Tema : RĂZBOIUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE A RELAŢIILOR

INTERSTATALE PE ARENA MONDIALĂ

Unităţi de conţinut:
1. Factorul puterii și forței militare în politica mondială
2. Abordări conceptual-teoretice ale războiului. Principiile războiului.
3. Tipologia războaielor

Obiective de referință:

- să determine factorii puterii în politica militară;

- să identifice abordările conceptual teoretice ale interesului național;
- să stabilească corelația dintre putere și forță militară;
- să determine formele războaielor la etapa actuală;
- să evaluieze situația actuală de pe arena internațională

Termeni-cheie: război, interes, putere, forță militară, relații internaționale

Repere de conținut:

1. Factorul puterii și forței militare în politica mondială

Pentru o mai bună comprehensiune a naturii relațiilor internaționale, cât și a problemelor

prezente pe mapamond, este necesară analiza trăsăturilor actorilor principali ai relațiile
internaționale și interacțiunea dintre aceștea. În acest context, merită atenție asemenea întrebări
cum ar fi: care sunt obiectivele urmărite și ce interese au actorii relațiilor internaționale? Care
sunt instrumentele și strategiile comune utilizate de către actorii relațiilor internaționale pentru
a-și atinge obiectivele? Cum s-a modificat rolul puterii în componența mijloacelor folosite de
către actorii internaționali pentru a-și realiza interesele?
Astfel, în scopul soluționării acestor probleme, în știință, a fost dezvoltată o abordare a
soluției acestei probleme care, nefiind o garanție absolută împotriva subiectivității, s-a stabilit ca
fiind eficientă. În acest context, putem apela la evaluarea obiectivelor actorului internațional cu
referire analiza consecințelor acțiunilor sale.
Dacă e să analizăm diferite sfere ale relațiilor publice (și, în consecință, interacțiunea
actorilor internaționali), atunci putem identifica următoarele obiective: politico-militare,
economice, umanitare și socio-culturale etc.
O tipologie specială a obiectivelor este elaborată în baza gradului de comunitate și
importanța acesteea pentru actorii internaționali. Această tipologie include obiective permanente
(și, respectiv, opuse lor - tranzitorii) și absolute (care se opun în raport cu scopul propus).
Conceptul de scop este apropiat prin conținutul și semnificația sa său de un alt concept al
științelor politice - interesul. Interesul reflectă nevoile formulate ca obiective și are o importanță
deosebită într-o situație de amenințări și o situație de criză asociată consolidării acestora [13,
p.29]. În literatura de specialitate există o multitudine de abordări cu referire la conceptualizarea
fenomenului ,, interes”.
Prima poziţie, cea a curentului „obiectivist” sau al „realismului politic” este reprezentată
de H.Morgenthau, A.Wolfers, W.Hippman, H.Thompson, R. Tucher şi a savanţilor actuali
W.Lippman, K.Thompson, H.Kissinger, W.Rostov, D.Bolles ş.a. Conform acestei doctrine
interesul naţional este definit fie ca un complex ideal şi normativ de scopuri, fie ca un fenomen
central al relaţiilor internaţionale, perceput prin termenii forţei, sau ca un factor fundamental în
identificarea unor căi necesare prin labirinturile politicii internaţionale [8].
Astfel, interesul naţional în viziunea lui Hans Morgenthau este un „sîmbure tare”, prezent
în orice împrejurare şi un înveliş format din elemente variabile ce se modifică în funcţie de
împrejurările istorice concrete. „Sîmburile tare” al interesului naţional constă în păstrarea
identităţii politice şi culturale ale unei naţiuni şi se racordă la asigurarea independenţei naţionale,
la conservarea integrităţii teritoriale şi la păstrarea ordinii şi echilibrului intern. Reinterpretarea
interesului naţional în fiecare etapă a dezvoltării unui stat este inevitabilă datorită mobilităţii
relaţiilor internaţionale şi modificării balanţei de forţă. Doar situarea pe poziţiile realismului
politic este cea mai eficace cale spre comprehensiunea interesului unui stat [4]. Piatra
edificatoare care ajută realismul politic să-şi găsească drumul în peisajul politicii internaţionale,
afirmă H. Morgenthau, este concepţia interesului definită în termenii forţei. Puterea sau forţa
cuprind întreg ansamblul de fenomene care stau la baza controlului omului asupra omului şi sunt
capabile să-l menţină. Puterea, forţa este ceia ce distinge politica ca sferă independentă a acţiunii
şi cunoaşterii, deosebită de alte sfere ca: economia, estetica. Factorul forţei, dimensionat de
Morgenthau în aspect militar, industrial, demografic, politic, determină interesele statelor pe
arena internaţională şi se impune drept arbitru final în lupta dintre puteri. Prin prisma acestui
factor, în opinia lui Morgenthau, noţiunea de „interes naţional” este însoţită de numeroase
precizări: vital, principal şi secundar, stabil şi schimbător, comun şi specific, identic şi
conflictual. Totodată, autorul consideră necesar de a conforma noţiunea de interes resurselor de
care dispune societatea, scopurilor realizabile. De aici el ierarhizează interesele şi scopurile
politicii externe americane în: a) interesul care trebuie realizat cu orice preţ; b) interesul care se
realizează în condiţii favorabile; c) interese şi scopuri dorite, dar care nu pot fi realizate [4].
Referindu-se la interesul naţional, cercetătorul rus A.Pozdneakov îl clasifică în
dependenţă de gradul funcţionalităţii în două niveluri: nivelul intereselor principale şi nivelul
intereselor specifice. În cadrul primului nivel, A.Pozdneakov include interesele pentru politica
externă a statului care sunt legate de asigurarea securităţii şi integrităţii acestuia în comunitatea
socialeconomică, politică, naţional-istorică şi culturală. De asemenea, aici mai sunt incluse şi
interesele ce ţin de apărarea independenţei economice şi politice, a locului şi rolului statului în
sistemul relaţiilor internaţionale. Aceste interese sunt asigurate prin toate mijloacele: militare,
economice, diplomatice şi ideologice. Astfel de interese determină funcţia politicii externe a
statului. Cît timp statul rămîne a fi o comunitate social-economică şi politică, atît timp interesele
sale rămîn nechimbate. În dependenţă de schimbările din sistemul internaţional se modifică şi
conţinutul concret al activităţii externe, direcţionate spre asigurarea intereselor [16, p.45-49].
Cel de-al doilea nivel al intereselor specifice, include interesele individuale, care au o
semnificaţie aparte în sfera relaţiilor externe. Aici autorul include interesele politicii externe
legate de procese şi evenimente concrete ale sistemului naţional, în particular, a relaţiilor
internaţionale, situaţii de conflict, de crize. De asemenea aici sunt incluse interesele de politică
externă cauzate de către relaţiile externe economice, comerciale a statelor, relaţiile în domeniul
ajutorului reciproc în sfera colaborării culturale, ştiinţifice şi de altă natură. Interesele specifice
depind de cele principale şi sunt limitate de acestea; în acelaşi timp ele sunt parţial autonome şi
determină conţinutul funcţionalităţii activităţii politice a statului în direcţii anumite şi în acţiuni
practice [16]. Hotarul dintre interesele principale şi cele specifice este convenţional şi mobil. În
situaţii concrete interesele specifice pot deveni principale.
O altă poziţie, cea a curentului „subiectivist” (R.Snyuder, E.Furnes, N.Forward)
consideră interesul naţional un fenomen al relaţiilor internaţionale, a cărui purtător principal este
grupul restrîns de lideri politici şi funcţionari, care se află la putere, adică aceia ce iau decizii
politice. Aceşti savanţi interpretează interesul naţional prin prisma unor criterii şi anume: 1) a
menţinerii „integrităţii naţionale”; 2) a asigurării „securităţii naţionale”; 3) a păstrării „rolului
naţional”; 4) a precedenţei ca model al viitorului; 5) a menţinerii „reputaţiei”; 6) a „standardului
internaţional”. Aceste criterii au produs o influenţă deosebită asupra dimensiunilor politologice,
în general, şi a conceptului de interes naţional în particular [8, pp.120-121].
 Cercetînd fenomenul interesului naţional A. Wolfers are o predispoziţie spre noţiunea de
„scopuri naţionale”. El descrie interdependenţa intereselor de stat şi intereselor individuale prin
raportul scopurilor naţionale „directe” sau „indirecte”. Prin scopuri naţionale „directe” el
înţelege asigurarea securităţii şi independenţei naţionale. Aceste scopuri pot avea importanţă
pentru indivizi doar în cazul identităţii acestora cu statul lor naţional [7, pp.73-74].
La rîndul său, J.Rosenau consideră că interesul naţional nu poate servi drept instrument
analitic, fiindcă după el este imposibil a înţelege pe deplin natura naţiunii.Totuşi, savantul
recunoaşte imposibilitatea renuţării imediate şi totale de la conceptul de interes naţional, întrucît
acesta nu va dispărea curînd [7]. Cu totul altă opinie despre interesele naţionale o are
G.Modelski. După Modelski interesele naţionale prezintă nişte cerinţe referitoare la
comportamentul altor state, iar rolul principal în exprimarea intereselor comunitare şi
transformarea acestora în scopuri ale politicii aparţine liderului politic. Modelski consideră
nefondată ştiinţific noţiunea „interes naţional”. El subliniază că interesele pe care le exprimă
omul politic nu sunt nici interesele naţiunii, nici ale statului, dar ale comunităţii. Statul este
condiţia necesară pentru existenţa omului politic, el îi oferă mijloace pentru valorificarea
scopurilor sale. Limitele comunităţii sunt în acelaşi timp şi mai înguste şi mai largi decît hotarele
statului: sunt mai înguste, deoarece omul politic nu exprimă interesele tuturor grupurilor sociale
şi a cetăţenilor ţării. Sunt mai largi pentru că neexprimînd interesele tuturor grupurilor sociale şi
cetăţenilor statului său, omul politic întruchipează interesele altor state, aliate sau amicale, altor
grupuri sau indivizi, inclusiv din state nealiate. În opinia analistului american, există trei tipuri de
interese de care trebuie să ţină cont omul politic: 1. cerinţele comunităţii, adică interesele
rezultate din valorificarea de către oamenii politici a scopurilor din trecut; 2. cerinţele
colaboratorilor provizorii, adică interesele ce ţin de valorificarea scopurilor din prezent; 3.
cerinţele duşmanilor sau adversarilor, adică interesele de care se face abstracţie în numele
scopurilor din viitor.
Aşadar, în procesul definirii interesului, omul politic ţine cont de toate cerinţele ce au
atribuţie faţă de politica sa. El poate lua decizii sau să neglijeze anumite interese, dar nu poate
ignora consecinţele acestei neglijări pentru politica sa şi, reieşind din interesele diverse, omul
politic îşi formează scopurile politicii sale externe (el transformă interesele comunităţii sale în
scopuri ale politicii externe) [3]. Pentru M.Wight interesele vitale ale unui stat sunt ceea ce el
crede că sunt şi nu ceia ce o altă putere spune că trebuie să fie. El corelează în sistemul relaţiilor
internaţionale interesul vital cu onoarea. La rîndul său, ideia de onoare este strîns legată de ideia
de prestigiu, care este unul din elementele importante ale politicii internaţionale. Onoarea este
aureola care înconjoară interesele, iar prestigiul este aureola din jurul puterii [9, p.105].
 Spre deosebire de M.Wight, S. Brucan afirmă că interesul naţional cuprinde dorinţele
care sunt stimulii fundamentali ai activităţii unei naţiuni în politica internaţională, iar conţinutul
său poate fi aflat mai uşor prin studierea relaţiilor sociale şi naţionale care au generat aceste
dorinţe [1, p.133].
Prin urmare, definiția interesului național este întotdeauna, într-un fel sau altul, legată de
problema de securitate, identificarea amenințărilor la adresa existenței sau funcționării statului-
națiune și căutarea de mijloace pentru a le contracara și a le depăși [13, p123].
Conceptele de mijloace includ modalități, metode și instrumente utilizate în scopul
atingerii obiectivelor. Specialiștii identifică multe tipuri de instrumente folosite de către actorii
relațiilor internaționale în interacțiunea lor. Cu toate acestea, fenomenul respectiv poate fi redus
la următoarele tipuri:
1) puterea, persuasiunea și schimbul;
2) forța și negocierea;
3) persuasiunea, negocierea, amenințarea și violența.
Este ușor de observat că, în esență, vorbim despre o tipologie coincidentă a mijloacelor,
ale căror poli sunt violența și negocierile.
Dorința de a-și atinge interesele în detrimentul vecinilor a împins țările în războaie
devastatoare, timp în care fiecare parte a căutat să submineze la maximum resursele militare,
economice și umane ale adversarilor săi, reducând astfel riscul de represalii. În același timp,
singura modalitate de realizare a intereselor politicii externe a fost construirea propriei puteri,
prin care s-au rezolvat toate problemele internaționale.
Întrebările legate de determinarea puterii a unui stat rămân nerezolvate. Realiștii se
străduiesc să prezinte forța ca o caracteristică calculată a statului, ca o valoare care oferă
acțiunile diferitor state un sens mai mult sau mai puțin uniform. Așa cum într-o economie de
piață dorința antreprenorului de a-și maximiza interesele este determinată de bani și profit, la fel
și pentru stat, realizarea intereselor sale naționale este exprimată în dorința de a-și spori forța și
puterea.
În analiza sa, R. Aron face distincții nu numai între putere și influență, ci și între forță și
putere, putere și autoritate, echilibrul puterii și relațiile de putere. Aspectul comun al acestor
concepte este acela că forța și puterea în relațiile internaționale, precum și puterea în relațiile
intra-publice depind de resurse și sunt asociate cu violența.
Din punctul de vedere al lui R. Aron, puterea unui actor internațional este capacitatea sa
de a-și impune voința asupra altora, adică puterea este o relație socială. Forța este doar unul
dintre elementele puterii. Prin urmare, diferența dintre putere și forță este diferența dintre
potențialul statului, resursele sale materiale și umane, pe de o parte, și atitudinea umană, pe de
altă parte. Elementele constitutive ale forței sunt resursele materiale, umane și morale ale statului
(forța potențială), precum și armele și armata (forța efectivă). Puterea reprezintă armamentul și
armata. Puterea este folosirea forței, capacitatea de a influența nu numai comportamentul, ci și
sentimentele altuia. Un factor important al puterii este mobilizarea forțelor pentru o politică
externă eficientă. Ar trebui să se distingă între puterea ofensivă (capacitatea unei unități politice
de a-și impune voința asupra celorlalți) și puterea defensivă (capacitatea de a-i împiedica pe
ceilalți să-și impună voința asupra lor).
În structura puterii de stat, R. Aron identifică trei componente principale:
1) mediul (spațiul ocupat de unitățile politice);
2) materialele și cunoștințele unei unități politice, precum și populația și posibilitatea
transformării unei anumite părți din ea într-un soldat;
3) capacitatea de acțiune colectivă (organizarea armatei, disciplina luptătorilor, calitatea
comandamentului civil și militar în război și timp de pace, solidaritatea cetățenilor în
fața unor încercări de prosperitate sau nenorocire).
Doar al doilea dintre elementele enumerate, potrivit lui R. Aron, poate fi numit forță.
În anii ’70 au devenit răspândite încercările lui R. Cohan, J. Nye și alții de a deduce
dependența puterii de natura unei game largi de relații și interacțiuni între state. Teoreticienii
interdependenței și transnaționalismului au atras atenția asupra redistribuirii puterii în
interacțiunea actorilor internaționali, asupra mișcării principalelor rivalități dintre aceștia de la
sfera militară la sfera economiei, a finanțelor etc. și să crească în această privință capacitățile
statelor mici și ale actorilor privați în relațiile internaționale. Aceștia au subliniat diferența
gradului de vulnerabilitate al aceluiași stat în diferite domenii funcționale (subsisteme) de relații
internaționale. Fiecare dintre aceste domenii (de exemplu, securitate militară, energie, transferuri
financiare, tehnologie, materii prime, resurse marine etc.) își stabilește propriile „reguli de joc”,
propria ierarhie specială. Un stat este puternic în unul sau mai multe domenii (de exemplu,
militar, demografic, geopolitic), poate fi slab în altele (economie, energie sau comerț). Prin
urmare, evaluarea puterii reale implică luarea în considerare nu numai a avantajelor sale, ci și a
vulnerabilității sale.
Astfel, o contribuție majoră a reprezentanților școlii de interdependență este aceea că au
demonstrat inconsistența reducerii fenomenului puterii la componenta militară, au atras atenția
asupra deplasării acestuia de către alte elemente ale fenomenului respectiv, și în special de cele
legate de domeniul economiei, finanțelor, noilor tehnologii și culturii. Cu toate acestea, trebuie
recunoscut faptul că unele dintre concluzii și dispoziții au fost clar premature. În primul rând,
aceasta se referă la concluzia privind eliminarea rolului forței militare în susținerea intereselor
lor de către actorii internaționali; dorința de a prezenta o forță care nu corespunde realităților
secolului XX; reducerea semnificației metodologice a categoriei „putere” pentru analiza relațiilor
internaționale.
Contrar afirmațiilor conform cărora forța își pierde semnificația și se folosește din ce în
ce mai puțin, ar trebui să fim de acord cu observația lui P. Asner, potrivit căreia „rolul forței nu
este atât de eliminat sau redus în măsura necesară, cu cât acesta pur și simplu devine mai puțin
imediat, mai incert, nu atât de previzibil și calculabil. ”

2. Abordări conceptual-teoretice ale războiului.

Rolul cheie al confruntărilor armate și, în consecință, al forței militare în politica mondială
se datorează în mare măsură faptului că „războiul a fost o continuare a politicii prin mijloace
violente. Războiul este doar o parte a activității politice. În niciun caz nu este ceva independent...
Dacă războiul face parte din politică, acesta din urmă își determină natura... Și, deoarece politica
este cea care generează război, este mintea ei călăuzitoare, atunci războiul este doar un
instrument al politicii și nu invers”.
Dar aceasta este doar o parte a problemei. Fiind un produs al politicii, după cum a subliniat
pe bună dreptate Carl von Clausewitz, războaiele, la rândul lor, au determinat în mare măsură
conținutul și direcția acestora din urmă. Într-adevăr, cea mai importantă sarcină a politicii
externe a statelor a fost pregătirea condițiilor internaționale favorabile pentru viitoarele
confruntări și conflicte armate, în primul rând în crearea propriilor coaliții și în destrămarea
coalițiilor unui potențial adversar.
Astfel, în prima lucrare, întitulată „Despre natura războiului”, Clausewitz scrie că
„războiul nu este altceva decât un duel pe o scară mai vastă”. În opinia sa, „războiul este un act
de violenţă, care trebuie să constrângă adversarul să execute voinţa noastră”. Violenţa se
înarmează cu invenţii din domeniul artei şi ştiinţei pentru a înfrunta violenţa. Scopul acestei
violenţe este acela de a-l dezarma pe inamic. Clausewitz spune că, poate unele minţi filantropice
îşi imaginează că inamicul poate fi dezarmat şi altfel decât prin violenţă, fără vărsare de sânge:
„Într-o problemă atât de periculoasă cum este războiul, cele mai grave erori sunt în mod sigur
cele cauzate prin bunătate” [5].
Ar fi greşit de ignorat natura războiului din cauza repulsiei pe care o inspiră natura sa.
Dacă războaiele dintre naţiunile civilizate nu sunt aşa de crude şi de distrugătoare precum cele
dintre entităţile necivilizate, aceasta ţine de condiţiile sociale care guvernează aceste state ca şi în
cele care configurează relaţiile lor mutuale. Războiul rezultă din aceste condiţii şi din aceste
relaţii. Ele sunt cele care îl generează, îl limitează şi îl modernizează. De asemenea, Clausewitz
consideră că războiul este precedat de o stare de pace în care există un nivel de civilizaţie şi
cultură, un sistem de norme şi de reguli, care proiectează nu numai conduita de colaborare, dar şi
pe cea de confruntare, de îndată ce s-a ajuns la violenţa armelor, o astfel de confruntare îşi are
legile ei, chiar dacă ele acţionează pe un suport civilizaţional preexistent confruntării armate.
În opinia teoreticianului există două motivaţii care impun oamenii să se confrunte:
sentimentul de ostilitate şi intenţia ostilă. Disputa între componenta pasională, psihologică a
războiului şi cea raţională, intenţională nu aduce noutăţi, ci doar moduri diferite de manifestare.
În oricare război trebuie să existe această intenţionalitate. Ura nu este suficientă. Războiul este
un act intenţionat de violenţă şi nu există limite în manifestare acestuia. Fiecare dintre adversari
caută să impună celuilalt legea sa, iar această situaţie duce la acţiuni extreme. În acest context
apare primul caz de extremism şi primul caz de reciprocitate.
Scopul războiului rezidă în nimicirea forţelor armate ale adversarului. Pentru aceasta este
necesar, cel puţin în teorie, să se creeze cea mai dificilă situaţie posibilă. Însă, o astfel de situaţie
nu poate fi decât acea în care inamicul să fie dezarmat. După Clausewitz, acesta este cel de-al
doilea caz de reciprocitate, care duce la cea de-a doua conduită extremă, sau cea de-a doua
acţiune reciprocă. Efortul maxim al forţelor ţine de evaluarea adversarului, iar aceasta presupune,
pe de o parte, evaluarea amplorii mijloacelor sale şi, pe de altă parte, voinţa sa. Aceste elemente
pot fi evaluate. Se vor lua anumite măsuri pentru a realiza un raport de forţe, care la rândul său,
poate fi efectuat de inamic. De aici rezultă cel de-al treilea caz de reciprocitate şi cea de-a treia
extremă sau trecere la limită – a treia acţiune reciprocă [5].
Voinţa nu se hrăneşte niciodată cu subtilităţi logice, ci cu realităţi conflictuale. Realitatea
nu răspunde totdeauna logicii, de unde şi celebra expresie că nu tot ceea ce este logic este şi
adevărat. Logica ar corespunde cu realitatea dacă:
1. războiul ar fi un act cu totul izolat, care apare brusc, fără vreo legătură cu
evenimentele anterioare ale vieţii politice;
2. dacă el constă într-un singur act decisiv sau într-o serie de acte simultane;
3. dacă decizia luată este ea însăşi perfectă, fără să fie influenţată de evoluţia
situaţiei politice care rezultă.
Războiul nu este un şoc unic, fără durată, o ciocnire violentă de o clipă. Dacă ar fi aşa, s-
ar tinde iarăşi spre extreme, pentru că o greşeală n-ar putea fi niciodată corectată. Dar dacă
războiul constă într-o succesiune de acţiuni şi, ca atare, decizia presupune tot o succesiune de
acte, aşa cum se întâmplă în realitate, fiecare dintre cei doi adversari va căuta să-l cunoască bine
pe celălalt, pentru a-şi pregăti acţiune, în funcţie de situaţia reală, concretă. Totuşi războiul se
rezumă, în final, la un singur act decisiv, din care nu există decât o ieşire defavorabilă sau una
favorabilă. În cazul unei desfăşurări nefavorabile, dacă, în prima etapă, ai întrebuinţat toate
forţele, o a doua devine de neconceput. În mod real, în cazul pregătirii şi ducerii războiului, este
vorba de interacţiuni între cei doi adversari, de condiţionare reciprocă. De aceea, Clausewitz
consideră că, în caz de război, nu vor fi mobilizate toate forţele în acelaşi timp. De altfel, înseşi
natura şi destinaţia acestor forţe fac imposibilă punerea lor simultană în operă. Aceste forţe sunt:
forţele militare propriu-zise, ţara cu teritoriul său şi cu populaţia sa şi aliaţii. Dacă forţele militare
pot fi mobilizate în aceleaşi timp, nu se întâmplă aşa cu toate cetăţile, râurile, munţii, locuitorii
etc. Nici cooperarea aliaţilor nu depinde numai de voinţa beligeranţilor, ci mai ales de natura
relaţiilor internaţionale, fapt pentru care, adesea, ei intervin prea târziu [5].
Obiectivul politic al războiului, care este un obiectiv mobil, flexibil, care constă într-un
efect dinamic sau un complex lanţ de efecte dinamice, devine un element esenţial al ecuaţiei.
Acelaşi obiectiv politic, în epoci diferite, poate să provoace reacţii diferenţiate la popoare diferite
sau chiar la acelaşi popor. Din acest motiv, nu putem considera obiectivul politic ca măsură în
sine, ci doar în sensul în care el influenţează masele care trebuie mobilizate. Cu alte cuvinte,
trebuie să se ţină seama de natura acestor mase, pentru că ele sunt cele care întăresc sau slăbesc
acţiunea. „Or, dacă obiectivul militar se acordă cu obiectivul politic, acesta va dispărea în
general în măsura în care obiectivul politic va dispărea, cu atât mai mult cu cât acesta are
importanţă.“
În aceiaşi termeni este analizată şi durata războiului, subliniindu-se rolul interacţiunii
militare în ansamblul ei, adică dependenţele şi interdependenţele care se creează nu numai în
teatru, ci şi în tot ceea ce îl condiţionează. Războiul va dura atâta timp cât acţionează principiul
ostilităţii, iar cele două state sunt înarmate. Unul abia aşteaptă momentul prielnic pentru a
acţiona, în timp ce celălalt aşteaptă. Totdeauna, după Clausewitz, în mod automat beligeranţii
acţionează invers, dar în acelaşi spaţiu al confruntării, deci complementar. Când unul atacă,
celălalt se apără. Echilibrul forţelor este relativ şi temporar. Totdeauna, unul va ataca.
Ostilităţile,însă, nu se vor încheia niciodată. Pacea este relativă. Ea va fi considerată, de cel
învins, ca un răgaz pentru a se pregăti să-şi ia revanşa (de regulă, recucerirea teritoriului pierdut,
avantaje economice, crearea unui mediu de securitate convenabil etc.). Dar războiul nu este o
acţiune continuă. Există o mulţime de războaie în care acţiunea nu ocupă decât o mică parte din
timp; restul este inacţiune. Aceasta nu este o contradicţie. Este o realitate.În măsura în care
interesele celor doi beligeranţi sunt opuse, are loc o polaritate, de unde rezultă şi aşa-numitul
principiu al polarităţii. Acest principiu – spune Clausewitz – se aplică acolo unde principiul
pozitiv (ofensiva) şi principiul negativ (apărarea) se anulează reciproc. Desigur, unul câştigă,
celălalt pierde. Nu este, desigur, acelaşi lucru. Dar suma lor este nulă. Acest principiu nu se
aplică realităţii, ci relaţiei.
“Războiul nu este politică. El este mijloc al politicii, instrument al politicii, dar se separă
de politică, de procedeele politicii. Politica îi fixează doar parametrii. De îndată ce s-a declanşat,
în parametrii fixaţi de politică, războiul îşi urmează cursul, îşi are propriile sale legi şi propriile
sale efecte. Pot apărea chiar discordanţe între război şi politică, ceea ce ar conduce la o distincţie
teoretică între aceste două domenii. Realitatea este însă alta. Războiul, chiar dacă nu este
politică, rămâne un instrument al politicii. El se prezintă ca o serie de acte, de pulsaţii ale
violenţei şi durează suficient de mult pentru a-i fi influenţat cursul de o inteligenţă superioară.
Dacă războiul răspunde unui proiect politic, este normal ca motivul politic care l-a generat să
rămână prima şi suprema consideraţie care-i dirijează conduita. Dar nici obiectivul politic nu este
tiranic, fixist, imuabil. Şi el se adaptează mijloacelor existente şi poate fi, adesea, complet
transformat. Dar el rămâne totdeauna prima consideraţie. Politica pătrunde astfel în orice acţiune
militară, exercită asupra ei o influenţă continuă. Pentru că nu există război de dragul războiului.
Războiul este un mijloc al politicii [5].
În acest sens, Clausewitz notează celebra frază care pune pentru totdeauna războiul în
coordonatele sale reale: „Războiul este o simplă continuare a politicii prin alte mijloace. Noi
observăm deci că războiul nu este un simplu act politic, ci un veritabil instrument politic, o
urmare a activităţii politice, exercitarea acesteia prin alte mijloace. Ceea ce rămâne propriu
războiului este caracterul cu totul special al acestor mijloace. Arta războiului, în general, şi
stafful războiului, în fiecare caz în parte, pot să vegheze ca tendinţele şi intenţiile politicii să nu
fie incompatibile cu aceste mijloace. Aceasta nu este desigur o exigenţă minoră; ea poate, în
anumite cazuri, să influenţeze intenţiile politice şi chiar să le modifice. Căci intenţia politică este
scopul, iar războiul este mijlocul, şi nu poate fi conceput mijlocul independent de scop.“ Aceasta
este, de fapt, esenţa teoriei războiului, a filosofiei războiului. O relaţie de condiţionare extrem de
simplă, pe care omenirea a construit-o, iar Clausewitz a reuşit, în sfârşit, să o şi explice. Aceasta
este un fel de oul lui Columb în filosofia războiului.
Totuşi, natura războaielor este diferită. Tensiunile şi motivele pentru care se declanşează
războiul sunt uneori atât de mari încât viziunile politice şi cele militare aproape coincid. În aceste
situaţii care merg la limită, războiul va părea mai mult militar şi mai puţin politic. Pe măsură ce
aceste tensiuni se diminuează, războiul se depărtează de extreme, de tendinţa sa naturală,
configuraţia politică va diferi de cea a războiului ideal, a războiului-limită, astfel încât războiul
va deveni din ce în ce mai mult politic.
Politica poate să joace roluri diferite în diferite tipuri de războaie. Uneori, ea iese în faţă,
este vizibilă, clară, alteori, ea pare să lipsească cu desăvârşire. În realitate, ea nu poate lipsi din
nici un război. Politica este inteligenţa statului. Ea operează cu mijloace extrem de complexe şi
de diversificate, unele chiar necinstite, folosind sau evitând folosirea violenţei.Războiul nu este
niciodată ceva independent de politică. De aceea, pentru a studia şi înţelege războiul, trebuie
studiată şi înţeleasă politica. Este o concluzie foarte importantă. Fiecare război are în spate o
politică, mai exact o decizie politică.
În capitolul intitulat Scopul şi mijloacele războiului, Clausewitz revine asupra naturii
complexe şi schimbătoare a războiului. În afară de afirmaţia categorică potrivit căreia războiul
este un instrument al politicii, nimic nu este fixat în coordonate definitive. Scopul războiului
variază după cel politic, se ţine după el, îl secondează şi îl transpune în practică, dar nu oricum,
ci în funcţie de condiţiile concrete. Totuşi, obiectivul politic nu se transpune, nu se topeşte în cel
militar, ci rămâne exterior acestuia. Obiectivul militar rămâne totdeauna învingerea inamicului,
dezarmarea lui. Ce înseamnă, de fapt, dezarmarea inamicului? Clausewitz distinge trei elemente:
forţele armate, ţara şi voinţa inamicului. Forţele armate trebuie distruse, ţara trebuie cucerită şi,
prin aceste două elemente, se realizează şi cel de al treilea. Astfel se încheie pacea. Dar pacea nu
rezolvă toate problemele. Războiul real nu este cel din teoria războiului. „Dacă există războaie
între state inegale, aceasta dovedeşte că, în realitate, războiul este adesea foarte departe de
conceptul său original’’. Nu este nevoie ca două state să se bată până ce se epuizează unul pe
celălalt. Unul dintre state poate ceda şi atunci pacea se încheie înainte de a se sfârşi războiul. O
astfel de eventualitate este foarte importantă şi ea se ia totdeauna în calcul, datorită costurilor
imense ale războiului şi sacrificiilor pe care continuarea acestuia le impune [5].
Dar şi în relaţia dintre obiectivul politic al războiului şi războiul ca instrument al politicii
intervin foarte multe elemente care pot influenţa atât desfăşurarea războiului, cât şi obiectivul
politic final. Obiectivul politic nu este imuabil. El însuşi variază, în funcţie de condiţiile
concrete, de desfăşurarea ostilităţilor, de presiunile internaţionale, de starea resurselor, de
rezultatele care se estimează, deci de probabilitatea rezultatelor. Uneori, se speră ca inamicului
să-i fie impusă superioritatea forţelor proprii într-o singură bătălie, obligându-l astfel să accepte
condiţiile încetării ostilităţilor şi încheierii păcii, alteori se vizează distrugerea forţelor inamicului
şi cucerirea teritoriului său prin mai multe bătălii şi chiar prin mai multe campanii. Sunt şi cazuri
când, prin război, nu se vizează distrugerea sau dezarmarea forţelor inamicului, ci crearea unor
condiţii, prin intermediul unor strategii indirecte, de a-l obliga să accepte încheierea păcii.
Singurul mijloc al războiului pentru a realiza scopurile politice este lupta. Războiul este
tot ce se raportează la forţe armate, adică la crearea, pregătirea, întreţinerea şi folosirea lor.
Lupta, în război, nu este un fapt singular, ci un ansamblu compus din mai multe părţi, care se
disting unele după subiect, altele după obiect. Subiectul este constituit din structura forţelor,
obiectul din scopul luptei. Toate acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte angajament sau angajare.
Întrebuinţarea forţelor nu este nimic altceva decât organizarea unui anumit număr de angajări
directe sau indirecte. Scopul angajării, în război, este distrugerea forţelor inamicului. Este însă
posibil ca, în anumite războaie, distrugerea forţelor inamice să nu fie considerată absolut
necesară. De altfel, distrugerea forţelor nu este decât un mijloc pentru a atinge obiectivul politic.
Acesta poate fi atins şi prin alte mijloace, cum ar fi demonstraţia de forţă, punerea inamicului în
faţa unui fapt împlinit etc. Acolo unde inamicul este slab, în cazul unui angajament, acesta va
ceda înainte de a-i fi distrusă armata.
Război înseamnă punerea în aplicare a unei decizii politice prin mijlocirea armelor. Dar
modul de punere în aplicare este flexibil. Un comandant abil, atunci când scopurile politice ale
războiului permit acest lucru, evită bătălia şi caută să realizeze obiectivul războiului fără costuri
şi pierderi de vieţi. Este o întoarcere la arta lui Sun Tzî care considera, între altele, că adevărata
artă a războiului constă în obţinerea victoriei fără luptă.
Între practica şi teoria războiului nu există suprapuneri perfecte. Practica nu este teorie, ci
aplicarea teoriei în funcţie de circumstanţe, iar teoria ţine de logica războiului, de regulile şi
principiile care acţionează în acest domeniu, de ecuaţiile care îl modelează.Lucrurile nu sunt însă
atât de simple. Tot ce ţine de acţiunea umană – iar războiul este o formă violentă a acestei acţiuni
– depinde nu numai de legi şi de principii, de circumstanţe şi de factori aleatori, ci şi de calitatea
oamenilor, de capacitatea lor de a crea conexiuni, de a găsi sau inventa soluţii ingenioase.
Determinarea se datorează unei calităţi speciale a inteligenţei, rapidităţii ei, care este
proprie mai mult spiritelor puternice decât celor strălucitoare. Trebuie să fii puternic pentru a
rezista războiului, inclusiv erorilor şi ororilor. Altfel devii timorat, iar inteligenţa ta îşi pierde din
consistenţă şi acţionezi sub impulsul momentului. Capacitatea de a vedea totul dintr-o privire şi
determinare conduc la o calitatea foarte des întâlnită în război, domeniu al neprevăzutului şi forţă
de a învinge neprevăzutul: prezenţa de spirit.
Analiza retrospectivă a ideilor politico-militare ne permite o mai bună comprehensiune a
fenomenelor existente pe arena internațională, a relațiilor existente actualmente între actorii
geopolitici. De asemenea, cunoașterea ideilor politico-militare ne permite înțelegerea relațiilor de
obținere/menținere a puterii de către state, organizații internaționale.
Până la mijlocul secolului XX forța militară în conformitate cu formula lui C. von
Clausewitz a servit ca unul dintre mijloacele, de cele mai multe ori cele mai importante și
eficiente, pentru atingerea obiectivelor economice și politice specifice. În cele din urmă, prin
mijloace militare, pe de o parte, s-au stabilit sfere de influență, s-au confiscat teritorii de interes
economic sau strategic, s-au controlat comunicările critice și, pe de altă parte, aspirațiile similare
ale rivalilor au fost blocate. Cu alte cuvinte, ca urmare a utilizării forței militare, statele fie au
dobândit ceva, din punctul lor de vedere, importante, fie au privat alte țări de posibilitatea de a
încalca propriile interese, de regulă, asociate cu instituirea controlului asupra anumitor teritorii
sau rute de transport.
 Cu toate acestea, „procesele care au loc în lumea modernă, așa cum am menționat deja,
nu oferă o oportunitate de a afirma cu încredere că forța militară este eliminată din politica
mondială. Conflictele armate locale și regionale, în care multe dintre confruntările interne se
împletesc cu confruntările interstatale, rămân o caracteristică a zonei mondiale în curs de
dezvoltare. Acest lucru este demonstrat de războaiele civile din Afganistan și Tadjikistan, cele
mai acute conflicte etnice din Africa, multe dintre ele fiind însoțite de genocid. Situațiile
tensionate persistă și în Orientul Mijlociu. Centrul unei ciocniri militare extrem de periculoase ar
putea fi totodată Peninsula Coreeană. Nu există niciun motiv să credem că cauzele și factorii
tradiționali care provoacă conflicte și războaie au fost eliminate. De exemplu, disputele
teritoriale nerezolvate asupra mai multor insule și arhipelaguri, cele mai multe fiind localizate în
zone potențial bogate în aprovizionare cu energie, provoacă îngrijorare în Asia de Est. Relațiile
dintre Grecia și Turcia, Turcia și Cipru sunt pline de escaladare a conflictului”.
În prezent, procesele au loc în partea centrală a continentului eurasiatic, a cărui
semnificație este enormă. În scara sa, aceste schimbări geopolitice sunt proporționale cu
„inversarea polarității pământului”.
Procesul pe care îl observăm acum este cel al nașterii Eurasiei „multi-polare”. Această
circumstanță poate fi văzută, în primul rând, în ascensiunea Chinei, extinderea NATO și a
Uniunii Europene, precum și în activarea republicilor fostei URSS. Diferențele semnificative în
geografie, nivelurile de resurse naturale și interesele statelor individuale au un impact imens
asupra dinamismului dezvoltării acestor țări și a rolului lor geopolitic în viitor.
De asemenea, trebuie menționat că „creșterea puterii militare a unor state precum India,
Pakistan, China, Iran și, cel mai probabil, Irak (după ridicarea sancțiunilor relevante), în special
dorința lor de a acapara WMD-uri, sisteme moderne de rachete balistice, precum și capacitatea
de extindere a accesului „către tehnologiile informaționale moderne, împreună cu ambițiile
regionale în creștere, aruncă o umbră neplăcută în partea centrală a Eurasiei” [11].
Percepția puterii militare potențiale a Chinei și posibilitățile de utilizare a acesteia la scară
regională și globală servește în mod tradițional ca un bazin important în formarea pozițiilor
politice din Statele Unite și afectează în mod direct cursul politicii americane față de China.
În aceste condiții, Statele Unite cresc presiunea asupra Uniunii Europene pentru a
împiedica ridicarea embargoului asupra armelor către China și a impus interdicția vânzării de
către Israel a aeronavelor fără pilot către China. Și în sfârșit, din ce în ce mai des se pot auzi
avertismente conform cărora, creșterea puterii militare din China afectează echilibrul puterii în
regiunea Asia-Pacific și reprezintă o provocare serioasă pentru Statele Unite.

3. Tipologia războaielor
 Deşi războiul, ca luptă armată, este din ce în ce mai puţin popular şi se încearcă
descurajarea lui (cel puţin în plan regional şi zonal), nu există nici o şansă ca el să fie exclus din
viaţa societăţilor. De aceea, în viitor el va îmbrăca forme extrem de diferite, de la cele care ţin de
la acţiunile punctiforme de impunere sau de descurajare la acţiuni politice, economice,
informaţionale etc. şi la cele care vizează spaţiul cosmic, clima, natura biologică şi psihologică a
fiinţei umane. Războiul geofizic este una din formele posibile de manifestare a războiului
viitorului. El constă într-un sistem de acţiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale,
calamităţi şi catastrofe cu influenţe nocive asupra mediului de viaţă al oamenilor, localităţilor,
terenurilor agricole, sistemelor de comunicaţii, cu scopul realizării unor obiective importante,
între care se situează şi distrugerea potenţialului şi resurselor adversarului. El „îşi bazează modul
de acţiune pe tehnicile de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare“ [].
Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi următoarele:
♦ provocarea unor fenomene (ploi torenţiale, uragane, grindină, avalanşe etc.) care să afecteze
grav teritoriul inamicului şi, mai ales, acele spaţii în care se află elemente ale industriei de
război, sisteme de arme, depozite şi resurse;
♦ modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor elemente, pe suprafeţe întinse, care să provoace
pierderi imense sau să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare;
♦ modificări orientate în stratul de ozon sau în ionosferă care să afecteze grav un anumit
teritoriu;
♦ acţiuni (explozii termo-nucleare, stimularea erupţiei unor vulcani etc.) care să producă
modificări ale mediului, creşterea catastrofală a nivelului apelor, inundaţii şi chiar cutremure de
pământ şi pe alte baze decât cele ale fricţiunilor de falie;
♦ modificări grave ale mediului marin;
♦ acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care
să genereze fenomene distrugătoare;
♦ acţiuni climatice.
Principiile războiului geofizic ar putea fi:
♦ manipularea mediului;
♦ surprinderea;
♦ acţiunea indirectă;
♦ implicarea globală;
♦ efectul geofizic.
Războiul informaţional este una dintre formele războiului continuu.
Războiul informaţional se bazează pe controlul vectorilor de informaţie. El a căpătat o
dimensiune mondială. De fapt, încă din 1944, planul Jaël, pus la punct de britanici, a asigurat
punerea în aplicare a unei politici de intoxicare informaţională 41 care a asigurat succesul
debarcării din Normandia. Războiul informaţional , în viziunea americană, este un război de
apărare. Francezii consideră că războiul informaţional are trei dimensiuni; războiul pentru
informaţie (lupta pentru obţinerea informaţiilor), războiul contra informaţiei (protecţia
informaţiei) şi războiul prin informaţie, care înseamnă, în primul rând intoxicarea informaţională
a inamicului. Principiile pe care se bazează un astfel de război sunt următoarele:
♦ principiul căutării continue şi analizei oportune a informaţiei; ♦ principiul dominanţei
informaţionale;
♦ principiul iniţiativei informaţionale;
♦ principiul protecţiei informaţiei proprii;
♦ principiul IT;
♦ principiul intoxicării informaţionale a inamicului. Informaţia înseamnă nu numai capacitatea
umană şi tehnică de a culege date, ci şi capacitatea de a le interpreta, de a le transforma adică în
informaţii utile [9].
O astfel de capacitate este esenţială în războiul informaţional. Războiul psihologic este
consonant cu războiul informaţional. Este una dintre cele mai vechi forme ale războiului şi se
constituie într-un însoţitor permanent al oricărui război, din antichitate şi până în viitor. El
vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situaţii de panică, de nesiguranţă,
falsa percepţie asupra realităţii. Arma psihologică devine redutabilă în cazul războiului
informaţional şi, bineînţeles, arma informaţională – mai ales imaginea – devine mijlocul
principal în cadrul războiului psihologic.
Influenţarea psihologică a adversarului se realizează pe mai multe căi: media (mai ales
televiziunea), acţiunea directă, prin efectul unor arme noi (în China antică, o dată cu descoperirea
prafului de puşcă, se foloseau fuzeele şi săgeţile incendiare lansate din tuburi speciale), folosirea
unor substanţe psihotrope, a unor presiuni politice, economice şi militare. Principiile războiului
psihologic sunt, în general, principii de efect şi se rezumă la:
♦ descurajarea;
♦ deformarea;
♦ impresionarea;
♦ înspăimântarea;
♦ dominarea;
♦ influenţarea.
 Nu există un război psihologic în sine. Războiul psihologic este o componentă a
războiului general, a confruntării, iar efectele lui vizează slăbirea capacităţii de acţiune şi de
reacţie a inamicului, zdruncinarea moralului şi a convingerilor sale, creşterea vulnerabilităţii sale
şi, pe aceasta cale, facilitarea acţiunilor (politice, economice, militare) îndreptate împotriva lui.
Nimeni nu duce un război psihologic pentru a vedea dacă, ci un război psihologic în consonanţă
cu războiul informaţional, cu cel mediatic, cu cel economic şi, evident, cu cel dus prin mijloace
militare. Operaţiile speciale au, de asemenea, un efect psihologic pe măsură. Există însă şi
operaţii psihologice (psyop), care intră în arsenalul operaţiilor strategice de mare efect.
Războiul mediatic este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului psihologic.
Războiul a abătut mijloacele de informare în masă de la funcţia lor tradiţională – aceea de a
informa – şi le-a dat acestora încă o dimensiune, încă o funcţie: aceea de a influenţa (evident,
prin informaţie), de a controla, de a încuraja sau descuraja, de a crea un curent de opinie perfect
dirijat. Media participă la psyop, fac parte din arsenalul pe care-l foloseşte strategia politică în
realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Media nu este manipulată, în realizarea acestor
obiective, de comandanţii militari, ci de decidentul politic. Militarii, prin structurile lor speciale,
asigură doar expertiză în domeniu. Războiul mediatic a fost prezent dintotdeauna în spaţiul
confruntării. Spre sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, el a căpătat,
datorită IT, o importanţă cu totul specială. Coloanele forţelor americane, în războiul din Irak din
2003, erau însoţite de reporteri şi cameramani care filmau secvenţele care se doreau a fi
transmise opiniei publice. Desigur, prezenţa reporterilor în teatru este necesară. obiciN prlema
obiectivităţii informaţiei transmisă de la faţa locului nu poate fi pusă la îndoială, întrucât este
informaţie reală, nu trucată (deşi, din câte se ştie, şi o astfel de informaţie, chiar dacă este
imagine, poate fi trucată în studiouri). Ceea ce este discutabil se referă la selectarea ei, mai exact,
la criteriile de selectarea informaţiei, îndeosebi a imaginii.
Principiile războiului mediatic vizează, în general, trei aspecte, toate psihologice:
♦ consolidarea forţei morale a forţelor proprii;
♦ descurajarea şi chiar înfricoşarea inamicului;
♦ obţinerea sprijinului populaţiei.
Războiul economic este un război continuu, care se intensifică sau se diminuează, în
funcţie de multiplele determinări ale acestei confruntări. Strategia de îndiguire aplicată de Statele
Unite ale Americii în confruntarea cu U.R.S.S. era în primul rând o formă a războiului economic.
Mai mult, cursa înarmărilor, deşi riscantă, în lipsa unor confruntări militare care să asigure
consumul producţiei militare, era, în ultimă instanţă, tot o formă a războiului economic. Prin
această strategie, Statele Unite au reuşit să contribuia la ducerea economiei sovietice spre
faliment. Războiul economic ar multiple forme şi numeroşi beligeranţi. Este, în fond, o luptă
continuă pentru supravieţuire economică, pentru prosperitate şi dominanţă. Războiul economic
are o mulţime de forme de manifestare.
Principiile lui sunt, în opinia noastră, următoarele:
♦ principiul permanenţei;
♦ principiul continuităţii;
♦ principiul dominanţei;
♦ principiul acţiunii indirecte;
♦ principiul manevrei economice;
♦ principiul sinergiei economico-financiare;
♦ principiul anduranţei;
♦ principiul high tech;
♦ principiul flexibilităţii economice.
Războiul cosmic este, de fapt, o extindere a teatrelor de confruntare şi a mijloacelor de
confruntare în plan informaţional, mediatic, economic şi militar. Existenţa numeroşilor sateliţi de
cercetare, a sistemului GPS, a unor sisteme de arme care au o dispunere sau componente
spaţiale, numeroasele cercetări care se efectuează pentru dominarea spaţiului cosmic, pentru
folosirea lui ca suport al unor acţiuni greu de contracarat deschid o nouă eră în domeniul
războiului. Rachetele balistice şi sistemele antirachetă, sistemele de cercetare a ionosferei şi de
folosire a acesteia pentru dominanţa informaţională şi pentru realizarea unor sisteme de lovire
bazate pe amplificarea undelor reprezintă paşi importanţi spre configurarea războiului viitorului.
Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte, interesele se vor diversifica,
posibilităţile de acţiune informaţională, psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica [9].
Această perspectivă are două implicaţii contradictorii şi, în acelaşi timp, complementare:
♦ creşterea vulnerabilităţilor societăţii viitoare;
♦ descurajarea războiului şi a altor acţiuni, datorită cunoscutului principiu acţiunereacţie.
Ceea ce este cert din această proiecţie se rezumă la necesitatea reconfigurării războiului
viitorului, a noului tip de război. Războiul „cultural“ nu se referă la războiul valorilor, cum se
sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producţiei culturale. Există o
confruntare pe piaţa culturală, care este o formă a războiului economic, dar care are şi alte
aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală,
adică punerea artificială a valorilor în opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să
justifice alte acţiuni. Huntington vorbea de un război al civilizaţiilor, mai exact al unor entităţi
civilizaţionale – sinică, hindusă, islamică, japoneză, africană, ortodoxă şi occidentală şi,
eventual, latino-americană (care face parte însă din civilizaţia occidentală – întrucât, între acestea
există deosebiri fundamentale, iar civilizaţia occidentală este cea ofensivă. O astfel de teorie nu
se justifică, întrucât civilizaţia are ca suport cultura, cultural se bazează pe sisteme de valori, iar
sistemele de valori nu pot intra în conflict.
Războiul genetic este, într-un fel, o formă asimetrică a războiului continuu. Un astfel de
război nu are o strategie sau o doctrină. Se întrevede doar posibilitatea apariţiei şi a unui astfel de
război. Unele aspecte care ţin de acesta se manifestă şi în prezent, sub forma războiului biologic
sau a celui dominat de armele de distrugere în masă. Aici nu este însă vorba de folosirea unor
arme cunoscute, ci de o nouă armă – arma genetică. Acum, în preocupările specialiştilor, se află,
sub forma unor instrumente de ameliorare genetică a speciilor, o mulţime de metodologii şi de
produse obţinute prin inginerie genetică. Unele dintre acestea sunt cu totul deosebite, altele sunt
mutanţi. Războiul genetic se va duce în aceste coordonate:
♦ obţinerea, prin mijloace genetice, a unor performanţe ieşite din comun în ceea ce
priveşte calităţile luptătorilor;
♦ crearea de mutanţi;
♦ crearea unor sisteme de influenţare, prin mijloace genetice, a comportamentului unor
populaţii;
♦ apariţia şi proliferarea terorismului genetic.
Formele războiului vor fi, probabil, mult mai numeroase, în viitor [9]. Nu confruntarea
armată – care va fi din ce în ce mai mult pusă sub control şi mai restrânsă – se profilează ca fiind
cea mai periculoasă, ci noile tipuri de confruntări, în general, diversificate, intempestive,
surprinzătoare şi asimetrice.

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Determinați factorii puterii în politica militară;
2. Identificați abordările conceptual teoretice ale interesului național;
3. Stabiliți corelația dintre putere și forță militară;
4. Determinaţi tezele înaintate de către Carl von Clausewitz privind războiul.
5. Determinați formele războaielor la etapa actuală;
6. Evaluiați situația actuală de pe arena internațională
Bibliografie
1. Brucan S. Dialectica politicii mondiale. – Bucureşti :Ed.”Nemira”, 1997. P. 182.
2. Gorceac S., Dumitraş T., Rusandu I. Conceptul „interes naţional” în geopolitică//Economica.
Supliment. - Chişinău: Ed. Academiei de Studii Economice, 1997. P.24;
3. Modelsky G.A. Theory of Foreing Policy – London: 1962. P. 8-10; 19-20;
4. Morgenthau H. Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace. - New-York:
1955. P.3-12. 2
5. Popescu M., Arsenie V., Văduvă Gh. Arta militară de-a lungul mileniilor.Centrul Tehnic al
Armatei, București, 2004. V.II. p.74-88
6. Rosenau I. The Scientific Study of Foreing Policy. - New-York: 1971. P. 243-244.
7. Saca V. Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii. - Chişinău: CE USM,
2001. P. 69,74;
8. Saca V. Evoluţia conceptului de interes naţional în condiţiile globalizării /”Interacţiuni în
contextul globalizării”. Materialele conferinţei ştiinţifice integraţionale din 20-21 noiembrie
2004 - Iaşi: Ed. „PAN EUROPE”, 2005. P. 120.
9. Văduva Gh. Principii ale războiului şi luptei armate - realităţi şi tendinţe Bucureşti, 2003.
file:///C:/Users/User/Downloads/principii_ale_razboiului%20(1).pdf
10. Wight M. Politica de putere. - Chişinău: Ed. „ARC”, 1988. P.103; Tămaş S. Geopolitica o
abordare prospectivă. - Bucureşti, 1995. P. 169.
11. Богатурова Ф. Д. Современная мировая политика. Москва: АСПЕКТ ПРЕСС, 2010,
592 p.
12. Етингер И. Государственные, национальные и класовые интересы во внешней
политике и международных отношениях // Мировая Экономика и Международные
Отношения , № 2, 1995,
13. Лебедева М. М. Мировая политика: Учебник для вузов 1 М. М. Лебедева. - 2-е изд.,
испр. и доп.- М.: Аспект Пресс, 2007.- 365 с.
14. Митрохин С. Национальный интерес как теоретическая проблема // ПОЛИС №1, 1997.
23.
15. Поздняков С. Внешнеполитическая деятельность и международные отношения. -
Москва: Изд-тво Наука, 1986. C. 45-49.