CAPITOLUL I

PERSPECTIVE ASUPRA POLITICII DE PUTERE

1.1 Politica de putere - Concept de bază în relațiile internaționale

Politica de putere reprezintă o expresie familiară pentru politica internațională, care
are meritul de a se referi la un adevăr esențial al relațiilor internaționale. Prin valențele ei,
politica de putere sugerează mai întâi relația dintre puterile independente. Există unități
politice independente ce nu recunosc o forță politică superioară, reclamând a fi suverane, iar
în al doilea rând există relații continue și organizate între ele. Acesta este sistemul modern de
state. Există unități independente pe care le numim state națiuni, țări sau puteri și avem un
sistem foarte organizat de relații continue între ele, politice și economice, diplomatice și
comerciale, de pace și de război. O analiză a evenimentelor din trecutul îndepărtat evidențiază
elemente diferite din perspectiva politicii de putere. În secolele al XI-lea sau al XII-lea, nu
existau state suverane care să respingă orice unitate politică superioară lor, conceptul de
suveranitate fiind necunoscut.1 Existența practică a unei singure unități juridice, cunoscută
drept Creștinătate și prezidată în probleme ecleziastice(care includeau în mare parte din ceea
ce se înțelege azi prin politică).2 Nenumărate regate, fiefuri și orașe care compun Creștinătatea
medievală nu revendică independența lor politica în termenii absoluți ai statului suveran
modern. Din nou creștinătatea avea relații externe de comerț și război cu puterile musulmane
de peste Mediterană și cu Imperiul Bizantin aflat dincolo de Marea Ionica. 3 Aceste relații
semănau mult cu principiile sistemului de state modern, dar nu erau în aceeași măsură
continue și organizate. Daca privim încă și mai departe, de-a lungul migrațiilor, se observă
ceva diferit : o altă unitate juridică, ocupând mai degrabă o poziție geografică diferită de
creștinătate-Imperiul Roman. Acesta a fost un stat centralizat cu un singur, absolut și divin
conducător în locul unei confederații liberale cu autoritate limitată. De asemenea, avea relații
diplomatice și purta războaie cu imperiile părților și Persiei de-a lungul Eufratului și făcea
comerț cu China. Dar aceste contacte erau încă și mai intermitente și mai întâmplătoare decât
cele dintre Creștinătate și bizantini și musulmani.
În sistemul de state modern, sensul unității s-a rarefiat deoarece o multitudine de
puteri și-au dezvoltat independent una față de cealaltă și acceptarea standardelor morale e
slăbita de puternice conflicte doctrinare în interiorul Europei și de expansiunea sistemului de
stat dincolo de Europa. Societate internațională este totalitatea statelor suverane, întregul
nefiind altceva decât suma parților componente. Forța ce generează o putere este compusă
din numeroase elemente. Componentele ei de bază sunt dimensiunea populației, poziția
strategică și întinderea geografică, resursele economice și producția industrială. Acestora
trebuie să li se adauge elemente mai puțin tangibile ca eficiența administrativă și financiară,
posibilitățile educaționale și tehnologice și coeziunea morală. Puterile care au decăzut din
pozițiile ocupate în trecut, Marea Britanie sau Franța, sau care au atins nivelul acestora, India,
dau importanță valorii maturității politice și conducerii morale, importanța în interiorul
propriilor frontiere decât în exterior. În vremuri de liniște internațională, aceste elemente
1
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Ed.
Universității Naționale de Apărare, 2005
2
Idem
3
Thomas Nagler și Doina Nagler ,Europa în secolele X-XVI, Facultatea de Istorie și Patrimoniu “Nicolae
Lupu”, 2007
imponderabile pot avea o mare influență. Istoria a evidențiat faptul că statutul de mare putere
este pierdut, așa cum este câștigat prin violență. Uneori ea își poate pierde pozițiile într-un
război în care, deși victorioasă, se lasă întrecută de un aliat mult mai puternic.

1.2 Sistemul de state în Orientul Mijlociu

Din perspectiva analizei politicii de putere asupra unuia dintre statele din Orientul
Mijlociu aflată în conflict atât cu actori interni cât și internaționali, am considerat utilă o
analiză succintă a sistemului actual de state din Orientul Mijlociu.
Analizarea istoriei, politicilor și relațiilor internaționale în Orientul Mijlociu
contemporan îl pune adesea pe cercetător în fața unor debusolări metodologice și provocări
epistemice. „Excepționalismul“ acestei regiuni se datorează existenței multiplelor dimensiuni
specifice (ideologice, religioase, etnice, tribale, cutumiare, socii-politice, geopolitice) care se
intercondiționează într-un puzzle ce presupune o comprehensiune integrală a acestora pentru a
putea oferi o perspectivă teoretică coerentă în momentul abordării aspectelor politice.
Procesele politice din Orientul Mijlociu sfidează observația, descurajează generalizările și
rezistă explicațiilor“4.
La rândul său, Locuise Fawcett 5 extrage câteva elemente definitorii ce consideră că ar
caracteriza Orientul Mijlociu, atunci când este privit din perspectiva relațiilor internaționale:
• „Istoria reprezintă o durabilă și esențială poartă de intrare pentru înțelegerea regiunii
contemporane și a politicilor și societății sale.
• Relațiile internaționale din regiune nu pot fi înțelese fără o strânsă și constantă
referință la actorii interni, regimuri și un ansamblu de factori locali ce fac ca fiecare regiune să
fie unică în felul său.
• Modelele derivate din experiența statelor occidentale nu se ajustează în mod necesar
într-un mod potrivit la condițiile și practicile locale.
• Factorii de decizie politici occidentali (din Statele Unite sau din Europa) au eșuat
până în momentul de față în găsirea unor strategii acceptabile și eficiente pentru a promova
dezvoltarea economică, politică și securitatea“
Două mari discipline își dispută aici legitimitatea abordărilor și a metodologiilor
pentru înțelegerea și explicarea fenomenelor politice, interne sau externe, din regiune: relațiile
internaționale și ceea ce se numește Middle Eastern Studies. Evident, ele interferează
permanent și își împrumută aparatul conceptual, informațional, hermeneuticele ca atare.
Totuși, prima dintre ele a reușit destul de greu să-și impună un discurs sistematic și elaborat
asupra Orientului Mijlociu la amplitudinea pe care domeniul relațiilor internaționale o are la
nivel general. A doua îi grupează pe specialiștii în diferitele aspecte ale regiunii și este adesea
rezistentă față de orice încercare de confiscare teoretică — sau de intruziune din exterior — a
domeniului lor de către alte abordări teoretice, postulând dificultatea, ba chiar imposibilitatea,
unei comprehensiuni autentice a Orientului Mijlociu în lipsa stăpânirii tuturor instrumentelor
epistemologice adecvate (lingvistice, culturale, geografice, înțelegerea aprofundată a acelui
modus vivendi specific ce caracterizează diferitele teritorii ale regiunii). Ca urmare, se ajunge
4
Bill James, Middle East Politics and Power Hardcover, 1974
5
Locuise Fawcett, International Relations of the Middle East, 2005
la ceea ce specialistul american Martin Kramer6 numit o „criză“ a Middle Eastern Studies,
datorată faptului că specialiștii în studierea Orientului Mijlociu au eșuat în integrarea
instrumentelor științei politice în cercetările lor și, în plus, s-au dovedit puțin capabili de a
oferi modele prospective pentru decidenții politici.
Multiplele paradigme dezvoltate în domeniul relațiilor internaționale, pentru a explica
complexitatea întregului câmp al raporturilor care survin între tot mai numeroșii agenți (nu
doar statele-națiune, ci și popoarele, societățile, structurile și rețelele transnaționale etc.), își
găsesc o aplicabilitate diferențiată atunci când sunt utilizate în explicarea și comprehensiunea
fenomenelor politice din Orientul Mijlociu.

1.3. Realismul – instrument de analiză al Orientului Mijlociu

Există o serie de elemente care definesc Orientul Mijlociu postbelic drept o regiune în
care raporturile dintre state se desfășoară potrivit unei logici realiste:„Orientul Mijlociu este
epicentrul crizelor mondiale (...) El apare ca fiind regiunea unde anarhia și insecuritate văzute
de scoală realistă a politicilor internaționale ca fiind caracteristica principală a sistemelor
state, rămân extrem de evidente și unde paradigma realistă își arată cea mai mare relevanță“.
Este vorba de structurarea unor individualități etatiste care își construiesc propriile strategii de
securitate și politici externe coerente în consonanță cu interesele naționale. În plus, Orientul
Mijlociu pare a ilustra cel mai eficient teza realistă despre dimensiunea structural-anarhică a
sistemului internațional: Este vorba de o regiune în care conflictele și tensiunile sunt aproape
o normă și cooperările sunt mai degrabă expresia unor interese conjuncturale decât a unor
tendințe naturale, rezultând din strategiile actorilor (etatiști sau nu) de a extrage un maxim de
securitate și de putere. După anii revoluționari ’50-’60, în majoritatea țărilor arabo-
musulmane se instalează regimuri politice stabilizate, care se eternizează prin autoritarism și
represiune, dar a căror constantă permite elaborarea unor strategii coerente de interacțiune
regională și internațională, a căror raționalitate strategică ține acum cont de o multitudine de
factori: economici, geopolitici, diplomatici etc. Raporturile de forță în Orientul Mijlociu, pot
fi definite cel mai bine ca fiind gestionate de o dublă strategie: o continuă dorința hegemonică
a marilor puteri (Egipt, Irak, Iran, Arabia Saudită) de a se erija în lideri regionali sau ai lumii
arabe(sau chiar musulmane în cazul Riyadhului sau Teheranului) și, simultan, de o
permanentă reelaborare a alianțelor și opțiunilor diplomatice regionale sau internaționale prin
care să se blocheze ascensiunea excesivă a uneia dintre ele. Această logică a supremației
interesului național și a construcției unei politici securitate axate structural pe prezervarea
unui echilibru de forțe (fragil și permanent restructurat în funcție de provocările succesive pe
care le va cunoaște regiunea) este caracteristica cea mai vizibilă a unei validități funcționale a
paradigmei irealiste în Orientul Mijlociu al deceniilor șapte-opt.

1.4. Structuralismul în analiza Orientului Mijlociu

O alta metodă de analiză a Orientului Mijlociu care ne permite înțelegerea în ansamblu
a problematicii acestei regiuni este structuralismul. În definirea scolii structuraliste, Orientul
Mijlociu se delimitează ca o unitate aparte, ca un „subsistem“ în cadrul sistemului
internațional având în vedere caracteristicile sale specifice, manifestate la nivelurile:7
6
Martin Kramer, Big Ideas in the Middle East, 2006, http://martinkramer.org/sandbox/2006/11/big-ideas-in-the-
middle-east/
7
Bernard Lewis, The Middle East: 2000 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day,
London: Weidenfeld and Nicolson, 1995.
  politic, caracterizate de autoritarism, nivel de democratizare slab, lipsa rotației elitelor
politice;
 economic, prin caracterul rentier al economiilor, liberalizare economică de nivel scăzut,
oligarhii și clientelism sunt într-o simbioză fără granițe cu puterea politică;
 cultural, primordial caracterizată de dimensiunea structurală musulmană și arabă.
Înțelegerea Orientului Mijlociu în ansamblu pornește de la postularea a trei manifestări
ale acțiunii politice — globală, regională și a statului-națiune, care presupun trei niveluri de
analiză.
Prima dintre acestea vizează sistemul internațional, înțeles ca fiind totalitatea
interacțiunilor trans-naționale. În plan regional, există subsisteme subordonate, care se referă
la ansamblul relațiilor în interiorul regiunii.
La nivelul statului-națiune, există un sistem intern, care cuprinde totalitatea relațiilor
ce derivă de la actorii care participă la politicile interne.
Din perspectiva structuralistă, există patru aranjamente majore în cadrul sistemului
Orientului Mijlociu:
 pre-sistemul colonial ce cuprinde perioada din secolul XVIII până la al doilea război
mondial,
 sistem focusat care cuprinde perioada deceniilor V-VI până în anii ’70,
 sistem fragmentat, care cuprinde perioada din deceniile VII-VIII;
 perioada de după războiul din Golf, care corespunde unei dinamici bazate pe dispariția
marilor puteri regionale și ascensiunea SUA.
Una dintre temele majore este analizarea relațiilor internaționale din Orientul Mijlociu
din perspectiva unei dualități centru-periferie, care sub acțiunea constantă a imperialismului a
transformat Orientul Mijlociu, după secolul XIX, într-o periferie a sistemului mondial
dominat de Occident.
Principalele motivații ale acestei intruziuni externe au fost constituite de importanța și
interesul fundamental al resurselor petroliere și susținerea intereselor de securitate și naționale
ale Israelului , în special.
Aceste interese dăinuie inclusiv după dispariția oficială a dominației coloniale, luând
forma unei condiționări de tip soft, caracterizate de alianțe, colaborări în domeniile
economice, militare, politice, continuând transformarea multor state din regiune în ținte de
oportunitate pentru politica de putere a marilor actori.
Statele care constituie sistemul Orientului Mijlociu consideră că acest sistem poate fi
privit ca un „centru“ arab și o „periferie“ formată din Israel, Turcia, Iran.
În analiza lui George Lenczowski, xistă patru mari motive tematice care definesc
subsistemul Orientului Mijlociu (până în deceniul VIII)8: cele referitoare la lupta împotriva
imperialismului, cele implicând Israel și Palestina, teme privind cooperarea și interacțiunile
legate de chestiunea petrolului și teme care se leagă de gestionarea disputelor și conflictelor
interarabe.
Arabismul este substituit, după înfrângerea arabă din 1967, cu un mit mobilizator
reprezentat de Islam și interpretările sale particularizate.

8
George Lenczowski, International Studies Review, vol. 1,no.1, 1999
 Principala ideologie a ultimelor decenii este Islamul politic sau, mai larg, islamismul
care s-a extins la scara întregului spațiu musulman, prin resurecții identitare, reforme și
modificări în toate mediile vieții politice, sociale, juridice, precum și la nivel comportamental,
antrenând activism și militantisme care s-au materializat adesea în forme violente și care au
pus la îndoială nu numai ordinea locală, națională, regională, ci și pe cea internațională.
Sectele islamice grupate în sunnism și șiism sunt traversate de acest fenomen al
resuscitării religioase și politice pentru că în tradiția islamică există o strânsă dependență între
religie și putere.
Șiismul este o secta a islamului, o marcă identitară, individuală sau colectivă, ce tinde
să se transforme într-o ideologie, mai ales sub influența revoluției iraniene și al teoreticienilor
islamiști cu experiența în lumea islamului.
Rezultat din politica sectei șiite și evoluției acesteia, acest curent islamic ajunge să
aibă relații ambigue între o raportare identitară care îl poziționează pe individ atât într-un
ansamblu trans-etatist, cel al comunității șiite în ansamblu, (cu propriile sale ierarhii și
propriile norme), cât și una a identității determinate de apartenența la un stat național, cu
toate drepturile și constrângerile care decurg din aceasta.
În ciuda deceniilor în care s-au afirmat politici și curente panislamiste, în pofida
emergenței în creștere a ideologiilor salifiate, care contestă structural validitatea statului și a
oricărei referințe identitare naționale, prin susținerea supremației “Umma”, a comunității
musulmane în ansamblu, islamismul nu a reușit să anuleze sistemul statelor, acestea
coexistând, integrând-se și adaptând-și strategiile la o logică națională.
Acest islamism „naționalizat“, sau islamo-naționalism cum îl numește Olivier Roy, în
măsura în care nu ajunge efectiv să gestioneze puterea politică (cum se întâmplă în Turcia,
Iran, Maroc, Gaza si, mai recent, Egipt și Tunisia), se statuează în opoziție cu sistemul oficial,
și îi consideră ca ilegitim cu intenția dispariției și cu efecte nemijlocite asupra securității
interne a statului și chiar a mediului de securitate regional. În acest caz situația din Siria este
elocventă și va fi analizata în Capitolul III.
Un caz particular, care se înscrie în preocuparea constructivistă pentru identități,
reprezentări colective și valori, este cel al teoriilor culturaliste, bazate pe evidențierea
importanței caracteristicilor culturale și a diferențelor culturale, în construirea interacțiunilor
dintre societăți și state . Autorul clasic este aici Samuel Huntington 9, dar el a creat un
adevărat curent de gândire care ajunge adesea să fie instrumentalizat ca model de decizie și
comportament politic.
Principala critică adusă teoriei sale este că amplifica foarte mult identitățile culturale,
transformate în amprente simplificate și considerate ca acționând în cadrul unor sisteme
geografice vaste, minimalizând diferențele specifice din interiorul acestora și multe alte
condiționări de altă natură decât cea culturală.
Analiștii în domeniu apreciază ca există o tendință de a credita până la exces rolul
factorilor culturali în înțelegerea comportamentelor din Orientul Mijlociu, în măsura în care
chiar actorii politici de aici se raportează fiind și condiționați, într-o oarecare măsură, de
propriile lor valori (religioase, tradiții istorice specifice, atașamentul la arabismul sau islam).

9
Samuel Huntigton, The clash of civilization and the remaking the world order,
https://www.stetson.edu/artsci/political-science/media/clash.pdf
 Aceste analize succinte ne ajută să înțelegem mai bine cea ce se întâmplă în Orientul
Mijlociu și în Asia, la modul general, și în particular evoluțiile din Siria în complexitatea
acestora și a intereselor actorilor implicați.