Introducere

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Harkovul a fost teatrul mai multor bătălii.
Orașul a fost cucerit, pierdut, recucerit de armatele naziste în mai multe rânduri, pentru a fi în
final eliberat de Armata Roșie pe 23 august 1943. Aproximativ ¾ din clădirile orașului au fost
distruse în timpul războiului, iar mulți dintre locuitorii săi au fost uciși în timpul luptelor. Se
consideră că au fost 4 mari perioade în care se poate împărți acțiunile militare de la Harkov.

Capitolul I: Prima bătălie de la Harkov.

Prima bătălie de la Harkov, numită astfel de Wilhelm Heitel, a fost bătălia din 1941 în
timpul fazei finale a Operațiunii Barbarosa dintre a 6-a armată germană ce făcea parte din Grupul
Armatei de Sud și frontul Sud-Vestic sovietic. Armatei sovietice 38 i-a fost ordonat să apere
orașul în timp ce fabricile acestuia au fost dezmembrate pentru relocare mult spre Est.

Armata a 6-a Germană trebuia să cucerească orașul pentru a închide decalajul care devenea
din ce în ce mai mare cu Armata a 17-a germană. Până la data de 20 octombrie germanii au atins
hotarul de Vest al orașului, care afost luat de Divizia 57 a Infanteriei până la data de 24
octombrie. La acel moment totuși, majoritatea echipamentului industrial de la Harkov a fost fie
evacuat fie declarat fără de folos de către autoritățile sovietice.

În toamna lui 1941, Harkov era considerat unul dintre cele mai importante puncte
strategice ale Sovieticilor mulțumită conexiunilor căilor ferate și ale aviației. Acesta nu făcea
legătura doar cu regiunile Ukrainei dar de asemenea cu Crimeea, Caucaz, regiunea Dneprului și
Donbasul.

Pe lângă aceasta, Harkov era unul dintre cele mai largi centre industriale ale Uniunii
Sovietice. Una dintre cele mai mari contribuțiia orașului a fost tancul mediu T-34 care a fost
creat și construit la uzina de tractore din Harkov. S-a considerat a fi cel mai puternic tanc din
țară. Erau de asemenea și alte uzine cum ar fi uzina de aeronave, de turbine etc. Tehnologiile
militare care erau înainte de luptă în Harkov includeau: tancuri, mașini de artilerie SU-2, mortare
de 82 mm, rachete pentru submarine, amuniție și alt echipament militar. Obiectivul principal al
trupelor germane era să cucerească căile ferate și uzinele militare, de aceea au încercat cu
disperare să păstreze zona industrială a Harkovului intactă. Adolf Hitler însuși a accentuat
importanța acestor fabrici: „A doua ca importanță este Sudul Rusiei, și anume bazinul Donețk,
variind de la regiunea Harkovului. Acolo este toata baza economiei rusești; dacă acea zonă va fi
cucerită atunci aceasta va duce la colapsul invitabil a întregii Economii Rusești.”

Harkov era unul dintre cele mai populate orașe sovietice pe perioada celui de-al Doilea
Război Mondial. La data de 1 mai 1941 acesta număra 901.000 oameni. În septembrie 1941
populația a atins cota de 1,5 milioane datorită refugiaților. La eliberarea orașului din augurst
1943 orașul număra doar 180-190.000 oameni ca urmare a atacurilor și morților fără număr.

După bătălia de la Harkov, Grupul Armatei Centrale i-a fost ordonat să-și relocheze forțele
pentru atacul asupra Moscovei, astfel, Grupul 2 Panzer s-a întors spre Nord, în direcția Briansk și
Kursk. Grupul Armatei Sud, și anume a 6-a armată a ui Walther von Reichenau și a 17-a condusă
de Carl-Heinrich von Stulpnagel, au înlocuit Diviziile Panzer. (...)

În acest timp, Stavka (Comandamentul Superior Sovietic) se obliga să stabilizeze flancul

Sud astfel alocând în regiunea dintre Kursk și Rostov întăriri, luându-le din apropierea
Moscovei. Frontul Sud-Vestic, care era complet distrus în timpul bătăliei de la Kiev, a fost
restabilit sub conducerea Mareșalului Semion Timoșenko, unul dintre cei mai capabili
comandanți a Armatei Roșii. A 6-a, 21-a, 38-a și a 40-a Armate au fost reconstituite aproape din
nimic.

Având bătălia de la Moscova în față, germanii trebuiau să-și păzească flancurile, astfel la 6
octombrie von Reichenau a avansta prin orașele Sumi și Okhtyrka în direcția Belgorodului și
Harkov. În aceeași zi, armata a 17-a a pornit ofensiva sa de la Poltava către Lozova și Izium
pentru a proteja flancul prelungitor al armatei I Panzer. Armata a 6-a a frontului Sud-Vestic
condusă de Rodion Malinovski și armata 38-a de Viktor Țiganov nu au reușit să conducă o
defensivăcoordonată și au fost învinși. Înainte de bătăia de bătălia de la Moscova, Armata Roșie
a suferit înfrângeri catastrofale la Viazma și Briansk, ce au dus la 700.000 pierderi umane.
Puținile rezerve valabile erau cu disperare necasare să apere capitala Sovietică, astfel nefiind
valabile pentru reconstituirea frontului Sud-Vestic de către Timoșenko. Cu nici o rezervă de a
acoperi breșele, Stavka a fost obligată să se retragă la Voronej în ordinea de a preveni un colaps
total al falncului de Sud.

Deși obiectivul principal al germanilor era de a cuceri Leningradul, Moscova și teritoriilor

petroliere din apropierea Caucazului până la căderea ierniii, Harkov era un obiectiv secundar
important. Pe lîngă necesiatea de a proteja flancurile vârfurilor sale motorizate, conducerea înaltă
a armatei germane (Oberkommando des Heeres, OKH) de asemenea au văzut importanța
Harkovului în capacitatea sa industrială și a căilor ferate. Hitler personal a alocat resurse din
armata a 17-a armatei a 6-a pentru a asigura capturarea Harkovului în condițiile sezonului ploios
care a început în a doua săptămână a lui octombrie ducând ofensiva la o etapă statică. Această
mișcare totuși avea să-i coste pe nemți bătălia de la Rostov, armata a 17-a fiind slăbită și nefiind
în stare să protejeze flancul Armatei I Panzer. După 17 octombrie, înghețul nocturn a îmbunătățit
drumurile dar furtuna de zăpadă și frigul a înrăutățit situația pentru germani, aceștia nefiind pe
deplin echipați pentru operațiuni de iarnă.
 Sarcina de asalt a Harkovului a fost încredințată Corpului Armatei 105 comandată de
Gerneralul de Infanterie Erwin Vierow. Aceste corpuri au avut la dispoziția sa Divizia Ușoară
101 comandată de General-Locotenentul Josef Brauner von Haydringen venind din Nord,
Divizia 57 Infanterească comandată de Generalul-maior Anton Dostler din Sud și Divizia Ușoară
100 care nu a luat parte la bătălie. Departamentul de Sturmgeschutz 197, condus de căpitanul
Kurt von Barisani, avea două din cele trei baterii atașate de Divizia 57 a Infanteriei pentru a
furniza suport de foc la mică distanță în timpul asediului.

Pentru apărarea orașului, Divizia pușcașilor 216 a fost reconstituită în urma distrugerii
Kievului. Nu a primit întăriri de la alte divizii sau de la Conducere deoarece armata a 38-a a fost
în procesul unei retrageri strategiceiar apărarea Harkovului era necesară doar pentru a trage de
timp ca utilajul tehnic să fie evacuat.

Până la 21 octombrie, Divizia Ușoară 101 a atins o linie aproximativ la 16 km Vest de

Harkov. Regimentul Ușor 228 a condus diviziunea, primul și al treilea batalion luând poziții
defensive pe front, iar al doilea batalion fiind lăsat în rezervă. Pe data de 22 octombrie
regimentului i s-a ordonat să efectuieze o misiune de recunoștiință pentru a afla forțele
inamicului. În aceeași zi, la amiază regimentul a fost atacat de un batalion de Infanterie Sovietic
sprijinit de tancuri. Atacul a fost respins, 2 tancuri fiind distruse. În acea noapte, datele obținute
în baza misiunii au fost trimise la baza comandamentului. Divizia 216 de pușcași a ocupat Linia
Vestică a orașului având la dispoziție mitraliere, mortare și teren minat.

Pentru atac, al treilea batalion a fost suplimat cu 2 puști de la divizia de artilerie,

Regimentul 85 al Artileriei, o companie de ingineri și o armă aniti-aviație calibril 88 mm. Al
doilea batalion a primit aceleași întăriri, dar fără armele anti-aviație. Primul batalion a acționat
drept rezervă de regiment. Primul batalion al Regimentului 229 va proteja flancul stâng al 228.
Ora atacului avea să fie la amiază în colaborare cu Divizia 57 a Infanteriei.

La ora 11:00 a fost stabilită o conexiune între a 85 de Artilerie și Regimentul ușor 228.
Artileria nu era gata pentru ora setată, astfel atacul a fost amânat. În același timp, compania anti-
tanc, care a rămas blocată în nămol în apropiere, în sfârșit ajunsese și i-a fost ordonat să se
aliniezecu plutonul de puști AT 37 mm în fața fiecărui batalion. La orele 14:25 artileria era gata
iar atacul a început la ora 15:00.

Evacuarea întrepinderilor industriale a început înainte ca germanii să aibă șansa să atace.

Până la 20 octombrie 1941 acesta era practic complet. 320 de trenuri au fost trimise având
tehnica a 70 de fabrici. Harkovul a fost luat de armata a 6-a a lui von Reichenau pe 24 octombrie
1941. Anton Dostler a fost Stadtkommandant până pe data de 13 decembrie când a fost înlocuit
de General-locotenentul Alfred von Puttkamer iar Harkovul a fost pus sub autoritatea
Stadtkommandantului și Field Commandei 757, fiind transferat la Heeresgebiet.

Trupele germane care acționau sub autoritatea Reichenau-Befehl de la 10 noiembrie,

terorizau populația rămasă după bătălie. Mulți conducători a trupelor germane erau strangulați de
la balcoane cu scopul de a înfricoșa populația.

În primele ore a zilei de 14 Noiembrie, multiple clădiri explodau datorită bombelor cu ceas
lăsate de Armata Roșie care era în retragere. Printre pierderi se numără General-locotenentul
Georh Braun și staful Diviziei Infanterești 68. Germanii au arestat 200 de civili (în mare parte
evrei) și i-au strangulat de la balcoanele marelor clădiri. Alți 1000 au fost luați ostatici și au fost
plasați în Hotelul Internațional. Toate aceste crime de război au fost comise nu de trupele SS ci
de comandanții Heer.

Pe data de 14 decembrie Stadtkommandantul a ordonat ca populația evreiască să fie

concentrată într-o așezare sătească în aprpierea farbricii de trctore din Harkov. Timp de 2 zile,
20.000 de evrei au fost adunați acolo. Trupele SS conduse de Paul Blobel au început să tragă în
aceștia încă din decembrie, apoi continuând să-i ucidă pe parursul lunii ianuarie intoxicându-i cu
gaz. Victimele au murit datorită combinației intoxicării cu monoxid de carbon și sufocare.

Armata germană a confiscat cantități uriașe de mâncare pentru a fi utilizate de trupele

acesteia, creând lipsa acestora în Ukraina. Până la ianuarie 1942, aproximativ 1/3 din populția
toatală de 300.000 rămasă în oraș sufereau de foamete. Mulți vor muri în lunile friguroase a
iernii.

Ca rezultat, orașul a fost lăsat în ruine. Multe monumete arhitecturale au fost distruse iar
comorile au fost luate. Tolstoi a zis despre Harkov: „Am văzut Harkov. Roma secolului V. Un
cimitir uriaș...”.

Capitolul II: A doua bătălie de la Harkov

A doua bătălie de la Harkov sau operațiunea Fredericus a fost o contraofensivă a Axei în

regiunea Harkovului împotriva armatei Roșii în perioada -12-28 mai 1942 pe Frontul de Est.
Obiectivul acestei operațiuni a fost să elimine conducerea de la Izium de pe „Барвенковский
выступ” care a fost una dintre zonele de insistență a ofensivei sovietice. După o contra-ofensivă
din iarnă care a împins trupele germane înapoi, retrăgându-se din Moscova dar a extenuat
complet rezervele Armatei Roșii, ofensiva spre Harkov a fost o nouă încercare sovietică de a
extinde inițiativa strategică, deși au eșuat la etapa elementului surpriză.

La data de 12 mai 1942, forțele sovietice sub comanda Mareșalului Semion Timoșenko au
lansat o ofensivă împotriva armatei a 6-a germane de la o eminență în timpul contra-ofensivei
din iarnă. După un start promițător, ofensiva a fost stopată la data de 15 mai de un masiv atac
aerian. Erorile critice a sovieticilor a câtorva conducători inclusiv și Stalin, care au eșuat în
estimarea potențialului Armatei a 6-a și au supraestimat propriile forțe, au fcilitat un contra-atac
rapid pe 17 mai care au tăiat 3 armate sovietice de restul frontului până la data de 22 mai. Prinși
în capcană, 250.000 de oameni puternici au fost exterminați din toate părțile de vehiculele
germane, artilerie și mitraliere precum și de bombardarea a unui efectiv a 7.700 tone. După 6 zile
de agonie, armata sovietică a fost anihilată, forțele sovietice fiind fie ucise fie luate în
prizonierat.

Bătălia a fost o victorie copleșitoare a Germaniei, cu 280.00 de pierderi din partea

sovieticilor comparativ cu doar 20.000 a germanilor și aliaților. Grupul Armatei Sud German a
presat avantajul obținut încercuind Armata Sovietică 28 pe 13 iunie în timpul operațiunii
Wilhelm și împingând înapoi armata 38-a și a 9-a la data de 22 iunie în timpul celei de-a doua
operațiune Fredericus, ca operațiune preliminarie a Cazului Albastru care a fost lansat la data de
28 iunie ca cea mai importantă ofensivă pe Frontul de Est în 1942.

La sfărșitul lui februarie 1942, contra-ofensiva din iarnă a sovieticilor a împins forțele
germane din Moscova. Stalin a fost convins că germanii erau finisați și vor colapsa în primăvară
sau vara lui 1942, cum a spus în discursul său de la 7 noiembrie 1941. Stalin a decis să
exploateze această slăbiciune pe Frontul de Est lansând o nouă ofensivă în primăvară. Decizia lui
Stalin a întâlnit obiecții din partea consilierilor acestuia, inclusiv șeful Stafului General al
Armatei Roșii, Generalul Boris Șapoșnikov și generalii Alexandru Vasilevski și Jukov, care au
optat pentru o strategie mai mult defensivă. Vasilevski a scris: „Da, noi sperăm ca rezervele
germane să se epuizeze, dar realitatea a fost mult mai dură.” Conform lui Jukov, Stalin credea că
germanii puteau duce operații simultan pe două axe strategice, era sigur că deschiderea
ofensivelo în primăvară pe întreg frontul ca destabiliza armata germană, înainte ca aceasta să
poată iniția o contra-ofensivă ceea ce ar putut fi mortal pentru Moscova. Neluând în considerație
sfaturile generalilor, Stalin a decis să țină trupele germane în afara balanței prin tactica
ofensivelor locale.

După sfârșitul operațiunilor din iarnă, Stalin, împreună cu Stavka credeau că inevitabila
ofenivă a germanilor va opta pentru Moscova, cu o ofensivă de proporții și în Sud, asemănător
operațiunilor Barbarosa și Taifun din 1941. Deși Stavka credea că germanii erau învinși înainte
de Moscova, cele 70 de divizii care erau cu fața spre Moscova, rămâneau un pericol. Stalin,
majoritatea generalilor și comandanții de front credeau că principalul efort va fi ofensiva spre
Moscova a nemților. Îmbătat de succesul ofensivei din iarnă, Stalin era convins că ofensivele
locale în regiune vor descuraja forțele germane, slăbind eforturile acestora de a porni un nou atac
asupra Moscovei. Stalin a fost de acord să pregătească Armata Roșie pentru o defensivă
strategică activă dar mai târziu a dat ordin pentru pregătirea a 7 ofensive locale, începând de la
Marea Baltică până la cea Neagră. Una dintre zone a fost Harkov unde, original, acțiunile erau
plănuite pentru martie.

În peioada imediată a lui martie, Stavka a dat ordin pentru o ofensivă strategică în regiunea
Sud-Vestică, după victoriile operațiunilor ofensive strategice de la Rostov și a operațiunii
ofensive Barvenkovo- Lozovaia din regiunea Donbasului. Forțele Mareșalului Semion
Timoșenko și a general-locotenentului Kiril Moskalenko au penetrat pozițiile germane de-a
lungul râului Donețk de Nord, la Est de Harkov. Luptele au continuat până în aprilie, cu
Moskalenko trecînd râul și stabilind tabăra șa Izium. În Sud, Armata a 6-a sovietică a avut succes
limitat împotriva trupelor germane, care au rămas totuși pe partea Estică a râului. Primind atenția
lui Stalin, acestea au fost preliminariile ofensivei care intenționa la ajungă la Pavlograd și
Sinelnikovo care ulterior avea să ducă la Harkov și Poltava.

Până la 15 martie, comandanții sovietici au introdus planurile preliminarii a ofensiveispre

Harkov, asistată de un număr imens al rezervelor. Pe 20 martie, Timoșenko a ținut o ceonferință
în Kupiansk discutând ofensiva, apoi întrorcându-se cu un raport la Moscova; pregătit de
Timoșenko, general-locotenentul Ivan Bagramian a sumat conferința. Lăsând totuși câțiva factori
cheie de o parte. Forțele Sovietice din regiunea Barvenkovo și Vovciansk au dus-o bine până la
începutul lui mai. Detaliile finale au fost puse la punct în urma discuțiilor dintre Stalin, Stavka și
conducerea Direcției Strategice Sud-Vestice în frunte cu Timoșenko, de-a lungul lunilor martie și
aprilie, cu directivele finale date de Stavkă la data de 17 aprilie.

La data de 11 mai 1942, Armata Roșie era capabilă să disloce 6 armate pe două fronturi pe
lângă alte unități. Frontul Sovietic Sud-Vestic a avut Armata 21, 28-a, 38-a și Armata a 6-a. Până
la 11 mai 1942, Corpul de Tancuri 21 a fost mutată în regiune împreună cu Corpul 23, care avea
269 de tancuri. În regiune mai erau trei divizii independente de pușcași și un regiment de pușcași
din Divizia 270, concentrată în zonă, ajutată de al 2-lea Corp Cavaleresc din Bogdanovka.
Frontul Sovietic de Sud dispunea de Armata 57-a și a 9-a, 30 de divizii de pușcași, o brigadă de
pușcași. Corpul de Tancuri 24, Corpul 5 Cavaleresc și 3 divizii de gardă a pușcașilor. Astfel,
Frontul de Sud putea să opereze cu 11 mitraliere sau mortare la fiecare km de front.

Forțele ce se regrupau în zonă au nimerit în rasputitsa, care a transformat majoritatea

pământului în nămol. Aceasta a cauzat mai multe întârzieri în procesul de preparații și a făcut ca
întăririle Frontului de Sud și Sud-Vest a luat mai mult decât s-a așteptat. Seniorii Sovietici au
criticat comandanții de front pentru lipsa de cunoștințe manageriale a forțelor. Din cauză că
sovieticii au întârziat, germanii au fost aduși la cunoștință despre preparațiile Sovietice.
Moskalenko, comandantul armatei 38-a, a dat vina pe faptul că fronturile nu au planificat din
timp regruparea astfel a arătat unminus în managementul frontului.

Liderul primar Sovietic a fost Mareșalul Semion Timoșenko, un veteran al primului Război
Mondial și și al Războiului Civil rusesc. Timoșenko a căpătat ceva experință la bătălia de la
Smolensk din 1941 dar a fost într-un final învins. Timoșenko a condus victoria de Rostov din
timpul contra-ofensivei din iarnă și ofensivei din primăvară asupra Harkovului care a avut mai
mult succes, urmată de însuși atacul asupra orașului. Supervizorul militar era Comisarul militar
Nikita Hrusciov.

Trebuie remarcată situația deosebită a trupelor sovietice. În timpul dezastrului din anul
precedent, cei mai mulți soldați instruiți ai Armatei Roșii fuseseră uciși sau luați în prizonierat.
Doar în bătălia de la Moscova sovieticii pierduseră aproximativ un milion de soldați. În aceste
condiții, soldatul de rând al Armatii Roșii era un tânăr recrutat, slab instruit, cu foarte puțină
experiență de front sau care nu participase la nici o luptă până la acel moment. Armata Roșie
suferea și datorită logisticii slabe și proastei dotări, în principal datorită faptului că importante
zone industriale din Rusia Europeană se aflau sub controlul german, iar fabricile transferate în
Siberia nu lucrau la capacitatea maximă. De aceea, în acele momente, conducerea militară
sovietică era în favoarea unei „apărări strategice temporare”.

Șeful Marelui Stat Major, mareșalul Vasilevski, recunoștea mai târziu că, în 1943, armata
sovietică nu era pregătită să declanșeze mari operațiuni ofensive împotriva unei armate germane
mai bine antrenate și echipate. În acele timpuri, armata sovietică nu dispunea de avantajul
calitativ și cantitaiv necesar pentru a învinge Wermahtul. Corpul ofițăresc, atât al celor din
eșaloanele superioare cât și al celor inferioare, era în plin proces de refacere după înfrângerile
grele din 1941. Oricum, aceste aprecieri au fost făcute la multă vreme după âncheierea
războiului, fiind o analiză retrospectivă a comportării ofensivelor strategice din 1942 și a celor de
mai târziu.

Sovieticii nu erau informați asupra preparativelor Armatei a VI-a germane de sub

conducerea noului comandant Friedrich Paulus, care primise ordine pe 30 aprilie pentru
declanșarea operațiunii Frederikus. Această operațiune era menită să distrugă punga Izium
realizată de Armata Roșie la sud de Harkov în timpul ofensivei din martie și aprilie. Ordinul dat
Armatei a VI-a preveea ca dată a unui „start probabil” ziua de 18 mai.

Germanii făcuseră eforturi importante pentru întărirea Grupului de Armate Sud, transferate
sub controlul feldmareșalului Fedor von Bock, fostul comandant al Grupului de Armate Centru
din timpul operațiunilor Barbarosa și Taifun. Pe 5 aprilie 1942, Hitler a emis Directiva nr. 41,
prin care desemna zona de sud a frontului ca principala zonă de operațiuni pentru campania
strategică de vară din acel an, în dauna altor fronturi. Efectivele Grupului de Armate Sud au fost
completate până la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai. Obiectivul strategic a fost chiar
după victoriile Armatei a XI-a a lui Erich von Manstein din Crimeea. Obiectivul principal al
ofensivei rămânea Caucazul și câmpurile sale petrolifiere, iar ca obiectiv secundar orașul
Stalingrad.

Ofensiva sovietică a fost declanșată la ora 6:30 dimineața pe data de 12 mai 1942. După o
pregătire puternică a artileriei timp de o oră și un atac de 20 de minute a aviației, la 7:30 a fost
declanșată manevra de învăluire dublă a infanteriei din cele 2 pungi de la Volciansk, respectiv
Berenkivo, care viza încercuirea pozițiilor germane. Forțele sovietice au întâmpinat o rezistență
foarte puternică din partea apărării germane, a căror poziții au fost însă cucerite treptat de
infanteriștii sovietici sprijiniți de tirul artileriei și raidurile aviației. Luptele s-au dovedit atât de
grele, încât sovieticii au fost nevoiți să mobilizeze al doilea eșalon al forțelor lor, pregătindu-le
să fie trimise în prima linie. Intensitatea luptelor a fost maximă în zona satului Nepokrâtaia, unde
germanii au lansat trei contra-ofensive locale. Avioanele de luptă Luftwaffe, în pofida
inferiorității numerice, au înfrânt rapid forțele aeriene Sovietice deasupra câmpului de luptă, dar
fără bombardiere, acestea puteau să lovească trupele sovietice cu mitralierele și să arunce bombe
de impact mic , încetinind infanteria sovietică. Până la lăsarea întunericului, Sovieticii avuseseră
cel mult 10 km. Moskalenko, fiind comandantul Armatei 38-a a avut surpriza să afle că are în
față două divizii, nu una, așa cum erau indicațiile spionajului sovietic. Un jurnal capturat de
sovietici al unui general german căzut în timpul luptelor, a demonstrat că germanii aveau în
schimb infrmații despre planurile de atac a sovieticilor.

În urmîtoarea zi, Paulus a căpătat trei Divizii infanterești și o Divizie Panzer și înaintarea
Sovietică a fost lentă, obținând puțin succes cu excepția flancului stâng. Bock l-a preîntâmpinat
pe Paulus să nu contra-atace fără suport aerian, fiind mai târziu reconsiderată când câteva brigăzi
de tancuri Sovietice au trecut de al VIII-lea Corp sub conducerea Generalului Walter Heitz din
Volciansk, doar 19 km de la Harkov. În primele 72 de ore Armata a VI-a a pierdut 16 batalioane.
Până la 14 mai Armata Roșie a obținut succese impresionante, dar mai multe divizii Sovietice
erau rămase într-un număr atât de mic încât au fost retrase și rezervele de tancuri Sovietice erau
necesare să invingă contra-atacurile germane: pierderile germane s-au estimat a fi minime, cu
doar 35-70 de tancuri care se credeau a fi distruse din a 3-a și 23-a Divizie Panzer.

Hitler s-a îndreptat imediat spre Luftwaffe pentru ajutor în a reduce ofensiva. În acest
moment, corpurile sale de sprijin au fost dislocate în Crimeea, luând parte la asediul
Sevastopulului. Al 8-lea Corp Aerian sub comanda lui Wolfram von Richthofen i-a fost ordonat
să se deplaseze în Harkov din Crimeea, dar comanda a fost anulată. Într-o mișcare neobișnuită,
Hitler a păstrat al 8-lea Corp în Crimeea, dar nu l-a pus cub comanda Luftflote 4 care era deja
formată din 4 corpuri aeriene sub comanda Generalului Kurt Pflugbeil și a Fliegerfuhrer Sud, o
mică comandă anti-nave ce-și aveau baza în Crimeea. În schimb, i-a permis lui Richthofen să se
ocupe de toate operațiunile din Sevastopol. Asediul din Crimeea nu se terminase iar bătălia din
peninsula Kerch nu fusese încă câștigată. Totuși, Hitler fusese mulțumit de progresul din zonă și
l-a păstrat pe Richthofen unde a fost, astfel a retras sprijin aerian din Fliegerkorps VIII pentru a
împiedica o înaintare sovietică la Harkov. Utilizarea Luftwaff-ului pentru a compensa lipsa de
foc a armatei germane a sugerat că OKW a văzut în Luftwaffe în primul rând ca un braț de
sprijin la sol. Acest lucru l-a înfuriat pe Richthofen care s-a plâns că Luftwaffe a fost tratat ca
„curva armatei”. Acum că nu a fost redislocat în Harkov, Richthofen s-a plâns și de retragerea
unităților sale în regiune, argumentând că luptele din Kerch și Sevastopol au fost în desfășurare
și datorită transferului de „bunuri” aeriene către Harkov, victoria în Crimeea nu mai era
garantată. În realitate, unitățile sovietice de la Kerch erau deja rutate, iar poziția Axei de la
Sevastopol era comfortabilă.

Vestea că sprijinul aerian puternic a fost în drum spre a susține armata a VI-a a amplificat
moralul german. Comandanții armatei, printre care Paulus și Bock, au pus atât de multă
încredere în Luftwaffe, încât au ordonat forțelor să nu riște un atac fără sprijin aerian. Între timp,
Fliegerkorps VI a fost forțat să utilizeze toate avioanele disponibile. Cu toate că a întâlnit mai
multe forțe aeriene sovietice, acesta a obținut superioritatea aeriană și a limitat pierderile forțelor
terestre germane din partea aviației sovietice, dar acestea zburau mai mult de 10 misiuni pe zi.
La 15 mai, Pflugbeil a fost întărit primind Kampfgeschwader 27 (KG 27), KG 51, KG 55 și KG
76 echipate cu Junkers Ju 88 și Heinkel He 111, bombardiere Sturzkampfgezchwader 77(StG 77)
de asemena au fost trimise pentru a adăuga un sprijin direct la sol. Pflugbeil avea acum 10
bombardiere, 6 luptătoare și 4 Junkers Ju 87. Dificultățile logistice au însemnat că doar 54,5%
erau operaționale.

Suportul aerian apropiat al Germaniei și-a făcut simțită prezența imediat pe 15 mai, forțând
unități sovietice precum Armata a 38-a în defensivă. Interdicția aeriană și sprijinul direct al
solului au afectat liniile de alimentare sovietice și zonele de flanc, cauzând, de asemenea,
pierderi mari asupra formațiunilor blindate. Generalul Franz Helder a apreciat că atacurile
aeriene sunt în primul rînd responsabile de ruperea ofensivei sovietice. Forțele eaeriene sovietice
puteau face foarte puțin pentru a opri Corpurile aeriene a lui Pflegbeil. Nu numai că a atacat
inamicul, ci și a efectuat misiuni vitale de aprovizionare. Bombardierele au lăsat provizii pentru
unitățile germane înconjurate cu care ar putea continua să reziste până când o contra-ofensivă le-
ar elibera. În timpul luptelor de 16 zile, Corpurile aeriene au jucat un rol major în victoria
germană, efectuând 15.648 de curse (978 pe zi), aruncând 7700 de tone de bombe asupra forțelor
sovietice.

La 14 mai, germanii au continuat să atace pozițiile sovietice în Nord folosind tactica

ofensivelor localizate și, până atunci, Luftwaffe a câștigat superioritatea aeriană în sectorul
Harkov, obligându-l pe Timoșenko să-și mute propriile active aeriene pentru a contracara efectiv
Luftflote 4. Luptele aeriene au scăzut puterea aeriană a sovieticilor, permițând luptătoarelor
germane să influențeze și mai mult lupta terestră. Cu toate acestea, forțele sovietice au înaintat.
În fața rezistenței continue și a contra-atacurilor locale, atacul sovietic a fost minimalizat, mai
ales combinat cu raidurile aeriene. Până la sfârșitul zilei, a 28-a Armată nu mai putea desfășura
operații ofensive împotriva pozițiilor germane.

În mod ironic, ciocanul sudic sovieticnu a suferit în așa măsură ca și grupurile de șoc din
Nord. Ei au obținut un succes spectaculos în primele 3 zile de luptă, cu o profundă penetrare a
trupelor germane. Deși luptele intensive au marcat, de asemenea, luptele din Sud, Armata Roșie
a distrus câteva batalioane germane cheie, printre care câteva alcătuite din personal de origine
străină, inclusiv unități ungare. Succesul grupului de Șoc din Sud totuși a fost atribuit faptului că
penetrațiile timpurii din Nord au direcționat acolo rezervele germane, limitând astfel întăririle
din Sud. Dar până la 14 mai, Hitler l-a informat pe Generalul Ewald von Kleist și i-a ordonat
Armatei 1 Panzer să ia inițiativa într-o contra-ofensivă îndrăzneață, stabilind ritmul pentru
lansarea finală a operației Frederikus.

La 15 și 16 mai, o altă încercare de ofensivă sovietică din Nord a avut aceeași rezistență
întâlnită în primele 3 zile ale bătăliei. Bastioanele germane continuau să se opună atacurilor
sovietice. Contribuția majoră în frustrarea sovietică în luptă a fost lipsa artileriei grele, care a
împiedicat, în cele din urmă, preluarea unor poziții puternic apărate. Unul dintre cele mai bune
exemple a fost apărarea lui Ternovaya, unde trupele germane au refuzat totalmente să se predea.
Luptele au fost atât de dure încât, după avaansarea a 5 km în medie, ofensiva s-a oprit. A doua zo
a avut loc o reînnoire a atacului sovietic, care a fost în mare parte blocat de contra-atacurile
tancurilor germnane; diviziile sovietice, obosite, nu puteau să se împotrivească atacurilor
concentrate ale opoziției. Totuși, sudul a obținut succes, la fel ca în zilele ănainte de bătălie, deși
forțele sovietice se confruntau cu lovituri aeriene grele din partea nemților. Germanii, pe de altă
parte, și-au petrecut ziua luptând împotriva acțiunilor din ambele sectore, lansând contra-atacuri
mici pentru a scăpa de potențialul ofensiv sovietic, în timp ce continuau să primească sprijin din
Sud, inclusiv câteva escadrile de avioane transferate din Crimeea. Deciziile neinspirate ale
Diviziei 150 de puști care au trecut cu succes râul Barvenkovo, au jucat un rol major în
exploatarea slabă a succeselor tactice ale grupului de Șoc sudic.
 Pe 17 mai, sprijinite de Fliegerkorps VI, armata germană a luat inițiativa, astfel Corpul 3
Panzer și Corpul Armatei 44 sub conducerea lui Kleist, a efectuat un contra-atac la capul de pod
de la Barvenkovo. Suportat enorm de forțele aeriene, trupele lui Kleist au distrus trupele
sovietice li au avansat 10 km în prima zi. Trupele și convoaiele de rezervă au fost o țintă ușoară a
Luftwaff-ului. Avioanele de recunoștință germană au monitorizat mișcările inamice, directând
atacurile aeriene și focul de artilerie asupra trupelor sovietice. Aceasta a fost o zi de pierderi
grave și eșec total, cum a spus și Timoșenko prin scrisoarea către Moscova în care cerea și
întăriri.

Pe 18 mai, situația s-a înrăutățit iar Stavka a sugerat încă odată stoparea ofensivei ți i-a
ordonat Armatei a 9-a să rupă liniștea. Timoșenko și Hrusciov au afirmat că pericolul venit din
partea Wermacht-ului, și Stalin a refuzat retragerea din nou. Consecințele înfrângerii luptelor
aeriene au fost de asemenea grave. Pe 18 mai Fliegerkorps a distrus 130 de tancuri și 500 de
vehicule.

Pe 19 mai, Paulus, la ordinul lui Bock, a început o ofensivă generală din zona Merefa spre
Nord cu scopul de a înconjura forțele sovietice în Izium. Doar atunc Stalin i-a ordonat lui Jucov
să oprească ofensiva și să întărească flancurile. Totuși, a fost deja mult prea târziu. Foarte rapid,
germanii au atins succese considerabile împotriva pozițiilor defensive sovietice. În ziua de 20
mai, situația a fost asemănătoare. Mai multe divizii germane au fost administrate în zonă în acea
zi, oferindu-le germanilor posibilitatea de a înainta. Operațiunile Luftwaffe de asemenea au fost
intensificate deasupra râului Donțek cu scopul de a nu le permite sovieticilor să scape. Ju 87 au
distrus 5 dintre cele mai importante poduri iar Ju 88 au adus pierderi grave coloanelor ce erau în
retragere.

Deși forțele lui Timișenko s-au regrupat cu succes pe 21 mai, el a ordonat retragerea
grupului armatei Kotenko până la sfârșitul zilei de 22 mai, în timp ce a pregătit un atac pentru 23
mai, pentru a fi orchestrat de Armata 9-a și 57-a. Deși Armata Roșie a încercat cu disperare să se
ferească de avansarea Wermacht-ului și a lansat contra-atacuri locale pentru a ușura mai multe
unități înconjurate, acestea au eșuat în general. Până la 24 mai, forțele sovietice de lângă Harkov
fuseseră înconjurate de formațiuni germane, care au reușit să transfere mai multe divizii în față,
sporind presiunea asupra flancurilor sovietice și, în final, forțându-le să se prăbușească.

Ziua de 25 mai a văzut prima încercare majoră a sovieticilor de a rupe împrejmuirea.

General-maiorul german Hubert Lanz a descris atacurile ca fiind teribile, făcute în masă.
Conduși de curajul orb, soldații sovietici au atacat mitralierele germane cu brațele legate strigând
„Uraaaaa!”. Mitralieriștii germani nu se bazau pe acuratețe, ucigând sute în rafale rapide de foc.
În lumina zilei, Luftwaffe, care se bucura acum de o supremație aeriană completă și eliberată de
pericolul instalațiilor anti-aeriene a sovieticilor, aceștia „au inundat”, cu bombe SD2 anti-
personal, masivele de infanterie sovietice expuse.

Până la 26 mai, soldații supraviețuitori ai Armatei Roșii au fost forțați în poziții

aglomerate într-o zonă de aproximativ cincisprezece km2. Tentativele sovietice de a rupe prin
împrejurimile germane din est au fost blocate continuu de manevre defensive și de puterea
aeriană germană. Grupurile tancurilor sovietice și ale infanteriei care au încercat să scape și au
reușit să rupă linii germane au fost prinse și distruse de Ju 87 din StG 77. Terenul plat a asigurat
o observație ușoară pentru germani, al căror observatori înainte au dirijat pe distanțe lungi focul
artileriei asupra sovieticilor de la o distanță sigură pentru conservarea infanteriștilor germani.
Mai mult de 200.000 de trupe sovietice, sute de tancuri și mii de camioane și vagoane trase de
cai au umplut drumul îngust între Krutoiarka și Fedorovka și s-au aflat sub foc constant de
artilerie germană și atacuri aeriene neobosite de la Ju 87, Ju 88 și He 111. Munițiile cu dispersie
SD2 au ucis infanteria neprotejată iar bombele SC250 au distrus vehiculele sovietice și tancurile
T-34. Vehiculele distruse și mii de soldați de armată roșie morți și decedați au sufocat drumul și
râurile din apropiere. Generalul Bobkin a fost ucis de focul mitralierii germane și alți doi
generali sovietici au fost uciși în acțiune pe 26 și 27. Bock a privit personal masacrul de pe un
deal lângă Lozovenka.
În fața unor operațiuni germane determinate, Timoșenko a ordonat încetarea oficială a
tuturor manevrelor offensive sovietice la 28 mai, în timp ce încercările de a ieși din înconjurare
au continuat până la 30 mai. Cu toate acestea, mai puțin de un bărbat din zece a reușit să
izbutească din „capcana de șoareci de la Barvenkovo”. Hayward dă 75.000 de sovietici uciși și
239.000 de prizonieri. Beevor pune pierderile sovietice la un loc cu prizonierii cca 240.ooo, în
timp ce Hlantz – citind Krivosheev – dă un total de 277.190 de victim totale sovietice. Ambele
au tendința să cadă de accord asupra numărului scăzut al victimilor germane, cu ce amai format
rotungire fiind la 20.000 de morți, răniți și dispăruți. Indiferent de victim, Harkov a fost un
important regres sovietic; a pus capăt succeselor Armatei Eoșii în timpul contra-ofensivei de
iarnă.
Istoricii militari au încercat să evidențieze motivele pentru dezastrul din timpul celei de-a
doua bătălii de la Harkov. Unii dintre istoricii militari sovietici au aruncat vina pe incapacitatea
STAVKA și a lui Stalin de a aprecia corect forța militară a Wehrmachtului pe frontul de răsărit,
după succesele sovietice din iarna 1941-1942 și din primăvara anului 1942. Gheorghi Jukov
afirmă în memoriile sale că eșecul operațiunii era previzibil, de vreme ce ofensiva a fost
organizată prostește, riscul expunerii flancului stâng al pungii de la Izium la contratacurile
germane fiind evidente pentru oricine știa să citească o hartă. De asemenea, Jukov considera în
memorii că principalul motiv pentru eșuarea operațiunilor sovietice la Harkov a fost șirul de
greșeli făcute de Stalin, care a subestimat pericolul reprezentat de armatele germane din sectorul
de sud-vest, (cel care era în fața sectorului frontului sovietic de la Moscova), și nu a luat măsuri
să concentreze suficiente rezerve strategice în sus-numita zonă care să facă față oricărui atac
posibil german. Mai mult chiar, Stalin a ignorat orice sfat rațional venit din partea Statului
Major, care recomandase organizarea unei defensive puternice în secotorul de sud-vest, pentru a
putea respinge orice posibil atac nazist.

În plus, anumiți generali sovietici, în special din sectorul de S-V al frontului, erau tot atât
de dornici să continue șirul de succese din iarnă, cel puțin tot atât de mult cât doreau generalii
germani să-și ia revanșa, subapreciind forța inamicilor lor, după cum declara mai târziu
comandantul Armatei a 38-a, Chirill Moskalenko. Contra-ofensiva sovietică de iarnă slăbise
Wermachtul, dar nu-l distrusese. După cum cita Moskalenko pe unul dintre sodații săi, "acești
fasciști s-au trezit după ce au hibernat".

Dorința lui Stalin să-și folosească armatele proaspăt recrutate, care erau slab pregătite și
dotate, ilustra o proastă înțelegere a realităților, atât în ceea ce privește capacitățile Armatei
Roșii, cât și privește capacitatea generalilor sovietici să-și apere pozițiile cucerite și să lanseze
ofensive încununate de succes. Incapacitatea generalilor sovietici de a conduce operațiuni
încununate cu succes a fost evidentă în timpul viitoarei Operațiunii Blue (Albastru), care avea să
ducă mai apoi la Bătălia de la Stalingrad.

Bătălia de la Harkov a demonstrat adevăratul potențial al armatelor sovietice de a duce la

bun sfârșit o ofensivă de amploare, cel puțin în acel moment. Această bătălie a fost prima
încercare importantă a sovieticilor să prevină ofensiva de vară a germanilor, care se prefigura. În
viitor, STAVKA avea să meargă pe aceeași direcție a prevenirii atacurilor germane prin
planificarea și executarea operațiunilor Marte, Uranus și Saturn. Deși doar două dintre aceste
operațiuni au fost încununate de succes, au demonstrat că planificatorii sovietici au învățat din
eșecuri și au reușit să întoarcă soarta războiului în favoarea lor. Această nouă tendință în
planificarea și conducerea operațiunilor sovietice a fost evidentă în timpul și după Bătălia de la
Kursk din iulie 1943.

Se pare că a doua bătălie de la Harkov a avut o influență importantă asupra lui Stalin, care
a început să aibă încredere în comandanții săi și în Șeful Marelui Stat Major, (permițând de
exemplu Șefului Marelui Stat Major să aibă ultimul cuvânt în numirea comandanților de front).
După marele val de epurări din 1937, (care afectase profund toate eșaloanele de comandă ale
Armatei Roșii), după ce nu reușise să anticipeze declanșarea atacului din 1941 și după ce
subestimase puterea militară a germanilor în 1942, Stalin sfârșea prin a se încrede în generalii
săi. Pe de altă parte, Hitler se încredea din ce în ce mai puțin în generalii săi, demițându-l în
septembrie 1942 pe Șeful Marelui Stat Major, Franz Halder .

În ceea ce privește strict cea de-a doua bătălie de la Harkov, eșecul Armatei Roșii să se
regrupeze în timpul preludiului bătăliei și priceperea germanilor să obțină informații asupra
mișcărilor sovieticilor vor juca un rol impotant în desfășurarea luptelor. Slabele rezultate ale
sovieticilor pe flancul de nord și lipsa unor informații de calitate care să fie oferite STAVKA și
cartierelor generale de front, aveau să ducă la eșuarea întregii ofensive. În ciuda rezultatelor
proaste, bătălia de la Harkov a marcat o modificare a tacticilor Armatei Roșii, care, deși
imperfecte în momentul acela, aveau să ducă la câștigarea războiului.

La începutul lui 1943, Wermacht-ul german a întâmpinat o criză, forțele Sovietice

încercuind și reducând a 6-a Armmata Germană la Stalingrad și extinzându-și Campania de
Iarnă spre direcția râului Don. La data de 2 februarie 1943, ofițerii Armatei a 6-a au ridicat
flagul alb și o sumă de aproximativ 90.000 de soldați au fost capturați de Armata Roșie.
Pierderile germane totale la Stalingrad în afară de prizonieri, se estimează a di între 120.000 și
150.000 de oameni. De-a lungul anului 1942, pierderile totale a germanilor ajung în preajma
ciferi de 1.9 mln. de personae, iar la începutul lui 1943 Wermacht-ului îi lipseau aproximativ
470.000 de oameni pe Frontul de Est. La începutul operațiunii Barbarosa, Wermacht-ul era
echipat aproximativ cu 3.300 de tancuri, la 23 ianuarie acesta rămăsese cu doar 495, majoritatea
fiind modele mai vechi, rămase a fi operaționale de-a lungul întregii linii a frontului. Având în
vedere succesul de la Stalingrad, Stavka a ordonat forțelor Sovietice să conducă o nouă ofensivă
pe o aripă nordică a frontului Sovieto-German de la Voronej până la Rostov.

Pe 2 februarie, Armata Roșie a lansat Operațiunea Star, care avea scopul de a elibera
orașele Belgorod, Harkov și Kursk. O ofensivă Sovietică alcătuită din 4 corpuri de tancuri sub
conducerea General-Locotenentului Markian Popov care a lovit frontul german trecând râul
Donețk și amenințând trupele germane de dincolo. La data de 15 februarie, 2 corpuri de tancuri
sovietice amenințau orașul Zaporoja de pe râul Dnepr care controla ultimul drum major spre
Rostov și încorpora conducerea Grupului Armatei Sud și a Luftflotte 4. Împotriva ordinului lui
Hitler de a menține poziția, Harkovul a fost a fost abandonat de forțele germane și orașul a fost
recâștigat de Armata Roșie la data de 16 februarie. Hitler a zburat imediat către oficiul lui
Manstein din Zaporoja. Manstein l-a informat că un contra-atac asupra orașului nu avea să aibă
success, ci avea cu success să atace flancul Sovietic supraextins cu cele 5 Corpuri Panzer, și să
recaptureze orașul mai târziu. Pe 19 februarie unitățile sovietice blindate au trecut de liniile
germane spre oraș. În acest caz a înrăutățirii situației, Hitler i-a dat libertatea operațională lui
Manstein. Când Hitler a părăsit regiunea, forțele Sovietice erau doar la 30 km de aeroport.
 Cedarea Armatei a 6-a germane la Stalingrad a eliberat 6 armate sovietice sub comanda lui
Konstantin Rokossovsky acre au fost suplinite de a 2 Armată a tancurilor și Armata a 70-a.
Aceste forțemau fost repoziționate între juncture Grupurilor Armate Germane Centru și Sud.
Cunoscută forțelor Sovietice ca operațiunile Harkov și Donbas, ofensiva dorea să încercuiască și
să distrugă forțele germane în regiunile Orel, să treacă râul Desna, să încercuiască și să distrugă
Grupul Armatei Germane Centru. Original, a fost planificat să înceapă către dățile de 12-15
februarie, dar problemele de dislocare a forțat Stavka să schimbe data ofensivei și anume pe 25
februarie. În acest timp, Armata 60-a Sovietică a împins Diviziunea 4 Panzer a Armatei a Doua
Germană din Kursk, iar Armata a 13-a a forțat A Doua Armată Panzer să cedeze flancurile.
Aceste acțiuni au lăsat un spațiu descoprit dintre Grupurile Armatei Germane de 60 km, în
curând fiin exploatat de ofensiva lui Rokossovsky. În timp ce Armata a 14-a și a 48-a Sovietică a
atacat flancul drept a Armatei a Doua Panzer, înaintând foarte puțin, Rokossovsky a lansat
ofensiva sa la data de 25 februarie, rupând liniile trupelor germane și amenințând să încercuieze
Al Doilea Grup German Panzer și Armata a Doua, în Sud. Rezistența neașteptată a germanilor a
încetinit considerabil operațiunile, oferindu-i lui Rokossovsky doar înaintări limitate pe flancul
stâng și în centru. Pe lângă aceasta, Armata a Doua de tancuri Sovietică cu success a penetrate
160 de km administrați de germane, de-a lungul flancului stâng a ofensivei Sovietice, mărind
lungimea flancului armatei până la aproximativ 100 km.

În timp ce ofensiva sovietică a continuat, Field Mareșalul von Manstein a reușit să pună
Corpul SS Panzer - acum armată de Divizia 3 Panzer Panzer - sub comanda Armatei a 4-a
Panzer, în timp ce Hitler a fost de acord să elibereze șapte divizii panzer și motorizate iminent
contrao-fensive. A patra flotă aeriană, sub comanda Field Mareșalului Wolfram von Richthofen,
a reușit să regrupeze și să crească numărul zilnic de zboruri de la 350 în ianuarie până la 1.000 în
februarie, oferind forțelor germane o superioritate aeriană strategică. La 20 februarie, Armata
Roșie a fost periculos de aproape de Zaporojia, semnând începutul contra-atacului german
cunoscut de forțele germane ca și Campania Donețk.
Între 13 ianuarie și 3 aprilie 1943, aproximativ 500 000 de soldați ai Armatei Roșii au luat
parte la o ofensivă Voronej-Harkov. În total, aproximativ 6.100.000 de soldați sovietici au fost
angajați în zonă, cu încă 659.000 fiind răniți, inapți de luptă. În comparație, germanii ar putea
aloca 2.200.000 de membri ai Frontului de Est, cu încă 100.000 care au fost repartizați în
Norvegia. Ca rezultat, Armata Roșie a desfășurat aproximativ două ori mai mulți oameni ca
Wehrmacht la începutul lunii februarie. Ca urmare a supra-extinderii lor și a pierderilor pe care
le-au luat în timpul ofensivei lor, la începutul contra-atacului lui Manstein, germanii puteau
atinge o superioritate tactică în număr, inclusiv numărul de tancuri prezente - de exemplu, 350 de
tancuri ale lui Manstein depășiseră armura sovietică aproape de șapte la unu la punctul de contact
și erau mult mai bine alimentate cu combustibil.
În momentul contra-atacului, Manstein putea conta pe Armata a IV-a Panzer, compusă
din Corpul XLVIII Panzer , Corpul SS Panzer și Armata Primului Panzer, cu XL și LVII Corp
Panzer. Corpul XLVIII Panzer a fost compus din diviziile de tancuri a 6-a, 11-a și a 17-a, în timp
ce Corpul SS Panzer a fost organizat din Divizia 1 SS, 2 SS și 3 SS. La începutul lunii februarie,
forța combinată a Corpului SS Panzer a fost estimată la 20.000 de soldați. Armata a IV-a Panzer
și Prima Armată Panzer au fost situate la sud de Armata Roșii în linii germane, cu prima Armată
de Panzer la est de Armata a IV-a Panzer. Corpurile SS Panzer au fost desfășurate de-a lungul
marginii de nord a proeminenței, pe frontul nordic al Grupului Armat Sud.

Germanii au reușit să adune aproximativ 70.000 de bărbați împotriva celor 210.000 de

soldați ai Armatei Roșii. Wehrmacht-ul german a fost subestimat, mai ales după operațiunile
continue între iunie 1942 și februarie 1943, până în momentul în care Hitler a numit un comitet
compus din Field Mareșalul Wilhelm Keitel, Martin Bormann și Hans Lammers, pentru a recruta
800.000 de bărbați capabili care ar veni din "industrii neesențiale". Efectele acestui recrutări nu
au fost observate decât în jurul lunii mai 1943, când forțele armate germane au fost la cea mai
înaltă notă de la începutul războiului, cu 9,5 milioane de personal.

La începutul anului 1943, forțele blindate ale Germaniei au suferit pierderi grele. Era
neobișnuit ca o divizie de tancuri să circule mai mult de 100 de tancuri, iar cea mai mare parte
fiind de numai 70-80 de tancuri de serviciu la un moment dat. După luptele din jurul lui Harkov,
Heinz Guderian s-a angajat într-un program pentru a forța forțele mecanizate ale Germaniei. În
ciuda eforturilor sale, o divizie germană a trupelor a putut să conteze doar pe un număr estimat
de 10.000-11.000 de personal, dintr-o putere autorizată de 13.000-17.000. Numai până în iunie, o
divizie de tambur a început să cîmpuească între 100-130 de tancuri fiecare. Diviziile SS au fost
în mod normal mai bune, cu o valoare estimată de 150 de tancuri, un batalion de arme de atac
autopropulsate și suficiente jumătăți pentru a motoriza majoritatea soldaților de infanterie și de
recunoaștere - și aceștia aveau o putere autorizată de aproximativ 19.000 personal. În acest
moment, cea mai mare parte a armurii germane era încă alcătuită din Panzer III și Panzer IV,
deși cea de-a doua divizie SS Panzer a fost echipată cu un număr de rezervoare Tiger I.

Armata a patra a fost comandată de generalul Hermann Hoth, în timp ce prima armată de
tancuri a căzut sub conducerea generalului Eberhard von Mackensen. Diviziile de tancuri 6, 11 și
17 au fost comandate de generalii Walther von Hünersdorff, Hermann Balck și Fridolin von
Senger und Etterlin, respectiv. Corpurile SS Panzer au fost comandate de generalul Paul
Hausser, care a avut și subdiviziunea Diviziei 3 Panzer (Totenkopf) sub comanda sa.
 De la începutul exploatării Armatei Roșii a apărării armatei germane din sudul Germaniei
la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie, fronturile implicate au inclus Bryansk,
Voronej și fronturile sud-vestice. Acestea erau sub comanda generalilor M. A. Reiter, Filipp
Golikov și, respectiv, Nikolai Vatutin. La 25 februarie, Frontul Central al Mareșalului
Rokossovski s-a alătura luptei. Acestea au fost poziționate astfel încât Frontul Briansk al lui
Reiter se afla pe flancul de nord al Grupului Armatei de Sud, în timp ce Voronej a fost direct
vizavi de Kursk, iar Frontul sud-vestic era situat opus adversarilor. Frontul Central a fost
desfășurat între frontierele Briansk si Voronej, pentru a exploata succesul ambelor unități
sovietice, care au creat un gol în apărarea Doua Armată Panzer Germană. Aceasta a implicat
aproximativ 500.000 de soldați, în timp ce aproximativ 346.000 de membri ai personalului au
fost implicați în apărarea lui Harkov după începutul loviturii germane.
La fel ca și omologii lor germani, diviziile sovietice erau lipsite de puteri. De exemplu,
diviziile din Armata a 40-a aveau în medie 3500-4000 de bărbați, în timp ce Armata a 69-a avea
în câmpul de luptă câteva diviziuni care puteau aloca doar 1000-1,500 de soldați. Unele diviziuni
aveau doar 20-50 de mortare. Această lipsă a forței de muncă și a echipamentului a condus
Frontul sud-vestic al lui Vatutin să solicite peste 19.000 de soldați și 300 de tancuri, în timp ce s-
a observat că Frontul Voronej nu a primit decât 1.600 de înlocuitori de la începutul operațiunilor
în 1943. În momentul în care Manstein și-a lansat controversa, Frontul Voronejului și-a pierdut
atâta forță de muncă și s-a extins până la punctul în care nu mai putea oferi asistență Frontului
sud-vestic, la sud de el.

Ceea ce era cunoscut germanilor ca fiind campania Donețk a avut loc între 19 februarie și
15 martie 1943. Inițial, Manstein a prevăzut o ofensivă în trei etape. Prima etapă a cuprins
distrugerea vârfurilor de lance sovietice, care s-au extins prea mult prin ofensiva lor. A doua
etapă a fost recucerirea Harkovului, în timp ce a treia etapă a fost concepută pentru a ataca
forțele sovietice la Kursk, în colaborare cu Grupul Armatei Centru - această etapă finală a fost în
cele din urmă declanșată din cauza apariției dezghețului sovietic de primăvară (Rasputitsa) și
Armata Grupului Centr de reticență de a participa.
La 19 februarie, Corpurile SS Panzer a lui Hausser a fost obligat să lovească spre sud,
pentru a oferi o fereastră pentru atacul Armatei 4 Panzer. În același timp, Armata Detachment
Hollidt a fost ordonată să conțină eforturile sovietice continue de a sparge liniile germane.
Armata 1 Panzer a fost ordonată să conducă spre nord în încercarea de a întrerupe și de a
distruge grupul mobil al lui Popov, folosind inteligența precisă asupra puterii sovietice, care a
permis Wehrmacht-ului să aleagă și să-și aleagă angajamentele și să aducă superioritate
numerică tactică. Armatele 1 și 4 ale tancurilor au fost, de asemenea, obligate să atace armata
sovietică a Armatei 6 și a Armatei 1 Gardienilor supraexploatate. Între 20 și 23 februarie, Divizia
1 SS Leibstandarte SS Adolf Hitler (LSSAH) a tăiat flancul Armatei 6, eliminând amenințarea
sovietică asupra fluviului Nipru și distrugând cu succes un număr de unități ale Armatei Roșii la
sud de râul Samara. Divizia 2 Panta SS Das Reich a avansat în direcția nord-estică, în timp ce a
treia divizie SS Panzer Totenkopf a fost pusă în acțiune la 22 februarie, avansând în paralel cu
Das Reich. Aceste două diviziuni au redus cu succes linia de aprovizionare a liniilor de vârf
sovietice. Prima armată de tancuri a reușit să înconjoare și să introducă în buzunar grupul mobil
al lui Popov până în 24 februarie, deși un contingent considerabil de trupe sovietice a reușit să
scape de la nord. La 22 februarie, alarmat de succesul contra-atacului german, Stavka sovietică a
ordonat Frontului Voronej să transfere Armata 3 de tancuri și armata a 69-a spre sud, într-un
efort de a atenua presiunea asupra frontului sud-vestic și de a distruge forțele germane în zona
Krasnograd
Armata a 3-a de tancuri a Armatei Roșii a început să angajeze unități germane la sud de
Harkov, efectuând o acțiune de deținere, în timp ce ofensiva lui Manstein a continuat. Până la 24
februarie, Wehrmacht a tras Divizia Großdeutschland de pe linie, lăsând diviziile 167 și 320 de
infanterie, un regiment din divizia Totenkopf și elemente din divizia Leibstandarte pentru a apăra
marginea vestică a bombardamentului creat de ofensiva sovietică. Între 24-27 februarie, Armata
a 3-a tanc și armata 69-a au continuat să atace această porțiune a liniei germane, dar fără mult
succes. Cu unitățile de sprijin sovietice întinse, atacul a început să falimenteze. La 25 februarie,
Frontul Central al lui Rokossovsky și-a lansat ofensiva între a Doua Armata Germană și cea de-
a Treia, cu rezultate încurajatoare de-a lungul flancurilor germane, dar care se străduiau să
mențină același ritm în centrul atacului. Pe măsură ce ofensiva a progresat, atacul de pe flancul
drept al Germaniei a început, de asemenea, să stagneze în fața rezistenței crescute, în timp ce
atacul din stânga a început să se extindă.
În fața succesului german față de Frontul sud-vestic, inclusiv încercările Armatei 6
Sovietice de a ieși din încovoiere, Stavka a ordonat Frontului Voronej să renunțe la controlul
Armatei a 3-a a tancurilor la Frontul sud-vestic. Pentru a ușura tranziția, Armata a 3-a Tanc a dat
două divizii de pușcă la Armata 69 și a atacat în sud, în încercarea de a distruge Corpul SS
Panzer. Scăderea combustibilului și muniției după mersul spre sud, ofensiva Armatei a 3-a de
tancuri a fost amânată până la 3 martie. Armata 3 de tanc a fost hărțuită și grav afectată de
atacurile aeriene germane continue cu bombardierele de scufundări Junkers Ju 87 Stuka. Lansând
ofensiva la 3 martie, Corpul 15 al tancurilor Armatei 3-a de tancuri a intrat în unitățile avansate
ale celei de-a treia divizii SS Panzer și a intrat imediat în defensivă. În cele din urmă, al 3-lea SS
a reușit să străpungă liniile celui de-a 15-a Corp de tancuri și să se unească cu alte unități ale
aceleiași diviziuni avansând spre nord, înconjurați cu succes corpurile de tancuri sovietice.
Corpu al 12-lea tanc al Armatei 3-a de tancuri a fost, de asemenea, forțat în defensivă imediat
după ce Diviziile 1 și 2 SS Panzer au amenințat că vor întrerupe ruta de aprovizionare a Armatei
3 a Rezervorului. Până la 5 martie, a treia armată a tancului a fost rănit, cu doar un număr mic de
oameni capabili să scape spre nord și a fost forțat să ridice o nouă linie defensivă.
Distrugerea grupului mobil al lui Popov și a Armatei a 6-a în primele etape ale contra-
atacului german a creat un decalaj mare între liniile sovietice. Profitând de încercările
necoordonate și fragmentate ale sovieticilor de a elimina această discrepanță, Manstein a ordonat
continuarea ofensivei față de Harkov. Între 1-5 martie, Armata a 4-a de tancuri, inclusiv
Corpurile SS Panzer, a acoperit 80 de kilometri (50 mi) și sa poziționat la doar 16 km (9,9 mi) la
sud de Harkov. Până la 6 martie, Divizia 1 Panzer SS a făcut un cap de pod peste râul Mosh,
deschizând drumul către Harkov. Succesul contra-atacului lui Manstein a fortat Stavka să
oprească ofensiva lui Rokossovsky.
Luftflotte 4 al lui Richthofen a jucat un rol decisiv în succesul contra-ofensivei germane.
În timp ce efectua simultan operațiuni de transport aerian în capul de pod Kuban, și-a mărit
media zilnică de la 350 în ianuarie până la 1.000 în februarie, oferind armatei terestre un sprijin
aerian excelent și o interdicție aeriană. A atacat neîncetat coloanele trupelor sovietice, tancurile,
pozițiile fortificate, precum și depozitele de aprovizionare. La 22 februarie, Richthofen a
remarcat cu satisfacție că numărul de zboruri efectuate în acea zi a fost de 1500. La 23 februarie
numărul a fost de 1200. Richthofen a condus personal principalele atacuri aeriene în consultare
cu generalii armatei și comandanții săi subordonați. Pentru a evita disiparea puterii sale, el a
concentrat toate forțele disponibile într-un singur Schwerpunkt, inclusiv concentrația de comenzi
multiple de aer pe aceeași țintă în același timp. O analiză a guvernului britanic în 1948 a lăudat
calificarea lui Richthofen în timpul celei de-a treia bătălii de la Harkov, evidențiind folosirea
constantă a principiilor "flexibilității, coordonării și concentrării extreme".
În timp ce Frontul Central al lui Rokossovski și-a continuat ofensiva împotriva Armatei a
Doua Germane, care până acum a fost substanțial întărită de diviziuni noi, ofensiva germană
reînnoită față de Harkov a surprins-o. La 7 martie, Manstein a luat decizia de a continua spre
Harkov, în ciuda apariției dezghețului de primăvară. În loc să atace la est de Harkov, Manstein a
decis să orienteze atacul către vestul Harkovului și apoi să-l înconjoare din nord. Divizia de
Panzergrenadier din Großdeutschland s-a întors pe front și și-a aruncat greutatea în atac,
amenințând să împartă armata 69 și rămășițele Armatei a 3-a de tancuri. Între 8 și 9 martie,
Corpurile SS Panzer și-a încheiat drumul spre nord, împărțind Armatele 69 și 40 ale Sovietelor,
iar pe 9 martie s-a îndreptat spre est pentru a-și încheia împrejurimile. În ciuda încercărilor
Stăvcii de a reduce avansul german prin alocarea diviziei proaspete a 19-a pușcă și a celei de-a
186-a brigadă de tancuri, conducerea germană a continuat.
 La 9 martie, Armata 40 sovietică a contracarat împotriva diviziei Großdeutschland într-o
ultimă încercare de a restabili comunicările cu Armata 3-a a tancurilor. Acest contra-atac a fost
prins de extinderea ofensivei germane spre Harkov, pe 10 martie. În aceeași zi, a 4-a armată de
tancuri a emis ordine Corpului SS Panzer pentru a lua Harkov cât mai curând posibil,
determinândul pe Hausser să comande un atac imediat asupra orașului de către cele trei divizii
SS Panzer. Das Reich urma să vină din Vest, LSSAH ar ataca dinspre nord, iar Totenkopf ar
oferi un ecran de protecție de-a lungul flancurilor nordice și nord-vestice. În ciuda încercărilor
generalului Hoth de al obliga pe Hausser să se supună planului inițial, comandantul Corpurilor
SS Panzer a decis să continue cu propriul plan de atac asupra orașului, deși apărarea sovietică i-a
forțat să amâne atacul până a doua zi. Manstein a emis o ordonanță de a continua să depășească
orașul, deși a lăsat loc pentru un atac potențial asupra lui Harkov, dacă ar fi fost puțină rezistență
sovietică, dar Hausser a decis să ignore ordinul și să continue cu propriul său atac.

Dimineața devreme, 11 martie, LSSAH a lansat un atac cu două vârfuri în nordul

Harkovului. Cel de-al doilea Regiment Panzergrenadier, avansând dinspre nord-vest, s-a împărțit
în două coloane care se îndreaptă spre nordul Harkovului de fiecare parte a căii ferate Belgorod-
Harkov. Batalionul 2, pe partea dreaptă a căilor ferate, a atacat districtul orașului Severnâi Post,
întâlnindu-se cu rezistență puternică și avansează până la curtea de cale ferată Severenâi până la
sfârșitul zilei. Pe partea opusă a căii ferate, Batalionul 1 a lovit districtul Alexeevka, întâlnindu-
se cu un contra-atac sovietic condus de T-34, care a împins o parte a Batalionului 1 înapoi din
oraș. Numai cu suport aerian și de artilerie, provenind de la bombardierele de scufundare Ju 87
Stuka și de asalt StuG, infanteria germană era capabilă să lupte în oraș. Un atac frontal din spate
a permis în cele din urmă forțelor germane să obțină un punct de sprijin în acea zonă a orașului.
Concomitent, primul Regiment Panzergrenadier SS, cu armura atașată de o unitate separată, a
atacat pe drumul principal de la Belgorod, luptând în condițiile contra-atacului imediat produs pe
aeroportul din Harkov, venind pe flancul stâng. Luptându-și drumul după T-34-urile sovietice,
acest contingent german putea să se depună în suburbiile de la Harkov. Din nord-est, un alt
contingent de infanterie germană, armuri și arme autopropulsate au încercat să preia controlul
ieșirilor din drum spre orașele Rogan și Ciuhuiv. Acest atac a pătruns mai adânc în Harkov, dar
scăderea combustibilului a fost forțată să se întărească și să se întoarcă în defensivă.

Divizia Das Reich a atacat în aceeași zi, de-a lungul părții de vest a Harkovului. După ce a
intrat în cartierul Zaliutino al orașului, avansul a fost oprit de un șanț profund antitanc, căptușit
cu apărători sovietici, inclusiv arme antitanc. Un contra-atac sovietic a fost respins după o luptă
incendiată. O detașare a diviziei s-a luptat în direcția sudică a orașului, tăind drumul spre Merefa.
În jurul orei 15:00, Hoth a ordonat lui Hausser să se despartă imediat de Das Reich și, în schimb,
să se redeschidă pentru a întrerupe evadarea trupelor sovietice. În schimb, Hausser a trimis un
detașament de la divizia Totenkopf pentru această sarcină și l-a informat pe Hoth că riscul de
dezangajare cu Das Reich era mult prea mare. În noaptea de 11-12 martie, un element
descoperitor a traversat șanțul antitanc, luând surprinderea apărătorilor sovietici și deschizând o
cale de trecere a tancurilor. Acest lucru i-a permis Das Reich-ului să avanseze la gara principală
a orașului, care ar fi cea mai îndepărtată divizie care urma să avanseze în oraș. Hoth a repetat
ordinul la 00:15, la 12 martie, iar Hausser a răspuns cum a răspuns la 11 martie. O a treia
încercare a lui Hoth a fost respectată și Das Reich s-a desprins, folosind un coridor deschis de
LSSAH pentru a traversa nordul Harkovului și a se redepta spre est de oraș.

La 12 martie, LSSAH a făcut progrese în centrul orașului, spărgându-se prin apărarea

sovietică în suburbiile de nord și a început lupra de la casă la casă spre centru. Până la sfârșitul
zilei, divizia ajunsese la o poziție de doar două blocuri la nord de Piața Dzerjinski. Batalionul 2
al Regimentului 2 al Panzergrenadierului a reușit să înconjoare pătratul, după ce a luat de seară
pierderi mari de la lunetiști sovietici și alți apărători. Când a fost luată, piața a fost redenumită
"Platz der Leibstandarte". În acea seară, Batalionul 3 al Regimentului Panzergrenadier, sub
comandamentul lui Joachim Peiper, a fost legat de Batalionul 2 din Piața Dzerjinski și a atacat
spre sud, traversând râul Kharkiv și creând un cap de pod, deschizând drumul spre Moscova
Avenue. Între timp, aripa stângă a diviziei a ajuns la intersecția drumurilor de ieșire Volchansk și
Ciuhuiv și a pornit în defensivă, luptând împotriva mai multor contra-atacuri sovietice.

A doua zi, LSSAH a lovit spre sud de râul Kharkiv de la capul podului lui Peiper,
eliminând blocul de rezistență sovietic. În încercarea de a prinde apărătorii orașului în centru,
Batalionul 1 al Regimentului 1 Panzergrenadier SS a intrat din nou în oraș folosind drumul de
ieșire Volchansk. În același timp, forțele lui Peiper au reușit să izbucnească la sud, suferind de
lupte amare împotriva unei apărare sovietică tenace și legătura cu aripa stângă a diviziei la
intersecția drumurilor Volchansk și Ciuhuiv. Deși majoritatea lui Das Reich a fost dezangajată
de oraș, un singur regiment Panzergrenadier a rămas să descopere colțul sud-vestic al orașului,
eliminând rezistența până la sfârșitul zilei. Acest lucru a pus efectiv două treimi din oraș sub
control german. Lupta în oraș a început să se încheie la 14 martie. Ziua a fost petrecută cu
ajutorul LSSAH, care îndepărta resturile rezistenței sovietice, împingând spre est un front larg.
Până la sfârșitul zilei, întregul oraș a fost declarat a fi înapoi în mâinile germane. În ciuda
declarației că orașul a căzut, luptele au continuat pe 15 și 16 martie, deoarece unitățile germane
au eliminat resturile de rezistență din complexul de fabrici de tractoare, în periferia sudică a
orașului.
 Grupul de campanie Donețk de la Grupul de Sud a costat Armata Roșie aproximativ
70.000-80.000 de victime ale personalului. Dintre aceste trupe pierdute, aproximativ 45.200 de
persoane au fost ucise sau au dispărut, în timp ce alte 41.200 au fost rănite. Între aprilie și iulie
1943, Armata Roșie și-a luat vremea să-și reconstruiască forțele în zonă și să se pregătească
pentru o eventuală reînnoire a ofensivei germane, cunoscută sub numele de Bătălia de la Kursk.
În general, victimele germane sunt mai greu de găsit, dar indicii sunt furnizați prin examinarea
victimelor Corpului SS Panzer, ținând seama de faptul că diviziile Waffen-SS erau deseori
desfășurate, unde luptele ar fi trebuit să fie cele mai dure. Până la 17 martie, se estimează că
Corpurile SS Panzer a pierdut aproximativ 44% din puterea sa de luptă, incluzând aproximativ
160 de ofițeri și aproximativ 4.300 de angajați.
Pe măsură ce Corpul SS Panzer a început să iasă din oraș, au angajat unități sovietice
situate direct la sud-vest de oraș, inclusiv Brigada 17 a NKVD, Divizia 19 de puști și Divizia 25
de Gărzi. Încercările Armatei Roșii de a restabili comunicarea cu resturile Armatei 3-a de
Tancuri au continuat, deși în zadar. În perioada 14-15 martie aceste forțe au primit permisiunea
de a se retrage în nordul râului Donețk. Armatele sovietice 40 și 69 au fost angajate începând cu
13 martie cu Divizia Panzergrenadier Großdeutschland și au fost împărțite de unitatea germană.
După căderea lui Harkov, apărarea sovietică de la Donețk s-a prăbușit, permițând forțelor lui
Manstein să conducă la Belgorod pe 17 martie și să o ia în ziua următoare. Vremea noroioasă și
epuizarea au forțat lovitura lui Manstein să se termine curând după aceea.
Istoricul militar Bevin Alexander a scris că a treia bătălie de la Harkov a fost "ultima
mare victorie a armatelor germane în frontul estic", în timp ce istoricul militar Robert Citino s-a
referit la operațiune ca fiind "nu deloc victorie". Împrumutându-se dintr-un titlu de capitol al
cărții Manstein de către Mungo Melvin, Citino a descris lupta ca o "scurtă privire la victorie".
Potrivit lui Citino, campania Donețk a fost o contra-ofensivă de succes împotriva unui inamic
supraexprimat și exagerat și nu a însemnat o victorie strategică.

După succesul german de la Harkov, Hitler a prezentat două opțiuni. Primul, cunoscut sub
numele de "metoda backhand", a fost să aștepte reînnoirea inevitabilă a ofensivei sovietice și să
conducă o altă operație asemănătoare cu cea a lui Harkov - permițând Armatei Roșii să ia teren,
să se extindă și apoi să contracareze și să o înconjoare. A doua, sau "metoda forehand", a cuprins
o ofensivă germană majoră de către Grupurile Armatei de Sud și Centru împotriva proeminenței
de la Kursk. Din cauza obsesiei lui Hitler de a păstra frontul, el a ales "metoda prealabilă", care a
condus la bătălia de la Kursk.

Capitolul IV: A patra și ultima bătălie de la Harkov

 Operațiunea Polkovodeț Rumianțev a fost planificată de Stavka ca a fi cea mai importantă
ofensivă de vară sovietică în 1943. Totuși, datorită pierderilor grele susținute în timpul luptei de
la Kursk, în iulie, a fost nevoie de timp pentru ca formațiunile sovietice să se recupereze și să se
regrupeze. Operațiunea Polkovodeț Rumianțev a început la 3 august, în scopul înfrângerii
Armatei 4 Panzer, a Grupului Armatei Kempf și a aripii sudice a Grupului Armatei de Sud. S-a
sperat, de asemenea, că Armata 1 Panzer germană și armata a 6-a nouă reformată vor fi prinse de
un avans al forțelor Armatei Roșii către Marea Azov. Forțele sovietice au inclus Frontul Voronej
și Frontul Stepului, care au desfășurat aproximativ 1.144.000 de bărbați cu 2.418 tancuri și
13.633 arme și lansatoare de rachete pentru atac. În acest caz, armata germană putea să alocheze
200 000 de bărbați și 237 tancuri și arme de atac.

Armata germană Grupul de comandă sudică, generalul Erich von Manstein, a anticipat că
sovieticii ar lansa un atac peste Dnepr și Mius în încercarea de a ajunge la Marea Neagră, tăind
forțele germane extinse în partea sudică a Grupului Armatei Sud într-o repetare a dezastrului de
la Stalingrad. Când Frontul Sudic Sovietic și Frontul sud-vestic au lansat un astfel de atac pe 17
iulie, germanii au răspuns mutând Corpul II SS Panzer, Corpul XXIV și Corpul Panzer XLVIII
spre sud pentru a bloca ofensiva sovietică. De fapt, aceste operațiuni sovietice aveau ca scop
scoaterea forțelor germane de la forța principală a ofensivei sovietice, pentru a risipi rezervele
germane în anticiparea principală a lor.

Planul sovietic numit pentru a 5-a și 6-a Armată a Gărzilor și Armata 53, să atace pe un
sector larg de 30 de kilometri, susținută de o concentrare de artilerie grea, și sparge prin cele
cinci linii defensive germane succesive între Kursk și Harkov. Primele două armate au suportat
greva atacului german în Operațiunea Citadel. Susținută de două corpuri mobile suplimentare,
prima Armată de Tancuri și a 5-a Armată a Gărzilor Tank, ambele reechipate după terminarea
operației Citadel, ar acționa ca grupuri mobile din față și de a dezvolta descoperire prin
încercuirea Harkov din nord și vest. Prima Armată de Tacuri sub comanda lui Mihail Katukov a
fost pentru a forma linia de încercuire exterior spre vest cu care se confruntă, în timp ce a 5-a
Armată de Gardă a Tancurilor sub comanda lui Pavel Rotmistrov ar forma linia de interior, cu
care se confruntă orașul. Un atac secundar la vest de descoperirea principală urma să fie condus
de Armatele 27 și 40, cu sprijinul a patru corpuri de tancuri separate. Între timp, la est și sud-est,
armatele 69 și 7 a Gardienilor, urmate mai târziu de Armata 57 a Frontului Sud-Vestic, urmau să
se alăture atacului.

La 3 august ofensiva a început cu un baraj de artilerie greu îndreptat împotriva pozițiilor

defensive germane. Deși apărătorii germani s-au luptat cu tărie, cele două armate de tancuri
angajate în luptă nu au putut fi ținute înapoi. Până la 5 august, sovieticii au spart liniile defensive
germane, s-au mutat în spațiile din spate și au capturat Belgorod în timp ce avansează
aproximativ 60 km. Cu lovituri puternice din nord și est, atacatorii au copleșit apărătorii germani.
Rezervele germane au fost mutate din sectorul Orel și la nord de regiunile Donbas, în
încercarea de a stopa valul și de a încetini atacurile sovietice. Succesul a fost limitat la divizia
"Grossdeutschland" care a întârziat armata a 40-a într-o zi. Șapte divizii Panzer motorizate care
alcătuiu Corpul III Panzer, împreună cu patru diviziuni de infanterie au fost alocate pentru a
contracara în flanc forțele sovietice în avantaj, dar au fost verificate. După nouă zile, a sosit al
doua divizie SS "Das Reich" și a 3-a SS "Totenkopf" și a inițiat un contra-atac împotriva celor
două armate sovietice de lângă Bogoduhov, la 30 km nord-vest de Harkov. În următoarele bătălii
blindate de putere și manevră, diviziile SS au distrus o mare cantitate de tancuri sovietice. Pentru
a asista Armata 6 gardieni și Armata 1 tanc, Armata tancurilor 5 de Gardă s-a alăturat luptelor.
Toate cele trei armate sovietice au suferit foarte mult, iar armatele tancurilor au pierdut mai mult
de 800 din cele 1.112 tancuri inițiale. Aceste întăriri sovietice au oprit contra-atacul german, dar
planurile lor ofensive ulterioare au fost blocate.

Odată cu avansarea sovietică în jurul lui Bogoduhov, germanii au început să încerce să

reducă decalajul dintre Akhtyrka și Krasnokutsk. Contra-atacul a început pe 18 august, iar pe 20
august "Totenkopf" și "Großdeutschland" s-au întâlnit în spatele unităților sovietice. Părți a celei
de-a Doua Armate sovietice și două corpuri de tancuri au fost prinse, dar unitățile capcane au
depășit numeroasele unități germane. Multe unități sovietice au reușit să scape, în timp ce
sufereau pierderi grele. După această întoarcere, trupele sovietice s-au concentrat pe Harkov și l-
au capturat după lupte grele pe 23 august.
Lupta este de obicei menționată de către germani ca și cea de-a patra bătălie de la Harkov
și Operațiunea Strategică de ofensivă Belgorod-Harkov de către sovietici. Operațiunea sovietică
a fost executată pe două axe principale, una pe axa Belgorod-Harkov și una pe axa Belgorod-
Bogodokhov.

În prima zi, unitățile Frontului Voronej au pătruns repede în apărarea frontală a

Germaniei, la granița Armatei a 4-a și Armatei Grupului "Kempf", între Tomarovka și Belgorod
și au câștigat 100 de kilometri într-un sector de-a lungul Akhtyrka-Bogodukhov - linia Olshany-
Zolochev de-a lungul malurilor râului Merla. Ei au fost opriți în cele din urmă pe 12 august de
unitățile blindate ale Corpului III Panzer. La 5 august 1943, Corpul XI a evacuat orașul
Belgorod.
În urma retragerii din Belgorod în noaptea de 5/6 august 1943, Corpul XI al Armatei, sub
comanda lui Raus, a ocupat acum poziții de apărare la sud de oraș între râurile Donețk & Lopan,
la nord de Harkov. Corpul Armatei al XI-lea a constat într-o campf-grupă din Divizia 167
Infanterie, cea de-a 168-a, 106-a, 198-a, Divizia 320 infanterie și Divizia 6 Panzer care acționa
ca rezervația de corpuri. și a făcut obiectul încercărilor de a ieși din flancul stâng al corpului, în
timp ce unitățile blindate sovietice au apărut deja la 20 de mile în spatele liniei frontale a
corpului. Corpul Armatei XI a făcut acum o serie de retrageri treptate spre Harkov pentru a
preveni împrejmuirea.
Numai ajungând la apărarea finală la nord de oraș, la 12 august 1943, după descoperirile
Armatei 57 și 69 în mai multe sectoare ale frontului, dezintegrarea Diviziei 168 infanterie și
după intervenția rezervei Corpului. Când încercările sale de a forța o descoperire în Bogoduhov-
Olshany-Zolochev s-au întâlnit cu frustrare de-a lungul râului Merla, Frontul Steppei și-a
îndreptat atacurile către Korotich, un sector deținut de Divizia 2 Panzer SS Das Reich pentru a
reduce legătura feroviară Poltava-Kharkov. Au urmat lupte feroce, în care Korotich a fost
capturat de Corpul 5 al Gărzilor Mecanizați și ulterior a fost recapturat de grenadiștii de la 2 SS,
apoi a rămas sub controlul Germaniei, dar a 5-a Armată de Gardă a Tancurilor condusă de Pavel
Rotmistrov a tăiat legătura feroviară în cele din urmă la 22 august 1943 .
Pierderea acestei linii de comunicare vitale; în timp ce nu a fost fatală în sine, a fost o
lovitură serioasă pentru capacitatea Grupului Armatei Kempf de a apăra orașul de atacurile
armatei roșii constante. Aceasta a însemnat întârzieri critice ale aprovizionării și întăririlor, iar
poziția unității a devenit tot mai puțin susceptibilă. Calea către Poltava a rămas deschisă, dar
Vatutin a ezitat să treacă, în timp ce germanii se apropiau de decalajul ferm. În schimb, el și-a
întors armatele de stânga; a 5-a Armata tancurilor de gardă și a Armatei a 5-a gardă, împotriva
frontului de vest al grupului de armate Kempf, unde Diviziile 2 și 3 SS Panzer au luptat pentru a
menține frontul înclinat la sud spre vest, departe de Harkov.
Pe frontul mai slab din est al armatei Kempf, armata 57-a sovietică a eliminat malul drept
al Donețk-ului între Chuguyev și Zmiyev, dar comanda armatei nu a reușit cumva să încerce o
descoperire pe scară largă.
Aceste amenințări au condus la o cerere a generalului Werner Kempf de a renunța la oraș
la 12 august 1943. Erich von Manstein nu a obiectat, dar Adolf Hitler a contrazis printr-o
ordonanță că orașul trebuia să fie ținut "în toate circumstanțele". Prezicerea că ordinul de a ține
Harkov va produce "un alt Stalingrad", pe 14 august 1943, Manstein l-a eliberat pe Kempf și l-a
numit pe generalul Otto Wöhler. Câteva zile mai târziu, grupul armatei Kempf a fost redenumit
Armata 8-a. Kharkov a constituit acum un important adânc german în est, care a împiedicat
Armata Roșie să profite de acest centru vital de trafic și de aprovizionare. În urma unor rapoarte
raționale făcute de către postul de radio sovietic că trupele sovietice au intrat în oraș, când de
fapt era încă deținut de Corpul Armatei a XI-a, Iosif Stalin a ordonat personal capturarea
imediată. Generalul Raus ofițerul comandant al orașului preia povestea:
 "Era clar că rușii nu vor face un atac frontal asupra proiectorului Harkov, ci ar încerca să
treacă prin cea mai îngustă parte a arcului defensiv a Corpului Armatei a XI-a la vest de oraș
pentru a înconjura orașul. Am desfășurat toate tunurile anti-tancuri disponibile pe marginea de
nord a ghearei, care se ridica ca un bastion, și a pus în arme numeroase arme de vîsle de 88mm
în adîncime pe terenul înalt. Această apărare antitanc nu ar fi fost suficientă pentru a respinge
atacul sovietic al tancurilor de așteptare, dar în ultima clipă întăriturile sub forma regimentului de
bord "Das Reich" au sosit cu o componentă puternică a Panzerului, l-am trimis imediat în
sectorul cel mai periclitat: cele nouăzeci și șase de rezervoare Panther, treizeci și cinci de tancuri
Tiger, și 25 de Sturmgeschütz III armele de atac au fost greu de ocupat în 20 august 1943, când a
început primul atac la scară largă. Cu toate acestea, tancurile ruse au fost recunoscute în timp ce
se mai asamblează în satele și câmpiile inundabile ale unei vale de pârâu. În câteva minute,
Stukas, încărcat cu greu, a intrat în formație de pană și și-a descărcat încărcăturile de distrugere
în scufundări bine dispuse pe tancurile inamice prinse în această zonă aglomerată. Fântâni
întunecate ale pământului au erupt în aer și au fost urmate de tunete puternice și de șocuri care
seamănă cu un cutremur. Acestea erau cele mai grele bombe de două tone, concepute pentru a fi
utilizate împotriva unor nave de luptă, care au fost toate pe care Luftflotte 4 le-a lăsat să
contracareze atacul rusesc. În curând, toate satele ocupate de tancuri sovietice se aflau în flăcări.
O mare de praf și de nori de fum luminate de soarele aprins peste valea pârâului, în timp ce
ciupercile întunecate de fum din tancurile de ardere se aflau într-un contrast puternic. Această
imagine grosolană a mărturisit o întreprindere care a lăsat moartea și distrugerea, lovind rușii atât
de mult încât nu mai puteau lansa atacul proiectat în acea zi, indiferent de ordinul lui Iosif Stalin.
O astfel de lovitură gravă provocată de sovietici a cumpărat timp foarte necesar pentru Corpul
Armatei a XI-a să se reorganizeze."
Situația aprovizionării în Harkov a fost acum catastrofală; artilerii după ce au tras ultimele
runde, își abandonează armele pentru a lupta ca infanteriști. Depozitul de aprovizionare al
armatei a avut cinci trenuri de rezervoare de rezervă rămase de la "Zitadelle", dar foarte puțin.
Consumul ridicat de muniție în ultima lună și jumătate a fost tăiat în livrările puse deoparte în
ultimele două săptămâni ale lunii august și în primele două săptămâni ale lunii septembrie; până
la sfârșitul lunii armata ar trebui să se împace cu cincizeci la sută din cerințele medii zilnice în
artilerie și muniție rezervor. Corpul Armatei XI avea acum o forță de luptă de numai 4.000 de
infanteriști, câte un bărbat pentru fiecare zece metri de front. Generalul Erhard Raus explică
intensitatea atacurilor ruse constante:
"La 20 august, rușii au evitat grupările de masă de tancuri, au traversat simultan valea
pârâului în mai multe locuri și au dispărut în câmpurile largi de porumb situate înaintea liniilor
noastre, terminându-se la câteva sute de metri în fața liniei de luptă principală, de-a lungul
timpului, tancurile sovietice de dimineață și-au făcut drumul înainte în golurile de până la
marginile sudice ale câmpurilor de porumb, apoi au făcut o plimbare de-a lungul drumului. T-34
cu un foc de apărare aprins înainte de a ajunge la linia noastră principală de luptă, dar apoi a
urmat un val după val, până când rezervoarele rusești s-au strecurat în golurile de protecție și s-
au împins în pozițiile noastre de luptă. Distrugătoare de rezervă Hornet de 88 mm și
autopropulsoarele de câmp Wasp de 105 mm, prinse de T-34, le-au împărțit în grupuri mici și au
pus numere mari în afara acțiunii. Valurile finale încă încercau să forțeze o descoperire în masele
concentrate când mașinăriile de atac cu autopropulsie Tigers și StuG III, care au reprezentat
rezerva noastră mobilă în spatele frontului, au atacat armura rusă și au respins-o cu pierderi
grele. Prețul plătit de Armata a 5-a de Tancuri a Gărzii pentru acest asalt de masă a ajuns la 184
de T-34.”
Wöhler, recunoscând lipsa de speranță a situației, nu s-a dovedit a fi mai hotărât, având în
vedere realitățile aspre cu care se confruntă apărătorii Harkovului, el știa că regimentele
infanterie epuizate nu și-au putut menține poziția fără sprijin artilian. La două zile după ce a
preluat comanda Armatei 8, Wöhler i-a cerut lui Manstein permisiunea de a abandona orașul.
Indiferent de cererea lui Hitler de a se ține orașul, Wöhler și Manstein au fost de acord că orașul
nu poate fi apărat pentru mult timp, având în vedere puterea germană diminuată și mărimea
covârșitoare a rezervelor sovietice.
La 21 august 1943, Manstein și-a dat consimțământul de a se retrage din Harkov. Orașul
sovietic distrus în mare măsură, care a schimbat mâinile de mai multe ori în timpul războiului,
era pe punctul de a fi recucerit ultima oară de către sovietici. În ziua de 22 august 1943, germanii
și-au început exodul din oraș sub o mare presiune din partea sovieticilor. Armatele 57 și 69 au
împins trei laturi cu venirea luminii. Sovieticii au simțit că germanii evacuează Harkov, datorită
diminuării focului de artilerie și diminuării rezistenței în liniile frontale. Mai târziu, au fost auzite
explozii fulgeratoare, când au fost aruncate gropile de muniție. Coloanele germane mari au fost
observate apoi plecând din oraș, iar trupele sovietice au intrat în orașul însuși. Trecând din
Harkov la sud, germanii se luptau cu disperare pentru a deschide un coridor prin care s-ar putea
face o retragere.
De-a lungul coridorului prin care armata a 8-a a evacuat Harkov, artileria și mortarul
sovietic au lovit retragerea. Avioanele lor s-au adunat pentru a ucide și a atacat coloanele
germane care părăsesc orașul, bombardând pe bărbați și vehiculele. După întuneric, Gardienii 89
și Diviziile 107 de puști au izbucnit în interiorul orașului, conducând ultimele detașamente
germane din spate. Incendii enorme au fost determinate de germani în speranța de a amâna
avansul sovietic. Orașul a devenit un loc aspru de foc și de fum, foc de artilerie și luptă disperată,
punctată de exploziile haldelor de aprovizionare.
 Până la 0200, la data de 23 august 1943, elementele diviziei 183 de pușcă au intrat în
centrul orașului, au ajuns în imensul Pătrat Dzerjinski și s-au întâlnit cu bărbații din Divizia 89
de puști. Trupele sovietice au ridicat din nou un banner roșu peste oraș. Până la 1100, Harkov și
periferiile sale au fost luate complet. A patra și ultima bătălie pentru oraș sa încheiat.
 BIBLIOGRAFIE
1. Glantz, David (2001). The military strategy of the Soviet Union: A History.
London: Frank Cass.
2. Glantz, David Colossus reborn : the Red Army at war : 1941-1943. Lawrence,
KS: University of Kansas Press 2005.
3. Glantz, David Soviet military deception in the Second World War. London,
England: Routledge (1989).
4. Glantz, David; House, Jonathan (1995). When Titans Clashed: How the Red
Army Stopped Hitler. Lawrence, KS: University of Kansas Press.
5. Keitel, Wiilhelm and Walter Görlitz The memoirs of Field-Marshal Keitel. New
York, NY: Stein and Day 1965.
6. Krivosheev, Grigoriy (1997). Soviet Casualties and Combat Losses in the
Twentieth Century. London: Greenhill Books.
7. Lisitskiy, P.I. and S.A. Bogdanov. Military Thought: Upgrading military art
during the second period of the Great Patriotic War Jan-March, East View
Publications, Gale Group, 2005.
8. Decision in the Ukraine Summer 1943 II SS & III Panzerkorps, George M Nipe
Jr, JJ Fedorowicz Publishing Inc. 1996.
9. Panzer Operations The Eastern Front Memoir of General Raus 1941-1945 by
Steven H Newton Da Capo Press edition 2003
10. Stalingrad to Berlin - The German Defeat in the East by Earl F Ziemke Dorset
Press 1968
11. Clark, Alan (1965). Barbarossa: The Russian-German Conflict, 1941–1945.
New York City, New York: William Morrow.
12. Cooper, Matthew (1978). The German Army 1933–1945. Lanham, Maryland:
Scarborough House.
13. Glantz, David M. (1991). From the Don to the Dnepr: Soviet Offensive
Operations, December 1942 – August 1943. Routledge.
14. Margry, Karel (2001). The Four Battles for Kharkov. London, United
Kingdom: Battle of Britain International Ltd.
15. Thompson (Lt. Col.), Thomas A. (2000). "Field Marshal Erich von Manstein
and the Operational Art at the Battle of Kharkov". U.S. Army War College: 15.
16. Bergström, Christer. Stalingrad – The Air Battle: 1942 through January 1943.
Midland Puplishing, Hinkley, 2007.
17. Marshal G.K. Zhukov, Memoirs, Moscow, Olma-Press, 2002 (13th Edition)
18. Marshal K.S. Moskalenko (Commander of the 38th Army), On South-Western
direction, Moscow, Science, 1969