Stalingrad” A realizat:Paladuta Cristian Batalia de la Stalingrad
Bătălia de la Stalingrad din perioada 23 august 1942–
2 februarie 1943 a reprezentat un punct important de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și este considerată cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de neglijare și brutalitate față de populația civilă. Bătălia a inclus campania de bombardamente aeriene asupra orașului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacuri terestre asupra orașului, precum și lupte pe teritoriul orașului. A urmat contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit și a distrus forțele germane și ale aliaților din cadrul Axei din Stalingrad și din regiunea periferică a orașului. Numărul total al pierderilor de vieți umane este estimat aproximativ la 3 milioane Operațiunea Blau Până în cele din urmă, a fost ales Grupul de Armate Sud, având sarcina să străpungă frontul sovietic, să traverseze stepele rusești până în Caucaz, pentru a captura zona petrolieră importantă de aici. Această operațiune de vară a fost numită Fall Blau. Forțele atacatoare erau formate din Armata a 6-a germană și Armatele 1 Panzer și a 17-a. Hitler a intervenit în planurile strategice ale atacului, dând ordin ca Grupul de Armate să se dividă în două ramuri. Grupul de Armate Sud, sub comanda lui Erich von Manstein și Ewald von Kleist, trebuia să continue atacul către sud așa cum fusese plănuit inițial. Grupul de Armate Sud (B), care cuprindea Armata a 6-a a lui Friedrich Paulus și Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth, trebuia să atace spre est, către râul Volga și orașul Stalingrad. Cucerirea Stalingradului era importantă pentru Hitler din mai multe motive: orașul era un centru industrial, așezat pe râul Volga, care era o cale de transport vitală care lega zona Mării Caspice de nordul Rusiei; cucerirea acestei zone ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marșului lor către Caucaz; și nu pe ultimul loc se aflau rațiuni care țineau de propagandă și ideologie, orașul purtând numele conducătorului sovietic, Iosif Stalin Începuturile bătăliei Atacul a început într-un târziu, pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud a înaintat în sudul Rusiei. Ofensiva germană a început bine. Forțele sovietice au opus rezistență slabă în largile stepe rusești și s-au retras în dezordine către est. Cele câteva încercări de a stabili o linie defensivă au eșuat, trupele germane le-au străpuns, înconjurat, formându-se două pungi largi, prima distrusă pe 2 iunie la nord-est de Harkov, iar a doua în jurul localității Millerovo, regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. Între timp, Armata a 2-a Maghiară și Armata a 4-a Panzer au lansat atacul asupra Voronejului, cucerind orașul pe 5 iulie 1942. Succesul avansării inițiale a fost atât de mare, încât Hitler a intervenit și a ordonat Armatei a 4- a Panzer să se alăture Grupului de Armate Sud. A rezultat un blocaj de trafic teribil, când armata de tancuri a ajuns din urmă Armata a 6-a, ambele armate fiind stopate până când s-a reușit fluidizarea circulației. Întârzierea a fost neașteptat de lungă, apreciindu-se că s-a pierdut cel puțin o săptămână. În fața acestei prime nereușite parțiale, Hitler s-a răzgândit, hotărând ca din nou, Armata a IV-a Panzer să se alăture atacatorilor Stalingradului. Până la sfârșitul lunii iulie, germanii îi forțaseră pe sovietici să traverseze în defensivă râul Don. A fost stabilit un aliniament aliat format din armatele românești, italiene și maghiare. Armata a 6-a germană se afla la numai câteva zeci de kilometri de Stalingrad, iar Armata a 4-a Panzer, aflată acum pe flancul sudic, și-a schimbat din nou direcția de atac către nord, pentru a ajuta la cucerirea orașului. În sud, Grupul A forța înaintarea către Caucaz, dar avansarea lui era încetinită, efectivele fiindu-i întinse pe distanțe prea mari și neavând legătură cu Grupul B. Sfârșitul bătăliei
În scurtă vreme, germanii din încercuire au fost siliți să
se retragă din suburbii în centrul orașului Stalingrad. Pierderea a două aeroporturi, Pitomnik și Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului și la încetarea evacuării răniților și bolnavilor. Din acest moment, germanii au început, practic, să moară de foame. Muniția a ajuns pe sfârșite. Totuși, au continuat să reziste cu încăpățânare, în parte și pentru că mulți credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat. În schimb, sovieticii au fost surprinși de numărul mare de militari pe care-i încercuiseră și au trebuit să-și întărească pozițiile ca să strângă încercuirea și să câștige teritoriu. Din nou, a reizbucnit războiul sângeros urban, de această dată, germanii fiind cei împinși către malurile Volgăi.