Bătălia de la Kursk, 

5 iulie – 23 august 1943), a fost ultima acțiune ofensivă

de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui de-al doilea război
mondial. Beneficiind de cele mai bune informații asupra intențiilor lui
Hitler, sovieticii au proiectat, realizat și disimulat cu grijă mai multe inele
de lucrări defensive și câmpuri minate și au concentrat și camuflat cu grijă
numeroase rezerve cu scopul declanșării unui contraatac strategic. Bătălia
de la Kursk, care include și mai mica bătălie de la Prohorovka, este descrisă
de propaganda sovietică, în mod fals [5], drept cea mai mare bătălie de
blindate din toate timpurile (fiind implicate peste 8.000 de tancuri) și a
inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Germanii
consideră drept bătălia de la Kursk numai Operațiunea Zitadelle, în timp
ce sovieticii consideră că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei,
urmată de faza ofensivă formată din Operațiunile Kutuzov și Polkovodeț
Rumianțev.
Deși germanii concepuseră inițial o lovitură ofensivă, apărarea bine
organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes acțiunea germană,
dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive,
în două operațiuni consecutive:Operațiunea Kutuzov și Operațiunea
Polkovodeț Rumianțev. După încheierea luptelor din arcul de la Kursk,
sovieticii au câștigat definitiv inițiativa strategică de-a lungul întregii
perioade care a mai rămas până la încheierea războiului. Din acest punct de
vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de
cotitură al războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică
de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au urmat eliminării forțelor
germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriolului și Belgorodului pe 5
august și a Kievului pe 23 august, împingându-i înapoi pe germani pe un
front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de
vară.
Bătălia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de
cea mai mare concentrare de trupe din timpurile moderne. Defensiva
sovietică a fost atât de bine gândită, încât atunci când Armata Roșie a
trecut la faza de contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru
axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea mari a
contraatacului. Această bătălie se numără printre subiectele de studiu din
toate academiile militare moderne.[7]
În iarna 1942 – 1943, sovieticii ieșiseră învingători în încleștarea de
la Stalingrad. Armata a 6-a germană fusese anihilată – în jur 250.000 de
germani și alți aliați ai lor – ceea ce sleise efectivele Axei pe frontul de
răsărit. În această perioadă a început să devină evident că, în condițiile în
care pe frontul de vest se prefigura o debarcare de amploare în
Europa a Aliaților occidentali, ere de preferat pentru Germania Nazistă să
obțină o pace separată cu sovieticii, mai înainte ca să fie obligată să lupte pe
două fronturi.
În 1917, germanii construiseră faimoasa linie Hindenburg pe frontul de
vest, scurtând lungimea frontului defensiv și crescând în același timp
densitatea apărătorilor și puterea lor de reacție. Germanii s-au hotărât să
repete aceeași strategie în Rusia și au început construcția unui șir de lucrări
defensive – așa numita linia Panther-Wotan. Ei aveau de gând să se retragă
pe această linie în 1943 și să provoace pierderi mari sovieticilor în timp ce
propriile trupe ar fi avut timp de refacere.
În februarie și martie 1943, feldmareșalul german Erich von
Manstein dusese la bun sfârșit o ofensivă victorioasă în timpul ofensivei de
la Harkov. În acel, moment linia frontului se întindea de la Leningrad în
nord la Rostov-pe-Don în sud. În mijlocul liniei frontului se întindea o
pungă lungă de 20 km și adâncă de 150 km de la Oriol în nord și Harkov în
sud (recent recapturat de von Manstein în a treia bătălie importantă din
zonă).
Planurile germane
Von Manstein făcea presiuni pentru o nouă ofensivă bazată pe aceleași linii
de succes pe care le urmărise la Harkov, când el a reușit să stopeze atacul
mult prea extins al sovieticilor. El a sugerat să se efectueze o mișcare de
diversiune în sud, prin atacarea sovieticilor în Ucraina. El ar fi urmat să
atace spre sud din Harkov pe malul estic al râului Doneț spre Rostov-pe-
Don, urmând să prindă în capcană toată aripa sudică a armatelor sovietice
înghesuite de atacul german în zona de nord a Mării Azov.
OKH-ul nu a aprobat planul lui Manstein, îndreptându-și în schimb atenția
spre intrândul din liniile proprii dintre Oriol și Harkov. În punga creată în
zonă, terenul era ocupat de trei armate sovietice, iar o manevră de învăluire
executată cu succes de germani ar fi prins în capcană o cincime din
efectivele Armatei Roșii. O manevră reușită ar fi dus și la scurtarea și
întărirea liniei frontului, un câștig important fiind și cucerirea nodului de
cale ferată de la Kursk, aflat pe linia principală nord-
sud Moscova – Rostov-pe-Don.
Planul s-a cristalizat în martie. Armata a 9-a a lui Walther Model trebuia
să atace spre sud din Oriol, în vreme ce Armata a 4-a Panzer a lui Hermann
Hoth și Armee-Abteilung "Kempf" a lui von Manstein urmau să atace spre
nord din Harkov. Cele două ramuri ale atacului ar fi trebuit să facă
joncțiunea la Kursk, dar dacă ofensiva mergea bine, armatele germane
aveau permisiunea să continue mai departe atacul, funcție de situația reală
locală, planul general fiind crearea unei noi linii a frontului pe răul Don,
spre est.
Hitler, spre deosebire de alte ocazii, a dat Cartierului General
German controlul aproape total asupra activității de planificare a bătăliei.
În cele câteva săptămâni care au urmat, planificatorii au continuat să
crească efectivele forțelor destinate atacului, concentrând toate rezervele
disponibile de-a lungul întregului front pentru ofensiva viitoare. Data
inițială de atac fusese stabilită pentru 4 mai, dar a fost amânată pentru 12
iunie și în cele din urmă pentru 4 iulie, pentru a permite noilor arme, în
special a tancurilor Panther, să fie transportate din Germania pe front.
Conceptul de bază din spatele ofensivei era tradiționala și de obicei
încununată de succes manevră de dublă învăluire, numită de
germani Kesselschlacht (bătălie cazan). Tacticile Blitzkriegului făceau
aceste tipuri de învăluiri extrem de eficiente. Blitzkriegul depindea de
efectivele numeroase, viteza atacului și surprinderea inamicului, care aveau
mai degrabă ca scop distrugerea comenzii centrale și a liniilor de
aprovizionare, iar nu anihilarea tuturor forțelor inamicului surprinse de
învăluire. Străpungerile loviturilor de tip Blitzkrieg aveau un succes cu atât
mai mare cu cât locația loviturii principale era mai neașteptată, așa cum a
fost cazul atacului german din 1940 prin Ardeni, sau a Operațiunii
Albastru (Fall Blau) din 1942 spre Stalingrad și Caucaz.
Concepția cartierului General German asupra atacului din arcul de la
Kursk, Operațiunea Zitadelle, încălca principiul luării prin surpriză a
inamicului. Era evident pe hartă că următorul punct de atac avea să fie la
Kursk. Mai mulți comandanți germani au sesizat în mod corect că și
sovieticii puteau prevedea atacul german. Heinz Guderian l-a întrebat pe
Hitler:
Este cu adevărat necesar să atacăm la Kursk și, până la urmă,
neapărat în est și în acest an? Credeți că toată lumea știe măcar unde
este Kurskul? Lumii întregi nu-i pasă dacă noi cucerim sau nu
Kurskul. Care este rațiunea care ne forțează să atacăm în acest an la
Kursk, sau, și mai mult, pe frontul de răsărit?
În mod surprinzător, Hitler i-a dat dreptate:
Știu. Gândul [la atac] îmi întoarce stomacul pe dos.
Convorbirea s-a terminat cu o hotărâre abruptă:
Operațiunea Zitadelle a fost amânată până la mijlocul lunii iunie.
Efectivele germane numărau 50 de divizii, inclusiv 17
divizii Panzer și Panzergrenadier. Pentru acest atac au fost aduse pe
front unitățile de elită divizia
Wehrmachtului Großdeutschland (Germania Mare), și diviziile de
tancuri Waffen-SS Leibstandarte Adolf Hitler (Garda personală a lui
Adolf Hitler), Totenkopf (Cap de mort) și Das Reich (Imperiul).
Cartierul General a concentrat toate blindatele disponibile, printre
ele aflându-se tancurile de tip Tiger și noul Panther și tunul de
asalt Elefant. De asemenea, în zonă au fost concentrate o mare parte
a unităților disponibile de artilerie și de aviație.
Planurile sovietice
Armata Roșie începuse planificarea propriei ei ofensive de vară
pe frontul de răsărit, concepând un plan care era versiunea în
oglindă a celui german. În regiunile orașelor Oriol și Harkov urmau
să fie declanșate atacuri, care ar fi putut până în cele din urmă să
străpungă frontul german spre mlaștinile Prîpeatului. Sovieticii erau
însă foarte conștienți de primejdia unui atac german.
În toate ofensivele precedente, sovieticii nu au avut informații sigure
asupra zonei de declanșare a atacului inamic, fiind nevoiți să de
bazeze mai degrabă pe flerul celor din STAVKA decât pe serviciile
de informații, dar în situația de la Kursk părea evident pentru toată
lumea că atacul va viza eliminarea pungii sovietice. În plus, Moscova
primise informații de foarte bună calitate de la rețeaua de spioni
condusă de Rudolf Roessler. Aceste informații nu făceau decât să
confirme previziunile foarte corecte ale mareșalului Gheorghi
Jukov asupra viitorului atac german, previziuni făcute încă de pe 8
martie în raportul său către Marele Stat Major
Stalin și o mână de generali ai Statului Major propuneau ca sovieticii
să atace primii. Tiparul războiului de până în acel moment fusese
unul al ofensivei germane încununate de succes. Tactica războiului
fulger funcționase fără greș până atunci împotriva tuturor inamicilor
germanilor, inclusiv împotriva Armatei Roșii. Nimeni nu reușise să
stăvilească atacurile germane și să prevină străpungerile efectuate de
formațiunile masive de tancuri sprijinite de aviație. Pe de altă parte,
acțiunile ofensive din ultimele două ierni dovediseră că și sovieticii
puteau da atacuri încununate de succes. Totuși, majoritatea
membrilor STAVKA în frunte cu Jukov considerau că este mai
potrivit să se aștepte mai întâi ca germanii să-și epuizeze energia
atacului inițial. Poziția lui Jukov și a susținătorilor lui a avut câștig
de cauză.
Amânările succesive ale atacului german au oferit sovieticilor
răgazul necesar să se pregătească din ce în ce mai bine, în patru luni
Armata Roșie transformând punga într-una din cele mai puternic
fortificate regiuni din istorie. Soldații și civilii sovietici au îngropat
aproximativ un milion de mine antipersonal și antitanc și au săpat
cam 5.000 km de tranșee pe o adâncime de 175 km. În plus, în zonă
fusese masați peste 1.300.00 de soldați, 3.600 tancuri, 20.000 de piese
de artilerie și 2.500 de avioane. Armata Roșie a fost capabilă să
concentreze în zonă mai rapid soldați și materiale decât germanii.
O parte însemnată a soldaților sovietici care urmau să lupte la Kursk
erau veteranii luptelor de la Stalingrad, dar lor li s-au alăturat
numeroase unități nou formate din recruți fără experiență de luptă.
Armata sovietică avea în 1943 efective mai numeroase decât în 1942.
Marea întârziere a începerii atacului german a permis tinerilor
recruți să se instruiască suplimentar în condițiile frontului.
Densitatea pieselor de artilerie era neobișnuit de mare: în regiune
fuseseră concentrate mai multe regimente de artilerie decât de
infanterie. Sovieticii erau hotărâți să macine unitățile atacatoare
germane cu o combinație de mine terestre și tiruri de artilerie. Tirul
direct al artileriei de câmp de calibrele 45mm și 57mm trebuia să
oprească înaintarea infanteriei germane, iar tunurile tractate
antitanc de 85 mm și a celor regimetale de 76,2 mm trebuia să
distrugă blindatele inamice. În sectorul de nord al pungii, densitatea
tunurilor sovietice era de 23,7 piese de artilerie pe kilometru de front,
iar în zona de sud era mai scăzută, de numai 10 pe kilometru.
Pregătirea genistică a câmpului de luptă a fost extrem de minuțioasă.
Rapoartele oficiale indicau plantarea a 503.993 mine antitanc și a
439.348 mine antipersonal. În medie au fost plantate 1.500 de mine
antitanc și 1.700 de mine antipersonal pe kilometru de front, dar în
sectoare bine definite, această densitate putea varia între 1.400 și
2.000 pe kilometru, funcție de direcțiile așteptate de atac. Geniștii
sovietici au construit de asemenea mii de kilometri de tranșee, au
întins ii de kilometri de garduri de sârmă ghimpată, au construit mii
de obstacole antitanc și mii de poziții de tragere pentru mortiere și
tunuri. De asemenea, au fost construite numeroase ținte false pentru
atragerea tirului artileriei germane. Camuflajul amplasamentelor
reale de luptă era excelent.
Văzut dintr-o perspectivă mai largă, bătălia de la Kursk este
importantă pentru că a demonstrat că STAVKA ajunsese să lucreze
mai eficient decât Oberkommando des Heeres, în principal datorită
faptului că Stalin înțelesese în sfârșit că trebuie să se bazeze exclusiv
pe inițiativele ofițerilor săi superiori și pe sursele credibile de
informații, în vreme ce Hitler își ignora sistematic anturajul
generalilor experimentați. Acest fapt a fost evidențiat de înfrângerea
războiului fulger din campania de vară din 1943, care, în ciuda unor
pierderi considerabile ale sovieticilor, au demonstrat capacitatea
Armatei Roșii de trecere rapidă din faza defensivă în cea ofensivă a
bătăliilor, datorită unei planificări și coordonări mai bune, a
rezervelor mai numeroase și al unui moral superior.
Din multe puncte de vedere, bătălia de la Kursk este socotită de multi
istorici militari adevăratul punct de cotitură al războiului, cu o
importanță care o excede pe cea a bătăliei de la Stalingrad, deoarece
acesta a fost momentul din care inițiativa strategică a fost câștigată
definitiv de partea sovietică.