Bătălia de la Stalingrad

(1942-1943)
Referat

În desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, anul 1942 este un punct de cotitură.
În 22 iunie 1941, Germania nazistă declanșează operațiunea Barbarossa, invazia militară a
Uniunii Sovietice. După o serie de succese rapide în care tactica blitzkrieg-ului a funcționat
perfect, germanii înfruntă o rezistența feroce a rușilor în Bătălia Moscovei, din decembrie 1941.
Wermacht-ul este învins, pentru prima dată se pune problema unui eventual insucces nazist în
Războiul din Est. Contraofensiva sovietică din decembrie 1941, împinge spre vest trupele
germane. Rușii eliberează orașele Rostov, Kalinin și Kaluga, securizând capitala. Germanii sunt
forțați sa re regrupeze și să gândească o noua strategie de cucerire a imensului spațiu rusesc.

În planurile inițiale de război, cucerirea orașului Stalingrad nu era menționată. Abia în

1942, este declanșată operațiunea Fall Blau (Operațiunea Albastră). Vor participa la operațiunea
lansată pe 8 mai 51 de divizii, printre care aparținând și României, Italiei, Ungariei și Slovaciei
dar și un contingent de voluntari spanioli. Este de discutat dacă participarea acestor trupe la
asaltul Stalingradului reprezintă un motiv al dezastrului datorită slabei dotări ale armatelor și
insuficientei pregătiri militare ale acestora. Operațiunea Fall Blau avea ca scop scoaterea
definitivă din război a U.R.S.S prin cucerirea câmpurilor petrolifere din Caucaz și a zonei
industrializate a Stalingradului. Operațiunea a luat prin surprindere pe Stalin care considera că în
continuare germanii își vor continua atacurile asupra Moscovei. În faza incipientă, Germania
obține succese rapide ce amintesc de gloriosul început al Operațiunii Barbarossa. Pe 2 iulie, este
cucerit Sevastopolul, pe 7 iulie, Grupul de Armate Sud, comandat de Feodor von Bock (demis
inițial de la conducerea Armatelor Centru după înfrângerea de la Moscova) cucerește orașul
Voronej iar Armata a XI-a comandată de feldmareșalul Erich von Mainstein ocupă Peninsula
Kerci. În data de 13 iulie, Hitler ia o decizie de o importanța majoră în viitorul războiului –
cucerirea Stalingradului și Caucazului în cadrul aceleiași operațiuni. O eventuală cucerire a
Stalingradului ar fi oferit germanilor, pe lânga un excelent moral al trupelor, deschidere către
zona petroliferă Astrahan, ar fi împiedicat transportul pe Volga și ar fi pus la adăpost trupele din
Caucaz de o potențială contraofensivă sovietică. La rândul său, Caucazul furniza sovieticilor și
nu numai, 90% din carburantul necesar tancurilor și avioanelor. Cucerirea acetor câmpuri
petrolifere și zonelor de acces ar fi privat Armata Roșie dar și pe aliații lor de prețiosul
combustibil.

Trebuie să menționăm faptul că la Operațiunea Fall Blau, germanii s-au bazat doar pe
Grupul de Armate Sud, cele din Centru și Nord nu au fost implicate. Germania nu mai era
capabilă, după dezastruosul an 1941, să întreprindă acțiuni ofensive cu toate cele 3 corpuri.
Nordul și Centrul rămân pe poziții, în defensivă. Ca atare, Sudul primește întăriri, atât trupe noi
cât și de la celelate corpuri. Sunt redustribuite în Sud și multe tancuri ale celorlalte doua armate,
astfel încât aceștia să fie gata de luptă. În ceea ce priveștie Armata Roșie, și aceasta se confrunta
cu mari probleme. În anii ’30, în urma marilor epurări, au fost închiși și executați 14 din 16
comandanți, 3 din cei 5 mareșali și aproximativ 30.000 de ofițeri. Drept consecința, Rusia câștigă
cu greu, după două luni de lupte, războiul împotriva Finlandei iar doi ani mai târziu, Wermachtul
aproape îngenunchează Armata Roșie. Trupele desfășurate de ruși se întindeau pe 640 km.
Comandanții ce trebuiau să țină piept Armatelor Sud ale germanilor erau Filipp Golikov, în
orașul Bryansk, Semion Timoshenko în Sud-Vest, Rodion Malinovsky în Sud iar în Nordul
Cauzazului Semion Budionny. În total, aceștia comandau 17 divizii, aproximativ 1,7 milioane de
soldați și 2.300 de tancuri.

2
 Hitler decide să dividă Grupul de Armate Sud în două: Grupul de Armate A, din sud,
comandat de feldmaresalul Wilhelm List, al cărui obeictiv era să cucerească Rostovul și, ulterior,
câmpurile petrolifere din Cauzaz și Grupul de Armate B, în nord, comandat de generalul
Maximilian von Weichs, cu misiunea de a „curăța” văile Donului și Donețului, apoi să
cucerească Stalingradul. Armatei a VI-a, formată din 280.000 de soldați și comandată de
generalul Friedrich von Paulus, îi revine sarcina de a cuceri Stalingradul. Orașul se întinde pe o
lungime de 40 km și 5 km lătțime, fiind situat pe malul vestic al fluviului Volga ce se varsă în
Marea Caspică. În nordul orașului erau amplasate trei fabrici – Dzerjinski (tractoare), Baricada
(armament) și Octombrie Roșu (reciclarea metalelor). În centrul orașului se ridică Gorganul lui
Mamai – deal de 90 m înalțime iar spre periferie uriașe silozuri din beton armat. Interesant este
faptul că Stalin nu a permis evacuarea civililor din oraș, considerând că soldații vor lupta mai
aprig apărând un oraș populat. Ulterior, după câteva raiduri are germanilor, a fost permisă
evacuarea parțială a civililor. Au rămas, însă, 50.000 de civili, dintre care, până la final, vor
supraviețui aproximativ 10.000. Apărarea orașului era organizată de Vasili Ciuikov,
comandantul Armatei 62, cel care studiase tacticile de luptă ale germanilor și în special relația
dintre infanterie, blindate și Luftwaffe. Comandantul palsează trupele terestre foarte aproape de
inamic, făcând aproape imposibilă bombardarea aeriană. Oricum, aviația germană deținea
controlul cerului de deasupra câmpului de luptă. În primă fază, aceasta a avut misiunea de a
bombarda puternic Stalingradul, transformându-l într-un morman de moloz. Nu a fost neapărat
un lucru bun pentru germani care au fost nevoiți sa ducă lupte grele pentru cucerirea fiecărei
ruine a orașului pe când. Inclusiv Ciuikov admitea, apărarea inițială a orașului, baricadele erau
relativ ușor de strapuns de către tancurile inamicului. Bombardamentele vor incendia uriașele
rezerve de petrol ale orașului, incendii ce vor dura o săptămână și un fum negru și gros va
acoperi orașul în tot acest timp. Forma și structura orașului Stalingrad reprezenta un teren de
luptă nou cu care germanii nu se mai confruntaseră. În consecința, era foarte greu de coordonat
aviația, artileria și infanteria, clasica tactică de a încercui trupele inamice și de a bloca
retragerea, nu funcționa. Tactica de luptă „corp la corp” gândită de Ciukov a îngreunat tentativa
germanilor de a da asaltul final asupra Stalingradului. Și totuși, acesta a fost declanșat în 14
septembrie la ora 06.30.

Ținta acestui prim asalt este râul Volga la care trupele trebuiau să ajungă. Astfel germanii
își direcționează trupele spre Gorganul Mamai, gara orașului și debarcaderul de pe Volga, dar

3
reszistența inamicului este dârză. În urma primului asalt, germanii reușesc cu greu să cucerească
dealul din centrul orașului și gara. Pentru aceste două obiective bătăliile au fost crâncene. De nu
mai puțin de cincisprezece ori gara orașului a trecut din mâinile germanilor în cele ale rușilor.
Dealul era un important punct strategic ce permitea o bună vizibilitate asupra câmpului de luptă.
Dar armata germană este epuizată, soldații au moralul la pământ, în timp ce Ciuikov cere întăriri
pentru o eventuală contraofensivă. Încercările sovieticilor de a reocupa aceste obiective sunt
sortite eșecului, germanii reușind sa respingă atacurile. Divizia 24 Panzer ajunge în cele din urmă
la Volga, distruge docurile, blocând astfel aprovizionarea armatei rusești. E o victorie uriașă a
naziștilor, resturile armatei sovietice fiind evacuate pe celalalt mal al râului Volga. Cumva,
soldații Wermachtului au reușit sa se adapteze războiului de acest tip în ciuda faptului că
generalii continuau sa ordone atracuri ce nu se puteau aplica acestui noi câmp de luptă.
Rattenkrieg (războiul șobolanilor) este denumirea dată de către soldați acestui tip de război, iar
Ciukov introduce expresia „academia de lupte de stradă de la Stalingrad”. În ciuda unei vitorii
importante, germanii înteleg faptul că Bătalia de la Stalingrad devine un război de uzură.

Al doua ofensivă germană începe în data de 27 septembrie. Conștienți ca iarna se apropie

și nedorind ca armata sa rămână în orașul ruinat în acest timp, von Paulus își concentrea forțele
în nordul orașului plănuind să cucerească zona industrială cu cele trei mari uzine, dar și
împrejurimile Dealului Mamai. Ciuikov anicipează aceste mișcări și, după ce prin abile manevre
reușeste sa reaprovizioneze armata cu armament și alimente, atacă primul în dimineața acestei
zile. Luptele durează câteva zile, timp în care rușii rezistă eroic, se dau iarăși bătălii pentru gara
și deal. Armata 62 este epuizată la rândul ei dar nu cedează, amintim și faptul că Stalin a ordonat
ca în cazul în care soldații se retrag, să fie împușcați. Lupta se termină nedecis, germanii
nereușind să străpungă liniile inamice iar rușii nu cuceresc punctele strategice importante ale
orașului.

Pe măsură ce situația se complică, Stalingradul devine o obsesie a lui Hitler. Se părea că

întreaga campanie a anului 1943 depindea de soarta acestei bătălii. În timp ce Înaltul
Comandament german plănuia a treia ofensivă, rușii contraatacă, Ciukov primind ordin să
împingă trupele germane pentru ca sovieticii să aibă stațiu de manevră. Operațiunea reușeste iar
trupele lui von Paulus sunt împinse 300 m. Germanii reacționează, angajând un regiment de
90.000 de soldați și 300 de tancuri, forța nemaivăzută în această bătălie. În urma acestei a treia

4
ofensive, germanii recuceresc ele trei fabrici din nordul orașului, deținând în acest moment 90%
din oraș și produc mari pagube armatei sovietice. Cu toate acestea, nu reușeste sa dea lovitura
finală prin care orașul Stalingrad să fie cucerit. Se prefigura o iarnă în care soldații germani
rămân în expectativă în oraș.

În luna noiembrie, Înaltul Comandament Sovietic, plănuiește o contraofensivă de

proporții a cărei scop era de a încercui armata germană. Linia ofensivă germană era flancată de
Armata Română și cea a Ungariei. Trupele erau dispersate, ele acoperind un front prea mare
pentru posibilitățile reale ale acestora. Era absolut necesar ca germanii să își concentreze atenția
aproape exclusiv asupra orașului, neluând în seamă restul frontului. Este și acesta un motiv
pentru care Ciukov a primit în timpul luptelor doar întăririle necesare supraviețuirii și nu în
vederea unei victorii decisive. Rușii au înteles faptul că acesta este punctul slab al forțelor Axei
și declanșează Operațiunea Uranus, 18 noiembrie, comandată de generalul Vasilievski. Pe 19
noiembrie, Armata a III-a Română, comandată de generalul Petre Dumitrescu este distrusă de
ofensiva rusească, lăsând flancul nordic al Armatei a VI-a germană descoperit. Pe 20 noiembrie
vine rândul Armatei a IV-a Română, comandată de generalul Constantin Constantinescu, să fie
învinsă, lăsând și flancul sudic fără apărare. Cele două armate rusești fac joncțiunea închizând
astfel „capcana” pregătită germanilor. Trupele inamice încercuite număra aproximativ 250.000
soldați. Situația este disperată pentru germani. Aceștia rămân fără aprovizionare și pe lângă
raidurile sovietice au de înfuntat și un ger cumoplit. Planul era ca aprovizionarea să fie asigurața
de către Luftwaffe, Hitler considerând că războiul paote continua în acest fel. Situația precară a
trupelor germane fac imposibilă această manevră. O altă operațiune sovietică, Saturn, reușeste sa
izoleze și trupele germane staționate în Caucaz. Se încearcă o strapungere a încercuirii de către
trupele aflate în afară dar acum rușii erau mult mai bine pregătiți, atat din punct de vedere
logistic cât și al numărului soldaților, astfel încât orice încercare de a pătrunde este fără succes.
Operațiunea germană de spargere a încercuirii a purtat numele Wintergewitter și a fost
comandată de generalul von Meinstein.

Lovitura finală pe care rușii o vor aplica nemților este Operațiunea Koltso, din 10
ianuarie 1943, în care sunt atacate trupele germane încercuite în interiorul Stalingradului,
aproximativ 100.000. Operațiunea a vizat pozițiile stabile ale germanilor, precum și
aerodromurile ce asigurau minima aprovizionare a armatei inamice. Se dau iarași lupte crâncene

5
pentru fiecare metru avans. Înainte de ofensiva din 10 ianuarie, rușii trimit lui Paulus condițiile
capitulării pe care acesta le refuză. Trupele sale nu pot rezista acestui asalt. În 31 ianuarie, von
Paulus este avansat Feldmareșal în speranța că acesta nu se va preda viu sovieticilor. Fără succes
însă, deoarece von Paulus se va preda în aceeași zi unui ofițer rus. Pâna pe 2 februarie, toate
trupele germane opresc ostilitățile și se predau inamicului. Propaganda nazistă a încercat să
spună populației că Armata a VI-a nu s-a predat ci a fost ucisă în luptă. Bătălia de la Stalingrad
se încheie cu victoria rușilor.

După dezastrul de la Stalingrad, armatele Axei vor fi continuu împinse spre Vest. Bătălia
blindatelor de la Kursk este ultima încercare a lui Hitler de a recâștiga avantajul pe frontul estic.
După pierderea acestei bătălii, era clar că inițiativa în acest război va aparține de acum
sovieticilor. Armata germană nu se putea reface astfel încât sa întreprindă acțiuni ofensive în est.
Germania a pierdut doar în Bătălia de la Stalingrad aproximativ 300.000 soldați (35.000 răniți,
100.000 prizonieri, 150.000 uciși). Pierderi semnificative au suferit și aliații lor, Italia – 110.000
soldați, Ungaria – 143.000 și România – 160.000. Imediat după aceasta victorie, trupele sovietice
întreprind acțiuni ofensive împotriva Armatelor Centru și Nord (Operațiunea Marte).

Motivele care au dus la acest dezastru sunt multiple. Unul ar putea fi incapacitatea
germanilor de a se adapta unui război de uzură în Rusia. Dacă blitzkriegul a funcționat perfect în
vest, pe frontul estic, condițiile erau altele, terenul de luptă era necunoscut. Hitler urmărea
victoria finală într-o singură campanie. Un alt motiv ar putea fi resursa umană uriașa a U.R.S.S.
alături de puternica industrie de război ce a fost dezvoltată pe parcurs. Spațiul imens ce urma să
fie cucerit este alt motiv al înfrângerii naziștilor. Spre deosebire de Vestul Europei, în est
înaintarea trupelor acest spațiu a fost îngreunată și de condițiile meteo. O slabă aprovizionare nu
putea asigura Wermachtului resursele necesare războiului de lungă durată.

Fondat în 1589, ca o fortăreața menită sa protejeze granița sudică a Imperiului Rus,

Stalingradul, oraș industrial, este distrus din temelii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
ca și alte orașe ale lumii – Coventry, Hiroshima, Varșovia sau Koln. Dupa moartea lui Stalin și
începerea procesului de destalinizare a U.R.S.S, numele îi este schimbat în Volgograd. Astăzi,
orașul este în continuare unul industrial. Cel mai mare monument ce amintește de marea bătălie
dată aici este o statuie imensă ridicată pe Gorganul lui Mamai ce reprezintă Mama Rusia
chemându-și la luptă fii.

6
Bibliografie

 Andrew Roberts – Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al Doilea Război
Mondial, Editura Litera, București, 2013
 Antony Beevor – Stalingrad, Editura RAO, București, 2005
 Peter Antill – Stalingrad 1942, Editura Litera, București, 2015