi de unguri, de sârbi, de nu ştiu cine. Că ţara este
invadată. Ce le-au povestit lor, acolo, poveşti de adormit copiii. Şi-
au dat seama că totul este o minciună şi că aici, într-adevăr, este o
revoluţie, este o mişcare de mase. Că muncitorii sunt răzvrătiţi. Ai
noştri, nu din exterior. Oamenii s-au liniştit şi au luat-o către gară.
Le-au dat câte o bucată de salam cu pâine, câte o sticlă cu apă sau
ceai, să aibă pe drum. Şi au venit oamenii la tren. Seara au rămas
câteva sute de oameni pe dinafară din cei care veniseră, pentru că
trenurile au plecat. Trenurile pe care le-am oprit la Lipova şi pe
zona Aradului au plecat înapoi, după ce au aflat toată treaba.
– Plecarea trenurilor, hotărârea a fost luată undeva, la un
centru, sau a fost spontană?
– Cred că s-a luat la Operă. Tot regionala CFR trebuia să
facă cale liberă, dar plecarea lor nu a fost dictată de cineva.
„Domnule, în momentul acesta trebuie să plecaţi”. S-au convins ei
că, într-adevăr, nu este nimeni atacat.
– Dar hotărârea asta este o hotărâre administrativă.
Trebuia s-o ia Regionala CFR.

- 193 -
 – Sigur, Regionala CFR a făcut treaba asta. Le-a spus:
„Domnule, noi putem să vă punem trenurile în mişcare. Vă facem cale
liberă să mergeţi până la Turnu Severin. De acolo vi se face traseul mai
departe”. În asemenea condiţii, seara au rămas cam 330 de oameni,
pentru că nu au avut cu ce să plece. Şi m-am trezit că vin în curte la
Miliţia TF. Au venit cam 30-40. „Ce este, domnule, cu ăştia?”. Era
întuneric. Seara pe la 10. Şi urcă la mine vreo cinci-şase, şi acum ţin
minte, zice unul: „Domnule, sunt inginerul..., nu i-am reţinut numele,
sunt băiatul fostului şef al Securităţii de la Craiova”. „Bine, dar ce s-a
întâmplat?”. „Domnule, am rămas pe jos. Trenurile noastre au plecat.
Eu am terminat facultatea aici, m-am întâlnit cu colegi. S-au dus
trenurile, domnule. Să ne faceţi trenuri, că am ocupat gara şi este
nenorocire pe aici, prin gară. E plin de ai noştri, pe aici, prin gară.
Plus...”. Atunci iar am luat legătura cu Regionala CFR: „Tovarăşe
director, am extras nişte vagoane de la un tren de marfă, faceţi ce ştiţi
să constituiţi un accelerat sau un rapid, cel puţin două-trei, anexaţi-le la
astea, ca să putem să eliberăm gara şi oamenii să poată să plece”. Şi,
într-adevăr, până la 12-1.00 noaptea au plecat toţi către casele lor.
– Asta a fost pe 21 decembrie?...
– În 22 decembrie, după cele întâmplate la Bucureşti, după
fuga dictatorului, au venit la mine nişte revoluţionari. Erau vreo şase,
au venit cu maşina şi mi-au spus: „Tovarăşe comandant, neapărat să ne
daţi oameni de aici să plecăm la Jimbolia, că acolo sunt două
elicoptere”. Apoi am aflat că au fost simulatoare. Dar, noi habar nu
aveam de aşa ceva. Se împuşca dintr-o clădire, dar nu era nimeni. Nu
ştiam de tehnica asta militară. Am aflat şi noi de ea. Atunci am zis
către ai mei: „Domnule, cine vrea să plece?”. „Eu, eu, eu...”. Am spus
unuia, care atunci era plutonier, acum este comisar şef. „Băi, zic eu,
cunosc pe comandantul unităţii de la Săcălaz”. Şi ăla îmi spune că este
prieten cu el. „Bine, sună-l”. L-a sunat. „Domnule, îi răspunde cel de la
Săcălaz, am aflat şi eu, dar nu am militari aici, nu am oameni”. Şi îi
spune să venim cu revoluţionarii. Foarte bine. Au trecut pe lângă
unitatea militară. Şi au ajuns la intrarea în Jimbolia. Aici erau grăniceri.
„Staţi. Ce este cu voi?”. „Uitaţi, suntem revoluţionari”. „Şi ce-i?”.
„Sunt două elicoptere aici, în zona voastră”. „Lasă, domnule, vrăjeli
din astea, că voi vreţi să treceţi graniţa. Voi vreţi să fugiţi peste
graniţă”. Şi a început balamucul. Ăia s-au dat la ăştia. Ăia probabil că
erau şi mai obosiţi de la frontieră de acolo. Şi de aici un dialog cu
jigniri. Bine că nu s-a întâmplat vreun eveniment, să se împuşte unul
pe altul. Cineva a sunat la Brigada de grăniceri şi de acolo m-a sunat
un căpitan. „Tovarăşul comandant, ce ai trimis, domnule, acolo? Pe

- 194 -
cine? Păi, uite, domnule, că sunt arestaţi acolo, că s-au dus să treacă
graniţa”. „Cine, domnule, să treacă graniţa?”. „Băieţii dumitale...”. Sau
nu ştiu cum a zis, că vorbea urât de tot, chipurile că sunt revoluţionarii
nu ştiu care. Am răspuns: „Nu jigni, domnule, vezi că au venit
revoluţionari, nu vagabonzi sau nu ştiu cine, de care vorbeşti dumneata
că trec graniţa”. După vreo trei ore s-au reîntors. Nu era sistem de
comunicare. Nu aveam cum să comunicăm şi m-am pomenit cu ei în
birou. Au zis: „Bine că am fost noi treji. Că ce am păţit, că acolo era un
măcel. În loc să ajungem la elicopter, am ajuns la ăştia, să ne bage la
arest la pichetul de grăniceri”.
– Domnule general, pe 23 decembrie, din câte ştiu eu...
– Nu am terminat cu 22. În aceeaşi dimineaţă am primit un
telefon de la generalul Mihalea, ca să-i reţin două bilete la vagonul de
dormit pentru seara. Am avut un moment de inspiraţie şi i-am spus că
nu circulă niciun tren către Bucureşti. Nu ştiam ce este acolo, la judeţ.
Bineînţeles că i-a zis lui Nuţă şi nu a mai sunat telefonul pe urmă. Ca
să aflu ulterior că el şi cu generalul Nuţă au plecat în curtea unităţii şi
acolo au găsit pe unul, Bucur, care lucra pe linie de... la ei, la judeţ.
„Ce faci, măi?”. „Plec acasă. Vine o maşină să mă ia, să mă duc acasă,
că nu am fost...”. „Pregăteşte o maşină aici, că plecăm”. Vine
întâmplător plutonierul major Moraru, aşa cred că-l cheamă. „Tu ştii să
conduci maşina?”. „Da, că sunt şofer”. „Bine, urcă-te în ARO ăsta şi
mergem la Stamora Moraviţa”. Şi au plecat către Stamora Moraviţa.
Cei doi generali, cu acest Bucur în scaunul din faţă de la ARO, şi cu
cel care conducea. Când au ajuns la Stamora Moraviţa, culmea, cel
care era de serviciu era adjunct, şef de punct de frontieră, era un fost
coleg al lui Mihalea, coleg de promoţie de ofiţeri, avea un nume
sârbesc, Borea şi mai nu ştiu cum, Dumnezeu să-l ierte, că a murit. Şi
acesta raportează lui Nuţă: „Tovarăşe ministru, în timpul serviciului
meu nu s-a întâmplat...”. Aoleu, ne-au recunoscut ăştia. Ce se
întâmplă? Ei aveau paşapoarte şi buletine false. Îşi făcuseră la
Timişoara. Au început să povestească de atunci, de când au terminat
şcoala, au servit o cafea şi s-au reîntors. Şi au zis: „Domnule, am eşuat
aici, nu putem trece la sârbi”. Când au ajuns în Timişoara, au zis: „Să
mergem la aeroport”. Acest Bucur a zis că îi este sete şi trebuie să bea
apă. I-a dus la mama sa, a intrat în curte, a încuiat poarta şi a fugit prin
spate, printr-o grădină, şi dus a fost. Cei doi când au văzut că ăsta nu
mai vine, au zis către şofer: „Ce este cu ăsta, mă? De ce nu mai vine
escrocul ăsta? Ce s-a întâmplat cu el?” L-au făcut bandit, trădător şi i-
au zis şoferului să-i ducă la aeroport. Şoferul i-a dus la aeroport şi au
plecat cu avionul, după-amiază, spre Bucureşti. Au fost numai 17

- 195 -
călători în tot avionul şi ei doi. Era şi Burlacu în avion. Burlacu, marele
revoluţionar al Timişoarei, el i-a recunoscut. Avionul a făcut cale
întoarsă şi nu a mai aterizat la Timişoara, ci la Arad, pentru că
Bucureştiul a spus că nu permite aterizarea niciunui zbor. S-au întors la
Arad. La Arad au luat un microbuz şi s-au dus la Hotel Perla. Aici,
culmea, s-au legitimat, atunci când le-au făcut cazarea până a doua zi,
cu buletinele acelea false, şi Nuţă şi Mihalea. Întâmplarea face că
recepţionera l-a cunoscut pe Mihalea şi a spus la cineva, o fată care era
prietenă cu cei de pe la Securitate. A spus că pe ăsta nu-l cheamă
Negrea, pe acesta îl cheamă Mihalea. Uite, l-am înregistrat la mine. De
unde îl ştii? Păi, ştiu că acum o lună în urmă a locuit în Hotel la mine,
aici, zece zile. Atunci trecuse un cioban cu o mare turmă de oi la
Unguri şi a venit Mihalea cu echipa şi un procuror general de la
cercetări. A doua zi, dimineaţă, au plecat, nu ştiu cu ce. S-au dus la
gară. La gară au fost numai trei călători, ei doi şi un cetăţean oarecare.
S-au urcat în acceleratul acela care venea de afară, nu ştiu de unde. Şi
ăla nu opreşte până în Deva. Asta era în 23 şi bineînţeles că cineva a
sunat şi a anunţat că în vagoane sunt şi cei doi. Cel de la miliţie de la
Deva au zis că trenul stă numai două minute în gară la Deva, dar la
Simeria, la zece kilometri distanţă, stă mai mult, pentru că este nod de
cale, face alimentare şi stă zece minute. Timp în care este suficient ca
să caute prin vagoane. Şi au plecat acolo o echipă de miliţieni cu unii
de la armată şi i-au găsit în tren pe cei doi. Pe Mihalea într-un vagon,
iar Nuţă se închisese într-o toaletă. I-au luat. I-au dus la miliţia
judeţeană, la Deva. Acolo au rămas vreo câteva minute numai cu şeful
miliţiei judeţene. Pe motivul acesta, ofiţerul respectiv a fost trecut în
rezervă rapid. Că ce a discutat cu ei? Au venit apoi cei de la unitatea
militară, i-au preluat, i-au dus la ei şi după-amiază a venit elicopterul
de la Sibiu. Era un elicopter militar. A plecat elicopterul către Sibiu şi
când a fost deasupra la Lancrăm, s-a tras în elicopter... Ştiţi povestea cu
ce s-a întâmplat cu ei acolo: că nu a fost recunoscut, că...
– Aţi terminat cu 22 decembrie?
– Da. În 23, dimineaţa, în jur de ora nouă şi ceva, am primit un
telefon de la colonelul Zeca: „Sunt colonelul Zeca, comandantul
garnizoanei şi comandantul revoluţiei”. Nu-l cunoşteam. Nu ne
cunoşteam unul cu altul. Zice: “Dumneata, urgent o să preiei judeţul.
Pentru că este un haos mare în toată Timişoara, nu mai este niciun
miliţian, nimic. Se împuşcă din maşinile miliţiei, sunt hoţi.. Dumneata
trebuie să faci ordine”. După vreo două ore, au venit două TAB-uri
după mine, cu doi ofiţeri şi vreo trei-patru militari. Am urcat şi am
plecat la judeţ. Am văzut ce este acolo – militari care fac pază, hoţilor

- 196 -
le dăduseră drumul pe 22 după-amiază. Am zis: eu mă duc înapoi la
unitate, să fac un plan de bătaie. Acum am fotografiat despre ce este
vorba aici, îmi fac un plan de acţiune, pe care îl duc comandantului
garnizoanei, să mi-l aprobe, după care trec să-l pun în aplicare. Acolo,
în sediu, nu se putea face ordine, pentru că nu aveai cu cine. Erau nişte
militari pe acolo, dar erau prea puţini ca să poţi face ceva... Nu se putea
aici, la judeţ, dar am tăcut, i-am lăsat în pace.
– Să înţeleg că toţi ofiţerii de miliţie din judeţeană erau
plecaţi, părăsiseră sediul...
– Da, nu era nimeni, pentru că, în după-amiaza zilei de 22, au
venit demonstranţii peste ei. Au venit câteva mii de revoluţionari, dar
şi elemente infractoare, nu numai revoluţionari. Atunci îşi fac loc şi
ăştia. Unde văd înghesuială, oameni de elită, de bună-credinţă, vin şi
jigodiile. Aşa s-a întâmplat şi acolo. Cei care au furat toate maşinile din
curtea unităţii, armamentul şi tot ce au furat în 22 şi au spart toate
birourile nu au fost revoluţionari. Aceştia au avut alte ţeluri, pe care le
ştim cu toţii. Au fost borfaşi, care s-au infiltrat în rândul lor şi au făcut
ravagiile pe care le-au făcut în după-amiaza zilei de 22 decembrie. Că
de aceea lumea era atât de supărată şi, începând din 23/24, spuneau că
se trage iarăşi din maşina miliţiei. Erau indivizi care recuperau
maşinile. Din 39, doar patru n-au fost recuperate.
– Şi armamentul?
– Da. Rămăseseră atunci cinci pistoale-mitralieră, dar restul le-
am găsit. Dar cu o echipă de şoc, tot din partea revoluţionarilor, pe care
i-am avut şi la sediu, cu mine, au venit şi la judeţ, am făcut treabă bună
cu ei. Cu revoluţionari, băieţi extraordinari. M-am reîntors la unitate,
am făcut un angajament pentru fiecare miliţian. Am făcut un program
etapizat, cam cu ce vreau să încep. Şi în ziua de 24 decembrie au venit
după mine din nou aceşti doi ofiţeri de la armată, tot cu două TAB-uri,
spunându-mi să mă duc la judeţ. Au venit toţi după mine în curte,
parcă mă conduceau nu ştiu unde. “Tovarăşe comandant, ne părăsiţi
acum, când este finalul?”. „Staţi liniştiţi, că mă duc aici, la judeţ, nu mă
duc niciunde. Sunt cu voi în permanenţă. Care vrea să vină cu mine, că
am şi eu nevoie de cineva acolo să mă ajute?”. Şi s-au oferit doi dintre
cei care erau în curte: colonelul Popescu, acum este bolnav şi la pensie;
de fapt, pe ăsta l-am şi lăsat la comanda unităţii, şi căpitanul Panduru,
şeful judiciarului. Zic: “Măi, Panduru, atunci du-te şi ia-ţi hârtie,
indigo, creion, că trebuie să scriem acolo, să facem inventarieri. Ia la
tine tot ce trebuie, că mergem cu tovarăşii aceştia ofiţeri”. Şi-a luat o
geantă cu tot ce trebuia şi am plecat la judeţ. Ne-am instalat. Era o zi
plăcută, era destul de cald. Am găsit acolo şi pe unul Voiculescu, care

- 197 -
era psihologul. I-am zis: “Tovarăşe psiholog, instalăm o masă aici, în
curtea miliţiei judeţene, am făcut nişte angajamente pentru fiecare
miliţian în parte pentru noua miliţie. Dăm la fiecare. Dăm telefoane,
dumneata îi ştii mai bine decât mine, să vină. Şi cei care vor să
semneze, rămân cu noi. Dacă nu, să plece”. Şi au venit oamenii:
miliţieni, securişti. Toţi au semnat.
– Era perioada aceea când lumea era pornită împotriva
Securităţii. Au ajuns toţi la judeţ?
– Cei mai mulţi erau porniţi împotriva Miliţiei. Nu au ajuns toţi.
– Dar ce s-a întâmplat?
– I-au oprit pe drum. Filtrele. Erau filtre de revoluţionari, filtre
cu militari. Ei au spus: sunt căpitanul cutare, de la miliţia judeţului sau
de la Miliţia Municipiului Timişoara. Ne-a chemat noul comandant.
“A, lasă, tu eşti din ăia care au tras în noi. Tu ai omorât oameni. Ia
luaţi-l!”. Au fost reacţii din acestea destul de neplăcute, pentru că pe
mulţi i-am găsit după o săptămână sau două. Atunci imediat nu am
aflat, am crezut că nu pot să vină sau nu i-au găsit alţii. Şi în ziua de
Crăciun, am zis: “Domnule, lipsesc cam mulţi. Spuneau colegi de-ai
lor că i-au anunţat. Şi după ce au început să meargă telefoanele, se
interesau familiile. Atunci, l-am sunat pe noul comandant, generalul
Popescu, şi i-am spus: Tovarăşe general, daţi ordin să nu-i mai reţină
pe drum. Lăsaţi-i să vină. Sunt arestaţi”. Şi a dat ordin şi au început să
vină. Unii, supăraţi. Dar ce să facem, asta este viaţa. Am primit
telefoane, reproşuri că se împuşcă din maşinile miliţiei, că ne-am
săturat de sânge. Erau din ăia care luaseră maşinile. Bine, am terminat
şi cu asta. Am rezolvat, în ce sens? L-am rugat pe generalul Popescu
să-mi dea nişte ofiţeri să lucreze cu mine. Au venit ofiţerii, într-adevăr.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Venea lume peste mine acolo să le dau toate
permisele şi paşapoartele înapoi. Erau mii de oameni în faţă şi
spărgeau geamurile, iar eu nu aveam cu cine face ordine. Ei: “Vrem
paşapoarte!”. “Păi, nu are cine să le facă!”. Nu şi nu, paşapoarte. Şi
atunci am fost obligat să dau ordin să se elibereze toate permisele. N-
am avut ce să fac, pentru că nu puteam să zic: “Dumneata mai ai două
săptămâni de suspendare, dumneata mai ai o lună”. Nu mai era
momentul, că ne făceau praf acolo.
– Şi cu paşapoartele cum aţi rezolvat?
– Am spus: să facem paşapoarte, dar nu avem cum acum, pe
rând. Şi am început să facem paşapoarte, să aduc efective din afară, am
adus şi de la TF. Am adus ofiţeri să lucreze la paşapoarte.
– Cât timp aţi rămas comandant?

- 198 -
 – Am rămas comandant până în ziua de 11 ianuarie 1990. În
acea zi, a venit o delegaţie din partea Frontului Salvării Naţionale al
judeţului Timiş – domnul conferenţiar Radu Motica Acesta şi încă
unul au venit la poartă. M-a sunat ofiţerul de serviciu că vin doi din
partea Revoluţiei. I-am spus să le dea drumul. Domnule, eu răspund
din partea FSN de Poliţie. Pentru că, din 26-27, ne făcusem Poliţie.
Ordinul nou de numire a venit pe 26, nu a avut cine să-l semneze pe
23. Am spus: “Domnilor, noi răspundem de Miliţie. Eu, avocatul
Doru Juran, răspund de Securitate”. “Foarte frumos!”. I-am sunat pe
cei de la Securitate. Acolo era un colonel din partea armatei,
Vezeanu, şi i-am spus: “Domnule colonel, a venit un domn din
partea revoluţionarilor, care vrea să vină la dumneavoastră”. “Să
vină!”. A rămas cu mine în birou Radu Motica, i-am spus despre ce
este vorba, l-am informat cum stăm, ca să ştie revoluţionarii. După
care, a plecat, bineînţeles.
– El nu fusese numit comandant?
– Nu. Pentru perioada de Revelion, să vadă ce fac Miliţia şi
Securitatea de Revelion. Ce să facă, stau închise în birourile lor. Nu
acţionează niciunde. Eu sunt şef aici şi răspund. Pe 11 ianuarie, a
venit cu o dispoziţie de numire ca nou şef al poliţiei. I-am raportat
generalului Moldoveanu că noul şef este domnul conf. Motica. Aici
a fost o chestie nostimă. I-am spus: “Domnule Radu, rămâi, la
revedere. Uite, ţi-l las pe Panduru, ca să nu te lase singur aici. El a
venit cu mine de la început aici, te las cu el. Eu l-am numit pe el
adjunct şi îţi rămâne adjunct aici, în continuare”. Am plecat apoi la
TF şi, după vreo două ore, sună la telefon generalul Moldoveanu:
“De ce ai plecat de acolo, mă?”. “V-am raportat că a venit noul
şef!”. “Mă, du-te înapoi imediat!”. “Ce să fac acolo? Eu nu mă duc
ca subordonatul nimănui, domnule general”. “Mă, stai să-ţi explic”.
“Da, stau”. “Mă, ăla este comandant civil, iar tu eşti comandant
militar”. Ce să zic? Am înţeles! Am spus: “Măi, stai cu mine aici,
nu ştiu nimic. Tu dă-mi hârtia, eu numai semnez”. Şi aşa s-a
întâmplat cu noul comandant, care a rămas până la 1 martie. La 1
martie 1990, a venit maiorul Oancea, de la Armată.

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2008)

- 199 -
 General (r) Corneliu 
Pârcălăbescu:  
Pe la ora 19  
au început 
împuşcăturile… 

În decembrie 1989 avea gradul de colonel şi îndeplinea

funcţia de şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice din C.C. al
P.C.R. A fost martor la multe din evenimentele petrecute în sediul
Comitetului Central atât înainte de intrarea revoluţionarilor în
clădire cât şi în timpul acţiunilor care au urmat. În 1990 a fost
numit şeful Comisiei Superioare de Regulamente din M.Ap.N.. În
octombrie 1995 a fost avansat la gradul de general de brigadă şi a
fost trecut în rezervă.
În prezent este pensionar şi activează într-o companie
privată.

– Vă propun să ne oprim doar la câteva momente din zilele

lui decembrie 1989. Eraţi în clădirea CC în momentul când Nicolae
şi Elena Ceauşescu au hotărât să plece din sediu. Ce s-a întâmplat
în clădire după pătrunderea revoluţionarilor, ce au făcut forţele de
ordine şi ofiţerii de la armată?
– Mulţi ofiţeri au plecat. A plecat şi Secţia operativă, şi
generalul Voinea, şi generalul Eftimescu. M-au lăsat pe mine cu
ofiţerii de la Gărzi şi m-au obligat ăştia să ies la balcon şi să
vorbesc, să vadă mulţimea că e un ofiţer acolo. Am ieşit la balcon,
le-am spus cine sunt, le-am vorbit. Le-am spus care e situaţia, că
unii sunt huligani, că se sparg magazine pe Calea Victoriei. Deci,
am vorbit, după care am revenit la locul meu.
Şi au început în C.C. fel şi fel de chestii. Birouri sparte,
telefoane rupte. Unii cotrobăiau peste tot, luau ce găseau, băuturi,
beau. Nu toţi, unii erau cu cap şi chiar le spuneau celorlalţi:
“Domnilor, terminaţi cu astea, să fim liniştiţi, să fim paşnici.” Dar
unii n-au vrut să audă de nimic, n-au înţeles, alţii da. Dintre foştii
activişti au rămas în clădire Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeţ, Ion
Dincă, Iulian Vlad. Verdeţ s-a instalat într-un birou, unde au venit
câţiva revoluţionari. Am intrat şi eu acolo să văd ce se întâmplă. L-
am găsit pe Sergiu Nicolaescu pe hol. Pe Ernest Maftei, pe Mircea

- 200 -
Diaconu. Sergiu Nicolaescu le explica oamenilor: “Asta e situaţia
acuma, pe mine mă cunoaşteţi cine sunt, haideţi să vedem, să
punem la punct nişte chestiuni…”
Nu cred că se poate vorbi de formarea de guverne şi mai nu
ştiu ce. Este aberantă ideea că s-au format guverne. S-au format
nişte colective, care să pună ordine. Se propuneau oameni şi aşa mai
departe. A venit şi Iulian Vlad, şi Dăscălescu. Toată lumea
spunea… la Sibiu se trage.. să vină un ofiţer. M-au găsit acolo, m-
au luat şi am mers într-un birou, unde mi-au făcut legătura să
vorbesc cu locotenent-colonelul Dragomir, care era comandantul
garnizoanei de la Sibiu. L-am întrebat: “Ai oameni pe stradă?” “Da,
elevii.” “Bagă-i în cazarmă, în şcoală, şi vei primi ordin de la
generalul Victor Stănculescu şi de la generalul Hortopan – şcoala
era subordonată lui Hortopan – să încetezi toată activitatea asta şi
să-ţi vezi de problemele tale din şcoală.”
În acel moment, când eu vorbeam cu Dragomir, a venit Dan
Voinea, procuror, mi-a luat telefonul din mână şi a vorbit cu
Dragomir: “Vezi că e caz penal, dacă nu execuţi ce ţi-a spus tova-
răşul…”, că tot cu tovarăşul se vorbea. S-a terminat convorbirea.
Dan Voinea a rămas în sediul C.C. Nu ştiu cât a stat, pentru că eu
m-am dus în altă parte. A venit generalul Guşă, înaintea lui Iliescu.
M-a întrebat unde poate să intre să lucreze. I-am zis că la
Curticeanu, că biroul era deschis. El nu mai era acolo. A intrat în
biroul lui Curticeanu. S-a instalat la birou şi a început să discute.
Peste câteva momente a venit domnul Ion Iliescu. În birou
au intrat Brucan, Roman, Popovici, procurorul, generalul Militaru,
era îmbrăcat în uniformă militară, au mai fost Bârlădeanu, Cornu. Şi
domnul Iliescu a început de la denumirea noii conduceri a
revoluţiei. S-au stabilit problemele astea şi a început să scrie un
material, un Comunicat către ţară. Pe la ora 19 au început
împuşcăturile. Se trăgea din sala Consiliului de Stat şi din clădirea
unde era Biblioteca Naţională. Dar, cinstit vă spun, nu ştiu, şi n-am
văzut pe cineva care să fi căzut în faţa sediului C.C. N-am văzut om
mort. Nu ştiu cu ce s-a tras. Le-am spus chiar eu că se trage. Şi au
venit dânşii şi au văzut că se trage din partea clădirii Consiliului de
Stat. După această chestiune, Iliescu spune că nu se poate lucra
acolo. A intrat Lupoi – era cu armă – şi i-am spus să stea de pază, să
nu intre nimeni. După un anumit timp, neputând să se lucreze acolo,
pentru că era scandal, Iliescu şi cei care îi însoţeau au plecat.
Revoluţionarii voiau să vorbească cu Iliescu. Atunci l-am văzut şi
pe Sergiu Nicolaescu. Nu a intrat în birou. Am discutat cu el pe hol.

- 201 -
 – Când s-au închis uşile C.C-ului?
– În 22 decembrie, seara. Nu am avut nici lumină, la un
moment dat s-a stins lumina. Nu mai aveam curent. Pentru că
veneau zvonuri d-astea, aiurite. Că teroriştii pun otravă, că atacă nu
ştiu ce. Îmi zic în gând că aşa o fi. În acel moment nu aveam de
unde să mă informez, nu ştiam nimic. Vă daţi seama la ce se
gândeşte un om care-l aude pe ăla la televizor că spune asemenea
chestii. Le-am spus ofiţerilor de la Gărzi să stea liniştiţi în cameră,
că poate vine vreun nebun, beat, nebeat şi vă împuşcă. A dat cineva
telefon şi ne-a spus că vin elicoptere. Primeşte şi Guşă telefon că
vin elicoptere şi aterizează pe sediul CC-ului. Şi el îmi spune să mă
duc sus să văd care-i treaba. I-am zis că sunt ăştia cu arme, nu pot
să merg aşa. Până la urmă mi-am luat o lanternă şi am urcat sus cu
încă vreo doi inşi după mine. M-am dus până sus, niciun elicopter.
Am coborât şi i-am spus lui Guşă că nu-i nimic. Dar, ca să vedeţi
cum erau zvonurile astea. Nu ştiu ce l-a făcut pe Teodor Brateş să
facă asemenea chestiuni. Pentru că aici s-au încurcat anumite
treburi. Lumina era stinsă. Nu se mai putea comunica pe nicăieri.
Nu se mai putea vorbi deloc.
Guşă a zis că aici nu se mai poate lucra. Şi ne-am mutat în
biroul lui Apostoiu. Acolo a fost Guşă şi cu Vlad. Ei discutau la
telefon tot timpul. În seara aceea l-au adus pe Ion Dincă şi pe Tudor
Postelnicu. I-au găsit ascunşi într-un birou. Era şi generalul Nicolae
Militaru de faţă când i-au adus. Militaru a rămas până târziu, după
ce a plecat Iliescu. Deci au fost reţinuţi în C.C. până pe data de 23
decembrie, când i-a luat un TAB şi i-a dus la sediul Ministerului
Apărării Naţionale de la Orizont. Mi s-a comunicat că vine un TAB
ca să-l ia pe Ion Dincă şi să am grijă. Acolo nu ştiu unde i-au băgat,
dar au fost reţinuţi, arestaţi. În noaptea respectivă, s-a făcut
Comunicatul către ţară, din partea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale. În baza acestui comunicat, am dat şi eu Ordinul de zi nr.
1. În noaptea aceea mi-au cerut de la Procuratură să le trimit nişte
oameni, să vină, pentru că sunt unii care trag pe-acolo. S-au dus
nişte oameni de la Sectorul 1. Şi noaptea am dat acest ordin pentru
apărarea instituţiilor, deci nu ca să se tragă în oameni, pentru
apărarea instituţiilor, a punctelor importante – apă, gaze etc. Gram a
comunicat ordinul unde a avut el subunităţi pregătite pentru această
chestiune. După câte ştiam şi eu, cei de la municipiu aveau un plan
pentru apărarea acestor obiective în caz că se întâmplă ceva.
– Ce ştiţi despre activitatea generalului Guşă în sediul C.C.?

- 202 -
 – Generalul Guşă a stat toată noaptea în sediul Comitetului
Central împreună cu generalul Iulian Vlad. În dimineaţa zilei de 23
decembrie, către ora 1, Guşă a fost chemat de către generalul
Nicolae Militaru să se prezinte la Ministerul Apărării Naţionale.
După aproximativ o oră, o oră-jumate, a fost chemat şi generalul
Iulian Vlad şi a apărut Dumitru Mazilu în sediul C.C. Am discutat
frumos cu el despre ce este vorba, ce măsuri să luăm. A venit pe
urmă o grupă de la Ministerul Apărării Naţionale, care a preluat
toată coordonarea din punct de vedere militar în sediul Comitetului
Central, cu generalul Codrescu, cu colonelul Polivanov, care a fost
pe urmă avansat general. Şi noi am fost daţi, practic, la o parte. Nici
nu m-am băgat în această chestiune. În după-amiaza lui 23
decembrie am discutat cu ceilalţi ofiţeri şi am decis că noi trebuie să
ne mutăm din sediul acela, pentru că nu mai aveam ce face acolo.
Ne mutăm, lăsăm o grupă operativă, adică ne mutăm punctul de
comandă, dar lăsăm o grupă operativă, pentru că aveam materiale
acolo, aveam arhive etc. Şi să ne găsim alt loc. L-am trimis pe
colonelul Iorga la sediul fostului Comitet Municipal de Partid. A
găsit loc acolo, la secţia economică, unde ne-am mutat. A rămas în
sediul C.C. o grupă operativă, care să rezolve problemele care mai
erau acolo. Eu am dat telefon la Ministerul Apărării Naţionale şi i-
am raportat generalului Militaru că vrem să ne mutăm din sediul
C.C., că aici este o grupă operativă de la Marele Stat Major. Şi a
fost de acord să ne mutăm acolo. Nu eram subordonat generalului
Militaru, dar i-am raportat ca să ştie care-i situaţia. Şi aşa ne mutam,
chiar dacă nu dădeam telefonul respectiv. Plecam de acolo, pentru
că nu mai aveam ce face. Poate că încurcam nişte treburi acolo.
Şi am plecat la Comitetul Municipal de Partid. A rămas o
grupă operativă, care pe 25 decembrie a venit la noi. Eu strânsesem
vestonul lui Milea într-un fişet, husa de la canapea, toate elementele
astea, şi i-am spus să le ia şi să le ducă la Comitetul Municipal de
Partid. A venit cu ele la Municipiul de Partid. A venit cu pistoalele
pe care le aveam acolo. Am lăsat birourile deschise, ca să nu se
spună că închidem birourile. Ne-am mutat, iar în ziua de 26
decembrie i-am raportat generalului Militaru că vreau să vin la
Minister, să-i predau toate lucrurile lui Milea. Când am ajuns la
biroul lui Militaru, pe 26, în birou era Virgil Măgureanu. Era ca un
fel de consilier al acestuia. Se instalase acolo... era masa plină de
telefoane. Măgureanu era la o masă. Nu m-am jenat de Măgureanu
şi i-am spus tot lui Militaru, că am adus toate documentele. Erau
două plicuri pe care le sigilasem. Le-am predat la Direcţia

- 203 -
Secretariat. A scris pe plicuri pe ce dată au fost predate. Aşa le-a
găsit şi Procuratura la sfârşitul lunii ianuarie, când au venit ei cu
toată treaba asta, după Procesul celor 4.
– Aţi spus că atunci când v-aţi retras la Comitetul
Municipal de Partid, aţi lăsat o grupă operativă. Dar, Ceauşescu,
când a plecat din sediul CC, nu a lăsat nimic celor de acolo? Adică
n-a lăsat pe cineva care să răspundă de activitatea din sediu?
– Nu cunosc, dar nu cred că a lăsat. Ceauşescu era bulversat
în momentul ăla. Pur şi simplu, a fugit. Părerea mea.
– Eu ştiu că dimineaţa, în afara întâlnirilor cu Milea, el a
chemat şi nişte oameni, printre care şi pe Ilie Ceauşescu...
– Generalul Ilie Ceauşescu a fost chemat să instaleze fel de
fel de microfoane pentru propagandă. A venit cu oameni de la
transmisiuni. Cu instalare de microfoane în piaţă, ca să anunţe
mulţimea. Era cu lozinci. Nu mai ştiu ce lozinci dădea să se strige,
dar sigur în ziua de 22 decembrie a fost în CC. Sigur vă spun. După
moartea lui Milea şi după ce s-a dat comunicatul lui Nicolae
Ceauşescu, armata s-a retras din faţa fostului sediu al CC. Asta s-a
întâmplat înainte de a pleca elicopterul cu familia Ceauşescu. Sigur
vă spun. Eram la etajul 7 şi am văzut de pe geam tot ce se întâmplă.
Atunci a început să se strige „Armata e cu noi!”.
– Emil Bobu a spus că la şedinţa CPEx s-a luat hotărârea
evacuării generale... Ceauşescu voia să plece cu toată conducerea,
să se instaleze în altă parte. Nu mai puteau să conducă de la CC.
Voiau să se ducă la Târgovişte, de exemplu. Discutase asta cu
Stănculescu.
– Nu ştiu. Vă spun că toţi membrii CPEx erau acolo jos. Nu
a plecat nimeni. Cu ceilalţi nu ştiu ce s-a întâmplat. Seara am auzit
de la Elena Ceauşescu că i-a spus consulului iugoslav că se intră în
ţară cu maşini străine. Se intra demult. Şi am auzit şi cuvântul
„Olanda”.
– Aţi avut vreo discuţie cu Stănculescu atunci?
– Atunci nu. Nici nu m-a băgat în seamă. Am auzit că a fost
numit ministrul apărării naţionale, ca pe 24 decembrie să discut cu
Militaru, care era numit ministrul apărării naţionale. Am discutat cu
Stănculescu la telefon când am sunat la Ministerul Apărării
Naţionale. A răspuns din cabinetul ministrului. Pe urmă s-a
organizat procesul cum s-a organizat, cu Ceauşeştii, la Târgovişte.
Încă o problemă – în legătură cu transportul celor 22.000 de
gărzi patriotice la Timişoara, cu trenul, cu bâte. Am fost chemat de
Ceauşescu să iau măsuri. I-am spus cum sunt regulamentele şi că nu

- 204 -
eu sunt responsabil. Şi atunci a spus să vină Dincă. I-a spus lui
Dincă judeţele de unde să se ia gărzi patriotice şi cum să fie
transportaţi oamenii. Eram eu cu fostul ministru al transporturilor,
Petru Aron, ca să facă transportul cu trenurile. Şi atunci îmi spune
Dincă: „Vorbeşte cu primii-secretari.” „Nu pot eu, vorbiţi dvs. Nu
am atributele necesare.” Şi atunci a pus mâna pe telefon şi a vorbit
cu secretarii. Nu erau primii-secretari, ci secretarii cu problemele
organizatorice. Mai puţin la Dolj, unde era Traian Ştefănescu. I-a
spus cum să trimită oamenii. Lui Petru Aron i-a spus cum să facă
graficul de eşalonare. Şi să aibă şi arme. Armele, pe baza ordinului
dat de Elena Ceauşescu, au fost introduse înapoi în unităţi. Şi
muniţia, şi armele. Eu am vorbit cu şefii de stat major pe care îi
aveam la judeţe. Le-am zis că ordinul a fost să se facă bâte,
ciomege. Iar eu le-am dat ordin să nu coboare din vagoane. Au
trimis şi ei câte un ofiţer la fiecare garnitură. Claudiu Iordache
poate să vă confirme că nu s-a întâmplat nimic legat de această
chestiune, că în ziua de 21 decembrie – asta a fost pe 20 noaptea –
pe 21 după-masă m-am dus personal la Nicolae Ceauşescu şi i-am
raportat că oamenii care au ajuns la Timişoara nu au apă, nu au
mâncare, nu au nimic acolo şi se poate întâmpla o nenorocire. Şi
propun să fie luaţi, să fie duşi înapoi în judeţele respective.
Ceauşescu a fost de acord, dar să rămână doar o garnitură. Şi am
luat legătura cu judeţele respective, am luat legătura la Timişoara,
dar mai întâi cu Petru Aron, pentru că era ministrul transporturilor.
Uitaţi, acum am primit ordin şi vi-l transmit, ca oamenii să vină
înapoi. Şi atunci l-am găsit pe Stănculescu la Timişoara. Atunci am
vorbit cu el la telefon.

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2008)
 
 
 
 
 
 

- 205 -
 General (r)  
Constantin Zeca:  
Am realizat  
dintr‐o dată  
că sloganul care 
străbătea aprecierile 
oficiale despre huligani 
şi derbedei era fals 

În decembrie 1989 avea gradul de locotenent-colonel şi

asigura funcţia de comandant al Diviziei 18 Mecanizate Timi-
şoara. În 1992 a fost numit comandantul Diviziei 9 Mecanizate
„Mărăşeşti”, din Constanţa, iar peste un an a fost avansat la
gradul de general de brigadă. În martie 2005 a fost trecut în
rezervă cu gradul de general maior.

– Când aţi aflat de revolta din Timişoara?

– Sâmbătă, 16 decembrie 1989, după program, am plecat
spre casă fără să am vreo informaţie că în oraş se întâmplă ceva
neobişnuit. Seara târziu, către orele 21, m-au sunat de la unitate şi
mi-au raportat că am fost căutat de primul secretar al Comitetului
judeţean de partid, Radu Bălan, care “doreşte să-i dau urgent un
telefon.” Eram cu întreaga familie la televizor, în sufragerie. În timp
ce formam numărul de telefon al prim-secretarului mă străduiam
zadarnic să intuiesc ce s-ar fi putut întâmpla. Mi-a răspuns Radu
Bălan. Agitat, chiar nervos, m-a întrebat fără nicio introducere:
“Dumneata nu ştii ce se întâmplă în oraş? Cum de nu te-am găsit la
comandament? Trebuie neapărat să scoţi trupe şi cât mai rapid;
trebuie să punem ordine în oraş! Dumneata nu ştii că sediul
Comitetului Judeţean de Partid a fost înconjurat şi este atacat? Dacă
nu luăm măsuri, ăştia ne linşează pe toţi.”
Am rămas efectiv blocat, mai ales că de la Divizie mi-au
spus că nu este nimic deosebit. Totul părea de domeniul absurdului.
“Cum? Comitetul Judeţean de Partid este înconjurat şi atacat, iar
Comandamentul Diviziei situat în plin centrul oraşului nu ştie
nimic?” Convins că este o exagerare vădită, dacă nu chiar o spaimă

- 206 -
nefondată, am răspuns calm: “Plec imediat la comandament să iau
legătura cu eşaloanele superioare. După cum cunoaşteţi, eu nu pot
scoate niciun soldat înarmat din cazarmă în afara programului.
Pentru activităţile la care vă referiţi trebuie să am aprobarea inclusiv
a ministrului apărării naţionale.”
Am cerut la Divizie să mi se trimită maşina de serviciu şi, în
câteva minute, am fost în faţa blocului. Am aşteptat aproape o
jumătate de oră. În mod normal, maşina ajungea în maximum 10
minute. În jurul orei 21.30, în sfârşit, a sosit. Sergentul a sărit din
maşină, şi-a cerut scuze că a întârziat. După ce am pornit în trombă,
vădit tulburat, a început să-mi raporteze: “Am fost blocat de nişte
grupuri de tineri în apropierea Comitetului Judeţean de Partid...
caroseria maşinii, mai ales partea din dreapta, este înfundată, fiind
lovită cu bocancii, cu pumnii, cu diferite obiecte contondente... am
reuşit să scap prin diferite manevre şi ocolind străzile populate ale
oraşului.”
În apropierea sediului Comitetului Judeţean de Partid a
trebuit să oprim pentru că erau masaţi militari de la Grăniceri şi de
la Trupele de Securitate. Cei de la Securitate erau echipaţi cu
scuturi, cu căşti albe şi bastoane de cauciuc. Nu aveau armament. L-
am întrebat pe un ofiţer de la Grăniceri ce se întâmplă, care este
situaţia. Era primul meu contact direct cu starea de fapt. Mi-a
explicat că mai multe grupuri de cetăţeni au încercat să pătrundă în
sediu. Ei au fost aduşi în grabă pentru a asigura ordinea; au reuşit să
împrăştie manifestanţii şi să asigure din nou accesul în sediu. Erau
aproximativ 100 de militari.
Am ajuns la comandament în jurul orei 22. Ofiţerul de
serviciu şi ofiţerul care asigura continuitatea la comandă mi-au
raportat că ei n-au nicio informaţie concretă, dar se pare că în oraş
se petrece ceva grav, ceva cu totul neobişnuit, deoarece, între timp,
primul secretar a mai dat un telefon la Divizie şi a întrebat: “Ce face
armata, ce măsuri a luat?” L-am sunat imediat pe telefonul operativ
pe Radu Bălan, i-am spus cât de greu am ajuns la Comandament şi
am solicitat să-mi precizeze cerinţele. Ele se rezumau în esenţă la
scoaterea unor forţe capabile să asigure ordinea şi să prevină
extinderea tulburărilor de care-mi vorbise anterior. Am luat legătura
cu comandamentul armatei de la Craiova, pentru a raporta situaţia şi
a mi se stabili misiunea.
Comandantul armatei, generalul Roşu, nu era la birou. Prin
centrala armatei mi s-a făcut legătura la domiciliul acestuia.
Generalul mi-a ordonat să nu scot deocamdată militari din cazarmă.

- 207 -
Mi-a spus că el pleacă spre comandament şi imediat ce va ajunge
acolo va relua discuţia. După aproximativ un sfert de oră m-a sunat
şi mi-a cerut să raportez din nou clar şi concis despre ce este vorba.
După ce m-a ascultat, generalul a fost scurt: “Voi lua
legătura cu tovarăşul ministru şi vei primi în scurt timp ordine
corespunzătoare.”
La orele 22.30 am fost sunat de ministrul Apărării
Naţionale. I-am raportat situaţia. Mi-a precizat că va cere relaţii şi
de la Radu Bălan şi mi-a ordonat ca, între timp, să pregătesc 5
patrule a câte 10 militari dintr-o unitate apropiată, dar care să iasă în
oraş numai la ordinul expres al dânsului.
Către ora 23, am avut iar o convorbire cu Radu Bălan. Din
nou i-am explicat că numai şi numai cu aprobarea ministrului pot
acţiona. Mi-a spus că a vorbit cu generalul Milea şi că el a fost de
acord.
Într-adevăr, peste câteva minute, ministrul mi-a ordonat să
iasă cele 5 patrule şi să se deplaseze acolo unde a solicitat primul
secretar, în zona Comitetului Judeţean de Partid, în Piaţa Maria şi în
faţa restaurantului «Sinaia».
Am chemat la comandament patrulele constituite (soldaţi şi
ofiţeri) pentru instruire. Aici le-am întrunit într-un detaşament, dar
nu le-am dat misiunea să plece imediat în oraş, întrucât nu
cunoşteam situaţia care se crease. Aveam o singură informaţie din
partea primului secretar: că grupuri de huligani încearcă să pătrundă
în sediul judeţenei de partid, iar altele devastează şi dau foc
magazinelor din Piaţa Maria. Mi-am dat seama că trimiţând izolat
patrulele de câte 10 militari n-ar fi putut pune ordine la obiectivele
indicate de Radu Bălan. El probabil credea că vom ieşi cu toate
forţele garnizoanei.
În jurul orei 24 am avut din nou o convorbire cu ministrul
Apărării Naţionale; mi-a spus că o să vină la mine la comandament
şi generalul Rotariu, comandantul Diviziei de apărare antiaeriană,
care era de drept şi de fapt comandantul garnizoanei Timişoara şi
împreună, inclusiv cei 50 de militari, să mergem în Piaţa Maria să
vedem la faţa locului despre ce este vorba. Aşa s-a şi întâmplat.
Militarii erau în două maşini tip DAC cu ofiţerii comandanţi de
subunităţi; eu şi generalul Rotariu – cu autoturismele de serviciu. În
zece minute am sosit la faţa locului.
În Piaţa Maria erau deja militari din trupele de securitate,
grăniceri şi multe cadre de miliţie. N-am văzut manifestanţi. Era
linişte. Urmele devastărilor erau însă teribile. După ce am coborât

- 208 -
din maşină, un ofiţer de miliţie a fost primul om care mi-a spus că
este vorba de pastorul László Tökés, care are sediul în biserica
reformată din Piaţa Maria. Mi-a şi arătat-o. «Practic – mi-a spus el –
de aici a început acţiunea unor grupuri de huligani (aşa s-a
exprimat), care au trecut la aceste acte banditeşti, de distrugere a
bunurilor oraşului.»
Am hotărât, împreună cu generalul Rotariu, să ne deplasăm
pe jos, de-a lungul arterei devastate. Am luat şi patrulele cu noi, să
vadă şi ele ce s-a întâmplat, să-şi înţeleagă mai bine misiunea.
Tabloul era de coşmar. Mai ales pe partea dreaptă a arterei
nu rămăsese o vitrină întreagă. Trotuarele erau acoperite de un strat
gros de cioburi de sticlă, magazinele devastate, mărfurile aruncate
în stradă. Abia ne deplasasem vreo 300 de metri când prin staţia
autoturismului Dacia am fost chemat de ofiţerul de serviciu
principal la comandamentul Diviziei. Mă căutase la telefon
ministrul. M-am întors la comandament împreună cu patrulele.
Ajuns la comandament, i-am raportat generalului Milea tot
ce-am văzut. Am cerut aprobarea să nu retrimit patrulele întrucât
trecuse de miezul nopţii, nu cunoşteam exact situaţia din întreg
oraşul şi exista riscul ca militarii să fie atacaţi. Dar mi s-a ordonat
să mai formez încă 10 patrule. Am mai scos 100 de militari şi am
ordonat să se execute patrulare în zona centrală cu militarii pe
maşini.
Ulterior, constatând şi raportând că în oraş este linişte, că pe
străzi patrulau şi miliţia, şi grăniceri şi securitate, ministrul mi-a
ordonat să retrag trupele în cazărmi, să nu mai acţionez decât dacă
apar situaţii deosebite şi numai cu aprobarea dânsului.
– Cum s-a desfăşurat ziua de 17 decembrie?
– A fost, poate, ziua cea mai încordată din cele şapte.
Dimineaţa, la ora 7.00, ministrul apărării mi-a ordonat să pregătesc
trei blocuri de defilare din unităţile care au cazărmile pe latura de
sud a oraşului şi să execut o defilare. S-a cerut ca activitatea să
înceapă la ora 10.00 şi să se termine către ora 15.00. Militarii
trebuiau să fie echipaţi cu ţinută de oraş, cu pistolul mitralieră pe
umăr; în frunte să fie fanfara militară, comandanţii de unităţi şi
drapelul de luptă.
Ordinul a fost clar: defilare cu cântec, cu fanfară. Aşa s-a
executat. Blocul de defilare al Regimentului mecanizat a plecat
puţin mai târziu, în jurul orei 10.30, întrucât a aşteptat să vină
muzica de la Divizie. M-am referit la aceste date întrucât s-au ivit
probleme neprevăzute. Coloana Regimentului mecanizat, care

- 209 -
însuma aproximativ 200 de militari, a fost agresată de grupuri de
tineri pe podul de pe Bega. Asupra militarilor, care erau în coloană
şi pe tancuri, s-a aruncat cu pietre, sticle şi alte corpuri contondente.
A fost pus în pericol chiar drapelul unităţii. Militarii au făcut cerc în
jurul drapelului. Coloana regimentului a ajuns cu greu în cazarmă,
fiind hărţuită pe tot parcursul de grupuri de cetăţeni turbulenţi.
În jurul orei 9.30 am fost anunţat de la minister că urmează
să sosească un avion special cu o grupă de ofiţeri de la Marele Stat
Major şi Consiliul Politic Superior al Armatei. Am plecat la
aeroport, în timp ce coloanele îşi continuau defilarea.
Grupa de ofiţeri din Bucureşti era condusă de colonelul
Ionescu Dumitru din Marele Stat Major. De la Consiliul Politic
Superior al Armatei sosiseră colonelul Teodor Ardeleanu, maiorul
Păşcuţ şi locotenent-colonelul Petre. I-am întâmpinat şi ne-am
deplasat la comandamentul Diviziei, unde le-am făcut o scurtă
informare.
Între timp, grupurile de manifestanţi s-au înmulţit. Cele mai
multe s-au apropiat – ca în seara precedentă – de Comitetul
Judeţean de Partid, pe care, în jurul orei 13, l-au atacat din nou. În
scurtă vreme au reuşit să pătrundă în sediu, au dat foc la 1-2 camere
de la parter, ceea ce l-a determinat pe primul-secretar Radu Bălan să
ceară intervenţia masivă a armatei, lucru care – la ordinul
ministrului apărării naţionale – s-a realizat iniţial cu 200 de militari
din cei care defilaseră.
Către ora 14.00 mi s-a ordonat să mai scot 200. În jurul orei
14.30 am fost personal în faţa sediului de partid. Acolo se aflau
trupe din toate categoriile existente în garnizoana Timişoara, adică
din Divizia de apărare antiaeriană, de la Regimentul de aviaţie, din
Trupele de securitate şi de Grăniceri, precum şi cei 400 de militari
ai Diviziei mecanizate pe care o comandam. Se realizase un cerc în
jurul clădirii cu o deschidere pe faţă de aproximativ 400-500 m.
Erau blocate toate străzile care duceau spre Comitetul Judeţean de
Partid. În apropierea porţii era o mulţime impresionantă. Cel puţin
3000 de oameni. Acolo am auzit pentru prima dată scandându-se:
“Libertate!”, “Jos dictatura!”, “Jos Ceauşescu!”, “Vrem pâine, vrem
căldură!” Mi-am tăiat drum cu doi ofiţeri care mă însoţeau spre
intrarea în sediu.
– Cine erau cei care asaltau sediul Comitetului Judeţean de
Partid?
– Mulţimea era alcătuită îndeosebi din tineri. Erau însă şi
multe femei şi nu puţini oameni în vârstă. Am realizat dintr-o dată

- 210 -
că sloganul care străbătea toate informările şi aprecierile oficiale ce
vorbeau despre huligani şi derbedei hotărâţi să dea foc Timişoarei
era complet fals. Distanţa dintre cordoanele de militari şi masa
manifestanţilor era de cel mult 10-12 m. Pe alocuri, intervalul nu
era mai mare de 2 m. Grupuri de manifestanţi se apropiau de
cordoane şi încercau să le rupă ori să le împingă, să le îndepărteze.
Acestea se retrăgeau câţiva paşi, apoi reveneau; din mulţime, pe
alocuri se arunca cu pietre şi sticle goale spre cordoane. Militarii
însă nu ripostau, deşi nu puţini dintre ei au fost loviţi. Reţin o scenă:
la un moment dat, un ostaş înalt s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
“Tovarăşe locotenent-colonel, vă rog staţi în spatele meu, altfel
puteţi fi lovit.” Cât am stat acolo, circa 10 minute, acel ostaş – nu i-
am reţinut numele, în timp ce mă deplasam sau discutam cu
oamenii din dispozitiv – a fost mereu lângă mine, m-a apărat.
Ostaşii din rândul întâi al cordoanelor aveau arma în faţă,
ceilalţi la umăr. Muniţie nu aveau; ei veniseră – aşa cum am mai
spus – direct de la defilare. De aici am plecat din nou la aeroport
întrucât urma să sosească un grup special de generali şi ofiţeri
superiori.
– Spuneţi-mi, vă rog, cât mai exact ora când a sosit grupul
de ofiţeri, cum şi-a început activitatea şi ce se întâmpla în acele
momente în oraş. Aceste date, ştiţi şi dv., au o mare importanţă în
stabilirea adevărului şi a responsabilităţii pentru cele întâmplate
atunci şi în zilele următoare.
– După ora 16 a coborât din avion Ion Coman, însoţit de
generalii Guşă, Stănculescu, Chiţac, Cârneanu, colonelul Radu
Gheorghe, locotenent-colonelul Marchiş şi alţi ofiţeri (în jur de 10);
toţi în ţinută civilă. La ieşirea din aeroport îi aşteptau turismele de la
Divizie, Judeţeana de partid şi de la Inspectoratul M.I.
Ion Coman a rămas pe aeroport să dea un telefon; la
coborâre i se comunicase că a fost căutat de Nicolae Ceauşescu. Ne-
am deplasat la Inspectoratul Ministerului de Interne Timiş. Aici,
şeful Securităţii, colonelul Sima, a făcut o informare care a durat
10-15 minute. Au fost trecute în revistă evenimentele petrecute în
oraş începând cu ziua de 16. Eu eram extrem de neliniştit. Plecasem
din Comandament de mai bine de 2 ore, iar staţia mea de radio când
funcţiona, când nu. Am ieşit din sală şi – din camera şefului
Securităţii – am dat un telefon la comandamentul Diviziei. Am
vorbit cu colonelul Predonescu, care ţinea locul şefului de stat
major al Diviziei. Acesta mi-a raportat că, între timp, sediul
comandamentului Diviziei a fost atacat de grupuri de huligani care

- 211 -
au spart aproape în totalitate geamurile de la parter şi etajul I, au
aruncat în incintă sticle incendiare, au incendiat şi distrus bunuri din
restaurantul militar aflat în aceeaşi clădire, au spart vitrinele şi
geamurile de la intrarea Casei Armatei, care se găseşte în aceeaşi
incintă. A fost incendiat şi autoturismul colonelului Predonescu care
era parcat în faţa comandamentului. Exista pericolul ca focul
provocat să se propage la depozitul de cărţi (ce se găsea la parter) şi
de acolo în tot comandamentul.
– Au existat victime?
– În acel moment încă nu, dar situaţia devenise extrem de
gravă. Trebuia să ajung cât mai repede la faţa locului.
Am intrat din nou în biroul colonelului Sima şi am raportat
că evenimentele tind să scape de sub control. Am sugerat să nu ne
îndreptăm direct spre comandamentul Diviziei, ci să ne oprim iniţial
în cazarma Oituz, care se afla în vecinătatea comandamentului. S-a
acceptat. Ajunşi acolo am luat legătura din nou cu Divizia. Mi s-a
raportat că putem să ne apropiem pe căi ocolitoare, dar să fim atenţi
întrucât cei care au atacat comandamentul sunt foarte violenţi,
bombardează cu sticle cu benzină.
Am ajuns fără probleme, evitând însă centrul oraşului.
Situaţia în comandament m-a îngrijorat. Cadrele erau agitate, chiar
speriate de cele întâmplate. Un ofiţer a fost lovit la picior de un
geam spart şi sângera. Pichetul de pompieri a acţionat rapid, reuşind
să localizeze incendiul de la depozitul de armament. Potrivit
dispoziţiilor generalului Guşă, s-a trecut imediat la stabilirea exactă
a numărului de militari din oraş, a poziţiei acestora, s-au întocmit
hărţi, grafice, evidenţe specifice activităţii de organizare şi
conducere. După câteva minute de la sosirea în comandament, am
fost anunţaţi de la Judeţeana de partid că generalul Guşă şi cu mine
trebuie să fim prezenţi la teleconferinţa cu secretarul general al
partidului. Generalul Guşă s-a eschivat. A lăsat să se înţeleagă că
pentru moment situaţia este de aşa natură încât comanda Diviziei nu
poate fi părăsită. Aşa că nu am participat niciunul, cu toate că am
fost chemaţi insistent de Ion Coman.
După teleconferinţă s-a discutat ca generalul Guşă să se
mute şi el la Judeţeana de partid pentru ca întreg nucleul de
conducere să fie la un loc. Sub motiv că legăturile militare sunt mai
stabile decât cele civile de la Judeţeana de partid, s-a stabilit ca
generalul Guşă să rămână în comandamentul Diviziei şi să conducă
de acolo acţiunile militare ale unităţilor M.Ap.N.

- 212 -
 – Ce cunoaşteţi despre cele petrecute la «Elba» în prima
jumătate a zilei de 19 decembrie?
– Bălan se afla la «Elba» unde încercase, fără succes, să
convingă angajaţii întreprinderii să renunţe la grevă şi la ieşirea în
bloc în stradă. Coman îi indicase lui Guşă să intervină pentru
scoaterea lui Bălan dintre sutele de muncitori care-l înconjuraseră în
mijlocul incintei fabricii.
Am fost de faţă când Guşă se pregătea de plecare. I-am
raportat părerea mea că ar fi bine să nu se ducă, iar dacă se duce să
accepte să-i pregătesc o subunitate mai mare de protecţie. A refuzat:
«Nu am nevoie de nimic, plec cu Dacia ta.» Am insistat: «Tovarăşe
general, nu se poate, sunteţi totuşi o personalitate a armatei, vă dau
un autocamion cu o patrulă de militari să vă însoţească, gândiţi-vă
că puteţi fi atacat pe drum.» Până la urmă a acceptat şi a plecat cu
Dacia comandantului, care avea număr civil. Această maşină noi o
foloseam pentru culegerea unor informaţii din cadrul dispozitivului,
care fusese realizat încă din seara de 17.
În urma Daciei s-a deplasat un autocamion cu 20 de soldaţi.
Reţin exact momentul când a revenit în comandament şi când l-au
înconjurat toţi cei care eram acolo şi l-am rugat să ne povestească
ce a făcut şi ce vor de fapt cei de la «Elba», care intraseră în grevă
în dimineaţa zilei de 19. Ne-a povestit cu lux de amănunte.
Subliniez curajul acestui om, care a pătruns în curtea întreprinderii,
însoţit numai de aghiotant; putea fi uşor linşat de marea masă de
oameni de-acolo. S-a urcat pe un scaun în mijlocul curţii
întreprinderii, le-a vorbit muncitorilor, le-a spus că armata nu are
nimic cu ei, dar, dacă manifestează, să manifesteze paşnic, să nu se
lege de soldaţi şi garantează că nu li se va întâmpla nimic.
Din mulţime, câţiva cetăţeni mai curajoşi l-au întrebat: «Dar
ce caută armata la poartă?» Autocamionul cu soldaţi era parcat în
faţa întreprinderii. Guşă a transmis prin aghiotant ordinul să fie lăsat
singur; au plecat imediat şi autocamionul şi Dacia cu care venise. În
final, generalul Guşă a fost chiar aplaudat şi s-a scandat: «Armata e
cu noi!» A plecat cu o maşină a gărzilor patriotice care întâmplător
era la poarta întreprinderii. Ştiu că i-a prezentat situaţia lui Ion
Coman la Judeţeana de partid, arătând că nu mai este vorba de
huligani, ci de muncitori, că muncitorii oraşului sunt în grevă iar în
ziua următoare, dacă nu chiar în după-amiaza acelei zile, vor ieşi la
demonstraţie. Despre această situaţie l-a informat şi pe ministrul
apărării naţionale.

- 213 -
 Nu mult după aceea, s-au dat ordine clare şi ferme pentru a
doua zi, în sensul că dacă ies muncitorii, militarii să se replieze, să
nu se execute foc nici măcar de avertisment, sub nicio formă, iar
subunităţile să se retragă organizat de pe poziţii şi să se îndrepte
spre unităţile de origine. Ceea ce s-a şi întâmplat, începând cu
noaptea de 19, continuând şi în ziua de 20 până la ora 16.00, efectiv
unităţile intraseră în cazărmi fără niciun incident.

Interviu realizat de Dumitru ROMAN

(1992)

- 214 -
 Generalul Iosif Rus:  
Pe o anumită rețea 
de convorbiri radio 
pe care o avea 
echipajul cineva  
ne presa să 
transmitem un 
mesaj lui Nicolae 
Ceauşescu 
Născut la 1 februarie 1936 în Şinca Veche, jud. Braşov. În
decembrie 1982 a fost avansat la gradul de general maior (cu o
stea), iar în august 1986 a fost numit comandantul Comanda-
mentului Aviaţiei Militare. În timpul Revoluţiei din decembrie
1989 era la comanda Aviaţiei Militare. La 28 decembrie 1989 a
fost înaintat la gradul de general de divizie aeriană; în februarie
1990 a fost mutat la Ministerul Apărării Naţionale în calitate de
consilier principal al ministrului. A fost trecut în rezervă la 30
septembrie 1997. A fost expert parlamentar (1998-2000), consilier
al ministrului apărării (2001-2009). În decembrie 2004 a fost
avansat la gradul de general (cu patru stele). În prezent este
preşedintele Asociaţiei Române pentru Propaganda şi Istoria
Aeronauticii.

– În 1989 eraţi comandantul Comandamentului Aviaţiei

Militare, o funcţie care vă situa în apropierea Puterii, respectiv a
cuplului prezidenţial...
– De multe ori e greu să spui unele lucruri despre tine, dar
trebuie să le spui. Contextul în care m-am aflat în perioada
respectivă: mă pregăteam să plec să fac recepţia unui avion de la
Flotila specială, aflat la lucrări într-o bază aeriană de reparaţii din
Hamburg, Germania. Aveam bilet de plecare pe data de 17
decembrie, împreună cu o echipă, care urma să facă recepţia, să dea
semnăturile şi să aducă avionul în ţară. Era al doilea avion al flotilei

- 215 -
speciale, mai precis Flotila 50 pentru zboruri speciale pentru
preşedintele României. Am raportat, iar ministrul apărării mi-a
spus: “Nu pleci nicăieri, pleci în altă parte!” Am amânat biletul, am
amânat plecarea. A doua zi trebuia să plecăm cu preşedintele
României în Iran. Făceam parte din echipajul de bază al avionului
care trebuia să zboare cu preşedintele în Iran. Pe data de 18
decembrie am plecat în Iran.
– Ştiaţi ce se întâmplă la Timişoara?
– Ştiam ceva, pentru că trimisesem nişte avioane cu nişte
persoane acolo, îmbrăcate în civil. Pentru noi, cei de la Coman-
damentul Aviaţiei, asta însemna o întâmplare locală, o chestiune
care privea situaţia episcopului Tökés, fără să fie înţeleasă în altă
manieră. Dar să revenim la vizita în Iran. Noi am plecat cu avionul
şi am stat două zile acolo. În acest timp am fost ocupat cu tot felul
de probleme, nici măcar nu am vizitat Teheranul, făceam doar mici
deplasări zonale, se ştia traseul şi unul stătea de serviciu şi eventual
ne ducea cu un taxi de unde ne aflam. La una din întâlniri era
prevăzută şi o recepţie. Dar n-a mai avut loc. Oricum, unii din
delegaţie erau nemulţumiţi de mersul discuţiilor, al încheierii şi
semnării documentelor. La întoarcerea acasă, lumea era un pic mai
agitată, fără să aibă legătură cu Timişoara. Am venit pe un avion
care nu avea telefon la bord. Nu aveam de unde să ştim ce se
întâmplă în ţară. Totuşi, pe o anumită reţea de convorbiri radio pe
care o avea echipajul ne presa cineva să transmitem un mesaj lui
Nicolae Ceauşescu. Informaţia se referea la întâmplările care au
avut loc în America Centrală, cu Noriega. Chiar eu am scris-o şi am
dat-o şefului de Cabinet, Nicolcioiu, care a transmis-o preşedintelui.
S-a dus la Ceauşescu. După ce a primit mesajul, a devenit destul de
nervos, destul de agitat, şi vorbea cu Elena Ceauşescu despre
chestia asta.
– La intrarea pe teritoriul naţional, aeronava prezidenţială
a fost însoţită de aviaţia militară?
– Nu reţin şi nici nu era cazul. La aterizare l-a aşteptat toată
echipa care a fost prezentă şi la plecare. Consiliul de Stat, secretarii
CC-ului, primarul Capitalei, şefii instituţiilor...
– Aveaţi posibilitatea să auziţi ce vorbesc între ei? Este
adevărat că Ceauşescu ar fi vrut să plece de pe aeroport direct la
Timişoara, auzind că nu s-au rezolvat problemele acolo?
– Nu am avut acces la o asemenea informaţie. ...Erau toţi,
mai puţin Dăscălescu şi Bobu, care erau la Timişoara… Tovarăşa
era lividă la faţă… subţiată… La fel şi ceilalţi, erau marcaţi parcă

- 216 -
de un eveniment. Am dat şi eu mâna cu ministrul Milea, i-am
raportat că misiunea a decurs normal, i-am spus de cazul cu
raportarea prin radio. Am primit ordin de la Milea ca avionul şi
toate elicopterele să fie pregătite tot timpul. Oricum, erau pregătite
tot timpul, numai că nu erau echipaje lângă ele. De la aeroport am
venit la Comandament. Toată echipa era acolo. Chiar şi cel care îmi
ţinea locul, şeful de stat major sau locţiitorul pentru zbor, Ionescu
Ştefan, deşi trecuse în rezervă la cerere, motivată sub aspect
medical. M-au informat ce s-a întâmplat în perioada 17-20
decembrie. Că au trimis atâtea avioane, cu echipa care a fost
transportată la Timişoara, unde se găsesc anumite detaşamente de
paraşutişti, unde au fost trimise subunităţi pentru a întări paza, în ce
stadiu se află unităţile, despre modul de aplicare a unor telegrame,
notele telefonice primite şi măsurile care au fost luate. În acest
interval de 3-4 zile nu am mai plecat acasă.
– Aţi avut vreo convorbire cu generalul Ştefan Guşă până în
22 decembrie?
– Am vorbit cu comandanţii unităţilor, care mi-au raportat
de la cine au primit misiune paraşutiştii de la Caracal. Cei de la
Buzău aveau două unităţi: una care aparţinea de Direcţia Informaţii
Militare şi alta care aparţinea de Comandamentul Aviaţiei Militare.
De bază a fost Caracalul şi nu cei de la Buzău, comandant
Gogoncea, care nu era mulţumit, pentru că a fost pus direct la
dispoziţia lui Ion Coman. Pentru Coman mi s-a cerut un avion şi,
mai mult, mi s-a făcut precizarea ca la primire să fie întâmpinat de o
gardă şi să fie însoţit de o gardă până în oraş. Nu aveam prea mulţi
militari la dispoziţie ca să facem servicii din astea de gardă. Toţi
erau nominalizaţi pe funcţii, pe specialişti. Era o singură companie
de pază, care avea 3-4-5 corpuri de gardă. Comandantul mi-a
raportat că a constituit acel detaşament de gardă. I-am zis să-l ducă
la aeroport, să-l ţină undeva, separat, şi numai la cerere să îl trimită
în oraş. Adică nu voiam ca să se implice şi regimentul de la aviaţie
în probleme de pază, însoţire şi apărare. Deja trimisesem
paraşutiştii, era destulă trupă acolo, iar locotenent-colonelul Zeca
mi-a spus că are destui oameni şi îl însoţeşte el. I-am spus
comandantului de regiment să-l ducă pe Coman la aeroport, la
salonul oficial, dar să nu se bage în faţă cu ei… Aşa s-a şi
întâmplat. L-au preluat cei de la Garnizoana din Timişoara şi l-au
însoţit până în oraş. Mai departe nu cunosc. Guşă s-a implicat în
problemele de garnizoană, eu nu puteam să-i cer nimic.

- 217 -
 – Aţi aflat, când aţi venit din Iran, că la Timişoara s-au
întâmplat multe lucruri, că au fost împuşcaţi oameni?
– Ştiam ce este la Timişoara… că se adună muncitorii, că
vorbesc din balconul de la Operă, în piaţă...
– Ştiaţi că comandorul Gogoncea şi paraşutiştii de la
Caracal au fost angajaţi de Coman într-o acţiune de capturare a
liderilor revoluţionari din balconul Operei?
– Am vorbit cu el şi mi-a spus că a primit misiunea, dar nu
prea îi convine ce face, nu mai ţin minte în ce context. După 20
decembrie i-am spus să ia un avion, să ia soldaţii, să-i scoată de
acolo şi să-i aducă la unitate. “Adu-i acasă!” – i-am spus. L-am pus
pe fiecare soldat să raporteze ce a făcut… la unitate. Era unul,
Obreja, care ţinea funcţia de comandant, deşi nu era nici şef de stat
major, nici locţiitor. Era şeful Secţiei operaţii. Era cel mai răsărit
din cei pe care i-am lăsat la comandă. Nu aveam niciun locţiitor. Şi
asta a îngreunat problemele. Ionescu se îmbolnăvise pe 15 sau pe 16
decembrie. Opruţă plecase, inginerul şef a dispărut şi el, a avut o
problemă şi a murit şi a rămas funcţia neocupată. Mi-a raportat
fiecare ce a făcut. După aprecierile mele, făcuseră bine.
Pe 21 decembrie am fost invitat la Ziua Armatei Iugoslaviei.
Am fost invitaţi la ambasada Iugoslaviei. Am fost vreo 6 inşi.
Generalul Geoană, amiralul Dinu… Era cam pe la ora 10-12.
Ataşatul militar şi ambasadorul erau nemulţumiţi că nu li s-a adus la
cunoştinţă ce se întâmpla la Timişoara, că este o ţară vecină şi nu li
se spune nimic, că acolo locuiesc cetăţeni de origine sârbă şi trebuie
să fie atenţi şi nu s-au luat măsuri de protecţie şi că în Timişoara
sunt şi foarte mulţi turişti din Iugoslavia. Aşteptau o explicaţie.
Dialogul era între ambasador şi amiralul Dinu. Unele amănunte s-au
evitat diplomatic. Ataşatul zâmbea cam aşa, de parcă îi convenea
situaţia. Şi chiar m-a iritat atitudinea lui. Era, totuşi, o situaţie
dificilă pentru noi. După un timp s-a întâmplat şi în Iugoslavia. Şi
iar mă întâlnesc cu el tot la o recepţie şi îl întreb ce se întâmplă în
Iugoslavia. Grea situaţie, eu într-un loc, familia în alt loc. Şi i-am
amintit de cum zâmbea atunci când s-a întâmplat la noi. A receptat
întrebarea şi nu a vrut să răspundă. Ataşatul militar din Ungaria ştia
foarte bine româneşte şi punea tot felul de întrebări. La un moment
dat i-am pus şi eu o întrebare. Mi-a răspuns că e o întrebare foarte
dificilă. “Pentru dvs, care ştiţi româneşte şi aţi trăit în România, nu
e greu de răspuns!” – am intervenit eu. Îl chema Arădeanu, a fost la
Clubul Steaua şi pe urmă a plecat, a devenit diplomat. Era foarte
incisiv...

- 218 -
 – Cum explicaţi situaţia creată în 22 decembrie şi în zilele
care au urmat?
– O situaţie confuză, datorită în special lipsei de informaţie,
de cunoaştere. S-a marcat exact lipsa de pregătire a armatei în
contextul participării la asemenea evenimente, chiar dacă erau
aplicaţii sau exerciţii de pregătire, altfel cum se explică că toată
lumea se repezea pe o informaţie pe care să o prelucreze şi dacă ea
se referea la acţiuni militare să o şi respingă. Al doilea aspect: mai
multă lume a pierdut controlul transmiterii ordinului pe formula
militară, ierarhic militară. Se transmitea ordinul de la Marele Stat
Major direct la executant, ceea ce nu se întâmplă, nu este admis,
pentru că executantul poate să nu-l cunoască pe cel de sus şi nu mă
interesează ce spune. Legat de acest lucru, nu era timp sau toată
lumea refuza să trimită ordine scrise. Nu aveau cum să ajungă. Le
era frică să părăsească locul lor, nu zic biroul sau punctul de
comandă, ci locul în care se aflau, zona, evitau să părăsească zona.
Al treilea aspect – era şi teama de a fi alături de Revoluţie, după ce
a murit Milea au trecut efectiv, cum mi s-a întâmplat mie şi
colaboratorilor – din acel moment toţi am fost de partea Revoluţiei.
A fost un moment de cumpănă. Cunoscându-l toţi pe Milea, ce
patriotism era în el, comportarea, atitudinea, gândirea lui, vorbirea,
nu era posibilă o asemenea chestiune. Şi a respins armata cauza care
a fost folosită. De teamă, toată lumea s-a grăbit să rezolve treaba
cerută, de la CC, de la televiziune, de la radio, de la barajul nu ştiu
care, de la fabrica cutare, toată lumea voia forţe şi ajutoare.
– De aici cred că au rezultat şi multele erori, care au dus la
morţi şi răniţi.
– Erorile de aici pleacă. Atunci când conduci trebuie să ai
lângă tine un stat major şi nişte dispeceri, nişte oameni de legătură
cu unităţile pe care le coordonezi. Or, ordinele se dădeau din
diferite birouri, care nu ştiu dacă aveau legătură între ele – şi nu
aveau legătură între ele. Astea sunt comentarii de atunci şi le repet
şi acuma; nu le inventez, pentru că vă văd acuma sau că am citit
ceva. Atunci au fost create.
– Starea asta de confuzie, de brambureală pe linia ierarhică
a transmiterii ordinelor, a generat şi trimiterea de la Boteni a
elicopterelor care au tras în Cimitirul Ghencea şi la Televiziunea
Română?
– Nu de la Boteni. Televiziunea a cerut nişte elicoptere. Că
e înţesată de terorişti pe clădirile din jur. „Ce să facă eliopterul?...
Păi, cum să intre la Televiziune? Acolo este lume. Iar acolo aveţi

- 219 -
oameni, o armată întreagă la parter...“ – am spus unei persoane de
acolo.
– Până la urmă au plecat şi au şi tras...
– N-a apucat să tragă prea mult, pentru că au tras cei de jos
cu armele şi au reuşit să doboare elicopterul. Unul a plecat de la TV
către Otopeni şi a aterizat până la Băneasa. Era avariat elicopterul şi
pilotul rănit. Iar altul a reuşit să aterizeze pe autostradă.
– Dar la Ghencea ce s-a întâmplat?
– S-a primit telefon că Cimitirul Ghencea este plin de
terorişti. S-a spus că pe clădirea Ministerului Apărării Naţionale sunt
terorişti şi sunt comasaţi în cimitir. Mi s-a spus să merg acolo şi să
trag. „Cum să trag? Unde să trag? Acolo sunt oameni, sunt blocuri.“
„Să trag în Cimitir.“ „Bine, tragem în cimitir!“ Am tras şi au tras şi
cei de jos. Nu s-a creat un centru de comandă al acţiunilor, care să fie
stăpânite. Ele au fost numai înregistrate şi le-a înregistrat fiecare cum
a vrut.
– Legat de cele două elicoptere sau cele două misiuni,
Televiziune şi Ghencea, e adevărat că elicopterele care au plecat de
la Boteni aveau numerele şterse?
– Nu s-a dat nicio dispoziţe să se schimbe semnele de
înmatriculare aplicate pe avioane şi pe elicoptere; acestea aveau un
semn distinctiv: culorile drapelului ţării aplicate pe diferitele părţi ale
avionului sau elicopterului şi un număr de înmatriculare al avionului
sau al elicopterului. Dacă s-a făcut ceva la vreun elicopter, a fost o
măsură locală. Ca să fac acest lucru trebuie să emit un ordin prin care
să se menţioneze: „cu data de.... se schimbă însemnele aplicate pe
avioane după următoarea formulă...“ Eu trebuie să le dau schiţa unde
se aplică, pe care parte a avionului, pe coadă sau pe fuselaj, pe aripă,
ce formă au acestea şi ce dimensiuni, ce număr se scrie pe acestea şi
ce culori. N-a fost nici măcar o discuţie despre aşa ceva. După aceea
am aflat că au vrut unii să vopsească elicopterele. Şi am spus că nu
vopseşte nimeni nimic. Probabil că au apucat şi am văzut după aceea
unul vopsit la Boteni.
– Asta ca o iniţiativă personală, ca ură faţă de însemnele
vechiului regim?
– Da, era o iniţiativă personală. Oricum, era vorba despre
culorile naţionale. Acestea nu s-au schimbat şi nu se schimbă. La
orice revoluţie se aduce stindardul naţional. Toată lumea îl foloseşte.
– Spuneaţi de o altă intervenţie...o altă misiune.
– Undeva, într-un context tot de genul ăsta, în noaptea de 22
sau 23, pe la 2-3 noaptea, mă sună cineva de la Marele Stat Major

- 220 -
cum că îmi dă nişte misiuni cu avioane sau elicoptere să lovesc
coloana de artilerie care vine dinspre Alexandria, să lovesc un
autobuz care merge cu terorişti din Bucureşti pe la Pantelimon.
– Avea grad mare? Colonel sau general?
– General. Îi ţinea locul şefului Marelui Stat Major. Niciodată
nu i-am pronunţat numele până acum.
– Acesta era Eftimescu!
– Eftimescu. „Cum să lovesc maşina aceea? Sunt oameni
care merg la lucru. Vin de la lucru. Cum să trag? Nu pot face aşa
ceva.“ „Dar coloana aceea de maşini?“ „Păi, nu e coloana aceea de
maşini pe care aţi comandat-o dvs. să vină de la Alexandria la
Bucureşti?“ „Da, aşa e... las-o în pace!” Deci, era o confuzie totală. A
mai fost în momentul ăla încă o chestie: să mă duc undeva, la
Ciornuleasa, un loc de vânătoare al lui Ceauşescu, sau la Mătasaru,
că este un aerodrom subteran... că se află nu ştiu ce acolo, decolează
terorişti de acolo. Am trimis o patrulă de paraşutişti să verifice. Nu
era nimic la Mătasaru. M-a pus să înarmez avioane, să decolez cu
armament la bord, ceea ce e interzis, să aterizez cu muniţie la bord...
şi mai complicat. Deci, dacă este cu muniţie armată la bord, trebuie
să o consume. Este pregătită pentru luptă. La aterizare trebuie să o
consume. Unii piloţi au aruncat muniţia, bombele pe câmp.
Recomandarea a fost să o lase în poligon. Dar şi în poligon, dacă nu
sunt anunţaţi oamenii din jur, se pot produce fel şi fel de minuni.
Deci, este un element prin care am vrut să vă arăt cum s-a tras ... cum
erau confuziile şi cum nu erau legăturile. Să revin la cazul cu
generalul Eftimescu. „Dar cine e la telefon? Nu sunteţi dvs la telefon.
Transmiteţi prin cine vreţi.“ „Vă transmit prin Săndulescu.“ Şi m-a
sunat Săndulescu şi i-am repetat acelaşi lucru. „Cum să trimit avion
la nişte ţinte pe care nu le pot identifica? Nu le pot ataca.“ Şi el m-a
înţeles. Săndulescu era şeful Secţiei avioane. Şi nu a fost singurul
caz. La C.A.T. deja se amplificase: se trăgea cu artilerie antiaeriană,
cu rachete antiaeriene. Nu mai trageţi că avem avioane în zbor. Le-
am chemat la aterizare... „Acum trageţi cât vreţi!“.
– Adevărul e că armata, din punct de vedere moral, al
voinţei, a trecut de partea Revoluţiei din momentul în care generalul
Milea a murit. Dar ca intervenţie ulterioară, în desfăşurarea
evenimentelor, datorită neprofesionalismului, datorită spaimelor, a
tensiunilor care au existat, a provocat multe neajunsuri.
– Aş putea spune că acolo unde a fost echilibru şi unde s-a
înţeles mai bine situaţia, lucrurile astea nu s-au întâmplat destul de
grav. Unde a fost frică, teamă, nepricepere şi nu ştiu ce elemente de

- 221 -
comportament s-au întâmplat... de frică, de teamă, de agitaţie, de
necunoaştere... sau, cumva, să apară şi el pe listă, că a participat la
revoluţie. Or, asta a complicat lucrurile. Mai mult, anumiţi militari s-
au dus la diverse instituţii civile şi s-au afişat cu o atitudine
schimbată, au schimbat atitudinea armatei... s-au afişat ca
reprezentanţi ai armatei... că armata nu mai e nu ştiu cum... care a
produs foarte mult rău.
– Legat de fenomenul CADA ce aveţi de spus?
– Asta s-a văzut mai târziu. Iar pe lângă toate aceste lucruri
până şi în mediul militar nu mai erau crezute ordinele. Ca să pot
transmite ordinele, mă refer la misiuni aeriene, la echipajele de
elicoptere, la cele de vânătoare, trebuia să dau comenzi direct.
Avantajul celor din aviaţie era că ne cunoşteam după voce, nu după
indicativ. Recunoşteam pilotul şi pilotul pe mine după voce. Acest
lucru ne-a ajutat să eliminăm nişte lucruri sau întâmplări sau
accidente destul de grave. Una dintre ele... este vorba de data de 25
decembrie, când s-a produs procesul de la Târgovişte. M-a sunat
generalul Stănculescu să pregătesc trei elicoptere, că are de făcut o
misiune. Au fost pregătite cinci. Cu oameni la bord. S-a urcat
Stănculescu, cu echipajele, cu trupa la bord şi au plecat la Târgovişte.
Pe timpul zborului mă cheamă pe radio comandantul Suciu şi mă
întreabă „M-aţi chemat înapoi?“ „Nu!“ „Păi, ni s-a transmis ordin de
chemare. Ne presează...“ „Nu te-am chemat. Îmi cunoşti vocea?“
„Da.“ „Continuă-ţi misiunea.“ Este un exemplu prin care anumite
acţiuni sau misiuni s-au îndeplinit prin recunoaşterea reciprocă a
vocii, a timbrului vocii pilotului sau echipajului.
– Pe comandorul Suciu cine putea să-l contacteze ca să
anuleze misiunea? De la CAT?
– Printr-un punct de comandă sau printr-o staţie radio
acordate pe reţeaua sau pe frecvenţa de conducere a zborului.
– Din câte ştiu eu, a plecat cam aventurist. Îi ştiaţi
itinerariul, că el a plecat spre Ploieşti Brazi şi de acolo a făcut la
stânga? Nu a plecat direct spre Titu...
– La plecare nu, dar pe timpul zborului da... Ca dovadă că
mi-a comunicat că au fost rechemaţi. Bănuiesc că generalul
Stănculescu a avut această situaţie de curaj, dar şi de evitare a
zborului direct acolo, pentru că i-a fost teamă de o reacţie care a avut
loc la Târgovişte în intervalul de timp cât Ceauşescu a fost în
cazarmă până în momentul când s-au produs procesul şi execuţia.
Deci, acolo a fost o asemenea situaţie alimentată de cei dimprejur sau
de alte sisteme. Ca dovadă că am primit de la Stănculescu un ordin să
mă duc să iau de acolo „coletele“.
– Când asta? Înainte de execuţie?

- 222 -
 – „La cine vă referiţi?“ – am întrebat. „La care răspunde: cei
doi?“ Nu înţelegeam cine sunt cei doi, căci mă mai confruntasem cu
o situaţie asemănătoare cu alţi doi în alt context, nu ştiam care sunt
ăia doi. Până la urmă, mi-a spus să-l sun pe Kemenici. Nici nu ştiam
cine e Kemenici şi care e unitatea. În fine, am găsit unitatea şi pe
Kemenici. „Mă cunoşti?“ – l-am întrebat. „Da, vă cunosc“ – mi-a
răspuns. „Eu te cunosc?“ – l-am întrebat. „Da, mă cunoaşteţi“ mi-a
spus Kemenici. Deci, ne cunoşteam din alte împrejurări. „Păi, am
primit ordin de la Stănculescu să vin să iau de acolo coletele.“ „Nu le
dau drumul de aici. Trimiteţi-mi oameni pentru pază.“ „Nu am ce
oameni să trimit... i-am trimis pe toţi. Să-ţi trimit oameni să-ţi
păzească unitatea? Ai destui acolo. Deci, trimit elicoptere sau maşini
să le luăm?“ „Nu, nu-mi trimiteţi. Trimiteţi oameni.“ Până la urmă i-
am spus lui Stănculescu. Probabil că într-un context, a doua sau a
treia zi, până pe 25, Kemenici nu mai rezista. Problema pentru mine
se punea: îi iau de acolo, dar unde îi duc?
– V-a spus unde să-i duceţi?
– Nu, nu mi-a spus. Până la urmă l-am întrebat pe
comandant. Şi bine am făcut. Nu aveam de unde să trimit oameni.
Încă un element care arată starea de agitaţie, tensiunea.
– Şi atitudinea lui Kemenici... situaţia era tensionată, de ce
nu i-a dat? Avea tot interesul să scape de ei. Stănculescu i-a dat
ordin să-i primească şi tot Stănculescu vă dăduse şi dvs. ordin să-i
luaţi.
– Probabil că s-a întâmplat acolo ceva care l-a depăşit fizic
sau moral, n-a mai rezistat, ca dovadă că mi-a cerut oameni pentru
pază.
– Oricum, şi la Kemenici se puteau întâmpla o serie de lucruri.
– Privind de la Comandamentul Aviaţiei Militare, de când la
conducerea Ministerului a apărut generalul Militaru, s-a creat
impresia că lucrurile se vor clarifica. Dar n-a fost aşa. Din contră, ele
s-au complicat. În primul rând, prin venirea unor ofiţeri şi generali
din rezervă la unităţile la care au aparţinut: comportamentul lor a
derutat anumite persoane din unităţi şi din comandamente. A derutat
prezenţa lor. Mai mult, au început să transmită ei nişte ordine, ceea ce
la fel a complicat lucrurile. Şi tot prin ei s-a promovat ideea înlocuirii
comandanţilor, locţiitorilor acestora. Şi iar s-a creat o situaţie
dificilă...
Interviu realizat de Viorel DOMENICO, Dumitru ROMAN
(2009)

- 223 -
 General (r) dr. 
Niculae Spiroiu:  
În decembrie 1989, 
Armata n‐a avut 
inamic! 

Născut la 6 iulie 1936 în Bucureşti. A îndeplinit funcţii de

specialitate în domeniul tehnicii blindate şi auto, devenind în mai
1990 şeful Direcţiei Tehnice Tancuri-Auto din Comandamentul
Trupelor de Uscat. În anii 1990-1991 a fost Secretar de Stat la
Ministerul Apărării Naţionale şi şef al Departamentului
Înzestrării Armatei. Este ultimul ministru militar al Apărării
Naţionale (1991-1994). A îndeplinit funcţia de copreşedinte al
Comisiei de Acţiune România-SUA, ministru consilier-consilier
militar la Misiunea Permanentă a României la ONU (1994-2000).
În prezent este preşedinte al Colegiului Naţional de Apărare,
director executiv al Consiliului Euroatlantic România şi director
al Fundaţiei „General Ştefan Guşă”.

– Ca ofiţer, cu o funcţie de conducere importantă, cum aţi

perceput starea de spirit din Armată în 1989? Care era moralul
ofiţerilor şi subofiţerilor, se semnalau nemulţumiri în rândurile
cadrelor, cum se manifestau ele?
– Îndeplineam, într-adevăr, de la 1 februarie 1986, o funcţie
importantă prin influenţa ei asupra funcţionării armatei. Eram
Locţiitorul Şefului Direcţiei Tehnice Tancuri şi Auto (DTTA) din
Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor (CIT), cel mai important
comandament operativ strategic din armată, situat în vechea clădire
a Marelui Stat Major, de pe strada Ştirbei Vodă, unde este acum
Direcţia Naţională Anticorupţie. Răspundeam de realizarea
programelor de Dezvoltare a tehnicii blindate şi de autovehicule
militare, de înzestrare a Armatei cu această categorie de tehnică, de
pregătirea operativ-strategică a personalului din serviciile tehnice la
eşalon operativ şi, din ordinul expres al generalului Vasile Milea,
ministrul apărării naţionale, de participarea Armatei cu mijloace de

- 224 -
transport în economia naţională. Eram colonel din 1982, deşi
funcţia era prevăzută cu grad de general-locotenent şi se afla în
nomenclatorul ministrului apărării. De la şef de direcţie în sus,
funcţiile erau în nomenclatorul politic al CC al PCR, temutul
Cabinet 2. Am insistat asupra poziţiei mele deoarece pentru
evaluarea răspunsului este foarte important să se ştie “de unde
priveşti lucrurile sau problemele”. Ei bine, sub acest aspect aveam o
poziţie privilegiată. Eram suficient de aproape de cei din
conducerea Armatei şi a unor înalte autorităţi locale sau ministere
economice, pe de o parte, iar pe de altă parte eram în permanent
contact cu personalul de execuţie de pe toate treptele ierarhice, din
rândul căruia fusesem promovat, inclusiv cu subofiţerii, maiştrii
militari şi militarii în termen şoferi, care nu-şi ascundeau gândurile
faţă de mine, cum se fereau de cei de “deasupra” mea.
– În 1989 starea morală a cadrelor militare era caracte-
rizată de apatie, de pasivitate?
– Lipsea emulaţia determinată de respectul pentru valorile
morale specifice militarului oricărei armate. Aceasta era consecinţa
unor măsuri care veneau în contradicţie cu spiritul militar. Sute de
funcţii importante de comandă şi control din armată, inclusiv din
comandament, erau neîncadrate, asigurate de mai mulţi ani cu
înlocuitori, care „le duceau” prin cumul.
Devenise exacerbată participarea Armatei la lucrări în
economia naţională, la „marile ctitorii”. Peste 80.000 de cadre şi
militari în termen erau prezenţi pe şantiere, ca mână ieftină de lucru.
Se dăduse şi un ordin aberant. Niciun ofiţer nu putea susţine
concurs de admitere într-o Academie militară, dacă nu avea doi ani
de activitate în economia naţională. Ce efect putea să aibă acest
lucru asupra vieţii de familie şi a moralului tinerilor ofiţeri?
Când l-a numit pe generalul Milea la conducerea ministe-
rului, în decembrie 1985, Ceauşescu i-a trasat sarcina ca Armata să
preia de la Ministerul Agriculturii programul de irigaţii. Peste 5000
de autovehicule militare lucrau permanent la diverse obiective
economice. Trei Direcţii centrale din minister coordonau activitatea
armatei în economie. La termocentrale (stare de necesitate, cu
comandanţi colonei ingineri), în minele din Valea Jiului, la deco-
pertări la carierele de suprafaţă de cărbuni din Oltenia. Alţi 30.000
de militari erau angrenaţi la lucrările de la Casa Poporului, pe
Uranus, la Casa Ştiinţei şi la Hotelul Partidului, Marriot-ul de
astăzi, ori la locuinţele din zona Pieţei Unirii. Peste tot, militarii
aveau condiţii de trai demne de evul mediu. A scris un ofiţer o

- 225 -
carte, „Robi pe Uranus”. Ar trebui făcut un film după aceasta.
Fondurile pentru înzestrarea armatei erau, în cea mai mare parte,
consumate pentru achiziţionarea de basculante, excavatoare,
buldozere, care n-aveau nimic comun cu dotarea militară. Aceste
sarcini trimiteau în derizoriu misiunile fundamentale ale armatei,
lucru care-l deranja pe generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat
Major, responsabil cu operativitatea acesteia.
Locuinţele repartizate cadrelor militare în Bucureşti, spre
exemplu, erau în aşa-numitele „ŢŢM-uri” – ţigani, ţânţari şi militari
– Ferentari, Domneşti. Confort II pentru maiştri şi subofiţeri. Deşi
armata – brigada colonelului ing. Ivan – construia 15 mii de
apartamente în Capitală. În vara lui 1989, la 23 august, ofiţerii cu
grad de căpitan sau de locotenent-colonel care îndeplineau
condiţiile statutare şi promovaseră examene dificile de maior,
respectiv colonel, n-au fost avansaţi de Ceauşescu. Ministrul Milea
i-a avansat pe cei cu grade inferioare – locotenenţi şi locotenenţi
majori. Interesant, însă, nimeni n-a reacţionat. E adevărat că eram
ţinuţi la respect şi de organele de partid (”să nu se comenteze,
tovarăşi!”) şi de cele de contrainformaţii. Şi mai era ceva: ce puteai
face? Nu exista, ca acum, demisia de onoare pentru ofensă adusă
onoarei şi demnităţii de ofiţer. Puteai cel mult să ceri trecerea în
rezervă. Chiar dacă ţi-o aproba, îţi „atârnau o tinichea de coadă” şi
în „civilie” dădeai peste acelaşi partid şi aceeaşi securitate. La ce
bun protestul?
Nemulţumiri existau la tot pasul în armată, inclusiv la cei
din conducere. Nu cred că generalul Hortopan, comandantul CIT-
ului, sau generalul Urdăreanu, şeful DTTA, erau mulţumiţi că erau
nevoiţi să trimită militarii în termen, ajutoare ale şoferilor lor
subofiţeri, îmbrăcaţi civil, cu Daciile personale, să stea la coadă la
staţia PECO de pe str. Haşdeu, între 12 şi 24 de ore, să alimenteze
½ rezervor de benzină. Sau că se rugau de Direcţia Gospodărie să le
dea pe bază de tabel (controlat de cine trebuia şi informat „până
sus”) un pachet de carne, o bucată de telemea, un Ness, o sticlă de
vodcă, în timp ce „alţii” alimentau maşinile la pompele pentru
străini şi se aprovizionau de la bufetele gospodăriilor de partid. Dar
nu se manifestau. Odată, în nişte momente pe care le credeam
favorabile unor confesiuni, am încercat să stimulez un comentariu
de nemulţumire faţă de nişte măsuri aberante de la Hortopan şi chiar
de la ministrul Milea. M-au străfulgerat cu o privire nimicitoare şi
m-au atenţionat ferm. Poate au crezut că-i provoc.

- 226 -
 O singură dată, prin primăvara lui 1989, intrând la şeful
meu, generalul Urdăreanu, am putut constata o uşoară nuanţă
critică. L-am găsit citind din Scânteia un comunicat despre o
plenară a CC care conţinea nişte „indicaţii” aberante, rupte de
realităţile pe care noi le cunoşteam. M-a poftit să iau loc şi,
împăturind ziarul, îmi zice: ”Ce să mai credem, măi Nichi...? „Nu
mai credem nimic, tovarăşe general. Ne vedem de treabă!”
Generalul Guşă, şef al M.St.M., îmi relata, ca între foşti
colegi de şcoală militară şi prieteni, în biroul său, cu sonorul
monitorului TV dat la maxim:„Nu ştiu ce să mai cred despre ăsta
bătrânu’. Şi arăta cu degetul spre podea, biroul ministrului fiind la
etajul întâi, sub al său. Când îi spun că exagerăm cu lucrul în
economie, îi ridică în slăvi pe cei doi pentru geniul lor constructiv.
Ori nu are încredere în mine, ori crede ce spune.” Adevărul era că
Milea credea, atunci, în ce spunea. După parada de la 23 august
1989 şi neavansarea ofiţerilor superiori, şi-a schimbat, numai latent,
convingerile despre ei. Nemulţumiri erau şi în plan personal, nu
numai de serviciu. Se plătise datoria externă şi nu apăruse nici o
relaxare în aprovizionarea cu bunuri, în furnizarea energiei electrice
şi a căldurii. Magazinele goale, cozile la carne – câtă se dădea –
interminabile şi…vegetariene, cum se făceau glume. Uleiul şi
zahărul tot cartelate, pâinea, pe buletin. La Congresul XIV se
sperase într-o schimbare. Nu s-a produs. Dar nici n-am auzit ca, în
acele adunări pregătitoare, măcar un membru de partid sau una din
miile de organizaţii de bază să adopte o poziţie critică, să se abţină
măcar de la realegerea tovarăşului sau să respingă acele Linii
directoare de dezvoltare, fantasmagorice (ca şi cele de la Congresul
al XIII-lea, cu 80% din produse la nivel mondial şi 20% peste, când
eram ultra izolaţi şi pe vest şi pe est, iar România pierduse trei mari
revoluţii tehnico-economice: revoluţia tehnologică a anilor 60,
revoluţia energetică a anilor 70 şi cea informatică a anilor 80).
Lipsa de reacţie, de manifestări de nemulţumire se explică
prin instalarea la nivelul societăţii, inclusiv al cadrelor armatei, a
acelei stări morbide: obişnuinţa cu răul. Răul luase locul norma-
lităţii şi, aparent, nu mai deranja. Nu determina reacţii. Se făcea cel
mult “haz de necaz”. Cum era cu ŢŢM-urile, cu “Armata e cu înlo-
cuitori, ca nechezolul” etc. Cert, în 1989 starea morală a cadrelor
armatei şi nemulţumirile acumulate nu susţin o teză a interesului
acestora pentru apărarea lui Ceauşescu şi a regimului totalitar. A
ţării, da. Când s-a insinuat că aceasta este în pericol.

- 227 -
 – Ce ştiau militarii, în special ofiţerii cu funcţii importante,
despre schimbările care aveau loc în ţările din estul Europei, cum
priveau reformele lui Gorbaciov – perestroika şi glasnosti?
– Până în ultima decadă a lunii noiembrie 1989, cadrele
militare, inclusiv cele cu funcţii de conducere şi comandă impor-
tante, aveau informaţii vagi despre schimbările în curs din ţările
blocului estic. Atât cât se dădea în media oficială: că a fost înlocuit
Todor Jivkov, sau Honeker, sau Kadar cu alţi activişti de care nu
auziserăm. Ermetic, fără comentarii. Nu se pomenea nimic despre
mişcările spre evoluţii democratice – pluripartidism, elemente de
economie de piaţă, drepturile omului – care însoţeau aceste schim-
bări. Chiar şi Buletinele informative speciale, destinate comandan-
ţilor de rang înalt, conţineau date selectate şi prelucrate de Secţia de
propagandă a CC-ului. Cel care a sesizat acest pericol, imediat după
Congres, a fost şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă. Pe
la sfârşitul lui noiembrie, ne-a convocat în sala de şedinţe de la
Marele Stat Major pe toţi ofiţerii cu funcţii de conducere din
Comandamentele şi Direcţiile din Bucureşti. A venit însoţit de
amiralul Ştefan Dinu, şeful Direcţiei Informaţii a Armatei. Ne-a
spus că în ţările din jurul României au loc o serie de evoluţii de
ordin politic şi social, despre care consideră necesar să fim
informaţi direct şi complet. I-a dat cuvântul lui Dinu, care timp de
două ore a luat fiecare ţară în parte şi a analizat-o. Când a terminat,
Guşă a spus doar atât: Vă rog pe fiecare ca la nivelul funcţiilor şi
competenţelor pe care le aveţi să analizaţi informaţiile care vi s-au
dat. A promis că vom fi ţinuţi la curent cu evenimentele care vor
urma şi nu ne-a cerut să ţinem confidenţial informaţiile primite. Din
păcate, acest lucru nu s-a mai întâmplat. Ulterior a comentat cu
mine acel episod. Era 5 decembrie, seara, la el în birou. A dat
sonorul la televizor mai tare şi mi-a spus: „Sunt îngrijorat că voi,
care ocupaţi funcţii importante în Armată, nu aveţi informaţii care
să vă pună în gardă în situaţia unor evenimente neaşteptate. I-am
raportat ministrului. Ilie Ceauşescu n-a fost de acord cu informarea
aceea, dar Milea mi-a dat mie câştig de cauză”.
Cu toate acestea, nici eu, nici cei cu care discutam nu am
anticipat căderea aşa de curând a dictatorului. Pentru că, pe lângă
lipsa de informaţii oficiale, din cauza programului de lucru pre-
lungit, a sarcinilor suplimentare pe care eram obligaţi să le înde-
plinim fără să avem resursele necesare – pentru care eram în per-
manentă căutare de soluţii, a prezenţei noastre pe şantiere, nu
aveam timp să ascultăm posturile de radio străine. N-aveam cum.

- 228 -
N-aveam unde. Eu, de pildă, veneam acasă duminică la prânz până
luni dimineaţa, când mă întorceam pe şantierul Canalului Bucureşti-
Dunăre. Eram frânt de oboseală. Nu-mi ardea de nimic. În plus,
posturile Europa Liberă, Vocea Americii, Deutche Wele, BBC ori
altele erau bruiate, şi chiar dacă le-ai fi prins nu puteai discuta cu
nimeni despre ele. Mi-aduc aminte, când eram şef de secţie, că din
zece oameni unul era informator. Afirm categoric – judecând după
surprinderea cu care au întâmpinat evenimentele din decembrie, că
în armată, cadrele şi cu atât mai mult militarii în termen NU
ASCULTAU POSTURI DE RADIO STRĂINE. Excepţie fac cei
din zona de vest, care-şi confecţionaseră antene cu care urmăreau
emisiuni TV de la unguri sau sârbi.
Despre reformele lui Gorbaciov ştiam – inclusiv cei cu
funcţii importante – versiunea oficială propagată de organele de
partid şi de media – câtă era. Care nu dădea prea multe ştiri,
concepţia oficială fiind că “ce se întâmplă în PCUS este o problemă
internă a URSS”. În cadrul intern – reformele lui Gorbaciov erau
însă criticate, împinse în derizoriu, ca nu cumva să facă prozeliţi. Se
spunea că prin glasnosti Gorbaciov distruge partidul, pe care-l
transformă într-un club de discuţii. Despre perestroika (lăudată de
celelalte state din CAER) se spunea că nu prezintă interes pentru
România, care “la iniţiativa genială a tovarăşului” aplică încă din
1981-1982 Noul Mecanism Economico-Financiar. Înghiţeam aceste
explicaţii, deşi vedeam că noul mecanism al lui Ceauşescu era
falimentar. “Cârmaciul”, deloc prost (ager şi parşiv), dar incult şi cu
concepţii primitive, altoise principii ale economiei libere de piaţă pe
tulpina proprietăţii de stat, ultra centralizate. În aceste condiţii nu
aveam încredere nici în fezabilitatea reformelor lui Gorbaciov. Nu
am constatat în armată vreo apetenţă pentru acestea. Clar. Nu eram
lăsaţi să vedeam în aplicarea lor de către URSS o posibilă cale de
scăpare din sistem. Cum au văzut ceilalţi estici care le-au încurajat.
Izolarea costă.
– Cum se manifestau relaţiile dintre comandanţi şi activiştii
de partid din armată, respectiv secretarii de partid? Cum erau
priviţi ofiţerii de contrainformaţii de către ceilalţi militari?
– În anii 80, în special după 1985, organele de partid din
armată, la toate eşaloanele, erau “în cădere de autoritate”. Chiar şi
Consiliul Politic Superior, care avea rang de Secţie a CC-ului.
Secretarii de comitete de partid, deşi aleşi la nivelul unităţilor, ca şi
activiştii de la toate eşaloanele erau mai mult toleraţi de către
comandanţi. Nu se mai temeau de ei. Obedienţa îşi schimbase

- 229 -
sensul. Politica aberantă a PCR era tot mai greu vandabilă de către
propaganda de partid. În aceste condiţii, mulţi activişti practicau
formalismul dublat de un populism ieftin în relaţia cu cadrele şi
lichelism faţă de comandanţi, ca să-şi poată îndeplini sarcinile lor
organizatorice, despre care trebuia să raporteze organelor politice
superioare. Extrem de puţini – eu am cunoscut vreo doi-trei – erau
încă marcaţi de un anume fanatism de partid specific începutului
anilor 50. Erau nostalgici după atotputernicia mentorilor lor de
atunci. Aceştia nu erau apreciaţi nici de colegii lor. Încercau să se
impună, dar cu rezultate lamentabile. Unul dintre ei, de la Consiliul
Politic Superior, de la Ilie Ceauşescu, a venit la un seminar de
învăţământ politic la CIT. Înainte de Congresul XIV. Eram vreo
200 de ofiţeri în sala mare. Inclusiv comandantul, Hortopan.
Activistul a vrut să ne controleze la caiete, dacă am conspectat
“Liniile directoare…”. Din sală s-a auzit un “ăăă….”. Până şi
Hortopan l-a luat peste picior. În anii 70 aşa ceva s-ar fi lăsat cu
măsuri grave. Atunci nu s-a întâmplat nimic.
În sistemul organelor de partid din armată fuseseră atraşi în
anii 80 şi activişti dintre tinerii ofiţeri absolvenţi de şcoli militare în
fruntea promoţiilor. Foarte buni, culţi, care formau o categorie
aparte, cu mult bun simţ în promovarea directivelor de partid.
Aceştia erau apropiaţi de noi, respectaţi. Au revenit fără probleme
pe linie de comandă, după Revoluţie… Ofiţerii de Contrainformaţii
erau priviţi cu suspiciune. Se ştia de unde provin – Direcţia a IV-a a
Departamentului Securităţii Statului – şi militarii se fereau in-
stinctiv de ei. Nu erau şi nu-i consideram de-ai noştri. Deşi, câţiva
dintre cei pe care i-am cunoscut – care au avut responsabilităţi
specifice în CIT şi unităţile subordonate, în minister – erau ofiţeri
de bună calitate profesională şi umană. Culţi, corecţi şi înţelepţi în
interpretarea aspectelor vizate de ei. Erau, însă, şi din ceilalţi, mult
mai mulţi decât cei din prima categorie. Unii de-a-dreptul
periculoşi, capabili să fabrice vini grave, ca să se răzbune pe cineva.
Am întâlnit în mai 1985 un asemenea specimen la Departamentul
Înzestrării Armatei, care a vrut să se răzbune pe colonelul ing.
Parizescu pentru că-i făcuse observaţie asupra ţinutei neglijente.
Am vrut să-l duc de guler la Ilie Ceauşescu, dar m-au “potolit”
generalii Hortopan şi Stănculescu. Un ticălos. După 1989 era, bine
mersi, în SRI.
– Unde eraţi în decembrie 1989, ce misiuni aveaţi? V-a
surprins revolta de la Timişoara, cum şi în ce împrejurări aţi aflat
despre ceea ce se întâmpla la Timişoara?

- 230 -
 – Oficial, eram pe funcţia din DTTA/CIT descrisă în
răspunsul la prima întrebare, de atribuţiile căreia nu eram degrevat.
Dar, practic, din 19 august 1989 eram stabilit, din ordinul
ministrului Milea, pe şantierul Canalului Bucureşti-Dunăre, în
comuna Mitreni, judeţul Călăraşi. Acolo se afla sediul
Detaşamentului de Utilaje şi Transport din subordinea CIT/DTTA
(1500 de basculante, utilaje pe şasiu de tanc şi auto auxiliare, cca
3600 de militari, 123 de mii de tone plan de transport pământ în
diguri pe zi). Răspundeam personal în faţa ministrului de
transporturile de pe cei 25 de km de „Amenajare Complexă a
Râului Argeş”, repartizaţi Armatei. Aveam aprobare să vin în
Bucureşti numai sâmbăta după-amiaza, să-i aduc la minister, la ora
18.00, situaţia realizării planului pe săptămâna care se încheia şi
duminica d.a. până luni dimineaţa. Împreună cu mine, în acelaşi
regim, era colonelul Gheorghe Popescu, comandantul Trupelor de
Geniu (viitorul general, comandant al Apărării Civile, după 1989),
care răspundea în aceleaşi condiţii de partea de construcţie a
digurilor, fiind stabilit pe Nava Bază a Comandamentului, ancorată
în portul Olteniţa.
În ziua de 19 august 1989, Milea împreună cu Ilie
Ceauşescu făcuseră o analiză pe şantier, în Zăvoiul Argeşului, la
Valea Roşie. Tema: dacă se poate termina canalul până la
Congresul XIV (noiembrie). Eu am participat în locul generalului
Urdăreanu, şeful meu, care era în concediu. La cererea ministrului
(„iei cuvântu’!”) am comentat programul propus de genişti, care nu
asigura respectarea termenului vizat şi am corectat indicatorii la
capitolul necesar de transportat. La concluzii, Milea a decis: din
acest moment voi doi – adică colonelul Popescu şi eu – vă mutaţi pe
canal. Vă întoarceţi la Bucureşti când e gata canalul, la Congres.
Programul meu pe şantier era de 14 – 16 ore pe zi. Noaptea
eram în gara Budeşti, unde se descărca balastul pentru Hotarele.
Ziare, nu. TV, nu. Mă deplasam cu un ARO militar de coman-
dament, care avea un radio TEHNOTON. Nu prindea decât două-
trei posturi. Unul bulgăresc şi Radio România, care, obsedant – din
oră în oră –, spunea despre Panama şi Noriega cu care nu ştiu ce
făceau imperialiştii americani. În rest nimic.
În aceste condiţii sigur că revolta de la Timişoara m-a
surprins. Cum am aflat? Sâmbătă, 16 decembrie, ora 18.00, m-am
prezentat la minister, ca de obicei, pentru a prezenta lui Milea
situaţia lucrărilor: cât pământ s-a excavat, cât s-a pus în diguri, cât
s-a betonat. Am dat „Fişa” aghiotantului, care a introdus-o la

- 231 -
ministru. A trecut o oră, o oră şi jumătate, două, şi ministrul nu mă
mai chema. Lucrul acesta nu mi se mai întâmplase. De obicei, mă
primea imediat. Am văzut că tot intrau şi ieşeau de la el unii ofiţeri
de pe la Direcţia Operaţii, inclusiv şeful, generalul Eftimescu. A
intrat şi Guşă, fără să mă vadă. A stat puţin, câteva minute. La ieşire
m-a remarcat: „Ce e, Nicule, cu tine aici?” Îi spun, şi-mi zice: „du-
te, mă, acasă, că n-are timp de voi în noaptea asta.” Dar mai mult
nu mi-a spus.
În drum spre casă – locuiam aproape de Orizont, pe
Compozitorilor – m-am oprit, tot ca de obicei, după întâlnirea cu
ministrul, la Hotelul Militar Haiducului, unde era cazat amiralul
Anghel. Un distins marinar, detaşat de la Mangalia, care era
însărcinat de Milea să supravegheze, în numele lui, ansamblul
lucrărilor de pe canal. Mă aştepta. La un pahar de coniac Murfatlar,
i-am relatat situaţia ciudată. Zice: Cine ştie. O fi fugit iar vreun
militar din gardă înarmat sau s-a sustras muniţie din vreun depozit.
Noi să mergem dimineaţă pe şantier, să-l aşteptăm la Hotarele.
Precis ne trezim cu el acolo. Vă rog să chemaţi maşina şi să veniţi
să mă luaţi şi pe mine de la hotel la ora 7.
Aşa am făcut. Duminică, 17 decembrie, ora 7.00, am plecat
cu amiralul pe şantier. După vreo oră de aşteptare la Hotarele, am
plecat pe la Chirnogi la Olteniţa, la Nava Bază, la colonelul
Popescu. Şi el, impacientat de absenţa ministrului pe şantier şi ”în
ceaţă”. Deşi era în legătură cu ofiţerul lui de serviciu la
Comandamentul Geniului. L-a sunat şi l-a întrebat dacă s-a anunţat
vreun eveniment grav. Nu! Am telefonat la tura operativă la
minister (aveam o înţelegere cu ei să ne prevină când pleacă
ministrul spre noi). Au zis nu, dar foarte ermetic. Pe la ora 11.00 i-
am sunat din nou, de la Mitreni. Nu! Să ne vedem de program că nu
mai vine astăzi, precis.
Am plecat cu amiralul la Bucureşti. La ora 13 am intrat în
casă. Singura zi când stăteam şi eu cu familia. La ora 13.40 a
telefonat locotenent-colonelul Nacu, ofiţer de serviciu la CIT, care
mi-a spus că mă cheamă comandantul. Cu cizme şi centură?, l-am
întrebat, crezând că e vreo alarmă de exerciţiu. Nu, aşa cum sunteţi.
Când m-am prezentat, generalul Hortopan vorbea la telefon cu
ministrul. Am vrut să mă retrag, dar mi-a făcut semn să rămân. ...
„Am înţeles, tovarăşe ministru! Să trăiţi, tovarăşe ministru!”.
Receptorul în furcă şi: Măi, Spiroiu, vezi că tovarăşul ministru a
alarmat direct Buziaşul. Acesta era Centrul de Instrucţie Echipaje
Maşini de Luptă, subordonat comandamentului. „Am constituit o

- 232 -
grupă operativă la Statul Major. Fă şi dumneata acelaşi lucru la
Direcţia Tehnică”. I-am raportat că este în Bucureşti şeful meu,
generalul Urdăreanu, şeful Direcţiei Tehnice Tancuri Auto. Se va
supăra dacă fac asta în locul lui. Urdăreanu era suspicios, avea 64
de ani şi se temea că-i iau locul. Hortopan, deşi trecea drept un tip
dur, vorbea întotdeauna cu mine foarte politicos. Părea gânditor,
absent, preocupat de ceva. Spre surprinderea mea, mi-a spus: „De
ce să se supere? Nu eşti tu locţiitorul meu la Front?” „Frontul” era
o structură în lucrările de mobilizare în care eu făceam rocada cu
Urdăreanu şi deveneam locţiitorul lui Hortopan, care devenea
comandant al Frontului 2 Român. Dar numai la mobilizare pentru
război. L-am întrebat: Începe războiul? De data aceasta mi-a spus
bolovănos: „Taci, mă, dracu’ din gură şi fă ce ţi-am spus”. Am ieşit
cu coada între picioare şi afară l-am întrebat pe Nacu: Domnule, ştii
ceva? Păi n-aţi citit ziarul? Ce ziar? Şi mi-a arătat România liberă,
unde în colţul din dreapta-jos, duminica, apărea o pastilă morali-
zatoare. Titlul: Să îndeplinim hotărârile judecătoreşti. Un pastor
reformat din Timişoara (nu dădea numele – N.S.) n-a vrut să
părăsească biserica din care l-au mutat ierarhii lui... N-am înţeles
nimic. De ce să fac eu grupă operativă că nu pleacă popa din
parohie?
Într-o oră, până pe la 15.40, am constituit grupa operativă
cu 4 ofiţeri, colonei ingineri, şefi de secţii. Niciunul nu ştia nimic,
deşi nu erau pe şantier, ca mine. Primul sosise Şeful Evidenţei
Înzestrării, colonelul Găman – despre care ştiam că mai avea
legături prin minister. După ce i-am dat misiunea, l-am întrebat
dacă ştie ceva. Mi-a spus că „se pare că e ceva cu studenţii, pe la
Timişoara”.
Când am telefonat lui Hortopan, să-i raportez că grupa e
constituită şi lucrează, mi-a spus: am primit indicativ de alarmă
„Munţii de aramă” (exerciţiu). Ia-ţi măsuri şi alarmează Direcţia.
Era aproximativ ora 16.00. Primul pe care l-am anunţat şi i-am
trimis maşina a fost generalul Urdăreanu, care a şi sosit în 10
minute. L-am întâmpinat pe coridor. Avea un mers legănat. Zice:
„Măi, Nichi, scuză-mă. Aveam musafiri la masă. Sunt cam băut.
Ştii ceva?” Nu, tovarăşu’ general. I-am relatat scurt ce se
întâmplase şi ce mi-a spus Găman „cu studenţi”. A – zice, ca-n ’56.
Atunci s-a dus generalul X (nu-i dau numele, că trăieşte şi e
nonagenar – N.S.) i-a dat două palme unuia şi s-au potolit. N-am
comentat. L-am asigurat că mă ocup eu în continuare de alarmă.
Începuse să sosească personalul, se lua armamentul fără muniţie, se

- 233 -
făcea apelul. El s-a dus la comandant. Nu ştiu ce au discutat. Când a
revenit, pe la 17.30, mi-a spus că indicativul s-a shimbat. Este Radu
cel Frumos, alarmă parţială de luptă. Rămânem cu tot personalul la
serviciu: Să iau mapa cu plicurile de mobilizare de la SOMPI
(Secţia Organizare-Mobilizare, Planificare Înzestrare). Să chemăm
pe cei din concediu. Să ne luăm raniţele de la Mobilizare, cu cască,
să se distribue muniţie, o unitate de foc. Să trimit camioane de la
Baza de Transport subordonată să aducă de la Tunari, de la
Depozitul de Front (deci, război), paturi pliante, saltele, lenjerie de
pat pe numărul efectivului. Să le punem prin birouri. Bufetul de la
demisol, comun pentru toate comandamentele din Localul Ştirbei –
CIT, Artilerie, Geniu, Transmisiuni – să fie deschis imediat şi
aprovizionat să gătească hrană caldă... Toate acestea erau „măsuri
standard”, pentru orice alarmă parţială de luptă. Dar nimeni nu ştia
nimic despre evenimentul (criza) care o declanşase. Alarma de
exerciţiu, se ştie, are rol de verificare şi antrenament. Nu trebuie
motivată. Dar alarma parţială de luptă, sau de luptă, trebuie
justificată de „ceva”. Am realizat că alarmarea a fost pentru întreaga
armată, deci şi pentru toate comandamentele din Ştirbei. Nici ei nu
ştiau nimic despre Timişoara.
Pe la ora 18.30 – 19.00, ofiţerii care telefonaseră pe la
camarazi şi prieteni de la unităţile din Timişoara (telefoanele de
oraş funcţionau cu prefix pe interurban fără probleme) începuseră să
comenteze pe coridoare tot felul de ştiri despre distrugeri, atacuri la
adresa ofiţerilor ş.a.m.d. Am telefonat şi eu clonelului ing. Nicu
Opriş. Era, ca şi mine, promoţie 1960, coleg de Academie Tehnică
cu Guşă. Era Şeful SRTM-ului (Secţia de Reparat Tehnică Militară)
Diviziei Mecanizate din Timişoara. Era în alarmă la unitate şi mi-a
spus: „E jale. Au fost atacate unităţi. Se trage, sunt morţi, răniţi”.
Dar nu mi-a spus cine şi în cine trage. La televizor „Jurnal
Duminical”. La radio, muzică de petrecere. Despre Timişoara,
nimic.
În jurul orei 20.00, am fost sunat la telefon de generalul
Guşă. Aşa am aflat că e la Timişoara. N-aveam de unde să ştiu.
Lipsea colonelul inginer Radu Victor, locţiitorul tehnic al
comandantului Diviziei. “Băi! Unde dracu’ e Radu Victor ăsta al
vostru? Căutaţi-l, şi să vină la unitate.” Nu era „al nostru”. Era
subordonat comandantului său, dar ca şef de serviciu tehnic era
coordonat pe linie de specialitate şi de Direcţia noastră tehnică. Am
înţeles! L-am găsit. I-am raportat lui Guşă. A reţinut informaţia
mea, dar n-a spus nimic. Radu era în concediu la Cernavodă, la

- 234 -
părinţi, care erau bolnavi. L-au anunţat cu miliţia şi s-a dus la
Timişoara.
Cam la aceeaşi oră, toţi comandanţii de comandamente de
armă din Ştirbei – generalii Hortopan (CIT) şi Ioniţă (Artilerie),
coloneii Popescu Gheorghe (Geniu) şi Nicolae (Transmisiuni) – au
fost convocaţi la minister pentru comunicări de ordine. Au revenit
după ora 22.00. Imediat, generalul Hortopan a adunat în biroul său
locţiitorii, pe mine, pe şefii de secţii şi birouri independente. Ne-a
informat că la minister au fost convocaţi comandanţii de Forţe din
Garnizoana Bucureşti (aviaţie, apărare a.a.) de arme, Armata 1. Că
ministrul i-a informat despre situaţia produsă la Timişoara, unde
grupuri diversioniste au vandalizat oraşul, au distrus magazine, au
atacat unităţi militare şi comandamentul Diviziei, au capturat
tancuri. A ordonat să ne continuăm activităţile conform planurilor şi
atribuţiilor din timp de pace, deşi starea de alarmă nu se ridică. Să
se menţină întărită paza cazărmilor şi comandamentelor. Să umblăm
înarmaţi şi în cazul în care sunt atacate unităţile sau noi, să se
folosească armamentul din dotare ÎN CONDIŢII LEGALE. Cu
somaţie, foc de avertisment în aer şi la picioare. Nu împotriva
femeilor, copiilor. Ca-n lege.
După şedinţa de la generalul Hortopan, a urcat la mine (de
la parter) colonelul Popescu, comandantul Geniului. Terminase şi el
şedinţa cu ai săi. Mi-a spus că după terminarea convocării de la
minister, ministrul l-a luat deoparte şi i-a ordonat confidenţial:
Mâine dimineaţă, îl iei şi pe Spiroiu şi plecaţi pe şantier. Rămâneţi
acolo pânâ la sfârşitul anului şi terminaţi tot ce m-am angajat eu la
congres. Veniţi numai noaptea în Comandament. Am procedat
întocmai, până în după-amiaza zilei de 21 decembrie, când am fost
chemat să preiau conducerea Direcţiei, deoarece generalul
Urdăreanu a fost chemat la grupa operativă (?) de la minister. Am
înţeles substratul acestei dispoziţii a lui Milea abia când s-a publicat
stenograma CPEx în care Ceauşescu îl învinuia de pactizare cu
inamicul. Milea credea că lucrurile vor fi puse sub control şi va fi
anchetat. Ştia că în asemenea situaţii i se pun în cârcă – o mai păţise
– toate. Inclusiv că la Congresul XIV s-a angajat să se termine
canalul şi nu s-a terminat.
– Care a fost reacţia cadrelor militare cu funcţii de
conducere în momentul în care s-a dat alarma de luptă?
– Perplexitate. Erau toţi năuci. Nu ştiam ce să credem.
Alarma a picat ca un trăsnet din senin. Cred că rezultă clar aceasta
din cele relatate mai înainte. Abia în seara de 17 decembrie, după ce

- 235 -
au venit comandanţii de la ministru şi li s-au comunicat dispoziţiile,
au realizat pericolul. Dar toţi am interpretat acţiunile de la
Timişoara ca fiind un prim pas pentru trecerea la agresiune
împotriva României. Conform scenariilor pe care le studiasem în
Şcoli militare şi Academii, la Cursuri post-Academice şi aplicaţii,
ne aşteptam la lovituri din aer cu aviaţia şi rachetele, urmate de
pătrunderi cu blindate pe direcţii operative, cum era Poarta
Mureşului. Acolo s-a dus mintea noastră de militari. Am fost
convinşi că cei care au acţionat sunt detaşamente străine de
distrugeri şi diversiune sub acoperire. Nici prin gând nu ne-a trecut
că aceia au fost timişoreni nemulţumiţi, care vor să-l dea jos pe
Ceauşescu şi guvernul lui. În definitiv, cu mai puţin de o lună
înainte îl aplaudaseră la Congres. N-am auzit ca în viaţa civilă
cineva să se fi manifestat public împotriva lui Ceauşescu sau a
regimului său totalitar cu ocazia sau în preziua Congresului.
– Cum a funcţionat sistemul de comandă în timpul
revoluţiei – înainte de 22 decembrie şi după 22 decembrie?
– N-a funcţionat sau a funcţionat mai mult decât defectuos,
alandala, cu încălcarea tuturor normelor regulamentare, a
principiilor şi metodologiilor de comandă şi control. Atât înainte
cât şi după 22 decembrie. A produs derută. În primul rând a fost
destructurată comanda centrală prin trimiterea a doi prim-adjuncţi la
Timişoara. Regulamentele de luptă şi operaţie ale tuturor armatelor
prevăd că angajarea forţelor se face pe bază de Ordin de Luptă sau
Directivă Operativă în care primul element care se indică este
INAMICUL. Comandanţii ştiu acest lucru elementar. Nu s-a
respectat această normă fundamentală. S-au dat ordine de la
ministru personal sau prin tura operativă, peste capul eşaloanelor
ierarhice, la unităţi şi mari unităţi din subordinea acestora. Divizia
de la Timişoara a fost alarmată fără ca eşalonul superior,
Comadamentul sau măcar comandantul Armatei a III-a să ştie.
Tancurile de la Regimentul din Calea Girocului au fost trimise să
blocheze intrarea în Comandamentul Diviziei la ordinul telefonic
dat direct de către ministru locţiitorului tehnic al comandantului de
regiment, lt-col. Gh. Vişinescu. Cum îmi spunea generalul
Hortopan, “Buziaşul – Centrul de Instrucţie subordonat CIT – a fost
alarmat şi trimis la Timişoara direct de către tovarăşu’ ministru”.
Dacă mă întreba pe mine, nu eram de acord. Centrul tocmai
încheiase ciclul de pregătire a câteva sute de echipaje. Tehnica
blindată rulase mii de kilometri pentru instruirea în conducere,
trageri etc. a recruţilor în vederea brevetării. Din punct de vedere al

- 236 -
stării tehnice, blindatele erau “la pământ”. Necesitau revizii,
reparaţii. Nu întâmplător s-au înşirat, defecte, pe şosea, până la
Timişoara. Deşi eram pe şantier, venind noaptea la Comandament
am putut constata că din seara de 17 decembrie, de când fuseseră
convocaţi comandanţii de către ministru, până în seara de 21
decembrie, comadamentele aflate în alarmă nu au primit nicio
dispoziţie sau ordin. Când a survenit sinuciderea generalului Milea,
Ilie Ceauşescu a început să dea note telefonice, să cheme ataşaţi
militari la minister, deşi era în Bucureşti un prim-adjunct, generalul
Stănculescu, pe care până şi Ceauşescu l-a întărit în această poziţie:
“Vezi că Milea a trădat, a fost demascat şi s-a împuşcat, Guşă e la
Timişoara, preiei comanda armatei”. În opinia mea, NU L-A
NUMIT MINISTRU. Nu putea. Nu avea dreptul, şi Ceauşescu ştia
aceasta. A confirmat interimatul la comandă al generalului
Stănculescu în condiţiile absenţei din Bucureşti a generalului Guşă,
ca să-i dea autoritatea de a continua executarea ordinului dat de el
anterior de aducere a trupelor din provincie. De fapt, din 22 până în
23 sau 24 decembrie, când a fost numit Militaru, nimeni n-a mai
exercitat coerent prerogativele de ministru. După sosirea de la
Timişoara, generalul Guşă deţinea de drept interimatul la
conducerea ministerului. Dar a fost blocat la CC, de unde dădea
ordine mai mult prin televiziune. Generalul Stănculescu, cooptat de
facto în echipa CFSN, dădea şi domnia sa ordine. Avea dreptul, ca
prim-adjunct. De fapt, “de jure”, guvernul Dăscălescu odată
invalidat, nimeni din fosta conducere a ministerului nu mai era “pe
post”. Funcţiona autoritatea remanentă, care în special în cazul
generalului Guşă era intactă, mai ales la trupe, unde era forţa.
Autoritatea generalului Stănculescu era mai mult pe plan central.
– Apreciaţi că s-a acţionat corect, după 22 decembrie,
pentru anihilarea acţiunilor de diversiune, a teroriştilor?
– Categoric nu, şi nici nu se putea în acele condiţii. Armata
nu fusese pregătită special şi nu avea calificarea pentru asemenea
misiuni. Nici nu dispunea de dotarea necesară cu tehnică de
comunicaţii care să permită verificarea informaţiilor vehiculate de
dezinformare. Unele mijloace de diversiune – formaţiuni de
elicoptere şi avioane, grupări de nave la litoral – procesate
holografic cu toate caracteristicile de ţintă reală, au fost produse IT
de ultra înaltă performanţă, pe care nu şi le putea permite decât o
mare putere tehnologică şi spaţială. S-a tras cu tunul de pe tanc
după “terorişti” în clădiri de patrimoniu la îndemnul unor civili din
stradă. Diversioniştii nu se combat cu tancul. A acţionat şi teama

- 237 -
freudiană, valabilă şi la militari, când nu ştiu cu cine luptă. De aici
decizii aberante, cu victime din propriile rânduri şi dintre civili.
Nu exista nici statutul legal de acţiune împotriva
diversioniştilor. În stare de război nu eram, ca să luăm prizonieri.
Poliţie nu eram, ca să se opereze arestări – şi nu existau aresturi în
comandamente, nu aveam cătuşe. Au fost descoperiţi şi reţinuţi unii
dintre cei care au tras sau s-a presupus că au tras. În seara zilei de
22 decembrie, pe la ora 19.30, la o oră după ce asupra ferestrelor
dinspre Ştirbei ale Biroului comandantului CIT, situat la etajul I, se
trăsese o rafală de pistol mitralieră, a fost adus la mine în birou, de
către căpitanul Postolache, ofiţer în Secţia Pregătire Fizică a CIT,
fost rugbyst la Steaua, un tip care trăsese, despre care bag mâna în
foc că era diversionist. Avea alura celor dintr-o structură pe care o
cunoscusem ocazional. Înalt de 1,80 m, 38-40 ani, svelt-uscăţiv, cu
alură de sportiv, pantaloni gri cu vipuşcă roşie subţire (de miliţian),
bluză de trening, cu geacă neagră de fâş pe deasupra. Pe cureaua de
la pantaloni, unul sau două încărcătoare de pistol, goale, aşezate
longitudinal – cum nu mai văzusem. I-am pus câteva întrebări de
identificare. N-a vrut să scoată niciun cuvânt. Postolache l-a
întrebat: “Ai tras, mă?” Mut. Şi cred că l-a şi pocnit, ceeace nu mi-a
plăcut. I-am spus: Postolache, fără chestii din astea de rugby la
mine în birou. Dacă vrei să vezi dacă a tras, miroase-i mâna. Avea
palma de la braţul drept, între degetul mare şi arătător unsuroasă, cu
urme de pulbere şi miros specific. Am urmărit cu atenţie
“manevra”. N-a opus nicio rezistenţă când Postolache i-a luat mâna
s-o miroase. A lăsat-o atât de “moale”, încât după verificare
Postolache l-a pocnit peste faţă cu propria lui mână, zicând: “A tras,
tovarăşe colonel”. Am hotârât cu de la mine putere să-l închidă în
birou la dactilografe, care avea gratii solide la fereastră şi oblon
grilă metalic la uşă. Medicul comandamentului, aflat în pragul uşii,
mi-a spus că emana un puternic miros de drog. Au mai prins un
ciung, care de asemenea trăsese, pe care un ofiţer l-a recunoscut ca
fiind antrenorul de tir al fiului său la DINAMO. L-au băgat tot
acolo. Au mai adus la mine un tânăr cu o claie de păr blond. Căutat
prin buzunare, avea nişte fire izolate. Colonelul Blaga l-a
recunoscut: ăsta dădea târcoale să-mi deschidă Dacia parcată pe
Pictor Stihi. Hoţ de maşini. N-avea buletin, dar a spus numele şi
telefonul tatălui său, director de IAS pe la Buzău. Am telefonat
tatălui. L-a înjurat. M-a rugat să-i dăm o mamă de bătaie, că a mai
fost prins la furat maşini, şi să-i dăm drumul. Aşa am făcut, minus
bătaia, plus un picior în fund de la Postolache. A doua zi s-au

- 238 -
înmulţit reţinuţii. “Arestul Dactilografe” devenise neîncăpător.
Aduseseră şi o femeie, pretins asistentă medicală, prinsă vis-a-vis,
la RADIODIFUZIUNE, că le dă pastile de vitamine, care-i
adormeau pe soldaţii din Batalionul maiorului Amăriucăi, care
păzeau şi CIT-ul, şi Radio. Nu ştiu cine de prin CIT – Hortopan tot
umbla pe la minister – l-a numit pe şeful planului de la noi –
colonelul Arambaşa – să răspundă de arestaţi. Decizie aiurea. Am
intervenit şi au fost preluaţi de şeful SOMPI, colonel Popa, acest
compartiment având atribuţii cu prizonierii, morţii la război. I-a
mutat pe reţinuţi la demisol, într-o cameră depozit de hărţi, mai
mare. Am telefonat la Minister, la tura operativă, şi am cerut
instrucţiuni. Ce facem cu reţinuţii? Nu avem cătuşe, nu avem
condiţii. Răspunsul: Legaţi-i cu sârmă, fără mâncare, fără WC-eu?!
Fără nimic. Peste o zi-două, i-a predat colonelul Popa, el ştie cui. Se
pare că la miliţie. Procurorilor militari care au investigat “problema
teroriştilor” le-am relatat acestea prin martie 1990. La mine, în
birou, pe Ştirbei. În urmă cu câţiva ani l-am întâlnit şi întrebat pe
unul dintre ei despre concluziile investigaţiilor. Mi-a spus că nu au
existat terorişti, făcându-mă să cred că am avut vedenii?!
– Cum l-aţi cunoscut pe generalul Vasile Milea, prin ce v-a
impresionat (dacă v-a impresionat) în mod deosebit?
– L-am cunoscut personal relativ bine, timp de 30 de ani, în
diferite “ipostaze” ale carierei sale care s-a interferat cu a mea,
uneori direct sau îndeaproape, alteori mai “la distanţă”, dar, desigur,
din poziţii foarte diferite. Sigur că m-a impresionat, chiar în mod
deosebit. Cel mai mult personalitatea sa de militar desăvârşit, care
întrunea mai toate trăsăturile arhetipului respectiv, cu părţile bune
sau mai puţin bune, grefate pe structura psihică a ţăranului din
Muscel, el fiind originar din nordul judeţului respectiv. Rezultatul:
un ostaş în slujba ţării sale preocupat până la sacrificiu s-o apere şi
să nu-şi compromită obârşia. Indiscutabil, un EROU. Gestul de a-şi
pune pistolul în piept (nu dau doi bani pe scenariile vehiculate de
tot felul de ticăloşi sau derbedei interesaţi în ficţiune aducătoare de
rating, în manipulări de opinie, cu asasinarea, executarea…) n-a fost
rezultatul unei derapări psihice sub presiunea momentului, cum au
încercat să acrediteze unii care au remarcat la el, în acele momente
premergătoare actului suprem, o inexplicabilă modificare de
comportament pe latura care ţine de natura umană. Am motivele
mele, bazate pe fapte probatorii, să afirm că decizia sa a fost
rezultatul unei dramatice, dar deliberate, frământări solitare – bine
era să fie atunci un om apropiat lângă el, deşi, cunoscându-l, nu

- 239 -
cred că l-ar fi determinat să-şi schimbe hotărârea. A fost un mod
profund cavaleresc şi creştinesc de a-şi recunoaşte şi spăla păcatul
aducător de morţi şi suferinţe, de a se fi lăsat indus în eroare şi
folosit de clica ceauşistă. De a se disculpa faţă de Armată de
greşeala de a fi atras-o în aventura represiunii, prin încălcarea
normelor legale şi operativ tactice de care aminteam mai sus,
tocmai de către el, care le cunoştea atât de bine, ca militar cu
experienţă îndelungată şi variată de comandă. Şi de a lovi în
Ceauşeşti, care au profitat de ascendenţa poziţiei legale pe care o
deţinea el, în calitatea de comandant al forţelor armate, pentru a-l
obliga, prin ameninţări cu Curtea Marţială, la obedienţă. Momentul
ales a fost o lovitură mortală pentru dictatori. A fost contribuţia
generalului Milea la răsturnarea dictatorilor şi a regimului lor. Ştia
că, prin acest gest, venirea trupelor din provincie în Bucureşti nu va
mai servi la nimic lui Ceauşescu. Când li s-a raportat că s-a sinucis,
el a rămas într-o stare de prostaţie, incapabil să scoată un cuvânt. Ea
a zis: “Ia, uite, Nicule, şi la ăsta, când şi-a găsit să se împuşte!”. Cei
care l-au cunoscut, l-ar fi văzut pe generalul Milea supravieţuind
evenimentelor şi spunând, să-l audă armata şi consătenii săi din
Lereşti: “Am fost un dobitoc!”? S-ar fi împuşcat de 10 ori şi n-ar fi
făcut-o!
Nu era foarte tare pe strategie, politică militară şi cu atât
mai mult pe politică de partid. Dimpotrivă. Am probe, exemple şi
dovezi faptice că acestea erau mai degrabă punctele sale slabe. Era
atât de bun cunoscător a tot ce ţine de viaţa militară din cazărmi şi
comandamente, de tot felul de norme regulamentare, de instrucţie,
la care ţinea foarte mult, încât devenise robul acestor amănunte, al
“tăiatului firului în patru”. Era suspicios. Controla tot. Îţi dădea un
ordin şi te verifica fără să ştii, să vadă ce ai făcut. Aceasta îi bloca
deciziile majore. Nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Ura
hârtiile. Birocraţia. Rezolvarea corespondenţei devenise un chin
pentru el. Dacă într-un raport sau document era o operaţie
aritmetică – adunare sau scădere – o verifica şi se bucura cu sadism
să găsească o eroare cu care să-l observe pe autor. Poate de aceea
funcţia de ministru i se potrivea cel mai puţin. Era de o cinste
ireproşabilă, neiertător cu cei ce produceau pagube sau sustrageri.
Adept al exemplului moral personal în procesul de instrucţie. Era
preocupat şi de modul cum percep soldaţii imaginea ministrului. În
duminica dinaintea deschiderii Congresului al XIV-lea, pe podul de
la Chirnogi, lângă Olteniţa, pe şantierul Canalului, Ilie Ceauşescu
încerca să-l convingă ca, în cuvântul la congres (îi venea rândul joi)

- 240 -
să spună că s-a realizat mai mult decât în realitate, că până joi mai
facem noi (colonelul Popescu şi cu mine) minuni. În jurul podului,
sute de basculante cu soldaţi la volan rulau în draci. Milea: cum să
mint, măi, tovarăşe? Se uită militarii ăştia la televizor, care ştiu cât
s-a făcut şi or să zică că ministrul minte.” Ne-a chemat, pe
colonelul Popescu şi pe mine, miercuri seara, la minister, unde
făcea ultimele retuşuri la “cuvânt”, să-i spunem exact până unde am
ajuns cu lucrările, pentru că el nu vrea să mintă. Asta în timp ce alţi
cuvântători minţeau de îngheţa Dâmboviţa! Odată, după o vizită pe
canal, m-a observat că în drum spre Bucureşti a văzut la gogoşeria
din Budeşti doi soldaţi şoferi care coborâseră din cabinele
autobasculantelor descheiaţi la bocanci. Noroc că mă prevenise
securistul lui, să ştiu cum să o dreg. Altă dată, a văzut la Hotarele
un soldat care făcea autostopul. A oprit. Verificat de securist, n-
avea bilet de voie. L-a luat în maşină cu gândul să-l trimită la
arestul garnizoanei ca exemplu, că eu şi colonelul Popescu
patronăm indisciplina pe canal. Numai că, întrebându-l unde se
ducea, soldatul i-a spus că la unchiul său. “Ce e unchiul tău?” – l-a
întrebat Milea. “Ministru de interne, Postelnicu”...
Nu era deloc abil în discuţii, mai mult tăcut, ca ţăranii din
Muscel. Avea un vocabular relativ limitat. Mai ales în chestiuni de
protocol era stângaci. Hainele civile nu-l “prindeau”. De aceea nu
“socializa”. Nu era în largul lui în societate. El era cu munca, cu
sarcinile. Nu mergea la vânătoare sau să joace şeptic cu “familia”,
cum făcea Postelnicu sau Bobu. Asta punea şi ministerul, Armata,
în poziţie nefavorabilă la “tovarăşi”, unde era “lucrat” de ceilalţi.
Guşă mi se plângea uneori de aceasta.
L-am văzut prima dată în vara lui 1959, pe când eram elev
în anul II la Şcoala Militară de Ofiţeri de Tancuri şi Auto din
Piteşti. Era locotenent colonel. Avea o motocicletă BMW de 250
cmc. Fusese numit locţiitor al comandantului pentru învăţământ.
Era într-un proces de reabilitare după ce fusese cercetat de
procuratură, exclus din partid, pentru că, fiind comandant de
regiment de tancuri la Basarabi, dăduse militari să lucreze la
Fabrica de ciment din Medgidia, contra ciment, cu care betonase
toată incinta unităţii, mai ales parcul de tehnică, să scape de noroi.
S-a aflat şi a fost acuzat că a afectat pregătirea de luptă a soldaţilor
pentru perioadele în care au fost la fabrică. Era crimă, atunci,
această faptă. Trebuia trimis în judecată, cu aprobarea ministrului,
pe atunci, Leontin Sălăjan, un tip foarte înţelept. În Consiliul
militar, unde se hotăra soarta lui Milea, adjunctul de ministru,

- 241 -
generalul Ioniţă (viitorul ministru), a întrebat procurorii dacă au
verificat ce s-a făcut cu cimentul. Dacă Milea a folosit în interes
personal vreo cantitate din cimentul obţinut. Nu luase niciun strop.
Concluzia: lăsaţi-l în pace! Aşa ajunsese la noi, la Şcoala de ofiţeri.
Cunoscând din experienţă dificultăţile cu care se confruntau
tinerii ofiţeri absolvenţi la sosirea în unităţi, datorită pregătirii mult
prea rupte de realitate din şcoală, imediat a verificat programele şi
planurile de învăţământ de la specialitatea ofiţeri tancuri comandă,
unde era şi Ştefan Guşă. A introdus un set de lucrări pe care viitorii
absolvenţi trebuia să le rezolve până la absolvire, în cursul anului
III. Erau ca un fel de lucrări de licenţă, neprevăzute la vremea
respectivă. Efectul a fost extraordinar. Guşă a făcut cele mai bune
lucrări. Atunci l-a remarcat. La noi, la tehnici, nu s-a amestecat în
programe, dar a făcut cu noi un marş de 40 km cu aplicaţie, cu tot
echipamentul, foi de cort, arme, cască, raniţă, de ne-a scos din
letargie. Toţi viitorii absolvenţi din anul III, atât tacticii (comandă)
cât şi tehnicii, am simţit că, sub “bagheta” lui, învăţământul este ce
trebuie să fie. Înaintea lui fusese la învăţământ un moş Teacă, care
vegeta pe nişte planuri traduse de la sovietici.
Nu suferea lâncezeala, rutina. Era inovator în găsirea de
soluţii care să perfecţioneze sau să faciliteze instrucţia. A văzut că
elevii tanchişti pierd mult timp la curăţirea şenilelor de tanc după
şedinţele de conducere. Cu cei de la Atelierul Şcolii, a imaginat şi
realizat la ieşirea din tancodrom o rampă de curăţat (scuturat)
şenila. Prima din armată. Generalizată ulterior. Curăţa şenile în 5
minute, faţă de două ore cât muncea un pluton. Când era comandant
de armată la Cluj, i-a pus pe ofiţerii ingineri să facă un dispozitiv de
tăiat pâine în porţii. Să nu mai lipsească 10 soldaţi de la instrucţie să
taie pâine la bucătărie. Când a primit sarcina cu irigaţiile, ne-a
ordonat nouă, celor de la DTTA, să realizăm şi să adaptăm pe şasiul
a peste 100 de tancuri T 34 utilaje de săpat şanţuri antitanc şi de
săpat tranşee, pentru mecanizarea lucrărilor respective. Am făcut-o.
S-a numit “Programul SOL”. De la noi l-au preluat cei din RFG,
pentru tancul lor, Leopard 1.
Era foarte interesat să aducă în unităţile pe care le-a
comandat sau în comandamentele pe care le-a condus numai ofiţeri
absolvenţi bine pregătiţi. Nu avea încredere în cei de la cadre, care
aveau alte criterii de repartiţie a promoţiilor. Se implica personal în
selecţie. Discuta cu cei vizaţi (acum le zice interviuri). În august
1960, când am absolvit, locotenentul Guşă a fost repartizat
comandant de pluton tancuri la o unitate din Craiova. Eu, coman-

- 242 -
dant de pluton elevi, lector, la Şcoala de Subofiţeri de Tancuri şi
Auto, nou înfiinţată, tot la Piteşti, în Trivale.
După absolvirea noastră, complet reabilitat, în septembrie
1960, Milea a fost numit comandantul Şcolii de Ofiţeri, devenită
Şcoală Superioară, cu program de patru ani. Pusese ochii pe Guşă şi
pe mine, dar la repartizare n-a avut ce face. În anul următor, în
1961, în planul de mutări l-a recuperat pe Guşă, apoi pe mine. După
un an am fost mutat în Direcţia Învăţământului Militar. Nu s-a opus.
În 1964 a fost avansat colonel şi numit comandant de divizie de
tancuri la Târgu Mureş, apoi la Armată, la Cluj. Guşă a mers la
Academia Tehnică, pe care a absolvit-o, ca inginer, în martie 1972
sau 73. Eu absolvisem mai înainte. Student foarte bun, a fost
repartizat în catedra de specialitate, ca asistent. În iulie, înainte de
absolvirea celor de la “Arme”, din Academia Militară Generală,
Milea, care era comandant de Armată la Cluj, a venit să selecteze
absolvenţi. L-a întâlnit pe Guşă prin curtea Academiei:
- Ce e, măi, cu tine? Unde ai dispărut?
- Am absolvit, sunt inginer. Am fost oprit asistent în C-
atedră. Caut casă, să-mi mut familia de la Piteşti.
- Te-ai ajuns. Eşti profesor. Nu mai căuta casă. Ţi-am găsit eu.
- Unde, tovarăşe general?
- La Turda. Fac un experiment. Vreau să numesc coman-
danţi la regimentele de tancuri ingineri, proveniţi dintre tanchişti.
Încep cu tine.
Aşa a ajuns Guşă comandant de regiment şi de divizie de
tancuri, apoi şef al M.St.M. Cum să nu fii impresionat de un
asemenea om şi ofiţer? Dar nu ca ministru, mai ales în momente ca
acelea din decembrie 1989.
– Este interesant ceea ce ne-aţi spus despre generalul
Milea. Dar pe generalul Ştefan Guşă cum l-aţi cunoscut? Ce fel de
om, ce fel de militar era? Cum vedeţi atitudinea lui la Timişoara şi,
apoi, la Bucureşti? Ce greşeli i se pot imputa astăzi generalului
Guşă? Vi s-a părut suspectă moartea sa prematură? Care credeţi
că sunt meritele generalului Guşă în Revoluţie?
– L-am cunoscut pe viitorul general Ştefan Guşă în
octombrie 1957, când am început, amândoi, cursurile Şcolii Militare
de Ofiţeri de Tancuri şi Auto din Piteşti. Eu la specialitatea “ofiţeri
tehnici auto”, Ştefan la “ofiţeri tancuri comandă”, tactici, cum li se
mai spunea. A avut cele mai bune rezultate la învăţătură dintre
colegii de aceeaşi specialitate. Am absolvit împreună în august
1960.

- 243 -
 Ceea ce m-a impresionat încă din primele săptămâni de
şcoală la colegul Ştefan Guşă a fost o mai rar întâlnită îmbinare a
aspectului şi aptitudinilor fizice cu cele intelectuale. De regulă,
tinerii buni la învăţătură sunt mai fragili fizic, egoişti. Ştefan avea
note şi calificative foarte bune, bogate cunoştinţe de cultură
generală. Citise mult. Aceasta a contribuit să devenim buni prieteni.
Avea o alură sportivă: înalt, svelt, agil, radia energie, remarcabil
gimnast la aparate. Ne uluia executând gigantica la bara fixă. Făcea
faţă cu nonşalanţă la eforturile fizice foarte dure în primele luni de
şcoală militară. În plus, nu pregeta să-şi ajute colegii cu o gene-
rozitate şi o loialitate rar întâlnite, motiv pentru care era respectat şi
iubit.
Trecerea timpului, cât am fost colegi în şcoală, ulterior când
am făcut amândoi serviciul ca ofiţeri în garnizoana Piteşti şi când
am redevenit colegi, ca studenţi ai Academiei Tehnice Militare în
Bucureşti, nu a făcut decât să confirme calităţile relevate mai sus şi
să le întărească. Avea o inteligenţă vie. Spirit creator în aplicarea
normelor operativ-tactice regulamentare, găsind în acest fel soluţii
inedite care purtau amprenta personalităţii sale acolo unde alţii
mergeau pe stereotipuri. A dovedit excepţionale calităţi de operator.
Scria frumos şi ordonat. Documentele de stat major elaborate de el
aveau o remarcabilă claritate de fond şi de formă. Ştia să planifice,
să organizeze şi să conducă lupta sau operaţia ca nimeni altul. Nu
admitea cosmetizarea dispozitivelor sau a acţiunilor. O aplicaţie cu
dublă partidă condusă de Ştefan Guşă era război curat.
Ca laturi definitorii ale personalităţii sale am remarcat:
fermitatea, simţul datoriei şi asumarea fără echivoc a răspunderii în
toate împrejurările; exigenţa cu el însuşi dar şi faţă de subordonaţi şi
colaboratori; aparenta duritate în spatele căreia se ascundea o
profundă înţelegere a problemelor general umane ale celor din
subordine; cinstea şi mai ales abordarea directă, frontală şi fără
“ocolişuri diplomatice” a oricărei probleme de serviciu sau de viaţă.
În relaţiile cu şefii şi subordonaţii nu făcea deosebiri. Pentru el, “un
om era egal un om”, indiferent că era mecanic conductor de tanc ori
general. De aceea, era stimat şi iubit de toţi cei cu care venea în
contact. Simţul onoarei şi demnităţii militare, stilul abrupt de
abordare a problemelor în discuţie, impulsivitatea sa nativă i-au
adus uneori necazuri, atât înainte, cât şi în decembrie 1989, şi după.
Atitudinea lui la Timişoara şi apoi la Bucureşti a fost
conformă cu situaţiile create şi dictată de specificul « asimetric »,
cum se spune azi, al evenimentelor. Prestaţia sa, la Timişoara, a fost

- 244 -
nuanţată şi conformă cu dinamica situaţiei la zi, în evoluţia ei
cunoscută. Generalul Guşă din 19, 20 sau 21 decembrie nu mai era
generalul Guşă din seara de 17 decembrie. Deşi a fost obligat să
joace un rol atipic pentru un şef de Mare Stat Major. În mod
normal, nu avea ce căuta la Timişoara. A fost trimis de ministru
pentru că acesta era convins că acolo se desfăşura un scenariu de
început de agresiune externă, pe care a confirmat-o şi Guşă la faţa
locului. Imediat după analiza situaţiei la Comandamentul Diviziei,
în seara zilei de 17 decembrie, a realizat că cei din stradă, care
vandalizau, îndemnau la revoltă, provocau armata atacând
comandamentele care nu aveau un rol opresiv (ex., Divizia de
Apărare Antiaeriană) nu însă şi pe cele ale Securităţii sau Miliţiei,
erau trupe străine speciale sub acoperire, nu timişoreni. A spus
explicit acest lucru jurnaliştilor militari veniţi atunci la Timişoara.
Ordinul de recuperare prin orice mijloace a tancurilor blocate la
Calea Girocului – cu toate consecinţele executării lui – este
justificat de pericolul ca printre diversionişti să fie unii care să le
folosească. Ca tanchist, Guşă ştia că cele 129 de proiectile calibru
100 mm ar fi produs un dezastru pentru Timişoara, cu mii de morţi,
ca-n scenariile vehiculate de media străină. După ce s-a convins, la
ELBA, că demonstranţii de după 18 decembrie erau timişoreni
revoltaţi, prin ordinul de retragere a trupelor a determinat acel
«Armata e cu noi » , scandat la Timişoara încă din 20 decembrie.
Milea îi cunoştea aptitudinile de comandă, capacitatea de adaptare
la orice situaţie. A dorit, probabil, să-l protejeze de ordinele
aberante pe care le-ar fi putut primi direct de la Ceauşescu. A
preferat să ia totul asupra sa. De altfel, în situaţia creată în
Bucureşti, începând din 21 decembrie, îi şi ceruse să rămână la
Timişoara, să nu vină la Bucureşti “nici dacă-l cheamă Ceauşescu”.
A plecat din Timişoara după sinuciderea ministrului şi fuga
dictatorilor. Era preocupat de acuzaţia de trădare adusă lui Milea şi
s-a dus direct la Televiziune şi a dezminţit-o. A dat şi unele
dispoziţii – conforme cu situaţia – pentru armată. Venind de la
Timişoara, unde se ceruse numai “Jos Ceauşescu, demisia
guvernului, vinovaţii judecaţi”, nu şi renunţarea la calea socialistă
de dezvoltare a ţării ca stat de drept, nu era la curent cu
radicalizarea opţiunilor indusă “spontan” străzii, adoptată şi de
câţiva din componenţii grupului constituit ad-hoc la TVR, ulterior
la CC. Opţiune cu care în momentul exprimării ei („...întinarea
valorilor...), cred că ar fi fost de acord 95% din populaţia României.

- 245 -
 N-a greşit în deciziile şi acţiunile sale. Dacă sunt analizate
atent, nepărtinitor şi dezinteresat, prin prisma coordonatelor din
spaţiul militar de gândire, NU I SE POATE IMPUTA NIMIC. Era
militar pur sânge. Privite prin prisma politicului, da. Unele poziţii
exprimate de el ar fi putut părea ciudate pentru cei care nu-l
cunoşteau, mai ales în situaţia crâncenă şi “fluidă” din acele zile.
Când militarii se implică cu metodele lor în spaţiul politic, oricâte
merite ar avea în atingerea obiectivelor politice, ajung de regulă în
temniţă. Cazul generalului Stănculescu, care are meritul
incontestabil de a fi salvat mii de vieţi şi de a fi obţinut în mod abil
şi inteligent anihilarea lui Ceauşescu, pe care l-a determinat să
părăsească “punctul de comandă”. A ajuns la Jilava. Valabil şi în
cazul politicienilor care se implică abuziv pe coordonate militare.
Ajung, de regulă, în ştreang sau în faţa plutonului de execuţie. Este
şi cazul lui Nicolae Ceauşescu. Istoria a înregistrat destule.
Curând după revoluţie am crezut şi eu că a greşit mergând şi
rămânând la CC. I-am spus-o: “De ce, Ştefane, n-ai mers de la TVR
direct la minister?”. Răspunsul său m-a făcut să-mi dau seama că
avea dreptate. A mers la CC, răspunzând la convocarea lansată de
Ion Iliescu, pentru ora 17.00. Era îndreptăţit să fie acolo ca Şef al
M.St.M., ministru interimar, prin decesul lui Milea.Văzuse la TVR
pe Militaru şi alte “figuri dubioase” în care nu avea încredere. Voia
să împiedice ca aceştia să aibă nestingherit un cuvânt de spus în
constituirea unei eventuale conduceri cu apetenţă de nouă vasalitate.
Acolo a fost sechestrat împreună cu Iulian Vlad de revoluţionarii
care invadaseră clădirea CC-ului. A putut pleca a doua zi, 23
decembrie, imediat după ora 12, când a aflat că noua conducere, în
condiţiile în care continua să se tragă şi să moară oameni, la
sugestia lui Militaru, a încercat (fără succes, de altfel) să ceară trupe
antitero de la Sovietici. Ca militar, el ştia ce pericol este pentru
suveranitate să aduci în ţară trupe străine. Nu mai pleacă şi exercită
influenţă.
Nu s-a dus la cabinetul ministrului de la etajul I, unde erau
cei din conducerea FSN, ci în cabinetul său de la etajul II. De aici,
impresia că a venit seara, chemat de la CC. A telefonat imediat, prin
intermediul colonelului Mircea, şeful Biroului de Legătură cu
CFAU (Comandamentul Forţelor Unificate ale Tratatului, din
Moscova), pentru a confirma că nu este nevoie de niciun ajutor. A
telefonat Şefului M.St.M. al Armatei Ungare şi i-a spus că nu are
nevoie de ajutor şi de trenul lor sanitar din Gara Budapesta (parte a
diversiunii cu 60 mii de morţi). A telefonat şefului M.St.M. al

- 246 -
Armatei Cehoslovace şi i-a spus că nu are nevoie de muniţie (alt
element al diversiunii).
Când s-a solicitat prezenţa lui la cabinetul ministrului, era
seara (în decembrie se întunecă repede), a coborât de la etaj, nu
venea de la CC. Era nervos, stresat, marcat de prezenţa şi iniţiativa
lui Militaru. A cerut să se interzică zborul oricăror aeronave militare
sau civile. Un avion civil TAROM şi un elicopter militar au fost
doborâte în condiţii neelucidate nici până în prezent. A cerut să fie
închise graniţele, porturile şi aeroporturile. Sigur, pe acolo venea
sprijin pentru procesul revoluţionar, dar nu numai. A cerut să fie
retrase grupurile de revoluţionari de pe străzi, pentru ca armata să
poată acţiona nestingherită împotriva diversiunii. Din punct de
vedere militar, măsuri corecte. Nu şi din punct de vedere politic.
Mai ales ultima era inacceptabilă pentru CFSN. Prezenţa în stradă a
revoluţionarilor era singura legitimitate a constituirii noii puteri.
Nu-l cunoşteau pe generalul Guşă şi pe comandanţii armatei. Ce
gândeau, ce intenţii aveau. Starea de stres în care se afla l-a
împiedicat pe generalul Guşă să comunice coerent opţiunile. Fire
nobilă, în legătură cu acea cerere recunoaşte, într-un interviu:
«poate am greşit!». Eu nu i-aş imputa acest lucru. Profund cinstit,
fără apetenţe politice, n-avea niciun fel de gânduri ascunse când a
făcut acea propunere. Nu ar fi fost niciun pericol pentru conducerea
propulsată de revoluţie. S-ar fi salvat vieţi. Dar aceasta nu avea de
unde să ştie acest lucru.
Moartea sa prematură, la 54 de ani, ne-a îndurerat pe toţi
cei apropiaţi, toate cadrele Armatei, care-l stimau şi iubeau. Sigur,
cu toţii am suspectat o posibilă acţiune criminală. În noaptea
petrecută alături de generalul Iulian Vlad, faimoasa «Noapte a
Generalilor», cum au numit-o ziariştii, s-a resimţit după ce a băut o
cafea. M-am implicat personal în tratarea sa, cu consultarea celor
mai prestigioşi specialişti din medicina românească, inclusiv prin
trimiterea la o clinică renumită din Franţa, de unde a venit refăcut.
A condus ulterior o aplicaţie mare cu Armata a II-a al cărei coman-
dant era, a efectuat o vizită oficială în Turcia. Dar, investigaţiile,
făcute inclusiv asupra eventualei iradieri, nu au confirmat suspi-
ciunea noastră.
Meritele sale în revoluţie sunt incontestabile: niciun mo-
ment nu a opus armata poporului revoltat. Când a putut comunica
direct cu timişorenii, a decis retragerea armatei în cazărmi; în
combaterea trupelor străine sub acoperire, a căror prezenţă a intuit-o
şi-i simţea efectele, a avut grijă şi a ordonat să nu se producă

- 247 -
victime din rândul populaţiei (colaterale, cum le numesc ameri-
canii); s-a alăturat fără echivoc, din primul moment, noii conduceri
care s-a constituit – FSN susţinut de revoluţionari – în acţiunea de
restabilire a autorităţii Statului Român, aflat pentru câteva ore ca o
navă în derivă, fără cârmă; a implicat armata în combaterea
fenomenului diversionist-terorist, cu toate consecinţele lipsei de
informaţii, de experienţă şi de mijloace tehnice; s-a implicat în
controlul forţelor care nu aparţineau armatei, pentru a confirma
adeziunea acestora şi a le pune în slujba procesului de stabilizare a
ţării; s-a opus cu vehemenţă aducerii de trupe străine pe teritoriul
naţional; s-a conformat, ca militar care respectă ordinele şi ierarhia,
deciziei de înlocuire din funcţie şi s-a prezentat la noul coman-
dament unde a fost numit.
– Domnule general, cum vă explicaţi că, la 20 de ani de la
Revoluţie, Armata nu ştie, încă, cu cine s-a luptat, cine au fost
teroriştii, cine a provocat toată acea diversiune care a dus la
pierderea de vieţi omeneşti?
– Este firesc să nu se ştie. Angajarea abuzivă de către
Ceauşescu a Armatei într-o operaţie atipică, neplanificată (nu era în
atribuţiile acesteia), cu încălcarea tuturor normelor de comandă
tactic-operativă, prin exercitarea discreţionară a calităţii de coman-
dant al forţelor armate (discreţionară, pentru că n-a dat o Directivă
operativă a CSAŢ, al cărui preşedinte era) şi prin ameninţarea cu
plutonul de execuţie a ministrului apărării, căruia i-a dat numai
ordine verbale, telefonice, a dus la o reacţie în lanţ de decizii
brambura, derutante, care combinate cu acţiunea diversionistă au
determinat condiţii ca militarii să se lupte între ei (Otopeni, Braşov-
MODAROM, Arad etc.), cu pierderi grele, sau să facă involuntar,
ori de frică, victime din rândul populaţiei. În decembrie 1989
Armata N-A AVUT INAMIC.
Cei câteva mii de luptători străini, specializaţi în acţiuni de
distrugeri-teroare-diversiune care au amorsat masa critică de lipsuri
şi nemulţumiri acumulate în rândul populaţiei din România, prin
“scânteile care depăşeau limitele Obişnuinţei cu Răul” de la
Timişoara sau str. Lutherană, 21 decembrie, Bucureşti, nu puteau fi
inamic pentru armata română şi nici nu puteau răsturna regimul lui
Ceauşescu. Dacă zecile sau sutele de mii de timişoreni, arădeni,
respectiv bucureşteni de pe toate platformele industriale ale
Capitalei nu înconjurau sediile autorităţilor puterii, nu aruncau cu
obiecte în Ceauşescu, ieşit pe balconul CC-ului, dacă generalul
Milea nu se împuşca, dacă în toate aceste oraşe militarii, dumiriţi,

- 248 -
nu fraternizau firesc cu poporul – “Armata e cu noi” – cuplul
dictatorial nu părăsea puterea oricât i-ar fi momit generalul
Stănculescu. Iar de cojocul diversioniştilor ar fi avut ei ac. Oamenii
care au ieşit în stradă, oferindu-le Ceauşeştilor în premieră un
spectacol horor de caricaturi şi invective, îndemnaţi de “acei
frumoşi nebuni ai tuturor revoluţiilor” care “nasc şi la noi”, vorba
cronicarului, au făcut acel act de demnitate. Să le închinăm tuturor
un luminos gând de recunoştinţă.

Interviu realizat de Dumitru ROMAN

(2008)
 
 

- 249 -
 Colonelul (r) 
Iordan Rădulescu:  
În decembrie 89  
au contat 
entuziasmul, 
credința şi  
încrederea în noi 
Ofiţer de grăniceri, cu gradul de colonel în rezervă,
expulzat din Armată în regimul Ceauşescu. În 22 decembrie 1989,
pătrunde în sediul CC cu primii revoluţionari, vorbeşte mulţimilor
din Balconul CC. Îl obligă pe Constantin Dăscălescu, prim-
ministru în funcţie la acea dată, să-şi dea demisia în faţa
mulţimilor şi să semneze primul document al puterii
revoluţionare: ordinul de eliberare a celor încarceraţi în perioada
17-22 decembrie 1989. După revoluţie, membru în CPUN, apoi
secretar de stat în Guvernul României, şef al Secretariatului de
Stat pentru Problemele Revoluţionarilor.

– Domnule colonel, vă rog să povestiţi evenimentele la care

aţi participat în decembrie 1989. Suntem la ora 11.30, în ziua de 22
decembrie 1989, înainte ca Nicolae Ceauşescu să părăsească
clădirea CC-ului...
– După câte îmi amintesc, majoritatea oamenilor care ne
găseam în Piaţa Palatului, în faţa CC, fără forţele de ordine şi de
represiune, erau foştii participanţi la mitingul anticomunist şi
anticeauşist din 21 decembrie din Piaţa Universităţii, Piaţa Romană,
Piaţa Unirii şi din alte locuri ale Capitalei, care ne hotărâsem, după
ce luasem puţină bătaie, puţină udătură, pe 21, să venim a doua zi să
ne atingem scopul strategic. Noi urmăream să facem cel puţin ce au
făcut cei de la Timişoara, adică să declarăm Bucureştiul oraş liber.
Dacă reuşeam, asta ar fi avut nişte implicaţii extraordinare,
Bucureşti, oraş liber, însemna capitala României libere, însemna
România liberă, de fapt. Şi ne-am hotărât noi, atunci, un fel de
jurământ, ca pe 22, când venim, să venim cel puţin cu toată familia,
cu vecinii, cu prietenii, ca să mişcăm lucrurile din loc. Chiar fata
mea, care era în pragul de a intra la facultate, spunea „Tată, noi nu

- 250 -
suntem capabili să facem ce au făcut timişorenii. Timişorenii se
găsesc la distanţă mare de Bucureşti, dar ei au făcut mai mult în
dărâmarea comunismului decât noi. Uite, suntem în Piaţa
Universităţii... mai avem câteva sute de metri până la sediul CC,
care este bârlogul şi creierul acestui mastodont criminal. Nu putem
să facem şi noi aceşti paşi până acolo?“ Şi încetul cu încetul, ne-am
strecurat şi noi. Cordoanele de ordine erau mult mai numeroase. Se
spălase tot, se întăriseră cordoanele, pentru că ei îşi dăduseră seama
că nu au de-a face cu nişte neaveniţi. Şi cred că cea mai mare
victorie a fost faptul că am făcut baricada aceea. Baricada a fost un
punct culminant. Revenim în Piaţa Universităţii. Pe 21 decembrie
am fost îmbrăcat civil, nu mai aveam voie să port uniforma militară,
dar, pentru că în bătaia pe care o avusesem cu forţele de ordine mi
se rupsese gulerul la palton şi, conform prevederilor lui Marx, nu
aveam voie să am al doilea palton, căutând în garderobă să mă
îmbrac şi, nemaiavând al doilea palton, că era totuşi 22 decembrie,
am dat peste hainele militare, pe care nu mai aveam voie să le port,
dar m-am gândit că la înmormântare nu te mai întreabă nimeni dacă
ai voie sau nu. Şi atunci, de comun acord cu copiii, m-am îmbrăcat
în colonel. Când am ieşit din metroul din Piaţa Unirii – nu spun că
am fost un factor de coagulare dar, mai mult de frică – şi pe 21 am
făcut mai mult de frică nişte gesturi –, oamenii mi s-au alăturat şi s-
a format o adevărată coloană şi a început să se scandeze „Armata e
cu noi!“. Au început să vină lângă mine nu numai civili, ci şi din cei
care erau pe margine şi făceau ordine. Aşa am ajuns noi în piaţa din
faţa sediului CC. În jurul orei 10 şi ceva s-a transmis un comunicat
– că trădătorul Milea s-a sinucis. Vreau să vă spun că am lucrat opt
ani ca subordonat al generalului Milea şi nu-l vedeam capabil să se
sinucidă. Era un om de o tărie morală deosebită: prezenţa lui îţi
inspira un comportament de înaltă disciplină, de înaltă educaţie, de
om care imprima angajamentul de a te purta ostăşeşte, omeneşte.
Nu ştiu dacă era un mare credincios, dar cum îşi iubea foarte mult
familia şi cum iubea armata, nu era omul care să se sinucidă. Ca
militar, mi-am dat seama că se crease o ruptură între conducerea
armatei, între reprezentantul conducerii armatei, de fapt generalul
Milea, şi conducerea partidului. Din câte îl cunoşteam eu pe
generalul Milea, nu prea a avut el treabă cu politica partidului, deşi
era membru de partid, cum eram 99% dintre militari.
– Milea era militar înainte de toate.
– Da, da. Nu era lacheu. A devenit un pic mai pătruns sau
mai supus hotărârilor de partid în momentul în care a fost băgat în

- 251 -
structurile superioare, în Biroul Executiv, membru supleant. Ei,
atunci el nu mai avea loc de întors. Poţi să vorbeşti pe margine şi
atunci ca şi acuma, dacă nu faci parte dintr-o structură superioară.
Uitaţi-vă, în zilele noastre, ce se întâmplă în partide: cum mişcă
unul în front, cum îl aruncă afară. Asta s-a întâmplat şi cu generalul
Milea. Atunci când s-a transmis acest comunicat mincinos –
apreciat aşa de toată lumea – am simţit şi am văzut că nu numai
militarii aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, dar şi ceilalţi
şi-au slăbit vigilenţa şi comportamentul lor represiv faţă de noi.
Aceasta a însemnat că au început să se risipească, să dispară încetul
cu încetul... Şi ei au realizat că s-a întâmplat ceva. Noi am realizat
că atunci a început sfârşitul monolitului acesta al conducerii
comuniste. Ceea ce a făcut să ne mobilizăm şi mai tare când au
apărut cele două elicoptere deasupra noastră. Unul zbura în cerc
deasupra CC-ului şi celălalt a aterizat. Eu şi ceilalţi am înţeles că
ăştia nu au venit să tragă în noi, ci cu alte scopuri. În momentul în
care am văzut că unul a aterizat pe sediul CC-ului şi a stat o
perioadă scurtă de timp, după care a decolat, ne-am dat seama că
conducerea superioară de partid a pierdut controlul. Noi nu am fost
siguri că dictatorul a plecat, dar am început să strigăm: „Uăăăăă!!!!
Trădătorul!“. La ora aceea, în Piaţa Palatului erau câteva sute de mii
de oameni, cum au fost de fapt şi pe 21 decembrie.
– Adevărul e că pe 21, demonstranţii erau concentraţi în
mai multe zone ale Capitalei, pe câtă vreme pe 22, toţi erau
concentraţi aici, în piaţa CC.
– Deci, noi am realizat, de fapt, că dacă te baţi cu un portar
ai şanse ca cei care stau la punctul de comandă să-ţi trimită 2
portari, sau 5, sau 7 şi te termină. Aşa s-a întâmplat şi cu noi. Dar
dacă te duci şi, prin diverse mijloace, te apropii tot mai mult de
factorul de decizie, de factorul de conducere, ai sorţi de izbândă de
100%, dacă reuşeşti să-l imobilizezi pe ăsta.
– În momentul plecării elicopterului, unde erau
manifestanţii?
– Vreau să vă spun că din trei-patru cordoane din acestea de
protecţie şi pază şi de represiune, care existau în faţa noastră, la
momentul la care au zburat elicopterele şi au luat direcţia spre
obiectivul următor, psihicul lor a fost la pământ, iar al nostru s-a
înzecit, s-a însutit. Şi efectiv am plecat la asalt. De multe ori am
spus că am asaltat sediul CC-ului. Au intrat revoluţionarii, au spart
geamurile şi au intrat pe geamurile de la subsol, alţii pe strada
Oneşti, au intrat în garajele C.C.-ului. Eu împreună cu alţi

- 252 -
revoluţionari am intrat pe scara A. Un revoluţionar a spart, cu coada
unui drapel, geamul de la scara A. Unii au stat capră şi am intrat pe
acolo; alţii s-au suit chiar pe la etaj. Eu zic că, dacă era o armată
instruită – eu sunt militar de carieră –, dacă era o armată
superinstruită, nu ştiu dacă se detaşa în plus cu ceva faţă de unii ca
noi, care am fost din diverse categorii, unii nu au făcut nici armata,
erau unii de 10-15 ani, mulţi tineri, mulţi studenţi; erau şi oameni cu
armata făcută. Dar vreau să vă spun că au contat entuziasmul şi
credinţa, şi încrederea, şi faptul că noi realizam pentru ce venisem
acolo. Fac o mică paranteză: pe 7 ianuarie 1990, procurorul militar
general adjunct Diaconescu Gheorghe a venit în sediul CC.
Rămăseseră mai puţini revoluţionari, căci se dăduse decretul prin
care era obligatorie predarea armelor. Toţi erau civili, eu eram
colonel. Diaconescu a venit să vorbească cu mine: „Dumneavoastră
ştiaţi ce e aici?“, „Da.“, „Ştiaţi că e obiectiv strategic?“, „Da.“,
„Ştiaţi că e păzit de forţele speciale?“, „Da.“. Subliniez că s-a
întâmplat în ianuarie 1990. „Păi, atunci, ce aţi căutat aici?“. „Păi,
tocmai de aceea, că am ştiut că e obiectiv strategic şi că e păzit de
forţele speciale, de aceea am intrat aici. Ne-am săturat să umblăm
pe străzi şi urlând, sau umblând pe la colţuri şi şuşotind pe sub
paturi. De aceea am venit aici ca să lovim acel balaur în moalele
capului. Şi zic eu că am reuşit.“ „Puteţi să daţi o declaraţie?“,
„Da!“. Am dat patru declaraţii succesive.
– Vom reveni. Aşadar, când aţi intrat în sediul CC?
– Am intrat printre primii. Uşile acelea mari de la scara A 1
şi 2 erau blocate. La scara 1 era un drug de fier în formă de T: o
bară deasupra şi una dedesubt. Bara de deasupra era proptită în uşă,
bara cealaltă era proptită în scări. Eu am intrat pe la scara A, cum te
uiţi la sediul CC, în partea dreaptă, pe un geam care a fost spart cu
lancea drapelului. Pe acolo a intrat tot grupul care s-a format pe 21
decembrie în Piaţa Universităţii. Fără pretenţia de a fi turnat un film
– unii au zis că a fost vorba de un film. Noi nu am fost pregătiţi, nu
am fost un grup compact şi n-am avut o conducere. Eu îi cunoşteam
doar pe cei doi copii ai mei şi, întâmplător, fiindcă îl mai văzusem
la meciuri de fotbal, pe dl. Sergiu Tănăsescu, care era doctor,
medicul şef al Clubului Rapid, băiatul lui, Tănăsescu Constantin,
încă un medic, Popa Valeriu, Gergheceanu Silvia. Din vorbă în
vorbă, am ajuns să ne cunoaştem foarte bine. S-a închegat o
legătură şi o comunicare între noi, pe 21. Pe 22 am venit cu puţin
liant între noi. Dar liantul adevărat era să reuşim să-l dăm jos pe
dictator şi nu gândeam mai departe să luăm noi puterea, cum zic

- 253 -
unii şi ne acuză. Am avut discuţii mari pe tema asta şi cu liberalii şi
cu ţărăniştii, că de ce nu am luat noi conducerea. Păi, nu eram
capabili să luăm conducerea, nu eram pregătiţi pentru asta, au fost
nişte grupuri eterogene. Cei care au demonstrat că au avut o
pregătire pentru a lua conducerea au făcut parte din grupul lui
Iliescu.
– Ajungem şi la grupul lui Iliescu. Ce aţi găsit acolo?
– Ne-am răspândit ca sub efectul unei explozii. Unii pe
balcon, alţii prin încăperi. Au luat operele tovarăşului, tablourile şi
le-au aruncat pe fereastră. Strigam entuziasmaţi: „Uraaa“ şi făceam
semnul Victoriei. Eram ca nişte copii care credeam că am învins.
Cu această ocazie am început să ne aşezăm încetul cu încetul şi
fiecare să caute să-şi îndeplinească nişte idealuri ale lui. Am reîn-
tâlnit foşti colegi din armată sau am cunoscut foşti nomenclaturişti,
unii dintre ei chiar în funcţie la data respectivă. Constantin
Dăscălescu, Ilie Verdeţ. I-am găsit acolo...
– Cum i-aţi întâlnit, ce discuţii aţi avut?
– Cu Dăscălescu am avut o întreagă problemă. Eram într-o
încăpere foarte mare, la etajul 1. Erau câteva sute de oameni. Eram
îmbrăcat în haine de colonel, cu haină de piele pe deasupra, cu
însemne de culoare verde, cum au grănicerii. Eu sunt omul care a
înfiinţat artileria trupelor de grăniceri şi ajunsesem şeful artileriei de
grăniceri. Vine un cetăţean la mine şi mă întreabă: „Vedeţi pe
cetăţeanul acela îmbrăcat cu cojoc?“ Era un cetăţean foarte bine
îmbrăcat. Nu era un cojoc oarecare, ci un „Alain Delon“. Era moda
cu „Alain Delon“, dar o purta cine avea ceva bănuţi. „Omul acela
are un brici în buzunar. Un brici de bărbierit. Vrea să-i taie beregata
ăluia de acolo.“ Şi mi-l arată pe procurorul general al RSR. Eu, ca
ofiţer vechi în armată, învăţasem şi foarte multă politică. Făcusem
toată istoria revoluţiilor ruse. Şi de acolo am reţinut că s-au desprins
în Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie mai multe grupuri....
bolşevici, menşevici şi anarhişti. Anarhiştii erau nişte grupuri
rebele, profilate pe crime, pe distrugeri, pe incendii. Şi eu am rămas
pe ideea că în revoluţia asta, în care noi ne angajasem cu trup şi
suflet şi cu gândire, să nu recurgem la acte de vandalism, la crime.
Mă duc la cetăţeanul respectiv şi spun: „Nu vă supăraţi, dvs. aveţi
un brici?“ Este primul care mi-a vorbit cu domnule. „Da,
domnule!“, „Şi ce vreţi să faceţi cu el?“, „Vreau să-i tai beregata
ăluia – şi mi-l arată pe procurorul general al RSR., Popovici Ştefan
– Ştiţi de câte ori m-a arestat şi m-a schingiuit degeaba, ştiţi că sunt
pline sediile miliţiilor şi puşcăriilor cu oameni nevinovaţi, care sunt

- 254 -
ţinuţi de luni de zile, de ani de zile, pentru motive politice?“
Recurgând la ideea mea să nu facem vandalism, crime, îi spun: „Ce
câştigi dumneata dacă îi tai ăstuia beregata? Se pot întâmpla
nenorociri. Crima provoacă nişte fenomene extraordinare. Se poate
întâmpla să fii linşat aici. Altă variantă: se poate întâmpla să fii
aplaudat. Dar, dacă îl omori, ăia rămân în puşcărie. Şi nu ţi-ai
realizat scopul.“ „Dar, ce facem?“ “Facem altceva. Uite-l pe
Dăscălescu. E omul care a condus statul în calitatea lui de
preşedinte al Consiliului de Miniştri. Pe vremea lui au fost arestaţi
colegi de-ai noştri, duşi la Jilava şi la alte închisori şi puşcării.“ Am
început să căutăm o coală de hârtie şi nu am găsit. Eram în
Cabinetul II. Vă dau cuvântul meu că nu am găsit o coală de hârtie.
Tot căutând, dau peste o cutie de vreo 20-25 cm. Cu capac, albă, din
carton. În cutie era un dosar de culoare roz. În dosar era o filă scrisă
cu scriere gotică, cu peniţă Redys, extraordinar de frumos. Şi avea o
plachetă. Mult stimatei şi iubitei Elena Ceauşescu.... director
general la IPROCHIM vă urează multă sănătate şi fericire,
împlinirea tuturor idealurilor dvs şi ale familiei. Semnează:
colectivul de oameni ai muncii de la IPROCHIM. Placheta era
galbenă. Am vrut să vedem dacă era de aur. Am strâns-o între dinţi,
aşa cum fac căutătorii de aur din filmele americane. Nu era din aur.
– Revenim la Dăscălescu
– Şi mă apuc eu şi am făcut următorul decret, fără să consult
pe nimeni. Scriu: Ordin special: puneţi în libertate toţi deţinuţii
politici reţinuţi în perioada 16, 17, 18, 19, 20, 21 decembrie 1989.
Deţinuţii de drept comun rămân în stare de arest. Semnează primul
ministru al RSR, Constantin Dăscălescu, liber şi nesilit de nimeni.
Am o mare apreciere faţă de acest om, care a fost un om cu o putere
şi o stabilitate morală şi politică extraordinară. Când m-am dus cu
hârtia la el, care era de fapt o copertă a dosarului roz, foarte tacticos
îşi pune ochelarii şi îmi spune: „Tovarăşe ofiţer, eu nu am voie să
semnez decrete.” M-a cutremurat puţin. În locul lui aş fi semnat. Mi
s-a părut că nu-şi dă seama în ce situaţie e. „Dar cine are dreptul să
semneze?“ „Numai tovarăşul.“ „Mă duc acum şi fac altă hârtie.“
„Eu nu pot să semnez decrete.“ „Dar ce aveţi voie să semnaţi?“
„Numai Hotărâri ale Consiliului de Miniştri.“ „Bun. Atunci schimb
titlul.“ Scriu hârtia cu Hotărârea Consiliului de Miniştri. Mă duc din
nou la el. „Da, dar dvs. acum trebuie să convocaţi Consiliul de
Miniştri, că dvs. conduceţi.“ „Domnule Dăscălescu, uitaţi-vă ce este
acum în jurul nostru. Dacă mă urc acum pe acest birou şi spun:
„Măi fraţilor, uite, acest om care a băgat pe fraţii noştri în puşcărie,

- 255 -
veţi fi linşat pe loc.“ Eu mă feresc de acest lucru pentru că nu îi mai
pot stăpâni după aceea. Eu sunt de mulţi ani în armată şi ştiu foarte
bine că miniştrii au voie să semneze ordine. Mai fac o hârtie cu un
Ordin special şi o veţi semna pe aceea.” M-am dus, am scris Ordin
special. Se uită el şi spune: „Tov. ofiţer, ordinele le semnează
miniştrii, aşa cum aţi spus dvs., eu nu pot să semnez.“ Vasile
Nicolciou, care se afla lângă el, care era consilierul lui Nicolae
Ceauşescu – el s-a recomandat – îmi spune: „Daţi să semnez eu, că
semnătura mea o cunosc toţi miniştrii, inclusiv Miliţia şi
Securitatea, şi este executorie până vine tovarăşul să o semneze.“
După ce a semnat Vasile Nicolcioiu, Dăscălescu spune: „Daţi că
semnez şi eu”. Şi a semnat. Cu acest document m-am dus la
Ministerul de Interne, să-l caut pe Tudor Postelnicu, fără să-mi
treacă prin cap că este în sediul C.C. M-am dus la Ministerul de
Interne, însoţit de un cetăţean cu o Dacie neagră. Fără să ştim că
Postelnicu era ascuns, împreună cu Dincă şi cu gărzile lor de corp,
în sediul CC. Când am ajuns, erau două tancuri în faţă, două în
spate şi vreo trei taburi în jurul lor. Acolo era un căpitan. Şef era
colonelul Stoleru Ilie, cu care eu lucrasem vreo opt ani în
Comandamentul armatei. I-am spus că îl caut pe Postelnicu, că am
acest ordin semnat de preşedintele Consiliului de Miniştri, să-l pun
în aplicare. Îmi spune că în sediu nu este nimeni în afara
personalului de serviciu. La fel era situaţia şi la Miliţia Capitalei.
Atunci m-am îndreptat spre Inspectoratul General al Miliţiei.
Generalul Nuţă fusese coleg cu mine la Şcoala de ofiţeri artilerie şi
rachete terestre. Acum era şef al Inspectoratului General al Miliţiei.
La poartă, un căpitan îmi spune că generalul Nuţă e plecat la
Timişoara. Mai mare în grad era generalul Cîmpeanu. Gen.
Cîmpeanu, mic de statură, îmbrăcat în civil, citeşte documentul. De
faţă era colonelul, actualmente general, Lazăr, şeful de Stat Major al
IGM, şi un colonel Rădulescu Gheorghe, şeful asigurării tehnice cu
armament şi muniţie. I-am explicat că documentul trebuie pus în
aplicare în prezenţa noastră, deoarece am fost mandatat în acest
sens. Mi se spune că din acel ordin el poate executa numai punctul
1, adică să dea ordin la toate secţiile de miliţie şi inspectoratele de
pe teritoriul republicii ca să elibereze pe toţi cei reţinuţi în perioada
16-21 şi care au participat la manifestaţiile anticomuniste şi
anticeauşiste. Punctul doi nu putea fi pus în aplicare, adică nu îi
putea elibera pe cei din penitenciare, deoarece acestea nu aparţineau
de Miliţie, ci de Direcţia Penitenciare. Am propus să dea un telefon,
să cheme un reprezentant al penitenciarelor care să îndeplinească

- 256 -
acest ordin. A fost chemat un reprezentant al penitenciarelor şi, în
prezenţa noastră, s-a transmis ordinul. Nu am avut certitudinea că
au funcţionat mijloacele de transmisiuni. Întâmplarea face că, la un
an de zile, la o întâlnire cu revoluţionarii, la Timişoara, vine un
cetăţean la mine şi-mi spune: „Eu sunt Scripca, de la Deva, din
Hunedoara. Dvs. sunteţi colonelul din dispoziţia căruia s-a executat
ordinul acela?“ Şi-mi arată xerocopia ordinului pe care îl primise şi
scria pe el din Ordinul col. Rădulescu de la M.Ap.N. Domnul
general Cîmpeanu mi l-a prezentat pe sergentul Şarpe, cu toată faţa
tumefiată, cu un dinte lipsă, cu hainele rupte, îi luaseră pistolul – am
şi seria pistolului. Îmi spune gen. Cîmpeanu că se află de partea
revoluţiei şi să transmit domnului general Guşă şi generalului Vlad
ca să le dea o companie-două de militari care să vină să le păzească
sediul, căci de armată nu se leagă nimeni, dar pe noi ne atacă toţi
foştii infractori. A doua rugăminte: să se dea dispoziţie prin
mijloacele dvs. să nu mai fie atacate sediile miliţiilor, să nu mai fie
atacaţi miliţienii pe stradă, fiindcă ei păstrează totuşi ordinea
publică, nu se mai ocupă cu ce se ocupau până acum. Oamenii
rămăseseră cu nişte resentimente, căci până atunci se făcuseră nişte
abuzuri. Am spus că am să transmit când revin în sediul CC.
Când am plecat din sediul CC nu era o mişcare chiar atât de
organizată. Acum i-am găsit stând la masă într-un birou foarte
mare. La un birou stătea domnul general Guşă, care avea toate
legăturile asigurate încă de pe vremea când trăia generalul Milea, cu
toate unităţile şi marile unităţi ale armatei. La alt birou stătea
generalul Vlad Iulian, care, de asemeni, avea legături cu unităţile
subordonate Ministerului de Interne, respectiv Direcţiei Securităţii
Statului. Şi, de jur împrejurul dânşilor, eram noi, revoluţionarii. De
dânşii s-a alipit şi dl. prof. Mazilu Dumitru. Asta era în după-
amiaza zilei de 22 decembrie.
– Unde l-aţi regăsit pe Dăscălescu la revenire?
– Nu l-am mai sesizat, căci nici nu m-a mai interesat. După
ce m-am întors, la un moment dat, a apărut Ilie Verdeţ. Ostilităţile
erau conduse de domnul general Iulian Vlad. În interiorul CC-ului,
nu am avut niciun fel de plan, să luptăm împotriva miliţienilor,
împotriva securiştilor ci, din contră, i-am considerat pe toţi oameni
de bună credinţă. Eu aveam multe cunoştinţe printre ei şi ştiam că şi
printre ei exista o stare de spirit care arăta că se săturaseră. Să ştiţi o
problemă: întotdeauna conducerea statului trebuie să aibă o mai
mare aplecare faţă de aceste instrumente ale poporului, braţul armat
al poporului, cum se spune. Eram tânăr ofiţer când a apărut Ordinul

- 257 -
50. Generalul Bodnăraş, care era ministrul apărării, s-a dus la
Gheorghiu-Dej, cu acest ordin, care prevedea nişte drepturi
minimale – era criza aia generală, mai ales că fusese secetă: nouă ne
dădea un kg de mălai, o bucată de slănină, un litru de ulei. Şi Dej a
observat că nu se băgaseră prea multe articole pe listă. Atunci a fost
momentul în care s-a afişat prin unităţi un citat de-a lui Dej: „Când
e vorba de armată şi interesele ei, nimic nu este prea mult!“ Revin.
Vreau să vă spun că, în nebunia lui (Ceauşescu) de a se face super
economii, a râcâit, a stopat avansările. Mai puţin pe la Securitate,
dar şi la ei. Căci ordinul a fost general.
– Revenim. Aşadar, în momentul când aţi intrat în sediul
CC interesul era să nu mai vină Ceauşescu înapoi…
– Eu sunt un om care nu aş face rău niciunei muşte, chiar
dacă mă sâcâie, dar atunci am avut nişte suferinţe deosebite, cel
puţin în ultima perioadă a domniei lui Ceauşescu: dat afară din
armată, fără drept de a mai purta uniforma. Trebuia să întreţin încă
o fată, să plătesc meditaţiile, nevasta mea dată afară din funcţia de
director şi trimisă pe o ultimă funcţie de inginer. Vă mărturisesc că
dacă eu dădeam de Ceauşescu îl împuşcam cu mâna mea. Şi ca
mine erau zeci, dacă nu sute, la momentul acela. Au apărut fel şi fel
de oameni care probabil că şi pe vremea lui Ceauşescu căutau să se
organizeze. Am sesizat şi am luat parte la fenomenul acesta. Verdeţ
a apărut printre primii. Mulţi nomenclaturişti participaseră la o
şedinţă ţinută de Ceauşescu. Vă spun textual ce a zis domnul
Verdeţ. Eram la etajul I. „Măi fraţilor, luaţi loc, că avem probleme
importante de rezolvat.“ Şi acum fiţi atenţi ce era în concepţia lor.
Noi ziceam că am terminat cu comunismul – eram nişte copii
inocenţi. „Marea Adunare Naţională o avem. Consiliul de Stat îl
avem, Partidul îl avem. Noi trebuie acum să organizăm o structură
de conducere care să bage oamenii în fabrici, uzine şi pe ogoare la
muncă, pentru că altfel începe anarhia. Ia dumneata nişte hârtie şi
notează pe fiecare. Deocamdată nu ne apucăm să facem aici alt
partid, ci facem această structură, pentru că începe anarhia.“ A
întrebat pe unul şi pe altul şi m-a trecut şi pe mine în aşa-zisul
guvern Verdeţ, de 22 de minute. „Noaptea generalilor“, cum a
apărut în România liberă. Verdeţ – marea lui greşeală a fost că s-a
trecut primul.
– Cine era pe lista asta?
– Primul era Verdeţ, era Pârcălăbescu şi al treilea, al
patrulea era colonelul Iordan Rădulescu. Ne-a trecut seria şi
numărul de buletin. După ce se face lista aceasta, Verdeţ a ieşit pe

- 258 -
balcon. A luat microfonul şi s-a adresat mulţimii cu „tovarăşi“.
Cum a zis „tovarăşi“ parcă a dat cu vitriol în mulţime. „Am
organizat o formă de conducere a activităţilor ca să stopăm anarhia.
Voi da citire acestui colectiv care trebuie să se ocupe de aceste
probleme.“ Dacă era deştept ca să se treacă ca Iliescu, mai la coadă,
poate că ar fi mers…El trecându-se în faţă…. Când a auzit lumea,
atunci a început „Uuuuăăăăăăă… Fără comunişti“. Atunci am auzit
prima dată „fără comunişti“. „Vedeţi, domnule Verdeţ, că lumea nu
vă mai vrea.“ Atunci s-a retras, dar nu a plecat, a rămas lângă noi.
Deci era 22 decembrie. Au mai fost şi alte iniţiative, dar fără
finalitate. Nu aş putea să spun că a fost un centru de coagulare a
forţelor, de organizare. Toată acţiunea asta de organizare a fost
spontană, nedirijată, fără niciun plan. La un moment dat am sesizat
că marea majoritate, inclusiv eu, era dotată cu armament şi muniţie,
care s-au distribuit pe bază de buletin de identitate. Însă marea
majoritate a oamenilor nu depusese nimic în locul armelor
respective. Eu aveam un pistol Makarov şi am văzut pe cineva cu
două grenade defensive în mână şi i le-am luat. Şi am continuat să
fac această cernere şi un fel de organizare. Sediul C.C. era păzit de
fostele subunităţi ale Regimentului de Gardă, comandat de
colonelul Cernat, care era acolo, cu toţi comandanţii lui de plutoane,
de companii. Toţi militarii erau în dispozitivul de pază şi apărare a
CC-ului. În plus, am descoperit două companii de securitate care şi
ele fuseseră chemate să asigure paza. La un moment dat, văd că
militarii de la securitate îşi dăduseră jos petliţele şi epoleţii de pe
umeri. Erau soldaţi, caporali, dar erau şi locotenenţi, locotenenţi–
majori, comandanţi de plutoane. I-am întrebat cine le-a dat ordin să
facă asta. Şi atunci un locotenent-major mi-a zis că a luat măsura
asta ca să nu mai spună lumea că sunt securişti. Le-am spus să-şi
pună la loc însemnele. Numai când ai luat un prizonier, îi dai jos
galoanele. Deci, revin, l-am recunoscut pe colonelul Cernat – chiar
fusesem la dânsul în control pe linie de armament şi muniţie. Am
mai recunoscut un colonel, al cărui nume nu mi-l mai amintesc,
venit de la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului.
Venise şi el cu o companie să apere sediul CC. Dar, dotându-se cu
armament şi cu muniţie, revoluţionarii care intraseră în sediul CC,
se punea problema cum să acţioneze aceştia, împotriva cui şi la
comanda cui să răspundă, fiindcă exista pericolul ca să ne
împuşcăm între noi. I-am adunat pe un rând şi i-am întrebat pe
fiecare dacă a făcut armata sau nu. După principiul ce grad şi ce
funcţie îndeplinise. Inclusiv pe Dan Iosif, care fusese subofiţer,

- 259 -
l-am întrebat. Deci, l-am numit comandant de pluton pe Dan Iosif.
Celor care nu au făcut armata le-am luat armele. Apoi ne-am dus să
facem cooperarea cu armata. Şi am făcut cooperarea cu armata, cu
colonelul Cernat. Vreau să vă spun că nici ei, militari de carieră, nu
aveau experienţă de luptă în asemenea clădire. Se adăposteau în
spatele câte unui birou, puseseră nişte covoare făcute sul şi acolo îşi
montaseră puşca mitralieră. Mergeam cu comandantul de companie
după mine. Îl întrebam ce misiune are. Mi-a răspuns că are misiunea
de a păzi acel culoar. „Stăm şi când apare cineva îl somăm şi, dacă
nu, deschidem focul.“ Îl întreb unde are dispuşi oamenii. La capătul
celălalt al culoarului, unde militari din acelaşi pluton dispuşi în
spatele altor birouri şi a altor preşuri făcute sul, împotriva ăstora şi
cu aceeaşi misiune, să tragă. Şi i-am spus comandantului că ei nu
făcuseră instrucţie în genul ăsta, pentru că armata nu fusese
pregătită pentru o asemenea situaţie. „Dar faţă de situaţia asta crezi
că e bine?“ „Nu e bine.“ Şi a făcut cum e bine. I-am dat şi două
grupe de revoluţionari. Deci, am intercalat revoluţionarii în acest
dispozitiv. Am stabilit cu ei cod de semnale şi parole. Chiar şi la
tribunal am fost întrebat despre parole. Cine şi de ce le-a făcut. În
sediul CC-ului au apărut fel şi fel de zvonuri, începând cu 22
seara…
– Până la zvonuri… aţi fost de faţă când a venit Iliescu?
– Ştiam de la Europa Liberă cine e Iliescu. În 22 decembrie
au venit Iliescu şi Brucan, cu mulţi alţii, pe care nu-i cunoşteam. S-
au dus la un etaj superior. Am fost de faţă când a vorbit pe balcon,
cu Petre Roman. Dar n-am fost de faţă în camera aceea, unde era
Cazimir Ionescu postat la uşă şi nu mai dădea drumul la nimeni să
intre. Erau organizaţi într-un fel.
– Ei au venit de la MApN cu o echipă organizată…
– Nu. De la Televiziune. Apoi s-a dus la Minister. Iliescu
cred că a fost isteţ – zic eu – că nu a intrat prima dată în Ministerul
Apărării, că dacă intra, intra sub spiritul ăsta cazon şi probabil cu
nişte pretenţii ale armatei de a prelua conducerea. Ca un politician
deştept, s-a dus întâi la Televiziune, a spus ce a spus, a făcut un fel
de prezentare, a venit la sediul CC-ului şi a făcut a doua prezentare
– a ieşit pe balcon. Discursul lui şi al lui Petre Roman au fost cele
mai de esenţă. Ajung din nou la capitolul zvonuri şi fapte. Care ne-
au îngreunat situaţia. Conducte de gaze fisurate. Că există chiar
mine şi bombe la subsol şi există pericolul de explozie. Ca o măsură
de protecţie – primul lucru pe care l-am spus eu – să nu se mai
fumeze în incintă, eventual cu ferestrele deschise. O altă măsură –

- 260 -
să se oprească lumina. Nu ştiu cine a dat acest ordin. În sediul CC
nu ardea lumina decât la capetele holurilor, unde erau scările. În rest
era beznă. Subliniez acest aspect pentru că o să ne legăm în
continuare de nişte chestii deosebit de importante. Noapte fiind,
lumină pe fereastră nu era. Lumină nu era. Şi o dată cu lăsarea
întunericului au început să apară şi trageri atât din afara CC-ului,
asupra CC-ului, din toate blocurile din jurul CC-ului, începând chiar
cu clopotniţa bisericii Creţulescu, luând-o spre stânga de la Centrul
de Instrucţie şi Documentare al Securităţii, blocul Muzica, blocul
Romarta, de pe Palatul Telefoanelor. Se trăgea chiar de la etajele
superioare, Consiliul de Stat. Chiar de pe Intercontinental. Când era
încă ziuă, am văzut cetăţeni în negru, în salopete negre. Pe urmă, în
dreapta, de pe Palatul Regal. De la blocul unde erau instalaţiile
electrice... Boteanu... Deci din toată zona.
– Când a apărut Sergiu Nicolaescu?
– Pe Sergiu Nicolaescu, personal, nu l-am întâlnit. L-am
văzut pe Dide Nicolae, care făcea parte din acest grup. Ulterior am
aflat că s-a dus şi la Regimentul de la Ploieşti. Dar în sediul CC nu
am cunoscut activităţi desfăşurate de Sergiu Nicolaescu.
– Uşile CC-ului au fost deschise... au intrat oameni. S-au
luat măsuri de intrare pe bază de legitimaţii etc. Cine a luat măsura
de a se închide uşile? Când s-au închis?
– Au fost mai multe faze cu uşile. A fost faza în care uşile
au fost deschise. Până la ora 11 ziua, 22 decembrie, uşile au fost
deschise când ieşeau şi intrau demnitarii lor, personalul lor. Nu ştiu
când s-a blocat uşa aceea. Cred că s-a blocat în momentul în care
ne-am apropiat noi. Cred că după ce s-au spart geamurile. După ce
am intrat în sediul CC s-a dat la o parte drugul şi s-au deschis uşile
mari. Se intra şi se ieşea în sediul CC. Aşa l-am cunoscut pe Petre
Mihai Băcanu, pe prof. D-tru Mazilu, pe Burtică. Şi alte
personalităţi.
– Vasile Vâlcu? A fost trecut pe lista aceea a lui Verdeţ?
– Nu. Nici nu l-am cunoscut pe Vâlcu. L-am văzut pe Ianoş
Fazecaş. Membrii CFSN. Această înşiruire de nume de aici nu
trebuie confundată cu membrii CFSN. Această listă reprezintă
numele persoanelor intrate în CC în cadrul primelor grupuri. Unii
au intrat pe poartă, alţii prin geamurile sparte. Faptul că, ulterior, s-a
format o listă cu membrii CFSN, numit aşa la propunerea lui
Iliescu. Eu am participat la discuţia în care s-a spus să se facă un
tabel din partea Comitetului Central, pentru că sunt persoane care
merită să facă parte, că una e Frontul Salvării Naţionale. FSN

- 261 -
înseamnă acţiunea întregului popor. Iar acest front trebuie să aibă o
conducere care să se cheme Consiliul Frontului Salvării Naţionale.
S-au făcut propuneri în cadrul Palatului CC-ului. Le-a notat Cazimir
Ionescu, s-au supus la vot şi a plecat cu ele la Televiziune. Parte
dintre noi care am fost votaţi în cadrul CC ne-am regăsit şi am
rămas în cadrul Consiliului FSN. Nu ştiu cine a făcut trierea, căci
nu s-au mai regăsit acolo, la TV, că altă parte nu s-a mai regăsit. În
final, eu am fost anunţat pe 1 sau 2 ianuarie de domnul prof. Mazilu
că trebuie să particip la şedinţa Consiliului Frontului Salvării
Naţionale. Mi-a spus să fac o sinteză cu ce am făcut şi să o dau lui
Dan Iosif. S-au făcut nişte diplome pe care le-am dat la sfârşitul
anului 1989 celor care au plecat, care au părăsit sediul CC. Am
făcut şi o adeverinţă în care spuneam acolo că Consiliul Frontului
Salvării Naţionale adevereşte că domnul cutare a participat în peri-
oada cutare, la ocuparea şi păstrarea...
– Dumneavoastră nu v-aţi dat?
– Păi, nu puteam să-mi dau şi să semnez pentru mine. Acela
era semnat cu CFSN şi era semnat comandant din partea CFSN, aşa
a spus Badiu, colonel Iordan Rădulescu. M-a numit să realizez
cooperarea şi legătura cu forţele militare şi să văd să nu se mai
producă împuşcări şi morţi de oameni aiurea. În ziua de 22 sau 23,
Dan Iosif a plecat să ia de mâncare....a luat câţiva oameni cu el.
– Cum aţi aflat dvs. de existenţa celor doi, Postelnicu,
Dincă, şi a ofiţerilor de securitate şi i-aţi arestat? Şi momentul
arestării?
– Au venit revoluţionarii şi mi-au spus că la etajul 6, într-o
încăpere mare, în care se păstrau reformele de scaune, fişete,
birouri, i-au găsit pe Dincă şi Postelnicu şi pe ofiţerii care le
asigurau paza de corp. Între timp, revoluţionarii mai reţinuseră o
serie de persoane, cele prevăzute în procesul verbal respectiv. Pe
Dincă şi pe Postelnicu i-am băgat în bibliotecă, la etajul 2, o
încăpere mai micuţă, avea canapea, nişte fotolii. Dincă s-a şi întins
că avea o durere la inimă. L-am chemat pe dr. Tănăsescu, care i-a
adus medicamente pentru calmarea puseurilor de inimă. S-a întins
pe canapea, s-a mai liniştit. Dincă a fost foarte cooperant, în timp ce
Postelnicu era un om foarte irascibil şi chiar la un moment dat a
spus că noi nu avem nicio autoritate să-l ţinem încuiat, că el este
ministru de interne. Voia să vorbească numai cu un procuror. Am
dat telefon la Procuratura Militară, pentru că aveam toate
telefoanele – TEO-ul, scurtul şi telefoanele directe – şi am cerut
trimiterea a unu-doi procurori, deoarece este o situaţie cu reţinerea
domnului Postelnicu. Şi au venit patru procurori în persoana lui Dan

- 262 -
Ioan – colonel, dar civil, Levanovici Mircea, maior sau lt.-col, dar
tot civil, Dan Voinea.
– Asta cam pe la ce oră era?
– Se întunecase... era în ziua de 23 spre 24 decembrie.
– Nu. Dan Voinea a venit pe 22 decembrie.
– Eu spun ce am făcut eu când i-am chemat. A venit, a
arătat că este procuror. Le-a spus: „Sunteţi arestaţi!“. Le-a luat şi un
interviu. Mai era şi un colonel Comşa Aurel – şeful Direcţiei I
Cercetări Speciale. Aveţi toate amănuntele în declaraţii. A fost
arestat şi generalul-locotenent Andruţă Ceauşescu, comandantul
Şcolii de Ofiţeri de Miliţie. Andruţă a fost adus de la Băneasa cu
generalul Coştianu şi cu un revoluţionar Cârjan Ion. Deci, generalul
Coştianu a venit unde făcusem comandamentul – camera 224-225 –
făcut de Mazilu, Comandamentul Tinerilor Revoluţionari şi eu
răspundeam din punct de vedere militar. În seara de 22 funcţiona
comandamentul ăla militaro-securist al lui Guşă şi Vlad Iulian. Ne-
am retras de acolo, pentru că pe 22 noaptea sau 23 dimineaţa au şi
plecat la Ministerul Apărării Naţionale. La comandamentul ăsta
militar, fost comandamentul lui Milea, fost al lui Guşă şi al lui Vlad
Iulian, s-a instalat, la conducerea lui, generalul Codrescu, care a
rămas la conducerea grupului militar cu legăturile cu marile unităţi
ale Armatei, dar şi ale Securităţii. Lângă ei, care erau la camera
226, et. II, s-a creat Comandamentul tinerilor revoluţionari, condus
de Mazilu, Cazimir Ionescu şi Iordan Rădulescu.
– Comandamentul dvs. ce rol avea?
– Veneau revoluţionarii şi spuneau: „Uite, l-am prins pe
ăsta... făcea cutare şi cutare lucru.“ „De ce ai făcut asta?“
– Făceaţi o primă anchetă?
– Ii dezarmam. Vlad Iulian a ieşit pe postul de televiziune şi
de radio şi a dat o declaraţie în care spune că oamenii de la MAI şi
Securitate au primit dispoziţii să intre în cazărmi şi să depună
armele. Vreau să vă spun că toţi cei pe care îi aduceam ca deţinuţi şi
când îi cercetam, constatam că sunt îndeosebi cadre aparţinând
Direcţiei a V-a. Asupra lor s-a găsit armament şi muniţie.
– Ce făceaţi cu ei?
– Îi dezarmam şi îi izolam în camera 226 şi procedam cum
scria la Regulamentul de gardă şi garnizoană, persoane reţinute, şi
le luam curelele, le luam cravata şi îi legam. Unii au spus că i-am
legat cu sârmă ghimpată. Păi aveam noi în CC sârmă ghimpată? I-
am legat cu cablu telefonic. Unii au reuşit să se dezlege aşa că i-am
legat cu cablu. Îi puneam pe jos şi noi stăteam la birouri. Inclusiv
ultimii deţinuţi erau colonei: Nae Octavian şi Lăzărescu Florea. O
treabă foarte importantă. Pe acest tabel se găsesc cei doi colonei.
Când a plecat Dan Iosif să ne aducă mâncarea, s-a tras timp de 20

- 263 -
de minute. Sună telefonul, ridică Mazilu. Dan Iosif la celălalt capăt:
„Domnule prof., am picat într-o cursă.“ „Ce s-a întâmplat?“ „Ne-au
măcelărit.“ Mi l-a dat la telefon şi mi-a explicat. Îi spun lui Mazilu:
„Domnule profesor, am ajuns în situaţia de a ne împuşca între noi,
ori cineva e pus să ne lichideze.” Într-adevăr, subordonaţii celor doi
colonei acţionau în jurul nostru şi noi habar nu aveam. „Domnule
colonel, toată lumea ascultă ordinele dvs. din punct de vedere
militar. Dvs răspundeţi.“ „Toată lumea ascultă la mine. Din acest
moment nimeni nu mai părăseşte această încăpere. Din lipsă de
informaţie şi faptul că nu ne mai vedem la faţă, nefiind lumină,
riscăm să ne împuşcăm unii pe alţii.“ Mi-am luat şi eu 4-5 oameni,
pistoale mitralieră, cu încărcătoare puse. I-am aşezat ştiinţific – am
zis eu –, în şir indian, dar nu aşa, ca un cartuş să ne ia pe toţi. Eu în
frunte, altul în partea cealaltă... şerpuit.... am găsit o lanternă mare,
dar lumina foarte slab, la un metru. La un moment dat, dacă am
mers 10 m de când am ieşit din cameră, am sesizat o umbră. Am
zis: „Stai, cine eşti?“ „Sunt colonelul Lăzărescu Florea.“ Am avut
impresia că din cauza surmenajului, din zăpăceală...
„Domnule colonel, apropiaţi-vă, vă rog! Sunt doi colonei
Lăzărescu Florea?“ „Nu. Eu sunt.“ „Păi, nu eraţi în cameră când am
vorbit?“ „Ba da.“ „Unde mergeţi?“ „Merg să-l scot pe Dan Iosif din
ambuscadă.“ „Păi, aşa, singur?... Dar cu staţia aceea de radio ce
este?“ „E staţia cu care ţin eu legătura cu grupele mele.“ Când m-
am uitat la staţie era ledul aprins. Staţia era pornită. „Care grupe?...
Păi, unde sunt?“ „În punctele lor. Şi aici în C.C., şi în alte locuri.
Dacă sunteţi aşa suspicios, eu mă întorc înapoi.“ „Văd că dvs.
cunoaşteţi aşa de bine terenul, mergeţi cu noi, unde ziceaţi că
mergeţi să-l salvaţi pe Dan Iosif.“ Voia să se ducă în spatele
coloanei. „Nu, veniţi aici, în faţa mea.“ Când am coborât, ce am
văzut acolo, nu am văzut nici în filmele de groază. Era o băltoacă de
sânge. Era o saltea militară şi o fată, o femeie, cu picioarele sub
saltea. „Ce este sub saltea?“ „Este un băiat rănit.“ Cu arma
îndreptată spre saltea am dat salteaua la o parte. Fata înnebunise,
săraca. Nu era rănit. Era ciuruit. Avea şi intestinele afară. Apare
Dan Iosif. „Ce se întâmplă?“ „Nu ştiu. Ne-au ciuruit.“ Erau 28 de
morţi. Scrie şi în declaraţie. Am ajuns în CPUN – era şi Mugurel
Florescu, colonel, care luase locul lui Diaconescu. Procuror militar
şef. Vine la mine şi-mi spune: „Domnule colonel, vreau să termin
cu ăştia care au tras în noi, în revoluţie. Problema cu criminalitatea
şi cu cei care ne-au căsăpit trebuie rezolvată. Nu am probe.“ „Cum
nu aveţi probe, că a venit generalul Diaconescu pe 7 ianuarie şi cu
un procuror, zis Picioruş, şi i-am dat o Dacie plină. Am strâns toţi
oamenii şi au dat declaraţii, am strâns toate documentele pe care le-
am găsit în C.C. Am umplut două Dacii. În ziua de 7 ianuarie a

- 264 -
venit îmbrăcat în haine de general de procuratură, haine bleumarin.
Pe 10 ianuarie, când a venit, era îmbrăcat în civil şi i-am dat restul
documentelor.“ Mă credeţi că nu există niciun document în
Procuratura Militară? „Păi, dacă în Procuratura Militară s-au şters
asemenea urme, n-am replică.“ „Bine, vreţi să veniţi mâine, strâng
toţi directorii, să povestiţi chestiile astea?“ M-am dus a doua zi. Am
avut o surpriză de neimaginat. M-au scos de nebun. Toţi ziceau că
generalul Diaconescu, când eu am spus că a fost acolo, era, de fapt,
la Timişoara. Norocul era că făcusem un tabel, o hârtie, în care am
trecut toate persoanele care au asistat la întâlnirea din data de cutare
cu domnul general Diaconescu, cu domnul colonel Picioruş. Le
spun că am un tabel. Sunt întrebat cum arată Diaconescu. Fac un
portret robot. M-au întrebat de când îl cunosc. „Păi, atât, din cele
două zile.“
Începusem să fiu suspectat că am trecut de partea cealaltă,
pentru că le tot ceream revoluţionarilor declaraţii. Păi, dacă ei le
distrug de zece ori, noi dăm a 11-a declaraţie. Pentru că aveau (cei
de la procuratură) o tehnică: ne tot cereau declaraţii, voiau să vadă
dacă noi mai uităm şi cine ştie ce scriem într-o declaraţie, cine ştie
ce scriem în alta şi pe urmă ne iau la întrebări pentru fals în
declaraţii. Şi am mai dat. Am dat patru declaraţii. Deci, vine un
revoluţionar şi-mi spune că mă caută un general. Când mă duc jos:
generalul Hortopan. „Tu eşti aici şef?“ „Da!“ „Şi în numele cui dai
tu ordine aici?“ „În numele revoluţionarilor!“ „A! Tu eşti cu jegoşii
ăştia?“ Dumnezeu să-l ierte, dar aşa s-a petrecut. Fusese numit
ministrul apărării generalul Militaru. „Domnule general, vă rog să-
mi aprobaţi să iau nişte documente de sus, pentru că aici vine toată
corespondenţa pentru conducerea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale. Vin de la sindicate, de la judeţe, declaraţii de adeziune la
Frontul Salvării Naţionale.“ „Da, mergeţi.“ Eu nu prea aud bine, de
la tragerile alea, cu bubuituri. Dar urcând pe scări, aud în spatele
meu „pâş, pâş“. Când mă uit înapoi, un locotenent-major mai înalt
decât mine cu vreo 20 de cm, cu un pistol Carpaţi îndreptat spre
căpăţâna mea. Eu aveam la mine un pistol Makarov şi două grenade
defensive. „Măi, băiatule, ce faci tu cu jucăria aia, bagă-l în toc, că
te împiedici pe scări, mă omori, mă împuşti şi mă faci erou fără
voie.“ Ca şi cum vorbeam cu soba de teracotă, n-a schiţat niciun
gest şi a continuat să ţină arma spre capul meu. Am văzut că n-am
cu cine să vorbesc, mi-am continuat drumul. M-am gândit că cine
ştie cât voi fi ţinut şi intru în wc. Când ies afară, ăla în dreptul
cabinei. Îl întreb pe Hortopan dacă sunt arestat. „Dacă sunt arestat,
puneţi un grad superior să mă aresteze, nu un locotenent-major.“
„Hai, domnule, cum să fii arestat?... Lasă, domnule, eu i-am spus.“
Coborâm la scara A. În faţă era tras un ARO de armată. „Suie-te în

- 265 -
faţă, lângă şofer.“, „Dvs. sunteţi şeful maşinii. Acolo este locul dvs.,
iar eu stau în spate. Dar vă atrag atenţia, uitaţi cu cine aveţi de-a
face.“ Scot cele două grenade defensive şi Makarovul. Am muniţie,
acum încarc, bag cartuş pe ţeavă. Când mă urc în maşină stau cu
mâna pe cuiul de la grenadă. Să nu vă imaginaţi că aveţi de-a face
cu un tăntălau. Dacă aţi venit să mă omorâţi, murim toţi din maşină,
dau drumul la cuiul de la grenadă.“
Mergem la Ministerul Apărării Naţionale. Era pe 26
decembrie, exact când se dădea jos lozinca Trăiască Partidul
Comunist Român. Când au venit tovarăşii, informaţia se dusese.
Intru la Militaru. V-am spus că lucrasem opt ani de zile cu Militaru.
În lucrarea lui de doctorat, capitolul Rachete şi artilerie e scris de
mâna mea. Mă aprecia foarte mult. I-am raportat: „Domnule
ministru, sunt colonelul Iordan Rădulescu, m-am prezentat la
ordinul dvs. Vă rog să-mi permiteţi să vă felicit pentru noua funcţie.
Să ştiţi că după dvs. am suferit şi eu, pentru că am fost trecut şi eu
în rezervă.“ „Ştiu tot.“ M-a îmbrăţişat. „Ce e cu dumneata aici?“
„Păi, întrebaţi-l pe domnul general Hortopan, care a venit să mă
aresteze.“ „A, tu eşti acela? Păi să-ţi spun cum s-a întâmplat. A
venit informaţia că e un colonel de armată acolo, care a înnebunit şi
care i-a arestat pe membrii Consiliului Frontului Salvării Naţionale
şi a dat jos lozinca de pe CC cu Trăiască Partidul Comunist
Român.“ „Tot ce mi-aţi spus acum mă cutremură din mai multe
puncte de vedere. Eu am o apreciere deosebită faţă de dvs. şi de
pregătirea dvs., pentru că vă ştiu de când eraţi la Divizia de la
Craiova, şef de Stat Major, până când aţi ajuns ministrul apărării.
Regulamentele militare privind informaţiile spun că niciodată să nu
iei informaţia dintr-o singură sursă, de bază, să cauţi două-trei surse.
Dumneavoastră aţi primit de la mine un Proces verbal cu cei
arestaţi. Acesta este membru al Consiliului Frontului? Dincă Ion?“
„Care Dincă Ion?“ „Ion Teleagă? E membru al Consiliului
Frontului? Vreau să ştiu, că altfel mă împuşc singur.“ „Cu ce?“ Cu
pistolul acesta.“ „Cum ai intrat înarmat la ministru?“ „Aţi uitat că
eu m-am ocupat şi cu armamentul şi cu muniţia? În Ministerul
Apărării Naţionale nu există în dotare pistoale Makarov şi nu-l dau
nici domnului colonel, nici dumneavoastră. Asta e captură de război
şi plec cu el din Revoluţie.“ A trecut peste episod. „Dar Postelnicu,
este? Dar Andruţă Ceauşescu, comandantul Şcolii Băneasa de
Securitate şi Miliţie şi fratele dictatorului, este? Păi, atunci cu
revoluţia asta ce este?... Şi Ilie Verdeţ spunea că partid avem, Marea
Adunare avem, Consiliul de miniştri avem. Atunci cu revoluţia asta
ce e? Am strigat şi am murit degeaba?“ Ciocăneşte cineva la uşă şi
intră contraamiralul Petre George, locţiitorul lui Ilie Ceauşescu,
Consiliul Politic Superior al Armatei. „Tovarăşe ministru, am

- 266 -
executat ordinul dvs. Întreg Consiliul Politic Superior al Armatei
este adunat.“ „Unde?“ „La noi, la Consiliu.“ „Să vină în sala de
consiliu a ministrului în zece minute.“
M-a invitat şi pe mine să particip. Se ridică Petre George.
„Permiteţi-mi să raportez. M-am gândit ce nume să dăm Consiliului
Politic Superior al Armatei după ce îi schimbăm denumirea. Avem
propunerea să-i zicem Direcţia Politică a Armatei.“ „Păi, denumirea
asta a mai fost!” Se ridică generalul Safta, comandantul
Regimentului de Tancuri, la Mihai Bravu. Un om bun şi instruit.
„Mai avem o propunere. Tovarăşe ministru, mai avem varianta să-i
spunem Direcţia Politică şi de Educaţie a Armatei. Pe vremea lui
Gheorghiu-Dej aşa îi spunea.“ „Domnule ministru, dacă îmi
permiteţi.“ Şi mă prezint ca ofiţer revoluţionar. „Eu înţeleg că am
făcut o revoluţie. Dvs. schimbaţi denumirea în loc să schimbaţi şi
fondul.“ Am uitat să vă spun o chestie importantă. Ştiţi cine lipsea
din sală? Ilie Ceauşescu! În rest, erau ochi. „Păi, nu mai daţi afară
din oamenii aceştia? Poate unii s-au compromis. Să faceţi o
structură mai elastică. Spuneţi-i cum vreţi, sau micşoraţi-o, sau
desfiinţaţi-o de tot.“ Se ridică Petre George. „Domnule colonel, cine
se va ocupa de acum înainte cu educaţia politică a militarilor şi a
cadrelor?“ “Cine s-a ocupat şi până acum, domnule contraamiral.
Aveţi impresia că dumneavoastră aţi făcut educaţia politică a
soldatului?“ „Dar cine a făcut-o?“ „Educaţia politică a făcut-o
comandantul de pluton, care l-a şi instruit. Pe de altă parte, ce
educaţie aţi făcut? Că citeaţi ziarul? Acum nu mai vin analfabeţi în
armată. Acum vin oameni care au terminat liceul, care au dat şi la
facultate. Şi poate nu vom mai avea parte de cuvântările tovarăşului
Nicolae Ceauşescu. O să fie alte politici, o să fie cluburi mult mai
frumoase, televizoare color.“ Militaru: „Are dreptate. Mai studiaţi
problema. Trebuie să ne mai gândim la nişte acţiuni revoluţionare.“
Punctul doi. „Tovarăşe ministru, vă raportez: cotizaţia de partid s-a
strâns în totalitate şi s-a predat.“ Eu: „Domnule contraamiral, unde
aţi predat cotizaţia? În contul cui?” Petre George: „În contul
Partidului.” „Care partid? Domnule contraamiral, eu rămân uluit:
am înţeles că facem ceva pentru miile de oameni care au murit cu
cuvintele Libertate, Revoluţie pe buze. Şi ce vreţi să se facă cu banii
aceia?“ Eu am fost la domnul preşedinte Iliescu şi i-am arătat suma
de bani găsită în C.C. Ce facem cu ea? Şi mi-a spus: „Domnule
colonel, sunt pierderi mari, case dărâmate, incendiate, oameni
morţi.Trebuie să facem un fond de întrajutorare.“ Aşa a apărut
Fondul Libertatea, unde eu sunt membru fondator. Vă rog să daţi
ordin să se ia din contul partidului şi să se dea oamenilor necăjiţi.“
În timp ce se discuta tema asta, pe uşa din spate a intrat
generalul Victor Stănculescu şi a asistat la discuţia dintre Consiliul

- 267 -
Politic Superior şi ministru. Şi când am luat eu cuvântul şi am spus
“Domnule ministru, nu e vorba să trimiteţi oamenii ăştia în
agricultură, dar e vorba ca foarte mulţi dintre dânşii, care nu au
pregătire militară de niciun fel, nici politică, nici ştiinţifică, ori îi
trimiteţi la facultăţi, la Academia Militară, ori să-şi facă armata.
Dânşii s-au trezit peste noapte colonei, maiori, cum a fost şi domnul
Ion Dincă… Domnul Victor Stănculescu îmi făcea semn să trag
tare. O chestie deosebită cu mine. În revoluţie am intrat în C.C.
colonel, ilegal. Făceam parte din Comisia de Cereri, Plângeri şi
Reclamaţii, condusă de Dan Marţian în cadrul CPUN. Eu luam
pensia aia pe care o ştiţi şi o leafă de la Fabrica de lapte, unde eram
angajat inginer mecanic principal, aşa cum lua şi Iliescu salariu de
director de la Editura Tehnică. Trecuseră vreo două luni şi eram
angajat la Intreprinderea de Industrializarea Laptelui, care era în
Militari. Şeful meu de aici era un tip care fusese condamnat la
moarte. Fusese director în Ministerul Industriei Chimice şi fusese
într-un lot despre care se spunea că vânduse secrete militare despre
fabricarea cauciucului sintetic, care spuneau că este invenţie
românească, produs de tovarăşa. Fusese arestat cu încă şase
persoane, iar el fusese condamnat la moarte. Discutam despre una şi
despre alta, despre comunism – exista o comuniune de idei – şi îmi
spune la un moment dat: „Domnule colonel, nu mai scăpăm
niciodată de această nenorocire pe soarta poporului român, nici
copiii copiilor noştri.” „Domnule Stoian, noi doi vom trăi zilele în
care nu va mai exista comunism şi nici Ceauşescu. Dumneata eşti
complet dezinformat.” Căzuse Zidul Berlinului…. Începuse în
Ungaria.

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2007)

- 268 -
 Colonel dr. Liviu Verdeş: 
Participarea la procesul  
şi execuția cuplului 
Ceauşescu a fost un accident 
biografic, o întâmplare 
nefericită pe care n‐am  
avut cum s‐o evit 
Medic militar. În 25 decembrie 1989 era încadrat la
Policlinica din incinta Ministerului Apărării Naţionale care
asigura asistenţa de specialitate a personalului din conducerea
Armatei. A fost cooptat în echipa formată de generalul V. A.
Stănculescu pentru desfăşurarea procesului soţilor Ceauşescu.
Împreună cu maior dr. Olteanu, medicul UM 01417 Târgovişte, a
asigurat vizita medicală înainte de proces şi a semnat procesul
verbal de constatare a morţii prin împuşcare a cuplului
Ceauşescu.
După 1990, funcţionează ca specialist în boli interne la
Spitalul Clinic Militar de Urgenţă „Carol Davilla”. În prezent,
colonel dr. în rezervă, îşi desfăşoară activitatea la o clinică
particulară din Capitală.

– Domnule colonel, aţi fost şi sunteţi ultimul medic personal

al familiei Ceauşescu. Numit din oficiu, desigur…
– Sper că nu voi rămâne – din toată viaţa mea de medic
militar, de doctor în medicină şi specialist în boli interne – doar cu
această … anatemă. Pentru mine, participarea la procesul şi exe-
cuţia cuplului Ceauşescu a fost un accident biografic, o întâmplare
nefericită pe care n-am avut cum s-o evit.
– Care au fost împrejurările care v-au propulsat pe caseta
video care a înconjurat lumea prin televiziune? Imaginea unui
medic tânăr, frumos, fragil chiar…
– Revoluţia m-a prins ca medic internist la Policlinica din
interiorul M.Ap.N. Pacienţii acesteia erau cadrele militare care
lucrau în direcţiile centrale ale ministerului, o atenţie deosebită fiind
acordată ministrului apărării naţionale, şefului M.St.M., secretarului
Consiliului Politic Superior şi familiilor acestora. Clădirea

- 269 -
instituţiei era o vilă cochetă, situată la cca 15-20 m în faţa blocului
în care se afla sediul M.Ap.N şi la aproximativ 5-8 m de bulevardul
Drumul Taberei, chiar în faţa Complexului Orizont. Această situare
s-a dovedit aiurea, în cursul luptelor purtate pe timpul Revoluţiei,
pentru că, în condiţiile în care tragerile aveau loc din sediul
M.Ap.N. către blocurile din Bdul Drumul Taberei şi invers, noi
eram exact în mijlocul schimbului de focuri. La noi, gloanţele
ajungeau şi dintr-o direcţie şi din cealaltă, şi din spate şi din faţă.
Or, se ştie că, în război, spitalele de campanie sunt în spatele
frontului, nu în prima linie, unde nu poţi acorda primul ajutor în
linişte, ferit de riscul gloanţelor. Or, noi eram chemaţi îndeosebi
noaptea să acordăm asistenţă medicală în minister şi pentru aceasta
trebuia să traversăm printre gloanţe curtea instituţiei care era
înţesată cu luptători de toate felurile şi cu tehnică de luptă de toate
categoriile şi calibrele, care deseori trăgeau în disperare… Era un
infern, un balamuc. Chiar balamuc: militari aduşi din mai multe
garnizoane, generali şi soldaţi care nu se cunoşteau, civili,
revoluţionari, noua conducere a ţării, liderii FSN-ului, rezervişti,
gărzi patriotice, arestaţi, răniţi, muribunzi... Era un viespar, o
încâlceală cum niciun geniu al diversiunii n-ar fi fost capabil s-o
conceapă. Şi în aceste condiţii, desigur, se trăgea şi aiurea. Erau
aduşi, ca răniţi, în Policlinică atât cei în care se trăsese cât şi cei ce
trăseseră. Şi-i întrebam: "Cum s-a întâmplat?” Iar ei răspundeau:
"Păi, nouă ni s-a spus că ministerul e ocupat de terorişti, să venim
să-l eliberăm". Şi veniseră de la Buzău sau de la Târgovişte. În
acelaşi timp, celor din minister li se spunea că vin trupe
neidentificate sau că vin terorişti să atace şi să cucerească
ministerul. Aşa s-a întâmplat şi cu elicopterele chemate de la Titu să
bombardeze cimitirul Ghencea, devenit, vezi Doamne, bază de atac
a teroriştilor asupra ministerului; în acelaşi timp celor din minister li
se spunea că "Este interzis orice zbor. Se trage în tot ce zboară!"…
Ce mai, era un vacarm de nedescris...
În aceste condiţii a funcţionat Policlinica din incinta
M.Ap.N. Până în 24 decembrie când, o echipă de intervenţie, de
urgenţă a fost mutată în interiorul clădirii ministerului.
– Din cine era formată această echipă?
– Colonelul Andronic, şeful Policlinicii, om trecut de 60 de
ani, căpitanul Clujeanu şi eu – cel mai tânăr…
– În incinta ministerului, aţi beneficiat de alte condiţii?
– Aveam la dispoziţie un singur salon… Ne făceam meseria
şi dormeam, pe apucate, când cădeam rupţi de oboseală şi somn, în

- 270 -
aceeaşi incintă cu răniţii şi morţii… M-a impresionat şi nu pot uita
cazul unui plutonier care clacase... A fost adus la mine într-o stare
de surescitare extremă. I-am făcut atâtea injecţii de calmare încât şi
un elefant ar fi fost adormit. Pe el, însă, n-am reuşit şi dimineaţa am
chemat Salvarea să-l trimit la Spital. L-au însoţit la maşină doi
zdrahoni de soldaţi, dar în curtea ministerului s-a smuls din mâinile
lor şi a luat-o la fugă pe alei. Soldaţii din posturile de santinelă, cu
consemne ferme, l-au somat, dar zadarnic. El nu s-a oprit şi au tras
în el ca într-un terorist, ucigându-l, absolut nevinovat…
– Pierderi colaterale… "No comment", dar a venit ziua de
25 decembrie 1989…
– Da. În dimineaţa acelei zile, a venit în încăperea aceea
improvizată ca Policlinică, ofiţerul de serviciu pe minister şi a
întrebat: "Sunteţi internişti?" Erau acolo toţi cei trei medici şi am
răspuns afirmativ. La care, ofiţerul respectiv ne-a spus că generalul
Stănculescu are nevoie de un internist. Colonelul Andronic, care era
”medicul de casă” al ministrului şi al adjuncţilor lui, s-a oferit
imediat. Dar în momentul în care ofiţerul respectiv i-a spus să se
echipeze de război, cu pistol, cască etc. pentru că va pleca împreună
cu generalul într-o misiune, s-a dat de-o parte: "A, nu… Sunt şef,
nu pot să părăsesc Policlinica". Şi s-a uitat la Clujeanu care, la
rândul lui, s-a uitat la mine. Eu, cel mai tânăr, cel mai mic, eram
căpitan, la cine mă mai puteam uita? Am acceptat, neavând încotro.
Mi-am pregătit trusa de prim ajutor, dar mi s-a zis să nu-mi uit
parafa. Nu mi-am luat mantaua de iarnă. Peste halatul alb, am tras
pe cel din postav vişiniu şi am plecat.
– Unde?
– Am fost scos din clădirea principală a M.Ap.N. şi dus pe
platoul din faţa clădirii unde funcţiona Direcţia Înzestrării Armatei
al cărei şef era generalul Victor Stănculescu. Acolo se aflau deja, în
aşteptare, şi alte persoane, după care am plecat cu un ARO spre
stadionul Ghencea. Auzisem că acolo, din ordinul generalului
Militaru, fuseseră aduşi militarii din trupele USLA şi, conform
zvonurilor, urmau să fie executaţi ca fideli ai clanului Ceauşescu. Şi
mi-am spus că sunt dus acolo să le constat şi să le consemnez
decesul. În ARO, lângă mine, se afla un colonel de artilerie şi l-am
întrebat: "Ce facem acolo?" Mi-a tăiat-o scurt: "Nu cred că-i bine să
pui întrebări!" În acel moment eram sigur că trăiesc ultima zi din
viaţa mea. Ajunşi la stadion, am fost conduşi în cabinele subterane,
de sub tribune. Am stat acolo circa o jumătate de oră, timp în care
au mai venit şi alţii, militari şi civili, după care generalul
Stănculescu ne-a invitat la elicopter. În afara stadionului, într-o
zonă laterală, aşteptau într-adevăr două elicoptere…
– S-a făcut o repartizare pe elicoptere?

- 271 -
 – Nu ştiu. Eu m-am trezit în elicopterul în care a urcat şi
generalul Stănculescu. Oricum, fără să ştiu încotro mă îndrept. Ştiu
doar că, la un moment dat, în zbor fiind, generalul m-a întrebat dacă
ştiu să fac tratamentul cu insulină bolnavilor de diabet. La răspunsul
meu afirmativ, Stănculescu n-a dat nicio atenţie… De asemenea, ţin
minte că în elicopter era o tensiune formidabilă… Nu ne uitam unii
la alţii decât cu coada ochiului, pe furiş… Nu ne cunoşteam între
noi. Cred că nici Stănculescu nu ne cunoştea pe fiecare… Pe mine,
de pildă, de unde să mă fi cunoscut? Eram o ceată, nu o echipă, care
zburam spre oriunde şi spre nicăieri. Cred că atunci singurul nostru
reazem devenise Dumnezeu. Sunt, iată, şi momente de-astea, când
nu te mai poţi sprijini pe nimeni şi pe nimic. Şi atunci, apare ca prin
minune Dumnezeu…
– A apărut, însă, concret şi dramatic, Târgovişte…
– Da, din păcate! Am aterizat mai întâi într-un dispozitiv de
luptă, printre tunuri şi printre zeci de soldaţi aflaţi în poziţie de
tragere, apoi am decolat iarăşi pentru a ateriza după câteva minute
în incinta cazărmii.
– Şi ?
– Şi m-am trezit în biroul comandantului unităţii respective
cu generalul Stănculescu, spunându-mi că vor fi aduşi pe rând cei
doi Ceauşeşti la control medical şi să fiu atent ce spun, ce vorbesc
cu ei pentru că se va înregistra. În ce scop, care le sunt
antecedentele, ce să-i întreb, cât de detaliat, ce organe să le
controlez, ce se urmăreşte cu acel control?… Nimic. Nicio lămurire.
Rămăsesem perplex, când mă trezesc cu Nicolae Ceauşescu, adus
de un paraşutist înarmat… Vă daţi seama? Nu venise la mine nenea
Sandu sau soldatul Păpurică, intrase peste mine Nicolae Ceauşescu.
În persoană. Şi el era surprins. Şi se uita la mine, aşa, fără sens… Se
uita la mine, iar cu coada ochiului trăgea la camera de luat vederi
care apăruse în pragul uşii şi eram amândoi încurcaţi, amândoi
prinşi în chingile aparatului de filmat. Am bălmăjit câteva cuvinte,
apoi a acceptat să-i măsor tensiunea. Ţin minte că l-am întrebat,
totuşi, dacă doreşte vreun tratament, dacă are nevoie de ceva
medicamentaţie, ţinând seama de întrebarea pe care mi-o pusese
Stănculescu în elicopter. A refuzat totul, a fost luat în forţă, oricum
nepoliticos, şi dus nu ştiu unde… Imediat după aceea, a apărut ea,
Elena, care a refuzat orice asistenţă sau control medical. Atunci, după
ce am procedat la acel control medical sumar, am aflat, de la ofiţerii
aflaţi pe hol, că urmează un proces al celor doi…
– Dar rezultatele controlului, aşa sumare cum erau ele, v-au
fost cerute de cineva?
– Nu. A fost o formalitate. Nimeni nu s-a interesat nici
atunci, nici după proces de starea sănătăţii celor doi, nu s-a întocmit

- 272 -
niciun act, n-a rămas decât ceea ce este consemnat pe caseta
video…
– În timpul procesului?
– Am rămas mai departe în acea încăpere, pentru a interveni
în caz de nevoie… Pe durata procesului, la telefoanele din acel
birou s-au primit două mesaje care mi-au rămas întipărite în
memorie: cineva de la Bucureşti a transmis ordinul de a se lua
măsuri urgente şi ferme întrucât unitatea urmează să fie atacată din
aer cu elicoptere şi, un al doilea mesaj, prin care generalul
Stănculescu şi piloţii cu care venisem erau informaţi că unitatea de
la Titu fusese ocupată de terorişti. Ofiţerii din unitate, care primi-
seră aceste mesaje, s-au speriat, s-au agitat, au ieşit în fugă şi au
informat pe cine trebuia, inclusiv pe Stănculescu, aflat în sala
procesului, dar n-am sesizat să se fi luat măsuri deosebite. Ştiu doar
că era într-adevăr agitaţie mare, o atmosferă apăsătoare, tensionată
la maximum…
– După proces, a urmat execuţia. De unde aţi privit-o?
– Din curte, de la circa 30 de metri. Oricum, s-a tras masiv,
cu foc automat pentru că atâta praf s-a ridicat din zidul în faţa căruia
fuseseră aduşi cei doi încât eu, practic, nu i-am văzut când şi cum
au căzut. Nu cred că au tras doar cei trei paraşutişti care i-au condus
pe Ceauşeşti la zid; atunci eu am avut impresia că se trage de peste
tot, de către toţi militarii din curtea cazărmii. Era un nor gros de
praf şi, cunoscând faptul că urma să constat decesul, îmi doream,
visam ca după ce norul acela de praf se va risipi, vor dispărea şi
cadavrele, să nu fie adevărată acea scenă de coşmar la care
participam.
– Domnule colonel doctor, s-au făcut multe speculaţii vis-a
vis de imaginea celor două cadavre...
– Fotografiile invocate sunt luate de pe caseta video. În
unele, Nicolae Ceauşescu apare cu ochii deschişi, în altele cu ochii
închişi. Or, operatorul i-a filmat pe cei doi şi imediat după cădere şi
după ce eu însumi, constatând decesul, le-am închis ochii,
creştineşte...
– Este adevărat că imediat după constatarea morţii, v-aţi
cam pierdut cumpătul? Se spune că, privindu-vă mâinile pline de
sânge, aţi fi strigat: "Sunt rănit, mă doare, mă arde!"
– Nu. Este adevărat, aveam mâinile pline de sânge de la
capul Elenei Ceauşescu care fusese zdrobit de gloanţe; îi zburase
jumătatea stângă a craniului, cu creier cu tot. Era o rană cumplită,
greu de suportat… Sângele fierbinte, aburii pe care-i respirai,
mirosul de carne, praf de puşcă şi sânge… Simţeai nevoia să te speli
imediat şi, într-adevăr, am fugit în comandament, cu mâinile în faţă,
ferindu-mă să nu-mi murdăresc halatul alb şi, la prima chiuvetă

- 273 -
întâlnită, m-am spălat... Probabil că această retragere a mea
precipitată a născut legenda... După ce m-am spălat, am reintrat în
biroul comandantului şi am întocmit actul de constatare a decesului,
apoi m-am deplasat la elicopter...
– În Bucureşti aţi revenit cu elicopterul în care se urcase
generalul Stănculescu şi în care erau şi cele două cadavre…
– Da, dar despre existenţa celor două cadavre am aflat abia
în Bucureşti. Am văzut eu nişte pachete învelite în foi de cort pe
care stăteau doi sau trei paraşutişti, dar nu mi-am putut imagina că
acolo sunt cadavrele. Eu n-am ştiut că au fost astfel împachetate…
şi că ar fi fost luate la Bucureşti. Credeam că au fost lăsate acolo…
– Aţi revenit cu bine în Bucureşti?
– Da. După o escală, de alimentare, ni s-a spus, pe aero-
dromul din Titu, care deci nu fusese ocupat de terorişti!, am aterizat
tot în zona stadionului Ghencea, după care am fost conduşi de
maiorul Cristian Gaţu, care ne aştepta, într-o încăpere de sub
tribuna stadionului. Acolo, era pregătită o masă la care ne-am aşezat
cu toţii. S-a băut wisky şi un vin negru foarte bun, cum nu mai
întâlnisem până atunci, şi s-a servit câte o friptură cu cartofi-pai. În
timpul mesei, Stănculescu ne-a spus ca totul să rămână în cel mai
strict secret.
– Cum aţi simţit acea masă? Ca pe un parastas sau ca o
recompensă dată învingătorilor?
– Nici una, nici alta. Eram plecaţi de dimineaţă şi ni se
făcuse foame. În mod normal, după o asemenea misiune, practic uiţi
de foame, de sete, frământările şi spaimele sunt atât de mari încât
nu-ţi mai trebuie nimic. Dar, aşa, trezindu-te cu masa pusă, n-ai ce
face, intri în horă…
– Hora se terminase…
– Aiurea… De-aici încolo începea pentru mine o altă dramă.
– În ce sens?
– Normal, m-am întors la locul meu de muncă, la Policlinica
improvizată în localul Ministerului. Sigur, colegii, şeful – curioşi să
afle unde am fost o zi întreagă. Venise seara, se-ntunecase. Le-am
spus că am fost la soţia generalului Stănculescu care făcuse o criză
biliară, i-am aplicat un tratament şi a trebuit să aştept rezultatul,
ameliorarea. Colonelul Andronic s-a enervat (cum de a ratat el o
asemenea ocazie, că doar el era „medicul de casă” al şefilor din
minister), se gândise la cine ştie ce repercusiuni, dar spre miezul
nopţii se anunţă la T.V. că va fi difuzată caseta cu procesul şi
execuţia cuplului dictatorial. O aşteptare febrilă, năucitoare. Mă
rugam la Dumnezeu să nu apară imaginea controlului medical…
– De ce ţi-e frică, d-aia nu scapi…

- 274 -
 – Da, domnule! Dintre toţi participanţii la procesul şi
execuţia Ceauşeştilor nu apăream în film decât eu: atât la început,
cât şi la sfârşit – la constatarea morţii. Toţi fuseseră scoşi din
imagine, ascunşi, doar eu – inclusiv în prim-plan. Şi imaginaţi-vă că
vizionam emisiunea într-o sală, împreună cu 20-30 de oameni din
minister. Toţi m-au recunoscut. Dar nimeni nu s-a uitat spre mine,
nimeni nu m-a întrebat nimic, iar la sfârşit, când am părăsit
încăperea, toţi m-au ocolit, mă evitau nu cu reproş, ci oarecum
ocrotitor, parcă încurcaţi, incapabili să-şi exprime un sentiment sau
o atitudine faţă de situaţia în care mă găseam eu însumi. Nu-mi mai
găseam locul, eram pierdut, rătăcit…
– Dar şeful dvs.?
– Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am intrat în serviciul
de gardă, aşa cum fusesem planificat anterior plecării la Târgovişte.
Să mi se fi dat şi mie o zi liberă, să mi se ofere ocazia unei nopţi de
odihnă... Nici vorbă. Şi asta în condiţiile în care toţi ceilalţi membri
ai comandoului Târgovişte – jurişti, cameramanul ş.a. – au fost duşi
şi protejaţi, împreună cu familiile, la Hotelul militar "Haiducului".
Deci, eu mi-am făcut în continuare, fără întrerupere, datoria. Fără să
fiu cât de cât protejat Toţi militarii mă ocoleau şi se uitau la mine ca
la altă arătare, cu priviri cenuşii, obosite, nu ştiai dacă ele exprimă
admiraţie, compasiune sau revoltă. Primeam răniţi, le dădeam
primul ajutor… Dar vă daţi seama ce era în sufletul meu când
rănitul era adus pe braţe de militari înarmaţi, cu glonţul pe ţeavă,
doar să apese pe trăgaci. Că asta era obsesia mea atunci: că oamenii
lui Ceauşescu îl vor răzbuna şi mă aşteptam ca glonţul să vină
oricând şi de oriunde… Şi nimeni nu mă întreba nimic, iar eu n-
aveam cui să mă adresez, cum să procedez…Eram singur. Îi
cunoşteam pe toţi şi nimeni nu mă mai cunoştea. Îmi încheiasem
toate socotelile, mă aşteptam la orice.

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2007)

- 275 -
 Colonel (r)  
Ionel Boeru:  
L‐am ajutat pe 
Ceauşescu să moară  
în picioare! 

Ionel Boeru, şeful grupului de paraşutişti care au executat

sentinţa în procesul intentat soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu,
în 25 decembrie 1989. Ofiţer de artilerie antiaeriană, pe atunci
căpitan, şi-a continuat activitatea în unităţi militare de para-
şutism. A absolvit Academia de Înalte Studii Militare şi a urcat în
ierarhia militară până la funcţia de şef de armă într-o Brigadă de
Paraşutişti. În prezent, colonel în rezervă.

– Au apărut şi apar încă tot felul de scenarii şi variante

privind execuţia cuplului dictatorial. Cele mai frecvente consideră
că Ceauşescu ar fi suferit un şoc cardiac în timpul procesului sau
că ar fi fost ucis prin tortură, iar execuţia prezentată telespec-
tatorilor n-ar fi fost decât o... înscenare. Care este adevărul,
domnule colonel?
– Ceauşescu şi soţia sa au fost executaţi prin împuşcare în
ziua de 25 decembrie 1989, ora 14.50, într-o cazarmă din garnizoana
Târgovişte. Poate destinul, poate întâmplarea a făcut ca eu să primesc
ordinul de execuţie şi să fiu primul care să apăs pe trăgaciul armei.
– Cum s-a întâmplat să fiţi chiar dumneavoastră?
– În dimineaţa zilei de 25 decembrie 1989, pe la ora 8.30,
comandantul a ordonat adunarea cadrelor. Ne-a informat că unitatea
are de îndeplinit o misiune importantă de intervenţie şi ca atare este
nevoie de o mică subunitate care să se deplaseze cu două elicoptere
într-o zonă neprecizată. S-a apelat la voluntariat şi aşa s-a constituit
un grup format din opt paraşutişti – un ofiţer şi şapte subofiţeri.
– În momentul constituirii echipei nu cunoşteaţi nimic
despre scopul şi conţinutul misiunii?
– Secretul acţiunii, firesc într-o situaţie de luptă, a fost ţinut
cu fermitate: de la piloţi am aflat că vom merge spre Bucureşti; în
apropierea Capitalei am aflat prin radio că vom ateriza pe Ghencea
pentru a lua la bord un grup de persoane; la sosirea şi îmbarcarea
grupului, generalul Stănculescu, pe care atunci l-am cunoscut, a

- 276 -
ordonat piloţilor să decoleze spre Ploieşti pentru ca în zona Brazi să
ni se alăture alte trei elicoptere cu care ne-am continuat drumul,
schimbând însă direcţia de zbor. Deasupra Mânăstirii Dealu mi-am
dat seama că ne deplasăm spre Târgovişte, dar ce ne aştepta acolo
nici nu bănuiam...
– Cum aţi fost primiţi la Târgovişte?
– Elicopterele de însoţire au rămas undeva într-o zonă de
aşteptare, iar celelalte două cu pasagerii luaţi de pe Ghencea au
aterizat pe platoul unităţii. În momentul aterizării, un TAB s-a
îndreptat spre noi. A venit până sub elice. La mitraliera de pe
maşina de luptă – un locotenent-major aştepta ordin să ne...
spulbere. Era război, nu? Suspiciunea era pretutindeni. În spatele
TAB-ului – un colonel şi un locotenent-colonel veneau în întâmpi-
narea generalului. După o scurtă discuţie a generalului cu cei doi
ofiţeri din unitate, TAB-ul a făcut cale întoarsă spre comandament,
iar noi am primit ordin să debarcăm pentru a organiza un dispozitiv
circular de apărare a elicopterelor. Ne-am infiltrat printre militarii
care asigurau apărarea unităţii. Erau înarmaţi până-n dinţi; oriunde
întorceai privirea – arme şi muniţii, călcai pe tuburi de cartuşe trase
ca pe un covor de pietriş. „Ce-i aici, dom’le? Ce-i aici?” – am
întrebat înspăimântat. „De trei zile suntem atacaţi într-una... Fiţi cu
ochii în patru. Avem deja un ofiţer şi trei soldaţi morţi. Şi răniţi
avem...” Generalul, împreună cu însoţitorii săi, intrase în co-
mandament. După circa un sfert de oră toţi cei opt paraşutişti au fost
chemaţi lângă TAB-ul care se retrăsese la uşa comandamentului. A
venit generalul şi ne-a luat înăuntru, pe un hol. Întrucât nu purtam
grade şi fiindcă toţi eram tineri între 23 şi 29 de ani ne-a întrebat
dacă suntem soldaţi sau cadre militare. Aflând compoziţia grupului,
ne-a spus: „Aţi venit cu mine şi, deci, executaţi numai ceea ce vă
ordon eu. Dacă suntem atacaţi, răspundeţi cu foc fără somaţie”.
Atmosfera era apăsătoare, tensionată, febrilă. Cei câţiva
oameni din unitate aflaţi pe holul comandamentului tot alergau
dintr-un birou în altul, ne priveau cu coada ochiului încruntaţi,
respingători. Ne suspectau cu priviri lunecoase, fugare, fără puterea
de a ne fixa măcar o clipă.
Iar noi... Eu cel puţin – un amalgam de gânduri şi senti-
mente. Un ghem de trăiri contradictorii. Presimţeam ceva, dar nu
aveam curajul să mă opresc asupra vreunei ipoteze. Şi asta îmi
pulveriza voinţa, îmi secătuia puterea. Doream atât de mult să
primesc misiunea. Speranţa unei misiuni concrete – indiferent care
ar fi fost ea – era singura forţă care mă mai ţinea în picioare.

- 277 -
Aşteptarea îmi toca nervii... La un moment dat, generalul a dispărut
într-un birou. Apoi a reapărut şi m-a luat cu dânsul în pragul uşii
care dădea în curtea cazărmii. Pe unde intrasem. Afară, TAB-ul. Mi
l-a arătat, spunându-mi: „Vezi, acolo sunt cei doi Ceauşeşti. Îi vom
judeca aici”. Am înlemnit. Am simţit deodată cum tot sângele îmi
năvăleşte în faţă, cum totul se-ntunecă înaintea ochilor. Mi-am
revenit, însă, destul de repede. Generalul îmi explică protocolul:
„Vor fi scoşi din transportor, pe rând: întâi el, apoi ea. Tu îi vei
conduce până în camera unde se va face vizita medicală, după care
îi însoţeşti în sala procesului”. Am recunoscut împreună traseul: am
văzut cele două încăperi austere, sărăcăcioase, reci. În sala unde
urma să aibă loc procesul mi-a spus: „Îţi mai trebuie încă doi
oameni care să te însoţească, să te asigure din spate şi unul dintre ei
să rămână în paza dictatorului până te-ntorci cu Elena... Alege-ţi
încă doi oameni de mare încredere, oameni siguri, să nu ne facă
probleme”. Mi-a mai spus să mă port cu cei doi dictatori frumos, să
le vorbesc cu dumneavoastră, să nu-i bruschez. Apoi l-a chemat pe
comandantul unităţii, colonelul Kemenici, şi am refăcut traseul. De
data asta în sens invers, ca o ultimă verificare. Trecând pe lângă
grupul de paraşutişti, i-am luat pe D. şi T. după mine. Ieşind în
curte, m-a surprins liniştea de aici. Practic, mulţimea de militari
care ne întâmpinase la venire dispăruse. Pe după arbori, pe după
garduri, pe după colţuri de clădiri se vedeau însă ţevile armelor.
Cei doi subofiţeri au rămas în spatele nostru. Colonelul se
tot uita în dreapta şi-n stânga. „Am putea acolo, în spatele cazărmii,
spre gardul dinspre poziţia de trageri”, a propus colonelul. „E prea
departe”, a răspuns generalul. „Atunci acolo, între barăci, unde sunt
piloţii”. Generalul refuză iarăşi propunerea, apoi indică el un loc
anume, arătându-l cu degetul: „Acolo. E aproape şi ferit de priviri
indiscrete”. Colonelul încuviinţă. Generalul m-a luat de o parte:
„Dacă Tribunalul Militar îi va condamna la moarte, mi-a spus, îi
vom executa aici. Vor fi împuşcaţi. Doar în voi am încredere. Am
nevoie de trei voluntari care să execute sentinţa. Care să fie ăştia,
căpitane?” „Eu sunt primul, tovarăşe general”, am raportat fără să
stau pe gânduri. Apoi cei doi subofiţeri care auziseră probabil
discuţia s-au oferit şi ei pe loc, fără şovăire. „Ai obiecţii?”, am fost
întrebat. „Nu!”, am răspuns, după care m-a luat pe după umeri,
îmbrăţişându-mă aproape, nasture la nasture, cum se spune,
fixându-mă cu o privire pătrunzătoare şi fierbinte. În acea clipă am
simţit o străfulgerare de gheaţă dinspre degetele picioarelor în sus,
lăsând în urmă un lac de transpiraţie rece. M-a întrebat imperativ,

- 278 -
tăios: „Căpitane, eşti în stare să execuţi acest ordin?” I-am răspuns
la fel, cu câtă putere am mai găsit în mine pentru a nu mă pierde:
„Da, tovarăşe general. Sunt în stare!” Acestea au fost ultimele
noastre cuvinte. Nu m-a instruit cum anume să procedez, nu mi s-a
spus dacă va fi ceremonial...
– Cum aţi intrat în contact cu cei doi? Ce impresii v-au lăsat?
– Când am ajuns la uşa TAB-ului, un plutonier major din
unitate a deschis oblonul după care a apărut el. Era de nerecunoscut:
alb ca varul, speriat parcă, neras. Parfumat însă; mirosea frumos.
„Vă rog să mergeţi cu mine”, i-am spus şi s-a supus cu docilitate. L-
am luat de sub braţul stâng şi l-am condus la „cabinetul medical”.
Am rămas afară. Auzeam prin uşă totul. Când doctorul i-a spus că
tensiunea este 17/10, el a zis: „Da, e bună... cam aşa o am”. După
vizita medicală, l-am condus în sala de „tribunal”, i-am oferit un
scaun pe care s-a aşezat oftând.
T. a rămas să-l păzească, iar eu – însoţit de D. – m-am întors
s-o iau pe „distinsă”. Am recunoscut-o imediat. Spre deosebire de
el, care parcă tocmai atunci ieşise dintr-o frizerie, ea avea un miros
urât, înţepător, de urină şi mizerie, de ou clocit. Am condus-o pe
acelaşi traseu, iar când a ieşit din „cabinetul medical” avea în mână
vată şi două flacoane despre al căror conţinut nu mi-am putut da
seama.
– Ce impresie v-a făcut procesul?
– În momentul în care am introdus-o în sala „tribunalului”
pe Elena Ceauşescu, T. a ieşit. La ordinul generalului, am rămas
singur cu misiunea de a-i lichida pe cei doi în cazul unei tentative
de salvare a lor. Primisem ordin să-i suprim chiar cu riscul de a
ucide sau răni – din greşeală sau din necesităţi de moment – pe
altcineva din sală. Pentru a-i avea permanent în raza de observaţie şi
de foc, mi-am ales un loc în spatele completului de judecată, vizavi
de ei, în spatele unei uşi care nu ştiu unde dădea. Nedormit din 22
decembrie, obosit peste măsură, îmi schimbam mai mereu greutatea
corpului de pe un picior pe altul. Parcă treceam peste o prăpastie pe
o punte îngustă, pe o bârnă... obsesia echilibrului... asta ţin minte...
În încăpere era cald, zăpuşeală chiar, iar eu rămăsesem îmbrăcat
gros, în ţinuta cu care înnoptasem în câmp timp de cinci zile şi cinci
nopţi, aşa cum mă prinseseră evenimentele. Indiferent parcă la ceea
ce se discuta acolo, străin de conţinutul cuvintelor grele care i se
adresau, Ceauşescu se uita când la ceas, când la mine, când la
locotenentul-major de infanterie care-l însoţea pe general. Eram
copiii lui – născuţi, crescuţi şi educaţi în „epoca de aur”. Era

- 279 -
momentul adevărului. Acum, verifica practic calitatea „omului nou,
cel mai valoros produs al societăţii socialiste multilateral
dezvoltate!” Eu, săracul de mine, mă prăpădeam tot, mă frământam
cumplit: Cum îi voi duce la zid? Se vor opune oare? Cum vor
reacţiona cei doi însoţitori ai mei? Dar militarii din curtea cazărmii?
Dar locatarii sau persoanele ascunse în blocurile din împrejurimi?
Voi fi în stare să trag? Dacă mi se va bloca automatul? E om, totuşi!
Sunt oameni! Dacă sunt pregătite şi alte variante, alte manevre în
interiorul sau în afara unităţii? Dacă completul de judecată îi va
achita? În acest caz, eu ce voi face, fiindcă ordinul primit... Sau n-
am înţeles eu bine ordinul? Să se fi referit el doar la încercarea de
salvare în forţă a celor doi sau inclusiv prin intermediul justiţiei?
Consultarea repetată a ceasului şi privirile insistente ale
tiranului spre mine mă îngrozeau şi îmi adăugau mereu alte şi alte
întrebări năucitoare, ucigătoare: dacă generalul şi ceilalţi mă
consideră un infiltrat aici? Dacă se presupune existenţa vreunei
înţelegeri între mine şi el? Mi-era frică de T., băiat crescut prin
Chitila, cu înfăţişarea lui de golănaş de Bucureşti, cu mamă-sa la
cadre, în comandamentul aviaţiei, mereu pe fază cu ce se întâmplă
pe-acolo, pe sus... El, ştiind toate schimbările şi modificările de
ultimă oră, toate dispoziţiile superioare chiar înaintea comandan-
ţilor... Ce rang şi ce clenciuri poartă el acum şi aici? Era în mine o
luptă interioară cumplită şi ajunsesem să nu mai am încredere în cei
doi subofiţeri care urmau să formeze, împreună cu mine, „plutonul
de execuţie” şi care în timpul procesului primiseră misiunea de a
păzi în exterior uşa încăperii unde avea loc procesul. Mă şi vedeam
trădat de aceştia şi ca atare toate calculele mi le făceam bazându-mă
doar pe mine însumi, în nicio variantă nu-i mai luam de partea mea.
Şi mă simţeam cumplit de singur. Singur, singur, singur...
Eram transpirat tot, broboane mari de sudoare îmi brăzdau
faţa, îmi intrau în ochi şi în gură... instinctiv am dus mâna la frunte,
să şterg şiroaiele de gheaţă care mă năclăiau şi, de aici, alte, mereu
alte întrebări: dacă se consideră gestul meu a fi un semn? Mai ales
că acesta a coincis cu un murmur nedefinit, cu o foială provocată în
rândul celor prezenţi de afirmaţia categorică a dictatorului că
generalul Milea este un trădător! Imediat după acest moment s-a
auzit un zgomot, ca sfârâitul unei picături de apă pe o plită încinsă...
Sub uşa din spatele meu... De dincolo, de unde nu ştiam ce surpriză
mă paşte, ce acţiune se pregăteşte... Am făcut un semn la ureche şi
spre uşă celor din asistenţă. Văzându-mă probabil desfigurat de
spaimă, civilul cu barbă (Gelu Voican Voiculescu, n.r.) mi-a

- 280 -
răspuns printr-o ridicare discretă a mâinii care voia să însemne „nu-
i nimic, linişteşte-te”.
Un alt moment de cumpănă a fost cel în care Ceauşescu a
afirmat că a dat ţăranilor saci întregi de grâu... Om crescut la ţară,
cunoscând bine realităţile satului, mi-am stopat cuvintele cu greu şi
în ultima clipă pe vârful buzelor: „Minţi, minţi cu neruşinare!”, aş fi
vrut să urlu şi mare lucru a fost că am reuşit să mă abţin. M-am mai
domolit în momentul în care, întrebat fiind de ce nu a rămas în Iran,
poate că astfel s-ar fi evitat vărsarea sângelui nevinovat, el a
răspuns foarte hotărât, de parcă s-ar fi aşteptat la o asemenea
întrebare: „Să credeţi voi asta. Pe mine mă îngropaţi aici, în
pământul ăsta din care m-am născut”. Aceste vorbe, o spun sincer,
m-au impresionat: le-a spus cu durere, din tot sufletul, se simţeau în
vocea lui suferinţa, tristeţea. În general, spuneau amândoi cam
acelaşi lucru, iar când nu erau de acord unul cu celălalt îşi făceau
semne. Îndeosebi el o tempera, o calma mereu. Cred că dacă ar fi
fost judecaţi separat, ea ar fi spus mult mai multe, nu avea
diplomaţia lui...
Ştiam că sunt filmat şi asta mă obliga să adopt o poziţie
rigidă, de soldat sobru, viguros, hotărât; mişcam doar maxilarele,
strângeam din dinţi şi-mi muşcam buzele – de oboseală şi nerăbdare
– trebuia să rămân stană de piatră, să nu provoc întrebări sau
suspiciuni. Felul cum vorbeau juriştii, vehemenţa lor îmi dădeau
curaj şi încredere. Dar nici Ceauşescu nu s-a purtat ca o momâie!
Era demn. Când avocatul apărării, cel în blugi şi pulover, l-a în-
trebat dacă suferă de vreo boală psihică, N.C. i-a replicat revoltat,
ameninţător: „O să am eu grijă de tine când voi ieşi de aici!” Sau
când un altul, plictisit de acel dialog între surzi care avea loc, a
spus: „Hai să terminăm cu aceşti paranoici”. Ceauşescu a ripostat
foarte ferm: „Te voi da în judecată pentru insultă”. Apoi a vorbit de
trădători, că „unii dintre ei se află în această sală” (uitându-se la
generalul Stănculescu). Oricum, atmosfera se încinsese, se făceau
acuzaţii reciproce şi-mi părea rău că s-a ajuns la asemenea in-
vective, că eu însumi, un căpitan oarecare, asist la aşa ceva,
incredibil pentru nivelul la care avea loc procesul. Îmi venea să
intru în pământ, să-mi astup urechile, să nu aud, să nu văd şi mi-am
găsit sprijin într-un locotenent-major de radiolocaţie, asesor în
completul de judecată, stingherit şi el de cele auzite. L-am
recunoscut atunci, pe loc: îmi fusese coleg la şcoala militară şi ne-
am făcut cu ochiul. (Acest proces l-a marcat profund: s-a îmbolnăvit
grav, a fost atacat şi rănit cu cuţitul de un necunoscut, i-a căzut

- 281 -
părul, în ultimul timp era ţinut sub protecţie la un Sanatoriu). În
momentul în care completul s-a retras, juristul cu mustaţă care purta
gradul de maior s-a apropiat de N.C. încercând să-l lămurească să
accepte apărarea; mai mult, să încerce el însuşi să se apere; să ajute
ţara şi poporul în acel moment greu, să spună cine sunt teroriştii,
cum sunt organizaţi şi ce au de gând, unde sunt banii statului.
Ceauşescu l-a respins categoric: „Numai în faţa Marii Adunări
Naţionale sau în faţa poporului, la televiziune”. Când au rămas
singuri, el i-a spus soţiei: „Tot iarna, în 1936, am fost arestat pe
aceste meleaguri pentru activitatea revoluţionară... Am fost
condamnat la moarte, dar procesul s-a mutat la Braşov. Şi acum, tot
revoluţionar...” La revenirea completului, s-a citit sentinţa. Ea a
trântit pe masă punga din hârtie în care erau nişte flacoane cu
medicamente: „Atunci de ce ne-au mai dat astea?” El a primit
sentinţa cu indignare. S-a ridicat în picioare revoltat: „Cine a dat
lovitura de stat poate să împuşte pe oricine... România va trăi însă în
veci! Va trăi România cu poporul liber, nu cu trădători... Ce
nedreptate s-a făcut, ce nedreptate! Murim mai bine-n luptă cu
glorie deplină/ Decât să fim sclavi iarăşi pe vechiu-ne pământ...Ce
nedreptate s-a făcut!... Şi i-am avut lângă noi”, s-a adresat el Elenei.
Apoi a continuat: „Ce nedreptate au făcut. Toate măsurile sunt
împotriva noastră, nu vezi?” „Şi i-am avut lângă noi, a intervenit
Elena. Foarte mare greşeală. Aşa se întâmplă: trădările vin de lângă
tine”. „Da, se întâmplă”, a concluzionat Ceauşescu.
– Ce a fost cu episodul privind „legarea mâinilor”, de ce i-
aţi bruscat?
– Când s-a retras completul, m-am apropiat în stânga lor, cu
arma în poziţie de tragere, timp în care mi s-a ordonat, nu mai ţin
minte de la cine am primit ordinul, să-i iau pe rând şi să execut
sentinţa. L-am invitat politicos să mă urmeze, la care ea a sărit ca
arsă, strângându-l în braţe, cuibărindu-se la pieptul lui: „Nu, dragă,
nu. Împreună am luptat, împreună murim”. El a aprobat-o,
rugându-mă să-i luăm deodată. Atunci am întors capul spre uşa
deschisă unde se afla un ofiţer din unitate: „Tovarăşe locotenent-
colonel, fiind ultima lor dorinţă, vă rog să interveniţi să se aprobe”.
La scurt timp au intrat cu sfori de cânepă patru paraşutişti. Când T.
i-a dus Elenei mâinile la spate, să i le lege, ea a strigat aşa,
tânguitor, ca printre lacrimi, suspinând parcă: „Mă doare, copiii
mei, ce faceţi?!” Mi se făcuse deodată milă; era o femeie bătrână,
neputincioasă, iar acţiunea noastră mi s-a părut de-a dreptul
sălbatică. Cred că roşisem atunci. Apoi l-am văzut pe T. cum vrea

- 282 -
să-i smulgă de la mână brăţara de aur cu diamante şi atunci m-am
înfuriat şi l-am izbit peste mână, strigându-i printre dinţi: „Ce faci,
mă, eşti tâmpit?! Vrei să ne facem de râs?” L., care venise să ajute,
s-a retras speriat chemându-l în ajutor pe omul cu aparatul de
filmat: „Ia uitaţi-vă ce are asta la mână!” Şi s-a filmat de aproape,
de foarte aproape, mâna cu bijuteria respectivă.
– El nu s-a opus? Nu v-a ameninţat, n-a căutat să vă
intimideze?
– Nu, nu. El s-a supus... Cu durere, desigur, era umilit, dar a
acceptat cu resemnare această umilinţă.
– A urmat execuţia...
– Da. Ieşisem din clădire cu ei. Curtea cazărmii era de-acum
plină cu militari. Ieşiseră cu toţii din locaşurile lor şi priveau
înmărmuriţi... Eram... într-o stare de surescitare maximă, încordat
până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata,
chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare, parcă eu
însumi eram condamnatul, m-aşteptam să cadă cerul pe mine, să se
crape pământul şi să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care
parcă se clătina; parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să
omor şi gândul ăsta mă paraliza şi mi-era teamă să nu-mi cedeze
nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile... În
sufletul meu se acumulau mereu noi presiuni şi încordarea se
amplifica, mă aşteptam din clipă în clipă să plesnesc, să mă
dezintegrez, să mă desfiinţez. Trecusem de colţul clădirii, priveam
zidul din faţă care, deşi aflat la circa 20 de metri, era atât de departe,
când Ceauşescu a început să cânte „Internaţionala”. O frântură doar,
că după asta a strigat „Jos cu trădătorii!” L-am strâns de braţ cu
putere şi i-am şuierat printre dinţi: „Taci!” M-a ascultat cuminte.
Mergea fără să se opună. Îl împingeam însă fiindcă nu avea puterea
să înainteze. Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deşi
plecaseră în urma mea, deşi nu-l văzusem trecând pe lângă mine, G.
mă aştepta acolo cu Elena. I l-am dat în primire şi pe Nicolae, m-am
retras câţiva paşi înapoi, de-a-ndăratelea, şi i-am făcut semn să se
retragă lateral (nu mai aveam glas). Am deschis focul. Cu furie am
tras. Din tot sufletul. A fost ca o descărcare electrică violentă, ca o
eliberare, o izbucnire, o izbăvire a tuturor tensiunilor acumulate în
mine, am tras cu speranţa ieşirii din coşmar... Am tras primele
gloanţe în el şi i-am secerat mai întâi picioarele (din acest motiv a
căzut în genunchi), apoi am deplasat rafala în sus, la piept,
împingându-l din gloanţe pe spate. După mine au deschis focul, din
stânga, D. şi T. Tiranii fuseseră însă doborâţi. Concomitent a tras

- 283 -
din spate şi L., apoi a început canonada. Se trăgea cu sete, cu furie,
în disperare. De pretutindeni. Gloanţele vâjâiau, şuierau şi trosneau.
M-am retras, alergând înapoi şi am văzut cum toate armele erau
îndreptate spre mine. Am strigat instinctiv pentru a mă apăra, nu
ştiu, dar aşa am reacţionat eu atunci: „Pentru prietenul meu care a
murit la televiziune, pentru colegii mei căzuţi acolo...” la care,
generalul Stănculescu, în faţa căruia m-am trezit, m-a luat de mână:
„Căpitane, nu-ţi fie frică; nu are nimeni nimic cu tine!” Apoi a
ordonat: „Încetaţi focul!”, iar eu am reluat cuvintele, amplificându-
le cu toată puterea spaimei din mine: „Încetaţi focul! Încetaţi
focul!”
– Au fost numiţi trei militari să execute focul şi, totuşi,
dumneavoastră aţi luat totul pe cont propriu. Ce s-a întâmplat?
– În momentul primirii misiunii, fiind singurul ofiţer din
echipă, am conştientizat răspunderea covârşitoare pentru reuşita
acţiunii. Eram convins că, pe tot parcursul revoluţiei, niciun ofiţer,
niciun cadru militar nu primise o misiune atât de importantă şi de
riscantă şi dacă nu reuşeam s-o duc la bun sfârşit eram sigur că n-aş
mai fi scăpat viu. Mi-era teamă să nu mă pierd, să nu clachez.
Luasem o hotărâre şi trebuia dusă până la capăt. Nu era loc de
întoarcere. Şi m-am cuplat pe această misiune. M-am rupt de cei din
jur, de orice realitate. Eram un robot, aveam o bandă de magnetofon
pe creier: traseul, zidul, arma... Să-mi funcţioneze arma! Să execut
misiunea cât mai repede – ăsta era obiectivul meu, acolo şi atunci.
Se spune că Ceauşescu a strigat şi alte lozinci; se spune că Elena C.
a drăcuit un soldat. Este posibil, pentru că, v-am spus şi o repet, eu
nu vedeam decât zidul şi nu mă gândeam decât la armă, să-mi
funcţioneze arma... Nu era o aplicaţie, să repet ceea ce nu iese bine.
Mi-ar fi fost mult mai uşor să comand: „În numele poporului, foc!”
Dar asta însemna pierdere de timp. În acele momente, atunci şi
acolo, în plin război, o asemenea ceremonie era de neconceput
pentru mine şi cred că şi pentru organizatori, din moment ce nu am
fost instruit în acest sens. Şi atunci am mers pe lucrurile esenţiale,
nu era timp de nuanţe, de subtilităţi...
– Cum au primit cei doi moartea, în fracţiunea aceea de
secundă a execuţiei?
– Părerea mea este că niciunul dintre ei n-ar fi rezistat unui
ceremonial... În timpul procesului, s-au arătat într-adevăr demni,
siguri pe ei, dârji, cu speranţele aproape intacte. Din momentul
pronunţării sentinţei şi mai ales după ce li s-au legat mâinile, când
şi-au dat seama că nu mai există nicio şansă pentru ei – s-au

- 284 -
înmuiat. Pe el, cel puţin, l-am condus spre zid mai mult pe sus, nu
mai avea vlagă în el, picioarele i se împleticeau... Practic, execuţia a
fost fulgerătoare, n-a avut timp să-şi dea seama că este la zid. Sunt
sigur că n-ar fi avut puterea să rămână în picioare în faţa plutonului
de execuţie: ar fi căzut în genunchi – nu pentru a cere îndurare; s-ar
fi prăbuşit pur şi simplu. Deschizând focul atât de repede, l-am
ajutat să moară demn, în picioare.
– Ce sentimente aţi trăit după execuţie?
– Fiţi sigur că n-am scandat „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”
În momentul acela, când i-am văzut jos, într-o baltă de sânge, ura
care clocotise până atunci în mine a dispărut şi am simţit o durere în
inimă, aşa, ca o apăsare, ca o piatră... Apoi spaima, o spaimă
cumplită, care te seacă... Nu, n-am trăit bucuria pe care a trăit-o
marea masă a poporului la anunţarea morţii celor doi. Eram răvăşiţi,
nu ne mai găseam nici starea, nici locul. Eram pierduţi
parcă...Aveam, totuşi, intuiţia vagă că astfel vom scăpa de dictatură
şi de terorişti... Apoi, mai târziu, m-am trezit cu un simţ în plus, un
fel de avertizor foarte sensibil care, uneori, introduce în întreaga
mea fiinţă un curent, o senzaţie ciudată de pericol iminent, dar
discret, care mă furnică şi-mi dă fiori... Tresar şi mă feresc la orice
fâşâit de frunză, la orice şoaptă, la orice adiere de vânt. Cu acest
simţ în plus m-am ales...

Interviu realizat de Viorel DOMENICO

(2007)

- 285 -
  
 
 
 
 
 
 
În loc de epilog… 
 
 G. M. Tamás:  
Revoluția Română 
din Decembrie 1989, 
o revoluție clasică, 
unde riscul a fost 
asumat de toți actorii 

Gáspár Miklós Tamás s-a născut la Cluj în 1948. A studiat

filologia clasică şi filosofia la Bucureşti şi Cluj. Începând cu 1972 a
fost redactor la un săptămânal literar din Cluj, dar după câteva
conflicte cu Securitatea a fost retrogradat din poziţia de redactor la
cea de corector. După ce, din 1974, i s-a interzis – cu câteva rare
excepţii – să mai publice, părăseşte în cele din urmă România,
emigrând în Ungaria. Din 1979 a predat filosofia la Facultatea de
Litere din Budapesta, dar este concediat în 1981 pentru scrierile sale
clandestine şi protestele ilegale, devenind unul din disidenţii
cunoscuţi. Ales deputat în 1989, din partea Partidului Liberal, va
părăsi viaţa politică, în 1994, şi Partidul Liberal, în 1999. În
perioada 1991-1995 a fost director al Institutului de Filosofie al
Academiei Ungare de Ştiinţe. A ţinut cursuri şi a făcut cercetări la
universităţile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center – Chicago,
Wissenschaftskolleg din Berlin, Georgetown, Yale, New School for
Social Research, Collegium Budapest etc.
A publicat numeroase eseuri, studii şi articole în periodice
şi antologii; scrierile sale au fost traduse în 14 limbi: „A teória
esélyei“ („Sansele teoriei“, Bucureşti-Cluj, 1975), „Descartes a
módszerrol“ („Descartes despre metodă“, Bucureşti-Cluj, 1977, ed. a
II-a: Cluj, 2002), „A szem és a kéz“ („Ochiul şi mâna“, Budapesta,
1983, Geneva, 1985), „Idola tribus“ (în maghiară: Paris, 1989, trad.
fr. Paris, 1991), „Másvilág“ („Cealaltă lume“, Budapesta, 1994),
„Törzsi fogalmak“ („Idolii tribului“, vol. I şi II, Budapesta, 1999;
parţial tradusă în limba română: Cluj, 2001), „A helyzet“ („Situ-
aţia“, Budapesta, 2002). Continuă să publice în mod regulat
comentarii politice în marile cotidiane ungare. Din 2003, este
vicepreşedinte al ATTAC Hungary.

– Există vreo definiţie a revoluţiei care să înglobeze

desfăşurarea tuturor revoluţiilor de până acum?

- 289 -
 – Eu cred că există o noţiune intuitivă a revoluţiei. Există,
să spunem, un spectru larg care înseamnă o schimbare de elită, o
schimbare constituţională şi a unui mod de viaţă ca rezultat al unei
revoluţii, adică o schimbare unde riscul violenţei este acceptat de
cei mai mulţi dintre actori. Nu este nevoie, actualmente, ca violenţa
să se întâmple, dar perspectiva şi riscul violenţei sunt acceptate de
către majoritatea actorilor politici. Vorbim despre revoluţie dacă
acest risc este asumat şi dacă schimbările – cel puţin asta este regula
minimă – sunt de natură constituţională, de elită şi de mod de viaţă,
de stil de viaţă; chiar dacă criteriile iacobine sau bolşevice nu sunt
satisfăcute, adică totală schimbare în modul de proprietate, în modul
de producţie sau de dominaţie de clasă. Chiar evenimente mai puţin
bulversante pot fi considerate ca fiind o revoluţie. În acest sens,
Revoluţia Română din Decembrie 1989 este o revoluţie clasică,
unde riscul a fost asumat de toţi actorii – de revoluţionari şi
contrarevoluţionari – ce apăraseră regimul. Elitele au fost
schimbate, mai ales Securitatea care – din autoritate supremă şi
aparat de control – a devenit o organizaţie mafiotă din punct de
vedere economic, ceea ce nu este acelaşi lucru, precum şi modul de
viaţă şi sentimentul de viaţă al românilor şi al tuturor est-
europenilor s-a schimbat pentru totdeauna. Totodată, nu se poate
uita jertfa enormă adusă de tineretul român în acele zile. Şi acesta
este un criteriu important, când lumea îşi riscă viaţa pentru o
schimbare socială şi politică, chiar dacă, ulterior, jertfa se va dovedi
a fi fost degeaba sau că revoluţia nu şi-a atins obiectivele propuse.
Cu toate acestea, cred că Revoluţia Română satisface criteriile
intuitive, empirice, ale revoluţiilor.
– Revoluţia trebuie să fie în mod obligatoriu violentă?
– Nu, dar îşi asumă riscul violenţei. Eu cred că în Polonia şi
în Cehia, în 1989, au fost momente revoluţionare, unde violenţa, din
fericire, nu prea s-a întâmplat. Opoziţia sistemică de atunci, din
Cehoslovacia şi Polonia, şi-a asumat acest risc. Ei au pornit o
mişcare care ar fi putut să sfârşească în violenţă. Nu s-a oprit în
violenţă deşi violenţa era acolo. Violenţa nu a fost refuzată pe bază
de principiu de actorii schimbărilor. Acest lucru înseamnă, totuşi,
un şir de evenimente cu caracter revoluţionar.
– Credeţi că principiile lui Lenin privind modul de
desfăşurare a unei revoluţii mai sunt de actualitate?
– Sunt prea înguste. El ca teoretician al revoluţiei a avut o
vedere foarte îngustă asupra revoluţiei iar criteriile lui sunt foarte
greu de întrunit. Care a fost criteriul lui? A fost Marea Revoluţie

- 290 -
Franceză din 1789. Dacă priveşti după criteriul lui Lenin asupra a
ceea ce este o revoluţie autentică, asta te duce, bineînţeles, la
Revoluţia Franceză de la 1789 până la 1793. Acesta era idealul lui
de revoluţie. Însă acestea sunt excepţii, iar cazul general al
revoluţiei este mult mai variat şi mult mai puţin radical, iar ca
descriere istorică nu prea are valoare.
– Revoluţia este un proces sau un eveniment?
– Până la urmă cred că este un eveniment. Bineînţeles,
procesele sunt stârnite de revoluţii, dar revoluţia însăşi, experienţa
revoluţiei este un eveniment şi îşi arată caracterul primordial în
eveniment care este, prin definiţie, scurt. Deci există o inspiraţie
colectivă, lumea devine genială pentru moment, după aceea ne
mirăm de ce foştii lideri ai revoluţiei – care timp de trei luni s-au
purtat ca nişte arhangheli – devin cetăţeni obişnuiţi după aceea, dar
sigur, e normal, pentru că este o inspiraţie colectivă care ridică
comunitatea la un nivel moral şi spiritual rar şi inedit de însufleţire,
de abnegaţie etc., de curaj şi de imaginaţie şi aceste momente, după
aceea, dăinuie şi inspiră alte procese, dar bineînţeles aceste
momente speciale de inspiraţie sunt rare. Talentul revoluţiilor de a
inventa slogane succinte şi esenţiale arată caracterul acestei
inspiraţii colective, astfel încât nu este de mirare că amintirile celor
care au participat în revoluţie sunt memorii de extaz, de fericire, de
eliberare, de veselie, de mare satisfacţie emoţională şi, bineînţeles,
lucrurile acestea nu pot să dureze. Fără aceste momente de
inspiraţie şi de jertfă colectivă cred că schimbări sociale de mare
anvergură nu sunt posibile. Avem nevoie de aceste momente, nu
iraţionale, dar supraraţionale, care să ne ducă înainte, deoarece
niciodată nu ne putem menţine tot timpul la nivelul variantei optime
a eului. Acest lucru se întâmplă cu ajutorul celorlalţi; sigur, avem
nevoie de o colectivitate ca să ne inspire în felul acesta.
– Revoluţia este un fapt pozitiv sau, uneori, regresul de
după depăşeşte aşteptările?
– Şi, şi. Adică acest lucru se poate întâmpla şi, într-adevăr,
este o difuziune statistică a faptelor. Revoluţii foarte fericite în acest
sens sunt destul de rare, un exemplu clasic fiind, în acest sens,
Revoluţia Americană, cel puţin dacă o ascultăm pe Hannah Arendt.
Însă, Revoluţia Americană a fost un eveniment elitar, ghidat de
elitele intelectuale şi proprietare ale coloniilor britanice din
America de Nord, în care această turnură s-a constituit într-o tradiţie
şi care dăinuie până în ziua de astăzi. Revoluţia Americană, chiar
dacă acceptăm mitologia arendtiană, ceea ce este o chestie amiabilă,

- 291 -
este o chestiune excepţională, adică este o revoluţie pentru a crea o
tradiţie. Aceasta nu este un caz majoritar în istorie.
– Recentele revoluţii din Orientul Mijlociu unde pot fi
înglobate? Pot fi asemănate cu ceva?
– Da, foarte mult cu Revoluţia Română. Foarte mult. Este o
revoluţie din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu care se
aseamănă cu Revoluţia Română din Decembrie 1989, în sensul că
este pornită de tineretul plebeu, că este o izbucnire elementară de
indignare şi de nemulţumire fără un proiect politic bine definit. Este
o mişcare unde nici măcar inamicul nu este precis definit, cu
excepţia unui lider impopular.
– Unde pot fi înglobate aceste revoluţii din Orientul Mijlociu?
– Cred că acestea sunt, într-adevăr, revoluţii spontane, care
sunt caracteristice pentru o Revoluţie şi unde protagoniştii sunt
tinerii bărbaţi nemulţumiţi, marginalizaţi sau declasaţi. Revoluţiile,
de obicei, nu sunt stârnite de oameni bine înfipţi într-o categorie
socială. De exemplu în Revoluţia din Octombrie 1917 era, într-
adevăr, un proletariat care a fost în pofida teoriei marxiste, în
minoritate, sau în Germania unde au fost nu muncitorii, ci militarii
demobilizaţi şi şomerii care au pornit revoluţia, deci marginalizaţi
sau declasaţi într-un sens oarecare, având puţin de pierdut, fiind,
astfel, dispuşi pentru risc. Însă lipseşte un element tradiţional din
perioada secolelor XVIII-XX, unde există o ideologie prealabilă, o
filozofie politică care să inspire; există ideea vagă a democraţiei
care inspiră, care exista şi în 1989 în România, bineînţeles
prezentată prin imaginea Occidentului. Vrem şi noi să fim liberi, să
avem paşaport pentru toate ţările, să nu mai fim forţaţi să avem viza
de flotant şi permisiuni de a sta, jos cu Securitatea, deci o idee vagă,
dar, de fapt, bogată în conţinut democratic. Cam asta se întâmplă şi
în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu unde, însă, reforma
structurală a sistemului politic nu este plănuită de oameni, chiar mai
puţin decât în România sau Europa Răsăriteană de la acea vreme;
cel puţin atunci toată lumea ştia că voia un sistem cu mai multe
partide şi un sistem electoral competitiv. Acest lucru era clar,
respectiv un sistem fără un partid unic şi se dorea un pluralism
politic, lipsa cenzurii etc. În Africa de Nord nici măcar acest lucru
nu este clar.
– Care este raportul între factorii exogeni şi endogeni în
Revoluţia Română din Decembrie 1989?
– În perioada aceea deja am intrat în perioada mass-media a
culturii politice. Faptul că România a devenit un scandal interna-

- 292 -
ţional deoarece a fost considerată a fi fost locul cel mai rău, cel mai
neplăcut, cel mai negativ din toate ţările mai mult sau mai puţin
dezvoltate. Acest lucru, bineînţeles, a avut influenţă şi asupra
aparatului de partid şi asupra populaţiei în clipa în care programul
românesc al BBC-ului sau Radio Europa Liberă a citat publicistica
occidentală despre România. Exista această simpatie pentru români,
respectiv faptul că sărmanii români trăiesc în sistemul cel mai
teribil al lumii şi sunt forţaţi să se supună, ceea ce era o ruşine. Eu
cred că factorul exogen cel mai important în cazul Revoluţiei
Române a fost factorul ideologic şi moral, faptul că Ceauşescu a
fost considerat un paria, că sistemul lui a fost considerat o
abominaţie şi starea ţării ca fiind un scandal internaţional, astfel
încât au fost întotdeauna revendicări în Occident, iar guvernele au
trebuit să intervină şi să facă ceva în interesul populaţiei româneşti.
Dacă urmăriţi textele disidente iradiate prin Radio Europa Liberă de
către cei fugiţi şi alţii, acelea relevă un element foarte puternic,
adică faptul că ne este ruşine să fim români, că suntem consideraţi
ca victimele unui sistem despicabil contra căruia nimeni nu se
răscoală. Românul este servil, a servit intereselor şi laşităţilor şi nu
se răscoală, auzim asta şi astăzi; ceea ce este absurd având în vedere
momentul din decembrie 1989. Avem dovezi „a contrario”, dar n-
are importanţă. Această percepţie a jucat un rol destul de important.
Motivele endogene sunt clare: un sistem foarte neiubit din punct de
vedere politic, cu o anumită politică externă, fără succese
economice şi sociale şi care-şi periclitează propria existenţă prin
întreţinerea unor relaţii ostile cu toţi vecinii. Un regim politic care
ostraciza şi ostiliza minorităţile locale etc. Cred că aici putem vorbi
de un rol exogen ideologic şi politic mai puternic decât de obicei.
– Care este substratul detractării revoluţiilor din 1989?
– Aici pot să spun un lucru comun: este dezamăgirea,
răzbunarea simbolică a celor dezamăgiţi împotriva acelora care au
făcut Revoluţia şi nu au transformat Revoluţia într-un proces care,
la final, te face fericit. Nefericirea îşi ia această formă de a căuta
responsabilitatea; este o procedură psihologică bine cunoscută: când
un cuplu este nefericit amândoi spun că tu nu m-ai iubit destul de
mult, tu nu ai făcut destul, tu ai fost necredincios/necredincioasă, tu
n-ai permis să avem un cămin împreună etc., ceea ce înseamnă că,
de exemplu, relaţiile între un bărbat şi o femeie, de obicei, nu
durează etern. Acest lucru este dificil de acceptat. Cineva trebuie să
fie responsabil. Putem spune astfel că libertatea există, democraţia
există, dar noi suntem provinciali, coloniali, români, nu suntem

- 293 -
destul de buni, şi este vina noastră etc. Este o tehnică de evitare a
evidenţei.
– Câte din aspiraţiile revoluţionarilor din decembrie 1989
credeţi că s-au împlinit?
– Foarte multe, adică mult mai multe decât este ţinută
evidenţa. În acest sens, foarte rar sunt de acord cu profesorul dr.
Adrian Niculescu care spune că „suntem oameni liberi“; bine
expresia poate că este exagerată, dar sigur că există o anume
libertate a presei, a opiniei, precum şi o mai mare libertate pentru
viaţa particulară. Dacă consideri libertatea în sensul roussian pozitiv
al cuvântului, ca participare în afacerile publice, atunci nu suntem
liberi; în sensul ăsta nu suntem liberi, libertatea pozitivă este foarte,
foarte îngrădită şi aproape inexistentă. În sensul negativ liberal al
cuvântului, da, cred că este un diapazon destul de larg de atitudini
chiar politice, şi altele care sunt tolerate de această societate şi care
n-au fost tolerate înainte. Există o mai mare varietate de opţiuni
rituale decât existau înainte. Sunt lucruri nesatisfăcătoare dacă vrei
perfecţiunea, dar totuşi sunt îmbunătăţiri esenţiale.
– Revoluţiile din 1989 au înmormântat ideea de stânga şi
marxismul?
– Deloc. Din mai multe motive: în primul rând, prima oară
când un om important a spus că marxismul ar trebui să fie aplicat la
propria sa critică, respectiv Karl Korsch în 1925, acest lucru a fost
făcut de curentele independente marxiste care au fost numite de
Maurice Meuro Ponti, marxismul occidental. Nu era numai
occidental, aşa a numit el marxismul critic care include pe Antonio
Gramsci şi pe Bucacci şi pe alţii sau cel puţin părţi din operele lor;
deci să nu uităm, că o critică marxistă a socialismului de stat sau
socialismului real existent a fost la baza răscoalelor din 1953 din
Berlinul de Est, din 1956 în Budapesta şi 1968 din Praga. Revoluţia
din 1956 a fost revoluţie socialistă condusă de comunişti. Pur şi
simplu în zilele din octombrie-noiembrie 1956, nu a existat un
singur text care ar fi propăvăduit o perspectivă capitalistă.
Posibilitatea unei critici marxiste a societăţilor de tip sovietic a fost
totdeauna prezentă, şi a fi marxist după înfrângerea sistemelor post-
staliniste nu prezintă nicio problemă morală sau filosofică; ba chiar
pentru unele tendinţe radicale troţkiste-anarho-comuniste, sindica-
liste şi altele, 1989 a fost celebrat ca un moment în care confuzia
dintre politica emancipatoare şi sistemul gulag nu se va mai
întâmpla. Sigur, eu am devenit un marxist după 1989. Nu am fost
un marxist înainte de asta, niciodată. Am fost om de stânga în anii

- 294 -
‘80, dar anarhist nu am fost în acele clipe. Am fost influenţat ca
toată intelectualitatea, care se consideră astfel, de marxismul
occidental. Ceea ce am auzit la Universitatea din Cluj, când eram
student, despre marxism n-a fost prea important pentru că am
dormit la acele cursuri. Marxismul care mă interesa era marxismul
disident din Est şi din Vest, pe care l-am citit în cărţi şi care nu era
prezent în acele cursuri. În sensul acesta, critica capitalismului este
mai actuală decât oricând, când pentru prima oară în istorie
capitalismul umple tot ecranul. În „The Cultural Contradictions of
Capitalism”, Daniel Bell scrie că nu a existat niciodată o cultură
procapitalistă înaintea capitalismului. Toată cultura era anticapi-
talistă sau de dreapta: catolicismul, romantismul reacţionar etc. sau
era anticapitalismul mai ales de stânga, de la liberalismul de stânga
până la anarho-comunismul cel mai extrem, renăscut astăzi cu mare
putere la Paris. Actualitatea marxismului este mai mare decât
oricând, deoarece pentru prima oară în istorie, capitalismul are
hegemonie culturală. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată până
acum. Capitalismul a existat întotdeauna, burghezia n-a fost,
aproape niciodată, la putere. Cine a fost la putere? Militarii,
nobilimea, birocraţia, sindicatele, partidele comuniste, sistemele
acestea din Europa de Est care au fost sisteme capitaliste, după cum
ştiţi din eseul meu care se numeşte „Capitalism pur şi simplu“.
România este un exemplu paradigmatic pentru acest lucru, pentru
capitalismul pur. În capitalismul mai vechi, capitalismul avea o
poziţie la dreapta, respectiv uniunea tronului cu altarul, trecutul
romantismului reacţionar, şi a avut socialismul la stânga:
sindicatele, partidele socialiste, comuniste, anarhiste etc. Acum nu
există nimic, adică o opoziţie de la dreapta, poate există doar în
cuvinte, dar în practică deloc. Dreapta românească, pentru prima
oară în istoria românească, este procapitalistă, înainte nu era. A. C.
Cuza, Octavian Goga sau legionarii nu erau procapitalişti, cel puţin
retoric nu erau, chiar mai puţin procapitalişti decât Hitler; aveau
latura aceea ţărănistă, agrară, ortodoxă etc. precum şi pe cea
rusească, precum „Sutele Negre”. Mişcarea legionară şi „Sutele
Negre” sunt foarte apropiate ideologic şi în stil politic; stânga nu
există ca forţă politică, deci capitalismul românesc este complet. De
la media la ştiinţă, de la întreprinderi la stat, de la piaţă la sindicate,
toată lumea este capitalistă. Aşa ceva nu s-a întâmplat încă
niciodată şi nici în Occident nu se întâmplă aşa ceva, astăzi. Noi
suntem capitaliştii perfecţi. Aici, de exemplu, este nevoie, mai mult
decât orice, de critica marxistă, adică asta ar trebui să fie pâinea şi

- 295 -
apa intelectualităţii româneşti, însă n-o să fie. Nu cred că readuce în
actualitate, şi mai ales, ceea ce Robert Kurz, un filosof german de
astăzi, numeşte marxismul ezoteric, adică marxismul care nu este
identic cu credinţele acestea pozitiviste în progres, care sunt pur şi
simplu stigmele epocii în opera marxistă, respectiv progres,
determinism, materialism şi chestii din astea care nu sunt esenţiale
pentru teorie. Însă, ceea ce este esenţial pentru teorie, dăinuie.
Critica anticapitalistă clasică nemarxistă spune că sistemul capitalist
pretinde libertate, egalitate şi frăţie, şi minte, fiindcă este un sistem
de manipulare, exploatare şi asuprire. Aş spune că sistemul
capitalist este un sistem de libertate şi de egalitate. Nu este o
minciună. Este exact ceea ce pare să fie. Fără egalitate în drepturi
nu există salariat, pentru că salariatul nu există fără un contract de
muncă consimţit. Fără acest contract nu există o piaţă a forţei de
muncă, deci nu există capitalism; adică o legalitate a subiecţilor
liberi, în tranzacţii proporţionale şi simetrice, deci ceea ce
capitalismul pretinde că este democraţia liberală, reprezintă
adevărul perfect. Karl Marx spune că este perfect adevărat şi teribil:
„Asta vă e libertatea!“, însă el nu spune că nu sunteţi liberi, sunteţi
liberi şi sunteţi exploataţi şi asupriţi şi făcuţi nefericiţi şi făcuţi
obiecţi prin libertate. Este o critică mult mai profundă decât critica
moralizatoare iacobină care spune că burghezia înşeală şi în spatele
guvernelor se ascund miliardarii care plătesc mită miniştrilor să facă
legi; nu e adevărat, se întâmplă, dar nu este esenţial fiindcă sistemul
justiţiei egalitare reunit cu principiul proprietăţii private dau acest
rezultat pe care îl observăm. Putem spune că stânga şi marxismul
sunt foarte necesare. N-a fost infirmat marxismul deloc, din contră.
– Cum apreciaţi sau cum vedeţi rolul rezervat al
Occidentului faţă de Revoluţia Română din Decembrie 1989?
– Aici este un succes total insolit, total neobişnuit al
intelectualităţii româneşti. În teritoriul românesc a învins toată
lumea şi a convins pe toată lumea că miracolul românesc nu s-a
întâmplat. Un aşa mare succes nu am mai văzut! Toate exerciţiile de
publicitate, din ţări de periferie, încearcă să convingă lumea că
sistemul Mubarak nu este corupt, că guvernul israelian are intenţii
paşnice etc. Ştim foarte bine că dacă un jurnal serios din Occident
ar publica aşa ceva, toată lumea ar râde. Dar aici, fără niciun efort,
aţi reuşit să convingeţi toată lumea că n-aţi făcut nimic!
– Revoluţiile din 1989 au fost de stânga sau de dreapta?
– Dacă considerăm că revoluţiile plebeie şi cele antielitare
sunt de stânga, că au o dimensiune egalitară foarte puternică, atunci,

- 296 -
Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost, într-adevăr, de
stânga. Faptul că nu s-a opus unui sistem economic propus imediat,
antiegalitar şi riscant, o face revoluţie de dreapta. Revoluţia
Română din Decembrie 1989 a fost ceea ce am ştiut că este
dintotdeauna, o revoluţie haotică, o revoluţie spontană cu
deziderate, cu dorinţe, visuri, contradicţii, care au condus la ciocniri
între revoluţionari, prin experienţa comună a eliberării dintr-un
sistem oribil. Orice ai fi, din punct de vedere politic, a uita această
experienţă este, într-adevăr, o imbecilitate de dimensiuni istorice.
Această Revoluţie Română este ceva extraordinar şi cred că este
datoria noastră, a tuturor, să amintim lumii că eşecul, înfrângerea şi
dezamăgirea nu sunt stări eterne. Există această ideologie populară
care spune: „Ei bine, oricum trăim, până la urmă o să ne doară
spatele, sigur o să ne sfârşim zilele în spital, foştii iubiţi şi copiii
noştri ne vor uita, viaţa este întunecată, asta ne este soarta, suntem
păcătoşi !“. Aceasta este sigur vederea de origine creştină a vieţii,
ne resemnăm, viaţa este nefericită, nimic nu se schimbă esenţial,
fiindcă tot păcătoşi suntem orice s-ar întâmpla şi singura soluţie este
căinţa şi nădejdea pentru viaţa viitoare. Dar, dacă neglijăm acest
aspect al judecăţii populare asupra vieţii umane, atunci cred că
poate merită să arătăm, să reamintim lumii că a fost un moment în
care speranţele şi visele, precum şi sentimentele extraordinare de
eliberare, erau bine motivate şi justificate. S-a întâmplat într-adevăr,
în empiric, nu era numai o utopie; era o realitate pe stradă. Ce
înseamnă martiriu: înseamnă mărturie. Asta este: sângele pe
zăpadă!
– Care a fost rolul intelectualităţii în evenimentele
revoluţionare din 1989, atât în România, cât şi în Europa
Răsăriteană?
– Este o mare diferenţă. Într-adevăr, în unele ţări din Europa
de Răsărit, intelectualii au fost liderii schimbărilor, ca şi în Ungaria,
de exemplu, în Cehoslovacia şi RDG. Însă, schimbările cele mai
revoluţionare, respectiv în Polonia şi România, intelectualii au jucat
un rol limitat. În Polonia mai mult, deoarece au ajutat mişcările să se
formeze şi să formuleze revendicări, mai apoi să dezvolte un discurs
revoluţionar, ceea ce a durat, totuşi, 10 ani, nu câteva zile, ca la
Bucureşti şi la Timişoara. Aici, în România, pur şi simplu nu era timp
pentru aşa ceva, nu era un timp pentru discurs, nu era un timp pentru
analiză, era un timp pentru acţiune de masă, acţiune colectivă.
Cenzura ceauşistă a fost absolută. Unele idei deviaţioniste sau
disidente pătrundeau numai prin Radio Europa Liberă. Foarte multă

- 297 -
lume ştia, cel puţin, de Paul Goma, sau de câteva personalităţi de
acest gen; se ştia că toţi intelectualii care fugeau din ţară, probabil nu
erau de acord cu regimul ceauşist. Exista o percepţie, îmi amintesc
foarte bine, era o percepţie că există o rezistenţă intelectuală oarecare,
dar asta n-a fost o cauză nicicum, nici măcar o prefaţă a mişcărilor.
Pur şi simplu, la un moment dat, lumea s-a săturat de Ceauşescu şi de
sistemul lui. Exista, totodată, sistemul mass-media care a răspândit şi
a arătat ce s-a întâmplat în unele republici sovietice, ce s-a întâmplat
după prăbuşirea Zidului de la Berlin etc. A influenţat convingerea
oamenilor, sub impactul evenimentelor din străinătate, despre
posibilitatea ca Ceauşescu să fie izolat, că Uniunea Sovietică se
prăbuşeşte ca stat dictatorial etc. În acest mod lumea putea să-şi facă
curaj şi şi-a făcut curaj. Mass-media, în modul acesta indirect, a jucat
un rol foarte mare, însă intelectualitatea nu a jucat niciun rol. Nici
Mircea Dinescu nu s-a prezentat atunci la Televiziune ca un
intelectual. S-a prezentat ca o porta-voce a noii puteri, neconformist,
spiritual, jucăuş, vulgar voit, deci foarte neobişnuit, dar totuşi n-a
apărut ca un intelectual care să facă analize şi chestii din acestea,
cum, de exemplu, am apărut eu la televiziunea ungară, unde mi s-a
pus o întrebare şi am răspuns, cum vă răspund şi dumneavoastră, în
fraze lungi, vreo 20 de minute, în program de noapte, de reflecţie.
Deci, era timp. Lumea nu avea nici frica, nici nerăbdarea care erau
caracteristice aici.
– De ce nu s-a putut face o revoluţie paşnică în România şi
de ce Ceauşescu a fost abandonat de Occident?
– O dictatură de factură comunistă se poate susţine numai
ideologic. Dacă motivaţia ideologică nu există, interesele secţionale
nu sunt destul de puternice, cum sunt chiar şi în dictatura militară,
unde cel puţin armata este investită cu o situaţie specială, să salveze
regimul. Serviciile secrete şi aparatele de partid au fost transformate
în organizaţii tehnocratice şi dezideologizate. Chiar şi Securitatea
română era o organizaţie care păstra puterea şi era caracterizată de un
naţionalism oarecare, vag: că este statul nostru, că e liderul nostru, ne
apărăm de străinii care sunt împotriva noastră etc. Asta nu este o
ideologie, sunt câteva convingeri vagi care pot să dispară şi care,
dealtfel, au şi dispărut foarte repede. Cam asta era peste tot cazul, dar
mai radical în România unde Ceauşescu reuşise, totuşi, să acapareze
o parte din baza naţionalistă care există totdeauna şi pretutindeni.
Existau oameni care-l apărau în numele independenţei naţionale,
împotriva autodeterminării naţionale şi care aveau această idee a
măreţiei naţionale care a fost sprijinită de propaganda perioadei

- 298 -
ceauşiste. Noi ştim că poemele acestea scrise în onoarea lui
Ceauşescu erau mincinoase. Nu este posibil ca un sentiment veritabil
să nu se fi strecurat în poemele astea. Adrian Păunescu scria despre
Ceauşescu în unele din poemele sale ca despre „stejarul nostru
cărunt“. Este ridicol fiindcă stejar spui unui bărbat care este înalt,
însă Ceauşescu era scund. Totuşi se vede, oricât de grotesc este, că nu
scrii aşa ceva fără sentiment. Aici nu era cazul celorlalţi lideri din
blocul estic. Exista o motivaţie naţionalistă în rândurile unor unităţi
ale Armatei, ale Securităţii, ale Poliţiei şi ale unor părţi ale aparatului
de partid. Motivaţii care nu existau în Ungaria şi Cehia, unde chiar şi
aparatul de partid a declarat că se simte uşurat că au plecat sovieticii,
că este bine şi, orice s-ar întâmpla, probabil bunăstarea va creşte, va
fi libertate şi va fi OK, astfel încât, deşi sunt unele riscuri, suntem
favorabili schimbării. Eu îmi amintesc că în anul 1989 fusesem deja
invitat la aşa-numitele cercuri de reformă ale Partidului Socialist care,
ca şi atmosferă, nu erau foarte diferite de cercurile de opoziţie. Cam
acelaşi discurs, puţin diferit, dar nu foarte mult. Acestea n-au existat
în România, unde structura stalinistă a rămas şi unde a fost adăugată
motivaţia naţională.
– Şi atunci cum vă explicaţi, pe de-o parte, antisovietismul
României din 1968 şi până în 1989 şi, pe de altă parte,
prosovietismul din perioada 1990-1991?
– Prosovietismul a fost numai un fenomen de elită generat de
întoarcerea activiştilor de partid care au fost daţi afară de Ceauşescu
şi care erau prosovietici oricum. Eu nu cred că a fost un prosovietism
foarte tare, popular, în condiţiile în care, totuşi, Gorbaciov era foarte
popular. Astăzi, este neconfortabil să-ţi aminteşti de popularitatea lui
Gorbaciov, care s-a dovedit a fi, totuşi, o figură slabă. Exista o
popularitate a lui Mihail Gorbaciov, însă nu un prosovietism de masă.
Ceea ce exista era antirusismul lui Ceauşescu, însă asta-i tradiţia
politicii româneşti; a existat şi între cele două războaie, a fost şi în
timpul lui Ceauşescu, şi este şi astăzi, datorită Basarabiei, ceea ce
este, desigur, o chestie teritorială, de demnitate naţională etc.
– Au fost intelectualii români la înălţimea momentului 1989?
– Nu pot să vă spun: unii da, unii nu. Nu ştiu… Cred că da, în
majoritatea lor, cred că da.
– Şi atunci de ce au ei o percepţie anostă despre Revoluţia
Română?
– Deziluzie, sigur, deziluzie. Dacă citim articolele din ziarele
apărute în decembrie 1989, se remarcă, totuşi, o tonalitate de

- 299 -
entuziasm şi de uşurare, de eliberare…Probabil au fost scrise în
bunăvoinţă şi sincer.
– Când credeţi că s-a terminat Revoluţia Română?
– Foarte, foarte repede. Formele revoluţionare au rămas,
adică violenţă şi protest, mineriade, violenţă la Târgu-Mureş etc. Însă
acestea nu au avut scop emancipator sau foarte puţin, dar formele
revoluţionare au persistat, însă cred că mineriadele au anunţat
sfârşitul momentului revoluţionar, când metodele revoluţionare au
fost întoarse împotriva revoluţionarilor.
– Foarte puţini dintre intelectualii noştri s-au angajat într-o
viaţă politică după 1989.
– Foarte puţini? Foarte mulţi! Depinde. Totuşi, foarte mulţi!
Oameni angajaţi în dezbaterile politice publice din presă sunt
participanţi în viaţa politică. Că ne-au devenit miniştri numai foarte
puţini dintre ei, asta este adevărat, dar asta n-are importanţă.
– A divizat Revoluţia Română intelectualitatea română? A
clarificat opţiunile sale ideologice?
– Consecinţele Revoluţiei, da. Cu toate că în România
această problemă este voalată, eu cred că în societatea creată de
Revoluţie, acceptată sau neacceptată de către intelectuali, ideile
Revoluţiei, precum libertatea individuală, sfârşitul cenzurii,
pluralismul politic, o economie de piaţă etc., sunt apărate de foarte
mulţi. Sunt apărate de unii, Horia Roman Patapievici este, de
exemplu, o figură foarte caracteristică care apără tot pachetul, mai
ales pachetul referitor la ideile privind economia de piaţă şi naşterea
elitei. Majoritatea intelectualităţii nu mai gândeşte aşa, sunt multe
lucruri neacceptate. Critica uzuală pentru mine nu oferă foarte mult,
mai ales această critică continuă a hoţiei. A-ţi imagina că această
corupţie şi criminalitate sunt un element atât de serios în viaţa socială
din Balcani, arată inexperienţa intelectualităţii balcanice cu
empirismul social. Ar trebui să se citească mai multe statistici.Totuşi,
câţi bani dispar în economia neagră şi câţi bani dispar în traficul
bancar internaţional total legal? Adică, aici sunt câteva sute de
milioane de lei şi acolo sunt câteva mii de miliarde de dolari. Este
ridicol, dar cam acesta este nivelul la care viaţa socială e privită
deoarece există sentimentul acesta de neputinţă: că noi putem,
bineînţeles, să criticăm oamenii care iau şpagă, dar sistemul
internaţional bancar nu este de competenţa noastră. El poate fi criticat
în America, dar nu este treaba noastră pentru că noi suntem mici,
provinciali, coloniali, săraci, nenorociţi etc. Noi vorbim despre
primarul unui sector din Bucureşti care a furat nu ştiu ce…Bine, nu e

- 300 -
corect să se facă aşa ceva, dar importanţa acestor lucruri este foarte
limitată.
– Intelectualul trebuie să fie un luptător sau un doctrinar al
Revoluţiei?
– Ne-ar trebui mai mulţi doctrinari decât avem. Dacă am avea
foarte mulţi, nu mi-ar plăcea, cum avem prea puţini, cred că ne-ar
trebui mai mulţi.
– Între Timişoara şi Bucureşti cum priviţi cele două
fenomene?
– Ştiţi foarte bine că în ţările anglo-saxone, capitalele nu sunt,
cu excepţia Londrei, oraşele cele mai mari. În Canada e Ottawa, ca şi
în statele membre ale Statelor Unite, capitala Californiei nu este la
San Francisco-Los Angeles, ci la Sacramento. Capitala SUA nu este
New York-ul, ci Washington-ul. Toată lumea se teme ca puterea să
fie acolo unde sunt masele urbane şi, bineînţeles, poţi să faci o
răscoală într-un centru provincial, dar n-ai să câştigi puterea.
Revoluţia Română s-a desfăşurat, totuşi, la Bucureşti, însă fără
Timişoara nu era posibilă, dar, de fapt s-a desfăşurat aici, la
Bucureşti. Aici a fost o forţă fizică destul de mare ca să alunge
dictatorul. Puritatea Timişoarei se datorează faptului că acolo nu s-a
putut răsturna Puterea, pentru că puterea nu era acolo. Pur şi simplu.
Ceauşescu trebuia să fie alungat de aici, din Piaţa Palatului. Aici a
fost confruntarea decisivă. În Timişoara era o confruntare destul de
banală între forţele ordinii şi răzvrătiţii. Oricât de brutală era,
reprezenta totuşi o acţiune poliţienească pentru a restabili ordinea
într-un oraş rebel. În Bucureşti erau două forţe care s-au opus. În
Timişoara nu s-a pus problema de a forma un consiliu municipal
alternativ, cum s-a format, în Bucureşti, Consiliul Frontului Salvării
Naţionale. Revoluţia Română s-a desfăşurat în capitală şi, bineînţeles,
diferenţa dintre Timişoara şi Bucureşti a devenit tipologic diferenţa
dintre puritate şi lupta pentru putere, dar această diferenţă este
inevitabilă.
– Poate peste 10 sau 20 de ani, cum credeţi că va fi privită
Revoluţia Română, în ideea acestui capitalism şi acestei stângi care
nu există?
– Probabil mai prietenos. Dacă, într-adevăr, o reabilitare a
demnităţii egale a membrilor comunităţii civice se va restabili într-un
fel sau altul, atunci o acţiune spontană a plebei va fi recunoscută.
Acum această Revoluţie nu este iubită, fiindcă era o mişcare
plebeiană şi haotică şi fără o relaţie directă la putere. Puterea a fost
acaparată de nişte grupuri, probabil inevitabil, şi nu blamez pentru

- 301 -
acest lucru. Multitudinea populară nu poate să-şi ia puterea singură,
dacă n-are idei politice foarte precise cum se face acest lucru. Pentru
asta avem nevoie de distrugerea statului, de distrugerea banilor, de
distrugerea proprietăţii spaţiului şi mediului şi timpului, adică pentru
apropierea puterii de către popor. Aceasta este ideea originală a
democraţiei, este condiţionată şi depinde de unele lucruri care ar
însemna o schimbare aproape naturală în firea socială a omului.
Probabil vom mai aştepta puţin pentru asta, dar criza prezentă ne
apropie de acest lucru. Un lucru este cert, ni se spune de 200 de ani
că răscoalele maselor sunt iraţionale, indisciplinate şi conduc la
tiranie; ceva spus deja de Aristotel, deci nu este destul de nou. Dar
acum am văzut, în ultimii 20 de ani, în toată lumea, nu numai în
Europa, dominaţia elitară care a condus la catastrofa absolută. Cine
mai crede astăzi în expertiza elitelor de conducere este pur şi simplu
naiv, adică nu este nicio dovadă că aceste elite sunt mai inteligente
decât opinia neinformată a cetăţeanului de rând. Nu s-au dovedit mai
inteligente, mai prevăzătoare, deloc. Prejudecăţile acestea că luarea
puterii directe de către lume, de către oameni, ar însemna oricum o
catastrofă, reprezintă o idee împărtăşită cam de toată lumea în
secolele XIX-XX; vezi ideea de revoluţionar profesional care arată
frica lui Lenin faţă de spontaneitatea populară, ca să nu mai vorbim
de altele, de principiul parlamentar etc. Toate acestea dispar încetul
cu încetul şi suveranitatea populară se va restabili, dar sper că se va
restabili fără un colaps major al civilizaţiei. În momentul acesta mi se
pare că o restabilire a civismului şi a justiţiei sociale şi a legalităţii
politice s-ar putea realiza numai cu o vărsare de sânge nemaivăzută în
istorie. Nu propun acest lucru pentru că nu sunt un sadic, dar ce mă
întristează, aşadar, este faptul că există o confruntare atât de ascuţită
şi mută între forţele acestea istorice, ceea ce este înspăimântător. Asta
este raţiunea, cauza pentru succesul unor partide de extremă dreapta
care, pur şi simplu, propun nişte soluţii facile şi nişte ţapi ispăşitori
uşor de identificat.

Interviu realizat de Constantin CORNEANU

şi Corneliu VLAD
(2011)

- 302 -
 Cuprins 
 
Cuvânt înainte ......................................................................... 3 
Notă asupra ediției .................................................................. 6 
1. Oameni ai Revoluției ............................................................ 7 
Ion Iliescu:  Revoluția este eminamente românească! ..................... 9 
Lorin Fortuna:  Revoluția Română  nu a reuşit să însănătoşească 
societatea... ..................................................................................... 16 
Valentin Voicilă: Revoluția m‐a  marcat pentru  tot restul vieții! ... 22 
Petre Roman:  Revoluția Română ‐  o dezordine tragică împotriva 
unei  ordini barbare ........................................................................ 43 
Claudiu Iordache:  Luna decembrie  este fastă  românilor! ............ 47 
Dumitru Mazilu: Ceea ce astăzi este  o certitudine sunt evoluțiile de 
după Revoluție ................................................................................ 51 
Acad. Răzvan Theodorescu: Reflectarea Revoluției în artă  a fost 
zero ................................................................................................. 57 
Cazimir Ionescu: Revoluția a schimbat dictatura comunistă  cu 
statul de  drept şi economia competitivă liberă ............................. 59 
Gelu Voican Voiculescu:  O revoluție nu  este un act galant,  ci unul 
brutal ............................................................................................... 63 
Sergiu Nicolaescu:  Evenimentele din decembrie 1989 –  o 
spontaneitate  rar întâlnită! ............................................................ 72 
Dorel Vişan:  Boerilor,  revoluția  e revoluție! ................................ 85 
Alexandru Mironov:  Am sentimentul  că mi‐am făcut datoria! ..... 88 
Amiralul (r) Emil  Cico‐Dumitrescu:  Într‐o revoluție,  dacă nu spui  
cine eşti şi ce vrei,  n‐ai nici o şansă!............................................... 92 
Spiridon Maria Cassian:  Indiferent de intențiile oculte de trecere sub 
tăcere a momentului Iaşi, 14 decembrie 1989, mişcarea a existat şi 
a constituit începutul Revoluției Române. .................................... 101 

- 303 -
 Dumitru Dincă: Aşteptam cu  sufletul la gură ca  şi în România să se 
întâmple ceva... ............................................................................. 121 
Virgil Hosu:  De aici, de la Catedrală, s‐a  născut Revoluția  din 
decembrie ‘89! .............................................................................. 149 
Traian Orban: Timişoara,  Timişoara ............................................. 160 
2. Oameni în uniformă ......................................................... 165 
Generalul (r)  Mircea Chelaru:  Viteza de reacție  a bucureştenilor  a 
fost mai mare decât cea a generalilor... ....................................... 167 
General (r)  Iulian Medrea:  Ura a fost aşa  de mare, că a explodat în 
mine! ............................................................................................. 178 
General (r) Corneliu Pârcălăbescu:  Pe la ora 19  au început 
împuşcăturile… .............................................................................. 200 
General (r)  Constantin Zeca:  Am realizat  dintr‐o dată  că sloganul 
care străbătea aprecierile oficiale despre huligani şi derbedei era 
fals ................................................................................................. 206 
Generalul Iosif Rus:  Pe o anumită rețea de convorbiri radio pe care 
o avea echipajul cineva  ne presa să transmitem un mesaj lui 
Nicolae Ceauşescu ......................................................................... 215 
General (r) dr. Niculae Spiroiu:  În decembrie 1989, Armata n‐a avut 
inamic! .......................................................................................... 224 
Colonelul (r) Iordan Rădulescu:  În decembrie 89  au contat 
entuziasmul, credința şi  încrederea în noi ................................... 250 
Colonel dr. Liviu Verdeş: Participarea la procesul  şi execuția 
cuplului Ceauşescu a fost un accident biografic, o întâmplare 
nefericită pe care n‐am  avut cum s‐o evit ................................... 269 
Colonel (r)  Ionel Boeru:  L‐am ajutat pe Ceauşescu să moară  în 
picioare! ........................................................................................ 276 
În loc de epilog… .................................................................. 287 
G. M. Tamás:  Revoluția Română din Decembrie 1989, o revoluție 
clasică, unde riscul a fost asumat de toți actorii ........................... 289

- 304 -