Bătălia de la Stalingrad

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Stalingrad din perioada 23 august 1942–2

februarie 1943[1] a reprezentat un important punct de Bătălia de la Stalingrad
cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și Parte din cel de-al Doilea Război Mondial,
este considerată cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din Frontul de răsărit
istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de neglijare și Informații generale
brutalitate față de populația civilă. Perioadă 21 august 1942 – 2
februarie 1943
Bătălia a inclus campania de bombardamente aeriene Loc Stalingrad, Uniunea
asupra orașului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din Sovietică
sudul Rusiei, atacuri terestre asupra orașului, precum și 48°42′00″N 44°31′00″E
lupte pe teritoriul orașului. A urmat contraofensiva sovietică Rezultat Victorie decisivă
care, în cele din urmă, a încercuit și a distrus forțele sovietică
germane și ale aliaților din cadrul Axei din Stalingrad și din Beligeranți
regiunea periferică a orașului. Numărul total al pierderilor Germania Nazistă Uniunea Sovietică
de vieți umane este estimat aproximativ la 3 milioane. Lipsa România
unor date mai exacte se explică prin refuzul guvernului Italia
Ungaria
sovietic de a oferi cifre exacte din cauza temerilor că Croația
sacrificiile ar fi părut prea mari și ar fi demobilizat eforturile
Conducători
de război. Forțele Axei au pierdut aproximativ un sfert din
Friedrich Paulus
efectivul total de pe frontul de răsărit și nu și-au mai revenit
Erich von Manstein Vasili Ciuikov
niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, Hermann Hoth Alexandr Vasilevski
victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării URSS, Gheorghi Jukov
Petre Dumitrescu Semion Timoșenko
luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Constantin Constantin Rokossovski
Germaniei Naziste. Constantinescu-Claps Rodion Malinovski
Italo Gariboldi Andrei Eremenko
Preambul Gusztav Jany
Viktor Pavičić
Efective
Pe 22 iunie 1941, Germania și aliații ei din Axă au invadat ~ 1.000.000 (400.000 ~ 1.700.000
Uniunea Sovietică și au avansat rapid în interiorul țării. germani 220.000 italieni
Suferind înfrângere după înfrângere în timpul verii și 200.000 unguri și 900 tancuri 13.000
toamnei anului 1941, forțele sovietice au contraatacat 143.296 români piese de artilerie
viguros în fața porților capitalei în bătălia de la Moscova din
decembrie 1941. Germanii, epuizați, neechipați 500 tancuri 10.000
corespunzător pentru lupta de iarnă și cu liniile de piese de artilerie 730
aprovizionare suprasolicitate, au fost respinși din fața avioane
Moscovei.
Pierderi
627.899 1.050.000 militari
Germanii au reușit stabilizarea frontului până în primăvara ~40.000 civili
anului următor (1942). Planurile de a lansa un nou atac
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=
asupra Moscovei au fost abandonate, Grupul de Armate B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Stalingrad&action=edit&section
Centru fiind prea slăbit pentru încă un atac. În plus, un nou =0)
atac ar fi fost „prea evident”. Caracteristica tactico-strategică  
principală a Războiului Fulger german era atacul masiv în
punctul în care inamicul se așteaptă cel mai puțin, cu rapiditate, așa încât sovieticii să nu reușească să organizeze
apărarea. Pentru îndeplinirea unor astfel de obiective, au fost luate în considerare noi atacuri în nord și în sud.
În plus, Înaltul Comandament German era conștient că timpul lucra în defavoarea atacatorilor. SUA intraseră în
război după ce Japonia atacase baza navală de la Pearl Harbor, în decembrie 1941. Germanii aveau nevoie să
încheie luptele pe frontul de răsărit sau, cel puțin, să le reducă amploarea mai înainte ca SUA să poată deschide
un nou front în ajutorul sovieticilor. Un atac în sudul Rusiei ar fi asigurat controlul asupra zonei bogate în petrol
din zona Caucaziană și asupra râului Volga, o cale foarte importantă de transport pentru sovietici. Potrivit
strategiei germane o victorie în sudul Rusiei ar fi dat o lovitură mortală economiei și mașinii de război rusești.

Operațiunea Blau
Până în cele din urmă, a fost ales Grupul de Armate Sud, (care
mai înainte cucerise Ucraina), având sarcina să străpungă frontul
sovietic, să traverseze stepele rusești până în Caucaz, pentru a
captura zona petrolieră importantă de aici. Această operațiune de
vară a fost numită Fall Blau. Forțele atacatoare erau formate din
Armata a 6-a germană și Armatele 1 Panzer și a 17-a.

Hitler a intervenit în planurile strategice ale atacului, dând ordin

Operațiunea Blau (Albastru): Avansarea germană
din 7 mai 1942 până în 18 noiembrie 1942
ca Grupul de Armate să se dividă în două ramuri. Grupul de
Armate Sud (A), sub comanda lui Erich von Manstein și Ewald
von Kleist, trebuia să continue atacul către sud așa cum fusese
plănuit inițial. Grupul de Armate Sud (B), care cuprindea Armata
a 6-a a lui Friedrich Paulus și Armata a 4-a Panzer a lui Hermann
Hoth, trebuia să atace spre est, către râul Volga și orașul
Stalingrad. Cucerirea Stalingradului era importantă pentru Hitler
din mai multe motive:

orașul era un centru industrial, așezat pe râul Volga, care era o cale de transport vitală care
lega zona Mării Caspice de nordul Rusiei;
cucerirea acestei zone ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marșului lor
către Caucaz;
și nu pe ultimul loc se aflau rațiuni care țineau de propagandă și ideologie, orașul purtând
numele conducătorului sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.

Desfășurarea evenimentelor a dovedit că și Stalin se gândise la aceleași lucruri.

Începuturile bătăliei
Începutul Operațiunii Albastru a fost planificat pentru sfârșitul lunii mai 1942.
Un număr de unități germane și române, care urmau să ia parte la atac, erau
încă angajate în cucerirea Sevastopolului, oraș fortificat și port în Peninsula
Crimeea. Întârzierile datorate apărării sovietice hotărâte au făcut ca atacul să fie
amânat de câteva ori, până la sfârșitul lunii iunie. Au fost întreprinse atacuri de
mai mică amploare, blocând forțele sovietice într-o pungă la Harkov, pe 22 mai.
Soldați români în zona
Atacul a început într-un târziu, pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud a Don/Stalingrad
înaintat în sudul Rusiei. Ofensiva germană a început bine. Forțele sovietice au
opus rezistență slabă în largile stepe rusești și s-au retras în dezordine către est.
Cele câteva încercări de a stabili o linie defensivă au eșuat, trupele germane le-au străpuns, înconjurat,
formându-se două pungi largi, prima distrusă pe 2 iunie la nord-est de Harkov, iar a doua în jurul localității
Millerovo, regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. Între timp, Armata a 2-a Maghiară și Armata a 4-a Panzer
au lansat atacul asupra Voronejului, cucerind orașul pe 5 iulie 1942.
Succesul avansării inițiale a fost atât de mare, încât Hitler a intervenit și a
ordonat Armatei a 4-a Panzer să se alăture Grupului de Armate Sud (A). A
rezultat un blocaj de trafic teribil, când armata de tancuri a ajuns din urmă
Armata a 6-a, ambele armate fiind stopate până când s-a reușit fluidizarea
circulației. Întârzierea a fost neașteptat de lungă, apreciindu-se că s-a pierdut
cel puțin o săptămână. În fața acestei prime nereușite parțiale, Hitler s-a
răzgândit, hotărând ca din nou, Armata a IV-a Panzer să se alăture atacatorilor
Stalingradului. Soldați români și prizonieri ruși
în zona Don/Stalingrad
Până la sfârșitul lunii iulie, germanii îi forțaseră pe sovietici să traverseze în
defensivă râul Don. A fost stabilit un aliniament aliat format din armatele
românești, italiene și maghiare. Armata a 6-a germană se afla la numai câteva zeci de kilometri de Stalingrad, iar
Armata a 4-a Panzer, aflată acum pe flancul sudic, și-a schimbat din nou direcția de atac către nord, pentru a
ajuta la cucerirea orașului. În sud, Grupul A forța înaintarea către Caucaz, dar avansarea lui era încetinită,
efectivele fiindu-i întinse pe distanțe prea mari și neavând legătură cu Grupul B.

În acest moment, intențiile germane au devenit clare comandanților sovietici care, în iulie, făceau planuri pentru
apărarea orașului. Trupele aflate în retragere din fața germanilor au fost oprite în oraș și trupe proaspete au fost
aduse din spatele frontului pe celălalt mal al Volgăi. S-a format o nouă armată, a 62-a, sub comanda lui Vasili
Ciuikov, care avea misiune să apere orașul cu orice preț.

Luptele din oraș

Până la sfârșitul lui august, Grupul de Armate Sud (B) au atins aliniamentul
râului Volga la nord de Stalingrad. A urmat avansarea spre sud, către oraș. Până
pe 1 septembrie, sovieticii nu-și mai puteau aproviziona trupele decât cu
ajutorul navelor fluviale, care se angajau în traversări periculoase ale râului
Volga. Pe 23 august, germanii au efectuat un bombardament aerian amplu, care
a provocat un incendiu devastator în oraș, ucigând mii de civili și transformând
orașul într-o mare de resturi și de ruine arzânde. Optzeci la sută din spațiile de
locuit ale orașului au fost distruse. Armata a 62-a sovietică și-a stabilit liniile
Germani pe străzile
defensive printre dărâmături, cu puncte de rezistență în ruinele caselor și
Stalingradului
uzinelor.

Lupta pentru oraș a fost nemiloasă și disperată. Stalin a dat ordine ca toți
militarii care se retrăgeau fără ordin să fie executați. „Nici un pas înapoi” a
devenit lozinca apărătorilor. În toată perioada luptelor, forțele Ministerului de
Interne au executat sau au trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de
militari pentru „lașitate” sau dezertare. Peste 300.000 de oameni au fost trimiși
înapoi la unitățile lor sau au ajutat la completarea altora. În schimb, germanii
au atacat indiferenți la pierderi. Întăririle sovietice erau aduse cu vapoarele de
pe malul estic al Volgăi, convoaiele fiind atacate în mod constant de artileria și
aviația germană. Speranța de viață a noilor sosiți era de doar câteva ore. Lupte
furioase s-au dat pentru fiecare stradă, fabrică, casă, subsol și scară. Germanii,
care numeau acest război urban nemaiîntâlnit Rattenkrieg ("război de
șobolani"), glumeau cu amărăciune spunând că au cucerit bucătăria, dar mai
duc lupte pentru cucerirea sufrageriei.

Luptele pentru Kurganul Mamaev, un delușor înmuiat în sângele miilor de

soldați uciși, au fost în mod special lipsite de orice fel de milă. Înălțimea a fost
cucerită de mai multe ori de fiecare beligerant în parte. Într-una dintre atacurile Lupte de stradă în Stalingrad
pentru recucerirea dealului, sovieticii au pierdut în luptă o întreagă divizie,
aproximativ 10.000 de militari, într-o singură zi. În același timp, în luptele din silozul de grâu și care au durat
câteva săptămâni, combatanții erau așa de aproape unii de ceilalți încât își puteau auzi respirația. În altă parte a
orașului, un bloc de locuințe apărat de un pluton comandat de Iakov Pavlov a fost transformat într-o fortăreață
inexpugnabilă. Clădirea, numită mai târziu Casa lui Pavlov, asigura supravegherea unei piețe din centrul
orașului. Soldații au plantat de jur-împrejur câmpuri de mine, au poziționat cuiburi de mitralieră la ferestre și au
construit o rețea de comunicații subterane prin străpungerea pereților subsolului.

Dorind să termine victorioși luptele, germanii au început să transfere în zonă din ce în ce mai multă artilerie
grea, inclusiv mortiere gigantice de 600  mm. Artileria sovietică a ținut sub foc continuu pozițiile germane din
locații de pe malul stâng al Volgăi. Sovieticii au folosit cu succes ruinele rezultate în urma bombardamentelor
pentru luptele de apărare. Lunetiștii sovietici au folosit aceleași ruine pentru a se ascunde, provocând pierderi
mari germanilor, în același timp subminându-le moralul. Cei mai vestiți lunetiști au fost "Zikan", căruia i se
atribuiau 224 de germani uciși până pe 20 noiembrie 1942, și Vasili Grigorievici Zaițev, care căruia i s-au atribuit
149 de reușite. Pe toată durata luptelor, tancurile germane au devenit inutile în grămezile de dărâmături înalte
de până la 8 metri. Dacă totuși încercau să înainteze, deveneau prada ușoară a vânătorilor antitanc, care
deschideau focul de pe acoperișuri.

Atât pentru Stalin, cât și pentru Hitler, bătălia de la Stalingrad a devenit o problemă capitală. Comandamentul
sovietic a început să mute rezervele din zona Moscovei către regiunea Volgăi inferioare și a transferat toate
avioanele disponibile din întreaga țară în aceeași zonă. Stresul la care erau supuși comandanții militari era
imens: Paulus a căpătat un tic incontrolabil al ochiului, iar Ciuikov a dezvoltat o eczemă care l-a forțat să-și
bandajeze complet mâinile.

În noiembrie, după trei luni de lupte cu multe pierderi umane, cu avansări lente, germanii au reușit să ajungă la
malul drept al Volgii, cucerind 80% din orașul transformat în ruine, rupând forțele sovietice în două pungi
înghesuite între râu și atacatori. Pentru ca situația apărătorilor să fie și mai grea, pe Volga au început să curgă
sloiuri, făcând aproape imposibilă aprovizionarea lor. În ciuda acestor lucruri, luptele violente nu au încetat nici
o clipă, nici pe versanții Kurganului Mamaev, nici în zona industrială din nord. Luptele pentru Uzina de
tractoare Octombrie Roșu și pentru Fabrica Baricada au devenit vestite în toată lumea. În timp ce soldații
apărau pozițiile dintre ruine, muncitorii reparau armamentul defect în imediata vecinătate a frontului sau chiar
pe câmpul de luptă.

Contraofensiva sovietică
În tot timpul asediului, s-au făcut presiuni asupra Statelor Majore ale trupelor Axei să facă eforturi pentru
atingerea liniei fluviului, neglijând apărarea flancurilor. Astfel, Armata a 2-a Maghiară, constituită în principal
din unități slab pregătite și echipate, a primit sarcina apărării a 200 de kilometri la nord de Stalingrad. Asta a
dus la o linie slabă, în unele părți, porțiuni de front de 1 – 2  km fiind apărate de un singur pluton. Forțele
sovietice dețineau câteva capete de pod în zona sudică a frontului, orice comandant militar competent
considerându-le amenințări serioase. Hitler era atât de concentrat asupra orașului însuși, încât orice cerere
pentru întărirea flancurilor și distrugerea capetelor de pod sovietice a fost respinsă. Șeful Marelui Stat Major
German (OKW), generalul de armată Franz Halder, și-a exprimat preocuparea pentru atenția acordată de Hitler
exclusiv orașului, atrăgând atenția asupra flancurilor slab apărate ale germanilor. Incomodat de observațiile lui
Halder, Hitler l-a înlocuit în octombrie cu generalul Kurt Zeitzler.

Pe timpul toamnei, când luptele continuau cu violență în oraș, generalul sovietic Gheorghi Jukov, care preluase
sarcina planificării strategice în zona Stalingradului, a început să concentreze forțe sovietice masive în stepele
din nordul și sudul orașului. Flancul nordic era în mod special vulnerabil, fiind apărat de trupele românești și
maghiare, mai slab echipate și cu un moral scăzut. Planul lui Jukov era să țintuiască forțele germane în interiorul
orașului și apoi să străpungă flancurile slab apărate ale inamicului și să-l încercuiască în orașul transformat în
capcană. Operațiunea a primit numele de cod Uranus și a fost lansată simultan cu Operațiunea Marte, care viza
Grupul de Armate Centru.

Pe 19 noiembrie 1942, Armata Roșie a declanșat Operațiunea Uranus. Unitățile sovietice, aflate sub comanda
generalului Nikolai Vatutin, erau constituite din trei armate complete: Prima Armată de Gardă, Armata a 21-a și
Armata a 5-a de Tancuri, toate având un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi
motorizate, 6 divizii de cavalerie și o brigadă antitanc. Pregătirile pentru atac au putut fi auzite de români, care
au cerut neîncetat întăriri, dar au fost refuzați din
nou. Slab echipată și copleșită numeric, Armata a
3-a Română a fost pur și simplu pulverizată de
atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi,
lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a Germană.

Pe 20 noiembrie, o a doua ofensivă sovietică a fost

lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de
Armata 4-a Română. Această armată, compusă în
principal din unități de cavalerie, a cedat aproape
imediat. Forțele sovietice și-au continuat înaintarea
către vest într-o mișcare de învăluire, făcând
joncțiunea lângă orașul Kalaci după două zile,
încercuind fără scăpare forțele Axei. Aproximativ
250.000 de soldați germani, 30.000 de soldați
români și italieni, ca și câteva unități croate și o
serie de unități auxiliare de voluntari au fost prinși
în acestă încercuire. Alături de ei s-au aflat și civili
sovietici și câteva mii de soldați sovietici căzuți
prizonieri în luptele cu germanii. Nu toți germanii
au fost încercuiți, aproximativ 50.000 au rămas în
afara pungii.

Hitler a ținut un discurs pe 30 septembrie, în care Contraatacul sovietic de la Stalingrad

afirma că germanii nu vor părăsi niciodată orașul.
Generalii germani erau de altă părere, propuneau o
retragere rapidă către vest și stabilirea unei linii de apărare la vest de Don. Hermann Göring a afirmat în schimb
că Luftwaffe poate aproviziona armatele încercuite printr-un „pod aerian”. Asta ar fi permis încercuiților să
reziste, până când o forță de despresurare s-ar fi putut constitui. Un asemenea plan fusese deja folosit cu un an
în urmă în încercuirea de la Demiansk, la o scară mai mică, cu un corp de armată, nu cu o întreagă armată. În
plus, Armata a 6-a era cea mai mare din lume, aproape de două ori mai mare decât una obișnuită, alături de
infanteriști fiind prinși în încercuire și patru corpuri de tancuri. Pentru toată lumea era evident că pentru aviație
era o sarcină imposibilă. Capacitatea de transport a Luftwaffe nu fusese refăcută după Bătălia pentru Creta, cele
300 de tone pe care le-ar fi putut transporta zilnic fiind cu mult mai puțin decât cele 500 de tone de provizii cât
ar fi fost nevoie zilnic. Însă, angajamentul odată asumat, trebuia dus la îndeplinire, iar Hitler a susținut planul
lui Göring, reiterându-și ordinul dat trupelor încercuite de a nu se preda.

Misiunile de aprovizionare aeriană au eșuat aproape imediat. Condițiile meteo defavorabile și antiaeriana
sovietică foarte eficientă au făcut imposibilă menținerea unui pod aerian. Doar aproximativ 10% dintre proviziile
cerute au putut fi duse la destinație. Avioanele care reușeau să aterizeze, transportau bolnavii și răniții din
enclava asediată. Militarii Armatei a 6-a sufereau de foame și, la un moment dat, piloții au fost șocați să vadă că
soldații desemnați să descarce avioanele de transport erau prea slăbiți pentru a manevra proviziile.

În acest timp, forțele sovietice și-au putut consolida pozițiile din jurul Stalingradului. În scurt timp, au început
lupte violente pentru restrângerea pungii. Un atac (Operațiunea Wintergewitter – „furtuna de iarnă”) efectuat de
o grupare germană ce a inclus și Divizia 1 Blindată Română și alte unități române ce scăpaseră din încercuire
pentru străpungerea pozițiilor sovietice în zona de sud a pungii și eliberarea celor prinși captivi într-însa, a fost
respinsă cu succes de sovietici în decembrie, forțele Axei ajungând la aproximativ 50 de km una de alta.
Încercuirea a fost de nepătruns. În același timp, la loviturile sovieticilor s-a adăugat cumplita iarnă rusească. Pe
Volga s-a format un pod de gheață, permițându-le sovieticilor să-și aprovizioneze foarte ușor forțele din oraș.
Forțele germane prinse în încercuire au rămas în scurtă vreme fără combustibil pentru încălzire și fără materiale
medicale, mii dintre ei murind degerați, de foame sau de boli.
În ianuarie, Armata Roșie a lansat o nouă ofensivă, Operațiunea Saturn, în încercarea de a străpunge defensiva
italiană de pe Don și de a elibera Rostovul. Scopul atacului era să blocheze resturile Grupului de Armate Sud în
Caucaz, ceea ce ar fi fost un dezastru total pentru germani. Germanii au pus însă în practică o „apărare mobilă”,
în care unitățile mici apărau orașele până când armatele de tancuri veneau în sprijinul lor. Deși sovieticii nu au
reușit să cucerească Rostovul, luptele l-au forțat pe von Manstein să-și retragă forțele din Caucaz și să
restabilească frontul la aproximativ 250  km de oraș, lăsând Armata a 6-a fără sprijin. Militarilor prinși în
încercuire nu li s-a spus asta, ei crezând în continuare că forțele de descercuire se îndreaptă către ei. Câțiva
dintre ofițerii lui Paulus au cerut să nu se mai supună ordinelor lui Hitler și să încerce să spargă încercuirea din
interior. Paulus era, totuși, un militar mult prea disciplinat, ideea de nu respecta ordinele lui Hitler i se părea
dezgustătoare.

Sfârșitul bătăliei
În scurtă vreme, germanii din încercuire au fost siliți să se retragă din
suburbii în centrul orașului Stalingrad. Pierderea a două aeroporturi,
Pitomnik și Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului și la
încetarea evacuării răniților și bolnavilor. Din acest moment, germanii
au început, practic, să moară de foame. Muniția a ajuns pe sfârșite.
Totuși, au continuat să reziste cu încăpățânare, în parte și pentru că
mulți credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat. În
schimb, sovieticii au fost surprinși de numărul mare de militari pe care-i
încercuiseră și au trebuit să-și întărească pozițiile ca să strângă
încercuirea și să câștige teritoriu. Din nou, a reizbucnit războiul sângeros Mareșalul Paulus (la mijloc) împreună cu
urban, de această dată, germanii fiind cei împinși către malurile Volgăi. Statul său Major, prizonieri de război

Hitler l-a înaintat în grad pe Paulus, făcându-l Generalfeldmarschall pe

30 ianuarie 1943. Cum nici un Mareșal de Câmp german nu a fost vreodată luat prizonier, Hitler și-a închipuit că
Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când Paulus și Statul său Major au fost încercuiți în
clădirea unui fost magazin universal, mareșalul s-a predat. Resturile forțelor germane din Stalingrad s-au predat
pe 2 februarie 1943. 90.000 de militari germani, înfometați și extenuați au fost luați prizonieri. Spre marea
încântare a sovieticilor, printre aceștia se aflau și 22 de generali.

Numai 6.000 din cei 91.000 de prizonieri de război au mai supraviețuit detenției
în Uniunea Sovietică și s-au mai întors acasă. Deși erau slăbiți de boli, foame și
lipsa de îngrijire medicală, cei mai mulți dintre ei au fost trimiși în lagăre de
muncă de pe tot întinsul Uniunii Sovietice, unde cei mai mulți au murit de foame și
de extenuare. Câțiva ofițeri de frunte au fost duși la Moscova în scopuri
propagandistice. Câțiva dintre ei, printre care și Paulus, au semnat o declarație
anti-Hitler care să fie difuzată trupelor germane. Generalul Walter von Seydlitz-
Kurzbach s-a oferit să formeze o armată antihitleristă dintre supraviețuitorii
Stalingradului, dar sovieticii nu au fost de acord. Ultimii supraviețuitori au fost
repatriați în 1955.

Publicului german nu i s-a adus la cunoștință în mod oficial nimic despre dezastru
decât la sfârșitul lui ianuarie 1943, deși rapoartele optimiste despre lupte
Complexul memorial de pe încetaseră în media germană în săptămânile de dinaintea anunțului. Nu era prima
Kurganul Mamaev, dominat înfrângere germană, dar dezastrul de la Stalingrad a fost de o magnitudine
de statuia Mamei Rusia nemaiîntâlnită până în zilele noastre. Pe 18 februarie, Ministrul Propagandei,
Joseph Goebbels, a ținut faimosul discurs de la Sportpalast din Berlin,
îndemnându-i pe germani să accepte războiul total, care cerea mobilizarea tuturor
resurselor umane și materiale ale Germaniei.

Din toate punctele de vedere, bătălia de la Stalingrad a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi într-o
singură bătălie. A durat 199 de zile. Pierderile în rândurile militarilor Axei au fost de circa 850.000 de oameni.
Printre aceștia, 400.000 de germani, 200.000 de români, 130.000 de italieni și 120.000 de unguri. Mai mult de
40.000 de civili sovietici au murit în oraș și în suburbii. Numărul de civili uciși în zonele din raionul înconjurător
nu a putut fi estimat.

Pentru eroismul apărătorilor sovietici, orașul a fost decorat în 1945 cu titlul de Oraș Erou. În anii ce au urmat
războiului, un monument gigantic al „Mamei Rusia” a fost ridicat pe Kurganul Mamaev, dealul care veghează
orașul. Statuia formează o parte dintr-un complex memorial care mai include și clădiri în ruină, lăsate în mod
deliberat în starea în care erau în timpul luptelor. Silozul, ca și Casa Pavlov pe care sovieticii au apărat-o timp de
două luni până la eliberare, mai pot fi și azi vizitate.

Note
1. ^ en Roberts, Geoffrey (2006). Stalin's Wars: From World War to Cold War, 1939–1953. New Haven and
London: Yale University Press. p. 143. ISBN 0-300-11204-1.

Bibliografie
Die Stalingrad-Protokolle. Sowjetische Augenzeugen berichten aus der Schlacht, Jochen Hellbeck, 2012 -
recenzie (https://www.evz.ro/detalii/stiri/Canibalism-si-orori-nestiute-dezvaluiri-despre-batalia-de-la-Stalingra
d-1009679.html) [1] (http://www.independent.co.uk/news/world/world-history/revealed-the-forgotten-secrets-o
f-stalingrad-8282751.html)

Lectură suplimentară
Dr. Vasile Șoimaru (coordonator), Gh. Pârlea, Iosif Niculescu și Roxana Iorgulescu-Bandrabur, Cotul Donului
1942: eroism, jertfă, trădare, ediția a II-a, Editura Balacron, Chișinău, 2013, 200 p., cu ilustrații.

Legături externe
de la Stalingrad (http://www.stalingrad.ws/Bătălia) (în rusă). Acest site este sponsorizat de cele mai
importante asociații culturale și istorice din Volgograd.
Stalingrad (http://www.stalingrad.com.ru/) Arhivat (https://web.archive.org/web/20060408124203/http://staling
rad.com.ru/) în 8 aprilie 2006, la Wayback Machine. (în engleză și germană). Fotografii și diverse informații
despre bătălia de la Stalingrad.
Bătălia de la Stalingrad în istorie și în film (http://www.columbia.edu/~lnp3/mydocs/culture/Battle_of_Stalingr
ad.htm)
Bătălia de la Stalingrad (http://www.militaryhistoryonline.com/wwii/stalingrad/default.aspx)
Muzeul panoramic de stat al bătăliei de la Stalingrad (http://panorama.volgadmin.ru/) (în rusă, engleză și
germană).
Stalingrad începutul sfârșitului (https://www.descopera.ro/cultura/929371-stalingrad-inceputul-sfarsitului), 13
iulie 2007, Dan Falcan, Descoperă
Stalingrad, o bătălie cât un întreg război (http://adevarul.ro/cultura/istorie/stalingrad-batalie-intreg-razboi-1_5
29c6ed2c7b855ff56642bd4/index.html), 2 decembrie 2013, Adevărul - articol Historia (http://www.historia.ro/
exclusiv_web/general/articol/stalingrad-o-batalie-un-intreg-razboi) Arhivat (https://web.archive.org/web/2014
0113120912/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stalingrad-o-batalie-un-intreg-razboi) în 13
ianuarie 2014, la Wayback Machine.
Stalingrad. Cea mai severă înfrângere din istoria Armatei Române: 158.854 de militari morți, răniți și
dispăruți (http://adevarul.ro/cultura/istorie/stalingrad-1_523c1adcc7b855ff56a4d528/index.html), 20
septembrie 2013, Adevărul - articol Historia (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/secven-roma
neasca-bataliei-stalingrad) Arhivat (https://web.archive.org/web/20140107035732/http://www.historia.ro/exclu
siv_web/general/articol/secven-romaneasca-bataliei-stalingrad) în 7 ianuarie 2014, la Wayback Machine.
Madona din Stalingrad (http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/madona-din-stalingrad-170474.html)
Arhivat (https://web.archive.org/web/20140223185854/http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/madona-din
 -stalingrad-170474.html) în 23 februarie 2014, la Wayback Machine., 20 noiembrie 2009, Alexandru
Mihalcea, România liberă

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bătălia_de_la_Stalingrad&oldid=15506149