POLITICĂ EXTERNĂ ȘI DIPLOMAȚIE

CUPRINS

I. AGENŢI INTERNAŢIONALI. LOCUL ŞI ROLUL LOR ÎN LUME

1.1. Protagoniștii statali
1.2. Statul națiune și prerogativele sale în domeniul relațiilor internaționale
1.3. Clasificarea după nivel de dezvoltare
1.4. Clasificare după regimul politic
1.5. Sistemul de asociere şi alianță al protagoniștilor statali

II. AGENŢI INTERNAŢIONALI. LOCUL ŞI ROLUL LOR ÎN LUMEA DE

AZI. (Partea doua)
2.1. Actori politici non statali: ONU, OSCE, UE, Mișcarea de nealiniere
2.2. Organizațiile economice şi rolul lor în viața internațională
2.3. Forța şi influența corporațiilor transnaționale
2.4. Organizațiile nonguvernamentale şi contribuția lor la viața planetei
2.5. Grupările extremiste şi reacția entităților statale şi non statale față de ele

III. DOMINANTELE PROCESELOR DE COLABORARE SAU

CONFRUNTARE.
3.1. Tipuri de colaborare internațională
3.2. Caracteristici şi deosebiri între parteneriat, acord, aranjament, pact şi tratat
3.3. Efectele comunicării internaţionale şi ale globalizării asupra colaborării
politice şi diplomatice

IV. DOMINANTELE PROCESELOR DE COLABORARE SAU

CONFRUNTARE (Partea doua)
4.1. Confruntarea, tipuri de manifestare
4.2. Confruntare şi conflict
4.3. Relațiile protagoniștilor statali şi ale actorilor non statali în faza post-
conflict

V. SECURITATEA COLECTIVĂ ȘI MENCANISMELE DIPLOMAȚIEI

MULTILATERALE
5.1. Caracteristici și funcții
5.2. Suveranitatea și interacțiunea protagoniștilor statali
5.3. Alianțe și parteneriate: asemănări și deosebiri
5.4. Locul diplomației multilaterale în relațiile internaționale

VI. MANIFESTAREA PUTERII ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

6.1. Semnificația conceptului de putere
6.2. Soft power, hard power în drumul spre puterea inteligentă
6.3. Neproliferarea nucleară și interesele marilor puteri

VII. STRUCTURA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DE RELAȚII

INTERSTATALE ȘI INTERCORPORATISTE
7.1. Efectele globalizării asupra ordinii mondiale
7.2. State eșuate sau transnaționale puternice
7.3. Structura aranjamentelor politice și diplomatice
7.4. Diplomația clasică și diplomația publică

VIII. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI SISTEMELE MEDIA GLOBALE

8.1. Fluxul și refluxul informațiilor publice în comunicarea internațională
8.2. Comunicarea internațională și sfera publică
8.3. „Efectul CNN” și „Efectul Fox” asupra decidenților politici strategici
8.4. Ierarhia comunicațională și proximitatea geografică

IX. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI SISTEMELE MEDIA GLOBALE

9.1. Maximizarea intereselor și propagarea lor în rândul aliaților și al
adversarilor
9.2. Mecanisme de promovare a intereselor naționale, regionale și internaționale
prin demersuri media și diplomatice
9.3. Avantaje și dezavantaje ale digitalizării în comunicarea internațională
9.4. Războiul informațional și rolul marilor trusturi media

X. ORDINEA MONDIALĂ ÎNTRE ANARHIE ȘI ARMONIE

10.1. Echilibrul de forțe în timpul Războiului Rece
10.2. Sferele de influență după prăbușirea comunismului european
10.3. Uni―multi polarismul și reașezarea centrelor de putere

XI. PROCESE ȘI TENDINȚE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

11.1. Protagoniști emergenți
11.2. Deschideri politice motivate geo strategic

XII.PROCESE ȘI TENDINȚE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

12.1. Protagoniști emergenți
12.2. Deschideri politice motivate geo strategic
12.3. Tendințe de amalgamare a mesajelor naționale și extra naționale

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. AGENŢI INTERNAŢIONALI. LOCUL ŞI ROLUL LOR ÎN LUMEA DE AZI.

1.1. Protagoniștii statali.

În mod tradițional, relațiile internaționale sunt considerate ca un ansamblu de legături,
de raporturi și contacte care se stabilesc între state și care țin de politica lor externă1.
Termenul de relații internaționale evidențiază acea caracteristică a raporturilor
dintre oameni de a fi structurați în forma modernă de comunitate umană care este
națiunea și nu se folosește, eventual, termenul de relații inter-state, specie a relațiilor
internaționale2.
Relațiile internaționale sunt „interacțiunea dintre națiuni în domeniile politic,
militar, economic. Studiul lor se ocupă cu:
1. Analiza <<cine, ce face>>, <<când>> și <<cum>> în politica mondială.
2. Studiul totalității interacțiunilor private dintre cetățenii diferitelor țări.
3. Practica diplomației: Relațiile internaționale sunt altceva decât raporturi
dintre state născute din proiectarea și înfăptuirea politicilor lor externe”3.
Națiunea este înțeleasă ca o comunitate de oameni care au în comun limba,
cultura, etnicitatea, originile și istoria. Termenul se poate referi și la comunitatea
teritorială și de guvernare, indiferent de originea etnică 4. Statul reprezintă o entitate
teritorială controlată de un guvern și locuită de o populație. Guvernul unui stat nu
răspunde în fața niciunei alte autorități superioare; își exercită suveranitatea asupra
teritoriului său, aplică legile, colectează taxele. Populația care locuiește într-un stat
formează societatea civilă5.
Relațiile internaționale reprezintă ansamblul legăturilor și comunicațiilor ce se
stabilesc între diversele grupuri umane, traversând anumite frontiere și fluxuri sociale
de orice natură mai presus de granițele fizice, angajând sau scăpând astfel, controlului
unei puteri de stat unice sau la care participă agenți legați de societăți etatice diferite.
Studiul relațiilor internaționale a apărut și s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea,
pe parcursul decantării unei teorii a statului, ca un sub-domeniu al științelor politice.
Acestea, la rândul lor, analizează ceea ce se petrece în interiorul statului. Relațiile
internaționale se opresc a ceea ce se întâmplă în afara acestuia. Dar politica externă
pornește și se bazează pe puncte forte ale politicii interne.
La douăzeci de ani după încheierea celui de-al doilea Război Mondial,
sistemul internațional a fost asemuit metaforic cu jocul de biliard. Statele, ca niște
bile, se ciocnesc și se resping, făcându-și fiecare cât mai mult loc pe masa de joc,
eliminându-le pe cele din apropiere6. Pe la jumătatea anilor ’60 a început să fie
promovată o imagine foarte diferită a mediului extern, descris ca o întrepătrundere

1
Phillipe Braillard, Mohamed Reza Djalili, Les relations internationales, P.U.F., Paris, 1988,
p. 5.
2
Liviu-Petru Zăpârțan, Relațiile internaționale, Cluj-Napoca, 2001, p. 8.
3
Jay M. Schafritz, The Dorsey Dictionary of American Government and Politics, The Dorsey
Press,
Chicago, 1988, p, 291.
4
Collins English Dictionary - Complete and Unabridged, Albany State University of New
York Press, 1996, p. 5.
5
Joshua Goldstein and Jon Pevehouse, Relații internaționale, traducere de Andreea-Ioana
Cozianu,
Elena Farca și Adriana Ștraub, Studia Polirom, Iași, 2008, p. 40.
6
Arnold Wolfers, Discord and Collaboration, Johns Hopkins University Press, Baltimore,
1992,
p. 19.
sau suprapunere a mai multor pânze de păianjen, țesute în diverse zone ale globului,
cu un hegemon care atrăgea și menținea în propriul sistem radial entitățile mai slabe.
În ultimele trei decenii ale secolului XX realiștii – care insistau că statul
continuă să reprezinte actorul dominant într-un sistem internațional conceptualizat
esențialmente în termeni politici – argumentau că legăturile transnationale economice
și sociale, precum și cele politice, eliminau semnificația statului și transformau natura
raporturilor dintre protagoniștii statali.
Strict definit, domeniul relațiilor internaționale privește legăturile dintre
guvernele lumii. Dar acestea nu pot fi înțelese dacă sunt cercetate izolat. Ele se
definesc în strânsă legătură cu alți participanți (organizații internaționale, corporații
multinaționale și indivizi independenți), cu alte structuri sociale (inclusiv economia,
cultura și politica internă) și cu influențele geografice şi istorice7.
Relațiile internaționale își găsesc consistența în politica internațională
dominată de rezoluțiile guvernelor și de deciziile pe care le iau acestea în sensul
cooperării sau al confruntării. Legăturile dintre state cuprind diplomația, comerțul,
alianțele, schimburile culturale, activități în organizații regionale şi internaționale ce
acoperă arii tematice: comerțul mondial, mediul, conflictele.
Un anume tip de politică nu este inclus în relațiile internaționale: politica
comparată, care se intersectează cu relațiile internaționale prin influența politicii
interne asupra celei externe.
Cercetătorii relațiilor internaționale caută să înțeleagă modul în care
evenimentele din lume apar și se dezvoltă într-un anume fel, și care sunt cauzele şi
motivele pentru care un protagonist mondial urmează un anumit tip de comportament
în vreme ce altul acționează complet diferit în aceeași situație sau zonă de interes. În
măsura în care un eveniment poate fi corelat cu o decizie critică a unui politician sau
guvern, rezolvarea teoretică este de ordin descriptiv – o încercare de amalgamare a
unor protagoniști și a unor acțiuni care conduc la atingerea unui scop. Căutarea
explicațiilor generale și a cauzelor indirecte pe termen lung aflate la originile unui
eveniment duce la răspunsuri teoretice care îl anturează în contextul mai larg, cu
valoare generalizatoare8.
La o distanță de zece-cincisprezece ani de la încheierea celui de-al doilea
Război Mondial, analiza complexă a relațiilor internaționale s-a orientat spre
obiectivele, mijloacele și organismele capacitate de țările lumii ca să determine
stadiul relațiilor dintre ele. O asemenea viziune și abordare de ansamblu a determinat
evaluarea politicilor de securitate din perspectiva economică, demografică,
diplomatică, militară. Ea a produs scenarii, linii directoare și proiecții hotărâtoare
pentru decidenții aflați la conducere.

1.2. Statul națiune și prerogativele sale în domeniul relațiilor internaționale.

Diversificarea jocului politic mondial, prăbușirea imperiilor coloniale, apariția noilor

state independente și confruntarea cu blocul comunist au generat un interes special în
studiul relațiilor internaționale și al statelor suverane, a modului în care și-au
maximizat obiectivele de politică externă pe căi diplomatice, prin relații bilaterale și
în organismele de dezbatere regionale și internaționale. „După al doilea Război
Mondial, paradigma studiului relațiilor internaționale era dată de ideea că o politică
7
Goldstein, Pevehouse, op. cit., p. 31.
8
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 9.
externă care pune accentul pe aspectele de securitate, esențiale în condițiile
Războiului Rece, este de conceput numai în legătură cu o entitate politică structurată,
având o identitate bine precizată, aflată în raporturi cu alte identități politice”9.
O atare abordare pornește de la premisa potrivit căreia o mare parte din
protagoniștii relațiilor internaționale – statele națiune – sunt bine structurate, se
bucură de deplina independență şi suveranitate, recunoscută de comunitatea
internațională. Varietatea regimurilor politice, a gradelor de dezvoltare și de
promovare a valorilor democratice, sferele de influență, bi polarismul şi uni multi
polarismul, apărut după prăbușirea comunismului european, au produs o nuanțare a
calibrului fiecărei țări în parte, în funcție de forța politică, economică, diplomatică, și
militară, în funcție de alianțele încheiate şi de raporturile cu amici şi inamici, de o
potrivă.
În plus, ascendența actorilor non statali, mari corporații, organizații umanitare,
grupări infracționale transfrontaliere, formațiuni extremiste, sau organizații
nonguvernamentale au lansat o provocare majoră statelor națiune și conceptului
potrivit căruia acestea dețineau monopolul reprezentativității și al legitimității în
contextul mondial.
În condițiile actuale, suveranitatea de stat este „prinsă” într-un blocaj
internațional în care intervin numeroși actori, ea devine, mai degrabă, expresia unei
responsabilități a tuturor acestora, inclusiv a statelor, fiind tot mai puțin o valoare
absolută, şi tot mai mult un principiu al coordonării acțiunii tuturor actorilor scenei
internaționale.
Tipurile de relații externe ale unui stat:
1. Unilateralism: puterea este unică şi unitară în toate domeniile.
2. Alianțe de suveranități.
3. Securitatea reciprocă: se identifică interese comune şi se dezvoltă tehnici
și metode ale unei încrederi naturale.
4. Guvernarea mondială: o structură cooperatistă, federală sau imperiu
mondial sub un guvern unic10.

Statul deține un rol important în societate, este cea mai puternică şi răspândită
organizare socială, incomparabilă cu o alta;
- este instrument al identificării, organizării şi conducerii unei societăți
umane. Ca entitate teritorială, este controlat de o formă de administrare, cel mai
adesea de un guvern. Acesta poate să rezulte în urma unui scrutin, poate fi produsul
unui război intern sau al unei lovituri de stat sau militară sau poate fi impus prin forță
din exterior sau de către o putere externă.
- ca actor principal în relațiile internaționale, participă la acțiuni regionale
și internaționale ca entitate identitară și acționează în numele și în interesul
locuitorilor/cetățenilor săi. Această participare are la bază suveranitatea de stat care se
traduce prin controlul asupra teritoriului, prin elaborarea de legi, prin producerea și
circularea monedei naționale, prin asigurarea finanțării și funcționării instituțiilor de
apărare națională, prin elaborarea și promovarea politicii externe etc.

9
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 11.
10
F.S. Peterson, J.M. Rochester, International Relations, fourth edition, McGraw-Hill, New
York,
1998, p.16.
 - statul minimal este reticent la amestecul în viața societății, se menține la o
distanță care îi permite să vegheze la respectarea legii și la corectarea prevederilor
caduce sau improprii;
- statul maximal practică imixtiunea în toate domeniile vieții sociale a
cetățenilor săi;
- statul unește indivizii cu grupuri și organizații, stabilește un echilibru și
reconcilierea dintre indivizi și grupuri, furnizând securitate pentru cetățeni și le apără,
teoretic, drepturile individuale și colective.
“Instrumentul identificării, organizării și conducerii unei comunități umane a
fost și este statul, instituția politică esențiala pentru viața entităților sociale. Realitatea
internațională este modelată de existența statelor, iar statul rămâne actorul principal al
relațiilor internaționale; chiar dacă alături de el au apărut și alții, ei nu sunt în măsură
să-l concureze. Statul rămâne structura de bază a societății internaționale iar lumea
este etatizată și divizată în unități etatice. Statul nu mai este singurul actor al relațiilor
internaționale, dar rămâne actorul privilegiat, chiar dacă este concurat uneori şi
amenințat adesea în exercitarea acestui rol”11.
Ca mod de conducere efectivă, statul are un centru administrativ care poate fi
un oraș tradițional, cu valoare economică, politică, socială şi culturală, așa cum sunt
în general capitalele europene, sau poate fi doar o localitate strict administrativă cu
valoare simbolică în care sunt plasate instituțiile centrale, ministerele şi agențiile
guvernamentale, cum este cazul entităților componente ale federației americane.
Statele Unite ale Americii au avut opt capitale12, până la 1800 când acest statut i-a fost
conferit Washington-ului și ca o formă de încheiere a concurenței dintre Philadelphia,
orașul independenței, și New York, sediul primului congres. În Chile, după lovitura
militară condusă de generalul Augusto Pinochet în 1973, sediul guvernului şi al
președintelui au rămas la Santiago, dar parlamentul a funcționat la peste o sută de
kilometri distanță la Valparaiso, ca simbol al sistemului în care exponenții populației
erau ținuți la distanță de mecanismul deciziilor politice şi economice strategice.
În cazul statelor federale, fiecare subdiviziune are structura unui stat în sine,
cu legislativ, executiv şi sistem juridic propriu, care participă la viața comunitară în
termenii politicii fiscale, de apărare și ai politicii externe, administrarea curentă fiind
de competența guvernării locale.
Guvernul statului, ca structură ce îndeplinește funcția executivă, este
coordonatorul de fapt al politicii interne și externe. Reprezentativ și cu cel mai înalt
statut, deasupra partidelor politice și a jocului de putere se află șeful statului:
președinte, rege, împărat (în cazul Africii Centrale13 și al Japoniei) sau administrator
al legii marțiale (cazul Turciei pe perioada lui Kenana Evren). Președintele american
11
Liviu-Petru Zăpârţan, op.cit., pp. 30-31
12
Philadelphia, Baltimore, Lancaster, York, Princeton, Annapolis, Trenton şi New York. Apud
Robert
Fortenbaugh, The Nine Capitals of the United States, Maple Press, York, PA., 1948.
13
Jean Bedel Bokassa s-a încoronat împărat şi a elaborat o Consituţie imperială la 4 decembrie
1977. A
fost „detronat” de preşedintele David Ducko cu ajutorul armatei franceze la 20 septembrie
1979.
Bernard Nantet, Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, traducere de Maria Cazanacli,
Şerban
Velescu, Henri Zalis, Univers enciclopedic, Bucureşti 2006, p. 64.
este șef al statului (republică prezidențială) și comandant suprem, dar și conducător al
echipei ministeriale. Ca șef al guvernului, echivalentul european al primului ministru,
el elaborează proiecte de legi pe care le înaintează Congresului. După dezbaterea și
eventuala amendare în cele doua camere, proiectul se întoarce la Casa Albă, este
promulgat de președinte, de data aceasta în calitatea de șef al federației, și devine lege
federală (law of the land, orig. engl.). Marea Britanie are ca șef al statului regele sau
regina, primul ministru este conducătorul echipei guvernamentale alcătuită în urma
succesului în alegerile parlamentare, dar nu președintele partidului învingător este
premier ci liderul acestuia, o funcție tipic britanică. În Germania, funcția de șef al
statului este deținută de președinte, dar este strict protocolară şi de reprezentare,
guvernarea efectivă fiind exercitată de către cancelarul federal.
În contemporaneitate, majoritatea protagoniștilor din arena internațională sunt
statele națiune, al căror număr a crescut semnificativ după 1956, anul începerii
decolonizării, şi după 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, independența
unor foste republici şi după spargerea Iugoslaviei. Pentru intrarea în concertul
internațional şi participarea la adoptarea unor decizii regionale şi internaționale
protagoniștii statali depind de recunoașterea statutului lor identitar. Taiwan-ul, după
războiul komintang-iştilor lui Tshan Kai Shek cu comuniștii lui Mao, a ocupat locul
Chinei din ONU până la reconcilierea dintre China comunistă și Statele Unite și
preluarea acestui loc în forumul mondial și în Consiliul de Securitate ONU de către
reprezentanții guvernului de la Beijing. Mai recent, provincia Kosovo și-a declarat
independența, (2008), dar peste douăzeci de țări, cum sunt Grecia, Spania sau
România, nu au recunoscut-o. Recunoașterea independenței și a suveranității este
baza integrării entităților statale în mecanismele de colaborare internațională. După
declararea unilaterală a independenței, Rhodesia a fost izolată pe plan internațional
(mai puțin de Africa de Sud, și ea sancționată din cauza politicii segregaționiste de
apartheid) și supusă embargoului strict inspirat de fosta metropolă, Marea Britanie,
care nu a acceptat gestul rebel al lui Ian Smith din 1965 și a tratat teritoriul respectiv
drept colonie până la independența acceptată de comunitatea internațională în 1980.
Deși decolonizarea a conferit statutul de țară independentă teritoriilor ieșite de sub
dominația marilor colonizatori, încă mai există posesiuni formale care depind de
metropole: Bermuda, Gibraltar (Marea Britanie), Guyana Franceză şi Martinica
(Franța), Antilele Olandeze (Olanda), Insulele Falkland (Marea Britanie), Guam
(Statele Unite ale Americii).

1.3. Clasificarea după nivelul de dezvoltare.

Înmulțirea numărului statelor a complicat și mai mult procesul adoptării rezoluțiilor în
Organizația Națiunilor Unite și în alte organisme și agenții internaționale, mai ales în
cele în care este nevoie de consens. Unul dintre prerogativele membrilor asocierilor
multilaterale este faptul că fiecare participant dispune de un singur vot, indiferent de
mărimea teritorială, puterea economică și militară sau de numărul locuitorilor. China,
cel mai populat stat al lumii, (peste un miliard de locuitori) are aceeași autoritate la
vot ca și Vanuatu, un mic stat arhipelagic, (fostele Hebride, din Pacificul de sud), cu
ceva mai mult de două sute de mii de locuitori. Acest fapt generează un sistem
complex de negocieri și de asocieri temporare în funcție de interesele directe ale
fiecărui participant. “Statul modern este un concept al cărui conținut a suferit o
expansiune remarcabilă. Statele cele mai avansate au amalgamat guvernământul și
societatea, în decursul acestui proces, devenind constructe mai profund, mai complex
și mai ferm întemeiate fie decât predecesorii lor, fie decât statele contemporane
“slabe”. Ele s-au extins nu numai pentru a încorpora, ci și pentru a reprezenta un cerc
de interese și participanți în permanentă expansiune. Funcțiile și capacitățile lor s-au
extins odată cu propriul electorat, până când statul s-a implicat în toate sectoarele de
activitate și a devenit sensibil față de toate domeniile societății. Naționalismul și
democrația au transformat felul în care relaționează unul cu altul, creând noi motive
deopotrivă pentru cooperare și conflict”14.
Aceste coordonate, precum și prezența prioritară a statului în relațiile
internaționale sunt, pe de-o parte, produsul unei experiențe îndelungate a statului, cu
diverse orânduiri, conferită de trecerea prin mai multe perioade istorice și, pe de altă
parte, de galeria nesfârșită de politicieni, filosofi și practicieni ai guvernării care au
contribuit la dezvoltarea sistemelor politice și a tezaurului universal de cunoștințe și
proceduri menite să corecteze și să îmbunătățească modul de funcționare a statului în
relația cu contribuabilii proprii și cu partenerii sau adversarii din exterior.
În perioada modernă statul este privit ca o entitate solidară cu propria
populație, ceea ce a dus la termenul de stat națiune. El semnifică un stat care se auto-
definește ca derivându-și legitimitatea politică prin funcția de organizare suverană
pentru o națiune ca o unitate teritorială suverană. Conceptul presupune ca două
componente, cea politică-geopolitică și cea culturală-etnică să coincidă geografic.
Statul națiune a apărut în diferite perioade în diferite zone ale lumii și a devenit treptat
forma dominantă de organizare statală. Actualitatea noțiunii poate fi comparată și
pusă în contrast cu statul multinațional, cu statul-cetate, imperiul, confederația.
Deosebirea esențială față de acestea este identificarea unui popor cu o anumită
politică, un anumit spațiu și o anumită tradiție culturală și lingvistică15.
În funcție de gradul de dezvoltare și de progresul social, statele contemporane
au fost împărțite statistic în:
- state dezvoltate. Categoria cuprinde 35 de state între care SUA, Marea
Britanie, Australia, Israel, Japonia. Au un produs intern brut mare (valoarea sa nu a
fost standardizată), sunt puternic industrializate, au un index ridicat de dezvoltare
umană (Human Development Index, HID, orig. engl.), și durata medie de viață lungă.
Națiunile Unite nu au elaborat un etalon în interiorul grupului de asemenea state.
Totuși, fostul secretar general ONU, Kofi Annan a definit astfel statul dezvoltat: “țara
care le permite cetățenilor săi să se bucure de o viață liberă și sănătoasă într-un mediu
sigur”16;
- statele în tranziție, foste comuniste care trec de la economia centralizată la
economia de piață și modifică sistemul politic de la partidul-stat la structuri
parlamentare democratice, alegeri libere și domnia legii;
- statele în curs de dezvoltare (110) au un nivel de trai scăzut, o bază
industrială subdezvoltată și un index de dezvoltare umană inferior țărilor din prima
categorie17.

14
Barry Buzan, Richard Little, op.cit., p. 269.
15
Alfred Michael Boll, Multiple nationality and international law, Martinus Nijhoff
Publishers, Leiden and Boston, 2007, p. 67.
16
http://www.unescap.org/unis/press/G 05 00.html, accesat 3 noiembrie 2012
17
Paul Collier, The Bottom Billion, Oxford University Press, 2008, p.XI
 - state în curs de eșuare (failing states, org. engl.). 19 țări între care se află
Myanmar, Coreea de nord, Eritrea, Siria, Liberia etc. Adăpostesc grupări teroriste sau
membri ai acestora, provoacă instabilitate regională și conflicte, subminează eforturile
de instaurare a democrației, bunei guvernări și a progresului economic18;
- state eșuate. 20 de țări, între care se află Somalia, Sudan, Ciad, Zimbabwe,
Afganistan19. Caracterizate, între altele, prin presiuni și persecuții asupra unor grupări
demografice, dizlocare masivă a populației și a refugiaților, ceea ce provoacă crize
umanitare, acțiuni criminale ale grupărilor rebele, lupte interne violente, declin
economic grav, pierderea legitimității statului, suspendarea arbitrară a legii, abuzuri
grave față de drepturile omului, pierderea parțială sau totală a controlului
administrativ asupra teritoriului naţional20.
„[Statul] este actorul principal al scenei internaționale, pentru că presiunea
vieții economice îl solicită să o sprijine cu mijloacele de care numai el dispune:
juridice pentru a participa la îmbogățirea dreptului internațional și la
stimularea creșterii interne;
politice, pentru ca să mobilizeze participarea cetățenilor săi la dezvoltarea
economico-socială;
informaționale, ca să-și propage proiectele și să mobilizeze spiritele;
militare, ca să susțină, la nevoie, propria identitate și promovarea ei pe scena
internațională”21.

1.4. Clasificare după regimul politic.

Regimul politic pornește de la modul în care caracteristicile vieții politice într-un stat
marchează prezența acestuia în viața internațională.
Regimul politic poate fi privit ca o expresie a reprezentării funcționale a
diverselor interese dintr-o societate între care Philippe Schmitter, citat și comentat de
profesorul și diplomatul Liviu-Petru Zăpârţan, plasează puterea militară “pentru că ea
face legătura dintre ansamblul intereselor interne și problematica internațională, are o
autonomie care face să scape în mare măsură de controlul vieții economice și sociale.
De aici câteva probleme pe care le are de soluționat democrația față de organismul
militar:
- limitarea armatelor profesionale care sunt un corp separat de instituțiile
controlului democratic;
- favorizarea descentralizării militare (după exemplul Elveției unde armata
este plasată sub controlul guvernelor regionale);

18
Liana Sun Wyler, Evolving Security Threats and US Policy, CRS Report for US Congress,
Washington D.C., August 2008, p. 1.
19
Vezi şi Noam Chomsky, State eşuate. Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei,
traducerea
Henrieta Anişoara Şerban, editura Antet, 2007.
20
http://www.foreignpolicy.com/failed_states_index_2012_interactive, accesat 3 noiembrie
2012.
21
Liviu-Petru Zăpârţan, Geopolitica în actualitate, Eikon, Cluj-Napoca 2009, p. 85
 - reafirmarea autorității guvernamentale asupra armatei (prin numirea înalților
comandanți militari);
- împiedicarea constituirii blocului militar-industrial (denunțat de D.
Eisenhower şi M. Gorbaciov);
- refuzul compromisului exprimat de formula ‘fiecare se ocupă de afacerile
lui’, dezvoltând controlul puterii civile asupra armatei pentru a împiedica apetitul ei
pentru putere;
- democratizarea armatei”22.
Insistența autorului citat față de componenta militară are o relevanță deosebită
în relația cu regimul politic pentru că, în funcție de acesta, deciziile elitei
conducătoare urmează o cale cooperantă sau o cale conflictuală. Un regim despotic,
bazat pe forța de intimidare aparatului militar represiv reacționează adesea dur și
inflexibil în situații de confruntare, pe baza supraestimării forțelor proprii şi a
subevaluării posibilului oponent. În egală măsură, regimul politic deschis, care
funcționează pe baza votului popular, care trebuie să răspundă în fața electoratului
pentru măsurile și atitudinile pe care le adoptă se comportă mult mai responsabil și se
plasează pe poziții flexibile în cazul unor confruntări de interese cu actori externi.
Democrația reprezintă legătura dintre o comunitate umană, structurile social-
politice care o încadrează, regulile de funcționare a acestor raporturi. “În lumea
contemporană, democrația nu este nici pe departe universală, și acolo unde este
proclamată nu este neapărat definită în termeni comensurabili” 23. Teoreticienii
contemporani au constatat că democrația de tip occidental s-a dezvoltat în societăți
omogene din punct de vedere cultural, cu o istorie lungă și bogată, iar societatea și
chiar națiunea au precedat într-un fel statul fără să fie create de acesta. Într-un
asemenea cadru, partidele politice reprezintă variațiuni ale unui consens fundamental:
minoritatea de azi poate să devină majoritatea de mâine. “Democrațiile în stil
occidental presupun un consens asupra valorilor, care impune limitele
partizanatului”24. ”Interacțiunea dintre lideri şi publicul lor într-o democrație este
totdeauna complexă. Cel care se bazează doar pe inexperiența poporului său în
vremuri tulburi își câștigă o popularitate vremelnică cu prețul condamnării sale de
către posteritatea ale cărei drepturi le-a neglijat. Conducătorul care ajunge prea
departe înaintea timpului său, va deveni nerelevant. Un mare conducător trebuie să fie
un dascăl, care reduce prăpastia dintre propria sa viziune și lucrurile cunoscute și
familiare. Are, însă nevoie să pornească singur la drum și să-i dea societății sale
posibilitatea să urmeze calea pe care el a ales-o”25.

Democraţia, este legată frecvent de ideea de republică – formă statală în care

deciziile sunt luate de către un organism cetăţenesc în care membrii săi au drepturi
egale. Caracteristicile de bază sunt capacitatea de contestare publică a deciziilor care
privesc comunitatea şi posibilitatea tragerii la răspundere a conducătorilor pentru
acţiunile lor. În republică, şi în democraţie cetăţenii legitimează sau contestă prin

22
Liviu-Petru Zăpârţan, Relațiile internaționale, p.170.
23
Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, London, Toronto, Sydney,
Tokyo,
Singapore, 1994, p. 166
24
Henry Kissinger, op.cit., p. 811.
25
Ibidem, p.382.
votul lor grupul de guvernământ, se bucură de libertatea de exprimare, de asocire, de
toleranţă politică şi de domnia legii. Nu toate republicile sunt, însă, democratice.

Termenul “democraţie” a apărut prima dată în gândirea politică şi filosofică

în statul cetate Atena. Îndrumaţi de Cleistenes, atenienii au fondat ceea ce este
considerată prima democraţie din istorie în 508-507 î.d.H, iar inspiratorul ei a fost
numit ‘părintele’ democraţiei ateniene. Ea acţiona prin selectarea arbitrară a unor
cetăţeni de rând în posturi administrative şi judecătoreşti şi printr-o adunare
legislativă la care participau toţi locuitorii, mai puţin sclavii şi femeile26.

Răspândirea valorilor democratice în secolul XX a cunoscut etape succesive

generate de războaie, revoluţii, decolonizare, mutaţii economice şi religioase
semnificative. Primul Război Mondial s-a încheiat cu dezmembrarea imperiilor
otoman şi austro-ungar şi lansarea conceptului de securitate colectivă, opus
echilibrului de forţe, concept productiv în condiţiile apariţiei unor noi state suverane.
Marea depresiune economică de la sfârşitul anilor 1920 a blocat dezvoltarea
democraţiilor din ţările Europei, Americii Latine şi ale Asiei, o parte dintre acestea
trecând sub conducerea unor regimuri autoritare sau dictaturi cum a fost cazul în
Germania, Italia, Spania, Portugalia, în ţările din Balcani, între care şi România, în
Brazilia, Cuba, China şi Japonia. După al doilea Război Mondial, Europa occidentală
a cultivat consecvent democraţia, inclusiv în ţări ieşite de sub dictatură: Germania,
Italia, şi după 1974, Spania şi Portugalia, în timp ce blocul sovietic a adoptat
‘dictatura proletariatului’ şi regimul totalitar comunist. Regimurile militare din
America de Sud au lăsat treptat locul conducerilor civile: Argentina, 1983, Bolivia şi
Uruguay, 1984, Brazilia, 1985, Chile, 1990. Anul 1989 a marcat dizolvarea reţelei
satelitare a Moscovei, ieşirea fostelor ţări vasale din sfera comunismului şi a
regimului partidului stat şi intrarea într-o fază de tranziţie spre democraţie şi
economia de piaţă. Africa a cunoscut un proces amplu de abolire a regimurilor
dictatoriale şi adoptarea unor orientări democratice, în principal în Africa de Sud. Sub
presiunea unor influenţe externe şi interne, ţările Africii negre au ieşit din clubul
dictatorilor cu preţul unor sacrificii umane şi materiale uriaşe provocate de conflicte
inter-etnice şi războaie interne în Congo, Liberia, Sierra Leone, Madagascar, Kenya,
Etiopia, Coasta de Fildeş, Nigeria, Angola. Exemple de liberalizare a vieţii politice au
fost oferite de Indonezia în 1998, de revoluţia trandafirilor în Georgia (2003), de
revoluţia protocalie în Ucraina (2004), de revoluţia cedrilor în Liban (începută în
1976), de revoluţia lalelelor în Kârgâzstan (2005), de revoluţia iasomiei în Tunisia
(2010) focarul a ceea ce a fost numit ‘primăvara arabă’.

Indexul democraţiilor a înscris 25 de ţări în grupul democraţiilor depline şi 53,

între care şi România, printre democraţiile fragile sau incomplete 27. Analiza formelor
fundamentale ale democraţiei a identificat cîteva variante de bază.

26
R. Po-chia Hsia, Lynn Hunt, Thomas R. Martin, Barbara Rosenwein and Bonnie G. Smith,
The Making of the New Peoples and Cultures. A Concise History, vol. 1. Bedford/St.
Martin’s
Boston and New York, 2007, p. 44.
27
The Economist Intelligence Unit, Democracy Index. Democracy under Stress. 2011.
http://country.eiu.com/AllCountries.aspx, accesat 17 februarie 2013.
 Democraţia directă este un sistem în care cetăţenii participă personal la luarea
deciziilor şi nu prin reprezentanţă. Electoratul are puterea:

1. Să modifice legile constituţionale.

2. Să propună iniţiative, referendumuri şi proiecte legislative.

3. Să emită ordine obligatorii pentru oficialii aleşi, să-i revoce înainte de

termen sau să-i cheme în instanţă pentru nerespectarea mandatului.

Elemente ale democraţiei directe se regăsesc la nivel local şi coexistă cu

sistemele reprezentative28.

Democraţia reprezentativă presupune selectarea oficialilor guvernamentali de

către cei pe care îi reprezintă. Dacă şeful statului este ales prin vot popular, el
conduce o republică democratică. Acest tip de democraţie include şi referendumul,
provenit din sistemul democraţiei directe.

Democraţia parlamentară este o formă a celei reprezentative în care guvernul

este desemnat de către reprezentanţi, spre deosebire de ‘conducerea prizdenţială’ în
care preşedintele este şeful statului şi al guvernului votat de alegători. În democraţia
parlamentară, guvernarea este exercitată prin delegarea unei funcţiuni executive
supusă controlului şi supravegherii de către parlamentul format din membri aleşi.
Parlamentul poate să-l destituie pe primul ministru prin vot de neîncredere29.

Democraţia prezindenţială este sistemul prin care alegerile libere şi corecte îl

desemnează pe preşedinte. Acesta/aceasta este şeful statului şi al guvernului şi deţine
controlul asupra majorităţii puterilor executive. Mandatul său are o durată fixă şi este
greu ca parlamentul să-l destituie. Sistemul semi-prezidenţial se caracterizează prin
coexistenţa preşedintelui şi a primului ministru, importanţa şi rolul decizional major
revenindu-i unuia sau altuia, în funcţie de ţara supusă analizei.

Democraţia constituţională este reprezentativă iar capacitatea reprezentanţilor

aleşi de a-şi exercita puterea în luarea deciziilor se supune domniei legii şi este, în
general, moderată de constituţia care susţine apărarea drepturilor şi libertăţilor
individuale. Deciziile importante sunt inspirate de propuneri individuale, avansate de
cetăţeni în mod liber.

Oligarhia (orig. gr.: oligos - puţini, archo - a conduce, a comanda) este

caracterizată prin conducerea de către un grup de elită care domină majoritatea
populaţiei. Walter Lippmann vorbea de elita conducătoare care domina turma năucă30
28
Larry J. Diamond, Mark F. Platner, Electoral Systems and Democracy, Johns Hopkins
University
Press, 2006, p. 168.
29
Apud Patrick O’Neil, Essentials of Comparative Politics, W.W. Norton & Comp. Third ed.,
2009.
30
Walter Lippmann (1889-1974) formator de opinie, scriitor, jurnalist, comentator politic
afirma în
1922 că turma de cetăţeni trebuie guvernată de o clasă specializată ale cărei interese
depăşesc cu
(bewildered herd, orig.engl.). Spencer Weart consideră că un regim este oligarhic
atunci când mai puţin de o treime din bărbaţii adulţi deţin toate drepturile politice.
Oligarhia este o formă de structură a puterii deţinută de un număr restrâns de indivizi
care se disting prin rang nobiliar, avere, relaţii de familie, educaţie, apartenenţa la o
corporaţie sau care fac parte din structurile de comandă ale armatei. In timp,
oligarhiile au fost tiranice. Diverse categorii au dominat societatea oligarhică:
aristocraţia, meritocraţia (merite bazate pe competenţă), junta (guvern sau dictatură
militară), plutocraţia (clubul bogaţilor), statocraţia (conducerea militară), tehnocraţia,
timocraţia (numai proprietarii participă la guvernare/goana după onoruri)31.

Autocraţia este un sistem de guvernare în care puterea politică supremă de a

conduce toate activităţile statului este concentrată în mâinile unei singure persoane ale
cărei decizii nu se supun unor constrângeri legale externe şi nici nu sunt regularizate
de mecanismele controlului popular (poate doar cu excepţia unei ameninţări directe
de lovitură militară sau a unei insurecţii populare masive32). În majoritatea cazurilor,
omul-stat s-a înconjurat cu comandanţii armatei, ai serviciilor secrete şi ai poliţiei
politice care au contribuit la instaurarea regimurilor discreţionare, furnizoare ale
averilor elitei politice şi militare, rezultat al sărăcirii majorităţii populaţiei. Formele
consacrate de manifestare au fost dictaturile militare şi conducerile dictatoriale.

Dar acestea sunt adesea identificate cu autocraţia deşi nu trebuie, în mod

expres, să fie autocraţii. Totalitarsimul este un sistem în care statul face eforturi ca să
controleze fiecare aspect al vieţii şi al societăţii civile. Regimul poate fi condus de un
dictator, anturat de o conducere colectivă, soviet, birou politic, troică, etc. În mod
asemănător, dictaturile militare au luat forma unor “conduceri colective” cu
participarea unui număr restrâns de conducători ai armatei, egali în drepturi la luarea
deciziilor, cum a fost regimul generalilor din Argentina anilor ‘8033.

Cercetătorii geopoliticii remarcă faptul că este greu să facă o diferențiere netă

între autocrație și oligarhie în practica socială. Membrii celei mai reduse clici ar putea
să practice ceva asemănător cu egalitatea republicană și toleranța în interiorul propriei
elite, cum a fost cazul Biroului politic sovietic. Ne-am aștepta ca asemenea regimuri
să fie în egală măsură reținute în provocarea războaielor cu state de aceeași factură.
Juntele militare, des întâlnite în istoria recentă a Americii Latine sau a Africii, au
purtat surprinzător de puține războaie împotriva unor regimuri asemănătoare.
America de sud între 1883 și 1932 și din 1942 încoace precum și Africa după 1957
[anul declanșării decolonizării], au fost regiuni surprinzător de pașnice, chiar dacă în
interior au avut loc nenumărate lovituri de stat și militare, conflicte și chiar războaie
civile. Este posibil ca în rândul corpului de ofițeri superiori sau cluburi civile de
guvernare, ca și în elita oligarhică să fi existat o repulsie față de războiul cu alte state
și să fi fost folosite mijloace nonviolente pentru stingerea unor certuri. Dar acestea

mult limitele locale. Vezi Walter Lippmann, Public Opinion, prima ediţie 1922, ediţia Free
Press
Paperbacks, New York 1997, pp. 150-160.
31
Spencer R. Weart, Never at War. Why Democracies Will Not Fight One Another, Yale
University
Press, New Haven and London, 1998, p.12.
32
http://www.auburn.edu/~johnspm/gloss/autocracy, accesat 5 noiembrie 2012
33
Gordon Tullock, Autocracy, Springer Science * Business, 1987.
sunt doar presupuneri pentru că, în general, junta acționează în secret şi se cunoaște
foarte puțin despre relațiile din interiorul ei34.

Anocraţia desemnează tipul de regim în care puterea nu este învestită în

instituţii publice (aşa cum se practică în democraţiile funcţionale) ci este împărţită
între grupuri de elită care se luptă permanent între ele ca să monopolizeze puterea.
Anocraţiile din Africa includ baronii conflictelor din ţări ca Somalia sau guvernele
divizate din Kenya sau Zimbabwe. Anocraţiile se plasează între autocraţii şi
democraţii, iar trecerea de la o categorie la alta s-a făcut în unele cazuri cu susţinerea
unor forţe democratice internaţionale35. In anocraţii comunitatea este divizată şi în
interiorul societăţii supravieţuiesc grupuri care nu sunt supuse în mod strict unor
abuzuri de nici o autoritate centrală. În aceste situaţii anocraţia devine similară cu
lipsa unei organizări de stat, statul fiind înţeles ca un organism politic care are un
ascendent asupra unor gurpuri minoritare numeric în obţinerea sprijinului populaţiei
şi în folosirea legitimă a forţei pe cuprinsul unui anumit teritoriu 36. Publicaţia
International Alert definea în 2010 anocraţia ca un regim din unele ţări care nu este
nici democratic nici autocratic, ceea ce face şi mai incertă trecerea spre democraţie:
publicaţia constata că a crescut numărul acestor caricaturi ale democraţiei în care
instituţiile statului, societatea civilă, ordinea publică, sunt mimate ca într-o operetă.
Ea pare promisiunea dar nu şi implementarea unei economii politice eficiente şi
inclusive şi-i ameninţă până şi pe membrii elitei conducătoare prin caracterul
imprevizibil şi discreţionar. In final rămâne un sistem foarte vulnerabil în faţa
tulburărilor sociale şi a revoltei armate37. Un exemplu recent este oferit de Liban, ţară
în care clanurile conduse de patriarhi locali controlează politica chiar şi în timpul unor
perioade de relativă stabilitate, cum s-a întâmplat în anii 1960. Un baron local, care
domina categoric regiunea limitrofă locului de baştină, a fost jignit când un poliţist a
încercat să aplice legea şi să-l pedepsească pentru că încălcase reglementările pentru
alegeri libere. Guvernul central a devenit prea slab ca să mai acţioneze împotriva
individului. La scurt timp acesta a ajuns să fie ales speaker-ul Parlamentului38.

Aceste tipuri de regim politic sunt într-o permanentă transformare, provocată

de multe ori de presiunea internaţională asupra unuia sau altuia şi de gradul de
angajare a fiecăruia în politica internaţională. Dar politica de angajare, aprecia John J.
34
Arnold Hughes and Roy May, „Armies on Loan: Toward the Explanation of Trans-National
Military
Intervention Among Black African States: 1960-1985” în Simon Baynham, (ed.) Military
Power and
Politics in Black Africa, Croom Helm, London, 1986, pp. 177-202.
35
Monty G Marshall, Benjamin R. Cole, Global Report 2011: Conflict, Governance, and
State
Fragility, Center for Systemic Peace, Vienna, 1 December 2011.
http://www.systemicpeace.org/GlobalReport2011.pdf. accesat 5 noiembrie 2007.
36
Ted Robert Gurr, „Persistence and Change in Political Systems, 1800-1971”, în American
Political
Science Review 68 (1974), pp. 1482-1504
37
Phil Vernon, Deborrah Baksh, (September 2010). Working with the Grain to Change the
Grain: Moving Beyond the Millennium Development Goals, International Alert, London. p. 29.
38
Michael C. Hudson, The Precarious Republic: Political Modernization in Lebanon, Random
House,
New York, 1968, p.133.
Mearsheimer39, este condamnată la eşec. El ia ca exemplu China şi susţine că dacă
ultimul mare stat comunist de pe glob va deveni locomotiva economică a lumii,
puterea sa economică se va transforma în putere militară şi va încerca să domine
nord-estul asiatic.
Dacă China va fi o democraţie puternic implicată în economia mondială sau
va rămâne o autocraţie sau un regim autarhic aceasta nu va infleunţa prea mult
comportamentul ei din cauză că democraţiile sunt preocupate tot atât de mult ca şi
non-democraţiile de problemele de securitate, iar hegemonia, pentru orice stat care o
generează, este cea mai bună cale ca să-şi asigure supravieţuirea. “Evident, niciunul
dintre vecini şi nici Statele Unite nu vor sta degeaba în timp ce China va acumula tot
mai multe din prerogativele puterii, ci vor încerca să limiteze forţa Chinei probabil
printr-o posibilă formă de coaliţie de echilibru. Rezultatul va fi o competiţie intensă
pentru securitate între China şi rivalii săi, dominată de etern-prezentul pericol al
războiului între marile puteri atârnând deasupra tuturor40”.

1.5. Sistemul de asociere și alianță al protagoniștilor statali.

Diversificarea şi extinderea interconexiunilor dintre protagoniștii internaționali a
provocat ieșirea din izolaționism a Statelor Unite în 1917 și diversificarea treptată a
tipurilor de asociere a statelor în funcție de interesele lor regionale și internaționale.
Bazate pe aranjamente și înțelegeri negociate, asocierile au luat mai ales forme
bilaterale:
- între două state suverane, cu scopuri politice, economice sau militare;
- între un stat și o organizație regională sau internațională cu profil de asistența
(umanitară, economică, juridică sau militară) sau de arbitraj;
- între două organizații, de obicei regionale, reprezentând interesele
fundamentale ale statelor membre sau ale instituțiilor acestora. E.g. Eurovision şi
Asiavision, sunt organisme ce reunesc televiziunile publice din Europa și Asia, au
acorduri de colaborare şi de susținere logistică, schimburi de programe, specialiști etc.
Formele multilaterale ale sistemului de asociere:
- conțin drepturile și obligațiile părților;
- precizează garanțiile reciproce privind neamestecul în relațiile şi politica
internă, protecție în schimburile comerciale, drepturi de liberă circulație.
Documentul oficial scris care definește relațiile dintre părțile semnatare este
Tratatul, un acord expres sub jurisdicție internațională la care participă ca protagoniști
state suverane, sau organisme internaționale41.
Tratatul poate fi asemuit unui contract pentru că ambele documente includ
voința părților de a-și asuma obligații reciproce. Nerespectarea lor de către una dintre
părți duce la judecarea faptei conform dreptului internațional. Un asemenea
document, larg recunoscut de statele lumii este Tratatul de Neproliferare a Armelor
39
John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, Norton New York 2001, p. XV.
40
Ibidem.
41
Malcolm Shaw, International Law, Google Books, 2003, p. 88-92.
Nucleare, lansat în 1968, căruia i s-au asociat 190 de țări semnatare. India, Israel,
Pakistan și Sudan-ul de sud nu l-au ratificat, iar Coreea comunistă s-a retras în 2003.
Preambulul și cele unsprezece articole ale documentului urmăresc:
- să împiedice răspândirea armelor nucleare și a tehnologiei de producere a
lor;
- promovarea cooperării în folosirea pașnică a energiei nucleare;
- dezarmarea nucleară generală și completă.
Statele ne posesoare se angajează să nu achiziționeze asemenea arme, iar
puterile nucleare sunt gata să împărătească inexperiența lor în domeniul aplicării
energiei nucleare în scopuri pașnice cu țările ne posesoare.
În ciuda acestor scopuri nobile, autorii Tratatului, Statele Unite, Uniunea
Sovietică și Marea Britanie au fost criticate de lumea a treia, care îi acuză pe membrii
clubului nuclear că nu-și respectă obligațiile ce le revin conform articolului VI
privind angajamentul lor de a lichida stocurile existente, totalizând 22 de mii de
focoase, după reduceri considerate minore în baza tratatului bilateral americano-rus,
START IV. Săracii lumii susțin că posesorii armelor nucleare, semnatari ai Tratatului
de Neproliferare se izolează în sfere înalte, se distanțează de majoritatea ne posesoare
și folosește avantajul nuclear ca pe un instrument de menținere a ascendentului lor în
mediul politic internațional.
O parte din alianțele internaționale sunt motivate de interesul parților de a se
asocia în cadrul unor programe de dezvoltare regională. Alianța pentru Progres, creată
la Punta del Este, în Uruguay în 1961 din inițiativa președintelui american John
Kennedy urmărea creșterea economică, modernizarea socială şi democratizarea
Americii Latine. Scopul politic mărturisit al proiectului de asistentă, totalizând
douăzeci de miliarde de dolari (la valoarea de atunci) era și limitarea și chiar
sabotarea imaginii pro-sovietice a noului regim din Cuba. Contradicțiile dintre
obiectivele generoase ale alianței și interesele economice ale marilor corporații
americane în zonă au redus entuziasmul inițiatorilor, iar regimurile militare din
majoritatea țărilor de la sud de Rio Grande au descurajat opoziția și au anulat spectrul
revoluționar al lui Castro şi Che Guevara42.
Unul dintre temeiurile fundamentale ale asocierii protagoniștilor statali îl
reprezintă interesele economice. Pentru că acestea sunt, de cele mai multe ori, limitate
din punct de vedere geografic, o parte dintre asemenea asociații au un caracter
regional și vizează circulația liberă a mărfurilor şi acordarea de facilități fiscale.
Cea mai spectaculoasă asociere de acest gen a fost Piața Comună, emanație a
Uniunii oțelului și cărbunelui din 1951, organizația care a dat naștere Comunității
economice europene, transformată prin Tratatul de la Maastricht din 1991 în Uniunea
europeană.
Țările din afara acestei asocieri economice şi politice au simțit și ele nevoia de
coalizare. Tratatul de la Stockholm din 4 ianuarie 1960 a reunit Austria, Danemarca,
Liechtenstein, Marea Britanie, Portugalia şi Elveția în Asociația Europeană a
Liberului Schimb, the European Free Trade Association, EFTA. Semnatarii
documentului își propuneau eliminarea treptată a taxelor vamale pentru produsele
industriale. Extinderea componenței Pieței Comune şi schimburile dintre aceasta şi

42
Vezi Ronald Scheman (ed.), The Alliance for Progress, A Retrospecitve, New York 1988.
EFTA au dus la crearea Spațiului Economic European în 1984, un pas important spre
realizarea Uniunii Europene43.
Europa nu a reușit să cucerească monopolul unor asemenea aranjamente.
Statele Unite şi Canada au încheiat Acordul nord-american de liber schimb,
the North American Free Trade Agreement, NAFTA, în 1992 şi Mexicul li s-a
alăturat în 1994.
Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay au fondat în 1991 un organism
regional de integrare economică, Mercosur, ’Piața sudului’ la care au statut de
asociați Bolivia și Chile.
Cooperarea economică Asia-Pacific, Asia-Pacific Economic Cooperation,
APEC, şi-a propus să încurajeze dialogul şi schimburile comerciale între optsprezece
ţări de pe malurile Pacificului. Din 1993, organizaţia a prilejuit şi întâlniri politice ale
şefilor de stat şi de guvern într-un context divers: China, cea mai mare ţară comunistă,
primul exportator mondial, Rusia, fost hegemon mondial, Statele Unite, cea mai mare
forţă militară din lume, Coreea de sud şi Japonia cu aspiraţii la statutul de lideri
regionali etc. Obiectivelor economice, APEC le-a adăugat şi teme politice pe termen
lung, cum ar fi problema nucleară a Coreii de Nord44..

II. AGENŢI INTERNAŢIONALI. LOCUL ŞI ROLUL LOR ÎN LUMEA DE

AZI ( Partea doua)

2.1. Actori politici non statali: ONU, OSCE, UE, Mișcarea de nealiniere.
Actorii non-statali sunt entități care dețin suficientă putere ca să influențeze sau să
modifice atitudinea și poziția statului în domenii ce reprezintă un interes pentru ele.
Deși studiul relațiilor internaționale s-a concentrat, în special, asupra
comportamentului și a acțiunilor statului, actorii non-politici de tipul corporațiilor
transnationale, organizațiile umanitariste și non-guvernamentale, grupările extremiste,
companiile private de securitate, au influențat tot mai mult mersul evenimentelor
internaționale.
Termenul de actori non-statali este folosit restrictiv mai ales în contextul
cooperării economice, în special în Acordul de la Cotonou 45. Documentul înscrie sub
acest termen o gamă largă de participanți neguvernamentali la dezvoltare. Potrivit
articolului VI, actorii non-statali sunt:
43
Maurice Vaïsse, Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul XX, traducere Marius Roman,
Polirom, Iaşi, 2008, p. 10.
44
Ibidem.
45
Semnat în capitala Benin-ului de 79 de țări din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP), pe de-o
parte, şi de
cele cincisprezece țări care făceau parte din Uniunea Europeană în 2000, la încheierea
Acordului.
Scopurile documentului revizuit în 2005 şi 2010 sunt: reducerea şi eliminarea sărăciei,
contribuții la
dezvoltarea durabilă şi la integrarea țărilor din ACP în economia mondială, lupta împotriva
abuzurilor şi promovarea răspunderii civile şi penale. Acordul a înlocuit Convenția de la
Lomé din
1975, consacrată cooperării dintre cele două grupări de state.
http://e.c.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/cotonou-agreement/index_en.htm,
accesat 19 februarie 2013.
 - societatea civilă în toată diversitatea ei, în funcție de caracteristicile
naționale;
- partenerii economici şi sociali, inclusiv organizațiile sindicale;
- sectorul privat46.
Este o accepțiune limitată, condiționată de scopul asocierii, care nu vizează și
ansamblul relațiilor politice internaționale.
Cu excepția grupărilor extremiste și a grupurilor de interese sau de presiune,
sub-statale, actorii non-statali pot contribui la formarea sau consolidarea unor abordări
consecvente și unitare a problemelor internaționale. Fără să aibă capacitatea de a
interveni sau influența direct și oficial poziția statului națiune în negocieri bilaterale
sau multilaterale, actorii non-statali pot participa la aplicarea unor decizii și la
monitorizarea modului în care statul își respectă angajamentele internaționale.
Organizațiile de asistență umanitară și non-guvernamentale și-au dovedit utilitatea în
zonele post-conflict precum și în țările ieșite de sub dictaturi aflate în tranziție,
contribuind la consolidarea societății civile și la adoptarea principiilor și valorilor
democratice.
Actorul cu cea mai largă reprezentare este Organizația Națiunilor Unite, care
are și cea mai bogată experiență în diplomația multilaterală, clasificându-se astfel și
pentru titlul de cea mai întinsă asociere geopolitică suprastatală, în sensul
compoziției, dar nu și al sistemului decizional, majoritatea rezoluțiilor sale având
caracter consultativ. Înființată prin semnarea Cartei la San Francisco pe 24 octombrie
1945 de către reprezentanții a 51 de state, ONU și-a propus să garanteze și să vegheze
la pacea şi securitatea internațională47. Organizația Națiunilor Unite s-a sprijinit pe:
- suveranitatea națională, înțeleasă ca una din trăsăturile puterii de stat de a fi
supremă în raport cu oricare altă putere socială internă şi independentă faţă de puterea
oricărui alt stat sau organism internaţional. Deşi este o noţiune unitară în esenţa ei,
suveranitatea implică două elemente componente:

a) Suveranitatea externă semnifică independenţa absolută a statului şi a fost

exprimată ca principiu pentru prima oară de Jean Bodin în 1576 in lucrarea “Despre
Republică” (“la puissance absolue et perpetuelle d'une Republique”). Potrivit
acestei conceptii, statul este eliberat de orice subordonare faţă de o putere exterioară
lui. Bodin arăta că suveranitatea este absolută, perpetuă şi individuală.
b) Suveranitatea internă semnifică dreptul statului de a-şi organiza puterea
publică şi anume: dreptul de a legifera, de a infăptui justiţia si poliţia. Cu alte cuvinte,
este vorba de supremaţia de stat care se concretizează în dreptul statului de a adopta
norme juridice, reguli obligatorii pentru toţi cetaţenii şi de a asigura aplicarea lor.

46
Ibidem.
47
Preambul: “Noi, Popoarele Naţiunilor Unite, hotarâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul
războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne
reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane,
în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm
condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiunilor decurgând din tratate şi alte izvoare
ale dreptului internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare
libertate, Si în aceste scopuri să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne
unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim
metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim
instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor, Am
hotarât sa ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective”.
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ accesat 22 octombrie 2012
Constituind una din trăsăturile de stat, suveranitatea a apărut odată cu statul, şi în
decursul istoriei a evoluat, modificându-şi conţinutul în raport cu dezvoltarea socială,
economică şi politică. Suveranitatea, ca termen general, face joncţiunea între dreptul
constituţional şi dreptul internaţional48;
- încrederea în dreptul şi justiţia internaţională;
- securitatea colectivă, una dintre cele mai promiţătoare abordări ale păcii şi o
modalitate valoroasă de administrare a puterii la scară internaţională. Conceptul poate
fi înţeles ca un aranjament de securitate în care toate statele cooperează în comun ca
să furnizeze securitate pentru toţi prin acţiunea tuturor împotriva statelor sau a
grupurilor care ar putea să conteste ordinea existentă prin folosirea forţei. Naţiunile
suverane interesate să menţină status quo, cooperează de bunăvoie, acceptând un
anumit grad de vulnerabilitate şi, în cazul naţiunilor mici, chiar aderând la interesele
naţiunilor puternice furnizoare şi organizatoare ale securităţii colective, sub auspiciile
dreptului internaţional, ceea ce generează o formă de guvernanţă colectivă
internaţională, uneori limitată ca scop şi eficienţă49;
- drepturile omului şi bunăstarea socială.
Naţiunile Unite le-au recomandat statelor să respecte legile şi principiile
internaţionale, au încercat să limiteze suveranitatea naţională mai mult pentru
beneficiul individului decât al statului, au eşauat în prevenirea conflictelor
(aproximativ 300 de războaie de la înfiinţare), dar au avut succes în operaţiunile de
menţinere a păcii50.
Principalele organisme de lucru ale ONU sunt:
Adunarea Generală, (cu 192 de membri la ora formulării acestei prezentări) în
care fiecare stat membru are un vot, egal cu celelalte, indiferent de mărime, putere
economică sau militară. România a devenit membră ONU în 1955, susținută de
Uniune Sovietică. Regimul de la Moscova urmărea extinderea mașinii de vot
comuniste ca să-și consolideze poziția de forță în Războiul Rece. În anul respectiv,
membrii au votat principiul acceptării în bloc a adeziunilor, singurul mijloc de
depășire a diferențelor ideologice. Adunarea Generală se întrunește în plen o dată pe
an toamna în a treia săptămână din septembrie, dar poate fi convocată de Consiliul de
Securitate sau prin decizia majorității.

48
http://suveranitate.wordpress.com/2012/02/24/suveranitatea-notiunea-de-suveranitate-
evolutia-istorica-a-conceptului-de-suveranitate/, accesat 23 octombrie 2012
49
Inis L. Claude Jr., „Collective Security as an Approach to Peace„ în Donald M. Goldstein,
Phil
Williams and Jay M. Shafritz, Classic Readings and Contemporary Debates in International
Relations, Thomson Wadworth Belmont, CA, 2006, pp.289-302
50
Vasile Puşcaş, Dacian Duna, „Evolution of the International Relations since the Westphalia
Treaty:
A Diachronic Analysis” în Vasile Puşcaş (ed.) International Studies at the Beginning of the
21st.
Century, Spiru Haret University, editura România de mâine, Bucureşti 2002, p.24.
 Secretariatul, este condus de Secretarul General51 cu un mandat de cinci ani, și
posibilitatea de reînnoire. El deține cel mai înalt rang între funcționarii internaționali,
ales de membrii ONU la recomandarea Consiliului de Securitate şi cu consensul
membrilor permanenți ai acestuia. Candidaturile sunt avansate de către grupurile
regionale continentale prin rotație.
Consiliul Economic și Social, ECOSOC are 54 de membri aleși pe o perioadă
de trei ani și se ocupă de problemele dezvoltării economice și sociale, face
recomandări statelor membre şi Adunării Generale. Are două sesiuni de lucru anuale
de câte patru săptămâni, una la sediul din New York în luna iulie și una în aprilie la
sediul din Geneva la care participă miniștrii de finanțe din țările membre şi
conducători ai unor comitete strategice din Fondul Monetar Internațional și din Banca
Mondială. Pentru dinamizarea activității în conformitate cu agenda de lucru au fost
create patru comisii regionale continentale care au descentralizat studiile și tematica52.
Consiliul de Tutelă a fost creat inițial pentru administrarea teritoriilor lipsite de
independentă, în interesul localnicilor și al securității internaționale. De-a lungul
anilor, majoritatea teritoriilor foste sub mandat al Ligii Națiunilor sau teritorii luate de
la statele învinse în cel de-al doilea Război Mondial au obținut auto-guvernarea sau
independența. Ultimul teritoriu din acestă categorie a fost Palau, inițial Teritoriul
Insulelor din Pacific, care a fost admis ca membru cu drepturi depline al Națiunilor
Unite în decembrie 1994. În prezent, Consiliul este inactiv temporar, iar în 2005
Secretarul General a propus chiar desființarea lui, ceea ce presupunea rescrierea
Cartei ONU. Odată cu convenirea planului de reformare a Consiliului de Securitate
ONU şi de actualizare a multor prevederi ale Cartei, care nu mai corespund realității
internaționale, este posibil ca şi Consiliul de Tutelă să-și găsească un nou obiectiv de
activitate53.
Consiliul de Securitate adoptă decizii cu caracter obligatoriu pentru toate
statele în cazul unei amenințări majore la adresa păcii și stabilității mondiale. Este
principalul for de decizie politică, compus din 15 membri: cinci membri permanenți
(China, Federația Rusă, Franța, Marea Britanie, Statele Unite) cu drept de veto, fără al
căror consens (abținerile nu sunt considerate voturi contra) nu poate fi adoptată o
rezoluție. Potrivit articolului VII din Carta ONU54 (capitolele 35-51) Consiliul poate
să hotărască:
- întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice (cazul Africii de Sud în
perioada apartheid-ului);

51
Secretari Generali ONU: 2 februarie 1945 – 10 noiembrie 1952: Trygve Lie, norvegian; 31
martie
1953 – 18 septembrie 1961: Dag Hammarskjöld, suedez; 3 noiembrie 1961 -31 decembrie
1971:
Sithu U Thant, birmanez; 1 ianuarie 1972 – 31 decembrie 1981, Kurt Waldheim austriac
(China s-a
opus unui al treilea mandat): Javier Peres de Cuellar, 31 decembrie 1981- 31 decembrie
1991,
peruan; 1 ianuarie 1992 – 31 decembrie 1996: Boutros Boutros Ghali, egiptean (Statele
Unite s-au opus unui al doilea mandat); 1 ianuarie 1997 – 31 decembrie 2006: Kofi Annan, ghanez; 1
ianuarie 2007 - Ban Kyi Moon, sud-coreean. http://www.un.org/sg/appointment.shtml, accesat 22
octombrie 2012.
52
http://www.un.org/en/development/desa/index.html, accesat 22 octombrie 2012.
53
http://www.un.org/en/mainbodies/trusteeship/, accesat 22 octombrie 2012
54
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ accesat 22
octombrie 2012
 - să ia măsuri împotriva agresorului (cazul Irakului după invadarea Kuweitului
în august 1990);
- încetare a focului pentru a evita extinderea conflictelor şi protejarea civililor
prin dizlocarea de forțe internaționale sub mandat ONU (Cazul Republicii Populare
Democrate Congo)55.
Curtea Internaționala de Justiție, cu sediul la Haga, Olanda, este formată din
cincisprezece judecători aleși pe o perioadă de nouă ani de Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate. Principalele sale funcții sunt:
- Rezolvarea disputelor legale prezentate de către statele membre;
- Furnizarea de evaluări consultative asupra unor chestiuni de drept
internaţional autorizate de organisme, agenţii ale Organizaţiei şi de Adunarea
Generală. Poate să intervină în delimitarea apelor teritoriale pentru aplicarea
reglementărilor din dreptul mării. Curtea este instrumentul esenţial al supremaţiei
legii în conflictele internaţionale. Necesitatea de judecare a crimelor de război şi a
crimelor împotriva umanităţii din ultimele decenii a detreminat crearea unor
organisme specializate cum este Curtea Penală Internaţională, cu sediul tot la Haga.
O asociere cu un rol important mai ales în perioada Războiului Rece a fost
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare in Europa, CSCE care a devenit locul de
lansare şi de dezbatere a unui concept menit să atenueze asperităţile confuntării
ideologice dintre este şi vest, şi acest concept a fost ‘destinderea’, o sublimare a
doctrinei coexistenţei paşnice între lumea liberă şi blocul comunist.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (iniţial Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa) este o asociere regională transcontinentală
(membri din Europa şi America de nord: SUA şi Canada). Mandatul său include
controlul armamentelor, promovarea drepturilor omului, libertatea presei şi alegeri
libere şi corecte. Are ca obiective prevenirea conflictelor, administrarea crizelor şi
reabilitarea post-conflict.
Orientarea politică a Organizaţiei este dată de şefii de stat şi de guvern în
timpul reuniunilor la nivel înalt, care nu au un calendar fix, ci sunt convocate ori de
câte ori este nevoie. Organismul pentru deciziile la cel mai înalt nivel este Consiliul
Ministerial, care se reuneşte la sfârşitul fiecărui an. România a deţinut preşedinţia
Oragnizaţiei în 2001 şi a găzduit la Bucureşti reuniunea anuală ordinară, finalizată cu
Planul de Acţiune pentru combaterea terorismului, prin crearea unei unităţi strategice
pe probleme de poliţie şi a postului de consileir superior pe acest profil în
secretariatul organizaţiei. La nivelul ambasadorilor, Consiliul Permanent se reuneşte
săptămânal la sediul organizaţiei din Vinea şi funcţionează ca un cadru regulat de
negocieri şi de decizie. Conducătorul Consiliului este ambasadorul în Austria al ţării
care deţine preşedinţia Organizaţiei, în baza sistemului de rotaţie. Problemele
cooperării militare şi modalităţile de inspecţie internaţională a instalaţiilor de apărare
ale unei ţări fac obiectul Forumului pentru Securitate şi Cooperare56.
Adunarea Parlamentară adoptă rezoluţii pe probleme politice şi de securitate,
teme economice şi ecologice, drepturile omului şi democraţie. Ca reprezentant al unei
voci unitare a parlamentarilor din ţările membre, recomandările elaborate au rolul să
asigure ca toate statele din Organizaţie să răspundă prin comportamentul lor intern şi
55
Apud Sydney Bailey, The Procedure of the UN Security Council, Clarendon Press, Oxford
1988.
56
http://www.osce.org/pc/41441, accesat 23 ocotmbrie 2012
internaţional angajamentelor pe care şi le-au asumat prin semnarea Actului Final de la
Helsinki. Parlamentul OSCE se angajază în diplomaţia parlamentară universală şi
participă la programul de observare extensivă a alegerilor pentru forul legislativ din
ţările membre şi din alte zone57.
Biroul reprezentantului pentru libertatea presei din OSCE a fost înfiinţat în
1997 şi acţionează ca monitor pentru sesizarea încălcărilor libertăţii de expresie din
cele 56 de ţări membre58.
Ideea unei conferinţe continentale pentru detensionarea şi destinderea
relaţiilor dintre Est şi Vest pe timpul Războiului Rece a apărut încă din anii ’50 ai
secolului trecut. Uniunea Sovietică a înclinat să accepte o asemena idee la începutul
anilor ’60. NATO şi-a anunţat în 1969 intenţia de a participa la o reuniune pan-
europeană cu câteva condiţii, inclusiv reprezentarea Statelor Unite şi a Canadei,
reconfirmarea statutului legal al Berlinului, abordarea dezarmării convenţionale în
Europa şi includrea drepturilor omului pe ordinea de zi.

In 1972 au început discuţiile prospective la Dipoli şi la Helsinki. Estul

comunist urmărea destinderea relaţiilor economice şi accesul la tehnologiile
occidentale. Vestul a tratat Conferinţa ca pe un instrument politic de reducere a
tensiunilor ideologice, de promovare a valorilor democratice şi drepturile omului în
ţările comuniste. Pe 3 iulie 1973, 35 de state europene şi cele două nord americane au
lansat procesul de destinere în Europa pe baza “Cărţii albastre”, elaborată în
negocierile pregătitioare, care conţinea recomandările finale ale consultărilor şi
stabilea în detaliu aranjamentele practice pentru cele trei stadii ale conferinţei, ordinea
de zi, participanţii, data, locul, regulile de procedură şi aranjamentele financiare. În
timpul discuţiilor, România a propus două principii, adoptate de plenul delegaţiilor:
principiul consensului (toate deciziile urmau să fie luate prin unanimitate) şi
principiul rotaţiei la conducerea lucrărilor şi, ulterior, a organizaţiei59.

Conferinţa, deschisă la Helsinki a parcurs trei faze:

- prima, (Helsinki, 3 – 8 iulie 1973) cu o durată de numai cinci zile, i-a reunit
pe miniştrii de externe ca să adopte regulile de procedură şi ordinea de zi şi să
prezinte viziunea propriilor guverne asupra problemelor legate de securitatea şi
cooperarea în Europa;
- a doua (Geneva 18 septembrie 1973- iulie 1975) a inclus lucrul pe comisii la
nivelul convenit de participanţi. Acestea au elaborat proiectele de declaraţii,
recomandări, rezoluţii şi alte documente finale;
- a treia, (Sala Finlandia, Helsinki, 30 iulie -1 august 1975) ultima, a fost o
sesiune oficială la nivelul şefilor de stat şi de guvern care au semnat documentele
elaborate în primele două faze60.

57
Ibidem
58
http://www.osce.org/fom/43206, accesat 23 octombrie 2012
59
Noiembrie 1990: Nicolae Melinescu, interviu cu ambasadorul Valentin Lipatti (26 martie
1923,
Bucureşti - 25 martie 1999, Bucureşti), ambasador cu misiuni speciale: 1972-1975, şeful
delegaţiei române la Dipoli şi Helsinki.
60
http://www.osce.org/who/timeline/1970s/01, accesat 23 octombrie 2012.
 Un aspect particular al CSCE l-a constituit statutul consultativ al tuturor
prevederilor sale. În locul unui tratat obligatoriu, Actul Final reprezintă un
angajament politic al semnatarilor de a construi securitatea şi cooperarea în Europa pe
bază de recomandări. Această caracteristică a generat flexibilitatea cooperării şi evită
disputele sau sancţiunile pe care le-ar fi declanşat eventuala lor încălcare.
Prin acceptarea şi respectarea angajamentelor luate, semnatarii au recunoscut
pentru prima dată că tratamentul aplicat în interiorul statelor lor reprezintă o temă de
preocupare internaţională. Procesul CSCE a fost apreciat frecvent ca un instrument
care a contribuit la construirea democraţiei în Uniunea Sovietică şi Europa
Răsăriteană, conducând, astfel la încheierea Războiului Rece. Dezintegrarea URSS a
atras şi o modificare a rolului CSCE. Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată
pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul acestei modificări exprimată, simbolic, prin
translarea numelui din Conferinţă în Organizaţie la 1 ianuarie 1995. În decembrie
1996, “Declaraţia de la Lisabona privind un model cuprinzător şi comun pentru
Europa secolului XXI” a afirmat natura universală şi indivizibilă a securităţii pe
continentul european61.
Una dintre cele mai ambiţioase organizaţii non-statale din viaţa politică
internaţională a fost Mişcarea de nealiniere, şi ea cu un caracter relativ suprastatal,
care cuprinde în prezent 120 de state membre şi 17 state cu statut de observator.
Conceput ca un grup în afara celor două sfere de influenţă, americană şi sovietică,
organizaţia a fost fondată în 1961 la Belgrad din iniţiativa preşedintelui iugoslav Iosip
Broz Tito, căruia i s-au asociat primul preşedinte al Indoneziei, Sukarno, al doilea
preşedinte al Egiptului, Gamal Abdel Nasser, primul preşedinte al Ghanei, Kwame
Nkrumah şi primul ministru indian Jawaharlal Nehru. Ea a fost emanaţia conferinţei
de la Bandung, Indonezia din aprilie 1955 şi a celei de la Brioni, Iugoslavia din iulie
1956, şi a avut o audienţă şi aderenţă sporită în rândul ţărilor în curs de dezvoltare al
căror progres economic, social şi politic l-a susţinut, cel puţin declarativ.
Distanţa pe care şi-au asumat-o ţările membre faţă de cele două mari super-
puteri mondiale nu le-a scutit de un partizanat evident în favoarea uneia sau alteia
dintre ele. Cazul cel mai evident l-a constituit Cuba, care era subvenţionată cu două
milioane de ruble pe zi de către Uniunea Sovietică 62 cu scopul de a compensa efectele
embargoului impus de Stale Unite din 1961. Mişcarea s-a confruntat cu o fracturare
internă severă după invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică (27
decembrie 1979 – 15 februarie 1989) şi în timpul răboiului dintre Iran şi Irak
(septembrie 1980 - august 1988).
Nealinierea a adoptat ca principii de bază:
- păstrarea independenţei faţă de cele două superputeri;
- neaderarea la nici un pact militar;
- respingerea instalării de baze militare străine pe teritoriul lor;
- susţinerea dreptului popoarelor la autodeterminare şi independenţă;
- dezarmarea completă şi generală63.

61
Vezi şi OSCE Magazine, issue number 4/decembrie 2009.
62
vezi Raymond Garthoff, Reflections on the Cuban Missiles Crisis, The Brookings Institution,
Washington D.C., 1989.
63
Pentru o istorie completă consultaţi Philippe Braillard, Mythe et réalité du non-alignement,
Presses
 Preşedinţia organizaţiei are un mandat de trei ani şi se schimbă prin rotaţie. În
2004, Malta şi Ciprul au ieşit din Mişcare şi au intrat în Uniunea Europeană. Belarus
este singura ţară europeană care mai aparţine acestui grup. Cererea de adereare a
Bosniei-Herţegovina şi a republicii Costa Rica au fost respinse în 1995 şi 1998.
După Războiul Rece şi încheierea oficială a decolonizării, Mişcarea de
Nealiniere a fost nevoită să-şi redefinească obiectivele şi ideologia fondatoare, bazată
pe independenţa naţională, integritatea teritorială şi lupta împotriva colonialismului şi
a imperialismului. Accentul s-a mutat pe principiile multilateralismului, ale egalităţii
între state în tentativa membrilor de a constitui o voce importantă la nivel
internaţional şi de a consolida poziţia de partener major în negocierile cu ţările bogate
şi dezvoltate. In eforturile de promovare a intereselor Sudului, mişcarea a accentuat
importanţa cooperării şi unităţii mebrilor săi, dar, ca şi în trecut, coeziunea interioară
s-a lovit de conflictul de interese naţionale şi regionale 64. În reorientarea sa spre
provocările lumii actuale, Mişcarea a fost unul dintre susţinătorii cei mai activi ai
dezvoltării durabile (sustainable developemnt, engl.orig.) şi de realizare a obiectivelor
Mileniului Dezvoltării65. Membrii organizaţiei au criticat susţinut întârzierea reformei
ONU şi au acuzat statele dezvoltate că s-au folosit de organizaţia mondială într-un
mod care încalcă principiile fundamentale ale Mişcării. În utlimele două decenii,
Mişcarea de Nealiniere a colaborat cu alte organizaţii din lumea în curs de dezvoltare
- în special cu Grupul celor 77 66– şi a format mai multe comitete mixte pentru
încurajarea şi materializarea dialogului Sud-Sud.

Universitaires de France 1992.

64
Daria Acosta, “Putting Differences Aside”, CBC News, 16 septembrie 2006.

65
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) constituie componenta principală
a Declaraţiei Mileniului, adoptată în septembrie 2000 (Rezoluţia Adunării Generale A/55/L.2)
la Summit-ul Mileniului, de la New York de 191 ţări, printre care şi România. Declaraţia
Mileniului este unica agendă globală de dezvoltare asupra căreia există un acord la cel mai
înalt nivel între majoritatea statelor lumii. Obiectivul 1: Reducerea sărăciei severe; Obiectivul
2: Accesul universal la ciclul primar de învăţământ; Obiectivul 3: Promovarea egalităţii între
sexe şi afirmarea femeilor; Obiectivul 4: Reducerea mortalităţii la copii; Obiectivul 5:
Îmbunătăţirea sănătăţii materne; Obiectivul 6: Combaterea HIV/SIDA şi a tuberculozei;
Obiectivul 7: Asigurarea durabilităţii mediului; Obiectivul 8: Crearea unui parteneriat global
pentru dezvoltare.

66
Grupul celor 77 din interiorul Organizaţiei Naţiunilor Unite este o coaliţie de ţări în curs de
dezvoltare conceput să promoveze interesele economice colective ale membrilor săi şi să creeze
un mecanism colectiv mixt de negociere în interiorul ONU. Celor 77 de state fondatoare li s-au
adăugat altele noi până la 132 de membri în prezent. Practic toţi membrii Naţiunilor Unite fac
parte din Grup cu excepţia: membrilor Consiliului Europei, mai puţin Bosnia-Herţegovina, toate
ţările din Organizaţia Pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, OECD, mai puţin Chile, toate
ţările membre ale Federaţiei Ruse, mai puţin Tadjikistanul şi trei micro-state, Kiribati, Palau şi
Tuvalu. Grupul a luat fiinţă pe 15 iunie 1964 în baza Declaraţiei celor Şaptezeci şi Şapte de ţări,
adoptată la New York cu ocazia Conferinţei ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD).
Prima reuniune semnificativă a avut loc la Alger în 1967 unde a fost doptată Carta de la Alger şi
au fost puse bazele instituţiilor fundamentale. Adam Sneyd, Group of 77 McMaster University,
http://www.globalautonomy.ca/global1/glossary_entry.jsp
?id=OR.0044, accesat 22 octombrie 2012.
 Uniunea Europeană face legătura între actorii non-statali politici şi cei
economici, pentru că ea a debutat ca o asociere cu scopuri economice, dar pe măsura
extinderii sale, a căpătat tot mai multe prerogative politice şi legislative, ceea ce i-a
adus numeroase critici pentru stilul elitist şi birocratic în care se decide soarta a peste
500 de milioane de oameni.
Uniunea Europeană operează printr-un sistem de instituţii supranaţionale
independente şi prin decizii interguvernamentale negociate de către statele membre.
Uniunea îşi are originile în asociarea a şase state occidentale 67 reunite în Comunitatea
Economică a Cărbunelui şi Oţelului (1951) şi Comunitatea Economică Europeană
(1958). Ulterior, orgaizaţia şi succesorii ei au crescut ca dimensiune prin admiterea de
noi membri şi ca influenţă prin adăugarea componentei politice la obiectivele de bază.
Trataul de Maastricht (1993) a consacrat denumirea actuală de Uniune
Europeană, iar Tratatul de la Lisabona (2003) a consfinţit cele mai recente
amendamente aduse bazei constituţionale 68. Uniunea Europeană a dezvoltat o piaţă
unică printr-un sistem standardizat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Cu
o populaţie de peste o jumătate de miliard de oameni, adică 7,3% din omenire, în
2011, Uniunea a generat cel mai mare produs intern brut, de 17 mii de miliarde de
dolari SUA, ceea ce reprezintă 20% din produsul intern brut al lumii, măsurat în
termenii parităţii puterii de cumpărare69. În 1996 a fost adoptată moneda unică, euro,
pusă în circulaţie în 2002 în douăsprezece dintre statele membre.
Cu 751 de mebri aleşi prin vot popular direct pentru cinci ani în baza
reprezentării proporţionale, Parlamentul European70, asemănător cu camera inferioară
dintr-un legislativ naţional, îşi ţine sesiunile la Stasbourg. Secretariatul general
funcţionează la Luxembourg, dar ţine şedinţe şi la Bruxelles. Parlamentul acţionează
împreună cu Consiliul Uniunii Europene, ca legiuitor şi împarte cu acesta puterile
bugetare. Este instanţă finală care decide asupra bugetului Uniunii. El exercită
controlul democratic asupra instituţiilor UE, inclusiv asupra Comisiei Europene, şi îi
numeşte pe membrii acesteia.
Consiliul European71 se întruneşte cel puţin de patru ori pe an şi elaborarează
liniile directoare prin contribuţia şefilor de guvern (sau de stat, în cazul democraţiilor
prezindenţiale) sub conduerea Preşedintelui (Herman Van Rompuy). Descris şi ca
‘autoritatea politică supremă’, stabileşte măsurile necesare pentru dezvoltare şi
defineşte obiectivele generale şi priorităţile, participă activ la negocierea modificărilor
din Tratat, şi defineşte ordinea de zi politică şi strategia Uniunii. Nu are putere
legislativă.
Consiliul Uiunii Europene72 este parte a corpului legislativ, asemănător cu
camera superioară dintr-un parlament naţional. Împreună cu Parlamentul, acţionează
ca legiuitor şi exercită, alături de el, puteri bugetare. Asigură coordonarea în mare a

67
Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Germania Federală.
68
Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, Institutul european, Iaşi, 2007, p. 75.
69
International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, International Monetary
Fund,
Washington D.C., 2012.
70
http://www.europarl.europa.eu/portal/en, accesat 19 februarie 2013.
71
http:/ec.europa.eu/competition/consumer/events/2009/agenda.pdf, accesat 19 februarie 2013
72
http://europa.eu/about-eu/instituions-bodies/council-eu/index_en.htm, accesat 19 februarie
2013.
politicii economice şi sociale şi stabileşte liniile directoare pentru politica comunitară
externă şi de securitate, încheie acorduri.
Comisia Europeană73 are rol executiv şi acţionează, practic, ca un guvern.
Înaintează propuneri legislative Parlamentului şi Consiliului Uniunii. Aplică politica
UE şi administrează bugetul propus de Consiliul European, adoptat de Parlament şi de
Consiliul Uniunii Europene. Supraveghează respectarea legislaţiei Uniunii Europene
şi negociază tratate internaţionale. Este considerat motorul integrării europene şi
acţionează ca un guvern cu 27 de comisari, câte unul de fiecare ţară membră,
specializaţi pe domenii. Preşedintele Comisiei este numit de Consiliul European,
secondat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate, ales, la rândul lui/ei, de Consiliul European. Ceilalţi 25 de comisari sunt
numiţi de Consiliul Uniunii Europene, de comun acord cu Preşedintele numit al
Comisiei.
Statele membre îşi păstrează toate puterile care nu sunt transferate explicit
Uniunii Europene.
Uniunea deţine competenţe exclusive pentru elaborarea directivelor şi pentru
încheierea acordurilor internaţionale de competenţa şi în conformitate cu actele
legislative ale Uniunii.
- uniunea vamală;
- stabilirea regulilor concurenţei, necesare pentru funcţionarea pieţelor interne;
- politica monetară a statelor membre care au adoptat euro ca monedă
naţională;
- conservarea resurselor biologice marine în baza politicii comune privind
pescuitul;
- politica comercială comună;
- încheierea anumitor acorduri internaţionale.
Competenţe comune. Statele membre nu-şi pot exercita competenţele în
zonele ce-i revin Uniunii:
- piaţa internă;
- politica socială, în aspectele definite de Tratat;
- coeziunea economică, socială şi teritorială;
- agricultura şi pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine;
- mediul natural;
- protecţia consumatorului;
- transporturi;
- reţele trans-europene;
- energia,
- libertatea, securitatea şi justiţia;
- preocupările pentru securitatea comună în problemele de sănătate pe teme
definite de Tratat.
73
http://www.ilea.com/eview?gctid=CJD5hYfMwrUCFQtY3godFWEAtg, accesat 19
februarie 2013.
 “Uniunea exercită competenţe care nu rezultă în împiedicarea unui stat
membru să şi le exercite pe cele proprii în”:
- cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiu,
- cooperare în domeniul dezvoltării, asistenţa umanitară74.
“Uniunea coordonează politicile statelor membre sau le implementează pe
cele suplimentare politicilor lor comune care nu sunt prevăzute în altă parte”:
- coordonarea politicilor economice, de angajare a forţei de muncă şi sociale;
- politicile comune de securitate şi de apărare. Uniunea Europeană are la bază
o serie de tratate care au folosit iniţial ca fundament al Comunităţii Europene şi al
Uniunii Europene, cărora li s-au adus amendamente75.
Acestea sunt tratate de împuternicire care slujesc unor scopuri politice ample
şi desemnează puterile instituţiilor necesare aplicării acestor scopuri. Intre aceste
puteri se înscriu abilitatea elaborării legislaţiei care priveşte în mod direct toate statele
membre şi pe locuitorii lor: Uniunea Europeană are personalitate juridică şi dreptul de
a semna acorduri şi tratate internaţionale.
Ramura juridică a Uniunii Europene, denumită oficial Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene este formată din trei instanţe: Curtea de justiţie, Curtea Generală şi
Tribunalul Serviciului Civil European76.

2.2. Organizaţiile economice şi rolul lor în viaţa internaţională.

Dialogul de Cooperare în ASIA (Asia Cooperation Dialogue-ACD) are 19 membri 77
și a fost creat în 2002 pentru promovarea la nivel continental a integrării unor
organisme separate de cooperare regionale cum sunt ASEAN, SAARC, Consiliul de
Cooperare al Golfului.
În anul 2000, thailandezii au avansat ideea de creare a unui organism de tip
ACD care să discute aspecte cuprinzătoare ale dezvoltării Asiei. La Hanoi în 2001,
propunerea a fost prezentată oficial la reuniunea miniștrilor de externe din ASEAN
(The Association of South-Eastern Asian Nations) cu următoarele obiective:
- Extinderea comerțului și a pieței financiare continentale și sporirea puterii de
negociere și de înlăturare a concurenței;
- Funcționarea ca o verigă de legătură între toate zonele prin folosirea
potențialului existent, suplimentarea și completarea cadrelor de cooperare pentru
intrarea într-un parteneriat cu alte organisme regionale de pe alte continente;
- Transformarea continentului asiatic într-o comunitate capabilă să
interacționeze cu restul lumii cu statut de egalitate şi să contribuie la pacea şi
stabilitatea lumii.

74
European Commission, Sources of EU Law,
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisonmaking_process/14534_en.htm,
accesat 19 februarie 2013.
75
Ibidem.
76
http://curia.europa.eu/jcms/75_5230/#competence, accesat 19 februarie 2013.
77
Armenia, Azerbaijan, Cipru, Timorul de est, Egipt, Georgia, Irak, Israel, Iordania, Liban,
Maldive,
Nepal, Coreea de Nord, Papua-Noua Guinee, Siria, Taiwan, Turkmenistan şi Yemen.
 SAARC (South Asian Association for Regional Cooperation – Asociația Asiei
de Sud-est pentru Cooperare Regională)78 a luat ființă la 8 decembrie 1985 şi unește
state cu o suprafață de cinci milioane două sute de mii de kilometri pătrați și o
populație de un milion șase sute de mii de locuitori. Produsul intern brut totalizează
4382.700 de milioane de dolari cu un venit per capita de 2779 de USD. Prima
propunere de alcătuire a organizației a făcut-o președintele Bangladesh ului, Ziaur
Rahman în 1980, după Conferința pentru relații asiatice de la New Delhi, 1947, în
urma Conferinței de la Baguio, Filipine din 1950 şi după Conferința puterilor de la
Colombo din 1954. În anii ’70 a fost convenită constituirea unui bloc comercial,
urmată de Conferința miniștrilor de externe din 1981 de la Colombo.
Principiile fundamentale sunt:
- Respectul suveranității al integrității teritoriale, a egalității politice și a
independenței de stat;
- Neamestecul în probleme interne;
- Adoptarea deciziilor prin consensul celor opt delegații.
South Asian Free Trade Area – SAFTA (Zona sud-asiatică pentru liber
schimb) a fost primul pas spre trecerea la o regiune de liberalizare a comerțului care
să ducă la uniunea vamală, la o piață comună și la o uniune economică. În 2006 a
intrat în vigoare Programul de liberalizare a comerțului care prevede liberalizarea
schimburilor regionale și reducerea taxelor vamale cu 20 la sută, începând din 2009.

ASEAN (The Association of South-Eastern Asian Nations, Asociația națiunilor

din Asia de sud est) a luat ființă pe 8 august 1967, în urma Declarației de la Bangkok
ca o organizație geopolitică și unește zece țări cu o suprafață de patru milioane cinci
sute de mii de kilometri pătrați și o populație de 600 de milioane de oameni. Produsul
intern brut totalizează 3084 de miliarde de dolari şi are un venit per capita de 5131 de
USD. În 2006 ASEAN a fost admisă ca entitate cu statut de observator în Adunarea
Generală ONU. În 2007, ASEAN și EAS (East Asian States-Australia, China, India,
Japonia, Noua Zeelandă și Coreea de sud au inițiat un proces de asociere și în 2013
sunt programate negocieri pentru instituirea Parteneriatului Economic regional
Cuprinzător (The Regional Comprehensive Economic Partnership), care stabilește
cadrul cooperării regionale79.

Shanghai Cooperation Organization (Organizaţia de Cooperare Shanghai) are șase

membri, China, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan, cinci
observatori, Afganistan, India, Iran. Mongolia, Pakistan, trei parteneri, Belarus, Sri
Lanka, Turcia și trei oaspeți, Comunitatea Statelor Independente, Turkmenistan și
ASEAN. A apărut ca o organizație de securitate reciprocă la 26 aprilie 1996. Ea a
căpătat forma interguvernamentală în 2001 prin dezvoltare grupului Hangani, creat în
marea metropolă chineză în 1996, fără participarea Uzbekistanului. Principalele

78
Membri SAARC: Afganistan, Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan, Sri
Lanka.
Observatori: Australia, China, Uniunea Europeană, Iran, Japonia, Mauritius, Myanmar,
Coreea de
sud și Statele Unite.
79
Japanese Ministry for Foreign Affairs, www.asean.org, accesat în 22 februarie 2013.
obiective ţin de securitatea în Asia centrală și de eliminarea amenințărilor
transfrontaliere: terorismul, separatismul și extremismul religios. În 2004, la Tashkent
(Uzbekistan) a fost convenită Structura Antiteroristă Regională (The Regional
Antiterrorsim Structure) care să combată traficul de droguri și finanțarea activităților
teroriste: În 2007, Tratatul Organizației pentru Securitate Colectivă, semnat la
Dushanbe (Tadjikistan) a convenit ca statele membre să nu accepte crearea de noi
baze străine pe teritoriul lor. Prevederea a fost solicitată de Rusia și nu se aplică
bazelor americane instalate în Kârgâzstan pentru aprovizionarea efectivelor dizlocate
în Afganistan.

The Economic Community of West African States, ECOWAS, (Comunitatea Statelor

Vest-africane) compusă din Benin, Burkina Faso, Capul Verde, Coasta de Fildeș,
Gambia, Ghana, Guinea, Guinea-Bissau, Liberia, Mali, Niger, Nigeria, Senegal,
Sierra Leone și Togo, este o grupare regională fondată în 1975 pentru promovarea
integrării economice în toate domeniile activităților economice, în special în industrie,
transporturi, telecomunicații, energie, agricultură, resurse naturale, comerț, probleme
monetare și financiare, aspecte sociale și culturale. Pe măsură ce obiectivele sale s-au
orientat și spre colaborarea politică, structurile sale s-au clarificat și specializat:
- Comisia are funcție executivă și este frecventată de miniștrii de externe;
- Parlamentul Comunității, este o asociere legislativă formată din
parlamentarii țărilor membre;
- Tribunalul Comunității este chemat să ancheteze și să judece cazuri de
infracțiuni transfrontaliere și chestiuni juridice care privesc securitatea statelor din
zonă. Tratatul de la Lagos, semnat la 25 mai 1975, stabilește principiile integrării
economice pe baza:
- Pilonilor Comunității Economice;
- A autosusţinerii colective prin crearea unui bloc comercial unic;
- A misiunii de impunere şi menținere a păcii în regiune.

După alegerile multi rasiale și eliminarea sistemului segregaționist al

apartheidului din Africa de Sud, noul guvern de la Pretoria a marcat procese
importante de deschidere și de integrare în viata continentului. Una din inițiativele
sale importante a fost Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii, The New Economic
Partnership for Africa’s Development- NEPAD care a avut, în opinia inițiatorilor, o
vocație continentală prin atragerea în procesul de îndeplinire a obiectivelor sale:
- Grupul de la Casablanca80,
- Uniunea Statelor Africane,
- Organizația Unității Africane,
- Comunitatea Economică Africană,
, - Frontul African de Unificare.
Prin obiective şi participare , NEPAD, este cel mai cuprinzător program de cooperare
şi integrare economică a Africii care dispune de un corp executiv — Adunarea și

80
Fondat în 1961 de Egipt, Ghana, Guinea, Libia, Mali și Maroc.
Comisia executivă, de o structură legislativă — Parlamentul Panafrican și Comitetele
permanente, şi de o structură juridică, care acționează pe baza Cartei Drepturilor, a
Actului constitutiv al Uniunii Africane, prin Comisia pentru drepturile omului și ale
popoarelor. Organismele consultative sunt:
- Consiliul pentru securitate şi administrarea conflictelor;
- Consiliul economic şi social;
- Comitetele tehnice speciale.
Organizația dispune de o bancă centrală, de un Fond Monetar African și de o
Bancă de investiții.

2.3. Forța și influența corporațiilor transnaționale.

Agenții intenționali non statali includ corporațiile multinaționale şi corporațiile
transnaționale.
Corporațiile multinaționale sunt înregistrate sau operează în mai multe țări.
Ele nu se confundă cu societățile mixte, care reprezintă un acord de afaceri în care
părțile convin să dezvolte pe o anumită durată finită o entitate cu noi contribuții.
Părțile controlează împreună societatea și împart beneficiile sau pierderile şi preiau în
comun un proiect pe baza unui plan strategic. Apariția unei societăți mixte presupune
o pregătire temeinică pentru ca ea să devină efectiv un instrument de dezvoltare
economică şi nu doar un exercițiu de stil. Demersurile premergătoare cuprind:
- Obiectivele, structura, şi proiectarea formei societății (cooperatistă,
proprietate străină, de investiții străine, cu răspundere limitată);
- Descrierea produselor şi utilitatea lor;
- Tehnologii alternative de producție;
- Costul estimativ al echipamentului;
- Prețul estimativ al produselor;
- Analiza de piață internă şi externă, posibilele cereri pentru produsele
proiectate;
- Analiza concurenței;
- Proiecția vânzărilor și modurile de distribuire;
- Producție, stocare, testare, controlul calității;
- Costuri aproximative ale transferului de tehnologie;
- Cerințele de personal și de pregătire a acestuia;
- Beneficii sociale.

Modalitățile de realizare a unei societăți mixte sunt:

- Investitor străin interesat de o companie locală;
- Firmă locală interesată de o companie străină existentă pe teritoriul celei
dintâi;
- Antreprenori locali și străini formează împreună o nouă companie;
 - Societate cu capital public și, sau cu împrumut bancar81.

Corporațiile multinaționale sunt de obicei organizații mari cu un capital

puternic, personal numeros și filiale sau birouri regionale în zone de interes. Ele dețin
un rol important în globalizare. Prima asemenea companie a fost East India Company,
înființata de englezi în 1600, urmată de Dutch East India Corporation, apărută la
160282. Corporațiile multinaționale pot efectua investiții directe în producția unei
unități localizate într-o altă țară, fie prin cumpărarea acesteia, fie prin extinderea uneia
existente.

Corporațiile transnationale se deosebesc de cele internaționale pentru că nu

se identifică cu o locație națională. Corporațiile internaționale au origine națională cu
subsidiare în străinătate: transnationalele își extind operațiunile în mai multe țări cu
niveluri ridicate de responsabilitate. Nestlé are conducători executivi în mai multe
țâri, care elaborează decizii la nivel global transmise în întregul sistem fără să provină
dintr-un cartier general. Transnaționalele au devenit în timp actori importanți în
relațiile internaționale pentru că și-au modernizat operațiunile, au devenit mai
flexibile și mai rapide în aplicarea tehnicilor de management, marketing și de
comunicare. În 1970 existau 7000 de companii transnationale la nivelul întregii
planete pentru ca în 2006 numărul lor să ajungă la aproape 80 de mii, realizând
jumătate din producția industrială a lumii. Numai una singură din două sute își are
baza într-o singură țară în curs de dezvoltare83.
Criticii acuză transnaționalele că își dezvoltă afacerile în țări care nu respectă
drepturile omului sau nu protejează mediul natural. Ele sunt suspectate că încurajează
fuziunea în mari corporații care sugrumă concurența, își măresc capitalul, exportă
profiturile, exploatează sălbatic resursele naturale, limitează nivelul de salarizare,
erodează cultura locală și compromit suveranitatea națională84.

2.4. Organizaţiile nonguvernamentale şi contribuţia lor la viaţa planetei.

Acestea sunt asocieri private ”care urmăresc anumite activităţi ca să reducă
suferinţele, să promoveze interesele săracilor, să protejeze mediul natural, să
furnizeze servicii sociale elementare sau să promoveze dezvoltarea comunităţilor” 85.
Organizaţiile internaţionale nonguvernamentale se deosebesc de organizaţiile
interguvernamentale (organizaţii compuse, în primul rând, din state suverane sau
organizaţii naţionale, stabilite prin tratat, care funcţionează ca o Cartă adoptată de

81
http://defintions.uslegal.bom/a/articles-of-incorporation, accesat 26 ferbuarie 2013..
82
http://kb.nl/dossiers/voc/voc.html, accesat 26 februarie 2013.
83
Manfred Steger, Globalization: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Oxford,
2009,
p. 49-50
84
Marc Absles, „Globalization, Power and Survival, Anthropological Survey, vol 79, no. 3,
2006,
Institute of Ethnographic Research, George Washington University, Washington D.C., p.
79.
85
World Bank and NGOs, 3 October 2007,
http://library.duke.edu/research/subject/guide/igo_nge_coop_ngo_wb.html, accesat 23 februarie 2013.
reprezentanţii legali sau guvernamentali ai unor state, Cartă ratificată de fiecare
membru cu personalitate juridică). O organizaţie de acest fel poate fi fondată de
filantropia privată (Carnegie, Rockefeller, Gates Foundation) sau ca o emanaţie a unei
organizaţii internaţionale cum ar fi bisericile (tot mai numeorase după cel de-al doilea
Război Mondial).
După scop, OING-urile pot fi:
- operative pentru că urmăresc crearea unei comunităţi bazate pe organizaţiile
din fiecare ţară prin diverse proiecte care apelează la resursele şi competenţa internă;
- de susţinere (advocacy-based), care urmăresc influenţarea decidenţilor politici
guvernamentali pe anumite teme, cu scopul să promoveze interesul pentru acestea86
În funcţie de criteriile de constituire OING:
- sprijină, aplică şi promovează principiile Cartei ONU;
- se bucură de recunoaştere naţională şi internaţională;
- operează numai pe bază de non-profit şi este scutită de taxe;
- dispune de mijloace pentru programe de informare şi de o largă audienţă prin
publicarea unor lucrări şi prin organizarea de întâlniri cu participarea mass media;
- au un palmares satisfăcător de colaborare cu centre de informare ONU sau
agenţii ale acestora;
- prezintă un audit financiar anual, efectuat de o entitate autorizată şi
recunoscută;
- funcţionează pe baza unor reguli de adoptare transparentă a deciziilor şi a
alegerii membrilor din conducere;
- au o activitate susţinută de cel puţin trei ani şi pot dovedi că dispun de
resurse suficiente pentru activităţile din viitor87.
Obiectivele OING urmăresc:
- consoldiarea capacităţilor de dezvoltare durabilă;
- crearea de şanse economice;
- furnizarea ajutoarelor umanitare în zone de dezastre naturale sau conflicte
armate;
- influenţarea deciziilor poilitice în sprijinul grupurilor defavorizate;
- sesizarea discriminărilor de orice fel;
- elaborarea unor studii sau rapoarte riguroase care pot sta la baza unor
corective politice, economice şi sociale ale guvernului.
Prezenţa Organizaţiilor internaţionale non guvernamentale precum şi
extinderea activităţilor lor în domenii sensibile, cum sunt drepturile omului sau
protejarea mediului natural, au adus numeroase critici din partea protagoniştilor statali
dar şi a unor alţi agenţi internaţionali care le suspectează că:

86
Ibidem.
87
UN Department of Public Information, Criteria,
http://www.un.org/dpi/ngosection/criteria.asp,
accesat 19 februarie 2013.
 - fondurile colectate nu ajung totdeauna la cei aflaţi în situaţii disperate,
subnutriţi, dizolocaţi din aşezările proprii, exploataţi, terorizaţi sau supuşi unor
tratamente discriminatorii;
- ajutoarele furnizate sunt insuficiente sau prost distribuite alimentând
contrabanda, specula şi adâncirea decalajelor regionale şi sociale;
- nu produc, de multe ori, efecte pozitive pe termen lung, fiind doar paleative
care prelungesc stările de incertitudine şi crizele în zonele post-conflict88.

2.5. Grupările extremiste şi reacţia entităţilor statale şi non statale faţă de ele.
Aceste asocieri de elemente antisociale, sunt de obicei expresia opoziţiei sau a
nemulţumirii faţă de ordinea naţională sau internaţională existentă şi reprezintă
incapacitatea membrilor lor de a dialoga, de a paricipa la demersul democratic prin
comunicare şi negociere. De-a lungul timpului numărul lor a cunoscut creşteri şi
descreşteri, în funcţie de capacitatea şi voinţa protagoniştilor de a le elimina sau de a
le diminua influenţa. În prezent Statele Unite au înregistrat 23 de asemenea grupări,
cele mai cunoscute fiind KuKlux Clan-ul şi Panterele Negre, în versiunea separatistă
Noile Pantere Negre. Motivaţiile majorităţii unor asemenea grupări americane sunt de
ordin rasial sau religios. Marea Britanie are înregistrate oficial 17 formaţiuni
extremiste între care cele mai influente sunt Partidul Naţionalist, grupările separatiste
din Cronwall, Wales (Ţara Galilor), Irlanda de Nord, dar şi din fostul imperiu
(Kashmir). În Germania, dintre cele 26 de grupări extremiste unele sunt de orientare
neonazistă, dar şi comunist-radicale sau paramilitare. Franţa cunoaşte grupuri
separatiste cum sunt cele corsicane sau bretone, dar şi unele cu orientare rasială.
În Africa, din 12 grupări extremiste existente în Somalia, stat eşuat, victimă a
violenţei sociale şi etnice, majoritatea sunt de orientare islamistă, cele mai violnete
fiind Al Itihad al Islamia şi Al Shabaab, aceasta din urmă cu legături cu Al Qaeda.
Apartheidul a lăsat urme adânci în extremisul sud african, din cele trei grupări
cunoscute una este o nostalgie a supremaţiei albe, Mişcarea de rezistenţă afrikaner, şi
două sunt resturi ale formaţiunilor violente din perioada luptei anti-apartheid.
Extremisul apare mai ales în societăţile autocratice, în cele democratice fiind
combătut şi eliminat ori de câte ori fenomenul ameninţă stabilitatea şi siguranţa
publică. In dictaturi şi societăţi oligarhice el se traduce prin dorinţa sau acţiunea unui
grup de a înlocui regimul dictatorial cu unul democratic. Recurgerea la violenţă face
greu de calificat actele acestora ca iniţiative patriotice sau ca acţiuni teroriste.
În societăţile democratice activităţile extremiste urmăresc revenirea sau
impunerea regimurilor autoritare, ca opus al moderaţiei şi al toleranţei, cu scopul de
favorizare a unor grupuri restrânse de interese sau a unor elite exclusiviste.
Formele de manifestare sunt:
- fanatismul;
- separatismul;
- segregaţionismul;
- discriminarea, alta decât cea rasială;
88
Paul Collier, Wars, Guns and Votes, The Bodley Head, London, 2009, pp. 104-105.
 - fundamentalismul;
- conservatorismul agresiv.
Un act extremist poate părea dintr-un anumit punct de vedere just şi moral,
cum ar fi lupta armată pentru independenţă şi libertate, sau ca antisocial, în funcţie de
valorile, politica şi natura relaţiilor cu autorii actului respectiv. Ţările comuniste au
apreciat că mişcările naţionaliste erau expresia voinţei de autodeterminare a
popoarelor coloniale. Metropolele au combătut grupările respective, considerate
gherile anti-naţionale şi teroriste.
Contextul actual şi cel istoric al actului extremist dau perspectiva din care
poate fi analizat un act violent cu consecinţe sociale şi politice într-o percepere mai
îndepărtată. Nelson Mandela a fost conducătorul aripii armate a Congresului Naţional
African şi a susţinut lupta cu arma în mână împotiva minorităţii albe. După 28 de ani
de închisoare a fost aplaudat de lumea întreagă şi laureat cu premiul Nobel pentru
Pace.
În funcţie de deţinătorii puterii, acelaşi act poate fi acceptat ca legitim şi moral
sau tiranic şi condamnabil de minoritatea sau majortatea victimă a acestei puteri.
Grupul minoritar recurge mai repede la atacul armat decât fromaţiunea dominantă,
mai ales când acţiunile sale corespund unor grupuri de interese politice, militare sau
economice din exterior.
Extremismul şi intoleranţa au dus cel mai adesea la confruntare şi, ulterior, la
conflict.
Terorismul înseamnă folosirea sistematică a actelor violente, ca modalitate de
coerciţie, cu scopul de a crea panică, dezorientare şi descurajare.
Are scop religios, mai ales în condiţiile dominării sau tendinţelor de asimilare
a unei confesiuni minoritare de către una majoritară.
Poate avea scop politic, cu intenţia de impunere a unei doctrine sau a unui
regim împotriva comunităţii sau suprimarea libertăţilor civile când se transformă în
terorism de stat cum este cazul în Myanmar sau cum au fost dictaturile militare din
America Latină.
Scopul ideologic al terorismului este aplicarea şi răspândirea forţată a unor
doctrine nepopulare care duc la eliminarea libertăţilor individuale şi colective.
Terorismul89 foloseşte forţa:
- împotriva indivizilor civili, necombatanţi, vulnerabili sau fără capacitatea de
apărare;
- împotriva unor instituţii sau organizaţii civile (biroul ONU de la Baghdad)

89
„Acte criminale concepute sau calculate să provoace o stare generală de groază în rândul
publicului,
a unui grup sau a unei categorii de persoane din motive politice, acte inadmisibile în orice
condiții,
indiferent de considerentele politice, filosofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau
de orice
altă natură invocate drept justificare”. 1994 United Nations Declaration on Measures to
Eliminate
International Terrorism, Annex to UN General Assembly resolution 49/60 of Dec. 9
1994,
UN Doc. A/Res/60/49.
 - împotriva unor structuri sociale şi economice pentru provocarea unor
tensiuni politice;
- împotriva unor regimuri anocratice cu scopul secesiunii sau al
autodeterminării locale;
- împotriva statului pentru o repartizare diferită a resurselor de dezvoltare
(Delta Nigerului);
- pentru protejarea unor reţele de crimă organizată (trafic de droguri, persoane,
materii prime valoroase – aur, uraniu).
Tipurile90 de manifestare sunt:
- dezordinea civică, tulburarea păcii, securităţii şi a funcţionării normale a unei
comunităţi;
- terorism politic: un comportament violent infracţional menit să provoace
panică în comunităţi pentru deturnarea unor convingeri sau practici politice;
- terorism non-politic, căruia îi lipseşte suportul ideologic, dar care apelează la
aceleaşi mijloace de a crea şi de a menţine un grad avansat de teamă cu scop
coercitiv;
- cvasi-terorismul comite acte violente similare cu cele ale grupărilor teroriste,
dar care nu urmăreşte provocarea groazei de masă în imediata vecinătate. Reacţiile şi
consecinţele acestora sunt similiare cu cele ale actelor concepute în direcţia provocării
terorii91;
- terorismul politic limitat este caracterizat printr-o abordare revoluţionară
care se referă la “acte de terorism comise din motive politice sau ideologice, dar nu se
încadrează într-o campanie de cotrolare a statului”92;
- terorismul oficial de stat este practicat de naţiuni al căror regim se bazează
pe teamă generală, pe oprimare, care se confundă prin manifestări şi proporţii cu
terorismul de grupare. Mai este denumit şi terorism structural ce constă din acte şi
acţiuni comandate şi coordonate de un guvern pentru îndeplinirea unor scopuri
politice93.
Terorismul este o formă asimetrică a luptei armate şi a apărut mai ales în zone
unde războiul tradiţional nu a rezolvat o stare conflictuală. Istoria a înregistrat:
- secesiunea unui teritoriou faţă de o entitate statală nou formată;
- dominarea unui teritoriu sau a unor resurse de către anumite grupări;
- impunerea unei anumite forme de guvernământ;
- provocarea unor dificultăţi economice pentru populaţie;
- opoziţie faţă de un guvern sau de o armată de ocupaţie;

90
H.H.A. Cooper, Director of Task Force, Disorders and Terrorism,
http://www.ncjrs.gov/App/publications/Abstract.aspx?id=39469, accesat 20 februarie 2013.
91
„13 Beagles Stolen from Researchers”, The New York Times, February 2, 1988
92
Vezi Rex Hudson, „Who Becomes a Terrorist and Why?” 1999 Government Report of
Profiling
Terrorists, The Federal Research Division, The Lions Press, Guilford, Connecticut 2002.
93
Christopher Dobson and Ronald Payne, Counterattack. The West’s Battle Against the
Terrorists,
Facts on File, Inc, New York, 1982, p. 5.
 - fanatism religios.

Mijloace de combatere:
-elaborarea unor proceduri de anchetare, judecare şi deportare;
- consolidarea măsurilor de păstrare a ordinii publice;
- măsuri militare preventive şi punitive;
- adoptarea unor politici şi proceduri speciale de urmărire, anchetare şi
deţinere a suspecţilor.

III. DOMINANTELE PROCESELOR DE COLABORARE SAU

CONFRUNTARE.
Partea întâi.

1.1. Tipuri de colaborare internaţională.

Colaborarea internaţională este un proces care implică două sau mai multe entităţi
statale, două sau mai multe entităţi din care o parte sunt statale şi o altă parte non
statale, sau două sau mai multe entităţi non statale.
Scopul colaborării internaţionale este identificarea şi realizarea unor scopuri
comune în domeniul politic, diplomatic, militar, economic, social sau cultural cu o
durată bine determinată sau inspirată de o anumită conjunctură.
Colaborarea internaţională se bazează pe voinţa părţilor de a-şi asuma anumite
răspunderi în baza executării cărora ele beneficiază de atingerea unor interese
comune, similare sau apropiate. În cazul unor acţiuni de durată, relaţiile au la bază
documente cu valoare juridică recunoscută de dreptul internaţional.
Colaborarea internaţională se bazează pe:
- un mecanism constant şi corect de comunicare înre părţi;
- un sistem de coordonare la nivelul voinţei politice;
- un mecanism tehnic de negociere;
- un partener extern de mediere în cazul persistenţei unor puncte de vedere
diferite;
- un sistem intern propriu fiecărui participant de urmărire, aplicare şi
dezvoltare a deciziilor comune;
- principii şi reglementări pentru dialogul la nivelul factorilor decizionali şi al
aparatului tehnic.
La baza procesului se află:
- transmiterea şi schimbul de cunoştinţe;
- construirea unor relaţii de încredere şi consens;
 - mobilizarea resurselor care, luate individual, nu sunt suficiente pentru
realizarea obiectivelor propuse.
Colaborarea internaţională se bazează pe interese convergente ale părţilor, în
timp ce confruntarea porneşte de la interese divergente.
Cooperarea internaţională “implică un set de acţiuni efectuate de actori
publici sau privaţi din ţări cu niveluri diferite de venituri ca să promoveze dezvoltarea
economică durabilă şi să participe la un cadru internaţional mai stabil şi mai paşnic
pentru toată populaţia planetei”94.
Acţiunile reuşite de cooperare au la bază priorităţi, strategii şi scopuri comune
părţilor, definite pe baza discuţiilor menite să ducă la respect reciproc şi încredere95.
Cooperarea internaţională este obstrucţionată de:
- sancţionare şi monitorizare, ca probleme ale colaborării 96 care apar în
desfăşurarea programelor comune din cauza unor formulări echivoce în documentele
convenite sau din cauza lipsei unor mecanisme funcţionale de urmărire a aplicării
clauzelor agreate. Sancţionarea se impune când una din părţi nu respectă sau
abandonează aranjamentele iniţiale de cooperare. Monitorizarea stabileşte dacă
prevederile convenite au fost încălcate sau nu şi dacă se impun sancţiuni97.
- distribuirea şi informarea care ţin de coordonare şi sunt probleme alimentate
de imperfecţiunile mecansimelor de comunicare98.
Cooperarea poate fi eficientă:
- dacă există probleme asemănătoare de rezolvat;
- dacă provocări similare pot fi depăşite prin acţiune comună;
- dacă interesele comune le depăşesc pe cele individuale.
Colaborarea implică protagonişti de potenţă asemănătoare, cooperarea atrage
un partener puternic care-i asistă pe cei mai slabi. Conlucrarea este forma concretă de
aplicare a unor proiecte de cooperare sau colaborare.
Pentru funcţionarea sistemelor de colaborare Procesul Consultativ Regional le
oferă părţilor implicate cadrul pentru schimburile de experienţă între entităţi din
regiuni mai limitate sau mai extinse geografic şi pentru angajarea în consultări pentru
punerea în practică a unor programe, politici sau abordări comune. Aceste procese
sunt atractive deoarece instituie punţi de legătură între participanţi cu interese comune
în formule consultative sau mandatorii.

94
http://www.acimedelin.org/en/Cooperation/TheConceptofCooperation.asp, accesat 2 martie
2013.
95
Ibidem
96
Johan Bender, „In Good Times and Bad: Reciprocity in an Uncertain World”, American
Journal of
Political Science 31, August 1987, pp. 531-558.
97
James D. Morrow, „Modelling the forms of international cooperation:distribution versus
information”, http://stor.org/discover/10.237/270696?
ud=3738920&uid=2129&uid=70&uid=48sid=21101725873883 accesat 2 martie 2013.,
98
Lisa Martin, „Interests, Power and Multilateralism”, International Organization 46 (Autumn)
1992,
pp. 765-782.
3.2. Caracteristici şi deosebiri între parteneriat, acord, aranjament, pact şi
tratat.
Raporturile dintre agenţii cu rol important în relaţiile internaţionale au de multe ori la
baza parteneriatul, conceput ca un contract nominal între două sau mai multe entităţi,
care convin să întreprindă anumite acţiuni la care contribuie cu proprietăţi, cunoştinţe,
operaţiuni în vederea împărţirii unor beneficii pe baza unui act sau declaraţii de
parteneriat accesibile ca documente publice.
Naţiunile Unite au creat un Birou pentru Parteneriate care slujeşte drept
dispecreat al operaţiunilor de asociere şi promovează noi fome de colaborare pentru
susţinerea obiectivelor Mileniului Dezvoltării. Biroul furnizează sprijin pentru
iniţiativele Secretarului General şi servicii de asistenţă şi de administrare a Fondului
ONU pentru Parteneriate, creat în 199899.
Acordul este documentul de bază al unei înţelegeri între părţi ca rezultat al
negocierilor generale (negocieri cadru care reprezintă voinţa politică) şi specifice
(negocieri aplicate la condiţiile practice şi tehnice de respectare). “Potrivit Convenţiei
de la Viena din 1969, acordul este forma cea mai înaltă de înţelegere şi se asimilează
tratatului, dar este şi o formă nescrisă la care ajung mandatarii negocierilor. În sens
restrâns, acordul se referă la instrumente, tehnici de înţelegere între părţi, subiecte ale
dreptului internaţional”100. Acordul are valoare în dreptul internaţional dacă este
înregistrat ca atare la Naţiunile Unite.
Aranjamentul conţine procesele, infrastructura şi bunurile reunite de părţi ca
să-şi protejeze interesele şi cetăţenii în cazul unor ameninţări externe. El poate fi
consolidat prin acte cu valoare juridică sau prin consultări ordinare şi extraordinare.
Aranjamentul reglementează poziţiile părţilor în legătură cu o anumită situaţie sau
provocare. Aranjamentele pot să decurgă dintr-un acord sau tratat şi stabilesc
metodologia şi aplicarea acestora în termeni practici sau tehnici, e.g. integrarea
foştilor combatanţi în armata regulată, dezarmarea părţilor aflate în conflict,
demobilizarea şi aplicarea măsurilor post-conflict. “Aranjamentele, în special cele de
securitate, pot avea o relevanţă specifică pentru industrie şi unităţi de producţie în
zone instabile din punct de vedere politic şi social cum sunt zonele de exploatarea
mineralelor, câmpurile agricole sau coloniile de muncitori ale unor mari corporaţii”101.
Pactul consemnează “o înţelegere între subiecte de drept internaţional, cu
efecte juridice pe plan intern. Faţă de tratat, i se adaugă componenta militară
defensivă sau ofensivă. Alteori vizează obiective politice generale, cum a fost Pactul
de stabilitate şi creştere în Europa”102. Pactul elitelor este o înţelegere între grupuri
politice care atenuează violenţa şi elimină rezultanta ‘învingătorul ia tot’ la sfârşitul
unui conflict. Asemenea înţelegeri sunt convenite ca să faciliteze trecerea unei
societăţi de la un regim autocratic la unul pluralistic prin reforme democratice 103. Ele
facilitează condiţiile de încheiere a unui conflict sau previn izbucnirea acestuia104.
99
http://www.un.org/partnership, accesat 2 martie 2013.
100
Liviu-Petru Zăpârţan, Negocierile în viaţa social-politică, Eikon, Cluj-Napoca, 2007, p. 343.
101
, accesat 2 martie 2013.
102
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 349.
103
John Higley, Michael Burton, Government and Opposition, Blackwell Publishing, Hoboken
NJ.
1998, p98.
104
http://www.unicef.org/csr/219.htm, accesat 4 martie 2013.
 Tratatul este un document cu valoare internaţională, încheiat între două sau
mai multe state sau între unul sau mai multe state şi o entiate regională sau
internaţională. În situaţiile în care include cadrul şi metodologia de aplicare, el se
numeşte “Tratat de Bază” şi cuprinde acorduri-cadru. Se întemeiază pe suveranitatea
statului, care-şi asumă obligaţii şi răspunderi faţă de cosemnatari. Tratatul este un
contract care stabileşte inclusiv măsurile punitive în baza dreptului internaţional
pentru cazurile de încălcare sau nerespectare a prevederilor sale.
De la începutul secolului al XIX-lea, tratatul a fost consacrat de o formulă
generală accepată:
- preambulul descrie partenerii, obiectivul comun şi rezumă conjunctura în
care funcţionează tratatul;
- articolele conţin termenii contractului;
- finalul exprimă voinţa părţilor şi conţine reperele formale: data şi locul
semnării, limba sau limbile în care a fost redactat şi semnăturile împuterniciţilor
părţilor.

3.3. Efectele comunicării internaţionale şi ale globalizării asupra colaborării

politice şi diplomatice.
Diversitatea formelor de colaborare şi înmulţirea agenţilor internaţionali au lărgit
sensul şi semnificiaţiile acestora. Documentele de colaborare, intenţia şi prevederile
lor au căpătat o importanţă tot mai mare prin cunoaşterea lor în cercuri de parteneri
dar şi de adversari. Un acord regional referitor la distribuirea resurselor a căptat
valoare internaţională prin consecinţele pe care le poate avea aplicarea prevederilor
documentului pentru piaţa mondială şi pentru industriile care depind de aceasta.
Majoritatea contractelor cu valoare juridică internaţională, înregistrate la
ONU, îşi pierd caracterul secret şi păstrează doar calificativul “confidenţial”, ceea ce
presupune că prevederile lor pot fi cercetate de entităţi autorizate, în cazul unor
medieri sau al introducerii unor amendamente.
Desecretizarea aranjamentelor bilaterale şi multilaterale, precum şi accesul
media la asemenea documente a amplificat caracterul lor de interes general.
Apariţia şi impunerea multinaţionalelor din ţările emergente şi ritmul în care
acestea achiziţionează facilităţi şi bunuri industriale în afara graniţelor ţării de origine
au deschis posibilităţi fără precedent pentru comunicatori. Aceştia, la rândul lor,
dispun de reţele vaste, facilitate de tehnica digitală, transmisiunile prin satelit şi
diversificarea platformelor personale de recepţie: telefonul inteligent, iPod-ul, tableta
şi lap top-ul. Comunicarea, în sine, cuprinde noi culturi şi forme tradiţionale. Până la
sfârşitul secolului XX standardele impuse de cultura occidentală de comunicare au
generat câteva reguli de bază la nivel internaţional, susținute de eficienţă, concizie şi
imparţialitate.
Asocierea unor economii puternice – China, India, pe palierul asiatic, Brazilia
din zona latino-americană, Africa de sud, ea însăşi o combinaţie a culturii europene
anglo-bură şi a tradiţiilor Africii negre – a impus o mai mare flexibilitate, dar şi o
atenţie sporită pentru menajarea unor sensibilităţi locale. Tranformările radicale pe
care le înregistrează comunicatorii sunt exemple ale modificărilor din paradigma
internaţională. Publicul mondial nu mai este tentat sau atras de dominaţia marilor
trusturi media care au încercat să-i impună ce să mănânce, cum să se îmbrace şi ce să
înveţe şi preferă perspective noi asupra evenimentelor şi o tratatre amplă a celor
locale.
Comunicarea internaţională se află sub presiunea a două tendinţe paralele,
care nu se exclud:
- interesul pentru fenomenele ample cu manifestare globală, tratate însă în
conformitate cu percepţiile particulare ale unei comunităţi sau ale unei anumite zone.
Acesta este rezultatul fluxului continuu de informaţii difuzate neîntrerupt într-un
limbaj nivelator, conceput să comunice acelaşi mesaj cu aceleaşi instrumente
universale de tratare;
- interesul pentru naraţiuni locale, transmise de comunicatori locali, mult mai
familiarizaţi cu un perimetru limitat şi cu o cunoaştere mai profundă decât a unor
corespondenţi internaţionali plantaţi pe un eveniment pentru o scurtă perioadă de
timp. Aceştia din urmă, oricât de bine documentaţi ar fi, au nevoie de surse interne de
informaţii, nu totdeauna accesibile sau relevante pentru tipul de date pe care le deţin.
Comunicarea internaţională se manifestă prin:
- documente, comunicate şi raportări emise de protagonişti statali sau actori
nonstatali cu intenţia de a-şi confirma legitimitatea şi de a obţine sprijinul propriului
public pentru măsuri şi prevederi înscrise în contractele pe care le încheie în numele
unei naţiuni sau comunităţi;
- programe, proiecte şi campanii de promovare a unor iniţiative cu caracter
politic, economic, social şi cultural de a căror transpunere şi aplicare depind
siguranţa, stabilitatea şi progresul populaţiei, sistemul de apărare şi destinderea;
- ediţii de publicaţii subvenţionate de entitatea emitentă, difuzate în zone de
interes din teritoriul partenerilor pentru combaterea unor susceptibilităţi sau
adversităţi;
- apariţia unor demnitari în publicaţii şi staţii de radio şi televiziune
presitgioase cu audienţă internaţională, pentru explicarea şi sublimarea unor realităţi
care să modifice percepţia autorităţii respective de către publicul şi administraţia altor
ţări;
- misiuni ale unor reprezentanţi ai lumii academice sau ai societăţii civile,
participanţi la întâlniri regionale sau internaţionale în cadrul cărora prezintă propriile
puncte de vedere, combat mistificările şi reprezentările false;
- programe din “forţa inteligentă” care foloseşte mijloace diplomatice,
cluturale, economice şi sociale pentru cultivarea încrederii şi cunoaşterea reală şi
aprofundată a partenerilor şi a intereselor lor într-un proiect mutinaţional.
Globalizarea a produs reţelele sociale, domenii vaste de comunicare în care
oricine poate să comunice orice cu oricine. Jurnalismul cetăţenesc, născut de noile
facilităţi, este ramura neoficială a comunicării internaţionale. Avantajul major este
libertatea absolută de transmitere a noutăţilor, fără oprelişti, fără norme şi fără
cenzură. Există, însă, două mari dezavantaje: pericolul circulării pe reţele a unor
opinii cu titlul de informaţie, şi de circularea unor informaţii amalgamate fără
verificarea acestora şi fără identificarea surselor.
Globalizarea a impus mai multă transparenţă în afacerile mondiale şi relatarea
directă a unor evenimente pe parcursul desfăşurării lor. Cel mai evocator exemplu
este ‘primăvara arabă’. Posibilitatea transmiterii directe din mijlocul tulburărilor a
influenţat atât reacţia lumii, cât şi a cercurilor conducătoare. Nimeni nu a avut, însă,
posibilitatea să verifice din surse independente relatările unor oameni obişnuiţi,
exaltaţi de ineditul unor situaţii surprinzătoare şi foarte dramatice.
Comunicarea internaţională este condiţionată de patru aspecte esenţiale ale
globalizării:
- comerţul şi tranzacţiile comerciale;
- mişcările de capital şi investiţii;
- migrarea şi transmutările de populaţie;
- diseminarea de cunoştinţe105.
Comerţul şi tranzacţiile comerciale, ca şi mişcările de capital şi investiţii devin
teme de comunicare atunci când părţi limitrofe geografic sau internaţional îşi văd
atinse propriile interese de către noi aranjamente exclusive sau în situaţiile în care
acordul acestora poate fi obţinut prin inducerea unor posibile interese în interiorul
publicului. Acesta, la rândul lui, manifestă susţinerea care îi dă elitei guvernante
autoritatea şi mandatul să acţioneze în sensul propus de public.
Chiar dacă lumea financiară şi comercială s-a deschis faţă de secolul trecut,
atitudinea din jurul marilor tranzacţii a rămas criptică şi comunicările despre acestea
sunt puţine şi fabricate de companii specializate în relaţii publice, marketing şi
administrarea crizelor.
Mult mai transparente sunt comunicările în domeniul migraţiei, mai ales a
forţei de muncă, devenită temă de campanii politice. Influxul sau refluxul de
populaţie autohtonă sau exterioară unui stat-naţiune alimentează programe
guvernamentale de extindere a activităţilor privind forţa de muncă (Irlanda anilor ’80,
când a încurajat repatrierea), sau de introducere a măsurilor de austeritate şi de
protejare a pieţei interne de forţă de muncă (Marea Britanie-limitarea accesului
lucrătorilor români).
Diseminarea cunoştinţelor a depăşit sensul unic de la centrele culturale
tradiţionale către o periferie culturală. Înmulţirea instituţiilor de învăţământ, a
centrelor universitare şi de cercetare, dezvoltarea programelor şi a schimburilor inter-
culturale au modificat peisajul şi modalităţile de transformare a elementelor de
cunoaştere ştiinţifică, industrială sau etnografică prin includerea de noi centre din
zone cândva dominate de transmisiunile din exterior şi mai puţin de emanaţiile
culturale proprii.
Cu toate meritele ei, globalizarea nu mai este privită ca miracolul lansat la
sfârşitul secolului trecut. Criticii săi au arătat că globalizarea provoacă:
- transferul unor dezavantaje, în primul rând economice dar şi politice şi
sociale, către ţările sărace şi zonele subdezvoltate. Comerţul modial încurajază
participarea tuturor producătorilor, dar o parte dintre protagonişti nu dispun de forţa şi
nici de mecanismele necesare ca să intre în concurenţă cu marii jucători, în timp ce

105
George Bridges, „Grounding Globalization: The Prospects and Perils of Linking Economic
Processes of Globalization to Environmental Outcomes”, Economic Geography 78 (3)
2002,
pp. 361-386.
aceştia îşi construiesc noi sisteme de protejare a propriilor resurse şi a pieţelor pe care
deţin monopolul sau dominaţia106;
- externalizarea producţiei marilor corporaţii transnaţionale în zone cu mână
de lucru ieftină. Acestea îi sugrumă pe micii producători locali (produsele textile
chinezeşti pe piaţa africană)107;
- scăderea activităţilor sindicale în zonele cu mână scumpă de lucru. Sub
ameninţarea externalizării, sindicatele au fost nevoite să adopte poziţii mai flexibile în
negocierile cu marile patronate108;
- folosirea excesivă şi ilegală a forţei juvenile de muncă în agricultură,
extracţia minieră dar şi în a economia subterană pentru traficul ilegal, pornografie sau
prostituţie109.

IV. DOMINANTELE PROCESELOR DE COLABORARE SAU

CONFRUNTARE (Partea doua)
4.1. Confruntarea, tipuri de manifestare.
Confruntarea pornește de la poziții de interese divergente care apar în relațiile dintre
protagoniștii statali şi actori non statali. Tendințele de manifestare pornesc de la
aspectul unei dispute, depășite prin dialog şi negocieri și pot ajunge la manifestări
acute ce degenerează în conflicte armate și în război deschis.
Confruntările sunt stări de manifestare a disensiunilor atât în interiorul unui
stat în cadrul jocului politic, pentru cucerirea și menținerea puterii de guvernare cât și
în raporturile mondiale provocate de supraevaluarea șanselor unor agenți
internaționali de a-și maximiza interesele, subevaluând intențiile, capacitățile și
proeicţiile altora.
Confruntarea internațională poate fi depășită prin voința părților antagonice
care recurg la negociere sau la medierea unor entități autorizate și recunoscute ca
atare pe plan global.
Ceea ce poate să provoace confruntarea internațională este:
- nerespectarea suveranității sau a integrității teritoriale;
- nerecunoașterea unui regim atipic într-un anumit mediu politic: dictatura
într-un mediu democratic (Coreea de Nord), sau guvernarea pluralistă, inclusivă şi
interactivă într-un mediu oligarhic (Israelul în Orientul Mijlociu);

106
Charles Hurst, Social Inequality Forms, Causes and Consequences, 6th ed. Pearson
Education, Inc,
Boston MA, 2007, p. 41.
107
Ranganathan Kuruvilla, „Economic developement strategies and macro- and micro-level
human
resource policies. The case of India’s outsourcing industry”, Industrial and Labor Review
62 (1)
October 2008, p.39-72.
108
Graham F. Thompson and Paul Q. Hearst, „The Future of Gloablization”, Cooperation and
Conflict
37(3) 2002, pp. 247-265.
109
Nina Pavcnik „Child Labor in Global Economy”, Jorunal of economic Perspectives 19 (1)
2005,
pp. 199-220.
 -ignorarea deliberată a intereselor și a demersurilor unui agent internațional
dornic să se afirme și să participe la aranjamentele comune de securitate și stabilitate;
- adoptarea unei politici agresive de către un protagonist statal în relațiile cu
vecinii și cu partenerii dintr-un organism regional (Zimbabwe și SAADC);
- nerespectarea de către un agent internațional a documentelor încheiate cu
parteneri externi statali şi non statali;
- încălcarea normelor de drept internațional și a principiilor din Carta
Organizației Națiunilor Unite;
- agresiunea și amenințarea cu agresiunea;
- comportamentul internațional violent, susținerea sau tolerarea terorismului.
Practica internațională a impus în ultimele decenii noul concept de
Confruntare constructivă. Inițiatorii lui110 au pornit de la premisa că numeroasele
confruntări intense pe termen lung pe teme importante și dificile sunt inevitabile.
Ceea ce nu este inevitabil este gradul de distrugere asociată, de obicei, cu asemenea
fenomene. Nu de puține ori, negocierea creează şi produce o aversiune sporită și o
cronicizare a confruntării. Conflictele locale prelungite (Angola, aproape 30 de ani)
au ajuns într-un impas aparent definitiv care s-au transformat în adevărate găuri
negre în care au dispărut oameni, fonduri şi resurse.
Abordarea confruntării constructive pornește de la procesele patologice care
afectează indivizi, organizații și comunități întregi. Uneori, ele pot fi eliminate
complet, dar alteori nu sunt decât limitate simptomele și efectele unor astfel de
manifestări. Ceea ce urmărește confruntarea constructivă este controlul dinamicii
distructive a conflictelor prin:
- diagnoză: identificarea cauzelor, a modului de manifestare a părților
implicate;
- identificarea şi implementarea unor etape preventive care să blocheze
degenerarea confruntării în conflict;
- asistența pentru identificarea unor soluții de depășire a confruntării prin
relansarea dialogului între părți, medierea transformațională (transformtive
mediation);
- alegerea unei variante de ieșire din confruntare fie printr-o victorie pe termen
scurt a părții celei mai îndreptățite, fie printr-un aranjament pe termen lung care să
evite repercursiuni neprevăzute111.
Drumul spre depășirea conflictului este blocat de:
a) Încadrarea problemelor, un proces complex în care resentimentele și
frustrările se transformă în cruciade aprige în sprijinul pozițiilor adoptate
de părți. Încadrarea corectă duce la identificarea diferențelor
fundamentale şi descoperă opțiuni clare, raționale cu valoare strategică.112
b) Confuzia de termeni provocată de deficiențe de comunicare poate duce la
decizii sprijinite pe false argumente și la agravarea proceselor distructive,
la escaladarea și la polarizarea conflictelor113.
c) Probleme procedurale ce provin din sindromul „lipsa acționarului” (the
missing stakeholder, orig. engl.), tradus prin eșecul de identificare a
110
Guy Burgess & Heidi Burgess, Constructive Confrontation. A Theoretical Framework,
http://www.colorado.edu/conflict/peace/example/burg7467.htm, accesat 5 martie 2013.
111
Ibidem,
112
John Paul Lederach, The Dynamics and Progression of Conflict,
http://www.colorado.edu/conflict/peace/exaple/lede7148.htm, accesat 5 martie 2013.
113
Guy Burges & Heidi Burgess, op.cit.
 tuturor protagoniștilor sau de absența mecanismului prin care părțile
dintr-un conflict să-și poată formula preocupările, interesele și
temerile114.
d) Identificarea problemelor contradictorii sau controversate include lupta
pentru poziția de lider într-un conflict, poziție care permite maximizarea
intereselor proprii ale uneia din părți în condițiile în care pretextul
apărării securității colective poate crea un ascendent115.
e) Escaladarea este stadiul cel mai dinamic şi cel mai distructiv într-o
confruntare. Este un ciclu exploziv de provocări şi contra-provocări care
duc la înlocuirea dezbaterilor consistente cu ciocniri directe, violente
orientate mai mult spre atacarea adversarului decât spre avansarea unor
interese proprii. Escaladarea duce la polarizare – procesul provoacă, la
rândul ei, extinderea motivelor confruntării și la obligația de a susține și
de a se alinia uneia sau alteia dintre părți pentru constituirea unei coaliții
puternice116.

4.2. Confruntare şi conflict.

Conflictul este procesul prin care o entitate cu interese diferite și chiar opuse
consideră că adversarul acționează împotriva sa şi se angajează să-l descurajeze prin
mijloace de forță. Elementele definitorii ale conflictului117 sunt:
- identificarea intereselor contradictorii recunoscute de către părți;
- convingerea fiecăruia că adversarul va acționa împotriva sa;
- justificarea prin anumite activități precedente a perspectivei negative asupra
părții opuse;
- procesul conflictual s-a dezvoltat în acțiuni divergente în trecut.

Conflictul de conținut implică entități care se deosebesc și nu acceptă modalitatea

unitară de abordare a unei controverse.
Conflictul relațional scade gradul de angajare în dialog, duce la neîncredere
totală, suspiciune și la comiterea unor erori grave de percepție și acțiune118.
Rezolvarea conflictelor survine în situația în care inconsistența între scopurile
și acțiunile părților este rezolvată prin dialog, negociere sau mediere 119. Conflictele își
au originea în situații înscrise într-un dezechilibru de forțe sau în situații divergente
latente. Reacția adecvată față de conflictele înghețate este explicarea lor pentru
conștientizarea dezechilibrului de forțe și a relațiilor inegale. Conflictele deschise duc
la confruntări deschise.
Procesul de reconciliere realizat prin negocieri poate promova „construirea
păcii” înțeleasă ca un „demers care implică o mare varietate de roluri şi activități al

114
Ibidem.
115
Ibidem.
116
Ibidem.
117
Afzaur M. Rahim, Managing Conflict in Organizations, Transaction Publishers, Piscataway
NJ,
2010, p. 15.
118
Michael Nicholson, Rationality and the Analysis of International Conflicts, Cambridge
University
Press, Cambridge New York, 1992, pp. 12-13.
119
Ibidem..
căror scop este să creeze şi să susțină transformarea și mișcarea spre o relație
restructurată între părți”120.

4.3. Relațiile protagoniștilor statali și ale actorilor non statali în faza post-
conflict.
Tendințele globale actuale indică faptul că instabilitatea ar putea să persiste în
anumite zone ale globului din cauza unor conflicte în desfășurare sau din cauza unor
divergențe latente care pot degenera în confruntări deschise. „Statisticile şi modelările
globale arată că crizele economice sporesc riscul instabilității dacă depășesc o
perioadă de nu an, un an și jumătate. Pe lângă o creștere a naționalismului economic ,
cea mai apropiată consecință politică se va răsfrânge și asupra aliaților și prietenilor
care nu-și pot îndeplini obligațiile de apărare și umanitare”121.
Conflictele violente izbucnesc în situația în care procesele politice nonviolente
eșuează și structurile autorității nu mai sunt considerate legitime de o parte sau de
întreaga populație. Aranjamentele politice și negocierile caută să scurteze durata
conflictului, să reducă efectele sale, dar motivele conflictului s-ar putea să nu dispară
odată cu instaurarea stării post-conflict. Aceasta este o etapă extrem de sensibilă în
care neîncrederea și suspiciunea părților pot să producă reluarea și mai înverșunată a
conflictului. De aceea acțiunile în faza de reașezare a relațiilor trebuie evaluată în
raport cu impactul ei asupra politicilor care au produs conflictul122.
Stingerea unui conflict vizează latura sa politică:
- imaginea, perceperea sa depind de modul în care populația apreciază șansele
unei părți sau a alteia, identifică învingători și învinși, câștiguri și pierderi. Ca prim
pas, este necesară o evaluare unitară și o înțelegere a regulilor jocului politic, social și
economic123;
- inițierea unui proces politic care să înceapă cu negocieri și să se încheie cu
un acord şi cu un sistem de monitorizare a modului său de aplicare. Acest proces
presupune analizarea realității:
a) Relațiile dintre părți sunt adesea inegale;
b) Susținerea celor care agreează procesul politic şi disocierea de cei care îl
resping;
c) Abordarea problemelor nerezolvate care stau la baza conflictului;
d) Partizanatul unor entități externe;

120
John Paul Lederach „Process: The Dynamics and Progression of Conflict”, Building Peace,
United
States Institute of Peace, Washington D.C., 1997, p. 71.
121
Dennis C. Blair, „Annual Threat Avertisment of the Intelligence Committee for the Senate
Select
Committee on Intelligence”, Washington D.C., US Office of the Director of National
Intelligence,
2009, p11.
122
Beth Cole (Project Director), Gurinding Principles for Stabilization and Reconstruction,
United
States Institute for Peace Press, Washington D.C., 2009, 3.4.2.
123
Ibidem.
 e) Neînțelegerile care pot submina aranjamentele finale și impunerea păcii:
dezarmarea combatanților, demobilizarea, integrarea în noile structuri sau în viața
civilă;
f) Acordul privind scopurile cuantificabile ale fiecărei părți124.
- atragerea tuturor părților și a grupurilor marginalizate pentru includerea
drepturilor și a cerințelor lor în angajamentele finale;
- comunicarea strategică eficientă prin transmiterea unor mesaje credibile
privind obiectivele procesului de pace.
Un factor important al stării post-conflict și al impunerii păcii este
legitimitatea părților incluse în negocieri. În mod general, legitimitatea este concepută
în relația dintre cetățean și stat, chemat să garanteze securitatea individului dar şi să
exercite anumite funcții economice, sociale și politice într-o manieră responsabilă.
Legitimitatea îi cere statului să respecte dreptul internațional și pornește de la :
- autoritățile mandatate să participe la negocierea acordurilor de încetare a
ostilităților, de dezangajare, de pace, care să cuprindă procesul de tranziție şi
administrare în faza post-conflict;
- adaptarea resurselor la scopurile fazei post-conflict și distribuirea lor rapidă
pentru consolidarea legitimității. Instalarea unui sistem operațional descurajează
frauda, paternalismul şi haosul social și umanitar;
- Capacitatea de administrare pe două niveluri – la nivelul unei misiuni
internaționale, frecvent autorizată de Națiunile Unite, și la nivelul părții locale
majoritare, sau agreate de populație. Într-un proces durabil de pace succesul depinde
de modul în care mandatarii pot orienta transformările conflictelor între părțile
beligerante125;
- Comunicarea și transparența ajută nu numai părțile aflate în conflict, ci şi
atragerea ajutoarelor și a asistenței externe (Somalia 1993 – retragerea SUA și ONU),
descurajează zvonurile, panica, propaganda ostilă. Comunicarea şi transparența
presupun folosirea unor mijloace accesibile, includerea reperelor și a valorilor
tradiționale;
- Angajarea comunității internaționale. Simpla adoptare a unei rezoluții ONU
sau a unui organism regional pentru inițierea procesului de pace nu este suficientă. Pe
măsură ce operațiunile armate încetează şi forțele beligeranților sunt separate printr-o
misiune de impunere şi menținere a păcii, societăți umanitare, ONG-uri asigură
tranziția prin instituirea unor dispozitive de retocare a refugiaților, de distribuire a
medicamentelor, alimentelor, de normalizare a vieții populației în vederea asigurării
condițiilor pentru tranziția politică și pregătirea unor alegeri libere și corecte.

V. SECURITATEA COLECTIVĂ ȘI MENCANISMELE DIPLOMAȚIEI

MULTILATERALE

124
Apud John Darby, The Effects of Violence on Perace Processes, Institute of Peace Press,
Washington D.C., 2001.
125
Vezi Jack Corey, Michael Dziedzic and Leonard R. Howley (eds.), Teh Quaest for Viable
Peace:
International Intervention and Strategies for Conflict Transformation, Institute of Peace
Press,
Washington D.C., 2005.
 5.1. Caracteristici și funcții
Securitatea colectivă reprezintă un tip de construcție a unei strategii de coalizare prin
care un grup de națiuni convin să nu se atace reciproc și să se apere în comun de un
atac exterior. Termenul de bază — securitate — și-a extins în lumea contemporană
sensul și semnificația. El se referă nu numai la interesul protagoniștilor statali de
apărare a propriului teritoriu, a propriilor populații și a propriilor interese în fața unor
pericole majore – invazii, războaie, supunere politica și economică. Securitatea a
generat o preocupare pentru degajarea unor soluții în favoarea problemelor pe care le
poate provoca însuși contextul non-conflictual deschis provenind din domeniul
alimentației, energiei sau al migrației forței de muncă.
Elementul central al conceptului de securitate colectivă pornește de la
obligația fundamentală a părților de a sprijini și apăra o anumită stare de fapt din
realitatea internațională împotriva unei schimbări realizată prin forță din interiorul sau
din afara sistemului126. Conform acestui concept, pacea comunității internaționale
poate fi menținută prin acorduri obligatorii predeterminate de acțiune împotriva
amenințărilor sau acțiunilor ilegale de folosirea forței de către un membru suveran al
comunității internaționale împotriva altuia. Agresiunea, ca intenție sau aplicare
efectivă, declanșează forțele combinate ale membrilor grupării de apărare reciprocă127.
În mod fundamental, combinarea capacității de ripostă a protagoniștilor coalizați o
depășește pe cea a autorului încălcării ordinii existente și îl determină să renunțe la
acțiuni ostile prin factorul de descurajare, sau îl face să suporte consecințele unei
înfrângeri definitive dacă acesta persistă în continuarea conflictului deschis.
Inițiatorul conceptului de securitate colectivă, președintele american Woodrow
Wilson, preciza că aceasta nu este o formă diferită a echilibrului de forțe, practică pe
care a înlocuit-o treptat, ci o modalitate organizată a păcii comune128.
Securitatea colectivă este privită și ca un concept idealist care se bazează pe
prevenirea conflictelor prin formarea unei forțe militare copleșitoare a unei grupări de
state menită să descurajeze agresiunea, sau, în cazuri extreme, să organizeze și să
declanșeze un atac cu capacitatea și rezultanta înfrângerii agresorului129.
Pentru ca sistemul securității colective să își dovedească eficiența el are
nevoie de o forță suplimentară care nu numai să descurajeze sau să domine o putere
exterioară, ci să se bazeze pe voința politică de impunere a unor sancțiuni și chiar de
recurgere la forța armată atunci când aceasta este ultima opțiune (cazul Irakului)130.
Carta ONU arată în articolele 48 și 49 că „acțiunea pe care o impune
îndeplinirea deciziilor Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și a securității
internaționale vor fi luate de către toți membrii Națiunilor Unite sau de o parte a
acestora în funcție de hotărârea Consiliului de Securitate; aceste decizii vor fi
126
Lynn H. Miller, “The Idea and the Reality of Collective Security”, Global Governance, 5,
1999,
p. 303.
127
Ibidem.
128
Woodrow Wilson, “An Address Before the League to Enfrorce Peace, May 27, 1916”, in
Arthur
S. Link, The Papers of Woodrow Wilson, Princeton NJ, Princeton University Press, vol.
37, p.137.
129
Vezi Eke Onyemaechi, Poltics, oil wealth and the crisis of development, Willy Rose and
Appleseeds
Publications, Coy, 2010.
130
Apud Norman Dunbar Palmer and Howard Cecil Perkins, International Relations, 3d. ed.
CBS
Publishers and Distributors, New Delhi, 2001.
îndeplinite direct de către membrii Națiunilor Unite prin acțiunile lor adecvate în
cadrul agențiilor internaționale din care fac parte”131.
Aplicarea în practică a principiilor, obligațiilor și drepturilor ce decurg din
securitatea colectivă nu este lipsită de corective provocate de faptul că unele state au
rețineri sau chiar refuză să-și respecte angajamentele dacă acțiunile propuse nu sunt în
slujba propriilor interese, dacă le consideră prea riscante sau costisitoare. Asemenea
protagoniști susțin că aranjamentele din sistemul securității colective prezintă
pericolul transformării unor mici conflicte în lupte ample și împiedică aplicarea unor
rezolvări non-violente a problemelor pentru că se bazează în principal pe soluții
militare cu prețuri foarte ridicate132.
Controversele conceptuale, unele motivate de contextul relațiilor
internaționale, nu au dizlocat semnificația și rolul securității colective care este
agreată, în continuare, ca un mecanism instituționalizat pentru menținerea păcii, a
securității internaționale și pentru reducerea tensiunilor dintre state. Securitatea
colectivă a contribuit la crearea și menținerea unui cadru conceptual și practic de
prevenire a confruntărilor ce ar fi putut degenera în conflicte majore și în amenințări
grave la adresa păcii mondiale.
Direcția de acțiune a sistemului ONU de securitate colectivă a fost întotdeauna
dictată de marile puteri mondiale, în special de către cei cinci membri permanenți ai
Consiliului de Securitate. Puterile secundare, locale, se simt marginalizate când
intervin interesele celor cinci mari, mai ales ale Statelor Unite. Asemenea slăbiciuni
nu diminuează și nici nu anulează menirea și funcționalitatea sistemului de securitate
colectivă 133.

5.2. Suveranitatea și interacțiunea protagoniștilor statali

Suveranitatea, împreună cu teritorialitatea, stă la baza naturii sistemului internațional,
acceptat ca un set de reguli bine dezvoltat, nelipsit de controverse și accidente între
protagoniști, actori și agenți internaționali. Regulile individualizate de state, guverne,
comunități locale sau de cutume au dus la anarhia din sistemul internațional,
considerată ca fiind rezultatul lipsei unor norme pe baza cărora să acționeze o
autoritate cu legitimitate și recunoaștere universală. Nu la fel stau lucrurile în
interiorul unor entități statale unde forța guvernantă — democrație sau dictatură —
elaborează, aplică și susține un sistem de legi. În termenii relațiilor internaționale,
statul națiune nu are concurent în aplicarea și respectarea regulilor pe care le impune,
în timp ce entitățile care intră într-o concurență a intereselor nu mai dispun de
monopolul autorității.
Ceea ce nu înseamnă că anarhia degenerează frecvent sau obligatoriu în haos.
Anarhia întârzie reacția și capacitatea de prevenire din timp a conflictelor și
eliminarea cauzelor ce le provoacă. Haosul provoacă o risipire a intereselor , apariția
unor entități sau grupuri cu o ordine de zi vindicativă, anti-socială și distructivă.

131
http://www.onu.info.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite, accesat 12 martie
2013.
132
Joseph C. Ebegbulem, The Failure of Collective Security in the Post World Wars I and II
International System, http://www2.hu-berlin.de/transcience/vol2_issue2_2011_23_29.pdf,
accesat 12 martie 2013.
133
Ibidem.
 Suveranitatea este acea calitate pe care și-o asumă un regim de guvernare
pentru normarea și exercitarea funcțiilor principale ale statului atât la nivel intern,
național, cât și în relațiile dintre state. Dacă în acest domeniu regulile sunt mult mai
generale, dată fiind necesitatea respectării dreptului suveran de organizare a vieții
interne, statele națiune se sprijină reciproc, se asociază, colaborează pentru a-și
optimiza interesele și pentru a-și asigura sprijinul politic, diplomatic, militar sau
economic, în cazul unei amenințări pe care nu o poate depăși individual.
Ceea ce este dificil de determinat în condițiile comunicării internaționale
intense și ale globalizării este stabilirea a ceea ce înseamnă suveranitate internă,
bazată pe principiul neamestecului extern în probleme de ordin intern și suveranitatea
externă care dă, cel puțin teoretic, aceeași autoritate și conferă aceleași drepturi de
bază fiecărui protagonist statal, mac sau mare, democratic sau totalitar, puternic sau
slab.
Preocupările privind respectarea drepturilor omului sau a valorilor
democratice au un caracter profund umanitarist. Acțiunea unor organizații
non/guvernamentale în favoarea acestor drepturi, condiționarea respectării lor de către
un partener extern pentru acordarea de asistență sau pentru încheierea unor acorduri
înseamnă, implicit, cunoașterea și tendința de influențarea comportamentelor
mediului intern.
Cu atât mai categorică este tendința neexprimată de orientare a politici interne
a unui stat națiune prin impunerea de sancțiuni economice de către comunitatea
internațională unei autorități guvernamentale, suspectată că acționează împotriva
intereselor propriei națiuni și în favoarea unei elite conducătoare. Pe lângă faptul că
asemena măsuri punitive -girate de Națiunile Unite sau de organisme regionale- nu-și
dovedesc totdeauna utilitatea, ele lovesc indirect tocmai populația civilă, lipsită de
mijloace de subzistență. (Operațiunea Petrol-contra-hrană, Irak 18995-2003).
Suveranitatea efectivă devine operațională în măsura în care este recunoscută,
împreună cu teritorialitatea , de către cât mai multe entități asemănătoare. Formal,
această recunoaștere se materializează prin relațiile unui stat cu alte state, prin
acorduri și înțelegeri bi- și multilaterale, prin participarea cu drepturi egale la
elaborarea , adoptarea și aplicarea deciziilor din Organizația Națiunilor Unite sau a
altor organisme și asociații universale sau regionale.
Apartenența și manifestarea în sistemul internațional ca partener exclusiv în
nmele unui stat națiune nu înseamnă totdeauna adeziunea cetățenilor la acestea sau
legitimarea autorității ca fiind reprezentativă și inclusivă. Controlul teritoriului de
către regimul guvernamentale nu atrage automat sprijinul popular, dar regimul
respectiv își păstrează caracterul identitar , reprezintă statul națiune în relațiile
externe. Când contradicțiile dintre realitatea internă și acțiunile externe ale unui
protagonist devin flagrante partenerii externi pot să condiționeze relațiilor, acordurile
și programele existente cu alinierea politicii interne a protagonistului abuziv la
normele și convențiile internaționale. În acest demers intervine principiul
angajamentelor asumate. În cazul unor fracturi politice interne (schimbări violente de
regim) noile autorități se grăbesc să anunțe că vor respecta angajamentele precedente,
pentru ca să obțină legitimarea atât de necesară din partea unor agenți externi
influenți.
Există și situații în care protagoniștii statali ies unilateral din sistemul unor
aranjamente și angajamente internaționale în numele exercitării suveranității interne și
al dreptului la autodeterminare (Coreea de nord, Iran). „Suveranitatea este, mai presus
de orice, o chestiune de legitimitate care presupune recunoașterea reciprocă. Ea este
un schimb ipotetic în care două părți potențial conflictuale, respectând relațiile de
putere existente, se recunosc reciproc într/o strategie de investiție minimă134”.

5.3. Alianțe și parteneriate: asemănări și deosebiri

Într-o lume cu inter relaționări economice, politice, diplomatice, militare și culturale
puține sunt situațiile în care o singură entitate poate să facă față provocărilor
momentului. Chiar și Statele Unite - hiper-puterea începutului acestui mileniu-
creează parteneriate noi și consolidează alianțele tradiționale în combaterea
terorismului internațional.
Gruparea sau coalizarea protagoniștilor statali și a actorilor non statali este
procesul predominant al actualei paradigme universale. Coalizarea este o formă de
asociere a unor națiuni pentru obținerea unor scopuri comune. Ea presupune legături
istorice între parteneri ci mai curând obiective sau motivații conjuncturale.
Constituirea și menținerea unei coaliții depind de:
- Formularea de către membri a unei probleme care îi unește;
- Încrederea reciprocă și o angajare credibilă;
- Existența unui mecanism de aplanare a diferențelor;
- Stimulentul comun de participare135.
În definirea peisajului politico-militar balanța de putere sau echilibrul de forțe au
reprezentat o modalitate contrastivă de prezentare a capacităților unei entități statale
în contrapondere cu cele însumate ale unui grup de state. „Teoria balanței de putere
susține ca o contrabalansare [a capacităților de putere între state] are looc regulat și
menține stabilitatea sistemului internațional. Sistemul este stabil prin faptul că
regulile și principiile rămân aceleași: suveranitatea statală nu se prăbușește într/un
imperiu universal. Această stabilitate nu implică, totuși, pacea, este mai degrabă o
stabilitate menținută prin războaie recurente care ajustează relațiile de putere”136.
Prin echilibrul de forțe, națiunile caută să mențină o balanță aproximativă de
care dispun pentru a împiedica ascendentul unei față de celelalte. Ca un concept din
relațiile internaționale, a fost aplicat și practicat de politicienii britanici în secolele al
XVIII-lea și al XIX-lea și a caracterizat politica europeană de la sfârșitul războaielor
napoleoniene până la pacea de la Versailles și lansarea ideii de securitate colectivă de
către președintele Statelor Unite.
În acest joc febril și fragil de stabilire a unei parități în competiția pentru
putere, alianțele sporesc capacitățile individuale ale unor protagoniști prin coalizare în
atingerea unor scopuri comune. Gruparea teritorială în jurul unui adversar conduce la
îngrădire. Echilibrarea puterii presupune asocierea unor protagoniști mai slabi –
așa/numitele state client- cu unul puternic (band-wagoning, orig. engl.), ceea ce duce
la aliniere ca proces opus balansării.
În relația ambivalentă a puterii forța unui protagonist statal este echilibrată de
unul sau mai multe state și distribuția puterii este ceea ce poate caracteriza un sistem
internațional. Polaritatea este cea adoptată de existența unuia sau mai multor agenți

134
Immanuel Wallerstein, World-System Analysis:An Introduction, Duke University Press,
Durham
NC, 2004, p.44.
135
Sideny Tarrow, Strangers at the Gates: Movements and States in Contentious Politics,
Cambridge
University Press, Cambridge, New York, 2012, pp. 200-249.
136
Goldstein and Pevehouse, op. cit., p.120.
globali137. Puțini sunt protagoniștii individuali dominatori. Prezența lor este
echilibrată de alianțele pe care le generează sau le organizează cu scopul de a se
asigura că forța lor este descurajantă și nu poate fi pusă la îndoială de entități minore.
Tocmai acesta este scopul alianțelor care urmăresc amplificarea capacităților
membrilor lor prin unirea resurselor disponibile, astfel încât să exercite o influență
sporită în negocierile cu parteneri din exteriorul propriilor coaliții. Alianțele apar:
- Ca răspuns la o amenințare posibilă sau iminentă;
- Ca o componentă a balanței de putere;
- Pe baza unor documente cu validitate internațională;
- Ca să consolideze forța unui grup de state.
„Alianțele tradiționale au fost îndreptate întotdeauna împotriva unor amenințări
specifice şi au definit obligații precise pentru anumite grupuri de țări unite prin
interese naționale comune sau prin preocupări asemănătoare de securitate. Securitatea
colectivă nu definește o anumită amenințare, nu oferă garanții nici unei națiuni şi nu
face deosebire între ele. Teoretic, ea este concepută să opună rezistență oricărei
amenințări la adresa păcii şi oricărui agent care ar putea să reprezinte un pericol,
indiferent de cine ar fi victima acestuia. Alianțele presupun întotdeauna că există un
anumit adversar specific. Securitatea colectivă apără în mod abstract prevederile
dreptului internațional, pe care-l susține în acelaşi mod în care un sistem juridic apără
codul penal intern.... Scopul alianței este să producă o obligație mai previzibilă şi mai
precisă decât o analiza a intereselor naționale. Securitatea colectivă acționează într-o
direcție total opusă. Ea lasă aplicarea principiilor sale de interpretare a unor
circumstanțe speciale pentru momentul în care ele apar, și adaugă o valoare
neintenționată stării de spirit a momentului respectiv şi voinței naționale.”138.

5.4. Locul diplomației multilaterale în relațiile internaționale

Diplomația internațională este, în egală măsură, un sistem amplu care organizează
relațiile dintre mai mulți parteneri. Componenții sistemului se află într-o rețea
compusă, în fond, din legături bilaterale. Acest tip de diplomație, practicată din cele
mai vechi timpuri, reglementează legăturile politice, militare sau comerciale între
două entități statale. Chiar și în situații conflictuale diplomația bilaterală menține un
canal de comunicare direct, deschis sau prin mediatori ce-și asumă rolul de
transmitere a unor informații foarte importante.
Ca instrument de maximă semnificație pentru relațiile dintre state, mai ales în
perioade de tensiune, neînțelegeri și chiar de conflict diplomația a reprezentat calea
spre dialog, singura modalitate de depășire a unor momente de criză fără recurgerea la
soluții extreme de folosire a forței dacă:
- Există voința politică și disponibilitatea pentru dialog;
- Obiectivul de perspectivă depășește semnificația și valoarea elementelor care
au provocat starea de tensiune;
- Părțile recunosc, respectă și aplică normele dreptului internațional;
- Părților le este asigurat sprijinul internațional în negocieri și li se retrag
mijloacele politice, diplomatice, militare și economice de escaladare a conflictului.
137
John Vasquez, “The Realist Paradigm and Degenerative versus Progressive Research
Programs:
An Appraisal of Neotraditional Research of What's Balancing Proposition”, American
Science
Review 91, (4) 1997, pp. 899-912.
138
Henry Kissinger , op.cit., p. 247
 Creșterea importanței diplomației multilaterale față de cea bilaterală a fost
alimentată de:
a) Diversificarea și extinderea tipurilor de raporturi interstatale în condițiile
globalizării și ale dinamizării comunicării internaționale.
b) Crearea unor mecanisme regionale și universale cu norme și principii
adoptate și însușite de marea majoritate a statelor națiune.
c) Dezvoltarea unor mecanisme de mediere, coerciție și sancționare a
protagoniștilor care ignoră sau încalcă angajamentelor internaționale asumate.
Diplomația multilaterală presupune inițierea, menținerea și dezvoltarea unor
raporturi între membrii aceluiași club de interese în care fiecare partener este centrul
și membrul unei rețele prin care circulă informații confidențiale, secrete sau strict
secrete. Diplomația multilaterală are o fațetă publică, prin care se prezintă ca o
instituție de apărare și promovare a intereselor naționale în lume și o fațetă discretă
populată de specialiști și tehnicieni ai negocierilor, tratatelor și documentelor oficiale
și ai relațiilor publice. Ea reprezintă, de fapt, mecanismul de perfectare a unor
înțelegeri în curs și prezentarea ei deschisă poate fi contraproductivă și poate aduce
atingere scopurilor propuse prin faptul că, odată făcut public în fazele de pregătire și
negociere, conținutul acestor înțelegeri poate deveni un impediment folosit, alimentat
și amplificat de jocul adversarilor.
Diplomația în sine și diplomația multilaterală are firesc numeroase secrete
nescrise care țin de „știința comunicării și a apropierii umane, de dezvoltarea
capacității de surprinde în analize esențialul și de a-l converti într-un discurs relevant
sau proiect realizabil, de atenția ce trebuie acordată cultivării relațiilor cu ceilalți
diplomați, pornind de la respect și încredere reciprocă”139.
Aceste demersuri subtile, elegante de menținere a legăturilor dintre membrii
unui sistem anarhic și, uneori contradictoriu, au un ritm propriu, sunt alimentate prin
mici inițiative care se înscriu între registrul protocolar și cel al relațiilor inter-
personale. Scopul lor este fundamentarea și păstrarea unor repere stabile ale
comunicării chiar și în situații tensionate sau adverse pentru menținerea unui sistem
internațional cât mai puțin expus unor răsturnări bruște în repartizarea sau polarizarea
puterii. „Toate sistemele internaționale par să aibă o simetrie inevitabilă. Odată
stabilite, e greu de imaginat modul în care ar fi evoluat istoria în condițiile în care ar
fi fost luate alte decizii, sau dacă ar fi fost posibile alternative. Când o anumită ordine
internațională se instaurează pentru prima dată, ea are la dispoziție o mulțime de
opțiuni, dar cu fiecare decizie aplicată se reduce universul celor rămase disponibile.
Din cauză că o anumită complexitate inhibă flexibilitatea primele decizii sunt
cruciale”140.
Instituțional, diplomația bi- și multilaterală este promovată și aplicată de o
ramură a executivului, minister, departament sau oficiu, cu reprezentanțele sale în
străinătate și de o ramură a legislativului, formată din comisii și comitete
parlamentare de relații externe, relații pe care le administrează de la sediul central
național și pe care le materializează prin schimburi de vizite, informații și
documente141. Cea ce face din diplomația multilaterală o practică mai solicitantă și
mai dificilă decât cea bilaterală este faptul că:

139
Alexandru Niculescu, Diplomație și destin, Editura Semne, București, 2005, p.25.
140
Henry Kissinger, op.cit., p. 27.
141
Jean-Paul Pancracio, Dictionaire de la diplomatie, Microbuss, Paris, 1998, pp. 110-114.
 - numărul mare de membri duce inevitabil la un proces îndelungat și greoi de
luare a deciziilor, mai ales când este aplicat principiul consensului și nu cel al
majorității simple sau absolute;
- membrii asociați dialogului multilateral provin din regimuri politice și
ideologii diferite. Din cauza diferențelor fundamentale de percepere și înțelegere a
realităților planetare, un organism cu vocație universală, cum este ONU, a rămas în
sfera deciziilor consultative și a recomandărilor generale în perioada Războiului Rece
care a opus lumea liberă intransigenței comunismului minoritar. „Comuniștii
considerau că aveau superioritatea în demersul diplomatic pentru că au crezut că-și
înțeleg interlocutorii mai bine decât s-ar fi înțeles pe ei înșiși. În mintea comuniștilor,
concesiile puteau fi făcute în cel mai rău caz în fața 'realității obiective' și niciodată ca
o cedare în fața puterii de convingere a diplomaților cu care negociau”142.
Convențiile de la Viena din 1961, 1963 și 1969 au reglementat activitatea
diplomatică, sistemul de imunități, statutul, ierarhia și protocolul din practica
diplomatică. Dincolo de aceste normative necesare unui proces modern și dinamic s-a
modificat o parte din rolul și funcțiile diplomatice. Multe dintre problemele majore sunt
abordate și rezolvate direct la nivelul șefilor
de stat sau de guvern, care dispun, în
majoritatea cazurilor, de experți consultanți și consilieri pe diferite domenii ale
problematicii internaționale. Frecvența întâlnirilor multilaterale la cel mai înalt nivel,
facilitățile de deplasare rapidă și sigură a demnitarilor precum și actualizarea și
modernizarea mecanismelor de negocieri îi lasă diplomației multilaterale spațiul de
inițiere și de discutarea unor proiecte sau situații ce devin teme majore de abordare
ale decidenților politici, militari sau economici.

VI. MANIFESTAREA PUTERII ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE.

6.1. Semnificația conceptului de putere

Puterea este o componentă a realității universale și formele ei de manifestare,

constructive sau distructive, tolerabile sau oprimante influențează atât existența
indivizilor cât și pe cea a națiunilor și a întregii comunități internaționale. „Puterea
reprezintă capacitatea de a face anumite lucruri iar în situații sociale ea presupune
influențarea altora care să obțină rezultatele pe care ni le dorim noi” 143. Fără parametri
bine determinați sau cuantificabili, putere ia forme și adaptează modalități multiple
condiționate de conjunctură, de agenți internaționali și de efecte pe termen scurt sau
pe termen lung.

142
Henry Kissinger, op.cit., p. 334.
143
Joseph Nye Jr., The Future of Power, Public Affairs, New York, 2011, p.6.
 Dacă puterea este analizată ca proces din perspectiva în care este percepută ea
poate fi privită ca o ecuație în care intră populația, teritoriul, economia, armata
înmulțite cu strategia și voința politică144.
Între încercările de detectare a unor coordonate cantitative s-a aflat și
amalgamarea datelor unei țări are cuprind resursele (tehnologice, antreprenoriale,
umane, fizice și de capital), performanțele naționale (condiționări externe,
infrastructură, idei) și modul în care acestea determină capacitatea militară și
capacitatea de luptă145. Puterea provenită din resurse presupune, în cazul unui
protagonist de forță, o populație numeroasă în relație cu teritoriul, resursele natuale,
dinamica economică, capacitatea de apărare și stabilitatea socială. Existența acestor
fundamente nu înseamnă succes garantat în legăturile bi- sau multilaterale. Rusia are
un palmares mult mai mare din toate punctele de vedere față de Georgia dar nu poate
să pretindă ca a câștigat războiul din 2005. Pe plan internațional a fost considerată de
către Statele Unite și de aliații lor un agresor care a recurs la forța armată ca să
intervină în afacerile interne și în administrarea țării de către guvernul de la Tbilisi.
Parametri asemănători cu cei evocați mai sus pot furniza un fragment din
ideea de putere aplicabilă unui stat, fragment al cărui reper central este reprezentat de
puterea militară. În lumea de azi, Diversitatea și complexitatea relațiilor universale
animate de protagoniști statali, actori non statali, agenți internaționali autorizați sau
ilegali numai capacitățile armatei nu pot defini ansamblul puterii. Pentru că o
asemenea viziune asupra puterii nu dezvăluie structura complexă a realității financiar-
bancare, a stării sociale sau a nivelului și tradițiilor culturale. În cele din urmă,
puterea este furnizată și depinde de oameni i de relațiile dintre ei 146. Chiar dacă avem
în vedere anumiți agenți sau actori, aceștia nu pot fi definiți ca având putere fără
specificația „de a face ce?” Este nevoie de precizări privind cine este implicat în
relația de putere (care este scopul puterii) precum și ce aspecte sunt vizate (domeniul
puterii)147. E.g., Papa are putere în lumea creștină, dar nu și asupra ortodocșilor
români. Conceptul orientat politic de putere depinde de un context specific care
precizează cine obține ce, cum unde și când?148
Dacă puterea este evaluată doar pe baza resurselor tangibile și măsurabile
rămân în afara analizei comportamentul și relațiile unui protagonist statal și
dimensiunea calitativă a puterii. „Resursele puterii sunt materii prime finite și
nedefinite sau vehicule care evidențiază relațiile de putere și modul în care un anumit
set de resurse ar putea să producă rezultate relevante, sau în care ele nu depind de
comportamentul dintr-un anumit context”149.
O abordare de ansamblu a introdus conceptul de putere relațională care
cuprinde trei aspecte: comanda schimbării, controlarea obiectivelor și stabilirea
144
Vezi Ray S. Cline, World Power Assessment, Westview Press, Boulder CO, 1977.
145
A.J.P. Taylor, The Struggle for Mastery in Europe, 1848-1918, Oxford University Press,
Oxford
U.K., 1954, p. XXIX.
146
Thomas C. Schelling, The Strategy of Conflict, Oxford University Press, Oxford, UK, 1960,
p. 62.
147
Jack Nagel, The Descriptive Analysis of Power, Yale University Press, New Haven CT, 1975,
p. 14.
148
Steven Lukes, “Power and the Battle of Hearts and Minds: On the Bluntness of Soft Power”,
în Felix Berenskotter and M.J. Williams (eds.) Power in World Politics, Routledge, London, 2007, p.
97.
149
Keith Dowding, “Power, Capability and Ableness: The Falacy of the Vehicle Falacy”, Terrel
Carver, Samuel A. Chambers (eds.), Contemporary Political Theory 7, Pelgrave Macmillan, 2008, pp.
238-258
preferințelor150. „Capacitatea de a-i comanda pe alții cu scopul de a-i face să/și
modifice comportamentul față de preferințele lor inițiale este o componentă
importantă a puterii relaționale căreia i se adaugă capacitatea de a modifica
preferințele altora astfel încât aceștia să-și dorească ceea cel ce comandă își dorește,
fără să mai solicite expres o asemenea schimbare”151.
Controlarea obiectivelor este, în egală măsură, un proces al relațiilor
internaționale de putere, în care un grup de state sau întreaga comunitate urmărește
respectarea unor scopuri precise cum sunt cele ale Mileniului Dezvoltării și un proces
de regularizare internă. Sistemul național de guvernare, prin atribuțiile și funcțiile
instituțiilor care îi revin, urmărește obiectivele specifice care contribuie la
îndeplinirea angajamentelor asumate.
Stabilirea preferințelor este și ea condiționată de contextul intra-național și
extra-național și chiar extra-continental. Și acest demers pornește de la interesele
politice, economice, sociale și culturale și pune în relație mecanismele proprii de
îndeplinire a lor cu disponibilitățile, șansele și condițiile în care se pot maximiza în
limite raționale prin efortul propriu și cu susținerea aliaților și a partenerilor.

6.2. Soft power, hard power în drumul spre puterea inteligentă

Termenul de putere în analiza relațiilor internaționale s-a dovedit foarte general,
incert ca semnificație și cuprindere și foarte greu de definit deși este folosit intens în
contexte diferite. Dacă puterea militară sau cea economică pot fi definite cu oarecare
acuratețe prin evaluări cantitative, restul formelor de exercitare a puterii a rămas
suspendat într-un sistem incert de tratare.
Soft power, sau puterea programatică, bazată pe mijloace total diferite de cele
ale forței fizice, nu este sinonimul direct al oricărei forme de putere, alta decât cea
militară. Ea este un complex de mijloace politice, diplomatice, sociale și culturale de
modificare a comportamentului unui protagonist în direcția dorită de utilizatorul
metodelor induse. Din cauza termenilor relativi de definire unii sceptici au respins
conceptul, calificându-l drept „încă una din acele idei academice minunate care nu au
trecut nici unul dintre testele de politică externă” 152. Pornind de la definirea puterii în
termeni comportamentali, ea se transpune și se manifestă ca un sistem de relații, iar
puterea programatică/soft, depinde mai mult de rolul țintei în această relație, decât în
cazul puterii sistemice/hard. În egală măsură, modalitățile și gradul de exercitare a
puterii programatice nu se limitează la statele națiune și la sistemul relațiilor dintre
ele. Manifestări ale ei se întâlnesc în marketingul politic, mai ales în campaniile
electorale, în ritualul public al guvernării, în activitatea organismelor și organizațiilor
care solicită credibilitate și legitimitate pentru a se menține în atenția generală.
Asociațiile non-profit, umanitare, de ajutorare socială pentru dezvoltare folosesc dar
și dispun de această putere programatică prin însuși modul de acțiune, prin
operațiunile de asistență acolo și atunci când numai intervenția administrațiilor
autorizate nu este suficientă sau nu este binevenită, cum este cazul zonelor de conflict
sau post-conflict.
Pin natura și esența sa, puterea programatică este mai greu de inclus într/o
strategie guvernamentală pentru că succesul în funcție de rezultate depinde mai mult
de percepția contribuabilului decât de alternativa puterii de sistem care conține
150
Joseph Nye Jr. op.cit., p. 11.
151
Ibidem.
152
Vezi Joseph Nye Jr., The Powers to Lead, Oxford University Press, Oxford, UK, 2008, chap.
5.
mijloace militare și de constrângere. Rezultatele nu apar imediat și perioadele
necesare sesizării calităților productive ale puterii programatice sunt mai îndelungate
decât în mandat guvernamentale sau prezidențial și se întâmplă ca inițiatorul să nu
mai beneficieze de roadele proiectelor sale. (Australia: proiecte guvernamentale de
patru ani). Dincolo de bariera temporală, guvernul nu deține monopolul puterii
programatice/soft și intră de multe ori în concurență cu organisme mai flexibile și mai
libere care promovează și utilizează credibilitatea asigurată de această variantă a
puterii153. Pentru că ea se bazează pe credibilitate și eficiență. Autoritatea exclusivă
care tratează publicul plătitor de taxe ca o masă ignorantă, străină de regulile jocului
elitist al puterii politice își pierde credibilitatea pe măsură ce este privită tot mai mult
ca un mecanism de propagandă și nu de transmitere a informațiilor de interes
general154. Guvernarea inclusivă, în care publicul este partener și nu supus al elitei
conducătoare, guvernarea interactivă care hotărăște în funcție de cerințele
electoratului pe baza dialogului cu acesta poate să exercite eficient valențele puterii
programatice.
Hard power, puterea sistemică, puterea dură poate fi înțeleasă ca o formă a
puterii care include forța militară sau condiționările financiare și stabilirea
priorităților politice și economice pe care acestea le generează. Puterea
programatică/soft se bazează pe capacitatea de a/i afecta pe alții prin mijloacele co-
optative în stabilirea priorităților, prin acțiuni pozitive, în timp ce puterea sistemică
include comportamente practice cum sunt forța și banii. „Dacă ne amintim diferențele
dintre resursele puterii și comportamentul puterii ajungem la concluzia că resursele
asociate adesea cu comportamentul puterii sistemice produce comportamentul puterii
programatice în funcție de context și de modul de utilizare. Puterea de comandă poate
furniza resurse care, la rândul lor, pot crea puterea programatică într/o etapă
ulterioară. În mod similar, comportamentul co-optativ poate fi aplicat ca să genereze
resursele puterii sistemice sub forma alianțelor militare sau economice”155.
Atât puterea programatică cât și puterea sistemică au descris parțial jocul
puterii din relațiile internaționale, pornind de la cerința identificării valorilor pe care
se sprijină fiecare dintre ele.
Puterea inteligentă/smart power, nu numai că a asimilat zonele de suprapunere
a celor două variante inițiale, ci a extins semnificația termenului de putere ca să
incorporeze cât mai mult din aspectele conversiunii puterii și să contribuie la
elaborarea unor strategii eficiente. Emanație a școlii americane de studiu al relațiilor
internaționale, strategia puterii inteligente ar urma cinci etape de construcție:
1. Claritatea obiectivelor și combinarea politicii externe bazată pe valori cu o
politică externă bazată pe interese156.
2. Inventarierea exactă a resurselor disponibile și proiectarea modului în care
se va modifica acest inventar odată cu modificarea contextului. Statele Unite sunt
forța de neegalat, domină marea internațională, spațiul aerian și au o mobilitate
maximă pentru deplasarea rapidă a efectivelor în orice zonă a globului. Într/un
conflict neconvențional, cu adversari necunoscuți și evazivi -extremiștii- tancurile ,
portavioanele și rachetele balistice nu ajută în lupta urbană157.
153
Ibidem.
154
John S. Dryzek, Deliberative Global Politics: Discourse and Democracy in a Divided World,
Polity Press, Cambridge UK, 2006, p.82.
155
Joseph Nye Jr., op.cit., p. 21.
156
Ibidem.
157
Ibidem, p. 222
 3. Evaluarea resurselor și a preferințelor celor vizați pentru influențare. 25 la
sută dintre europeni (față de 71 l sută dintre americani) consideră că în condiții
extreme războiul este necesar pentru înfăptuirea dreptății158.
4. Alegerea între puterea de comandă și puterea co-optativă în funcție de
situația dată și ajustarea tacticilor pentru consolidarea lor reciprocă și pentru evitarea
disfuncțiilor159.
5. Evaluarea riguroasă a șanselor de succes în realizarea obiectivelor atât la
nivelul marii strategii cât și la nivelul tacticilor de influențare, în limitele analizei
atente a realităților internaționale160.
Numită programatică, sistemică sau inteligentă, puterea a fost și rămâne
condiționată de mediul politic, uman în contextul relațiilor transnaționale marcat de
schimbări climaterice., trafic ilegal de droguri, arme și persoane, de pandemii și
terorism, este difuză și repartizată haotic.
Puterea inteligentă trebuie să privească evoluția pe termen lung a ordinii
mondiale, să țină cont de forța protagoniștilor prioritari, dar și de interesele celorlalți
pentru menținerea unui echilibru între valori și interese.

6.3. Neproliferarea nucleară și interesele marilor puteri

În termenii puterii sistemice absolute, forța nucleară este cea mai hotărâtoare. În timp
de războiau avut loc două explozii provocate de o bombă cu fisiune a uraniului (Little
Boy) la 6 august 1945 deasupra orașului japonez Hiroshima, și încă una cu plutoniu
(Fat Man) la Nagasaki pe 9 august 1945. de atunci au fost executate peste o mie de
explozii dirijate cu caracter experimental. Prima putere nucleară mondială au fost
Statele Unite, urmate de Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța, China comunistă,
India, Pakistan și Coreea de Nord. Israelul se pare că a făcut cercetări dar nu a fost
confirmată niciodată posesia armei nucleare. Incertă rămâne și soarta unor
experimente ale Africii de Sud în perioada apartheidului. Actualele autorități au
semnat Tratatul de Neproliferate și au acceptat inspecțiile internaționale.
În lume exista 17 mii de focoase din care 4300 sunt operaționale, gata oricând
să fie folosite161. Prin capacitatea distructivă uriașă, armele nucleare au fost declarate
arme de distrugere în masă. În 1969 a fost înaintat spre semnare Tratatul de
Neproliferare Nucleară al cărui obiectiv principal este să împiedice răspândirea acestu
tip de armament și a tehnologiei de producere a lui și să promoveze folosirea energiei
nucleare în scopuri pașnice. Din 1970 a fost semnat de 189 de state. Nu l-au semnat
India, Israel, Pakistan și Sudanul de Sud. Potrivit documentului, țara care avea arma
nucleară în 1968 a devenit deținătoarea legală, iar oricare alta care ar fi dezvoltat/o
ulterior se plasa în afara legii162. Creșterea rapidă a arsenalului nuclear mondial odată
cu extinderea clubului exclusivist al posesorilor a transformat arma nucleară într/o
amenințare a cărei funcție nu a fost folosirea ei ci transformarea într/un factor major
de descurajare. Puterea nucleară a căpătat o formă pasivă, rămânând argumentul și
chiar amenințarea ultimă în confruntarea ideologică din timpul Războiului Rece. „Era
nucleară a transformat strategia de descurajare și descurajarea însăși într-un exercițiu

158
Zaki Laidi, “Europe as a Risk Averse Power: A hypothesis”, Garnet Policy Brief 11, Paris,
2010, p. XI.
159
Joseph Nye Jr., op.cit. p. 225.
160
Ibidem, p. 229.
161
Federation of American Scientists, Status of World Nuclear Forces,
www.fas.org/programs/ssp/nukes/nuclearweapons/nukestatus.html, accesat 17 martie 2013.
162
Fareed Zakaria, The Post-American World, Allen Lane, London, 2008, p. 158.
intelectuale ezoteric. Dat fiind că descurajarea poate fi doar negativă prin faptul că se
referă la evenimente care nu au avut loc, și, pentru că nu e posibilă demonstrarea
motivelor pentru care un eveniment nu s-a produs, a devenit tot mai dificil să se
verifice dacă o politică existentă a luat forma cea mai bună sau doar pe cea mai
eficientă. Este posibil ca descurajarea să nu fi fost nici măcar necesară pentru că era
greu de demonstrat că adversarul ar fi plănuit un atac”163.
După criza rachetelor din 1962, puterile nucleare au investit în escaladarea
cantitativă și calitativă a descurajării prin includerea în arsenalele lor a unor mijloace
de transport la țintă: submarinele cu propulsie și cu rachete nucelare la bord și
bombardierele strategice.
Dispariția lumii bipolare în 1991 și extinderea clubului nuclear nu au înlăturat
spectrul distrugerii radioactive a planetei. Echilibrul de forțe nu mai este cea fost după
cel de-al doilea Război Mondial, Semnarea Tratatului de Neproliferare nu reprezintă
garanția că armamentul nuclear rămâne depozitat în siguranță în silozuri. Statele
Unite și moștenitoarea Uniunii Sovietice, Rusia au continuat negocierile de reducere
reciprocă și controlabilă a stocurilor existente, dar a apărut o nouă amenințare mai
înspăimântătoare decât spectrul confruntării între fotele superputeri: obținerea armei
nucleare de către grupările teroriste. Este scenariul care a mobilizat atât Agenția
Internațională pentru Energia Atomică, cât și pe toți posesorii sau moștenitorii
teribilului armament. Conferința internațională pentru securitate nucleară de la
Washington din 2010 și succesoara ei de la Seul din 2012 au încercat să mobilizeze o
reacție universală față de proliferare și de pericolul obținerii armelor de distrugere în
masă de către Al Qaeda și alte grupări cu scopuri criminale. Atâta timp cât persistă
pericolul achiziționării ilegale a armelor nucleare de către entități extremiste,
capacitatea de descurajare a acestui arsenal devastator se estompează, rămâne valabil
doar la nivelul marilor puteri, angajate în negocieri temeinice de abandonare a acestor
arme. Dar presiunea nu scade odată cu convenirea unor plafoane tot mai reduse, atâta
timp cât teroriștii rămân numeroși și susțin tot mai deschis intenția de a pune mâna pe
toate tipurile de arme de distrugere ăn masă, chimice, biologice și nucleare.

VII. STRUCTURA SISTEMULUI INTERNAȚIONAL DE RELAȚII

INTERSTATALE ȘI INTERCORPORATISTE

7.1. Efectele globalizării asupra ordinii mondiale

Globalizarea este un proces universal de integrare bazat pe schimbul extensiv pe
teritorii vaste, peste culturi și tradiții diverse a produselor, serviciilor și a ideilor. Ceea
ce a grăbit acest proces, începând cu sfârșitul anilor 1980 a fost apariția și răspândirea
Internetului, perfecționarea comunicațiilor prin satelit și digitalizarea.
Globalizarea a creat o rețea a interdependențelor la nivelul indivizilor, al
grupurilor, comunităților și națiunilor. Rezultatul interdependenței a fost o
redistribuire a puterii, în special a celei economice, prioritarii majoritari
confruntându/se cu concurența forțelor emergente care au devenit lideri regionali
(Brazilia, Africa de Sud, India), și au amplificat procesul invers de ridicare a
importanței relațiilor locale.
Fondul Monetar Internațional a plasat în anul 2000globalizarea pe patru
piloni:

163
Henry Kissinger, op.cit., p. 608.
 1. Comerț și tranzacții comerciale;
2. Mișcările de capital și de investiții.
3. Migrația și deplasările oamenilor.
4. Diseminarea cunoștințelor164.
Aceste variabile plasează globalizarea în rândul protagoniștilor prioritari care dispun
de:
- Mijloacele și rețelele care facilitează schimbul rapid de bunuri prin
containerizare și flote navale și aeriene cu capacități impresionante de deplasare;
- Dispun de instituții financiar-bancare reprezentate în toată lumea, cu
influențe majore asupra piețelor naționale de capital;
- Modalități de controlare, mai ales a forței de muncă, de legislații și
regularizări pentru protecția propriului teritoriu în fața traficului ilegal de bunuri și
persoane;
- Centre de cercetare academică, rețele internaționale de schimburi, publicații,
reuniuni care facilitează transmiterea de cunoștințe și noutăți.
La baza procesului s-a aflat mecanismul economic de extindere a piețelor
locale și regionale la nivelul întregii planete, în beneficiul marilor corporații cu putere
de penetrare asigurată atât de mecanismele pieței libere cât și de capacitatea de a
umple rapid spațiile nou-cucerite. Dar marșul economic a atras după sine și extinderea
intereselor politice. Ca să fie sigură că intră într-un mediu stabil, corporațiile au apelat
la guverne și la mecanismele de relații internaționale în dorința de a căpăta
certitudinea că pătrunderea pe o piață globală nu va aduce beneficii într/o secțiune
stabilă a lumii cum ar fi Europa de est, și pierderi majore într-alta, fragilă cum este
vestul Africii: Aici intervine raportul dintre parte și întreg ... „partea nu numai că nu
poate fi analizată și tratată separat de întreg, de economia mondială și lumea de azi în
ansamblul ei pentru că trăiește din ce în ce mai mult sub influența, sub presiunea
întregului”165.
Componenta strict economică a fenomenului este însoțită de procese și
demersuri politice care pot genera starea de stabilitate prin răspândirea și susținerea
valorilor democratice și a guvernării inclusive și interactive. Investitorii demarează
proiecte ample dar nu vor să fie implicați în țări care nu respectă drepturile omului,
care folosesc munca minorilor și discriminează între forța de muncă a bărbaților și a
femeilor. Reținerea unor asemenea investitori pornește de la răspunderea pe care o au
în fața acționarilor, în fața propriului public. Globalizarea, animată de noile platforme
digitale ale mass media internaționale face ca informația de interes public să
traverseze rapid spațiile continentale și fusele orare. Un reportaj despre condiții de
muncă de robie pe plantațiile arborilor de cauciuc din Sumatra aparținând unei
companii americane de anvelope ajunge aproape instantaneu pe milioane de ecrane de
televizor din întreaga lume, inclusiv în Statele Unite. Organizații pentru drepturile
angajaților, sindicate, militante feministe, ecologiști, parlamentari iau atitudine și
compania respectivă este nevoită să cheltuiască sume importante ca să organizeze o
campanie de administrare a crizei ca să-și mențină prestigiul și să evite boicotarea
produselor ei.
Globalizarea, ca o extindere fără precedent a interacțiunii în sistemul
economic deschide granițele pentru tranzacții și schimburi, dar reevaluează rolul
actorilor extra-economici, al organizațiilor umanitare, al forurilor democratice.
164
International Monetary Fund, Globalization: Threats or Opportunity,
www.studymode.com/subjects/globalization-threats-and-opportunity.html, accesat 18 martie 2013.
165
Paul Dobrescu, Geopolitica, comunicare.ro, București, 2003, p. 362.
Interesul acestora este stimulat de caracterul dezechilibrat al globalizării: cei
puternici, cu mijloace generoase, pătrund în toate zonele planetei. Regiunile
marginalizate devin piețe de desfacere cu șanse minime de a intra în caruselul
furnizorilor de bunuri pentru piața mondială. Este unul dintre neajunsurile
globalizării, sesizat de criticii fenomenului, care văd procesul în esență ca un atentat
la suveranitatea națională și ca pe o ofensivă a proprietarilor de capital 166. În relațiile
internaționale actuale, confruntarea militară între mari puteri și armate pare să fi
dispărut ca amenințare imediată. Dar confruntarea nu a dispărut pentru că
protagoniștii principale concurează în domeniul economic și-și dispută piața globală,
trebuie să facă față concurenței economiilor emergente și se confruntă cu persistența
unor entități statale atemporale, departe de numitorul comun politic, diplomatic și
militar al lumii de azi. Globalizarea este un flux deschis care permite pătrunderea în
perimetre naționale sau regionale nu numai a bunurilor materiale ci și a concepțiilor,
viziunilor sociale și culturale. Comerțul liber este însoțit de libertatea de expresie,
libertăți individuale și colective, libertatea de gândire și de practicare a propriei
credințe. Această circulație facilitată de noile rețele de comunicare, tot mai greu
cenzurată de autocrații, modifică nu numai perceperea locală a guvernanței, ci însuși
mersul societății și generează aspirații și proiecții asemănătoare în mai multe
perimetre aproape simultan.
Globalizarea politică durează mai mult pentru că ea implică statul națiune și
suveranitatea acestuia. O nouă ordine mondială este în curs de consolidare, o lume
multipolară cu protagoniști tradiționali -SUA, Rusia, UE, - dar și cu nou-veniți -
Brazilia, Coreea de sud, India, Indonezia- în care niciunul dintre agenții internaționali
nu-și poate asuma sau clama rolul de prim solist într/o lume cu noi oportunități, cu
forme noi de cooperare și cu un mecanism flexibil de modelare a realităților
internaționale167.

7.2. State eșuate sau transnaționale puternice

Fie ca moștenire a unor realități trecute, fie din cauza structurilor universale actuale,
lumea rămâne împărțită în entități statale puternice din punct de vedere politic,
economic, militar și cultural și state marcate de lipsuri, zone și grupuri de populație
defavorizate, lipsă de resurse sau guvernate abuziv. „Statele slabe sunt cele care au
niveluri scăzute de coeziune sociopolitică. Întrucât nu au reușit să integreze societatea
și guvernarea, de obicei acestea au guverne autoritare și o politică internă violentă.
Statele puternice au niveluri ridicate de coeziune sociopolitică, în general sunt
democratice și au tendința de a aplica o politică externă pașnică168.
Realitățile secolului XXI au impus o anumită ierarhizare, mai nuanțată, a
statelor. Pe lângă cele puternice au apărut noile economii emergente, statele în
tranziție de la regimul comunist european spre economia de piață și un sistem
democratic de guvernare. Și în rândul săracilor au apărut nuanțări. Regatul Bhutan
este mic din punct de vedere teritorial, are doar șapte sute patruzeci de mii de
locuitori, dar este o monarhie parlamentară și un guvern cu obligația constituțională
de garantare a fericirii supușilor regelui. Privit din punct de vedere geopolitic, acest
166
Bruce Podobnik, “Resistence to globalization: cycles and evolution in the globalization
protest movement”, 2004, irows.ucr.edu/papers/irows8/irows8.htm, accesat 18 martie 2013.
167
Guy Verhofstadt, Ieșirea din criză. Cum poate Europa salva lumea, traducere Lucian Pricop,
comunicare.ro, București, 2012, pp. 104-105.
168
Barry Buzan, People, States and fear: An Agenda for International Security Studies in the
Post-Cold War Era, Harvester-Wheatsheaf, Hemel Hempstead, 1994, pp. 91-107.
stat nu poate să intre în categoria jucătorilor majori, dar nici nu este un focar de
tensiuni și amenințări. Nigeria, uriașul Africii cu 170 de mii de locuitori, al
doisprezecelea mare producător de petrol din lume, are un parlament bicameral, o
structură federală, dar este măcinată de conflicte inter-tribale și inter-etnice (250 de
grupuri etnice), de atentatele formațiunilor paramilitare din delta Nigerului și de
conflictele dintre nordul islamist și sudul creștin 169. Ideea de stat suveran nu este
susținută de realități politice și sociale și califică această țară bogată, întinsă, deversă
și dens populată în grupul statelor în curs de eșuare sau state slabe. Caracteristica lor
este erodarea funcțiilor și a autorității statului, reducerea capacității de guvernare
eficientă. În unele cazuri statele în cauză sunt caracterizate de o decădere treptată dar
persistentă a instituțiilor, de instabilitate politică. În altele statul cade în eșec rapid,
sub presiunea labilității politice,a dezastrelor naturale și ale degradării economice.
Din punctul de vedere al indicatorilor cantitativi de dezvoltare, statele slabe sau în
curs de eșuare se plasează printre cele subdezvoltate și printre agenții internaționali
cei mai neproductivi170.
Chiar dacă nu au puterea să modifice direct relațiile internaționale, ele crează
probleme regionale prin amenințarea exodului refugiaților, prin 'exportul de violență',
prin apariția și dezvoltarea criminalității transfrontaliere în condițiile în care granițele
devin poroase și lipsite de un control instituționalizat. Dintr-o perspectivă mai largă,
ele modifică sistemul de asistență umanitară și instituțională, blochează sau reduc
activitatea unor organisme regionale și universale din care fac parte. De obicei,
asemena state nu-și respectă în parte sau în totalitate obligațiile asumate prin
documente și angajamente față de partenerii externi.
Eforturile de descriere a statelor în curs de eșuare sau slabe se concentrează
asupra a patru elemente din funcțiile statului.
1. Pacea și stabilitatea. Aceste state sunt angajate în conflicte, sau într/un risc
de a intra într-un conflict. Lipsa fizică a securității, altor funcții ale statului sunt în
majoritate compromise: Exemplele cele mai evidente: Sudan și Irak171.
2. Guvernanța eficientă. Funcționarea societății este redusă sau limitată de o
guvernare slabă, de corupție sau de furnizarea insuficientă și sporadică a serviciilor
publice pentru societate. În cazul Coreii comuniste sau al Zimbabwe conducătorii au
un interes sau o voință limitată de a asigura funcțiile de bază pentru toți cetățenii și
sunt preocupați de fidelitatea elitei militare sau conducătoare.
3. Controlul teritoriului și al granițelor. Lipsa administrației locale, inclusiv a
militarilor și a forțelor de ordine publică lasă loc instabilității. Zona paștună din zona
de graniță dintre Pakistan și Afganistan este dominată de șefii de trib care impun
cutuma și dreptul lor suprem de conducere a comunității172.
4. dezvoltarea economică durabilă. Din cauza deficiențelor în administrare și
în securitatea publică, statele în curs de eșuare sau slabe nu oferă condițiile unei
dezvoltări economice echilibrate și de durată. Este cazul Bangladesh ului sau al unor
țări din Africa sub-sahariană173.
169
John Campell, Nigeria. Dancing on the Brink, Rowman & Littlefield, Lanham, Boulder, New
Yrok, 2011, pp.23-40.
170
Liana Sun Wyler, Weak and Failing States: Evolving Security Threats and US Policy,
Congressional Research Centre, Washington D.C., 2008, p.3.
171
Jeffrey D. Sachs, “The Strategic Significance of Global Inequity”, Washington Quarterly,
vol.24, no.3 (Summer 2001), p.191.
172
Vezi Angel Rabasa et al., Ungoverned Territories: Understanding and reducing Terrorism
Risks, RAND, Santa Monica CA, 2007.
173
Jeffrey D. Sachs, op.cit., p. 193.
 După încheierea Războiului Rece, care a scos de sub sferele de interese ale
marilor superputeri regimuri corupte și instabile care supraviețuiseră numai pentru că
erau pro-comuniste sau pro-americane s-a creat un spațiu internațional în care statele
slabe și chiar cele eșuate au devenit agenți ai crimei organizate transfrontaliere, al
proliferării nucleare și al traficului cu armament și scena războaielor interne sau
civile, însoțite de dezastre umanitare174.
Statele în curs de eșuare sau slabe sunt percepute ca „baze preferențiale de
operațiuni pentru organizații teroriste ca Al Qaeda, Al Shabaab, Hamas, Hezbollah,
Jihadul Islamic sau Jaish I-Mohammed. Teroriștii speculează lipsa controlului
frontalier și a forțelor de ordine publică, organizează comerțul subteran ilicit pentru a-
și procura arme, muniție, hrană, mijloace de transport și alimentează nemulțumirile
populare pentru reducerea oricărei urme de autoritate a guvernării centrale” 175. În
cazul unor conflicte interne sau războaie civile (Sierra Leone, Liberia, Republica
democrată Congo), grupările extremiste întrețin confruntarea ca să se antreneze în
condiții reale de luptă și ca să obțină ,ai ușor, uneori gratuit, arme, muniție, informații
logistice, accesul la furnituri militare importante precum și contactele necesare
recutării și antrenării unor noi adepți.
Sistemul de conexiuni al grupărilor infracționale și extremiste face dificilă
înlăturarea lor cu participarea, inclusiv militară, a unor țări donatoare de asistență
umanitară și furnizoare de securitate internațională.
Dificultățile sunt de ordin intern atât în țara primitoare (guvernul nu are
autoritate și control total asupra teritoriului și resurselor), cât și în țările dispuse să
contribuie inclusiv cu unități militare proprii la stabilizare și la revenirea autorității
centrale asupra întregului teritoriu național. Acestea din urmă sunt entități cu sistem
democratic de adoptare a deciziilor de politică externă și de participare, mai ales în
cazul trupelor, la operațiuni pe teritoriul altor state, teoretic, suverane. În majoritatea
cazurilor, dizlocarea de efective, fie și necombatante, în cadrul unor forțe de impunere
și menținere a păcii presupune acordul parlamentului, aprobarea de către acesta a
transferului de autoritate, în cazul participării la forțe multinaționale cu comandă
unică. Aceste decizii intră sub incidența propriului joc politic intern din țările
contribuabile și deciziile adoptate se plasează sub influența concurenței dintre forța
guvernamentală și opoziție. (Cazul retragerii Germaniei, Italiei și Spaniei din
Afganistan odată cu schimbarea formațiunii de guvernământ(.
Aceasta este conjunctura în care intervin companii private de securitate cu
structură și organizare corporatistă care oferă servicii de la cele pasive de pază și
protecție până la furnizarea unor unități combatante, tip comando, implicate cu
armament greu și luptători specializați în așa-numitele războaie interne. Deosebirea
dinte mercenarii lui Mike Hoare176 și aceste firme este că ele funcționează pe bază de
contract de servicii, nu pe angajamente personale, au plan de afaceri și răspund în fața
angajatorului pentru îndeplinirea obligațiilor și a serviciilor asumate.
Avantajul prezentat de asemenea companii este că ele sunt folosite pe durate
limitate, spre deosebire de armatele regulate, costisitoare care trebuie întreținute la
174
Condoleezza Rice, “The Promise of democratic Peace:Why Promoting Freedom is the Only
Realistic Path to Scurity”, Washington Post, December 11, 2005.
175
Stewart Patrick, “Weak States and Global Threats: Facts or Fiction”, The Washington
Quarterly, 29, 2006, pp. 27-53.
176
Thomas Michael Hoare (1920), maior de origine irlandeză din armata britanică a participat
cu 500 de mercenari, majoritatea sud-africani, la înăbușirea rebeliunii Simba din Republica Democrată
Congo între 1964 și 1965, la cererea primului ministru Moise Tschombe. Vezi Mike Hoare, Congo
Mercenay, Paladin Press, Boulder CO, 2008.
nivelul personalului și al tehnicii, fie că este pace sau război. Dizlocarea acestor
unități profesionalizate combatante sau necombatante se poate executa rapid atunci
când condițiile o cer, fără aprobări guvernamentale sau parlamentare din țara de
origine. Majoritatea acestor companii sunt întemeiate și formate din profesioniști
militari și din structurile de securitate națională care au intrat în sectorul privat ca să-
și valorifice superior calitățile și cunoștințele. Majoritatea sunt americane, britanice
sau sud-africane care angajează foști combatanți din războaiele africane, din fosta
Iugoslavie, din Asia centrală sau din sud-estul asiatic. Unele dintre ele, cele mai mari,
ca Sandline sau MPRI (Military Professional Resources Incorporated) au păstrat
legături discrete și confidențiale cu cercurile guvernamentale specializate care
folosesc uneori serviciile private pentru proiecte de securitate în zone de tensiune
(Blacwters în Irak). „Atâta vreme câtva exista războiul va persista cererea pentru
expertiza militară. Forțele militare private (PMF) vor beneficia, în consecință, de
orice fisură creată de forțele tradiționale de securitate. Întreaga istorie a relației dintre
actorii militari publici și privați arată că industria militară privatizată va deține în
continuare un rol semnificativ în securitatea internațională a deceniilor viitoare...Și
aceasta pentru simplul motiv că aceleași condiții structurale care au încurajat apariția
și dezvoltarea acestei industrii se mențin în actualitate”177. O asemenea proiecție are în
vedere și faptul că industria militară privată antrenează și contribuie la activitățile
corporațiilor din alte domenii, protejându-le în conjuncturi de criză și conflict. În
cazul ciocnirilor inter-etnice din campania pentru alegerile prezidențiale din Kenya
din 2005, o companie mare producătoare de flori decorative a angajat o asemenea
firmă privată de securitate care i/a apărat serele, depozitele și transporturile spre
portul Mombasa împotriva jafului.

7.3. Structura aranjamentelor politice și diplomatice

Aranjamentele politice sunt condiționate de relațiile dintre doi sau mai mulți parteneri
și de problematica pe care aceștia își propun să o rezolve printr-un set de măsuri și
obligații pe care și le asumă. Aranjamentele politice pot constitui concluzia unei
prime etape de negocieri în pregătirea uneia ulterioare al cărei scop este încheierea
unor documente oficiale sub forma tratatelor sau a acordurilor.
Aranjamentele politice își păstrează caracterul confidențial pentru că
prevederile lor sunt limitate ca durată și scop și vizează un anumit domeniu sau o
anumită situație (dreptul de tranzit sau de survol). Ele au girul autorității
guvernamentale și sunt discutate la nivelul tehnicienilor de negocieri tocmai pentru ca
prevederile cuprinse să fie clare, eficiente și raționale, dat fiind că se referă la situații
conjuncturale cu cerințe și efecte imediate, iar prevederile lor, uneori simple
recomandări, nu mai pot fi actualizate prin amendamente și renegocieri.
Formula angajamentelor nu este nouă și a fost practicată începând cu perioada
colonizării teritoriilor de peste mări ale britanicilor, francezilor, belgienilor și
portughezilor care, în goana de a acapara întinderi cât mai mari și mai bogate din
Africa și Asia, mandatau exploratori, militari sau simpli aventurieri să facă înțelegerii
cu șefi de trib locali pentru o perioadă limitată. În acest interval erau evaluate
resursele, conjunctura, structura etnică și valoarea strategică după care erau încheiate
înțelegeri pe termen lung, categoric în favoarea metropolei și în dezavantajul noului
teritoriu supus metropolei.

177
P.W. Singer, Corporate Warriors: The Rise of the Privatized Military Industry, Cornell
University Press, Ithaca and London, 2003, p. 230.
 Perioada modernă, în special confruntarea ideologică provocată de Războiul
Rece, a produs numeroase aranjamente între cele două superputeri pentru
dezamorsarea unor situații tensionate (criza rachetelor din Cuba), fără angajarea într-
un format obligatoriu pe termen lung. Un asemenea aranjament l-a reprezentat
încheierea războiului din Coreea din 1953. Beligeranții au încetat luptele, armatele
din nord și sud s-au dezangajat, a fost creată o zonă tampon, dar nu a fost încheiat un
tratat de pace și neagresiune.
Aranjamentele politice sunt abordate de mediul diplomatic și pot viza
protecția unor indivizi sau bunuri ale unei țări pe teritoriul alteia. Aranjamentele strict
diplomatice, formulate în convenții și documente internaționale, privesc imunitatea
personalului ambasadelor, consulatelor, reprezentanțelor comerciale și institutelor
culturale și ea urmărește să dea fluență și siguranță operațiunilor personalului din
aceste domenii, indiferent de stadiul relațiilor dintre guverne. Una din încălcările cele
mai grave ale aranjamentelor și imunității diplomatice l-a constituit asaltul gărzilor
revoluției iraniene împotriva ambasadei Statelor Unite la Teheran și reținerea a peste
50 de ostatici timp de 400 de zile, sub acuzația nedovedită de spionaj și de activități
ostile noului regim al ayatolahilor.
Teroriști libieni au atacat pe 11 septembrie 2012 consulatul american de la
Benghazi și l-au ucis pe ambasador, un act violent de încălcare a aranjamentelor
diplomatice între un guvern democratic, responsabil și susținător al autorilor
schimbării de regim și o autoritatea fragilă, eclectică, fără legitimare populară,
infectat de pătrunderea în rândurile sale a unor elemente extremiste și anarhice”.
”Dintre toți cetățenii străini, doar diplomații nu se plasează sub jurisdicția
tribunalelor naționale ale țării gazdă. În cazul în care aceștia comit infracțiuni ei nu
pot fi arestați și judecați. Ceea ce poate face țara gazdă este să ridice acreditarea
diplomatului și să-l expulzeze. Oricum, țările puternice pot exercita unele presiuni
asupra celor mai slabe pentru a ridica imunitatea astfel încât un diplomat să poată fi
judecat pentru o infracțiune”178.
Aranjamentele diplomatice fac posibilă o identificare a ierarhiei diplomatice,
dat fiind că în sistemul relațiilor internaționale rangul și dimensiunile tuturor
reprezentanțelor străine conferă statutul acordat de ceilalți membri ai sistemului.
Amalgamarea acestor statute poate să rezulte într/o ierarhie reprezentativă179.

7.4. Diplomația clasică și diplomația publică

Diplomația clasică, diplomația de cancelarie, își are propriile legi și obiective și
acționează pentru dezvoltarea legăturilor oficiale dintre state și guverne în domenii de
competența acestora. Acest tip de diplomație este practicat de un personal calificat,
într-un sistem de norme, iar obiectivele majore țin de interesul național, de securitatea
și stabilitatea unui stat, de întreținerea alianțelor existente, de creare a unora noi și de
intrarea în parteneriate ce respectă suveranitatea și obiectivele de politică externă a
țării respective.
Diplomația publică facilitează legătura dintre persoane și comunități din țări
diferite în afara dar și cu sprijinul diplomației profesioniste. Lansat de ziarul britanic
The Times în 1856 termenul a câștigat mult înțelesuri după 1965, pe măsură ce a
circulat în accepțiunea actuală. Misiunea diplomației publice în Statele Unite este să
susțină îndeplinirea scopurilor politicii externe americane, să promoveze interesele
naționale și să contribuie la sporirea gradului de securitate a federației prin informarea
178
Goldstein & Pevehouse, op. cit., p. 373.
179
David J. Singer, “The Level-of-Analysis Problem”, World Politics, 14/1, 1961, pp. 72-92.
și prin influențarea publicului din alte țări și prin consolidarea relațiilor dintre
populația și guvernul Statelor Unite și cetățenii din restul lumii 180. Această platformă
de comunicare este susținută de subsecretarul de stat pentru diplomație publică și
relații publice. Ea cuprinde dimensiuni ale relațiilor internaționale dincolo de
diplomația tradițională prin:
- Acțiunile dintr-o țară de a ajunge la publicul larg dintr-o altă țară;
- Prin interacțiunea dintre indivizi și grupuri private din diferite țări;
- Prin legături profesionale dintre comunicatori;
- Prin schimburi culturale, academice, de vizite ale membrilor societății civile.
„Diplomația publică acționează pentru influențarea atitudinilor publice asupra
formării și exercitării politicii externe. Ea urmărește interacțiunea dintre țări și
cetățenii lor, schimbul de opinii și dezvoltarea multiculturalismului”181. (Edward
Murrow)
În 1922 Elihu Root, secretar la departamentul de război și secretar de stat în
administrația lui Theodor Roosevelt, a discutat despre „diplomația populară” care
putea să acționeze dincolo de cadrul oficial între națiunile hotărâte să/și controleze
propriile destine, și care refuzau să fie conduse fără știința lor spre situații în care nu
aveau de ales. El propunea lansarea ideii ca opinia publică să nu fie doar un judecător
din afara jocului politic, ci o forță imediată și activă în negocieri.
Pe măsură ce diplomația publică a preluat o parte a acestui concept, ocupând
un loc tot mai important în elaborarea și aplicarea politicii externe americane și a altor
țări cu guvernare democratică importanța exercițiului participării publicului în
procesul decizional conferă locul cuvenit comunicării și informării, precum și
selectării din masa informațională a elementelor reale de cunoaștere182.

IX. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI SISTEMELE MEDIA GLOBALE

8.1. Fluxul și refluxul informațiilor publice în comunicarea internațională

Comunicarea internațională, al cincilea tip după comunicarea intra-personală,
interpersonală, de grup și în masă, s-a extins și a devenit obiect d studiu odată cu
dezvoltarea mijloacelor de transmitere și receptarea mesajelor. Este o practică dincolo
de granițele fizice și geografice și cuprinde domeniile politic, social, diplomatic,
militar, cultural, religios. Scopul comunicării internaționale este apropierea dintre
oameni prin schimbul de date a căror cunoaștere ajută la evaluarea mediului universal
și la adoptarea unor decizii la nivelul națiunilor și al organismelor regionale și
globale. Acest tip de comunicare face parte din mecanismul amplu de desfășurare a
politicii externe a entităților statale și de manifestare a actorilor non statali.
Fără să fie un sistem regularizat, comunicarea la mari distanțe, între regiuni cu
regimuri diferite a creat o rețea globală mai primitivă în perioada soliilor și a
navigației cu vele, sau extrem de rapidă cu difuzare multiplă și instantanee prin
platformele digitale. Apariția publicațiilor tipărite și răspândirea lor în secolul al XIX-

180
U.S. Department of State, Diplomacy in Action, www.state.gov/r/, accesat 18 martie 2013.
181
fletcher.tufts.edu/Murrow/Diplomacy, accesat 18 martie 2013.
182
Philip Seib, “Public Diplomacy and Popular Diplomacy”,
www.huffingtonpost.com/philip_seib/public-diplomacy-and_b_2843788.html, accesat 18 martie 2013.
j
lea, intrarea radioului, a agențiilor de știri și a televiziunii în lumea informației a
transformat comunicarea internațională într/o industrie prosperă și necesară.
Comunicarea nu reprezintă doar procesul simplu și direct de producere și
transmitere a mesajelor ci și cunoașterea așteptărilor și a curiozităților celui/celor care
le receptează pentru ca ele să fie modelate în funcție de acestea. Ceea ce presupune
cunoașterea publicului țintă, a modului său de percepere a valorilor în relație cu
lumea în care trăiește. În condițiile schimbărilor rapide din mediul internațional și în
fiecare regiune mai mică sau mai mare, furnizorul mesajelor nu se mai poate aștepta
ca oamenii din culturi și tradiții diferite să perceapă la fel un mesaj cu valoare
universală. Comunicarea internațională a deschis o cale difuzării mesajelor înspre
publicul țintă și a întoarcerii reacțiilor acestuia la mesajele primite. Acest retur este
temelia pe care se construiește nu numai mesajele ulterioare, dar și însăși strategia
comunicațională a fiecărui agent internațional statal sau non statal. „Globalizarea 3.0
este determinată din ce în ce mai mult nu numai de indivizi, ci de un grup de indivizi
mult mai divers, mai depărtat de cultura occidentală” 183. Pornind de la o asemenea
definiție, apare necesitatea flexibilității și a dispoziției mentale a unui nou tip de
acuitate a percepției, utilă nu doar în descifrarea mesajelor, dar și pentru ierarhizarea
lor valorică, ceea ce conduce spre valoarea creativă a comunicării. Varianta sa
internațională nu mai este apanajul exclusiv al statului. Înmulțirea transnaționalelor
din economiile emergente, achiziționarea de către acestea a unor unități și sucursale în
alte țări și pe alte continente deschis oportunități fără precedent pentru comunicatori.
Interesul acestora este:
- Să-i identifice pe nou-veniți;
- Să le evalueze interesele favorabile sau nefavorabile pentru mediul
internațional;
- Să le determine capacitatea de penetrare și forța de care dispun într/un joc
concurențial foarte dinamic;
- Să colecteze și să amalgameze reacțiile actorilor existenți;
- Să deschidă căi de comunicare și interacțiune.
Pentru atingerea acestor scopuri, comunicatorii internaționali sunt nevoiți să
adopte o viziune deschisă spre culturi și tradiții care au dominat doar perimetre
restrânse și au avut un caracter local, ceea ce le dă particularități identitare ce intră în
sistemul universal. Cea mai accesibilă cale spre globalizarea comunicării o oferă
producția video-audio transmisă prin tele viziunile internaționale și de web. Dar și
aici comunicatorii consacrați, canalele de știri non-stop, gen CNN, Euronews, precum
și cele apărute mai recent, ca Al Jazeera sau France 24 au făcut din mers corecturi și
adaptări la stilul de relatare, dublând demersul corespondenților universali cu
reporteri locali. Aceștia urmează stilul și politica editorială, dar aduc conotații
individualizate obținute prin cunoașterea mediului specific și din sursele locale,
cultivate de-a lungul timpului. Noul tip de jurnalism, cu particularizări locale inserate
în imaginea globalistă se adresează unui public divers care populează realități diferite
și care canalizează lumea imediată și pe cea depărtată din perspective individualizate.
Aceste modificări solicită o abordare a realități pe bază de:

183
Thomas L. Friedman, The World Is Flat. A Brief History of the Twenty-First Century, Farrar,
Straus
and Giroux, New York, 2005, p.11.
 - Monitorizarea tendințelor. Detectarea cursului pe care acestea îl urmează în
politică, economie, relații sociale, poate influența nu numai structura mesajului, dar și
strategia de comunicare în rezonanță cu o tendință sau alta184;
- Dezvoltarea capacității culturale, a interesului pentru înțelegerea modului în
care membrii unei culturi judecă și percep valorile proprii și pe ale altora185;
- Studierea stilurilor de comunicare pentru descifrarea formulelor și a
structurilor specifice. Elementele de istorie, experiența particulară a unei comunități
sunt repere care facilitează particularitățile unui anumit stil comunicațional186;
 Lărgirea orizontului dincolo de stereotipuri și formule consacrate.
Disponibilitatea față de nou și neobișnuit ajută la detectarea unor formule de
comunicare noi și la proiectarea coordonatelor comunicaționale de dialog cu
promotorii unor asemena formule187.

8.2. Comunicarea internațională și sfera publică

Comunicarea elimină distanțele fizice în condițiile actuale ale transmiterii și receptării
simultane a mesajelor emise din orice punct al globului. Comunicatorii principali
rămân statele care în interiorul lor se plasează în relație cu societatea. Între cele două
constituente se află sfera publică, înțeleasă „ca o rețea de transmitere a informațiilor și
opiniilor”188. Acest spațiu constituie o parte importantă a organizării sociale și politice
penru că atât autoritatea cât și cetățenii, membrii societății civile, își construiesc
propriile păreri, își comunică propriile percepții care pot să influențeze decizia
politică într/o societate democratică.
În termeni practici, sfera publică include orice loc de dezbatere lipsit de constrângeri
sau cenzură, locul destinat și consacrat schimbului liber de idei - instituții culturale,
rețele sociale, cluburi de dezbateri. Democratizarea instituțiilor media a creat spațiul
virtual al sferei publice în perioada industrială și post industrială.
Chiar și cu această dezvoltare relativ nouă, compusă din televiziuni și jurnalismul
civic, sfera publică rămâne între doi poli, ăn cel mai bun caz complementari, în cel
mai rău caz opuși, respectiv societatea civilă și statul. Niciuna dintre ele nu poate trăi
fără cealaltă. Complementaritatea lor înseamnă comunicare indirectă. Statul are la
conducere un președinte ales, un guvern emanație a majorității parlamentare rezultatul
votului popular, parlamentul însuși, rezumatul opțiunilor politice și economice ale
electoratului.
Sfera publică nu înseamnă totuși doar instituțiile profesionale de presă sau
rețelele sociale de interacțiune (consuser-ilor), ci un loc de întâlnire cultural și
informațional în care sunt promovate idei de bază ale dezbaterii publice. „Tocmai prin
sfera publică forme diverse de exprimare a societății civile stimulează dezbaterea

184
Silvia Cambié & Yang-May Ooi, International Communications Strategy. Developments in
cross-
cultural communication, PR and social media, Kogan Page, London and Philadelphia,
2009, p. 14.
185
Geneviève Hilton, “Becoming Culturally Fluent”, Communication World, November-
December,
2007, p.35.
186
Silvia Cambié & Yang-May Ooi, op.cit., p.15.
187
Ibidem.
188
Jürgen Habermas, Between facts and norms: Contributions to a discourse theory of low and
democracy, Polity, Malden MA, 1996, p.360.
publică, influențând, în ultimă instanță, deciziile adoptate la nivelul instituțiilor
statului”189.
Instituțiile politice ale societății sunt cele care elaborează, aplică și
monitorizează respectarea regulilor constituționale care permit dezbaterea deschisă,
civilizată într-o manieră productivă. „Tocmai intersectarea dintre cetățeni, societatea
civilă și stat, precum și comunicarea prin sfera publică conduc la un echilibru între
stabilitate și schimbare în ordonarea temelor de interes public. Dacă cetățenii,
societatea civilă sau instituțiile statului nu îndeplinesc solicitările acestei interacțiuni,
sau dacă anumite canale de comunicare între două sau mai multe componente ale
acestui proces se blochează, întregul sistem de decizie și reprezentare se
blochează”190.

8.3. „Efectul CNN” și „Efectul Fox” asupra decidenților politici strategici

Sfera publică nu rămâne izolată de mediul internațional, chiar dacă protagoniștii săi
țin de structura internă. Ea este influențată de mesaje venite din exterior, de la
emițători aflați la mari distanțe și pe coordonate spirituale și de interese deosebite.
Acceptate sau respinse, asemenea mesaje lasă urme uneori imperceptibile, alteori
puternice în dezbaterile găzduite de sfera publică.
Comunicarea internațională s/a modificat odată cu apariția canalelor
specializate de știri și actualități cu program de 24 de ore pe zi, șapte zile din
săptămână, cu transmisie prin satelit și difuzare prin rețelele de cablu. Prima
asemenea televiziune a fost CNN: Cable News Network. Ea a avut la bază mai multe
idei originale care au inspirat o adevărată modă în tratarea și difuzarea știrilor.
Prima și cea mai importantă a fost organizarea unui flux non-stop de culegere,
prelucrare și difuzarea informațiilor. La scurt timp după înființare în 1983, când
analiștii media nu i-au dat nici trei luni de supraviețuire în mediul concurențial
dominat de cele trei surori, CBS, NBC și ABC, canalul înființat de Ted Turner a
accesat propria rețea de sateliți care a permis relatarea în direct din orice punct al
globului de către proprii reporteri.
A doua idee revoluționară a fost includerea reclamei în emisiunile de știri, mai
ales în cele difuzate la ore de maximă audiență. Dată fiind acoperirea globală a
variantei internaționale d emisie, CNNi, diferită de cea domestică, clienții publicății
au fost marile companii aviatice, lanțurile hoteliere cu locații în toată lumea,
companiile pentru articole de lux, fabricanții de automobile. Veniturile substanțiale
din reclame au finanțat permanenta modernizare nu atât a echipamentelor cât mai ales
a demersului publicistic.
În fine., a treia idee originală, cu efect direct asupra comunicării internaționale
a fost diversificarea producției editoriale: o parte considerabilă a fost asigurată de
propriul corp de jurnaliști, dar după 1987 a început să fie difuzată zilnico emisiune de
30 de minute; World Report. Originalitatea acesteia a constat în atragerea a peste 600
de reporteri și corespondenți locali din toată lumea, inclusiv din România, în calitate
de asociați. Aceștia produceau reportaje de actualitate din țara lor și aveau
independență totală în alegerea temelor, interlocutorilor și erau eliberați de orice fel
de cenzură pentru că produsele lor erau destinate exclusiv CNN-ului. Reportajele erau
centralizate la sediul din Atlanta, erau asamblate într/un format de 30 de minute și
189
Angus Stewart, Theories of power and domination. The politics of empowerment in late
modernity, Sage, London, 2001, p. 161.
190
Manuel Castells, “The New Public Sphere: Global Civil Society, Communication Networks
and Global Governance”, în Silvia Cambié & Yang-May Ooi, p. 37.
prezentate de un moderator american. Prin această tratare a actualității mondiale,
stilul american de jurnalism de televiziune a fost completat cu percepția locală a
reporterilor naționali din 200 de țări și teritorii. Publicul depășea zilnic un miliard de
telespectatori din întreaga lume191. „Ideea emisiunii a constituit-o dezvoltarea unui
program în care s-au făcut auzite foarte multe voci de pe întreg globul. World Report
este o platformă globală interesantă, un microcosmos a sferei publice universale
exprimat prin intermediul televiziunii. Pentru țările în curs de dezvoltare, emisiunea
oferă șansa de a/și prezenta propriile puncte de vedere asupra unor teme politice sau
economice și să abordeze subiecte care nu sunt tratate de marile agenții de știri
filmare... Este, totodată, un mediu de marketing care anulează anumite stereotipuri și
funcționează și ca un instrument de comunicare între expatriați și țara lor natală”192.
Rezultatul a fost „Efectul CNN”, sau „factorul CNN”. Termenul s-a referit la
influența pe care a avut-o acest canal asupra deciziilor de politică externă sub
presiunea imaginilor de la evenimente în desfășurare relatate în direct. Efectul CNN a
intrat în discursul publicistic și politic și a căpătat un sens mai general cu referire
directă la influența formelor globale de comunicare asupra procesului de elaborare și
aplicare a demersurilor de politică externă193. Relevanța și statutul dobândite de un
asemenea comunicator ăn sfera publică internațională nu au rămas fără urmări.
Europenii au creat un canal asemănător, Euronews, conceput ca o societate pe acțiuni
în 1993 și la care participă 23 de țări,, inclusiv televiziunea publică din România.
Obiectivul publicistic al canalului a fost prezentarea evenimentelor paneuropene de
către televiziunile continentului pentru publicului acestuia. Câteva abordări
procedurale îl deosebesc de CNN, dar s-a păstrat ideea fundamentală de conectare a
sferei publice la actualitate, de data aceasta la o actualitate regională.
Ideea unor comunicatori disponibili oriunde și oricând a devenit tot mai ușor
de realizat în condițiile digitalizării.
În 1986 News Corporation a australianului Rupert Murdoch a lansat rețeaua
comercială Fox, cu un canal specializat de știri: Pentru că CNN deschisese calea
acestui tip de comunicare, Fox a supralicitat și a adus un plus de urgență pentru
sublinierea actualității extreme a emisiunilor sale informative și a lansat „breaking
news”, adică întreruperea programului curent pentru informații de maximă urgență și
relevanță pentru public. Procedura a captivat publicul și strategii postului au găsit un
nou stimulent, „news alert”, o alarmare provocată de informații absolut
excepționale194. Într-o piață concurențială[ nu este surprinzător că din 2000 principala
emisiune de știri și comentarii a canalului Fox News, „The O'Reilly Report” s-a
menținut pe primul loc în preferințele publicului până în 2013. Surprinzător este că
popularul realizator și moderator, Bill O'Reilly, este un conservator declarat,
republican, critic deschis și abraziv al democraților americani și al ceea ce el numește
liberalismul de stânga al acestora. Tocmai acest tip de partizanat declarat se pare că
asigură succesul emisiunii. Telespectatorii lui Fox News petrec 193 de minute pe
191
The Tenth CNN World report Conference, Atlanta GA, 1999, p.15.
192
Ingrid Volkmer, International Communication Theory in Transition: Parameters of the New
Global Public Sphere, web.mit.edu/com/forum/papers/volkmer.html, accesat 19 martie 2013.
193
Stephen Cushion & Justin Lewis (eds.) The Rise of the 24 Hour News Television, Peter Lang,
New York, 2010, p.21.
194
Justin Lewis & Stephen Cushion, “The thirst to be the first: An analysis of breaking news
stories and
the impact of the quality of the 24-hour news coverage in the UK”, Journalism Practice,
2009 (3),
p. 7.
săptămână în fața micului ecran în timp ce cei ai CNN doar 118 minute 195. Pentru
sfera publică americană, adoptarea unei echidistanțe nuanțate și abandonarea unei
posturi obiective față de evenimente și personalități a însemnat o schimbare în
tratarea jurnalistică fundamentală și adoptarea punctului de vedere subiectiv, punct
de plecare în tratarea informațiilor. Fox a fost acuzat, în consecință, acuzat sau
admirat pentru polarizarea opiniilor și pentru crearea unui forum de promovare a
viziunii elitei conservatoare. Chiar dacă publicul său urmărește și alte canale, inclusiv
CNN sau MSNBC pro-democrat, potrivit sondajelor tot la Fox News apelează pentru
credibilitate și informare.
O atare stare de fapt nu rămâne fără consecințe în planul comunicării
internaționale. În primul rând, pentru că asemenea comunicatori globali, alături de
care vin Sky, BBC World, AL Jazeera, France 24, au puterea de penetrare pe piața
televiziunilor globale. În al doilea rând, partizanatul evidențiat acolo unde el există,
este dublat de un profesionalism de excepție. În al treilea rând, chiar dacă dintr-un
eveniment un canal partizan ia componentele care îoi sunt favorabile argumentului,
este exclusă mistificarea adevărului, iar motivația se bazează pe fapte nu pe opinie.
În contextul comunicării internaționale, platformele de știri non stop au adus o
modificare structurală fundamentală pentru că majoritatea comunicatorilor aruncă în
joc credibilitatea construită cu răbdare prin manevre spectaculoase.

8.4. Ierarhia comunicațională și proximitatea geografică

Ierarhizarea comunicatorilor depinde de tipurile mesajelor pe care le emit și de
capacitatea de difuzare a lor într/o zonă cât mai largă și cu o tematică tot mai diversă.
Digitalizarea și extinderea capacităților tehnologice de comunicare a fost și este
însoțită de o îmbunătățire a metodelor și nu doar a mijloacelor de comunicare.
Ierarhizarea comunicatorilor nu a face doar statistica. Ea este validată de receptorii
din mediul internațional, în primul rând de către public.
Un prim criteriu este credibilitatea comunicatorilor. Este o calitate a
mesajului care se obține în timp și prin confirmarea sa de către realitatea în sine. Din
acest punct de vedere comunicarea credibilă se sprijină pe:
- Diagnoza corectă a stării de fapt relatate, susținută cu argumente politice,
economice, sociale. Ea include atât evaluări pozitive cât și prezentări negative. Cel
mai mare pericol este ca informația să fie ajustată pentru conformitatea cu interesele
comunicatorului, situație în care generosul proces de transmitere a mesajelor se
transformă în propagandă.
- Prognozarea evoluțiilor pe baza unor date verificate, credibile și triangulate.
O prognoză valoroasă este aceea validată ulterior și care, prin proiecțiile propuse,
oferă premise importante pentru decidenți.
Invazia de date, informații, rapoarte și statistici impune o selecție riguroasă care nu
poate fi operată decât pe baza unor criterii și principii respectate de către comunicator.
Ierarhia comunicațională dublează adesea ierarhia regimurilor politice și ierarhia
capacităților economice din lumea de azi. Globalizarea a descătușat un curs invers al
comunicării, tradițional pornită dinspre centrul sistemului către periferie. În ultimele
decenii periferia a devenit greu de identificat în multe cazuri. Studiile geopolitice au
constatat că ceea ce era cu numai o sută de ani în urmă „marginea imperiului”, acum
este o zonă super populată, cum este perimetrul chino-indian, sau o regiune dinamică
cu o forță de muncă tânără, eliberată de cutume și ritualuri tribale, cum este Africa.

195
Paul Farhi, “Everybody Wins”, American Journalism Review,April 2003, p. 79.
 Geografia construită de puterile și corporațiile dominante în stereotipuri
anchilozate a început să aibă un alt aspect iar din perimetrul populațiilor
dezavantajate, până nu demult adevărate găuri negre care înghițeau ajutoare
umanitare, au devenit parteneri căutați, asistați și unii urcă trepte semnificative în
ierarhia economică, politică și comunicațională. Creșterea lor a redeschis discuțiile
despre structura Consiliului de Securitate ONU, a cărui reprezentativitate, concepută
în 1945, nu mai corespunde cu forța politică, economică și diplomatică a unor
protagoniști ca Germania, Japonia, India sau Africa de Sud.
Locația geografică a devenit și ea un reper subsumat unor criterii de ordin
strategic legate de regimul politic (democratic, autocratic, anocratic sau oligarhic) de
influența pe care un protagonist statal o are:
- în urma inițiativelor din organismele internaționale;
- în baza participării la operațiuni multinaționale de mediere, stingerea
conflictelor și de menținere a păcii;
- în funcție de formularea și respectarea unor angajamente de asistență
umanitară a zonelor și a populațiilor defavorizate.
Comunicarea, ca parte a modernizării mediului internațional s-a dovedit a fi
mai mult decât o intersectare între surse și receptori. Pe de o parte, ea permite
indivizilor și comunităților să opereze eficient în societatea modernă aflată într-o
permanentă schimbare. Pe de altă parte, a devenit un mijloc indispensabil de depășire
a formulelor și a stilului tradițional al unor structuri economice și sociale: Aici mass-
media și-au câștigat rolul de vector primordial aparținând atât sferei publice cât și
puterii inteligente.
Expunerea unui public universal nu numai la mesajele inspirate de cultura
Occidentului și de aspirațiile, percepțiile și interesele altor zone ale planetei i-a
îmbogățit acestuia capacitatea de comunicare prin extinderea criteriilor de selectare a
surselor și deci de lărgire a orizontului informațional.

IX. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI SISTEMELE MEDIA GLOBALE

9.1 Maximizarea intereselor și propagarea lor în rândul aliaților și al

adversarilor

În relațiile internaționale interesele unui agent statal sau non-statal diferă după:
- locația sa geopolitică;
- gradul de reprezentativitate;
- legitimitatea care îi permite sau nu să promoveze aceste interese.
Interesele răspund unor condiții, provocări și oportunități oferite de mediul
internațional la un moment dat. Susținerea lor presupune evaluarea realistă a șanselor
de îndeplinire a acestor interese, cu costuri inime și beneficii maxime. Supraevaluarea
acestor șanse poate duce la nemulțumire populară pe plan intern, la pierderea acordată
de populație și chiar recuzarea elitei conducătoare, tensiuni sociale și blocarea
funcționării statului. Supraevaluarea intereselor naționale poate provoca o reacție de
izolare a partenerilor și a aliaților, de reducere a participării acestora la proiecte de
cooperare și o disociere de poziții percepute ca adversare ale unui spirit de apropiere
și comunicare.
Minimalizarea intereselor naționale sub o limită inferioară de concesii crează
imaginea unei entități vulnerabile care poate să intre ușor sub influența unor entități
statale sau a unor transnaționale cu obiective clare ce slujesc propriilor lor interese
economice, politice sau militare, în cazul statelor națiune.
Interesele naționale generează direcții și inițiative ale unui protagonist în
relațiile cu lumea exterioară. În măsura în care ele sunt percepute de electorat ca fiind
benefice, sunt acceptate și susținute ca parte a unei strategii de dezvoltare. În
regimurile anocratice, oligarhice sau autocratice, prin natura elitistă și exclusivistă a
clubului puterii guvernante, sprijinul popular este înlocuit cu politica e forță și
reprimare. Interesele naționale nu mai reprezintă națiunea, ci doar grupul aflat în
vârful piramidei puterii.
Regimurile democratice își promovează interesele prin mijloace de
convingere, prin puterea inteligentă, prin informații și prin diplomația de cancelarie și
prin cea publică.
Regimurile nedemocratice își susțin interesele prin propagandă, distorsionarea
adevărului și prin prezentarea unor imagini false, cosmetizate menite să le ofere o
minimă legitimitate în fața celorlalți protagoniști. Aceștia pot, la rândul lor, să accepte
cascadoria mediatică în folosul propriilor interese (cazul tolerării României comuniste
de către Occident pentru distanțarea de Uniunea Sovietică), sau pot să se distanțeze de
regimuri care încalcă principiile și valorile promovate de protagoniștii respectivi. În
acest joc de interese, importante sunt cerințele practicii relațiilor internaționale, în
principal drepturile omului, legislația internațională și angajamentele externe. Fostul
secretar de stat american, Condoleezza Rice se întreba retoric ce însemna interesul
național pentru Statele Unite în 2008, la mai bine de un deceniu și jumătate de la
încheierea Războiului Rece. Ca răspuns ea atrăgea atenția că „ceea ce s-a schimbat în
termeni foarte cuprinzători este modul în care privim relația dintre dinamica din
interiorul fiecărui stat și distribuția puterii între state. Pe măsură ce globalizarea
consolidează forța unor țări, ea expune și accentuează neajunsurile multor altora — a
celor prea slabe sau prea prost guvernate ca să poată face față provocărilor din
interiorul granițelor lor și ca să prevină extinderea acestor provocări și în afara
teritoriului lor național, ceea ce poate destabiliza ordinea internațională”196.
Dar această ordine internațională se manifestă prin inegalități, prin diferențe de
potențial, care generează interese diferite. Într-o anumită formulare sunt cuprinse
interesele americane:
- menținerea statutului de principală putere mondială;
- promovarea valorilor pe care le consideră democratice;
- menținerea stabilității mondiale pentru securitatea proprie și a aliaților;
- dezvoltarea liberă a schimburilor comerciale;
- neproliferarea nucleară;
- combaterea și eliminarea terorismului.
Un stat insular din Pacificul de sud cum este Palau, independent din 1994,
urmărește dezvoltarea locală, relații bune cu vecinii din zonă, asigurarea surselor de
hrană, servicii de învățământ și asistență medicală topocentru cei aproximativ
douăzeci de mii de locuitori care populează un teritoriu de 459 de kilometri pătrați.

196
Condoleezza Rice, No Higher Honor. A Memoir of My Years in Washington, Crown
Publishers, New York, 2011, p. 146.
 Interesele depind de forța fiecărui protagonist statal și actor non statal de pe
scena internațională, ceea ce duce la disparitatea dintre cei puternici și cei slabi.
Posibilitățile de guvernare, de elaborare și de aplicare a unei legislații interne
proactive sunt cele care le dimensionează și conțin sursa unei politici externe
raționale bazată pe o politică externă rațională cu obiective realizabile.
Maximizarea intereselor nu înseamnă, în contextul actual, un demers
unilateral. Statul națiune sau corporația transnațională sunt cuprinse într-o rețea densă
de legături economice, informaționale sau politico-diplomatice, în cazul celui dintâi.
Acestea sunt cele care reflectă raționalitatea intereselor individuale ale agenților
internaționali. Ele pot fi influențate:
- de apartenența la organisme internaționale și regionale cu un grad egal de
reprezentativitate;
- de parteneriatele și alianțele din care fac parte;
- de comportamentul pașnic sau agresiv în relațiile adversari potențiali sau
reali;
- de modul și gradul de implicare în acțiuni umanitare, medieri și reprezentări
ale unor componente ale securității colective.
Maximizarea externă a intereselor poate fi obținută prin:
- comunicarea realistă și echilibrată a obiectivelor vizate de principalele
interese;
- evaluarea rațională a resurselor și a compromisurilor ce se cer făcute pentru
maximizare;
- proiectarea unor demersuri de lungă durată cu obiective și priorități bine
definite;
- coalizarea cu parteneri care împărtășesc interese comune sau asemănătoare;
- combaterea intereselor adverse prin demersuri diplomatice, prin inițierea
unor acțiuni în organisme internaționale sau regionale;
- apelarea la serviciile media cu influență internațională.
Vizibilitatea protagoniștilor și a actorilor din mediul internațional este
condiționată de un efort constant de auto-promovare și de echilibrarea politicii interne
cu acțiuni internaționale eficiente și cuprinzătoare.

9.2. Mecanisme de promovare a intereselor naționale, regionale și internaționale

prin demersuri media și diplomatice

Interesele naționale au devenit obiect al comunicării internaționale odată cu

intrarea statului națiune în mediul universal. Până la începutul secolului al XIX-lea,
aproape 90 la sută din comunicările între grupuri sociale aveau loc între comunități
locale.
Folosirea cablului trans-Atlantic de către compania Reuters pentru
comunicarea cotațiilor de la bursele din Londra și New York poate fi considerată
începutul comunicării intercontinentale moderne. Legăturile dintre țări, regiuni,
continente s-au extins odată cu îmbunătățirea tehnologiei și cu pătrunderea marilor
puteri coloniale în Africa, în Orientul îndepărtat și în Oceania.
Lansarea sateliților de comunicații a deschis perioada comunicării globale nu
numai a datelor, ci și a imaginilor în timp real. Prima transmisiune de acest gen a
pornit din Statele Unite la sfârșitul lui noiembrie 1963 de la funeraliile lui John
Fitzgerald Kennedy, eveniment preluat și de televiziunea comunistă din România.
 Înmulțirea sateliților și crearea unei rețele geostaționare a dus la o modificare
a comportamentului și chiar a unei părți a obiectivelor protagoniștilor și actorilor
internaționali. Sateliții au scos din izolare anumite zone și le/au integrat într-un sistem
interdependent și interconectat. Sateliții, platformele digitale, rețelele de fibre optice
au ajutat nu numai la construirea „satului global”, ci și la adoptarea unei viziuni
globale în care circularea datelor, a informațiilor și chiar a opiniilor a creat un nou tip
de rețele inclusive pentru perimetre geografice și grupuri sociale tot mai diverse.
Una din provocările actuale se ridică în fața statului națiune ce vizează modul
în care sistemul politic se adaptează la o nouă lume digitală în care operațiuni
economice și financiare se desfășoară în timp real între zone aflate la distanțe uriașe,
conectate la platformele noi de comunicație. În acest nou carusel a apărut un fenomen
care face din comunicarea globală un pericol: extremismul cu origini în societăți
absolutiste care folosesc facilitățile tehnologice tocmai ca să țină lumea în loc, sau să
o întoarcă la precepte pre-medievale. „Trăim, categoric, într-o perioadă de tulburări și
de confruntări culturale. <<Fisuri>> în filosofie și în cultură afectează nu numai
<<relația Occidentului>> cu Afganistanul. Irakul, Pakistan-ul sau Borneo-ul, sau cu
pădurile tropicale ale Congoului. Aceste fisuri se întind peste speranțele și valorile
care divizează America urbană de cea rurală și comunitățile suburbene de cele din
centrul orașului. Conflicte asemănătoare sunt prezente și în alte națiuni avansate”197.
Practica internațională a dovedit că asemenea fisuri identificate de autorul
citat apar în interiorul unor alianțe (Grecia și Turcia), între alianțe și protagoniști
(Rusia și lumea occidentală, în cazul războiului din Georgia), sau între entități statale
suverane cu niveluri de dezvoltare și interese diferite și chiar contradictorii.
Și în cadrul promovării intereselor colective (naționale, regionale sau
universale agenții internaționali folosesc:
- comunicarea directă, prilejuită de negocieri, conferințe, seminarii, dezbateri,
consultări politice, tratative diplomatice. Acestea permit sesizarea mesajelor verbale,
non-verbale și para-verbale prin care interlocutorii percep nu numai mesajul rostit, ci
și atitudinea, grimasa, relațiile inter-personale. Asemenea modalități de comunicare
animă dialogul care, chiar dacă nu rezolvă instantaneu multe dintre temele abordate,
deschide calea spre noi forme de discuții și consultări până la acceptarea unor puncte
de vedere comune sau apropiate;
- comunicarea indirectă, alcătuită din schimburi de documente oficiale sau
diplomatice (memorandumuri, note verbale, scrisori, acorduri, tratate, carte), din
producții publicistice tipărite, de radio sau televiziune cu circulație internațională sau
preluate de diplomații acreditați în străinătate.
Din ultimul deceniu ale secolului XX, canalele internaționale de televiziune au
preluat ștafeta și, prin emisiunile de știri 24/7, transmit și comunică pe tot globul cele
mai relevante informații pentru publicul larg, dar și pentru decidenții majori statali
sau non statali.
Comunicarea politică este dezvoltată de:
- evoluția protagoniștilor statali;
- diversificarea tipurilor de regim politic;
- confruntarea ideologică dintre capitalism și totalitarismul comunist.
Pentru înțelegerea „poveștii cauzale” a modului în care un individ sau un grup
ajung la un rezultat politic dorit trebuie înțeleasă:

197
Joseph N. Pelton, “Satellites as Worldwide change agents”, în Daya Kishan Thussu, op.cit.,
p. 24.
 - natura regulilor și a convențiilor pe baza cărora se comportă oamenii
(bordarea instituțională);
- modul în care este structurată societatea și modul în care se naște această
structură (abordarea structurală);
- descrierea și explicarea elementelor concrete ale comportamentului actorilor
relevanți (abordarea comportamentală)198.
Regulile și convențiile promovării internaționale a intereselor cunosc o
permanentă fluidizare condiționată de:
- fluctuațiile în distribuirea puterii, atrofierea unor hegemoni (fostele puteri
coloniale) și de aspirația noilor candidați (SUA după primul Război Mondial, posibila
apropiere Rusia-China după dezmembrarea Uniunii Sovietice, noul parteneriat SUA-
India);
- coalizarea unor protagoniști cu interese comune, asemănătoare sau apropiate
(Israel-Egipt în anii '70, Israel-Iordania în anii '80, SUA-Rusia în lupta terorismului);
- influența transnaționalelor asupra politicilor externe care includ sau vizează
interesele marilor corporații.
Înțelegerea modului de structurare a ordinii interne dintr-un stat duce la
descifrarea mecanismelor de promovare a intereselor sale. Regimul exclusivist din
Zimbabwe folosește în procesul de promovare mijloace de propagandă care încearcă
să mascheze situația internă reală, politica brutală și discreționară a regimului,
inechitățile care îi favorizează pe așa-numiții veterani ai războiului din brusă, în timp
ce peste patru milioane de opozanți ai regimului au fost nevoiți să se refugieze în
țările vecine, prigoniți de sistemul polițienesc al lui Mugabe. Un stat democratic își
promovează interesele naționale prin relații bi- și multilaterale, întreținute de
diplomația de cancelari de la guvern la guvern, dar și prin diplomația publică, prin
relaționarea directă, atât inter-guvernamentală, cu participarea instituțiilor statului, cât
și prin cea non-guvernamentală, cu participarea societății civile, a lumii academice,
universitare, culturale și religioase.
Elementele comportamentale ale promovării intereselor naționale țin de
puterea inteligentă, de combinarea elementelor care pot să atragă încrederea și
credibilitatea mediului regional și internațional, prin procedee și demersuri de durată,
cu obiective clare, raționale, care nu contravin și nu aduc atingere intereselor
partenerilor de coaliții.
Atât la nivel național, cât și la cel regional și internațional, organismele media
sunt cel mai dinamic vector al promovării tocmai prin folosirea intensivă a noilor
platforme digitale. Acestea se află la dispoziția producătorilor multimedia ceea ce:
- păstrează caracterul unitar al mesajului tipărit, audio sau video-audio;
- transmit simultan pe mai multe căi același mesaj;
- se adresează unor grupe de vârste și categorii sociale diverse cu mijloace
specifice dar cu informații conforme emițătorului;
- furnizează modalități de reacție din partea publicului, pe baza cărora mesajul
poate fi îmbogățit, actualizat sau corectat în cazul unor neconcordanțe sau erori.
„Dacă media sociale pot fi asimilate unui peisaj cultural, multimedia este
următoarea frontieră a spațiului virtual în expansiune. Construirea relațiilor în acest
mediu depășește condiția de a avea capacitatea de scriere a unui text cerut de blog și

198
Vasile Tran și Irina Stângiucelu, Patologii șe terapii comunicaționale, curs SNSPA,
București,
2006-2007, p. 8.
înseamnă participarea integrală a personalității unui emițător capabil să folosească
vocea, imaginile și reprezentările grafice”199.
Odată cu aceste noi abilități apar în comunicarea internațională și în
promovarea unor interese câteva cerințe care le pot sublima:
a) Este important ca agenții internaționali să fie conștienți de transparența
demersurilor lor în condițiile diversificării comunicatorilor și a mijloacelor lor.
b) Comunicatorii din sectorul public sau privat, la nivel decizional sau de
execuție să înțeleagă implicațiile relațiilor publice pentru propriile acțiuni.
c) Promovarea unui corp profesional pregătit, antrenat și experimentat pentru
operațiuni de prezentare, susținere și apărare a agenților statali și non statali din
mediul internațional.
d) Asumarea răspunderii pentru ansamblul acțiunilor de apărare și impunere a
intereselor într-o lume a colaborării, dar și a confruntării.

9.3. Avantaje și dezavantaje ale digitalizării în comunicarea internațională

Digitalizarea a înlocuit sinusoida semnalului analog cu combinații infinite
între 0 și 1. Tehnic, o plajă imensă s-a deschis în fața comunicării din relațiile
internaționale. Odată cu această schimbare tehnologică s-au îmbogățit mijloacele de
transferare a datelor și a informațiilor. Emițătorii de mesaje s-au înmulțit și au
devenit, în egală măsură, și receptori în funcție de noile platforme ale comunicării
multilaterale și a transformării mono-media în multimedia. Apariția și răspândirea
telefonului mobil, a laptop-ului, iPod-ului și a programelor webcast a însemnat o
îmbogățire a mijloacelor de comunicare, dar nu a modificat structura și conținutul
mesajelor. În mod artificial și inexact, noile platforme au primit titlul generic de
„noile media”, cu înțeles înșelător pentru că ele folosesc cuvântul scris, ordonat și
dezvoltat de presa tipărită, folosesc canalele audio, dezvoltate de apariția și
răspândirea radioului la începutul secolului XX și imaginea însoțită de sunet în
tehnici perfecționate de cinematografie și, ulterior, de televiziune. Formele clasice
media au adus un nou tip de mesaj și la apariție, tiparul, radioul și producția video-
audio au modificat structura mesajului, fiecare a inovat modalități fără precedent de
comunicare și, prin contribuția substanțială la îmbogățirea comunicării, au fost la
vremea lor adevărate noi media: tiparul în secolul al XV-lea, la început de secol XX
radioul și la mijlocul aceluiași veac, cinematografia și televiziunea. Noile platforme
au preluat și au perfecționat modalitățile consacrate deja de comunicare prin cuvânt,
sunet și imagine, fără să atingă esența mesajului, bazată în continuare pe idee și nu pe
tehnologie.
Digitalizarea a adus, totuși, componente noi în comunicare internațională:
- accesibilitatea. Noile platforme facilitează transmiterea de mesaje din orice
punct al globului către un singur receptor sau către milioane de oameni, unii
cunoscuți, alții total străini;
- interacțiunea. Atât emițătorii tradiționali de mesaje ─ media ─ cât și nou-
veniții din rețelele sociale primesc reacții rapide la propriile mesaje;
- inclusivitatea. Mulți furnizori de mesaje provin din afara cercurilor oficiale,
așa-numiții „jurnaliști cetățeni”, plasați în afara constrângerilor și a cenzurii, liberi să
comunice impresii, opinii, informații.

199
Silvia Cambié and Yang-May Doi, op. cit., p. 125.
 Digitalizarea a fost și a rămas un proces inegal, cu o răspândire rapidă, tinzând
spre generalizarea comunicării prin noile platforme în lumea bogată și cu o
pătrundere lentă, în sferele elitiste ale puterii în țările sărace. Aceste diferențe au creat
o „prăpastie digitală” cu trei forme de manifestare:
- conectivitatea sistemelor de telecomunicații. Unele sunt sisteme surori,
compatibile și inter-conectabile în urma asocierilor și standardizării regionale sau
tehnologice (Eurovision, Asiavision), altele sunt adaptate sistemelor de comunicare
prin investiții, infrastructură și tehnologii identice sau asemănătoare. Modernizarea
sistemelor de comunicații este un proces amplu, costisitor, nu este doar o sarcină a
noii inginerii electronice și a inventatorilor inspirați. Ea are nevoie de sprijin
guvernamental ca parte a strategiei generale de dezvoltare;
- accesul la rețeaua globală Internet. Mecanismele de accesare au devenit tot
mai simple, independente de monopolul statului în țările dezvoltate. În cele mai
sărace conectivitatea este scumpă, presupune echipamente sofisticate, costisitoare.
Chiar dacă accesarea devine o operațiune relativ simplă din punct de vedere tehnic,
„prăpastia” rămâne deschisă din perspectiva calitativă. Lansarea sistemului de mare
viteză în bandă lată face Internetul o utilitate la fel de comună precum electricitatea
într/o țară avansată. Accesul limitat sau exclusiv din zonele defavorizate nu numai că
prelungește o stare de rămânere în urmă a acestora, dar pune probleme de inter-
conectivitate între nordul bogat și sudul sărac ce pot degenera în conflict;
- comerțul electronic. Țările în curs de dezvoltare ocupă 5 la sută din site-urile
comerciale mondiale și obțin doar 24 la sută din veniturile tranzacțiilor pe Internet. În
schimb douăsprezece țări dezvoltate acoperă 85 la sută din comerțul electronic
mondial200.
Digitalizarea, ca parte a comunicării internaționale, nu a fost un proces egal ca
amploare și eficiență pentru toată lumea. În unele regiuni, cum sunt economiile
emergente, a adus o apropiere de avantajele sale maxime, în lumea săracă a adâncit
diferențele și rămânerile în urmă. Țările bogate galopează spre noi sisteme, tot mai
performante, în timp ce unele zone dezavantajate cunosc nu numai o diferențiere
accentuată, ci și o nouă polarizare internă între elitele capitalului și ale puterii locale
și restul populației rămasă în izolare comunicațională.
Dezechilibrul între cele două laturi ale „prăpastiei” provocate de digitalizare
nu este veșnic și nici de netrecut. O posibilă strategie de traversare a acesteia
cuprinde:
1. O politică a comunicatorilor bazată pe forțele pieței și pe competiție.
2. Transformarea instituțiilor statului în principali utilizatori care să antreneze
experți și consumatori oficiali și din rândul publicului.
3. Conectarea cu parteneri și piețe externe ca să fie încurajată participarea
utilizatorilor dincolo de piața internă, în cazul în care aceasta este mică și restrictivă.
4. Dezvoltarea pieței de nișă pe baza tradiției și a culturii locale.
5. Reforma legislativă care să-i încurajeze pe utilizatorii Internetului în
dezvoltarea relațiilor politice, economice și culturale.
6. Consolidarea infrastructurii de livrare și investiții pentru modernizare.
7. Încurajarea mediului de investiții, stimulente de impozitare și fiscalitate.
8. Încurajarea pregătirii personalului IT local. În țările dezvoltate există
statistic aproape 4 specialiști în cercetare/dezvoltare la mia de locuitori, în timp ce în
țările sărace revine tot statistic aproape unul.

200
Eli Noam, “Overcoming the Three Digital Divides”, în Daya Kishan Thussu, op. cit., p. 50.
 9. Crearea de stimulente financiare și încurajarea dezvoltării grupului de
tehnocrați locali de succes.
10. Încurajarea investițiilor străine201.
Asemenea acțiuni sunt provocări majore pentru comunicatorii care aspiră la
integrarea în mediul internațional.

9.4. Războiul informațional și rolul marilor trusturi media

Conflictul de interese ale protagoniștilor statali și ai altor agenți internaționali
a provocat manevre de manipularea informațiilor, executate cu tot mai multă abilitate
de trusturile media și de companiile de relații publice.
Participarea acestora la partizanatul politic destinat să sublimeze și să supra-
evalueze calitățile și proiecțiile unora în detrimentul altora a provocat disparități
importante de imagine și marginalizarea unor comunicatori; cei dezavantajați, cu mai
puține mijloace de contraatac și cu vizibilitate internațională redusă au sesizat
pericolele dominației unui club al celor puternici și au cerut o reașezare a relațiilor
dintre comunicatori. În rezoluția finală a celei de-a 21-a Conferință generală
UNESCO202 participanții au considerat că:
a) o nouă ordine a informației și a comunicării ar trebui să se bazeze printre
alte considerente pe:
i) eliminarea dezechilibrelor și inegalităților acre caracterizează
situația actuală;
ii) eliminarea efectelor negative ale anumitor monopoluri publice sau
private și ale unor concentrări excesive;
iii) înlăturarea obstacolelor interne și externe din calea circulației
libere și diseminarea mai largă și mai echilibrată a informațiilor și ideilor;
iv) pluralitatea surselor și a canalelor de informare;
v) libertatea presei și a informațiilor;
vi) libertatea jurnaliștilor și a tuturor profesioniștilor din domeniul
comunicațiilor, libertate inseparabilă de responsabilitate;
vii) posibilitatea țărilor în curs de dezvoltare de îmbunătățire a
propriilor capacități, în special prin asigurarea propriului echipament și prin
pregătirea personalului specializat local.
b) noua ordine a informației și a comunicării ar trebui să se bazeze pe
principiile fundamentale ale dreptului internațional, așa cum sunt ele înscrise în carta
Națiunilor Unite;
c) sunt necesare soluții diverse pentru problemele de informare și comunicare
din cauză că problemele sociale, politice203, culturale și economice diferă de la o țară
la alta și de la un grup la altul în interiorul unei țări date.
Deși au trecut mai mult de trei decenii de la adoptarea documentului, starea
comunicării internaționale nu a ajuns la o stare de echilibru care să asigure o
participare armonioasă a unor agenți cu posibilități reduse, pe lângă cei puternici.
Dominația marilor trusturi media de genul corporației International News a lui Rupert
Murdoch sau Time-Warner s-a consolidat odată cu perfecționarea tehnologiei pentru
că:

201
Punctele 1-10, apud Eli Noam, op. cit., pp. 54-55.
202
21 septembrie-20 octombrie 1980, rezoluția 4/19, Belgrad, Iugoslavia.
203
Apud Daya Kishan Thussu, op. cit., pp. 471-472.
 — acestea au avut forța financiară ca să investească în echipament, în
angajarea celor mai buni specialiști și în modernizarea tehnologiei de transmitere a
mesajelor;

— dispun de capacitatea de asociere la interesele strategice ale marilor

protagoniști statali;
— au capacitatea să-și apere interesele și să și le promoveze în zone izolate
sau pe piețe incipiente, în detrimentul unor concurenți locali, lipsiți de mijloace
pentru o luptă asimetrică;
— au acces la finanțări, creditări și facilități fiscale;
— au conexiuni în cercurile conducătoare și susținere neoficială, ca parte a
puterii inteligente și a diplomației publice.
Războiul informațional implică participanți care:
a) mizează pe credibilitate pentru ascendentul în fața concurenței;
b) folosesc mesaje directe, indirecte, implicite și subliminale pentru
promovarea propriilor valori și interese;
c) urmăresc păstrarea unui monopol prin cultivarea mesajelor interactive și
inclusive;
d) controlează piața media și piața publicitară furnizoare de venituri
importante pentru alte afaceri ale trusturilor respective.
În cadrul conflictelor de interese reflectate și de conflictele informaționale,
termenul de hibriditate, apărut în secolul al XVIII-lea în contextul inter-rasial
dezvoltat de colonizarea europeană, a căpătat înțelesuri noi și profunde. „Caracterul
eterogen al culturii reprezintă unul dintre modurile care explică forțele colaterale:
acestea se întâlnesc și combină instituțiile liberale cu obiceiurile autoritare, cu
mișcările sociale democratice, cu regimurile paternaliste și tranzacțiile unora cu
alții”204.
Deși hibriditatea reprezintă realitatea întâlnirii culturilor și a schimbării
permanente a polarității între centru și periferie, fenomenul ca atare nu este lipsit de
critici. În condițiile acceptării și folosirii termenului în moduri și cu înțelesuri
diferite, acesta este perceput uneori ca subversiv și pătrunzător, excepțional și
obișnuit, marginal și central în același timp. „fascinația actuală provocată de
hibriditatea culturală maschează un paradox care ne scapă. Hibriditatea este salutată
ca fiind puternic discontinuă, dar este conceptualizată ca loc comun cu mare putere de
pătrundere”205.
O altă limitare criticată a termenului este cuprinderea incertă a unor realități
complexe, limitare a conceptului în sine. „Tocmai din cauza flexibilității și a naturii
sale deschise, modelul hibrid poate fi însușit de oricine cu înțelesul de orice. Dat fiind
că limitele înțelesului său oscilează, acestea pot fi repoziționate în mod convenabil ca
să includă sau să excludă anumite populații sau comunități”206.
Hibriditatea a fost percepută ca o dimensiune firească a marketingului
strategic global, pornit să ocupe piețele de nișă. Acceptată sau respinsă, ea a

204
Calcini N. Garcia, Hybrid cultures: strategies for entering and leaving modernity, University
of
Minnesota Press, Minneapolis, 1995, p. 206.
205
F. Webster, The Information Society Reader, Routledge, London, 2004, p. 1.
206
Guillermo Gómez-Peña, The New World Border Prophecies, Poems and Loqueras for the
End of
the World, City Lights, San Francisco CA, 1996, pp.12-13.
reprezentat pentru unii o forță progresistă care a dus la lărgirea orizontului agenților
internaționali, combinată cu o retragere a statului de pe scena comunicațională și cu o
identificare a capitalismului cu democrația207.
În virtutea unei asemenea semnificații, mass-media devin unii dintre
principalii purtători ai hibridității. Atât presa tipărită, cât și cea video-audio, audio sau
noile platforme implicate, dacă nu utilizate în războiul vorbelor, pot participa la
dezamorsarea unor conflicte, în primul rând de interese, prin:
a) Identificarea elementelor reformatoare și prin echiparea lor cu mijloace de
comunicare pentru schimbul de informații și opinii.
b) Recunoașterea comunicatorilor alternativi și asistarea lor prin mijloace
economice și diplomatice.
c) Încurajarea dialogului între societatea civilă și elita conducătoare prin
respectarea libertății de opinie.
d) Eliminarea mijloacelor de constrângere a comunicatorilor alternativi.
e) Încurajarea și facilitarea receptării mesajelor comunicatorilor internaționali.
f) Dezvoltarea unor mijloace de comunicare în masă cu deschidere spre
mediul internațional, care aduc și valorile culturii locale tradiționale.
g) Identificarea unor actori din mediul privat de comunicare, capabili să
comunice în medii izolate sau marginalizate de curentul principal al fluxului de
informații208.

X. ORDINEA MONDIALĂ ÎNTRE ANARHIE ȘI ARMONIE

10.1. Echilibrul de forțe în timpul Războiului Rece

Războiul Rece a însemnat o confruntare majoră între două super-puteri
mondiale: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Trei fenomene paralele l-au
particularizat în istoria modernă:
− protagoniștii și-au constituit armate puternice, au făcut cheltuieli militare
prioritare și au intrat în alianțe cu țările din sfera de influență;
− capacitățile militare și arsenalul militar nu au fost folosite niciodată într-o
confruntare directă;
− lupta pentru hegemonia globală absolută s-a purtat în domeniul ideologic și
economic.
Statele Unite și aliații din NATO au acționat ca să limiteze și să împiedice
expansiunea comunistă în Europa și exportul ideologiei comuniste în America Latină,
Asia și Africa.
Uniunea sovietică a făcut eforturi ca să reducă influența și răspândirea
valorilor occidentale, pluripartitismul, libera inițiativă și libertatea de circulație a
persoanelor. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial și înfrângerea Germaniei
hitleriste au fost succedate de o serie de evenimente generate de interesele divergente
ale foștilor aliați. Stalin urmărea extinderea noului imperiu prin recompense, inclusiv
teritoriale ca despăgubiri pentru sacrificiile umane uriașe făcute în luptele cu armatele
207
Marvin M. Kraidy, “Hibridity in cultural globalization”, în Daya Kishan Thussu, op. cit. p.
443.
208
Monroe Price, “Toward a foreign policy of information space”, în Daya Kishan Thussu,
op. cit., p. 362.
Germaniei. Britanicii visau să-și păstreze imperiul colonial și să domine Europa
centrală și de vest, în care Franța era slăbita și măcinată intern de luptele dinte
veteranii rezistenței și colaboraționiști. Germania era distrusă, își mobiliza ultimele
resurse ca să înceapă reconstrucția și eliminarea ruinelor războiului și se confrunta cu
umilința divizării teritoriului.
Cei doi giganți mondiali dispuneau de pârghii de puteri diferite. Statele Unite,
o forță cu instituții democratice a apărat lumea non-comunistă prin ajutoare și
protecție, prin măsuri inițiate de președinte în calitate de șef al executivului, adoptate
de legislativul ales prin vot liber, corect și direct.
În tabăra comunistă, un dictator conducea discreționar și tiranic o națiune
devastată de război, compozită etnic, unită doar de teroare, înconjurată de o centură
de securitate formată din noile țări satelite, între care s-a aflat și România.
Protagoniștii Războiului Rece au inițiat și au conservat cu eforturi financiare
compleșitoare sferele de influență în care au promovat interesele ideologice, politice,
economice și au avansat sisteme militare care să evite atacuri prin surprindere și
modificarea stării de fapt. După dispariția lui Stalin în 1953, noua conducere de la
Kremlin a modificat strategia confruntării ideologice209 și a adoptat doctrina
coexistenței pașnice, o formă dezvoltată a politicii „nici pace, nici război” a lui Lenin.
Practic, coexistența pașnică nu a împiedicat cu nimic cursa înarmărilor în care
s-au angajat cei doi protagoniști, Statele Unite și aliații lor, și Uniunea Sovietică plus
vasalii ideologici și economici. Pe măsură ce omenirea s-a distanțat în timp de
încheierea mari conflagrații s-au conturat procese din afara confruntării:
− decolonizarea, care a alimentat sferele de influență prin apariția unor state
noi;
− mișcarea de nealiniere ca alternativă la confruntarea dintre cele două
superputeri.
În echilibrul de forțe, Statele Unite au urmărit cu insistență menținerea unei
distanțe economice și politice între China și Uniunea Sovietică. O posibilă alianță
ideologică, politică și economică între dominantele lumii comuniste ar fi putut să
răstoarne balanța de putere mondială, și așa cutremurată de episoade dramatice.
Acumularea de arme cu putere distructivă fără precedent, demonstrată de cele
două bombardamente atomice americane asupra Japoniei în vara lui 1945, a dus la
constituirea forței de descurajare, care a prevenit o confruntare deschisă, majoră, ceea
ce nu a însemnat că mecanismele coexistenței pașnice au fost permanent în funcțiune.
Procesul decolonizării a fost marcat de manevrele celor două superputeri de a-
și atrage noi parteneri din rândul protagoniștilor suverani intrați pe arena mondială.
Lupta ideologică a fost dublată de o reîmpărțire a teritoriilor bogate în resurse
minerale. De-a lungul anilor, incidente succesive au pus la încercare arajamentele
sferelor de influență.
În 1956 revolta anti-comunistă din Ungaria a dus la divizarea definitivă a
Europei în cele două blocuri.
Tensiunile sovieto-americane au crescut pe 1 mai 1960, când un avion de
spionaj al Statelor Unite, U2, a fost doborât deasupra Uniunii Sovietice. Pilotul său,
Francis Gary Powers, a fost arestat și condamnat după ce la bordul epavei au fost
descoperite fotografii aeriene ale bazelor militare sovietice.

209
Brândușa Costache, Activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc,
Institutul
Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012, p. 48.
 În 1961, sovieticii au blocat între 4 iunie și 9 noiembrie Berlinul occidental,
condamnând populația orașului-enclavă la mari sacrificii. Singura consecință a
blocadei, în care aviația americană i-a salvat pe localnici cu ajutoare umanitare
parașutate a fost construirea zidului Berlinului, a cărui dărâmare, la sfârșitul lui 1989,
a marcat simbolic prăbușirea comunismului european.
În toamna lui 1962, omenirea s-a aflat în pragul unui conflict nuclear major,
cu efecte devastatoare. Uniunea Sovietică a plănuit să instaleze rachete nucleare în
Cuba,la numai 90 de kilometri sud de teritoriul american. În ultimul moment,
sovieticii au renunțat la planul desfășurării armamentului nuclear și omenirea a scăpat
de pe marginea prăpastiei.
Status quo-ul european părea să se fi reinstalat după criza Berlinului
occidental, când trupele sovietice și ale Pactului de la Varșovia, mai puțin cele
românești, au reprimat o reformă cu față umană a comunismului din Cehoslovacia.
Încordarea provocată de episodul de la Praga din august 1968, precum și dorința
comuniștilor europeni de a ajunge la tehnologiile occidentale s-au regăsit în inițiativa
lansării procesului de destindere, un dialog pan-european cu participare Statelor Unite
și a Canadei, fructificat la 1 august 1975 prin semnarea la cel mai înalt nivel al
Actului Final de la Helsinki.
Europa, cuprinsă de febra negocierilor destinderii, a cedat locul confruntării în
Asia. Războiul din Vietnam a fost, în parte, un război prin mandat în care Statele
Unite au participat la o campanie de peste 12 ani pentru stăvilirea expansiunii
comuniste în Indochina. Trupele vietcong, susținute cu armament, fonduri, logistică și
sprijin politic internațional de Uniunea Sovietică, China și celelalte țări socialiste au
reușit să invadeze sudul Vietnamului, cu o conducere pro-americană, și să declare
unificarea patriei (comuniste) în 1975.
Pacea fost din nou prigonită și Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în
1979. Lupta cu mujahedinii a fost la fel de păguboasă pentru sovietici cum fusese
campania americană din Vietnam. După mai bine de nouă ani de pierderi umane și
materiale și umane imense, Moscova lui Gorbaciov nu și-a mai permis o risipă
enormă de fonduri și mijloace și a abandonat ambițiile expansioniste în Asia. „Acum
este ușor să uităm cât de amenințător a fost, de fapt, Războiul Rece de-a lungul a
patru decenii și jumătate. Un război fierbinte putea să izbucnească în orice moment
printr-o lovitură de decapitare care ar fi eliminat în câteva minute conducerea SUA și
ar fi incinerat în câteva ore Statele Unite și Uniunea Sovietică. <<Războiul Rece>> a
fost stabil numai în sensul că reținerea fragilă reciprocă a depins de raționalitatea
câtorva ființe umane supuse greșelilor”210.
Dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991, autodizolvarea Pactului de la
Varșovia și ascendența fostelor țări cu conducere comunistă din Europa spre
organismele occidentale și Alianța Nord-Atlantică au redefinit rolul Statelor Unite ca
putere dominantă în primul deceniu al noului secol, o putere care a păstrat Europa ca
aliat tradițional și a căutat noi parteneri în zona Pacificului, după ce și această regiune
s-a reinventat politic și economic.

10.2. Sferele de influență după prăbușirea comunismului european

210
Zbigniew Brzezinski, op. cit., p. 64.
 Dispariția sistemului bipolar de repartizare a puterii în lume nu a însemnat și
dispariția convulsiilor politice, militare și economice. Odată retrase cel două mari
armate, amenințările globale s-au fărâmițat, dar nu au părăsit mediul internațional. Un
nou spectru sumbru a luat locul primejdiei nucleare − terorismul fundamentalist.
Un prim atac la World Trade Center din New York în 1993, atentatele cu bombă de
la ambasadele americane din Dar es Salam și Nairobi, în 1998, atacul distrugătorului
Cole în 2000 în portul yemenit Sanaa au adus în scenă un adversar nevăzut,
imprevizibil, greu de localizat și încă și mai greu de combătut cu mijloace clasice.
11 septembrie 2001 a schimbat paradigma de putere universală. Unipolarismul
dominat de Statele Unite timp de zece ani s-a dovedit vulnerabil și a generat noi
parteneriate, dar și campanii multinaționale lungiși costisitoare în Irak și în
Afganistan. Sferele de influență s-au păstrat și s-au diversificat: Rusia a menținut în
siajul economic, mai ales prin manevrarea resurselor energetice, dar și a unor legături
mai vechi, republicile asiatice și a lansat o operațiune de revenire în Africa pe
coordonate de cooperare, inclusiv prin proiecte ample de telecomunicații. Statele
Unite au căpătat noi aliați prin extinderea NATO în 1997 și în 2004, dar au pierdut o
parte din influență în Bolivia și Venezuela, după ce în aceste țări puterea a fost
preluată de regimuri socialiste de inspirație sau cu simpatii castriste.
Asia a rămas teatrul celor mai spectaculoase răsturnări de situație. Celor trei
puteri nucleare consacrate, China, Pakistan și India (cu industria militară nucleară în
conservare), li s-au alăturat pretendenți zgomotoși și vindicativi, Iran și Coreea de
nord, contestați de unele puteri nucleare consacrate. Apariția lor a dat o nouă
capacitate de negociere în echilibrul mondial de forțe Chinei și Rusiei, ambele
furnizoare de material militar și strategic regimurilor de la Teheran și Phenian.
Amenințarea comunistă în Europa, intransigența lui Stalin, au determinat două
tendințe după cel de-al doilea Război Mondial:
− orientarea fostelor puteri ale Axei, Italia, Japonia și o parte a Germaniei, cea
federală, spre fostul adversar, Statele Unite și consolidarea unui parteneriat stabil.
Germania federală și Italia au aderat la Organizația Tratatului Nord-Atlantic, iar
Japonia a încheiat un tratat mutual de securitate și cooperare, care prevedea și
menținerea bazelor din Okinawa;
− ascendența partidelor comuniste cu sprijin din partea Moscovei, pe scena
politică din Italia și Franța, prin atragerea unor personalități cu vederi de stânga în
rândul membrilor de marcă și participarea intensă la viața politică.
Războiul Rece s-a încheiat după 45 de ani prin dispariția comunismului
european și a principalului său reprezentant, Uniunea Sovietică. Acest din urmă
proces a avut două motive:
a) succesul politicii americane de îngrădire (policy of containment) acre a
limitat expansionismul dictatorial al lui Stalin. Ideea fundamentală inspirată de
doctrina Truman depășea sferele de influență și plasa două viziuni auspra lumii pe
poziții total opuse. Pe 12 mai 1947 președintele american trăgea o linie severă de
demarcație între politica și viziunea americană și strategia externă a dictaturii
comuniste: „un mod de viață se bazează pe voința majorității și se remarcă prin
instituții libere, prin guvern reprezentativ, alegeri libere, garantarea libertăților
individuale, libertatea cuvântului și a religiei, libertatea față de oprimarea politică. Al
doilea mod de viață se bazează pe voința unei minorități impuse majorității prin forță.
El se sprijină pe teroare și opresiune, pe controlul presei și al radioului, pe alegeri
falsificate și pe suprimarea libertății personale”211. În iulie 1947 revista Foreign
Affairs a publicat un articol semnat „X”, scris de șeful personalului de planificare din
departamentul de Stat, George F. Kennan, care analiza sursele comportamentului
sovietic și explica modul în care ostilitatea Kremlinului față de democrațiile
occidentale făcea parte din structura internă a Uniunii Sovietice, o structură total
antagonică față de politicile țărilor din afara zonei sale de influență. Pentru
înfrângerea strategiei sovietice era nevoie de o „politică de îngrădire hotărâtă,
concepută să-i pună pe ruși în fața unei contra-puteri consecvente în fiecare situație în
care ei ar da semne de atentare la interesele unei lumi pașnice și stabile”212.
Politica de îngrădire a condus Statele Unite spre construirea unor poziții de
forță în domeniile economic și militar în urma lecțiilor învățate din:
− noua înțelegere (new deal) care a generat convingerea că amenințările la
adresa stabilității politice își au originea, în primul rând, în prăpastia dintre așteptările
economice și sociale și realitate, având ca rezultat planul Marshall, conceput ca să
contribuie la refacerea Europei;
− cel de-al doilea Război Mondial, care a dovedit că cea mai bună protecție
împotriva agresiunii este construirea unei puteri militare copleșitoare și voința de a o
folosi, având ca rezultat NATO, organizația mandatată să apere securitatea Europei
necomuniste213.
Obiectivele Statelor Unite în condițiile Războiului Rece, odată consacrată
supremația forței latente, s-au orientat spre valori și perspective: „trebuie să ne
consolidăm forța, atât prin modul în care ne afirmăm valorile în organizarea vieții la
nivelul națiunii, cât și prin dezvoltarea forței noastre politice și economice”214.
Politica de îngrădire s-a confruntat cu trei obiecții principale. Walter
Lippmann s-a temut că ea putea să conducă la o supra-extindere a capacităților și la o
epuizare a resurselor Americii. Winston Churchill a obiectat față de amânarea
negocierilor pe durata constituirii pozițiilor de forță. Henry Wallace a negat dreptul
moral al Statelor Unite de a recurge la îngrădirea Rusiei sovietice, a cărei sferă de
influență în Europa era legitimă.
b) Costurile insuportabile ale cursei înarmărilor, în primul rând a celei
nucleare. Economia planificată, de stat a Uniunii Sovietice nu avea nici capacitatea și
nici productivitatea celei americane. Menținerea și dezvoltarea complexului industrial
militar presupunea eforturi copleșitoare și Rusia sovietică era considerată un uriaș cu
picioare de lut. Dictatura, birocrația și constrângerile ideologice au încărcat nota de
plată mult peste capacitățile reale. Orientarea a aproape jumătate din produsul intern
brut pentru construirea armamentului și întreținerea trupelor a dus în final la implozia
economiei sovietice. Întreținerea bazelor din R.D.G. Timp de 40 de ani, invazia
Afganistanului în 1979, urmată de războiului cu mujahedinii timp de aproape 10 ani
au însemnat un efort financiar mult peste veniturile produse de economia planificată.
Înarmarea și modernizarea forțelor Pentagonului cu un preț total de patru mii
de miliarde de dolari, susținerea Europei occidentale ca parte a NATO cu încă 700 de
211
Public Papers of the President of the United States, Harry Truman, 1951, vol. U.S.
Government
Printing Office, Washington D.C., 1965, pp. 226-227.
212
“X”, George Kennan, “The Sources of Soviet Conduct”, Foreign Affairs, vol. 25, no.4 (July)
1947,
p. 581.
213
Henry Kissinger, op. cit.,p. 456.
214
NSC-68, “United States' Objectives and Programs for National Security”, April 14, 1950, în
Foreign relations, United States 1950, vol. 1, p. 240.
miliarde215 au obligat Kremlinul să mențină un echilibru, fără să dispună de resurse
asemănătoare.
În anii '70, Statele Unite alocau între 5 și 7 procente din PIB apărării 216, în
timp ce Uniunea sovietică cheltuia în aceeași perioadă 15 până la 17 la sută, urmând
să scadă la 11 la sută în deceniul următor217. La începutul anilor '70, Secretarul
General, Leonid Brejnev, a fost avertizat de consilierii săi că economia riscă să intre
în stagnare dacă armata continuă să consume o parte disproporționată a resurselor
materiale și financiare. Natura birocratică a sistemului sovietic de alocare a resurselor
în structura centralizată a provocat și a accentuat un dezechilibru economic cronic,
dar Brejnev a ignorat orice avertisment de dragul asocierii ideologice cu mareșalii și
elita complexului militar industrial218.
Venirea la putere a lui Gorbaciov în 1985 a adus o modificare a politicii de apărare.
La o lună după instalarea sa la Kremlin el a dispus stoparea unilaterală a amplasării
rachetelor cu rază medie de acțiune SS 20; în 1987 tot el a anunțat reducerea
bugetului militar la 3 la sută din PIB, echivalentul a 128 de miliarde de dolari pe an.
Aceste măsuri au venit prea târziu, după decenii de cheltuieli aventuroase, care au
provocat dezechilibre economice și sociale ce nu mai puteau fi acoperite de ideologia
partidului unic. n

10.3. Uni―multipolarismul și reașezarea centrelor de putere

Repartizarea puterii sau polarizarea acesteia este un proces cu o dimensiune
internă a unui protagonist statal sau actor non statal, și cu o dimensiune externă,
manifestă în mediul internațional.
Polarismul, în arena internațională, este condiționat de forța politică, militară,
economică, diplomatică și culturală a unui agent internațional și de gradul de
particularitate la soluționarea principalelor probleme și provocări din viața planetei.
În funcție de plasarea protagoniștilor de forță, lumea a cunoscut o permanentă
translație între centrul și periferia geopolitică. Numărul principalilor agenți a dus și la
concepte descriptive ale balanței de forțe. În secolul al Xix-lea existența și concurența
dintre imperiile țarist, habsburgic și otoman au generat termenul de tri-polarism.
Competiția ideologică și militară dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică în timpul
Războiului Recea adus în actualitate termenul de bipolarism, pentru ca după dispariția
Uniunii Sovietice, să ajungă la definirea repartizării puterii către un singur
protagonist, Statele Unite, prin unipolarism.
Primul deceniu al noului secol și mileniu a cunoscut o situație fără precedent.
America a rămas cel mai puternic stat din lume și nici un altul nu a putut să rivalizeze
cu el politic, militar sau economic. Dar dinamica internațională a adus în scenă
protagoniști ai căror membri, analizați individual, nu rivalizau nici pe departe cu
Statele Unite, dar împreună mai mulți aspiranți au început să însemne din ce în ce mai
215
Ralph Vartabedian, “Nuclear Arms Buildup Cost U.S. 4 Trillion”, Los Angeles Times,
July 12, 1995.
216
John Galbraith, Economics of the Arms Race, http://bostonreview.net/BRO7.4/galbraith/html,
accesat 2 aprilie 2013.
217
http://www.mongabay.com/history/soviet_union/soviet_union_defence_spending,
accesat 2 aprilie 2013.
218
“The Many Burdens of Defense in the Soviet Union”, 2 july 1996,
http://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/v, accesat 2 aprilie
2013.
mult în concertul națiunilor, în primul rând din punct de vedere economic și
comercial. Așa a început să circule termenul de multipolarism, care încearcă să
acopere performanțele unor protagoniști emergenți ― Brazilia, Rusia, India, Africa
de sud, pe scurt BRICS, acronimul în engleză.
Ei s-au remarcat printr/o dinamică a dezvoltării peste media globală și printr-o
deschidere semnificativă spre mediul de afaceri internațional. Afirmarea acestor state
a fost însoțită de o difuzare a puterii prin apariția agenților non statali care au
dobândit puterea și instrumentele care i-au eliberat de ierarhizarea, controlul și
centralizarea statului. În plus, o parte din funcțiile acestuia sunt împărțite sau preluate
de organisme cum sunt Fondul Monetar Internațional.
Asemenea prezențe în relațiile internaționale modifică repartizarea puterii
globale, ceea ce face ca prerogativele tradiționale ale puterii naționale să/și reducă
eficiența. Din punct de vedere geo strategic, unipolarismul sau uni-multipolarismul nu
par să aibă viață lungă. Experiența istorică a dovedit că un loc rămas gol prin
diminuarea influenței unui protagonist intrat în zona crepusculară este umplut rapid
de un aspirant care a așteptat în culise momentul favorabil afirmării sale. În timp ce
imperiul sovietic dădea semne de slăbiciune terminală în 1990, premierul britanic
Margaret Thatcher formula o proiecție agreată de mulți politicieni, potrivit căreia
lumea se îndrepta spre un nou tripolarism, cu o zonă dominată de dolar, una de yen și
una de marca germană219. După mai bine de două decenii această viziune s-a
confirmat în mare parte. Atâta doar că zona yenului japonez a fost preluată de yuanul
chinezesc, iar marca germană a fost substituită de euro, Germania rămânând, însă
locomotiva economiei europene.

XI. PROCESE ȘI TENDINȚE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

11.1. Protagoniști emergenți

Subdomeniile relațiilor internaționale sunt securitatea internațională şi
economia politică internațională.
Securitatea internațională se dezvoltă pe baza securității colective: integritatea
şi siguranța unui stat se întemeiază nu pe propriul efort militar menit să-i asigure
capacitatea de descurajare sau de înfrângere a unei agresiuni, ci căutarea de soluții
negociate (bune oficii, mediere) sau garantarea colectivă.
Tratatul de la Lucarno (5-16 octombrie 1925) la care au fost reprezentate
Belgia, Franța, Germania, Italia şi Marea Britanie a consemnat voința comună a
semnatarilor de a crea un sistem de securitate colectivă în cadrul Societății/Ligii
Națiunilor care să poată garanta stabilitatea în Europa220.

Societatea/Liga Națiunilor a apărut după primul Război Mondial pentru ca

219
Margaret Thatcher, alocuțiune la reuniunea la nivel înalt G8, Houston, Texas, 11 iulie 1990,
apud
Fareed Zacharia, op. cit., p. 220.
220
Vezi Michael Dockrill, Locarno revisited: European diplomacy 1920-1929, Frank Cass,
London,
2004.
 să asigure independenta şi securitatea statelor. Președintele american
Woodrow Wilson (laureat al Premiului Nobel pentru pace) a propus
înființarea acestui organism prin ultimul din cele 14 puncte din ianuarie
1918, propunere inclusă în tratatul de pace Pactul Societății Națiunilor
adoptat în 1919 de Comitetul celor zece (reprezentanții statelor învingătoare
şi delegați ai statelor mijlocii şi mici). Alcătuit dintr-un preambul şi șase
articole, Pactul reamintește scopul Societății Națiunilor: ocrotirea păcii
împotriva oricărei agresiuni. Senatul american nu a ratificat Tratatul, şi SUA
nu au făcut parte din Societate. Rusia a fost admisă abia în 1934221.

Securitatea colectivă reprezintă un tip de strategie în construirea coalițiilor

prin care un grup de națiuni sunt de acord să nu se atace între ele şi să se apere
reciproc în cazul unui atac, atunci când acesta este declanșat de o entitate opusă.
Principiul de bază este: atacarea unui membru reprezintă un atac împotriva întregului
grup. Se deosebește de apărarea colectivă, care este o coaliție de națiuni care acceptă
să-şi apere gruparea din care fac parte în eventualitatea unui atac extern.
NATO şi Tratatul de la Varșovia au fost exemple ale apărării colective pe
când Organizația Națiunilor Unite este o încercare de manifestare a securității
colective. Susținătorii securității colective consideră că aceasta este mult mai
productivă decât efortul militar al țărilor luate individual, mai ales în cazul celor
vulnerabile, slabe care nu dispun de fonduri, mijloace şi personal pentru construirea
unui aparat de apărare, sau se angajează într-o cursă a înarmărilor care, în loc să
sporească gradul de securitate colectivă, mai mult îl reduce. Securitatea colectivă
încurajează cooperarea între state, în timp ce factorii de descurajare, în contextul
echilibrului de forțe, duce la competiție şi conflict.
Ceea ce a încurajat desfășurarea lumii multipolare a fost reafirmarea
instituțiilor regionale și globale. Criza majore cum au fost primul război din Irak,
războaiele din fosta Iugoslavie, războaiele civile din Congo, Sierra Leone, Rwanda au
mobilizat Națiunile Unite spre un rol mai ferm și mai aplicat în afacerile
internaționale. Organizația Mondială a Comerțului a căpătat un profil universal în
negocierile globale privind schimburile de bunuri.
Uniunea europeană a rămas partenerul preferențial al Africii sub sahariene, în
timp ce atenția americanilor s-a deplasat spre bazinul Pacificului. În zonă se
conturează noi centre de putere. Rusia și China împărtășesc obiective comune, cum ar
fi organizarea schimburilor economice pe baza unei alte valori de referință decât
dolarul. În plan politic, cele două state membre cu statut de membri permanenți ai
Consiliului de Securitate ONU au avut atitudini asemănătoare sau apropiate în
controverse majore, cum au fost crizele din Africa de nord, dosarul nuclear iranian,
nord coreean sau criza din Siria.
Statele Unite au creat un aranjament politico-economic prin consolidarea
cooperării cu India, actualizarea unor parteneriate avansate cu Australia, cu tigrii
asiatici, amplificarea, extinderea și aprofundarea relațiilor complexe cu Japonia și
Coreea de sud în condițiile amenințărilor nucleare ale nordului comunist.
Multipolarismul a cunoscut o flexibilitate condiționată de evoluțiile din
mediul internațional. Prima campanie din Irak a fost susținută de Națiunile Unite
pentru că era la mijloc suveranitatea unui stat membru, Kuweitului, și tentativa altui
stat, Irakul, de a-l ocupa și de a-i adminstrativ resursele. Acțiunea irakiană ataca

221
Francisc Walters, A History of the League of Nations, Oxford University Press, 1960.
fundamentul organizației mondiale care funcționează pe baza relațiilor între entități
statale cu drepturi egale și inalienabile. Al doilea război din Irak nu a mai avut aceeași
susținere internațională, pentru că o parte dintre foștii aliați ai Americii au văzut în
operațiunile inițiate de Statele Unite o campanie menită să ducă la schimbarea de
regim, un precedent periculos pentru jocul mondial de putere. Consecința a fost
realizarea unui sprijin redus în coalizarea forțelor anti-Saddam, rezistența insurgenței
locale și revitalizarea extremismului religios.
În Afganistan forța multinațională de securitate la care a participat și
România, a cunoscut o componență variabilă. Independența provinciei Kosovo i-a
nemulțumit pe unii membri NATO, cum au fost Spania, Grecia și România, în timp
ce alți aliați și parteneri ai Statelor Unite au recunoscut necondiționat actul
albanezilor majoritari din provincie.
Consistența multipolarității a fost rezultatul frământărilor noului secol, al
creșterii importanței zonale a unor entități statale și al prevalenței forței economice în
ecuația politică mondială. Polaritatea a depins de capacitate navigatorilor în perioada
expansiunii extra-continentale medievale, de calitățile de cuceritori și administratori
ale coloniștilor englezi, portughezi, de forța militară a Germaniei hitleriste, de
capacitatea de descurajare nucleară a bipolarismului americano-sovietic.

11.2. Deschideri politice motivate geo strategic

Secolul XXI a debutat cu o distribuție inegală a resurselor de putere, ceea ce

nu a făcut decât să continue o ordine mondială asimetrică, în care centrele de putere s-
au mișcat pe harta geo strategică în funcție de potențialul marilor protagoniști și de
vulnerabilitatea celorlalți. În prezent doar 5 la sută din populația globului trăiește în
Statele Unite, dar America realizează un sfert din producția mondială și concentrează
o jumătate din cheltuielile militare mondiale222. Resursele de putere nu s-au
transformat întotdeauna în pârghii eficiente ale exercitării puterii, chiar și în cazul
unui hegemon cum sunt Statele Unite. „Nici un sistem de state suverane nu a reușit să
înfrunte vreodată un stat atât de puternic [America, n.a.] cu un asemenea ascendent
material”223.
Ascendentul hiper-puterii mondiale actuale, în condițiile uni-
multipolarismului devine din ce în ce mai relativ. America rămâne protagonistul
prioritar incontestabil, dar China a devenit primul exportator mondial; alte țări dețin o
forță apreciabilă pe paliere specializate: Rusia sau Arabia Saudită ca depozitari
strategici ai unor reursea energetice, Europa, cu toate frământările financiar-bancare,
a rămas păstrătoarea unei culturi cu valoare universală greu și rar egalată. Criza
creditelor de la sfârșitul anului 2008 a fost dovada că echilibrul de forțe a început să
se schimbe. „Presiunile de pe Wall Street prevestesc o falie tectonică globală:
începutul declinului forței Americii. Marile imperii și marile civilizații au un mod
propriu de atingere a apogeului consemnate convingător în pietrele istoriei”224.

222
Joseph S. Nye jr., op. cit., p.157.
223
Stephen G. Brooks and William Wohlforth, World Out of Balance: International Relations
and the
Challenge of American Primacy, Princeton University Press, Princeton NJ, 2008, p.1.
224
David Roche, “Another Empire Bites the Dust”, Far Eastern Economic Review, 171, no. 8,
(October) 2008, p.11.
 În lumea de azi, extrem de dinamică, asemenea prevestiri categorice se petrec,
totuși, destul de lent poate și din cauza complexității care unește aceste țări,
continente, interese și comunități. Dintr-o perspectivă mai realistă, posibilitatea ca
statele Unite să rămână lider mondial se menține, cel puțin în următorii cincizeci de
ani, când ar putea fi depășită de China225. Starea actuală este posibil să se modifice
prin pierderea statutului absolut, monopolist pe care l-a avut America în ultimul
deceniu al secolului XX226.
Cel mai apropiat protagonist care ar putea să egaleze Statele Unite este un
actor non statal, sau supra-statal ― Uniunea Europeană. Comparată cu economia
locomotivei continentale, Germania unificată, economia americană este de patru ori
mai mare, dar luate la un loc toate țările Uniunii, cu contribuția modestă a unor
membri ca România, depășesc cu puțin potențialul Americii, fie și pentru simplul
motiv că europenii sunt 500 de milioane i de oameni în timp ce americanii numără
doar trei sute de milioane. Aceștia din urmă au un venit pe locuitor mai mare decât al
europenilor și pentru că după 2007 membrii nou admiși au diminuat statisticile din
cauza veniturilor mai mici cu care au mărit zestrea comunității continentale. „În
termenii capitalului uman al tehnologiei și al exporturilor, Europa poate fi privită ca
un concurent de forță egală al Statelor Unite”227.
Comunitatea sau asemănarea de interese ale partenerilor de pe cele două
maluri ale Atlanticului, precum și cadrul comun de apărare militară prin NATO fac
din posibilele rivalități cu temei statistic o ipoteză teoretică credibilă. Nu aceeași
situație se conturează în relația cu China, țara cea mai populată din lume, cu un buget
militar impresionant dar secret, cu cea mai mare rată de creștere economică și cu cei
mai numeroși utilizatori de Internet. Dacă previziunile companiei Goldman Sachs se
vor adeveri și dacă economia Chinei continentale va menține un ritm de creștere de
peste 7 la sută anual, unica economie socialistă de piață, atunci ea ar putea să
depășească America în 2027, iar până în 20140 va obține aproape jumătate din
produsul intern brut global228.
Atât în rândul principalilor agenți internaționali,cât și în al celor regionali
polarizarea uni-, bi- sau multilaterală depinde de divizarea sau de unitatea internă, de
confruntările politice, economice sau culturale din interiorul unui proces democratic ,
sau de luptele interne destabilizatoare.
Pierderea capacității comune de acțiune în politica internațională diminuează
valoarea puterii sistemice (hard power). O reducere a calității condițiilor sociale poate
să reducă eficiența puterii programatice (soft power). În ambele eventualități mediul,
mediul internațional devine și mai anarhic. Deciziile majore de interes general în
organisme și instanțe mondiale ar fi tot mai greu de adoptat, ceea ce ar crea pericolul
speculării unei stări de incertitudine de către actorii non statali, în special de către
grupările extremiste.

225
Nicolae Melinescu, interviu structurat cu Henry Kissinger, New York, 12 noiembrie 1996.
226
Jospeh Nye jr., op. cit., p.158.
227
Stephen G. Brooks and William C. Wohlforth, op. cit., p.4.
228
Robert Fogel, “$120,000,000,000,000”, Foreign Policy 177, January-February 2010, p.70.
XII.PROCESE ȘI TENDINȚE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE
12.1. Protagoniști emergenți

Nou-veniții de pe scena internațională cunosc atât regulile jocului mondial cât

și faptul că un asalt major asupra prioritarilor en titre nu ar face decât să le
compromită propriile șanse de ascensiune.
Afirmarea unor protagoniști entuziaști se bazează deocamdată pe puterea
economică. Forța militară rămâne monopolul Statelor Unite și al clubului închis,
consacrat format din membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU.
Puterea politică este prima mare miză aflată pe masa verde a ruletei
universale. Obținerea ei absolută nu poate constitui un obiectiv realist al niciunui
hegemon, actual sau viitor, atâta timp cât lumea s-a schimbat și a început să includă,
deocamdată timid, individul ca partener al guvernării democratice și nu doar ca
plătitor de taxe. „Dărâmarea zidului Berlinului pe 9 noiembrie a fost înfăptuită de
oameni care au îndrăznit să-și imagineze o lume diferită, mai deschisă — o lume în
care fiecare ființă umană să se simtă liberă să-și împlinească potențialul — și care au
avut curajul să acționeze tocmai în virtutea acestei imaginații”229.
Ceea ce înseamnă că lumea, așa cum au cunoscut-o politicienii, cercetătorii și
oamenii de rând în urmă cu doar un deceniu, este pe cale de dispariție și nimic și
nimeni nu o poate resuscita. Ea a fost trecută gradual în bogata și agitata experiență a
societății umane de terorism, de războaiele din Irak și Afganistan, de criza financiară,
de migrația forței de muncă, de ascendența unor regiuni întinse plasate până de
curând la periferie, de puterea din ce în ce mai mare a transnaționalelor și de
privatizarea armatelor, a tuturor serviciilor, inclusiv a celor diplomatice230.
Aceste elemente nu au fost manifestări spontane de sabotare a autorității și
nici a aranjamentelor internaționale, nu au subminat rolul statului națiune au al unor
organizări asociative în devenire cu aspirații federaliste, cum este Uniunea
Europeană. Mutațiile și transformările în curs au demonstrat doar „vulnerabilitatea
umană, au arătat că nu putem concepe un sistem infailibil pentru această planetă.
Economia planificată, în care statul gestionează și controlează mijloacele de
producție, s-a dovedit a fi un coșmar. Și economia de piață, în care nu există reguli,
dar există credința larg răspândită că piețele se vor reglementa de la sine, s-a dovedit
aq fi la fel. Însă nici calea de mijloc nu promite un succes fără rezerve. Acolo unde
rereglementare a existat ca să corecteze și să controleze piețele, metoda a funcționat
puțin sau nu a funcționat deloc”231.
Nici un regim sau sistem nu poate să se declare infailibil; poate doar să
urmărească maximizarea propriilor interese și să depună eforturi ca să îndeplinească
cât mai multe dintre ele.
Vulnerabilitatea protagoniștilor se află chiar în interiorul acestor interese. Cu
cât sunt mai avansate, mai ambițioase și mai greu de respectat, cu atât riscul eșecului
în atingerea lor este mai mare. Pentru limitarea unui asemenea risc rămâne permanent
valabilă soluția asocierii, a alierii sau a coalizării cu protagoniști susținători ai unor

229
Thomas L. Friedman, op. cit., p. 543.
230
Vezi “Private Diplomacy: Mapping of Member Organisations”, Centre for Humanitarian
Dialogue,
Fall 2006, www.berghof-peacesupport.org/publications/MED Private
Diplomacy_Actors_Survey.
Pdf, accesat 20 aprilie 2013.
231
Guy Verhofstadt, op. cit., p. 229.
interese asemănătoare sau apropiate. În interiorul Uniunii Europene persistă diferențe
de înțelegere a drumului comun între Marea Britanie și Germania, două țări cu
economii puternice. Diferențele sunt provocate de politicile interne. Temele
internaționale, abordările identitate în interesul Uniunii sunt tratate, însă, în mod
solidar, cu conștiința răspunderii față de propriul electorat din fiecare țară și față de
ceilalți membri ai organizației.

12.2. Deschideri politice motivate geo strategic

În timp ce globalizarea produce o extindere și o intensificare a schimburilor

comerciale și a comunicării internaționale, în plan relațiilor dintre state se accentuează
cooperarea în plan politico-diplomatic. Și asta pentru că actorilor non statali de genul
transnaționalelor încă nu li se recunoaște statutul oficial de parteneri egali cu
protagoniștii statali și pot să acționeze tot prin interpușii desemnați de aceștia în
dialogul între națiuni.
Experiența raporturilor din mediul internațional a demonstrat că multe dintre
eșecuri și tensiuni au fost provocate de atitudini rigide și de aroganță, de ignorarea
intereselor minime ale protagoniștilor cu forță individuală redusă, dar cu capacități de
reacție semnificativă în cadrul unor coaliții.
Modificare sistemului universal a fost o emanație a unor atitudini colaterale
inspirate de proiectele de cooperare și nu de stările de confruntare. În plus, focalizarea
pe componentele sociale, pe individ, comunități și grupuri a adus în echilibrul de forțe
o nouă dimensiune. „O nouă societate a toleranței respectă atât persoanele cât și
colectivitățile” preia profesorul Zăpârțan232 din J Rowls și continuă apelând la un alt
cercetător ca să completeze definirea unei trăsături definitorii a lumii actuale,
„Respectul fașă de persoane și de popoare reprezintă o valoare care nu poate constitui
obiectul unei alegeri, așa cum este cazul pentru alte valori. Respectul este o condiție
morală a stabilirii unei legitimări a principiilor politice233.
Legitimitatea este calitatea care îi include pe unii agenți internaționali în
raporturile universale și îi exclude pe aceia cărora legitimitatea le lipsește și îi
condamnă la izolare. Pentru că ea presupune participarea unor mari comunități și
convingerea membrilor care le compun că o anumită formulă de conducere îi
reprezintă și le conferă un caracter identitar. În final, tocmai de acest caracter depinde
recunoașterea ca partener și chiar ca adversar în jocul global al puterii. Până la
apariția și funcționarea unei structuri internaționale armonioase și integrate se pare că
omenirea trebuie să depășească multe obstacole și să elimine multe provocări. „Pentru
a crea o [...] societate internațională și aq o menține sunt necesare instrumentele
moderate ale diplomației. Pe măsură ce procesul integrator al societății interne și
pacea care îl însoțește se dezvoltă din evoluțiile cotidiene și aproape neobservate ale
mecanismelor de acomodare și schimbare, idealul suprem al lumii internaționale —
trebuie să se materializeze prin tehnicile persuasiunii, ale negocierii și presiunii care
sunt instrumentele tradiționale ale diplomației”234.

232
Liviu-Petru Zăpârțan, op. cit., p. 342.
233
Michael Seymour, “Le nationalisme comopolite”, colloque international Philosophie politique
conemporane: perspectives internationales, CREUM Univ. Montreal,
http://creum.umontreal.ca/spip.php?article50, apud Zăpârțan, op.cit., p, 342.
234
Hans J. Morgenthau, op. cit., p. 578.
 Lipsa unor autorități universale care să regularizeze raporturile dintre state pe
baza unei legislații existente deja, dar care este aplicată doar când ea servește
intereselor individuale, menține caracterul anarhic al relațiilor internaționale.
Dinamica acestora imprimă un ritm al salturilor și schimbărilor paradigmatice foarte
rapid, cu consecințe imprevizibile.
În fața acestora reacția marilor jucători sau a agenților internaționali cu rol de
notă de subsol este condiționată de:
— forța politică, militară și diplomatică proprie;
— alianțele și parteneriatele în care se angajează.
Ambele condiționări lasă loc respectării propriilor criterii și valori în funcție
de interesele prezente și de perspectivă, în termenii cooperării. În situația de
confruntare sunt invocate acele reglementări, convenții sau documente internaționale
de bază, gen Carta ONU, atunci când acestea consolidează argumentele și
demonstrațiile proprii și slăbesc poziția adversarului.

12.3. Tendințe de amalgamare a mesajelor naționale și extra naționale

Analiza lumii actuale și a proiecțiilor pentru viitorul apropiat pornesc,

inevitabil, de la marii agenți internaționali prezenți sau foști, cu ambiții sau nostalgii
hegemonice. În jocul lor de interese se interpune electoratul cu atitudini generate de
ritualul politic, dar și de convingeri proprii, uneori imprevizibile. Dezvoltarea sferei
publice în societățile democratice și extinderea fără precedent a capacităților și
mijloacelor de comunicare dincolo de granițe și bariere tradiționale complică orice
prognoză cu pretenții de validare totală.
Lumea noului secol este populată de comunități diferite de cele trecute, care se
confruntă cu provocări de neimaginat cu câteva decenii în urmă. „Acum, aproape
pretutindeni oamenii sunt mai activi din punct de vedere politic, milioane dintre ei
căutând febril un viitor mai bun. Lumea de azi trăiește experiența dispersării puterii
globale în care se ridică mai mulți aspiranți în Orient. Drept urmare, lumea de azi este
mult mai puțin expusă dominației unei puteri unice, chiar dacă aceasta dispune, cum
este cazul Statelor Unite, de forță militară și influență politică”235.
Ceea ce poate conferi sau menține un loc prioritar în ierarhia mondială unui
protagonist statal sau unui actor non statal este o combinație echilibrată între calitățile
de promotor și garant al stabilității globale și voința de echilibrare și conciliere a
intereselor promovate la nivel național regional sau internațional.
În contextul inter-relaționării unor protagoniști majori, echilibrul global relativ
se leagă de evoluția și de demersurile principalului agent, Statele Unite. Joseph Nye
junior constata că America ar trebui să-și alinieze strategia ce decurge din rolul său
universal ca să facă față următoarelor provocări:
— intersectarea terorismului cu tehnologia producerii armelor nucleare, ceea
ce presupune continuarea combaterii actelor și grupărilor extremiste și eforturi de
respectare strictă a prevederilor Tratatului de neproliferare236;
— Islamul politic. Combaterea lui nu este o ciocnire între confesiuni, ci un
război civil în interiorul Islamului care opune minoritatea radicală majorității
moderate. Soluția este comerțul liber, creșterea economică, educația, dezvoltarea

235
Zbignew Bzerzinski, op. cit., p. 192.
236
Josph Nye jr. op. cit., pp 232-233.
instituțiilor societății civile și sporirea participării membrilor acesteia la viața
politică237;
— creșterea unui hegemon ostil pe măsură ce Asia își recapătă treptat cota din
economia mondială care corespunde proporției de aproape jumătate din populația
globului;
— criza economică ce poate fi declanșată de administrarea incompetentă a
unei crize politice amenințătoare. Aceasta la rândul ei ar bloca accesul către zona
Golfului Persic unde se află două treimi din rezervele mondiale de hidrocarburi238;
— catastrofe ecologice, pandemii sau schimbări climaterice dezastruoase.
Această viziune globalistă a păstrat un caracter de prognoză din care nu
lipsesc posibilele soluții. Controlul armamentului nuclear de către statele posesoare,
monitorizarea tehnologiei și a materialelor strategice radioactive de către Agenția
Internațională pentru Energia Atomică, pot tempera prima provocare.
Eliminarea cauzelor care alimentează extremismul religios, precum sărăcia,
bigotismul, înapoierea și izolarea s-au dovedit modalități de atenuare a patosului
islamist.
Includerea Chinei, a Indiei și a Indoneziei în angajamente comerciale și
politice globale, alocarea unor răspunderi ferme, condiționate de respectarea
convențiilor internaționale pot face din orient un perimetru al cooperării.
Echilibrarea decalajelor dintre lumea post industrială dezvoltată și
protagoniștii rămași în urmă din punct de vedere tehnologic, economic și social
pezintă șanse de eliminare a ultimei provocări.
Toate sunt condiționate de voința politică, de responsabilitatea de a subsuma
interesele proprii sau imediate unor obiective universale majore de perspectivă. Chiar
și așa lumea nu se apropie de perfecțiune, dar relațiile internaționale se pot dezvolta
mai curând în armonie și mai puțin spre conflict și crize amenințătoare: capacitățile
politice, militare sau economice repartizate asimetric din punct de vedere geo
strategic pot transforma crize conjuncturale, limitate zonal, în primejdii universale
majore în cazul abordărilor anacronice, lipsite de analiza bazată pe realitățile lumii de
azi și pe factorii dinamici care o caracterizează.

237
Ibidem.
238
Ibidem.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Absles, Marc, „Globalization, Power and Survival, Anthropological Survey, vol 79, no. 3, 2006,
Institute of Ethnographic Research, George Washington University, Washington D.C.
Badie, Bertand, Un monde sans souverainité, Paris, Fayard, 1995.
Bailey, Sydney, The Procedure of the UN Security Council, Clarendon Press, Oxford 1988.
Bender, Johan, „In Good Times and Bad: Reciprocity in an Uncertain World”, American Journal of
Political Science 31, August 1987.
Blair, Dennis C., „Annual Threat Avertisment of the Intelligence Committee for the Senate Select
Committee on Intelligence”, Washington D.C., US Office of the Director of National Intelligence,
2009.
Boll, Alfred Michael, Multiple nationality and international law, Martinus Nijhoff
Publishers, Leiden and Boston, 2007
Braillard, Philippe, Mythe et réalité du non-alignement, Presses Universitaires de France 1992.
Braillard, Phillipe, Mohamed Reza Djalili, Les relations internationales, P.U.F., Paris, 1988.
Bridges, George, „Grounding Globalization: The Prospects and Perils of Linking Economic Processes
of Globalization to Environmental Outcomes”, Economic Geography 78 (3) 2002.
Brooks, Stephen G. and William Wohlforth, World Out of Balance: International Relations and the
Challenge of American Primacy, Princeton University Press, Princeton NJ, 2008.
Buzan, Barry, Richard Little, Sistemele internaționale ale lumii, traducerea Simona Soare, Polirom,
Iaşi, 2009.
Buzan, Barry, People, States and fear: An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold
War Era, Harvester-Wheatsheaf, Hemel Hempstead, 1994.
Cambié, Silvia & Yang-May Ooi, International Communications Strategy. Developments in cross-
cultural communication, PR and social media, Kogan Page, London and Philadelphia, 2009.
Campell, John, Nigeria. Dancing on the Brink, Rowman & Littlefield, Lanham, Boulder, New Yrok,
2011.
Chomsky, Noam, State eşuate. Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei, traducerea Henrieta
Anişoara Şerban, editura Antet, 2007.
Cline, Ray S., World Power Assessment, Westview Press, Boulder CO, 1977.
Cole, Beth, (Project Director), Gurinding Principles for Stabilization and Reconstruction, United
States Institute for Peace Press, Washington D.C., 2009.
Ray S. Cline, World Power Assessment, Westview Press, Boulder CO, 1977.
Collier, Paul, The Bottom Billion, Oxford Univerity Press, 2008.
Collier, Paul, Wars, Guns and Votes, The Bodley Head, London, 2009.
Corey, Jack, Michael Dziedzic and Leonard R. Howley (eds.), Teh Quaest for Viable Peace:
International Intervention and Strategies for Conflict Transformation, Institute of Peace Press,
Washington D.C., 2005.
Costache, Brândușa, Activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, Institutul
Național pentru Studiul Totalitarismului, București 2012.
Cushion, Stephen & Justin Lewis (eds.) The Rise of the 24 Hour News Television, Pewter Lang, new
York, 2010.
Darby, John The Effects of Violence on Peace Processes, Institute of Peace Press,
Washington D.C., 2001.
Keith Dowding, “Power, Capability and Ableness: The Falacy of the Vehicle Falacy”, Terrel Carver,
Samuel A. Chambers (eds.), Contemporary Political Theory 7, Pelgrave Macmillan, 2008
Diamond, Larry J., Mark F. Platner, Electoral Systems and Democracy, Johns Hopkins University
Press, 2006.
Dobrescu, Paul, Geopolitica, comunicare.ro, București, 2003.
Dobson, Christopher and Ronald Payne, Counterattack. The West’s Battle Against the Terrorists,
Facts on File, Inc, New York, 1982.
Dockrill, Michael, Locarno revisited: European diplomacy 1920-1929, Frank Cass, London, 2004.
Dowding, Keith, “Power, Capability and Ableness: The Falacy of the Vehicle Falacy”, Terrel Carver,
Samuel A. Chambers (eds.), Contemporary Political Theory 7, Pelgrave Macmillan, 2008.
Dryzek, John S., Deliberative Global Politics: Discourse and Democracy in a Divided World, Polity
Press, Cambridge UK, 2006.
Farhi, Paul, “Everybody Wins”, American Journalism Review,April 2003.
Friedman, Thomas L., The World Is Flat. A Brief History of the Twenty-First Century, Farrar, Straus
and Giroux, New York, 2005.
Fogel, Robert, “$120,000,000,000,000”, Foreign Policy 177, January-February 2010.
Garcia, Calcini N., Hybrid cultures: strategies for entering and leaving modernity, University of
Minnesota Press, Minneapolis, 1995.
Garthoff, Raymond, Reflections on the Cuban Missiles Crisis, The Brookings Institution, Washington
D.C., 1989.
Goldstein, Joshua and Jon Pevehouse, Relații internaționale, Polirom, Iași, 2008.
Nantet, Bernard, Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, traducere Maria Cazanacli, Şerban Velescu,
Henri Zalis, Univers enciclopedic, Bucureşti 2006.
Gómez-Peña, Guillermo, The New World Border Prophecies, Poems and Loqueras for the End of the
World, City Lights, San Francisco CA, 1996.
Gurr,Ted Robert, „Persistence and Change in Political Systems, 1800-1971”, în American Political
Science Review 68 (1974).
Habermas, Jürgen, Between facts and norms: Contributions to a discourse theory of low and
democracy, Polity, Malden MA, 1996.
Higley, John, Michael Burton, Government and Opposition, Blackwell Publishing, Hoboken NJ. 1998.
Hilton, Geneviève, “Becoming Culturally Fluent”, Communication World, November-December,
2007.
Hoare, Mike, Congo Mercenay, Paladin Press, Boulder CO, 2008.
Hsia, R. Po-chia, Lynn Hunt, Thomas R. Martin, Barbara Rosenwein and Bonnie G. Smith, The
Making of the New Peoples and Cultures. A Concise History, vol. 1. Bedford/St. Martin’s Boston and
New York, 2007.
Hudson, Michael C., The Precarious Republic: Political Modernization in Lebanon, Random House,
New York, 1968.
Hudson, Rex, „Who Becomes a Terrorist and Why?” 1999 Government Report of Profiling Terrorists,
The Federal Research Division, The Lions Press, Guilford, Connecticut 2002.
Hughes, Arnold and Roy May, „Armies on Loan: Toward the Explanation of Trans-National Military
Intervention Among Black African States: 1960-1985” în Simon Baynham, (ed.) Military Power and
Politics in Black Africa, Croom Helm, London,1986.
Hurst, Charles, Social Inequality Forms, Causes and Consequences, 6th ed. Pearson Education, Inc,
Boston MA, 2007.
Inis L. Claude Jr., „Collective Security as an Approach to Peace„ în Donald M. Goldstein, Phil
Williams and Jay M. Shafritz, Classic Readings and Contemporary Debates in International Relations,
Thomson Wadworth Belmont, CA, 2006.
International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, International Monetary Fund,
Washington D.C., 2012.
Ivan, Adrian Liviu, Statele Unite ale Europei, Institutul european, Iaşi, 2007.
Kennan, George, “The Sources of Soviet Conduct”, Foreign Affairs, vol. 25, no.4 (July) 1947.
Kissinger, Henry, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, London, Toronto, Sydney, Tokyo,
Singapore, 1994.
Kuruvilla ganath an, Ranganathan „Economic developement strategies and macro- and micro-level
human resource policies. The case of India’s outsourcing industry”, Industrial and Labor Review 62
(1), October 2008.
Laidi, Zaki, “Europe as a Risk Averse Power: A hypothesis”, Garnet Policy Brief 11, Paris, 2010.
Lederach, John Paul, „Process: The Dynamics and Progression of Conflict”, Building Peace, United
States Institute of Peace, Washington D.C., 1997.
Lippmann, Walter, Public Opinion, prima ediţie 1922, ediţia Free Press
Paperbacks, New York 1997.
Lukes, Steven, “Power and the Battle of Hearts and Minds: On the Bluntness of Soft Power”, în
Felix Berenskotter and M.J. Williams (eds.) Power in World Politics, Routledge, London, 2007.
Marshall, Monty G., Benjamin R. Cole, Global Report 2011: Conflict, Governance, and
State
Fragility, Center for Systemic Peace, Vienna, 1 December 2011.
Martin, Lisa, „Interests, Power and Multilateralism”, International Organization 46 (Autumn) 1992.
Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, Norton, New York, 2001.
Miller, Lynn H., “The Idea and the Reality of Collective Security”, Global Governance, 5, 1999.
Nagel, Jack, The Descriptive Analysis of Power, Yale University Press, New Haven CT, 1975.
Nicholson, Michael, Rationality and the Analysis of International Conflicts, Cambridge University
Press, Cambridge New York, 1992.
Niculescu, Alexandru, Diplomație și destin, Editura Semne, București, 2005.
Nye, Joseph Jr., The Powers to Lead, Oxford University Press, Oxford, UK, 2008.
Nye, Joseph Jr., The Future of Power, Public Affairs, New York, 2011.
Onyemaechi, Eke, Poltics, oil wealth and the crisis of development, Willy Rose and Appleseeds
Publications, Coy, 2010.
Palmer, Norman Dunbar and Howard Cecil Perkins, International Relations, 3d. ed. CBS Publishers
and Distributors, New Delhi, 2001.
Pancracio, Jean-Paul, Dictionaire de la diplomatie, Microbuss, Paris, 1998.
Patrick, Stewart, “Weak States and Global Threats: Facts or Fiction”, The Washington Quarterly, 29,
2006.
Pavcnik, Nina, „Child Labor in Global Economy”, Jorunal of economic Perspectives 19 (1) 2005.
Peterson, F.S., J.M. Rochester, International Relations, fourth edition, McGraw-Hill, New York,
1998.
*** Public Papers of the President of the United States, Harry Truman, 1951, vol. U.S. Government
Printing Office, Washington D.C., 1965.
Puşcaş, Vasile, Dacian Duna, „Evolution of the International Relations since the Westphalia Treaty: A
Diachronic Analysis” în Vasile Puşcaş (ed.) International Studies at the Beginning of the 21st.
Century, Spiru Haret University, editura România de mâine, Bucureşti 2002.
Rabasa, Angel et al., Ungoverned Territories: Understanding and reducing Terrorism Risks, RAND,
Santa Monica CA, 2007.
Rahim, Afzaur M, .Managing Conflict in Organizations, Transaction Publishers, Piscataway NJ,
2010.
Rice, Condoleezza, „The Promise of democratic Peace:Why Promoting Freedom is the Only Realistic
Path to Scurity”, Washington Post, December 11, 2005.
Rice, Condoleezza, No Higher Honor. A Memoir of My Years in Washington, Crown Publishers, New
York, 2011.
Roche, David, “Another Empire Bites the Dust”, Far Eastern Economic Review, 171, no. 8, (October)
2008.
Sachs, Jeffrey D., “The Strategic Significance of Global Inequity”, Washington Quarterly, vol.24,
no.3 (Summer 2001).
Schafritz, Jay M., The Dorsey Dictionary of American Government and Politics, The Dorsey Press,
Chicago, 1988.
Schelling,Thomas C., The Strategy of Conflict, Oxford University Press, Oxford, UK, 1960.
Scheman Ronald, (ed.), The Alliance for Progress, A Retrospecitve, New York 1988.
Shaw, Malcolm, International Law, Google Books, 2003.
Singer, David J., “The Level-of-Analysis Problem”, World Politics, 14/1, 1961.
Singer, P.W., Corporate Warriors: The Rise of the Privatized Military Industry, Cornell University
Press, Ithaca and London, 2003.
Steger, Manfred, Globalization: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2009.
Stewart, Angus, Theories of power and domination. The politics of empowerment in late modernity,
Sage, London, 2001.
Tarrow, Sideny, Strangers at the Gates: Movements and States in Contentious Politics, Cambridge
University Press, Cambridge, New York, 2012.
Taylor, A.J.P., The Struggle for Mastery in Europe, 1848-1918, Oxford University Press, Oxford,
U.K., 1954.
Thompson, Graham F. and Paul Q. Hearst, „The Future of Gloablization”, Cooperation and Conflict
37(3) 2002.
Tran, Vasile și Irina Stângiucelu, Patologii șe terapii comunicaționale, curs SNSPA, București, 2006-
2007.
Tullock, Gordon, Autocracy, Springer Science * Business, 1987.
Thompson, Graham F. and Paul Q. Hearst, „The Future of Gloablization”, Cooperation and Conflict
37(3) 2002.
Vaïsse, Maurice, Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul XX, traducere Marius Roman, Polirom,
Iaşi, 2008.
Vartabedian, Ralph, “Nuclear Arms Buildup Cost U.S. 4 Trillion”, Los Angeles Times, July 12, 1995.
Vasquez, John, “The Realist Paradigm and Degenerative versus Progressive Research Programs: An
Appraisal of Neotraditional Research of What's Balancing Proposition”, American Science Review 91,
(4) 1997.
Verhofstadt, Guy, Ieșirea din criză. Cum poate Europa salva lumea, traducere Lucian Pricop,
comunicare.ro, București, 2012.
Vernon, Phil, Deborrah Baksh, (September 2010). , , Working with the Grain to Change the Grain:
Moving Beyond the Millennium Development Goals, London, 2008.
Zakaria, Fareed, The Post-American World, Allen Lane, London, 2008.
Zăpârţan, Liviu-Petru, Geopolitica în actualitate, Eikon, Cluj-Napoca 2009.
Zăpârţan u-Petru, Liviu-Petru, Negocierile în viaţa social-politică, Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
Zăpârțan, Liviu-Petru, Relațiile internaționale, Studia, Cluj-Napoca, 2001.
Wallerstein, Immanuel, World-System Analysis:An Introduction, Duke University Press, Durham NC,
2004.
Walters, Francisc, A History of the League of Nations, Oxford University Press, 1960.
Weart, Spencer R., Never at War. Why Democracies Will Not Fight One Another, Yale University
Press, New Haven and London, 1998.
Webster, F., The Information Society Reader, Routledge, London, 2004.
Wilson, Woodrow, “An Address Before the League to Enfrorce Peace, May 27, 1916”, in Arthur S.
Link, The Papers of Woodrow Wilson, Princeton NJ, Princeton University Press, vol. 37.
Wolfers, Arnold, Discord and Collaboration, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1992.
Wyler, Liana Sun, Evolving Security Threats and US Policy, CRS Report for US Congress,
Washington D.C., August 2008.
Wyler, Liana Sun, Weak and Failing States: Evolving Security Threats and US Policy, Congressional
Research Centre, Washington D.C., 2008.