O sută de ani de zile la porţile Orientului

Ca să zic întâi ceva de subiect şi pe urmă să trec la critici, O sută de ani de zile la porţile
Orientului este un roman umoristic, ce înfăţişează peripeţiile a doi călugări trimişi în solie la
Vatican şi pe cele ale lui Barzovie Vodă, domn al Moldovei mazilit care se duce la Stambul să
afle de la ce i s-a tras şi să îşi recupereze scaunul. Este, în acelaşi timp, un metaroman, adică
un roman despre scrierea unui roman şi, în acelaşi timp, despre cochetatul – sub forma
pastişei – cu toată literatura română de până atunci. A fost publicat mai întâi sub formă de
foileton, înainte de 1989, în “Viaţa Studenţească”, iar după Revoluţie şi sub formă de roman
şi a primit premiul USR în 1992.

Groşan se amuză parodiind stilul şi personajele sadoveniene: avem voievozi detronaţi,

călugări călători, sfetnici vicleni şi sfetnici credincioşi, hanuri unde se spun poveşti, o
incursiune prin Deltă; avem inclusiv descrieri de natură de câte un capitol, în care însă, de
dragul umorului şi al cititorului, autorul strecoară fraze decupate din limba de lemn specifică
propagandei comuniste. Se fac trimiteri de-a valma la “Moromeţii“, “Ion“, “Mioriţa“, sunt
parafrazate versuri clasice (Bolintineanu, Eminescu, Topârceanu şi care mai vreţi) şi expresii
celebre din romane, iar proverbele româneşti sau latine sunt deformate în mod savuros:
“Animi volant, corpora manent“, “Capul luminat sabia îl taie. Capete să fie, că săbii sunt
destule.“, “Nu iaste altă mai de folos zăbavă decât munca”, “Ai oi, ai parte; ai parte, ai
carte; ai carte, mare brânză!“. Alteori este reprodus limbajul cronicarilor moldoveni, şi, în
dulcele stil clasic, autorii se introduc în povestire prin interogaţii retorice, la început, apoi me
mărturisesc de-a dreptul dificultăţile pe care le întâmpină lucrând la romanul de faţă. Un
capitol este cenzurat, altul ni se spune că e scris ca să ne ţină ocupaţi în lipsă de altceva mai
bun, la un moment dat autorii îşi iau concediul de odihnă.

UMOR ŞI UN PIC DE SUBVERSIUNE

Umor găsim aici de toate soiurile, de la cel absurd până la cel de situaţie şi de limbaj. O să
dau exemple la întâmplare:

- Sultanul este exasperat de problemele de gramatică şi stil din rapoartele pe care le primeşte:
“(…) subiectul se acordă cu câte un grup de boieri mai mari, frazele sfârşesc invariabil cu
apelul la mazilire. De la asediul Vienei n-am mai văzut un epitet calumea”.

- politica schimbătoare: ni se povesteşte cazul unui sol trimis de un domn să facă alianţă
împotriva cazacilor, numai că până se întoarce el cazacii devin noii aliaţi iar solul este
executat ca trădător.

- argumentele turcilor pentru a ţine un harem: nu te mai gândeşti la o femeie anume, te

gândeşti la ea ca la o noţiune abstractă şi nu te mai frămânţi atât pentru o dulcinee oarecare:
“De-aia vă şi batem pe toţi de la Caucaz până în Pirinei. În schimb, ce-i drept, aveţi o mare
literatură”…

- scena reîntronării lui Barzovie care este, toată, de un comic criminal. (“Da de ce staţi în
picioare? Luaţi loc, vă rog. Staţi în genunchi“, îi pofteşte Barzovie pe boierii trădători).
- înţelepciunea populară întoarsă pe dos. ” – Spune tu, fiule, unde cad mai multe capete, în
păduri sau în palate? – Sincer vorbind, în pădure. N-am văzut şi n-am auzit de mari bătălii
purtate în camere”.

Plus o serie de trimiteri ironice la absurdităţile şi disfuncţiile regimului comunist: vistieria

plină cu salamuri că bani nu mai erau, porumbeii care se încolonează de la trei dimineaţa în
aşteptarea frimiturilor pe care domniţa o să le arunce pe fereastră la ora şase, birocraţia
otomană (chipurile) de pe Dunăre, papa care practică “gândirea aprobativă” şi sultanul care
practică “mazilirea preventivă“. O discuţie culturală sfârşeşte cu concluzia că alfabetul
chirilic “luat în sine nu e rău, luat în timp e nefast”, problema fiind că noi i-am luat pe ei în
sine dar ei ne-au luat pe noi în timp, cum zice călugărul Metodiu.

Este luată peste picior şi adaptabilitatea românului la toate relele: “În faţa năpăstuirilor ce au
venit peste noi, neputându-ne totdeauna, din motive lesne de înţeles, împotrivi cu fapta, ne-
am împotrivit cel puţin cu vorba”, ni se spune. Un alt personaj decide să stea toată noaptea în
sala de mese a pensiunii că poate se mai aduce vreun supliment la cină. “Poţi să stai până
dimineaţa că tot nu primeşti nimic“, îi zice un altul, la care acesta răspunde: “Înţeleg dar dacă
stăm până dimineaţa prindem micul dejun”. Cine a stat măcar odată la coadă la “ce s-o da”
sau “că poate bagă ceva” ştie exact despre ce e vorba.

Ce nu îmi e clar este dacă acest tip de umor mai operează în vreun fel asupra celor care, mai
tineri, ştiu despre comunism numai din poveştile părinţilor sau bunicilor. Dacă trece pe aici
cineva din această categorie, aş aprecia un răspuns.

FIRE-AI A NAIBII, MIORIŢO!

Şi totuşi nu prea înţeleg uralele şi epitetele de „genial” cu care blogosfera a împodobit acest
roman. E un roman umoristic OK dar nu e nici Ilf şi Petrov, nici – dacă mi-l mai amintesc eu
bine – Jerome K. Jerome pe care l-am citit hăăăt acu vreo 15 ani. Ba parcă nu e nici Groşan
aşa cum mi-l aduc eu aminte din foiletoanele “Jurnal de bordel” sau “Nuţi, spaima
Constituţii” publicate de Academia Caţavencu, însă nici memoria mea nu mai e ce-a fost. Dar
nici nu pot spune că am pierdut timpul, căci, dacă nu te face să râzi în hohote decât arareori,
romanul te menţine în mod plăcut amuzat pe parcursul lecturii.

În primul rând, este tributar faptului că nu a fost conceput ca un roman, ci ca un foileton. Se

simte că nu există un plan iniţial şi că povestirea o ia încoace şi încolo, la întâmplare, încotro
i-a trecut autorului prin cap că ar trebui să caute surse de umor. La un moment dat descoperi
că eşti pe la jumătate deşi tu aveai senzaţia că te afli tot pe la început. Pricep că, în stilul tipic
românesc pe care îl ia peste picior, romanul merge ca să meargă, fără să se îndrepte nicăieri
dar asta cam înseamnă să exagerăm cu mioritismul; efectiv cartea suferă de defectul pe care îl
ironizează.

Sunt lungi burţi, mai ales pe la mijloc, care, după ce că nu adaugă nimic acţiunii, nici nu prea
au umor. Romanul este alert şi nostim în prima treime, criminal de comic în ultima şi nesărat
cu vagi excepţii în partea de mijloc. Parte de mijloc care păcătuieşte şi prin excesul de
autoreferenţialitate al “povestitorilor”. La început, felul în care se opresc ei şi se întreabă ce
naiba tot povestesc aici sau capitolul lăsat gol pentru că îşi iau liber (S.R.L.-ul pentru cine mai
ţine minte) sunt hazlii. Când însă aceste tertipuri şi false dileme încep să apară odată la cinci
capitole, lipsa de idei clamată de povestitori începe să pară reală.
Asta îi reproşează şi criticii, de altfel, în timp ce apărătorii spun că fiind metaroman nu trebuie
să se supună aşteptărilor clasice de la o carte (aceea de a avea intrigă cursivă şi un final care
să se poată numi astfel).

Eu una pe de o parte mi-aş fi dorit un final clar dacă tot am citit atâtea meandre, în loc să se
taie acţiunea brusc. Pe de altă parte, felul în care se termină cartea îmi dă fiori când mă
gândesc că fraza a fost scrisă în perioada comunismului, că a urmat o revoluţie şi apoi o lungă
perioadă în care lucrurile tot nu au mers bine. Fraza de încheiere este asta:

“Nici nouă nu ne e bine, aşteptaţi-ne, o să venim şi noi”.