Sunteți pe pagina 1din 211

Lector Univ. dr. ARAT GHEORGHE TEODOR

ORGANIZATII SI RELATII

INTERNATIONALE

NOTE DE CURS

UNIVERSITATEA DUNAREA DE JOS GALATI

PREFATA

Relatiile internationale cunosc in zilele noastre o dezvoltare si o amploare fara precedent, o deosebita complexitate si diversitate precum si o insemnatate sporita pentru viata statelor si popoarelor. Astazi existenta, dezvoltarea si securitatea unui stat, a unui popor, nu pot fi concepute fara participarea sa, pe multiple planuri, la viata internationala, iar aceasta se desfasoara prin intermediul celor circa 400 organizatii internationale interstatale. Aceasta participare, care apare sub forma unor schimburi de bunuri si valori cu celelalte state ale lumii contemporane constituie o necesitate obiectiva, benefica atât societatii interne cât si celei internationale, progresului omenirii, in general. Asa se explica si necesitatea, pentru studentii facultatilor de Drept, Administratie Publica si Economie, cunoasterii problematicii relatiilor internationale si formele institutionalizate de cooperare a statelor in cadrul organizatiilor internationale, ca o componenta importanta a pregatirii lor in vederea practicarii, in viitor, a unor activitati ce tin de pariciparea României la viata politica si economica a societatii internationale. Cursul Relatii si organizatii internationale, având aceasta menire,nu-si propune sa fie un indreptar de lucru sau o agenda care inregistreaza principalele evenimente internationale. Este un curs sintetic de concepte cuprinzand un minim de date si informatii necesare studentilor pentru a intelege problemele pe care enormul flux informational pe care mass-media,

2

ni-l pune zilnic la dispozitie, urmarind, in acelasi timp stimularea interesului pentru cunoasterea si aprofundarea acestora. In acest scop, problematica relatiilor internationale abordata in prima parte a cursului este analizata in a doua parte prin intermediul organizatiilor internationale. Am acordat o atentie mai deosebita relatiilor internationale dat fiind faptul ca, de regula, se insista pe problematica organizatiilor desi ratiunea existentei acestora consta tocmai in ordonarea si coordonarea relatiilor dintre diversele subiecte participante la viata internationala.

Autorul

3

PARTEA I

CAPITOLUL I APARITIA SI DEZVOLTAREA DISCIPLINEI RELATIILOR INTERNATIONALE

La inceputul secolului XXI, studiul relatiilor internationale constituie o prezenta permanenta si familiara in peisajul curricular al invatamântului universitar precum si in mediul stiintific si academic al lumii contemporane. Viata si relatiile politice fac obiectul studiului mai multor discipline: teoria politica, teoria sistemelor politice comparate, teoria relatiilor internationale, geopolitica, istoria doctrinelor politice s.a. Toate acestea formeaza domeniul stiintelor politice, intre care disciplina pe care o vom studia capata astazi o importanta mai mare ca oricând. Evolutiile din ultimul deceniul acrediteaza ideea ca, o afirmatie pe care Stanley Hoffman o facea in urma cu mai bine de treizeci de ani are un suport real: rolul arhitectural atribuit de catre Aristotel stiintei despre polis ar putea sau ar trebui sa revina relatiilor internationale care au devenit conditia primordiala a vietii noastre cotidiene 1 . In contextul globalizarii (al aparitiei interdependentelor multiple in cadrul unei virtuale lumi globale), politologia (studiul politicii) pare sa reclame, din ce in ce in ce mai mult o perspectiva centrata asupra politicii mondiale si o tratare a politicii interne in lumina relatiilor si problemelor externe – mai exact, a functionarii sistemului international. Politologia este, deci numai una din disciplinile care formeaza domeniul stiintelor politice dar intr-un anumit sens, reprezinta disciplina

1 Stanley H.Hoffman, The Long Road to Theory, in J.N.Roseaou Ed. International Politics and Foreign Policy, Collier-Macmillan, Londra, 1967.

4

fundamentala deoarece urmareste sintetizarea relatiilor obtinute in acest domeniu, in intregul sau. Politologia aspira la alcatuirea unui tablou general al vietii politice, a fenomenelor politice, al relatiilor si sistemelor politice, al organinizatiei politice interne si internationale 2 . Sfera obiectivelor de interes ale politologiei este vasta, printre ele numarându-se si relatiile internationale (de cooperare sau de tip conflictual) geopolitica, diplomatia si negocierile internationale, institutiile si organizatiile internationale etc. Dar stiintele politice, in general, sunt inrudite (ori au relevanta in studierea lor), si cu alte discipline dintre care sunt de mentionat: economia politica, sociologia politica, teoria managementului politic, stiintele administrative si, mai ales, dreptul (dreptul constitutional, teoria generala a dreptului, istoria generala a statului si dreptului, dreptul international public si privat), istoria si geografia. In legatura cu acestea, politologia presupune, deopotriva, descrierea, interpretarea, explicarea si rezolvarea de probleme, presupune deci analiza teoretica dar si elaborarea de indicatii de ordin practic 3 . Istoriceste vorbind stiinta relatiilor internationale este relativ tânara, având in spate ceva mai mult de jumatate de veac de existenta de sine statatoare, in cadrul comunitatii academice. Totusi, abia din anii ’50 ai secolului trecut incoace, se poate vorbi de o configurare deplina a statutului sau – ca domeniu autonom, distinct in câmpul stiintelor politice precum si a individualitatii sale in programele universitare si mai ales postuniversitare de pregatire. Acest statut a fost consolidat in ultimile decenii. Ruptura istorica produsa in evolutia sistemului international la sfârsitul anilor ’80 – dincolo de orice predictie realizata pe terenul stiintei politice pare sa fi sporit interesul

2 Adrian Paul iliescu – Introducere in politologie, Ed. ALL, Bucuresti, 2003, p. 7.

3 Ibidem, p. 10.

5

pentru acest domeniu de studiu si sa lase in plan secund ori sa inlature eventualele semne de intrebare legate de credibilitatea teoretica sau metodologica asociate disciplinei 4 . Aceasta constituie doar o prima parte a adevarului. Asezarile politico- militare postbelice si prabusirea comunismului – care marcheaza in mod conventional sfârsitul sec. XX – au conturat in mod evident numeroase probleme noi in spatiul relatiilor internationale, care nu se situeaza doar la nivelul politicilor practice. O asemenea subliniere tine seama de legaturile si interferentele nemijlocite existente in acest domeniu intre perspectivele teoretice si modelele sau viziunile formulate cu privire la functionarea sistemului mondial de interesele (obiectivele si actiunile) de politica externa si, in ultima instanta de evolutiile si reasezarile care au loc in politica internationala (unipolarism sau pluripolarism al puterii). Ca urmare, aceasta noua problematica are de a face in mod direct cu felul in care explicam intr-un cadru teoretic, schimbarile ce se inregistreaza in viata internationala din anii ’90 incoace. Daca sfârsitul sec. XX a formulat o adevarata schimbare pentru disciplina relatiilor internationale, inceputul sec. XXI a pus in termeni dramatici, lista intrebarilor si cerintelor de factura cu totul noua cu care ne confruntam in acest domeniu. Exista deja un nume si o infatisare socanta pentru acest inceput de secol – atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. Mai mult decât oricare, alte evenimente petrecute in ultimii ani, aceste acte ne arunca brutal in problematica unui alt secol, unei alte lumi 5 . Este evident ca in momentul actual s-au prabusit câteva componente centrale ale esafodajului teoretic la care ne-am raportat, in sfera politicii

4 Ad. P. Iliescu op. cit

5 Ibidem, p

4.

p. 3.

6

mondiale, in secolul trecut, de fapt in intreaga istorie a sistemului modern de state (westphalian). Problema securitatii – componenta centrala, cu implicatii multiple in analiza spatiului international, nu mai are si nu mai poate avea aceasi infatisare. Aceasta caracterizare este valabila si pentru alte componente: teoria politicii externe; teoria descurajarii etc. In acest context analiza are de regândit o serie intreaga de raspunsuri pe care le-a oferit anterior in legatura cu comportamentul statelor, cu actorii scenei internationale, cu fracturile politicii mondiale, cu forma razboiului si, in ultima instanta, cu functionarea sistemului global 6 . Dincolo de aspectele teoretice pe care disciplina relatiilor internationale le anlizeaza si explica, aspecte pe care noua etapa de evolutie le amplifica, trebuie sa mentionam si caracterul ei practic: astazi decizia si actiunea politica externa nu mai pot fi concepute fara suportul evaluarii stiintifice multiforme al analizei strategice realizate in universitati, centre de cercetare sau in asa numitele thin-tank-uri in legatura cu problemele politice, economice, militare, sau de alta natura (fie globale ori continentale sau regionale) ale functionarii sistemului mondial. Simpla intuitie si vechile metode folosite de cei care trebuie sa ia deciziile cu privire la relatiile statului in exterior s-au dovedit insuficiente si abandonate in lumea dezvoltata. Fundamentarea stiintifica a guvernarii in general a devenit o regula si un mecanism de legitimare 7 . Gândirea politica este influentata de contextul istoric in care este formulata. Dupa al doilea razboi mondial, când disciplina relatiilor internationale a devenit, in mare masura, o stiinta americana, realismul s-a

6 {n acest sens, a se vedea lucrarile Sumitului sefilor de state si guverne de la New York, in zilele de 14 – 17 septembrie 2005, privind reformarea Organizatiei Natiunilor Unite (n.a.)

7 Comunicarea dintre administratie si mediul academic a devenit caracteristica functionarii acestui domeniu in aria euro-atlantica dupa anii ’50 (n.a.).

7

dovedit a fi principala scoala de gândire, de la care au pornit diferite orientari critice. Cu toate acestea, originile disciplinei ca institutie academica independenta, pot fi regasite mai timpuriu. Inceputul relatiilor internationale nu este legat de fapt de realism, ci de idealism, care, la rândul sau, era o reactie impotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Primul razboi mondial a insemnat prabusirea Concertului european, care se baza pe o politica a balantei de putere, condusa de o diplomatie aristocratica 8 . Amploarea distrugerilor si a crimelor din timpul primului razboi mondial, au determinat regândirea din temelii a rolului diplomatiei dar si a razboiului si a cauzelor sale generale. Pe plan politic s-a produs un curent nou care schimba modul de gândire a clasei politice americane, singura natiune care a iesit din razboi neafectata, ba chiar mai puternica decât in 1914. Intr-o vreme in care Europa nu mai era capabila sa-si controleze destinul, sfârsitul razboiului insemna pentru SUA inceputul exercitarii unui rol international important. Noua diplomatie sustinuta de presedintele Wilson atenta la independenta traditionala a politicii externe fata de cea interna. Ea redefinea intelesul si scopul politicii externe 9 . Disciplina relatiilor internationale s-a nascut din aceasta preocupare normativa pentru intelegerea razboiului si a pacii. Teoreticienii idealisti ai acestei discipline au gasit cauzele conflictelor armate nu in inclinatia inerenta catre razboi a mediului international, ci in prabusirea irationala a potentialei comunitati mondiale a natiunilor. Perioada idealista interbelica a relatiilor internationale a fost marcata de emergenta criticii realiste si a disciplinei relatiilor internationale, asa cum o cunoastem astazi.

8 }tefana Guzziuni, Realism si relatii internationale, ed. Institutul European, Bucuresti, 2000, p. 46.

9 Ibidem, p. 46.

8

Dezbaterea dintre idealism si realism este considerata prim dezbatere din relatiile internationale si este relevanta pentru multe din dezvoltarile ulterioare ale disciplinei 10 . Principalii fondatori ai noii discipline, E.H. Carr si Hans J. Morgenthau, reprezinta expresia clasica a acestui realism nascut din anti-idealism. “Polities Among Nations” a lui Margenthau a devenit textul paradigmatic 11 al acestei stiinte sociale in formare, cel mai profund studiat, pe de-o parte pentru ca, pune accentul pe un domeniu specific politicii, independent de celelalte investigatii sociale (delimitând astfel observatorul si practicianul legitim); iar pe de alta parte, deoarece reprezinta o incercare a readuce la viata cunoasterea practica a diplomatieii europene a sec. XIX si de o transforma intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale. Idealismul sustinea ca pentru a depasi starea de natura in relatiile internationale, omul nu are nevoie decât de ratiune. Cu ajutorul ratiunii, principiile universale pot fi intelese si se pot transforma in norme, legi si comportamente individuale sau ale autoritatilor. Aceste precepte au determinat dezvoltarea unei conceptii aparte a relatiilor internationale si a politicii externe, care difera de diplomatia traditionala si, mai târziu, de realism, prin modul in care intelegea ceea ce s-ar putea numi cauzele “obiective” si”subiective” ale razboiului. Cauzele obiective se refera la trasaturile inerente ale naturii umane si esenta politicii: omul este potential bun si ca atare, trebuie sa existe posibilitatea unei armonii de interese. Razboiul inseamna esecul sau intreruperea comunicarii rationale pe care politica trebuie sa o promoveze, cu scopul de a transforma principiile armoniei universale in realitate.

10 Ibidem, p. 46.

11 Ansamblul termenilor cheie utilizati pentru desemnarea ideilor, conceptelor, tezelor si curentilor care apartin unei stiinte (n.a)

9

Prin urmare, nu sistemul ci guvernele sunt responsabile pentru izbucnirea razboaielor. Guvernele nedemocratice sau nelegitime, sunt una din principalele cauze ale razboiului. Razboiul poate fi evitat prin democratizarea politicii incepând de la nivel local pâna la cel national si, in sfârsit, la nivel international 12 . Intre cauzele subiective ale razboiului, identificate de curentul idealist, vechea diplomatie este una dintre cele mai importante. Conform criticii idealiste, aceasta diplomatie are defecte majore intre acestea faptul ca diplomatii iau decizii peste capetele propriului popor. Totodata, primatul politicii externe era motivatia unor activitati ce trebuiau sa ramâna secrete in mediul intern, si fata de alte state prietene, neutre sau chiar aliate 13 . Or, politica externa trebuie sa fie democratizata si sa corespunda vointei si aspiratiilor poporului suveran. Idealismul a incercat sa transpuna in planul relatiilor internationale unele principii ale regimurilor interne liberal-democratice. Aceasta presupunea in primul rând dreptul la autodeterminarea nationala ca o recunoastere a rolului negativ pe care l-au jucat imperiile multinationale in declansarea primului razboi mondial. La nivel international, politica puterii urma sa fie schimbata cu un sistem de securitate colectiva in care societatea internationala in intregul ei urma sa se opuna si sa impiedice intr-un mod mai eficient folosirea nelegitima a fortei (agresiunea). Liga Natiunilor, un orgnism international interstatal, era obligata sa fie scena dar si instrumentul diplomatiei internationale. Cu toate realizarile sale, mai ales in plan ideatic, sistemul si politica internationala din perioada interbelica nu pareau sa se conformeze viziunii si tiparelor idealiste:

criza economica mondiala (1929 – 1933) a condus la prabusirea sistemului

12 O astfel de teorie ar justifica perfect razboiul din Irak: guvernul “democratic “ al SUA a dorit sa “democratizeze” regimul politic existent in Irak in anul 2003 (n.a.)

12

13

Pentru detalii, vezi “Diplomatia secreta “-V. Duculescu, Ed. Casa Europeana 1992.

10

monetar international al acelei epoci (etalonul aur) si drept consecinta, destramarea cooperarii economice internationale. Tot odata, Conferintele de dezarmare de la Geneva (1933 – 1934) au pus in evidenta ineficienta viziunii idealiste a relatiilor internationale. Organismul societatii, Liga Natiunilor, n-a fost capabila sa sanctioneze nici unul din actele de agresiune asupra unor membri ai sai, comise pâna la cea de-a doua mare conflagratie a secolului XX. Sistemul s-a prabusit in intregime atunci când Germania, sfidând intreaga societate internationala a obtinut prin presiuni militare o parte din Cehoslovacia (1938), facând ridicole marile puteri “garante” ale statelor abia formate dupa Pacea din 1919 - 1920. Strategia adoptata de democratiile occidentale pentru a preveni un nou razboi cu Germania, s-a dovedit a fi falimentara. Conciliatorismul nu l-a potolit pe Hitler ci i-a stârnit apetitul, si odata inceputa seria concesiilor, aceasta nu au facut decât sa amâne razboiul si chiar sa-l agraveze. Conciliatorismul a devenit cel mai evident simbol al pacii internationale interbelice. Invatamintele trase in urma acestei politici falimentare vor alcatui o parte importanta a fondului de gândire a curentului realist, a carei ascensiune incepe imediat dupa 1945. Realistii sunt si ei motivati de dorinta de a limita folosirea fortei si mai ales razboiul, desi sustin ca uneori, razboiul este un mijloc necesar al politicii externe 14 . Insusindu-si principiul care a stat la baza diplomatiei sec. XIX-lea – moderatia, idealismul a urmarit instituirea unui sistem de securitate colectiva pentru statele moderate. Realismul a incercat sa adapteze politica internationala la fenomenul razboiului total. Pentru realisti, politica puterii nu este un “accident’ istoric, ci

14 Vezi doctrina Bush jr. si a neoconservatorilor care il consiliaza pe seful Administratiei SUA.in actualul mandat

11

asa cum spune toreticianul lor, Morgenthau, un “fapt uman “ si ” o necesitate logica” 15 . Morgenthau a criticat vehement tendinta generala de a aplica conceptele din sfera interna la cea internationala. Lucrarea sa Politics Among Nations, aparuta in perioada declansarii razboiului rece, inmanunchea un set de axiome prin care el dorea sa influenteze si sa sfatuiasca in materie de politica externa statul cel mai puternic dar si cel mai putin experimentat. Ideea de baza a cartii lui Morgenthau este politica de putere sau mai bine zis, necesitatea unei asemeni politici. Realistii definesc sfera politica prin relatiile de putere si autoritate. Indivizi, grupuri si natiun lupta pentru putere, inteleasa atât ca un control efectiv asupra mijloacelor coercitive, cât si ca relatie de autoritate bazata pe legitimitate. Echilibrul international este caracterizat de lupta pentru putere 16 care ii pune fata in fata pe cei care vor sa pastreze distributia actuala a puterii si cei care vor sa o schimbe. Ordinea mondiala are doua trasaturi principale: balanta necesara puterii si, pentru ca sistemul sa functioneze in pace, mecanismele normative. Toti realistii sunt de acord cu privire la includerea conceptului de balanta a puterii in teoriile lor careia ii dau patru intelesuri diferite fata de faimoasa definitie a lui Morgenthau, data in 1947: aspiratia spre putere a unora dintre natiuni, fiecare incercând fie sa mentina, fie sa rastoarne starea de fapt conduce la necesitatea unui constelatii numita balanta a puterii si a unor politici care sa-si propuna sa o pastreze. Realismul a contribuit la identificarea si delimitarea relatiilor internationale ca domeniu distinct, specific al sferei politice si al societatii globale, care are o individualitate proprie si reguli proprii de miscare (dezvoltare). El a subliniat necesitatea unui model propriu si unei teorii politice particulare cu privire la viata internationala. A transformat puterea

15 S. Guzzini, op. cit. p. 53.

16 Puterea este fundamentata pe opt baze diferite: geografia, resursele naturale, capacitatea industriala, pregatirea militara, populatia, caracterul national, moralul national si calitatea.

12

intr-un concept central al analizei reltiilor dintre state; politicile externe si politica mondiala sunt descrise si explicate in termenii luptei pentru putere. Actiunea politica a inceput sa fie judecata in raport cu consecintele sale reale in planul puterii: este postulat primatul politicii in raport cu etica. Disciplina Relatii Internationale se prezinta ca un teren de confruntare a unor scoli de gândire, cu abordari spcifice diferite. Astfel, anii ’50-60 constituie o perioada in care agenda de cercetare a teoreticienilor se extinde. Asistam la cea de a doua dezbatere in domeniu, in care se confrunta Bull si Kaplan. Primul reformeaza supozitia anarhiei (societatii) in contextul traditiei grotiene. Ideea modelului societatii internationale dupa natura umana este inlocuita cu dilema securitatii ca punct de plecare a politicii internationale. Kaplan propune modele de sistem international deci o perspectiva sistemica a relatiilor internationale. Alti teoreticieni (Allison, Steinbruner) subliniaza impactul continuu si masiv al politicii intrne asupra celei externe, punând in evidenta implicatiile procesului organizational si decizional, al politicilor guvernamentale si al proceselor cognitive. Aceste dispute teoretice conduc catre o criza a abordarii realiste a relatiilor internationale. Apar o serie de reactii realiste si neorealiste la criza (Keohane, Nye si Waltz). Se impune ideea nivelelor de analiza si a unui model multicauzal, pe fondul subminarii distinctiei intre intern-extern si conexarea si interactiunea diferitelor nivele. Este eliminata separarea dintre politica mondiala si economia mondiala. Sunt elaborate teoria regimurilor si teoria stabilitatii hegemonice. Neorealismului sistemic al lui Waltz, care limita agenda de cercetare prin revenirea la focalizarea pe stat si inlocuirea ideii maximizarii puterii cu cea a maximizarii securitatii, se incearca sa i se opuna concentrarea pe economia politica internationala. – incercare de revitalizare a realismului si de largire a agendei de cercetare / analiza a disciplinei.

13

Actualmente, disciplina se afla intr-o faza de fragmentare a realismului abordarilor teoretice. Ramâne clar caracterul interdisciplinar a abordarii – relatiile internationale, asa cum s-a aratat anterior este o interdisciplina deoarece ea manifesta o deschidere catre ansamblul interactiunilor, fluxurilor care transgreseaza frontierele dintre state / natiuni si includ cercetarea si analiza actiunilor comportamentelor si problematicii generate de existenta altor actori ai vietii internationale.

14

CAPITOLUL I1.

SOCIETATEA INTERNATIONALA SI RELATIILE INTERNATIONALE

2.1. RELATIILE INTERNATIONALE SI SUBIECTELE ACESTORA.

Când vorbim de societate, intelegem totalitatea oamenilor care traiesc in mod organizat 17 . Din cele mai vechi timpuri, fiinta umana nu a putut exista in mod izolat, a simtit nevoia sa se asocieze, sa convetuiasca cu alte fiinte asemenea ei, pentru a putea sa-si asigure si perpetueze existenta. Aceste relatii in forma primitiva, care au luat nastere in mod obiectiv, s- au dezvoltat sub imperiul evolutiei nevoilor materiale si spirituale, pâna la forma elevata pe care o prezinta astazi societatea umana. ea se prezinta sub doua forme:

o forma interna cunoscuta sub numele de popor, natiune care traieste in mod organizat intr-un stat; o forma externa - societatea internationala, compusa din totalitatea statelor – natiuni, dar si din alte entitati, asa cum vom arata in continuare.

2.1.1. SOCIETATEA INTERNATIONALA - este formata deci, in primul rând din state, purtatoare de suveranitate, care isi asuma in mod nemijlocit, anumite drepturi si obligatii in raporturile dintre ele. In societatea internationala contemporana, statelor li se alatura si alti actori: organizatiile internationale interstatale, cele neguvernamentale, alte entitati nestatale, a caror capacitate de a-si asuma drepturi si obligatii internationale decurge din vointa statelor.

17 E. Ciobanu, M. Popescu- Marin, M. Paun, Z. }tefanescu- Goanga, Dictionar explicativ si enciclopedic al limbii române, Ed. Floarea Darurilor, Bucuresti, 1997, p. 376.

15

Societatea internationala este insa, in esenta, o societate a statelor suverane, independente si egale in drepturi, chiar daca ele difera ca marime, nivel de dezvoltare si sisteme de valori 18 . Spre deosebire de societatea interna in cadrul careia puterea este unica, specific societatii internationale este descentralizarea puterii 19 . Principala caracteristica a societatii internationale consta in natura sa poliarhica, in sensul ca puterea este repartizata intre diferitele state care o compun. Acesta caracteristica se explica prin existenta, din punct de vedere juridic, a suveranitatii statelor, potrivit careia acestea nu se supun, in raporturile juridice dintre ele, unei autoritati superioare, cum se intâmpla in societatile interne.

2.1.2. RELATIILE INTERNATIONALE ACTUALE - de o mare complexitate si cu o sfera atotcuprinzatoare a vietii sociale, sunt cadrul in care se manifesta actiunea, interactiunea si influenta unei diversitati de factori nestatali: miscarile de eliberare nationala, organizatiile internationale neguvernamentale, Societatile Transnationale (STN), organizatiile profesionale si obstesti, persoane juridice si chiar persoane fizice. Raporturile care se stabilesc in cadrul societatii internationale sunt in general, denumite relatii internationale. Notiunea de relatii internationale desemneaza insa, mai multe categorii de raporturi sociale, având ca trasatura comuna faptul ca depasesc limitele unui singur stat, si anume:

raporturile dintre state si raporturile dintre acestea si celelalte entitati participante la societatea internationala, in primul rând organizatiile interguvernamentale;

18 I. Apostu, Gh. T. Arat, Prelegeri de Drept international public si privat, Ed. ALMA Galati, 2004, p. 8.

19 A. Bolintineanu, A. Nastase, Drept international contemporan, Ed. M. Of. Bucuresti, 1996, p. 17.

16

raporturile la care participa persoane juridice sau fizice din diverse state. In lumina acestor precizari putem defini relatiile internationale ca fiind totalitatea legaturilor si raporturilor politice, economice, juridice, ideologice, culturale, diplomatice, militare sau de alta natura, dintre state, sisteme de state, organizatii internationale sau alte entitati, inclusiv intre fortele sociale care au capacitatea de a actiona pe arena internationala. Nici o categorie de raporturi sociale nu poate exista in afara unui sistem de norme, oricât de simple, care sa le guverneze.Relatiile internationale constituie un sistem, deoarece numai conceperea lor ca un sistem coerent, complex si dinamic, reflecta lumea contemporana in care statele sunt prinse intr-un angrenaj global. Aceste norme juridice care guverneaza relatiile internationale fac obiectul dreptului international public si ale dreptului international privat, iar procesul constituirii si aplicarii acestor norme echivaleaza cu ceea ce in general, denumim ordine juridica internationala.

2.1.3. SUBIECTELE RELATIILOR INTERNATIONALE - In definirea relatiilor internationale se are in vedere faptul ca existenta si actiunea statului reprezinta o insemnatate majora, primordiala, ceea ce constituie o trasatura esentiala, structurala a relatiilor internationale in conditiile actuale. Statul ca organizatie politica a clasei aflate la putere, ca mod de organizare de sine-statatoare, a unei comunitati umane date (popor, natiune) participa direct, prin raporturile stabilite cu alte state, la viata internationala, exercitând o influenta majora esentiala. In acest sens se poate vorbi de statul – natiune ca principal subiect al vietii internationale. Ca participant nemijlocit si subiect principal al relatiilor internationale, statul isi desfasoara politica externa, isi manifesta pozitiile specifice si participa la solutionarea problemelor internationale in scopul

17

infaptuirii intereselor sale fundamentale, al crearii unor conditii favorabile (externe) realizarii sarcinilor si functiilor sale interne. Raporturile dintre state constituie componenta esentiala a relatiilor internationale; rezolvarea problemelor actuale ale pacii, securitatii si cooperarii internationale depinde de organizarea si evolutia raporturilor dintre state, de formele politico-juridice promovate si de eficienta acestora, asa incât relatiile internationale apar inainte de toate, ca relatii intre state (interstatale). In strânsa legatura cu actiunea internationala a statelor, isi manifesta influenta in acest domeniu organizatiile internationale interstatale. Forme de asociere permanenta a statelor in diferite domenii ale raporturilor lor de cooperare (politica, economica, tehnica, militara, culturala etc.), organizatiile internationale participa, in cadrul autonomiei lor functionale si a atributiilor stabilite de statele membre in tratatele constitutive, la solutionarea problemelor internationale. Atât stalele cât si organizatiile internationale se manifesta in relatiile dintre ele in cadrul juridic creat de dreptul international elaborat prin acordul lor de vointa, care se configureaza ca un ansamblu de principii, norme si institutii progresiste. In sfera relatiilor internationale se manifesta, intr-o masura sau alta, influenta si a altor factori, a unor forte social-politice diferite. Popoarele si natiunile organizate politiceste, aflate in conditiile luptei pentru eliberare nationala de sub dominatia straina, in vederea obtinerii independentei statale sau chiar pentru constituirea intr-un stat (ex.Autoritatea administrativa palestiniana), beneficiind de personalitate internationala, exercita o influenta puternica asupra relatiilor internationale . Relatiile externe ale partidelor si organizatiilor politice nationale, ca exponente ale intereselor claselor si grupurilor socale din tarile in care fiinteaza, formeaza o alta componenta a vietii internationale. In special partidele politice dezvolta legaturi cu alte partide, de aceeasi orientare

18

politica, fiind chiar grupate in diverse centrale internationale, miscari s.a. ( de

ex. Internationala Socialista, Miscarea ecologista, Internationala Crestin-

Democrata s.a.)

Organizatiile profesionale si obstesti isi fac simtita tot mai mult

prezenta, participând si contribuind in moduri specifice la crearea unor

curente pentru pace, securitate, dezarmare sau protectia mediului (ex.

Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, Medicine sans frontiere,

Jurnalisti fara frontiera etc.).

Rezulta clar ca relatiile internationale actuale prezinta o mare

complexitate si o diversitate de participanti, deosebiti ca structura, pozitie,

putere de influenta sau decizie. In aceste conditii, se poate pune fireasca

intrebare: este posibila organizarea relatiilor internationale intr-un sistem

international in cadrul caruia sa se evite anarhia, tendintele centrifuge,

conflictele si sa se realizeze concentrarea actiunilor si cooperarea pasnica

intre toate statele fara nici o deosebire?

Experienta demonstreaza ca in conditiile unei astfel de complexitati

sporite, statele reusesc cu dificultate sa gaseasca formele si mijloacele

necesare si adecvate organizarii raporturilor lor de cooperare, de armonizare a

actiunilor lor in cadrul sistemului international, corespunzator cerintelor pacii,

securitatii si cooperarii internationale. Orice origanizare democratica a

relatiilor internationale la nivel global, presupune utilizarea unor forme si

Un astfel de

mijloc il constituie dreptul international public.

metode corespunzatoare la nivel bilateral, zonal, si continental

2.2. CONEXIUNILE RELATIILOR INTERNATIONALE CU DREPTUL INTERNATIONAL, DIPLOMATIA SI POLITICA EXTERNA.

Intre nivelul structural reprezentat de relatiile internationale (in sens

larg) si nivelul normativ reprezentat de dreptul international, exista o relatie

19

de interconditionare reciproca, relatie mediata uneori de nivelul conceptual, reprezentat de stiinta dreptului international (doctrina). Datorita evolutiilor din cadrul societatii internationale, ale carei caractere cunosc o serie de modificari, uneori radicale, de la nivelul structural pornesc o serie de impulsuri determinate de necesitatea protejarii prin reglementare, a anumitor segmente de relatii internationale, data fiind valoarea deosebita pe care o au in ansamblul acestor relatii.Aceste impulsuri sunt fie direct receptate si li se dau raspunsuri corespunzatoare la nivel normativ, fie – de cele mai multe ori – sunt receptate la nivel conceptual, de catre doctrina, care prin analiza critica a situatiei de fapt, constientizeaza importanta valorii raportului care se supune normarii si propune solutii normative, preluate ulterior de dreptul international pozitiv.

In ce priveste raportul dintre diplomatie si relatiile internationale, este primordial de precizat ca cele doua notiuni nu trebuie sa se confunde.

Dupa cum se stie, diplomatia este activitatea desfasurata de organisme de specialitate, prin care statele realizeaza in mod oficial raporturile lor cu ceilalti parteneri ai relatiilor internationale, in special cu alte state, armonizand interesele lor cu cele ale societatii internationale. In acelasi timp, diplomatia nu este sinonima nici cu politica externa a statelor. Politica externa reprezinta totalitatea obiectivelor, scopurilor si mijloacelor pe care guvernele sau forurile politice de conducere ale statelor, le elaboreaza si le aplica in relatiile cu alte state, precum si in definirea atitudinii lor fata de problemele internationale. Dar, intre politica externa a statelo, dreptul diplomatic si dreptul international exista o strânsa conexiune:

scopurile si interesele nationale trebuie atinse prin diplomatie, respectand normele dreptului international, care este o emanatie consensuala a statelor. Diplomatia nu reprezinta decat instrumentul prin care statele isi realizeaza politica externa, participa in mod organizat la raporturile internationale. Rezulta ca dreptul international influenteaza si orienteaza politica externa a

20

statelor prin normele sale regulatoare ale relatiilor internationale, norme care trebuie respectate intocmai in actiunea de politica externa. Aceasta politica se oglindeste in tratatele pe care statele le incheie, in pozitiile adoptate in cadrul organizatiilor internationale interstatale, forme institutionalizate ale relatiilor internationale.

21

CAPITOLUL III.

EVOLUTIA ISTORICA A RELATIILOR INTERNATIONALE

3.1. APARITIA RELATIILOR INTERNATIONALE SI EVOLUTIA ACESTORA PANA IN EPOCA MODERNA.

Din cele mai vechi timpuri fiinta umana nu a putut exista in mod izolat, a fost nevoit sa se asocieze cu alti semeni pentru a putea supravetui. Primele comunitati gentilice au simtit nevoia de a stabili legaturi intre ele, fie pentru a se sprijini reciproc pentru obtinerea mijloacelor primare de existenta, fie pentru a se apara impotriva calamitatilor naturale frecvente sau a dusmanilor reprezentati de uriasele animale preistorice. Aceste relatii care luau nastere in mod obiectiv, aveu un caracter primitiv, dezvoltându-se ulterior sub imperiul evolutiei speciei si a nevoilor ei materiale. Dupa unii autori, relatiile internationale au aparut odata cu prima diviziune a muncii, atunci când un surplus de produse a devenit disponibil pentru schimburile cu alte comunitati tribale, generând fie lupte, fie aliante intre acestea. Desigur ca aceste relatii cu greu pot fi considerate relatii internationale, daca avem in vedere faptul ca aceste comunitati nu aveau o limba distincta, forme de organizare bine constituite sau un teritoriu de vietuire clar delimitat. Abia când se formeaza statele sclavagiste, care dezvolta civilizatii distincte iar raporturile dintre acestea capata un caracter de permanenta, de continuitate si sunt consacrate printr-o serie de cutume, sau prin intelegeri consemnate in documente, puteam vorbi de relatii internationale in acceptiunea moderna a cuvântului. Aceste cutume si documente priveau relatiile de pace sau razboi dintre statele respective, solutionarea unor

22

diferende, ducerea negocierilor, regimul solilor, relatii economice (schimburile de produse) etc. In conditiile nivelului redus al formelor de productie si al mijloacelor de comunicare, relatiile internationale ale acelei epoci aveau un caracter

zonal, desfasurându-se, de regula, intre vecinii situati in acelasi areal geografic: bazinul rasaritean al Marii Mediterane, zona Golfului Persic, Asia Centrala si de Sud, Peninsula Balcanica s.a. Relatiile interstatale se dezvolta pe masura ce epoca antica se apropie de apogeu. Epoca elinistica cunoaste o intensa viata internationala la care participa statele-cetati si imperiile vecine, dar si coloniile situate pe tarmurile Marii Negre. Dintr-o astfel de perspectiva, continentul european se detaseaza, pentru

o lunga perioada de timp ca centru al civilizatiei universale desi, pâna catre anul 1500 i.e.n. a fost un continent de popoare migratoare, polarizat mai intâi

in

jurul antichitatii grecesti si apoi a celei romane, si al mutatiilor economice

si

geopolitice care i-au marcat limesurile.

Astfel, Grecia antica constituita ca un sistem de state-cetati independente – am putea sa-l consideram international, bazat pe relatia conflict (razboaiele peloponesiace) – cooperare (Liga de la Delos – o prima organizatie internationala) devine “originea valorilor culturale europene”, idealurilor civice si aspiratiei individului catre universalitate 20 . Toata mostenirea de idei despre politica (Aristotel, Platon, Socrate) lasata de civilizatia elenistica este preluata si imbogatita de romanitate. Ulterior, conceptele novatoare ale Romei din domeniile administratiei si organizarii interne impun ideea de ierarhie in stat, de respect al legii si de unificare a regiunilor, urmate apoi de extinderea teritoriului, motivat economic dar si politic (rolul de” civilizator” al barbarilor din vestul, centrul

20 J.C. Gautron, Detroit european, 9,edition Ed. Dalloz, 1999 citat de C. Lefter in Fundamentele dreptului comunitar institutional, Ed. economica, 2003, p. 13.

23

si estul Europei). Aceste idei, alaturi de normele dreptului roman, primele norme de drept sistematizate, in care un loc important detine revine lui jus gentium (dreptul gintilor), vor sta la baza formarii statelor nationale in feudalismul timpuriu si in Evul Mediu. Ajungem in acest fel, dupa dezmembrarea imperiului roman, si epoca marilor navaliri ale popoarelor migratoare, in jurul anului 1000 la o anumita stabilitate a popoarelor. Mileniul unu este caracterizat de crestinizarea acestor popoare europene, renuntarea la religiile politeiste si intarirea bisericii crestine, biserica ce va avea timp de secole un rol hotarâtor in desfasurarea vietii interne si a relatiilor internationale ale statelor. Ajungem in secolele al XIV-lea si la al XV-lea, intr-o Europa de state nationale constituite ca unitati politice sau politico – religioase, bazate pe ideea de suveranitate, adica pe, frontiere relativ precise, armate nationale, limbi nationale si organizari interne bine definite, si nu in ultimul rând, pe dezvoltarea relatiilor dintre state – relatii internationale. Soliile –ambasade intinerante – strabat drumurile europene si ca rezultat al tratativelor purtate sunt incheiate numeroase tratate, in special aliante militare. In acelasi timp, statele feudale incep sa se impuna si ca unitati economice care au favorizat schimburile dintre pietele nationale mai mult sau mai putin inchise. A doua mare diviziune a muncii ajunge la apogeu, produsele sunt diversificate, apar primele bunuri manifacturate si primele elemente ale economiei de piata, care conduc la intensificarea schimburilor pe marile drumuri comerciale care incep sa se contureze din ce in ce mai pregnant. In perioada respectiva continentul european va cunoaste o inflorire deosebita a culturii si stiintei, perioada cunoscuta sub numele de Renastere si, totodata, va fi caracterizata ca epoca marilor descoperiri geografice. Europa va constata ca exista si alte “lumi” decât ea, si sub pretextul misiunii ei civilizatoare, va lua in stapânire pamânturi si semintii umane cu mult mai mai mari decât teritoriile si popoarele care o compun. Aceste actiuni, desfasurate

24

cu precadere de catre tarile din Europa de vest care dispuneau de mijloace perfectionate de navigatie, precum Spania, Portugalia, Olanda, Franta, Anglia si altele, vor permite un aflux de bogatii catre statele respective, care se dezvolta si devin tot mai puternice, creându-si imperii coloniale care vor dainui pâna in a doua jumatate a secolului XX 21 . Trebuie mentionat faptul ca in paralel cu dezvoltarea societatii feudale si a relatiilor dintre statele europene, se dezvolta astfel de societati si pe continentul asiatic si asistam, tot in aceasta perioada la o incercare de permanentizare a contactelor dintre cele doua civilizatii, atât prin relatii comerciale cât si prin misiuni de cunoastere 22 . Si in planul gândirii politice, epoca la care ne referim se remarca prin doctrinele si filozofia unor ilustre personalitati dintre care enumeram pe Tomaso Campanella, Nicolo Machiavelli, J Hobes, Hugo Grotius s.a. care a introdus in spatiul politic idei politice de guvernare, de organizare statala, reguli juridice de ducere a razboiului, concepte care au stat la baza dreptului international modern. Dar, in pofida tuturor acestor realizari, continentul european nu a cunoscut o liniste si armonie a relatiilor internationale. Numeroase conflicte armate, de lunga durata, soldate cu distrugeri materiale si umane, au zguduit pacea si securitatea continentului având repercusiuni si in relatiile cu celelalte civilizatii. Evenimentele care vor determina sfârsitul acestui ev mediu si vor marca radical relatiile interstatale au fost revolutia burgheza din Anglia, (1640 - 1649) si razboaiele religioase de 30 de ani, incheiate in 1648 prin Congresul de la Westtfalia care s-a soldat cu semnarea tratatelor de pace de la Osnabruck si Munster. Congresul a insemnat emergenta sistemului international de state bazat pe echilibrul puterii, a stabilit configuratia politica a continentului pentru aproape 150 de ani, i-a garantat status-quo-ul si o relativa pace.

21 Calatoria lui Marco Polo in China sau cea a Spatarului Milescu din dispozitia tarului rus Ivan cel Groaznic in acelasi imperiu (n.a.)

22 aceeasi zona (n.a)

25

3.2. EVOLUTIA RELATIILOR INTERNATIONALE DIN EPOCA MODERNA PANA IN EPOCA CONTEMPORANA

Din cele mai vechi timpuri fiinta umana nu a putut exista in mod izolat.

Primele comunitati umane au simtit nevoia de a stabili legaturi intre ele din

necesitatea de ase sprijini reciproc in obtinerea mijloacelor primare de

existenta, de a se ajuta impotriva calamitatilor naturale sau a dusmanilor

reprezentanti de uriasele animale preistorice.

Aceste relatii, in forma primitiva la inceput si care au luat nastere in

mod obiectiv s-au dezvoltat pe parcurs sub imperiul nevoilor evolusiei

materiale.

Dupa unii autori relatiile internationale au aparut odata cu prima

diviziune a muncii, când un surplus de produse au devenit disponibil pentru

schimburile intre triburi, generând lupte sau aliante intre acestea.

Dupa alti autori, relatiile internationale au aparut odata cu formarea

statelor, pe unele orânduiri, genetice. La inceput, relatiile erau rudimentare,

sporadice, de pace sau razboi, ele au existat si anterior, intre diferitele triburi

vecine.

Odata cu formarea statelor scalvagiste apar si raporturi intre acestea,

având caracter de permanenta, de continuitate, consacrate printr-o serie de

cutume (reguli, obiceiuri) si de reguli corespunzatoare de drept international

(in acceptiunea mai moderna) care priveau intelegeri de pace sau aliante

militare, solutionarea unor diferende, ducerea negocierilor prin soli,

schimburile de produse etc.

In conditiile nivelului redus al formelor de productie si al mijloacelor

de comunicare, relatiile internationale ale acelei epoci aveu un caracter zonal,

desfasurându-se izolat, in limitele unor regimuri geografice restrânse: bazinul

rasaritean al Marii Mediterane, zona Golfului Persic, Asia Centrala si de Sud-

Est.

26

Unele relatii stabilite de imperiul roman cu statele din India si China au avut un caracter temporar, sporadic. Dupa caderea Romei (sec. V), in perioada initiala a feudalismului se constituie noi centre ale vietii internationale, desfasurate in zone geografice limitate in principal la statele Euroepi-imperiul bizantin, sau statele feudale germane in apus sau statele slave in rasarit. Procesul de centralizare statala in Europa, inceput in sec. XII-XIII si accentuat in sec. al XIV – lea prin formarea de state feudale centralizate suverane: Spania, Franta, Anglia, Austria, Statele Italiene si cele Scandinave, Rusia si chiar tarile române – au dus la extinderea relatiilor internationale (politice, militare, economice) pe intreg continentul european si dincolo de acesta, care devine un adevarat centru al relatiilor internationale. Odata cu epoca marilor descoperiri geografice incepe si expansiunea marilor puteri navale europene pe alte continente. Incepând din secolele XVI-XVII, relatiile internationale capata tendinta de a deveni mondiale, in conditiile formarii primelor imperii coloniale, bazate pe dominatia si subjugarea unei majoritati a popoarelor globului, de catre câteva state europene puternice tocmai datorita exploatarii bogatiilor Lumii Noi.

In conditiile polarizarii in Europa a relatiilor internationale, solutionarea problemelor internationale este determinata in cadrul raporturilor de forta, de intelegere sau de razboi existente intre câteva mari puteri europene. Aceasta trasatura a vietii internationale caracterizeaza si perioada capitalismului marcata prin infaptuirea revolutiilor burgheze in Olanda (sec. XVI), Anglia (sec. XVII) si in Franta (sec. XVIII), precum si de valul revolutionar din 1848 din Europa inclusiv in tarile romane, proces insotit si de formarea statelor nationale. Desi in sec. XIX a crescut numarul statelor nationale suverane in Europa, totusi continutul si evolutia relatiilor internationale sunt determinate

27

de câteva mari puteri – pentarhia europeana - formata din Anglia, Franta,Rusia, Austria si Prusia, de lupta lor de cucerire, de impartire si apoi reimpartire a sferelor de influienta si dominatie atât in Europa cât si in alte zone ale lumii 23 . Dar tot in aceasta perioada apar si alti actori pe scena politica a lumii de care trebuie sa se tina seama in relatiile internationale. Este vorba de fostele colonii engleze din america de Nord, care cucerindu-si independenta in 1776,

cunosc un avânt industrial si o prosperitate economica neintâlnita in statele europene, fapt ce le desemneaza ca o putere politica si militara de care trebuie sa se tina seama in noua etapa de dezvoltare a societatii internationale. O prima luare de pozitie dura, prin prin care se pune in evidenta rolul nou pe care il joaca Statele Unite pe scena politica a lumii, este afirmarea in 1823 a doctrinei Monroe, prin care se declara ilegitima interventia Sfintei Aliante in luptele pentru renasterea si independenta natiunilor din continentul Sudamerican. La sfârsitul sec. XIX si inceputul sec. XX are loc o intensificare a procesului de reimpartire a lumii in sfere de influienta, si in zone de dominatie, de exploatare de catre marile puteri imperialiste ( inclusiv SUA) ceea ce guverneaza conflictele armate zonale, care culmineaza cu primul razboi mondial.Acestea vor avea drept urmare aparitia primului stat comunist,

pe

ruinele fostului imperiu colonial tarist. Consecintele in planul vietii si relatiilor internationale vor fi deosebite.

O

noua ideologie, o noua doctrina politica si diplomatica isi va spune

cuvântul sau pozitia de care ceilalti membri ai societatii internationale, inclusiv marile puteri cu pozitiz lor dominanta, vor trebui sa tina seama. O prima concluzie care se poate desprinde din observarea acestei evolutii a relatiilor internationale dintre state in perioada anterioara aparitiei .

23 Congresele de pace de la Viena (1815) si de la Paris (1856) ilistreaza intelegerile dintre marile put eurpene “Sfânta alianta” si “Concetptul european”, pentru subjugarea si exploatarea altor popoare si state.

28

3.2.1. PERIOADA 1648 – 1815 Dupa pacea westfalica, Europa – continentul cu cea mai redusa suprafata, parte a marii zone geografice Eur-Asia a fost impartita in state suverane independente, formând Sistemul International de State. Europa si-a putut permite aceasta fragmentare având, la momentul respectiv o superioritate tehnica evidenta, o bogatie materiala si spirituala superioara celorlalte continente, insotite de abilitati in materie de organizare si conducere politica, de necontestat. Asa cum s-a aratat anterior, secolul XVII a insemnat inceputul unei noi orientari a relatiilor internationale, intrarea lor in perioada moderna. Desi sistemul de pace de la Westfalia stabilea configuratia politica a Europei, aceasta nu a insemnat ca marile puteri care se configurasera la sfârsitul epocii feudale, nu au actionat in sensul propriilor interese hotarând destinul unor tari si popoare mai mici. Epoca la care ne referim prezinta o Europa in care dicteaza o Franta puternica, concurata de o Anglie imperiala, mare putere navala, de o Spanie, fosta mare putere aflata acum in declin de o Austrie aflata in fata ultimului efort de expansiune a imperiului Otoman si de o tânara Rusie pe cale sa devina mare putere sub Petru I. Aceste mari puteri, vor hotari destinul popoarelor din Centrul si Sudul Europei si , deopotriva, a celor din teritoriile inglobate in imperiile lor coloniale in devenire. In acelasi timp, se afirma ca viitoarea mare putere Prusia care prin politica statului dominant a reusit, un secol mai târziu, sa realizeze unitatea puzderiei de state germane. Aceste puteri nu vor ezita sa imparta pentru a doua oara Polonia, sa spulbere autonomia unor principate (Lituania, Finlanda) si sa le inglobeze in statele lor.

29

Putem adauga acestor elemente contributiile revolutiei industriale, aparitia unei oligarhii financiare, revolutia stiintifica si tehnica toate acestea ducând la dezvoltarea liberalismului si a capitalismului, la generlizarea schimburilor economice, inclusiv prin alegerea aurului ca etalon monetar. Desi nu se poate vorbi despre un echilibru european stabil, totusi, Europa a evoluat in mod omogen prin laicizarea gândirii (secolul iluminatilor) si prin victoria autonomiei politicului fata de ideologiile religioase, prin universalismul teoriei drepturilor naturale individuale. Existenta a numeroase state intr-un spatiu relativ unic a presupus aparitia unu sistem pentru reglementarea relatiilor dintre acestea. Timpul a adaugat o validare legala si o consacrare populara: nationalismul a devenit sacrosant in micile entitati suverane. Daca statul in sine a devenit atât de tabu, frontierele sale nu au avut acelasi tratament, variatia granitelor depinzând de cuceririle militare si de ratiunile ideologice. Astfel, un stat s-a putut extinde pe seama altuia insa, pe masura ce ideea de stat s-a polarizat in jurul nationalismului sau, in perioada 1870 – 1920 pe principiul autodeterminarii, au aparut state noi, fapt ce a accentuat fragmentarea si a dus la aparitia unor state cu putere relativ mica. Forta statelor europene le-a conferit imunitate fata de amenintari extracontinentale, principalul pericol pentru integritatea si prosperitatea lor venind doar din partea altor state europene. Pentru a reduce riscul unor confruntari s-au initiat un sistem care, desi consacra statul suveran, cauta sa reglementeze rivalitatile dintre state prin anumite forme de control si echilibru, prin aliante schimbatoare menite sa limiteze acumularile excedente de putere si printr-o legislatie internationala minimala. Totodata, transnationalismul acestor idei are drept rezultat emanciparea coloniilor europene din cele doua Americi, dintre care cele din America de Nord isi vor câstiga independenta in 1776 si, in mai putin de un secol, vor deveni un membru deosebit de activ al scenei politice internationale,

30

amenintând serios pozitia dominanta a Europei in gestionarea problemelor umanitatii. Toate aceste mutatii survenite pe planul relatiilor internationale, in perioada pe care o analizam, vor culmina cu Revolutia franceza din 1789 si cu consecintele acesteia: disparitia regalitatii dintr-o mare putere europeana, aparitia unor concepte democratice de guvernare si viata politica interna, consacrarea unor principii care vor fi adoptate ulterior ca fiind fundamentale pentru dreptul international s.a. Dar aceasta emancipare va cunoaste un hiatus de 20 de ani, timp in care Franta va repudia si incalca toate aceste principii democratice sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Epoca napoleoniana va bulversa Europa, razboaiele duse de Franta cuprinzând continentul de la Atlantic pâna la Moscova. Impotriva ei se creaza coalitia antinapoleoniana care, dupa numeroase esecuri, reuseste in 1815 sa scape continentul de cosmarul micului corsican. Epoca se incheie cu primul mare congres international care se desfasoara in 1815-1816 la Viena si care va marca secolul XIX atât in plan politic cât si in plan economic si social. Secolul XIX va debuta cu inaugurarea unei noi forme de desfasurare a relatiilor internationale: ce a congreselor si conferintelor internationale prin care se vor lua hotarâri cruciale pentru tarile si popoarele mici din Europa dar si din intreaga lume. Congresul de la Viena declara ilegitime orice miscari de emancipare nationala, de schimbare a regimurilor politice interne prin actiuni revolutionare. In acest scop, Anglia, Austria, Prusia, Rusia si Spania vor constitui Sfânta Alianta, care va interveni in mod represiv, oriunde pe continentul european, unde se incerca inlocuirea monarhiei cu alte forme de conducere democratica. Apogeul miscarilor revolutionare dar si al Sfintei Aliante, va fi anul 1848, dupa care, in jurul anului 1860, marile puteri se vor regrupa in

31

Concertul european care va domina relatiile internationale pâna aproape de sfârsitul secolului.

3.2.2.RELATII INTERNATIONALE IN PERIOADA 1870-1914.

Epoca respectiva a cunoscut o stabilitate care a alimentat speranta intr- o pace durabila, daca nu vesnica (iluzia ce mare), dar a marcat, in acelasi timp inceputul celei mai mari curse a inarmarilor cunoscute pâna atunci. Epoca a fost caracterizata de istoricul francez Maurice Beaumont ca fiind marcata de doua tendinte majore: febra industrializarii si expansiunea coloniala. Ambele s-au manifestat in principal in Europa care, la inceputul sec. XX, asa cum mentioneaza academicianul Camil Muresan, “a atins punctul culminant al

suprematiei sale economice si politice in lumea intreaga

149 milioane de kmp ai uscatului, Europa nu ocupa decât 40 de milioane, dar statele sale (inclusiv Rusia, intre Urali si Pacific) posedau in afara continentului 75.600.000 kmp, având aproape 600 milioane locuitori. Revolutia industriala a generat pe de o parte, un rapid avânt democratic, iar pe alta parte un flux in crestere al imperialismului. Tratatele incheiate intre state isi propuneau, deopotriva, sa mentina echilibrul european si sa creeze conditiile rasturnarii lui prin forta. O concurenta eonomica acerba coexista cu noile forme de organizare supranationala a industriei si finantelor, care aveau tendinta de a disciplina libera concurenta - fetisul capitalismului clasic. S-au desfasurat in paralel ori s-au confruntat ideologii, curente nationaliste si organizatii internationaliste: pangermantismul, panslavismul, scolile coloniale, afacerea Dreyfuss etc. In perioada respectiva au avut loc numeroase crize regionale, in special coloniale; incidentul Fashoda (1898), razboiul anglo-bur (1899-1902). crizele marocane (1905, 1911), razboaiele balcanice, in toate manifestându-se

Din suprafata de

32

intentia revizionista a Germaniei imperiale care contesta statu-quo-ul stabilit prin Acordul General al Conferintei coloniale de la Berlin (1884-1885). Dupa incidentul de la Agadar (1911) care dovedea ca prezenta franceza in Maroc devenise un casus belli pentru Germania, a urmat o veritabila tocmeala intre diplomatii celor doua tari, care au ales o solutie de compromis din care ambele tari ieseau in câstig; Franta isi intarea dominatia in Maroc, Algeria, Tunisia si in Africa Occidentala Franceza (AOF), iar Germania isi construia si ea un imperiu colonial prin obtinerea a 270.000 kmp in zona centrala a Africii: Moyen – Congo, Oubangui – Chari. Aceasta se adaugau coloniilor germane deja existente: Tanganyka, Rwanda si Burundi, Kamerun, Togo si o parte din Namibia, insumand in total 2.700.00 kmp si o populatie de 11.411.000 locuitori. Ocupate pe rând de aliatii antantofili, coloniile germane vor disparea dupa sfârsitul primului razboi mondial, imperiul colonial german reprezentând un episod efemer in istoria Africii. Declansarea si defasurarea primului razboi mondial vor avea asupra continentului african (cu cea mai mare suprafata de uscat si numar de locutori) doua consecinte majore: definitivarea sferelor de influenta coloniala pe continet si un proces relativ lent de trezire a constiintelor nationale ale popoarelor care-l populau. Dupa afirmarea universala a principiului autodeterminarii in perioada interbelica, se va produce o impresionanta resurectie a sentimentului national, care va conduce, dupa cel de-al II-lea razboi mondial la emanciparea politica a Africii.

3.3.RELATIILE INTERNATIONALE IN ANII 1920-1645

Lumea iesise revarsita din primul razboi mondial. Japonia a profitat de razboi pentru a-si extinde influenta in Pacific, ceea ce irita numeroase natiuni. Statele Unite si-au consolidat economia, ceea ce le confera o mai mare

33

importanta pe plan international. In Europa, aparitia unui stat comunist in Rusia, tratatele de pace, considerate injuste de catre invinsi, creaza noi rivalitati intre natiuni.

Statele Unite si restul lumii

In 1920, Statele Unite aleg solutia izolationalismului dar in acelasi timp incearca sa stopeze expansionismul japonez.

Izolationismul Statelor Unite In noiembrie 1919, Senatul american refuza sa ratifice Tratatul de la

Versailles, iar Statele Unite renunta in acest fel sa faca parte din Societtatea Natiunilor, al carei pact fondator era inclus in Tratat. Victoria republicanului Harding impotriva candidatului democrat sustinut de Wilson la alegerile prezidentiale din 1920 demonstreaza forta curentului izolationalist care bântuia atunci Statele Unite si determina tara sa se retraga in sine insasi

. Dar aceasta retragere este relativa. Statele Unite nu pot ignora complet Europa, pentru ca exporta acolo o parte din productia lor si pentu ca aceasta a contractat, in timpul razboiului, cu Statele Unite imprumuturi pe care ar fi timpul sa i le inapoieze. Si mai ales, Statele Unite nu au renuntat sa intervina in “perimetrul lor de securitate”: in America Latina mai intâi, unde incearca sa-si protejeze interesele economice; apoi in Pacific, unde puterea crescânda a Japoniei, care a stiut sa profite de razboi si de tratatele de pace pentru a face din China un stat semicolonial si sa puna stapânire pe Shantung, ii nelinisteste.

(protectionism, cote de imigrare, revenirea la “valorile” americane

)

Conferinta de la Washington. La initiativa secretarului de stat american Hugues, in perioada noiembrie 1921 – februarie 1922 se desfasoara la Washington o conferinta internationala, consacrata dezarmarii maritime si situatiei din Pacific. Ea se incheie cu mai multe acorduri. Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, Franta si Italia fixeaza un sistem de cote pentru navele mari de razboi. Aceste puteri

34

precum si China, Belgia, Tarile de Jos si Portugalia se angajeaza sa mentina independenta si integritatea teritoriala a Chinei. Statele Unite, Japonia, Franta si Marea Britanie se angajeaza sa mentina statu quo-ul din Pacific. Si in fine, Japonia accepta sa renunte la majoritatea drepturilor sale asupra Shantung- ului. Aceste acorduri satisfac deplin Statele Unite, dat fiind ca ele confirma suprematia lor militara in domeniul maritim si pun capat expansionismul japonez.

EUROPA IN CRIZA (1920 – 1924) In ceea ce priveste, Europa este sfâsiata de dispute si conflicte locale.

Disputele europene In anii 1920, Europa este macinata de diverse dispute:

Numeroase state europene, nemultumite de tratatele de pace, isi propun sa isi modifice frontierele, chiar si facând uz de forta daca este necesar. In aceasta situatie se afla puterile invinse (in special Turcia, care, prin Tratatul de la Sèvres din 1920, a fost obligata sa cedeze Tracia Orientala si Smirna, sa delimitarizeze Strâmtorile si sa accepte o agravare a regimului capitulatiilor care acorda occidentalilor privilegii in Turcia), dar si Italia care nu a putut obtine nici Fiume, nici coasta dalmata, sau noua Polonie, care refuza sa accepte linia Curzon propusa de aliati ca frontiera de rasarit. Intre Franta guvernata de partidele din blocul national, care doresc stricta aplicare a tratatului de la Versailles si Germania, umilita de un tratat pe car il considera un Diktat si a carui revizuire o doreste, exista o puternica contradictie. Exista relatii conflictuale si intre Franta si Marea Britanie pentru ca aceste doua tari sunt la concurenta in Orientul Mijlociu si pentru ca britanicii, spre deosebire de francezi, sunt de acord cu

35

redresarea Germaniei (ei se tem de o hegemonie franceza pe continent si de o prabusire a Germaniei daunatoare comertului lor). Si in fine, numeroase state sunt potrivnice Rusie sovietice care a nationalizat intreprinderile straine de pe teritoriul sau, care refuza sa inapoieze imprumuturile contractate de guvernul tarist in Europa inainte de revolutie si care cheama popoarele lumii sa se ridice impotriva guvernelor lor (1920). Razboaiele si loviturile de forta ar putea fi evitate daca ar exista o pavaza. Dar Statele Unite nu vor sa fie politistul Europei, iar Societatea Natiunilor, creata pentru a garanta pacea, este neputincioasa: principiul

unanimitatii o paralizeaza, ea nu poate impune sanctiuni militare, iar statele

mari (Statele Unite, Rusia sovietica, Grmania organism.

Razboaiele de anexare din Europa. In Polonia, maresalul Pilsudski viseaza sa refaca Polonia Mare din 1772 (de dinainte de impartirile succesive) intinzând tara spre est, dincolo de linia Curzon. In aprilie 1920, armata polona patrunde in Ucraina rusa. Dupa un contraatac fulgerator al Armatei rosii, care o conduce la portile Varsoviei (august), Pilsudski, asistat de misiunea militara franceza condusa de general Weygand, reuseste sa lanseze o noua ofensiva. In cele din urma el impune sovieticilor Tratatul de la Riga (18 martie 1921) care fixeaza frontiera rasariteana a Poloniei la peste 150 km est de linia Curzon: Rusia trebuie sa renunte la teritoriile populate in majoritate de ucranieni si bielorusi. Sustinând Polonia, Franta a reusit sa combine doua dintre obiectivele sale; aliantele sale preventive impotriva Germaniei si politica sa de cordon sanitar impotriva Rusiei sovietice. In Turcia, in 1920, generalul nationalist Mustafa Kemal organizeaza opozitia impotriva Tratatului de la Sèvres. Se declanseaza astfel razboiul

nu fac parte din acest

)

36

impotriva grecilor (sustinuti de englezi), care va dura doi ani. Invingator, el obtine din partea Aliatilor garantii prin Tratatul de la Lausanne 24 iulie 1923), care asigura Turciei intreaga Asie Mica, Tracia orientala, precum si zona strâmtorilor si anuleaza regimul capitulatiilor. Turcii din Grecia (350 000 persoane) se intorc in Turcia, iar grecii din Turcia (1,4 milioane de persoane) revin in Grecia. Rezultatul este accentuarea rivalitatii franco-britanice, Anglia reprosând Frantei ca nu a sustinut-o in sprijinul acordat Greciei. Anexiunilor infaptuite de Polonia si Turcia li se adauga altele mai modeste.In 1920, Polonia smulge Vilniusul Lituaniei. In 1923, Lituania ocupa Memel (Danzig), vechi oras german in Prusia orientala pe care Tratatul de la Versailles l-a declarat oras liber. In cealalta extremitate a Europei, grupuri de nationalisti italieni condusi de poetul Gabriele d’Annunzio ocupa timp de mai bine de un an orasul Fiume care va fi in cele din urma anexat de Italia lui Mussolini in1924.

Ocuparea regiunii Ruhr. Cifra totala a reparatiilor pe care Germania trebuie sa le plateasca, repartizarea sumelor intre invingatori fiind fixata la Conferinta de la Spa din 1920 (Franta obtine 52 % din aceasta suma), este fixata in 1921 la 132 miliarde de marci-aur. Dar Germania intârzie sa plateasca. Franta, de comun acord cu Italia si Belgia,hotareste atunci sa ocupe regiunea Ruhr – bogata regiune miniera din Germania – pentru a determina astfel Reichul se se supuna si pentru a obtine o parte din reparatii in natura. La 11 ianuarie 1923, miltarii intra in Essen, Bochum, Dortmund si si Gelsenkirchen. In replica, guvernul german al cancelarului Wilhelm Cuno lanseaza drept cuvânt de ordine rezistenta pasiva, iar la 22 ianuarie, in bazinul Ruhr se declanseaza greva generala. Dar minerii si feroviarii francezi preiau stafeta; economia germana lipsita de carbune este paralizata; marca se prabuseste. In

37

august 1923, Cuno este inlocuit de impaciuitorul Stresemann care pune capat rezistentei pasive.

DESTINDEREA

In perioada 1924 – 1929, se inregistreaza o apropiere intre Franta si Germania, iar in lume se iau diverse initiative menite sa previna izbucnirea unor noi razboaie.

Conditiile destinderii Incepând din 1923, mai multi factori contribuie la destinderea internationala:

Statele Unite condamna alaturi de Marea Britanie ocuparea regiunii Ruhr. Ele fac presiuni asupra Frantei pentru ca aceasta sa evacueze zona si sa reduca cifra reparatiilor; primul razboi mondial ramâne o amintire, iar nationalismul se atenuiazaa si el. In 1924, in Marea Britanie si in Franta, vin la putere reprezentantii stângii, favorabili cooperarii intre popoare, in timp ce in Germania guvernele sunt de acum deschise discutiilor cu Aliatii; Dupa ce Lenin renunta la comunismul de razboi in favoarea NEP (1921), Uniunea Sovietica renunta si la ideea revolutiei mondiale si incearca sa stabileasca relatii cu tarile capitaliste; In fine, lumea intra intr-o epoca de crestere economica si de prosperitate favorabila destinderii.

Apropierea franco – germana Apropierea franco-germana, realizata in principal de ministri de externe francez, Briand si german, Stresemann, parcurge mai multe etape:

In 1924 este acceptat Planul Dawes. Franta promite evacuarea regiunilor Ruhr care va fi evacuata de fapt in periada octombrie 1924 – iulie 1925). Aliatii reduc cifra anuala a reparatiilor pentru

38

anii 1924 – 1929 (fara a modifica cifra totala), pe care au grija sa se asigure ca o obtin printr-un control riguros al finantelor Republicii de la Weimar. La rândul lor Statele Unite imprumuta capital Germaniei pentru ca aceasta sa-si poata onora obligatiile. Prin Pactul de la Locarno (acordurile semnate in 1925), Germania recunoaste frontierele sale apusene cu Franta si Belgia (dar nu si frontierele rasaritene) si se angajeaza sa respecte prevederile Tratatului de la Versailles privind zona demilitarizata a Renaniei. In 1926, Germania, cu sprijinul Frantei, devine membra a Societatii Natiunilor. Planul Young, semnat in 1929, diminueaza cifra totala a reparatiilor, reesaloneaza plata lor pâna in 1988 si anuleaza controlul financiar exercitat de Aliati. In 1930, trupele franceze, engleze si belgiene parasesc zona malului stâng al Rinului cu numai cinci ani mai devreme decât prevederea Tratatului din

1919.

Obiectivul: pancea mondiala ? Incepând din 1924, lumea pare sa fie in cautarea unei noi ordini, mai pasnice. Relatiile conflictuale intre tarile capitaliste si Rusia comunista se atenueaza. Din aprilie 1922, Germania recunoaste URSS cu ocazia Tratatului de la Rapallo (prin care cele doua tari isi anuleaza reciproc datoriile si initiaza o colaborare militara). In 1924, Marea Britanie, apoi Italia, China si aproape toate tarile europene, printre care si Franta, stabilesc relatii diplomatice cu Moscova. Se adopta o serie de masuri pentru eficientizarea Societatii Natiunilor. Cehoslovacul Edvard Benes prezinta in 1924 la Geneva un protocol care

39

schimba Statutul Societatii Natiunilor propunând arbitrarea obligatorie a conflictelor, aplicarea de sanctiuni fara obligativitatea unanimitatii in Consiliu, (doar cu o majoritate de doua treimi) si crearea unei armate internationale. Desi “Protocolul de la Geneva” este in cele din urma respins, Societatea Natiunilor, consolidata prin aderarea Germaniei, reuseste in perioada 1926 – 1931 sa rezolve câteva litigii intre tari reprezentând puteri mai mici. In fine, Briand incearca sa consolideze pacea prin câteva solutii noi. In 1928, el semneaza impreuna cu Kellogg, secretar de stat american, un pact pacifist si formal, Pactul Briand-Kellogg, la care adera 68 de state (printre care Statele Unite, Germania, Japonia si URSS) care se angajeaza sa-si rezolve problemele fara sa recurga la solutia razboiului. In 1929, el propune Societatii Natiunilor crearea unei federatii europene care, “fara a afecta suveranitatea nici unei natiuni”, sa creeze legaturi economice si politice intre ele si sa faca astfel imposibila izbucnirea unui razboi. Perioadei de puternice tensiuni internationale, 1920 – 1924, ii urmeaza acum o perioada de destindere. Aceasta insa este foarte fragila. In ciuda aparentelor, un sentiment de neincredere continua sa domine puterile europene care incearca sa creeza in jurul lor retele defensive, cum este cazul Frantei de pilda, care incheie pe parcursul anilor ’20 aliante cu tarile din est capabile sa tina piept Germaniei in caz de razboi. Perioada de destindere este strâns legata de o perioada efemera de prosperitate.

RELATIILE INTERNATIONALE IN ANII ‘30

Marea criza economica din anii ’30 a avut drept consecinta sfârsitul perioadei de destindere. Ea contribuie la succesul dictaturilor care care propun ca solutii pentru rezolvarea problemelor reinarmarea si o politica de

40

expansiune. Ea slabeste democratiile, care se repliaza si nu reactioneaza aproape deloc la agresiunea dictaturilor.

NOI TENSIUNI (1930-1933) In perioada 1930-1933 se instaleaza o noua perioada de tensiuni in Orient si Occident.

In Occident, primele neintelegeri. Responsabilii politici ai Germaniei si Austriei considera ca faurirea unei ample piete protejate austro-germana este remediul cel mai eficace impotriva crizei. Dar acest proiect de uniune vamala pe care il incheie la 14 martie 1931 pare, dupa parearea multora un preludiu la o uniune politica interzisa de tratate. Germanii si austriecii dau in cele din urma inapoi, dar initiativa lor provoaca o racire a relatiilor franco-germane. In iulie 1932, la Conferinta de la Lausanne, Aliatii accepta sub presiunea americanilor, sa renunte definitiv la reparatiile germane. Ei spera sa obtina in schimb anularea de catre Statele Unite a datoriilor. Dar presedintele american Hoover refuza sa faca acest lucru. Guvernul francez hotaraste atunci unilateral sa nu mai inapoieze imprumuturile pe care le-a facut de la Statele unite, in timp ce celelalte state debitoare continua sa inapoieze sume foarte simbolice. Intre Statele Unite si democratiile europene se creaza o stare de ostilitate. Izolationismul american se accentueaza.

In Orient, prabusirea statu quo-ului Incepând din 1930, Japonia resimte efectele violente ale crizei. Militarii niponi, a caror influenta este din ce in ce mai mare, propun ca solutie o politica de cuceriri. In septembrie 1931, trupele japoneze ocupa principalele orase din Manciuria, bogata regiune miniera si agricola din nordul Chinei, apoi in câteva saptamâni intreaga provincie, care devine un protectorat sub numele de Manchoukuo.

41

Prin atacul sau impotriva Chinei, Japonia incalca pactul Societatii Natiunilor si pactul Briand-Kellogg din 1928. Societatii Natiunilor, care cere Japoniei sa-si retraga trupele, i se raspunde printr-un refuz, aceasta aflându-se ulterior in imposibilitatea de a putea impune sanctiuni. Japonia se retrage din organizatie la 17 martie 1933 si invadeaza Jehol, regiunea din China cuprinsa intre Manciuria si Marele Zid Chinezesc.

Esecul dezarmarii La importanta Conferinta de la Geneva asupra dezarmarii, care incepe in februarie 1932, participa 62 de state printre care Statele Unite si URSS. Franta nu vrea insa sa renunte la fortele sale terestre, Marea Britanie si Statele Unite la fortele maritime. In momentul in care discutiile ajung intr-o situatie de impas, noul cancelar german, Adolf Hitler, anunta retragerea Germaniei de la Conferinta, la 14 octombrie 1933 si din Societatea Natiunilor, la 19 octombrie. El are de acum mâna libera pentru a reinarma tara.

PERICOLUL CRESTE (1933-1937) In perioada 1933 – 1937, dictaturile, a caror politica e din ce in ce mai agresiva, sfârsesc prin a se alia intre ele.

Germania nazista se confrunta cu Europa (1933-1935) Programul expansionist al lui Hitler este anuntat in lucrarea sa Mein Kampf, care apare in 1925. Hitler urmareste sa refaca puterea militara a Germaniei, apoi sa o sporeasca prin alipirea populatiilor cu sânge german, in special austriecii si germanii din regiunea sudeta. Reichul va putea avea atunci “o explicatie definitiva cu Franta”, inainte de a cuceri in Est un “spatiu vital” in detrimentul slavilor. In perioada 1933-1935, Fuhrerul incepe sa-si puna in practica proiectele. In iulie 1934 la Viena, un comando de nazisti austrieci il

42

asasineaza pe cancelarul Dollfuss pregatind terenul pentru reunificarea Austriei cu Germania, la care Hitler renunta atunci când Mussolini, potrivnic ideii formarii unui nou imperiu la granitele Italiei, mobilizeaza patru devizii in trecatoarea Brenner. La sfârsitulanului 1934, nazistii intreprind o campanie violenta in regiunea Saar, unde in ianuarie 1935 populatia va trebui sa decida prin plebiscit destinul regiunii (90% se pronunta in favoarea realipirii la germania). In martie 1935, Hitler anunta public reinfintarea serviciului militar obligatoriu de doi ani si crearea unei forte aeriene militare, Luftwaffe, incalcând astfel prevederile Tratatului de la Versailles. Franta, care se teme de revansa germana, incearca atunci sa isi izoleze vecinul. In anii ’20, ea a creat un sistem de aliante cu puterile Europei Centrale. In 1934, ministrul francez de externe, Louis Barthou, incearca sa consolideze acest sistem realizând o apropiere intre Franta si Uniunea Sovietica si Italia. Succesorul sau Pierre Laval, continua aceasta politica. El semneaza la 14 aprilie 1935, impreuna cu reprezentantii Italiei si Angliei, Acordurile de la Stresa, prin care cele trei tari isi afirma acordul fata de Pactul de la Locarno si dorinta de a pastra statu quo-ul in europa. La 2 mai 1935, el incheie cu sovieticii un tratat de asistenta mutuala in caz de agresiune.

Agresiunile germane si italiene (1935-1936) Incepând din 1933, Mussolini isi propune sa cucereasca ultimul stat independent din Africa, Etiopia. La 3 octombrie 1935 incepe agresiunea impotriva Etiopiei. La initiativa statelor democratice, Societatea Natiunilor hotareste imediat sa impuna sanctiuni economice Italiei (ridicate in 1936), in vreme ce Germania ii furnizeaza Italiei carbunele de care are nevoie. La 28 decembrie 1935, Mussolini, furios impotriva Frantei si a Marii Britanii, denunta acordurile de la Stresa, apoi, la 9 mai 1936, el anexeaza Etiopia. La 7 martie 1936, Hitler, cu efective de 30 000 de soldati, ocupa zona demilitarizata a Renaniei care, potrivit Tratatului de la Versailles, confirmat

43

de Pactul de la Locarno, trebuia sa ramâna definitiv demilitarizata. Se trece imediat la construirea liniei Siegfried, in fata liniei Maginot. Cabinetul francez, caruia responsabilii politici britanici ii refuza acordarea unui ajutor militar, se multumeste sa faca apel la Societatea Natiunilor, care ramâne insa neputincioasa. Parisul, recunoscându-si slabiciunea, asista cum Polonia, România, Iugoslavia se indeparteaza de el si se indreapta spre Germania. Spania, devenita in 1931 republica, este guvernata incepând din februarie 1936 de Frontul Popular care regrupeaza partidele de stânga. In iulie, o parrte din armata se revolta la indemnul generalulu Franco. In august, marile puteri europene semneaza un pact de “neinterventie” care prevede sa nu acorde ajutor militar nici uneia din tabere. Dar incepând de la sfârsitul anului 1936, Germania si Italia, desi semnatare ale acestui pact, acorda sprijin militar generalului Franco, care in 1939 invinge.

Alianta dictaturilor (1936-1937) Italia si Germania, din ce in ce mai apropiate, semneaza la Berlin, in octombrie 1936, un tratat de prietenie, cunoscut sub numele de “axa Roma- Berlin”. La 6 noiembrie 1937, Italia adera la Pactul anticomintern, indreptat initial impotriva comunismului, dar care contine o promisiune secreta de ajutor in caz de atac sovietic si care a fost semnat de Germania si Japonia la 25 noiembrie 1936. Mai experimentate, mai bine inarmate, constiente de neputinta Societatii natiunilor (din care Italia se retrage in decembrie 1937) si a democratiilor, dictaturile isi pot realiza de acum ambitiile.

DECLANSAREA RAZBOIULUI (1937-1939) Datorita pasivitatii democratilor, dictaturile nu mai ezita sa-si satisfaca ambitiile.

Japonia ataca China

44

La 7 iulie 1937, trupele japoneze lanseaza o ampla ofensiva in China. Dupa cucerirea Pekinului (26-27 iulie), ele invadeaza intreaga China de nord- est. La sfârsitul anului 1937, trupele japoneze controleaza porturile importante, printre care Shanghai. Singura regiune care le scapa este centrul tarii, controlat de armatele lui Jieschi (Chiang kai-shek) care a facut din orasul Chongqing (Tchoung king) capitala sa provizorie. Tokyo se decide atunci sa puna capat rezistentei chineze, taind drumurile prin care aceasta primea arme din URSS (pâna in 1938), apoi din Statele Unite.

Germania anexeaza Austria si regiunea sudeta. In Austria, dupa numirea nazistului Seyss-Inquart i functia de ministru de interne, sub presiunea lui Hitler, cancelarul Schuschnigg incearca zadarnic sa organizeze un referendum privind independenta tarii sale. Constrâns de nazisti sa demisioneze, el este inlocuit in functie de Seyss-Inquart, care cheama trupele germane. Anschluss-ul, cu care Italia este de acum de acord, este proclamat la 13 martie 1938 si aprobat prin plebiscit cu un procent de 97% de germani si austrieci. Democratiile protesteaza timid. La 12 septembrie 1938, dupa Anschluss, Hitler revendica regiunea sudeta, zona industriala bogata din Cehoslovacia, locuita de o populatie de limba germana. Conflictul dintre Germania si Cehoslovacia – aliata URSS (tratatul din 1935) si mai ales a Frantei (tratatul din 1925) – risca sa se generalizeze in intraga Europa. Atunci când razboiul era iminent, Hitler accepta sa-i intâlneasca, la 29 septembrie 1938, la Munchen, pe Mussolini (reprezentantul Italiei), pe Chamberlain (reprezentantul Marii Britanii) si pe Daladier (reprezentantul Frantei) pentru a discuta aceasta problema (nici URSS, nici Cehoslovacia nu sunt invitate). Acordul de la Munchen, semnat la 30 septembrie, recunoaste dzmembrarea Cehoslovaciei in favoarea Germaniei care obtine regiunea sudeta. Populatiile Frantei si Angliei, care cred ca au câstigat astfel pacea, isi primesc cu entuziasm reprezentantii la intoarcerea in

45

tara. Acest moment este totusi un dezastru: democratiile si-au confirmat slabiciunea si s-au indepartat de URSS.

Criza din anul 1939 Existenta statului cehoslovac, desi diminuat, impiedica accesul lui Hitlerin Europa de est si la petrolul românesc. La 15 martie 1939, armata germana intra in regiunile cehe Boemia si Moravia, care devin un protectorat german, iar Slovacia, pe jumatate dezmembrata de statele riverane, devine stat satelit. La scurt timp dupa aceea, Fuhrerul constrânge Lituania sa-i cedeze portul Memel (22martie). In timp ce in aprilie Mussolini ocupa la rândul lui Albania, presa germana se dezlantuie impotriva Poloniei, care pare sa fie urmatoarea victima a Reichului. Democratiile reactioneaza si ele in cel din urma, incepând sa se reinarmeze. Franta confirma, la 13 aprilie 1939, alianta sa din 1921 cu Polonia. Dar la 23 augst este semnat un tratat de neagresiune germano- sovietic; URSS si Germania isi impart Polonia printr-un protocol secret. Germania, Japonia si Italia au stiut sa profite de slabiciunea democratilor pentru a incepe sa-si realizeze pe parcursul anilor ’30 ambitiile lor in exterior, incalcând toate reglementarile internationale. Abia in 1939 Marea Britanie si Franta incep de fapt sa reactioneze. dar este mult prea târziu.

3.4. RELATIILE INTERNATIONALE IN PERIOADA 1945 – 1962

Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial consfinteste impartirea lumii intre Statele Unite si URSS, singurile tari posesoare ale armei atomice, (in 1945 si 1949), in defavoarea fostelor puteri europene. Aliati impotriva Germaniei, cele doua Mari Puteri devin adversari, care alcatuiesc

46

doua blocuri ostile. Un al treilea razboi mondial parea iminent, dar riscul unei conflagratii nucleare determina cele doua Mari puteri sa renunte la o confruntare directa. Aceasta opozitie indirecta, care nu degenereaza intr-un conflict generalizat, a fost denumita ‘razboi rece’. Declansat in 1947, el va domina relatiile internationale pe toata durata anilor ’50.

LUMEA IMPARTITA IN DOUA (1947-1949)

Incepând din 1947, URSS si Statele Unite isi impart lumea.

Ruptura din 1947. Anul 1947 este un an decisiv. Truman, presedinte al Statelor Unite din aprile 1945, vrea sa ajute “popoarele libere” impotriva amenintarii comuniste:

aceasta este doctrina “stavilirii’. La 5 iunie 1947, secretarul sau de stat, George Marshall, propune un plan prin care sa se acorde ajutor financiar europei cu scopul de a “stavili” extinderea comunismului, fenomen pe care el il considera legat de problemele economice. Stalin refuza evident planul Marshall si obliga tarile ocupate de Armata Rosie (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria) sa faca acelasi lucru. Dar restul Europei (adica 16 tari, printre care Franta, Marea Britanie, Italia si Germania de Vest) accepta dolarii americani. Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), creata in aprilie 1948 pentru a repartsiza acest ajutor intre cele 16 tari carora li se adresa, marcheaza aparitia sintagmei Europa de Vest. Riposta sovietica nu se lasa asteptata. In perioada 22-27 septembrie 1947,delegatii a noua partide comuniste europene, reuniti la Szklarska Poreba (Polonia), infiinteaza kominformul (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti), care va fi insarcinat sa le coordoneze activitatea. Delegatul sovietic, Andrei Jdanov, enunta o doctrina care raspunde doctrinei lui Truman: URSS trebuie sa mobilizeze sub conducerea sa toate tarile “antiimperialiste’.

47

Organizarea blocurilor Statele Unite isi structureaza zona de influenta:

Pe continentul amrican, 21 de natiuni din America Latina semneaza cu Statele Unite Tratatul de la Rio de Janeiro, un pact de “legitima aparare colectiva’ (2 septembrie1947). In Europa, in martie 1948, Statele Unite impun semnarea tratatului de la Bruxelles, tratat de asistenta militara intre Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxemburg, care in 1954, va deveni Uniunea Europei Occidentale (UEO). Apoi la 4 aprilie 1949, Statele Unite semneaza impreuna cu Canada si sase tari din Europa Occidentala, printre care Franta si Marea Britanie, Tratatul Atlanticului de Nord (sub Pactul Atlantic). Pentru a asigura apararea colectiva a tarilor semnatare, in 1950 se creaza, NATO (North Atlantic Treay Organization), iar generalul Eisehower devine comandant suprem in Europa al fortelor NATO. In Asia, Statele Unite semneaza diferite tratate de alianta cu Filipine (30 august 1951), Australia si Noua Zeenlanda (1 septembrie 1951), creând ANZUS (Australia- New Zeland- United States) si un tratat de pace cu Japonia (Tratatul de la San Francisco din 8 septembrie 1951). URSS la rândul sau, consolideaza blocul comunist:

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), mai cunoscut sub numele de Comecon, are drept scop intarirea coeziunii economice a Europei de Est (25 ianuarie 1949). Sovieticii semneaza o serie de pacte militare bilaterale cu vecinii lor din Europa de Est (1948-1949), apoi la 14 februari 1950 cu Republica Populara Chneza.

48

Cele doua blocuri sunt fata in fata, dar refuza conflictul armat direct care le-ar obliga sa foloseasca armamentul nuclear.

CONFLICTELE DIN PERIOADA RAZBOIULUI RECE (1949 – 1953)

In

Europa,

ca

si

in

Asia, cele doua Mari Puteri se infrunta prin

intermediul unor popoare interpuse.

Confruntarea ideologica In fiecare dintre cele doua tabere, teama de celalalt creeaza o adevarata psihoza. In URSS, “epurarile” afecteaza atât partidul cât si armata. Lagarile se umplu cu mai multe milioaane de detinuti. In iunie 1948, Iugoslavia lui Tito, acuzata ca face jocul imperialismului american, este condamnata de lagarul socialist. Incepând din 1947, in Statele Unite incepe ‘vânatoarea de vrajitoare’ declansata impotiva comunistilor si amplificata apoi de maccarthysm. In Europa occidentala, partidele comuniste francez si italian, indepartate de la putere in 1947, organizeaza ample campanii impotriva imperialismului american. In aprilie 1949, comunistii si “tovarasii de drum” infiinteaza Miscarea pentru pace, al carei “Apel de la Stockholm” (18 martie 1950) impotriva armelor atomice, este semnat de 273 milioane de persoane din lumea intreaga.

Impartirea Germaniei. Germania este primul teatru al razboiului Rece, dupa cum o demonstreaza blocada sovietica asupra Berlinului de Vest (24 iunie 1948). Datorita podului aerian organizat de Statele Unite pentru a-i aproviziona pe berlinezi cu alimente, blocada este ridicata la 12 mai 1949.

49

Impartirea tarii este inevitabila si se concretizeaza in vest prin crearea la 23 mai 1949 a Republicii Federale Germania (RFG) si in Est prin crearea la

7 octombrie 1949 a Republicii Democrate Germane (RDG). Aceste doua state, creatie a Razboiului Rece, vor ramâne miza si simbolul acestuia pâna in

1989.

Razboiul din Coreea. Crearea Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie 1949, deschide un al doilea front al razboiului Rece din Asia. URSS sustine acest regim comunist, in timp ce Statele Unite il sprijina pe oponentul “nationalist” Chang Kai-shek (Jiang Jieshi), refugiat in insula Formosa (Taiwan). Datorita sprijinului venit din partea americanilor, regimul din Taiwan va reprezenta China in Consiliul de Securitate al ONU, in defavoarea regimului comunist. In semn de protest, URSS va boicota Consiliul de Securitate timp de câteva luni.

URSS sustine de asemenea Coreea de Nord comunista, in timp ce Statele Unite sustin Coreea de Sud capitalista. Conflictul se declanseaza la 25 iunie 1950, atunci când Coreea de Nord ataca Coreea de Sud. Profitând de absenta sovietica, Statele Unite obtin aprobarea Consiliului de Securitate in privinta trimiterii in Coreea a unei forte unificate a ONU comandata de generalul MacAtrhur (7 iulie): in septembrie-octombrie, aceste trupe ii resping pe nord-coreeni pâna la frontierele Chinei, care arunca atunci in lupta 800 000 de “voluntari’. Dupa contraofensiva chineza, front se stabilizaza in ianuarie 1951. MacArthur, care solicita folosirea armei atomice, este inlocuit in aprilie 1951 de Ridgway. Armistitiul, semnat la 27 iulie 1953, stabileste revenirea la frontierele de dinainte de conflictul soldat cu un milion si jumatate de morti.

CATRE UN ECHILIBRU AL CELOR DOUA BLOCURI

(1953-1962)

50

Moartea lui Stalin favorieaza coexistenta pasnica intre cele doua Mari

Puteri.

Cele doua Mari Puteri si Lumea a Treia. Pentru a-si putea face loc in Lumea a Treia, cele doua Mari Puteri accelereaza prabusirea marilor imperii coloniale. In Asia, presiunea exercitata de ele concomitent conduce la Acordurile de la Geneva, care recunosc, in iulie 1954, independenta Laosului, a Cambodgiei si a celor doua Vietnamuri. In Africa de Nord, ei intervin in procesul de decolonizare a Algeriei franceze si mai ales in criza Suezului: ca raspuns la nationalizarea de catre colonelul Nasser a Canalului Suez, Franta, Marea Britanie si Israiel ocupa, la 29 octombrie 1956, desertul Sinai; o saptamâna mai tâziu insa, Statele Unite si URSS obliga aceste tarisa se retraga din Egipt. Decolonizarea Indiei (august 1947) si cea a Africii negre franceze si britanice scapa in schimb de influenta celor doua Mari puteri. De altfel, la Conferinta de la Bandung (aprilie1955), si mai ales la Conferinta de la Belgrad (septembrie 1961), care creeaza miscarea tarilor “neliniate’, tarile Lumii a Treia incearca sa refuze impartirea lumii in doua Blocuri. Este insa foarte greu sa te sustragi logicii Blocurilor.

* Coexistenta pasnica si cursa inarmarilor. Dupa moartea lui stalin (martie 1953), atitudinea sovieticilor devine mai flexibila, sub impulsullui Nikita Hrusciov. Acest lucru este demonstrat de semnarea Acordurilor de la Geneva (iulie 1954), de vizita lui Hrusciov la Belgrad pentru a-l reabilita pe Tito (mai 1955), precum si de semnarea la Viena a Tratatului de stat cu puterile ocupante ale Austriei, prin care se consfinteste suveranitatea Austriei (15 mai 1955), apoi dizvolvarea Kominformului in 1956. Acest nou tip de diplomatie sovietica are la baza

51

conceptul de ‘coexistenta pasnica’, elaborata la cel de-al XX-lea Congres al PCUS (februarie 1956). Acest concept presupune respectarea reciproca a pozitiilor dobândite, Astfel, Statele Unite pot semna mai multe pacte militare cu aliatii lor: Pactul de la Manila in Asia de Sud-est (septembrie 1954); Pactul de la Bagdad in Orientul Mijlociu (februarie 1955). In ceea ce-i priveste pe sovietici, acestia semneaza Tratatul de la Varsovia care regrupeaza fortele armate ale tarilor din Europa de Est (mai 1955). In plus, fiecare dintre cele doua Mari Puteri poate recurge la operatiuni de ‘politist” in interiorul lagarului sau, fara ca celalalt sa intervina. Astfel, URSS lasa Statele Unite sa rastoarne guvernele nationaliste a lui Mossadegh in Iran (august 1953) si al colonelului Arbenz din Guatemala (iunie 1954). Americanii, in schimb, nu intervin atunci când Moscova reprima revoltele populare din RGD (iunie 1953) si Ungaria (noiembrie 1956). Aceasta vointa de intelegere culmineaza cu vizita istorica a lui Hrusciov, primul conducator sovietic primit in Statele Unite. (septembrie

1959).

Aceasta apropiere simbolica are la baza insa echilibrul terorii, altfel spus cursa inarmarilor in care se angajeaza cele doua Mari Puteri. Pâna in anii ’50 Statele Unite beneficiaza de o incontestabila superioritate in acest domeniu. Strategia americana se intemeiaza pe “descurajare’, adica pe amenintarea cu “represalii” nucleare in cazul unei agresiuni sovietice. Dar lansarea primei rachete intercontinentale (august 1957), apoi zborul satelitului Sputnik (octombrie 1957), demonstreaza ca URSS a redobândit un avantaj tehnologic asupra Statelor Unite. Este rândul americanilor sa recupereze ramânerea in urma, prin ceea ce s-a numit missile gap. La inceputul anilor ’60, cele doua Mari Puteri par sa fi ajuns la un echilibru nuclear.

De la criza la destindere.

52

In perioada 1960-1962, intre cele doua Mari puteri se reinstaleaza tensiunea, acestea fiind de câteva ori la un pas de confruntarea nucleara. La 1 mai 1960, doua avioane americane U2 sunt doborâte in timp ce survolau teritoriul sovietic. Din fericire, URSS prefera sa nu reactioneze. In noaptea de 12 spre 13 august 1961, in RDG se construieste zidul Berlinului. Dar reactia americanilor este foarte moderata, pentru ca zidul nu afecteaza liberul acces al occidentalilor in Berlinul de Vest. Situatia este mult mai incordata cu ocazia crizei rachetelor din Cuba. Evolutia spre colectivism a regimului lui Fidel Castro, instalat in ianuarie 1959 si apropierea sa de URSS, il determina pe Kennedy sa intervina. La 17 aprilie 1961, debarcarea a 1 500 de cubanezi anticastristi, sustinuti de americani, in Golful Porcilor, se soldeaza cu un esec. In luna august 1962, avioanele americane fotografiaza rampele de lansare a rachetelor sovietice cu raze medie de actiune instalate pe insula si organizeaza blocada impotriva Cubei. Acest ultimatum trezeste temeri privind izbucnirea unui razboi nuclear. Dar cele doua Mari Puteri gasesc rapid o solutie de compromis:

Kenedy promite ca in schimbul retragerii rachetelor sa renunte la rasturnarea regimului castrist si sa retraga rachetele americane instalate din 1958 in Turcia. Razboiul Rece intre Statele Unite si URSS a impartit lumea in doua blocuri opuse, ceea ce poate conduce la un conflict nuclear. Coexistenta pasnica ce se instaureaza intre cele doua Mari puteri se bazeaza pe echilibrul terorii. Criza din Cuba a demonstrat Marilor Puteri necesitatea unei adevarate destinderi.

3.5. RELATIILE INTERNATIONALE INTRE ANII 1962 – 1985 Criza rachetelor din Cuba (1962) a convins cele doua Mari Puteri de necesitatea destinderii, intemeiata pe echilibrul celor doua blocuri.

53

Acest echilibru fragil va insa perturbat de consolidarea puterii europei, afirmarea Lumii a Treia si mai ales de consecintele politice ale crizei din 1973. In anii 1978-1980, URSS,profitând de o faza de indoiala si de repliere in politica externa a Statelor Unite, lanseaza mai multe ofensive diplomatice si militare. Incepând din anii 1980, riposta americana este ferma; reluarea tensiunilor intre cele doua Mari Puteri va fi denumita ‘relansarea Razboiului Rece”.

RECONSIDERAREA STATUTULUI CELOR DOUA BLOCURI

Starea de slabaciune a celor doua blocuri trebuie sa faca fata sfidarii pe care o reprezinta ambitiile Europei si afirmarea Lumii a Treia.

Fisuri in cadrul celor doua blocuri Incepând din anii ’60, URSS este contestat de aliatii sai comunisti. Iugoslavia lui Tito, aflata in fruntea miscarii tarilor nealiniate si România lui Ceausescu, care practica un “comunism national”, se apropie de RFG si Statele Unite. Republica Populara Chineza a lui Mao nu este de acord cu destalinizarea lansata de Hrusciov, calificata in 1958 drept “revizionism’. Dupa retragerea ajutorului tehnic si financiar sovietic (1960), in 1963, China rupe relatiile cu URSS. Detinatoare a armei atomice incepând din 1964, China devine o putere autonoma in relatiile internationale. Ea este sustinuta de Albania, care, in 1968, se retrage din Tratatul de la Varsovia. Incepând din ianuarie 1968, Alexander Dubcek, prim secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, incearca sa instaureze in Cehoslovacia un regim diferit de modelul sovitic: este vorba de “socialismul cu fata umana”, care restaureaza libertatile individuale si isi deschide portile spre comertul occidental. Dar interventia trupelor Tratatului de Varsovia (august 1968) pune

54

capat acestei experiente. Iugoslavia si România, precum si partidele comuniste francez si italian condamna aceasta interventie. In tabara occidentala, Statele Unite sunt contestate la rândul lor, in special datorita implicarii in razboiul din Vietnam, incepând din 1964. La Washington, Berlin si Paris creste numarul manifestatiilor pentru pace in Vietnam, iar generalul de Gaulle critica aspru politica americana.

Afirmarea Europei. In cadrul Pietei Comune, Europa occidentala a devenit o zona de ampla crestere economica. In plus, Marea Britanie si Franta, care poseda arma atomica (1952 si 1960), pot revendica de acum un rol mai important pe plan international. Generalul de Gaulle pretinde ca francezii si britancii sa conduca alaturi de americani NATO. Presedintele american Eisenhower refuza, dar succesorul sau Kennedy propune aliatilor sai un nou “parteneriat” (partnership) atlantic. Europa va fi de acum inainte asociat cu drepturi egale al Statelor Unite, in domeniul comercial, precum si cel militar. Acest nou parteneriat atlantic se materializeaza in reducerea reciproca a tarifelor vamale, datorita negocierilor din cadrul Rundei Kennedy (1963-1967). In schimb, exista neintelegeri intre intre Kennedy, care revendica conducerea unei forte nucleare atlantice si multinationale si de Gaulle, care vrea sa pastreze autonomia nucleara a Frantei, detinatoare a bombei atomice din 1960. Denuntând “atlantismul” britanicilor, care au acceptat proiectul Kennedy cu ocazia Conferintei de la Nassau (decembrie 1962), el isi foloseste dreptul de veto pentru a impiedica intrarea Marii Britanii in Piata Comuna si refuza ideea unei forte nucleare multinationale (14 ianuarie 1963). Sustinut de cancelarul german Adenauer, el prefera sa consolideze Europa celor 6, prin tratatul franco-german din 1963. Axa Paris-Bonn reprezinta de acum garantia

55

independentei europene. In fine, in martie 1966, Franta se retrage din structura militara unificata a NATO.

Dificila afirmare a Lumii a Treia. Dupa Conferinta de la Belgrad (1961), miscarea tarilor nealiniate ia amploare incetul cu incetul, dar isi pierde obiectivul initial. Ea nu mai reuseste nici sa se situeze in afara celor doua blocuri, nici sa creeze o forta autonoma de pace. Numeroase tari din Lumea a Treia plaseaza aceasta lupta pe tarâmul economic; in 1964, ele organizeaza Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (CNUCED). In ceea ce priveste Conferinta tricontinentala, care reuneste URSS, China si numeroase miscari revolutionare, obiectivul esential este lupta impotriva imperialismului american (Cuba, ianuarie 1966). Numai natiunile care dispun de arma petrolului, reunite din 1960 in Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC), sunt de fapt in masura sa influenteze relatiile internationale.

DESTINDEREA (1968-1975)

Momentul decisiv al anilor ’70 este marcat de destinderea relatiilor intre est si vest.

Destinderea in Asia URSS, slabita datorita ruperii relatiilor cu Republica Populara Chineza (incidentele de frontiera din anii 1969), de contestarea comunismului in Europa de Est (“primavara de la Praga” din 1968, revoltele din Polonia din 1970) si mai ales de incetinirea cresterii sale economice, este dispusa sa se apropie de americani, pentru a-si reduce cheltuielile militare si pentru a-si reface prestigiul international.

56

Americanii, la rândul lor, incearca sa puna capat razboiului din Vietnam, devastator si indelung contestat atât pe plan intern cât si international. De aceea noul presedinte american, Richard Nixon, netinând seama de rivalitatea dintre Beijing si Moscova, inaugureaza o politica de concesii reciproce (linkage) si de “diplomatie triunghiulara”. Statele Unite inlesnesc deci in octombrie 1971 admiterea Chinei comuniste in Consiliul de Securitate al ONU, in locul Taiwanului; apoi, in februarie 1972, Nixon face o vizita istorica la Beijing. Ingrijorata de aceasta apropiere, URSS accepta semnare, la 27 ianuarie 1973, a Acordurilor de la Paris, prin care se pune capat razboiului din Vietnam.

Destinderea in Europa. Principalul autor al destinderii este cancelarul vest-german Willy Brandt care initiaza, incepând din 1969, apropierea de blocul comunist:

aceasta politica este cunoscuta sub numele de Ostpolitik (politica orientata spre Est). Ea se concretizeaza prin tratate incheiate intre RFG si URSS (august 1970) si intre RFG si Polonia (decembrie 1970), prin care se recunosc frontierele germane, dar mai ales prin recunoasterea RDG in 1972 si prin intrarea celor doua Germanii in ONU in 1973. Al doilea moment esential al destinderii in Europa il constituie semnarea, dupa doi ani de negocieri, a actului Final al Conferintei de la Helsinki pentru securitate si cooperare in Europa (1 august 1975). Treizeci si trei de state europene (printre care si URSS), precum si Statele Unite si Canada, recunosc in sfârsit impartirea Europei in doua blocuri. Dar noutatea acestor acorduri de la Helsinki o constituie articolul 7 prin care URSS se angajeaza sa respecte “drepturile omului si libertatile fundamentale”.

Acorduri intre cele doua Mari Puteri.

57

Inceputul anilor ’70 este marcat de o vointa de destindere foarte ferma

a celor doua Mari Puteri. Prin Tratatul SALT 1 asupra limitarii armelor

strategic (Strategic Arms Limitation Talk), semnat la 26 mai 1972, ele se angajeaza sa nu fabrice arme “strategice” (rachete nucleare) timp de cinci ani, sa limiteze numarul rachetelor antiracheta ABM (Antibalistic missile) si sa nu mai construiasca rampe de lansare terestre. Statele Unite ridica embargoul impus URSS in 1949, iar in octombrie 1972, cele doua tari semneaza un acord comercial. Vizita lui Brejnev la Washington, in perioada 18-25 iunie 1973, este marcata de semnarea tratatului de “prevenire a razboiului nuclear”. O a treia intâlnire la vârf va avea loc in iunie-iulie 1974 la Moscova si in Crimeea, dar intr-un climat deja afectat de consecintele razboiului de Yom Kippur.

SE REINSTALEAZA TENSIUNEA (1975-1985).

Criza economica distruge echilibrul destinderii si “relanseaza Razboiul Rece”.

Replierea americanilor. Razboiul de Yom Kippur dintre Israel si tarile arabe (octombrie 1973)

si socul petrolier pe care il provoaca, slabesc considerabil tarile occidentale si

in special Statele Unite. Marcati de esecul lor in Vietnam si de scandalul Watergate, americanii traverseaza incepând din 1974 o faza de ezitari si de repliere. Pentru a-i reda Americii mândria, presedintele Jimmi Carter alege sa acorde intâietate drepturilor omului. Rolul sau este decisiv in Acordurile de la Camp David (septembrie 1978), care conduc la semnarea la 26 martie 1979 a tratatului de pace israelo-egiptean. Respingerea acestui acord de catre celelalte tari arabe si agravarea conflictului libanez, declansat in septembrie 1975, marcheaza limitele “initiativei Carter”.

58

Influenta americana pierde teren pe mai multe fronturi:

In Nicaragua, Frontul Sandinist de Eliberare Nationala, sustinut de URSS, rastoarna in iunie 1979 regimul proamerican al dictatorului Somoza, abandonat de Carter. In Iran, Statele Unite pierd un aliat pretios; in ianuarie 1979, sahul este rasturnat de la putere prin revolutia islamica a ayatollahului Khomeini, liderul musulmanilor siiti, care, in septembrie 1980, declanseaza un razboi sâgeros impotriva Irakului. Criza ostaticilor din noiembrie 1979 si esecul raidului aerian (din aprilie 1980) destinat recuperarii acstora sunt percepute in lumea intreaga drept un simbol al slabiciunii administratiei americane.

Ofensiva sovietica. Profitând de slabiciunea administratiei americane, URSS isi consolideaza influenta pe mai multe fronturi:

In Asia, sovieticii sprijina crearea Republicii Socialiste Vietnam (aprilie 1976) si a Republicii Populare Laos (decembrie 1975). Desi Cambodgia cade in 1976 in miinile khmerilor rosii prochinezi, acestia sunt alungati de la putere, incepând din 1978, de vietnamezii prosovietici. Influenta URSS se extinde asupra intregii Peninsule Indochina. In Africa, ei profita de emanciparea fostelor colonii portugheze, Guineea-Bissau, Angola si Mozambic pentru a-si face simtita prezenta, in 1975, prin intermediul trupelor cubaneze. Prezenti de altfel in Etiopia si Yemenul de Sud, ei controleaza Marea Rosie, adica drumul petrolului. Interventia lor in Afganistan, la 27 decembrie 1979, va soca lumea occidentala. Rezistenta islamica, sustinuta cu arme de Pakistan, aliatul Statelor Unite, refuza sa cedeze si-i antreneaza

59

pe liderii de la Kremlin intr-un razboi interminabil. Aceasta interventie este aspru condamnata de tarile musulmane si de tarile occidentale.

Invazia din Afganistan Incepând din 1978, reformele brutale ale comunistmului Nur Muhamad Taraki, apoi cele ale comunistmului extremist Hafiz Ullah Amin ii afecteaza pe clerecii si proprietarii afgani, dintre care unii intra in opozitia inarmata care va veni ulterior la putere. Sovieticii intervin militar in Afganistan la 24 decembrie 1979. Ei il inlocuiesc pe Amin cu un moderat, Babrak Karmal, care poate fi acceptat mai lesne de populatie si incearca sa zdrobeasca gherila, care se intoarce impotriva lor si a noului guvern. Interventia sovieticilor este condamnata de numeroase puteri, in special de Statele Unite, care impun sanctiuni URSS. In timp ce sute de mii de afgani se refugiaza in Iran si Pakistan, reprezentantii rezistentei inarmati de Statele Unite, reusesc sa tina piept in aceasta tara muntoasa unor efctive de peste 100 000 de soldati sovietici. La 14 aprilie 1988, prin Acordul de la Geneva, Gorbaciov decide sa-si retraga trupele din Afganistan. La conducerea statului afgan ramâne un comunist moderat, Najibullah, adept al unei politici de “reconciliere nationala”. In 1992 insa, aceasa este rasturnat de la putere de gherila, iar tara este de atunci prada unor conflicte etnice Dupa trei ani de conflict, (miscare islamista rigorista de etnie pashtu) declanseaza o noua ofensiva in toamna anului 1995. In 1997, ei controleaza cea mai mare parte a tarii.

Reactia Statelor Unite. Invazia Afganistanului il determina pe Carter sa isi schimbe, incepând din ianuari 1980, politica fata de URSS.

60

El cheama la boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova si decreteaza embargo asupra vânzarilor de cereale catre URSS. Acordul SALT 2, semnat la Viena la 18 iunie 1979, prin care se prelungeste Acordul SALT 1 privind limitarea rampelor de lansare pentru rachete nucleare, nu este prezentat spre ratificare Congresului american. Negocierile privind semnarea unui acord SALT 3, privind rachetele nucleare instalate in Europa, sunt amânate. In replica la instalarea, rachetelor SS20 sovietice cu raza medie de actiune orientate spre Europa occidentala, americanii decid in decembrie 1979 sa instaleze in Europa occidentala in zece ani 108 rachete Pershing si 464 Cruise. Dupa refuzul sovieticilor de a accepta “optiune zero” (nici o racheta in Europa), propusa in 1981 de Statele Unite, rachetele Pershing vor fi instalate in noiembrie 1983, in ciuda protestelor pacifistilor germani, britanici si olandezi. Ronald Reagan, ales in noiembrie 1980, este si mai ferm fata de ceea ce el numeste “Imperiul raului”. Bugetul apararii creste cu 25% in trei ani, iar Reagan anunta Initiativa de Aparare Strategica, ce presupune organizarea unui scut spatial care sa protejeze Statele Unite impotriva unui atac nuclear: aceasta initiativa este cunoscuta sub numele de ”razboi statelor” (martie 1983). Statele Unite ii finanteaza pe oponentii (contras) regimului sandinist din Nicaragua; americanii ii sustin pe britanici in razboiul din Malvine impotriva Argentinei (aprilie 1982); ei intervin pe insula Grenada, “avanpost al subversiunii sovieto-cubaneze” (octombrie 1983). Aceasta interventie simbolica, prima dupa Vietnam, marcheaza reablitarea Statelor Unite pe plan international. Destinderea nu a rezistat crizei din 1973 si nici dezechilibrelor pe care le-a provocat. eforturile intreprinse la inceputul deceniului 70 sunt abandonate, iar cursa inarmarilor este reluata si mai aprig. Este vorba despre

61

escaladarea “Razboiului rece “, de pâna la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, in martie 1985.

3.6. RELATII INTERNATIONALE DUPA 1985 PANA IN PREZENT

“Relansarea Razboiului Rece” din anii 1980-1984 au adus in impas relatiile Est-Vest si Nord-Sud . Dar disensiunile din interiorul celor doua Blocuri, o suprapunere crescânda a problemelor economice si strategice si multiplicarea “conflictelor regionale’ obliga cele doua Mari Puteri sa se apropie. La initiativa lui Mihail Gorbaciov, venit la putere in martie 1985, destinderea intre cele doua Mari Puteri permite sa se ajunga la dezarmare si la rezolvarea mai multor conflicte. Apar insa noi focare de tensiune, amenintând grav noua ordine mondiala.

Catre un final al infruntarii Est-Vest.

Incepând din 1985, cele doua Mari Puteri renunta incetul cu incetul la confruntare.

Necesitatea destinderii Incepând din 1985, cele doua Mari Puteri doresc din nou destinderea, asa cum o demonstreaza intâlnirile de la Washington (septembrie 1984) si de la Geneva (ianuarie 1985). Venirea la putere, in marie 1985, a lui Mihail Gorbacoiv schimba profund relatiile Est-Vest. In cadrul procesului de restructurare (perestroika), initiat de acesta, relansarea economica impune de fapt o reducere sensibila a cheltuielilor militare sovietice. De aceea, Gorbaciov promoveaza in primul rând ideea dezarmarii, la care se adauga “noua sa gândire” in materie de politica externa. Astfel stând lucrurile, el se

62

alatura preocuparilor lui Reagan, dornic si el sa reduca cifra cheltuielilor strategice din bugetul american.

Dezarmarea Intâlnirea la vârf Reagan-Gorbaciov, organizata la Geneva, in perioada 19-21 noiembrie 1985, reprezinta o reluare a contactelor intre cele doua Mari Puteri. Statele Unite nu vor sa raspunda propunerii de eliminare completa a armelor atomice inainte de anul 2000, formulata la 16 ianuarie 1986 de Gorbaciov. Dar opinia publica internationala este favorabila dezarmarii; 35 de tari semneaza Acordurile de la Stockholm, care instaureaza controlul reciproc al echipamentelor si activitatilor militare (21 septembrie 1986). La 7 decembrie 1987, la Washington, cele doua Mari puteri ajung pentru prima data sa incheie un acord privind distrugerea tuturor rachetelor nucleare cu raza scurta sau medie de actiune (tip Pershing sau SS20) instalate in europa. Acest acord decisiv este ulterior completat cu intâlnirea la vârf de la Moscova (mai 1988), in cadrul careia s-a stabilit reducerea cu 50% a rachetelor cu raza lunga de actiune (peste 5 000 Km), apoi cu reducerea unilaterala cu 500 000 de oameni a fortelor Tratatului de la Varsovia (decembrie 1988). Intâlnirile la vârf Bush-Gorbaciov din 1989 conduc la adoptarea tratatului CFE (Conventional Foreces Equality), prin care se stabileste paritatea armamentelor conventionale (nenucleare) intre cele doua blocuri (19 noiembrie 1990), apoi Tratatul START (Strategic Arms Reduction Talks), semnat la Moscova la 31 iulie 1991, care reduce cu o treime numarul total al rachetelor strategice (adica nucleare) detinute de cele doua Mari puteri. Dupa destramarea URSS, cele patru state din cadrul Comunitatii Statelor Independente detinatoare de armament nuclear (Rusia, Ucraina, Kazahstan, Belarus) adera in mai 1992 la Tratatul START. In fine, in iunie 1992, cu ocazia intâlnirii la vârf de la Washington, George Bush si Boris Eltin

63

hotarasc sa mearga mai departe, fiecare dintre parti angajându-se sa reduca in decurs de zece ani numarul rachetelor nucleare la 3 000.

Rezolvarea conflictelor “reginale” Destinderea nu s-a concretizat numai prin apropierea dintre cele doua Mari puteri (Jocurile Olimpice de la Seul din 1988) ci si prin atenuarea mai multor conflicte periferice. In acest sens, anul 1988 este anul pacii, dupa cum o demonstreaza cele patru tratate semnate la Geneva: acordul intre Afganistan si Pachistan (14 aprilie) fixeaza calendarul retragerii trupelor sovietice, anuntata de Gorbacoiv in decembrie 1987; tratatul intre Cuba, Angola de Sud (5 august) anunta plecarea trupelor cubaneze; acordul de incetare a focului intre Irak si Iran (8 august) pune capat unui razboi ce continua de opt ani; si in fine, Marocul si Frontul Palisario accepta un referendum privind autodeterminarea Saharei occidentale (30 august). Se incheie acorduri si in alte puncte fierbinti ale globului, in special datorita presiunilor Moscovei. Astfel, in aprilie 1988 se semneaza un tratat de pace intre Etiopia si Somalia, in timp ce Ciadul si Libia accepta in octombrie 1988 sa semneze un acord de incetare a focului. In mai 1988, in urma incurajarilor lui Gorbaciov, se anunta retragerea fortelor vietnameze din Kampuchia (fosta Cambodgie0; vizita numarului unu sovietic la Bejing (mai 1989), apoi organizarea unei conferinte internationale asupra Cambodgiei (iulie 1989) marcheaza etape importante pentru pacificarea Asiei de Sud-Est. Persista totusi numeroase puncte de conflict; in America Centrala, unde Statele Unite ii finanteaza pe opozantii (contras) guvernului sandinist din Nicaragua; in Orientul Apropiat, unde palestinieii din teritoriile ocupate declanseaza, incepând din decembrie 1987, Intifada sau “razboiu pietrelor’ impotriva trupelor israeliene. Dar Yasser Arafat, liderul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei,accepta sa recunoasca Israelul si sa renunte la terorism (noiembrie 1988).

64

NOUA “DEZORDINE” MONDIALA

Prabusirea blocului comunist plaseaza Statele Unite pe o pozitie de forta intr- lume foarte instabila.

Razboiul din Golf: suprematia americana. Implozia blocului comunist din Europa de est si dificultatile prin care trece URSS plaseaza Statele Unite intr-o pozitie de suprematie mondiala. In “domeniul lor rezervat” din America Centrala, dupa esecul electoral al sandinistilor (februarie 1990), americanii se retrag din Nicaragua, dar intervin militar in Panama, la 20 decembrie 1990: operatiunea “cauza dreapa” il elimina pe generalul Noriega, cu pretul a 2 000 de morti. Evenimentul in care se va concretiza insa suprematia americana va fi Razboiul din Golf, care a urmat dupa invadarea Kuweitului de catre Irak (2 august 1990). Intr-o prima faza, Statele Unite obtin votarea de catre ONU a rezolutiei 661 prin care se impunea un embargo international Irakului (6 august 1990). Ulterior, cu ocazia intâlnirii la vârf Bush-Gorbaciov de la Helsinckhi (9 septembrie 1990), americanii se asigura de sprijinul sovieticilor. Potrivit Rezolutiei 678 votata de ONU la 29 noiembrei 1990, fortele aliate, dintre care doua treimi erau americani si comandate de generalul american Schwartzkopf, declanseaza impotriva Irakului operatiunea “Furtuna in desert’ (17 ianuarie – 27 februarie 1991). Razboiul din Golf nu a reusit insa, cu exceptia restabilirii suveranitatii Kuweitului, sa rezolve problemele din Orientul Mijlociu. El nu a facut decât sa confirme rolul de “politist mondial” al Statelor Unite vizavi de Europa divizata si de un bloc comunist in plina decadenta.

65

Multiple focare de tensiune. Disparitia antagonismului Est-Vest nu este sinonima cu pacea, ba chiar dimpotriva. Pe toate continentele, focarele de tensiune se multiplica:

Orientul Mijlociu ramâne o zona de confruntari. Procesul de pace intre Israel si palestinieni, marcat de acordul de la Washington privind autonomia teritoriilor ocupate (13 septembrie 1993) si de acordul Gaza-Ierihon asupra modalitatilor de punere in aplicare a acestei autonomii (4 mai 1994), este repus in discutie in 1996 de politica provocatoare a primului ministru israelian Netanyahu. Transformarea Libanului in tara satelit de catre Siria (octombrie 1990) stârneste neincrederea puterilor rivale din Orientul Mijlociu. In Irak, Saddam Hussein nu a renuntat la influenta sa, iar occidentalii au fost obligati sa recurga la raiduri aeriene pentru a-l obliga sa respecte rezolutiile ONU (ianuarie 1993). Desi noul presedinte iranian, ales in 1997, este un moderat, el va incuraja fara indoiala avântul integrismului musulman in tarile Africii de Nord, reunite in 1989 intr-o Uniune Economica a Maghrebului Arab (UMA). Africa neagra, prada in continuare subdezvoltarii, este teatrul mai multor razboaie civile (Liberia, Burundi) care necesita interventii din afara. Presiunea economica internationala determina guvernul sud-african sa-l elibereze pe liderul negru Nelson Mandela (februarie 1990), apoi sa abroge segregarea rasiala in locurile publice (iunie 1990). ONU, cu scopul de aproviziona poporul somalez, infometat si divizat de luptele intre clanuri, instaureaza dreptul de ingerinta umanitara, concretizat prin operatiunea Restore Hope (Renasterea sperantei). Dar aceasta operatiune este un esec dureros, marcat de retragerea trupelor americane la sfârsitul anului 1994. Dreptul de ingerinta nu este

66

aplicat in Rwanda, unde etnia hutu declanseaza, in aprilie 1994, un adevarat genocid impotriva etniei tutsi, fara ca vreuna din marile puteri sa intervina. In 1997, rasturnarea de la putere a maresalului Mobutu in Zair si declansarea unui razboi civil in Congo marcheaza sfârsitul suprematiei Frantei in Africa Centrala, unde Statele Unite si Africa de Sud joaca de acum rol de arbitri. Cele mai amenintatoare focare de tensiune se afla insa in fostul bloc comunist. Pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, rivalitatea dintre diverse state independente, in special Rusia si Ucraina si numeroasele tensiuni interetnice (azeri si armeni, osetini si georgieni) au declansat conflicte devastatoare. Interventia Rusiei in mica republica Cecenia, care in 1991 si-a proclamat independenta, a provocat un conflict sâgeros (1994-1996). Proliferarea armelor de distrugere in masa pe aceste teritorii este o amenintare pentru echilibrul mondial. Resurgenta nationalismului este un fenomen comun intregii Europe de Est. Exemplul conflictului intre sârbii si musulmanii din Bosnia- Hertegovina (1992-1995) ilustreaza neputinta ONU, a Statelor Unite si a Comunitatii Europene in fata potentialului pericol al unei inclestari fatale. Aceste tensiuni, vechi sau noi, sunt foarte periculoase pentru echilibrul relatiilor internationale. Trebuie sa evidentiem totusi faptul ca intrarea Rusiei in Consiliul Europei (1996) si acordul semnat de presedintele rue Eltin cu NATO (1997) traduc o vointa de cooperare a marilor puteri, care este incurajatoare pentru viitor.

*

*

67

*

Relatiile internationale care au inceput sa se desfasoare in cadrul

organzatoric si juridic creat de Organizatia Natiunilor Unite, au capatat

dimensiune mondiala prin participarea statelor de pe toate continentele.

Din obiecte ale relatiilor internationale statele si popoarele care altadata

erau subjugate si dominate de marile puteri ale vremii, au devenit subiecte

participante, directe si egale ale vietii internationale.

Relatiile internatioanle se dezvolta acum dupa alte principii, cele ale

dreptului international, având la baza respectul reciproc, egalitatea intre state,

participarea cu egala responsabilitate la rezolvarea marilor probleme ale

societatii internatioanle.

Statele iesite de sub puterea coloniala, noile natiuni care se afirmau in

asa numita lume a treia au devenit o forta care s-a dovedit extrem de dinamica

si progresista, forta care a militat in cadrul ONU pentru realizarea unei noi

ordini economice si politice internationale.

Relatiile internationale actuale constituie o sfera de mare complexitate

a vietii sociale, un cadru in care se manifesta actiunea, interactiunea si

influenta unei diversitati de forte politice. Ele pun fata in fata state diferite ca

putere economica, militara, nivel de dezvoltare si regimuri politice, care se

manifesta prin divergenta de interese si prin mari antagonisme.

Aceasta nu inseamna ca nu se poate vorbi de o comunitate

internationala care desemneaza ansamblul statelor si entitatilor: popoare si

natiuni, alte forte politice si sociale, clasele sociale si partidele politice din

diferitele state, organizatiile internationale interstatale si neguvernamentale,

intr-un cuvânt toti actorii care iau parte si exercita influenta asupra vietii

internationale.

Din succinta prezentare istorica facuta mai sus rezulta caracterul social, de clasa al relatiilor internationale, determinat in fiecare epoca istorica de esenta de clasa a statelor participante la aceste relatii, de caracterul sistemelor social-politice si economice existente in diferite state si de diversitatea intereselor acestora.

68

CAPITOLUL IV. RELATIILE INTERNATIONALE CONTEMPORANE

4.1 PRINCIPIILE

RELATIILOR INTERNATIONALE

Ordinea juridica internationala presupune existenta unui cadru legal care sa asigure desfasurarea ordonata a relatiilor dintre partenerii societatii internationale. Statele intretin astazi intre ele o mare varietate de raporturi economice, culturale, tehnico - stiintifice, politice, diplomatice, militare si de alta natura, raporturi in care ele participa ca entitati independente, suverane si egale in drepturi. Derularea acestor relatii in conditii de normalitate, corectitudine si stabilitate, este conditionata de respectarea legalitatii internationale, bazata la rândul ei, pe existenta unor principii fundamentale de conduita. Insemnatatea respectarii universale a principiilor fundamentale ale dreptului international a fost reliefata in diverse ocazii si, totodata, mentionata expres in numeroase declaratii guvernamentale, inclusiv in documente bilaterale sau multilaterale. Din multitudinea acestora exemplificam:

Declaratia privind principiile fundamentale si nevoia aplicarii lor universale in relatiile internationale, facuta de Cordell Hull- Secretarul de Stat al S.U.A., la 16 iulie 1937, in care sunt evocate in substanta lor, cea mai mare parte a principiilor actualmente in vigoare 24 : “omenirea poate progresa numai atunci cand libertatea umana este asigurata, când dreptul la autoguvernare este salvgardat, când toate natiunile recunosc dreptul fiecaruia dintre ele de a-si conduce problemele sale interne fara interferente din afara, când in relatiile dintre natiuni se respecta cuvântul dat, exista hotarârea de abtinere de la folosire fortei armate in urmarirea politicii si vointa de a reglementa disputele

24 N.Ecobescu,V.Duculescu, Drept international public, vol.I,ed.Hyperion,Bucuresti,1993,p.143

69

exclusiv prin mijloace pasnice; când relatiile economice sunt intemeiate pe beneficiul mutual, egalitatea de tratament si corectitudine”. Un an mai târziu, la 17 martie 1938, in contextul deteriorarii situatiei internationale in Extremul Orient (invadarea Chinei de catre Japonia), acelasi demnitar american sublinia caracterul general valabil al principiilor

fundamentale, aplicabilitatea lor universala

ceea ce este inainte de toate in

joc, pretutindeni in lume, este viitorul principiilor fundamentale care trebuie sa constituie temelia ordinii internationale care se opune anarhiei internationale”. Alte documente internationale in care sunt reiterate principiile de baza ale relatiilor internationale sunt, intr-o ordine cronologica:

Declaratia adoptata de cea de-a 8-a Conferinta a Statelor Americane (Lima 1938), care prevedea , de o maniera sintetica” relatiile dintre state trebuie sa fie guvernate de preceptele dreptului international”.

Carta O.N.U. care consacra principiile in textul articolului 2;

Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. din 1970 (Rezolutia 2625/1970) referitoare “principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, in conformitate cu Carta O.N.U.”;

Actul final de la Helsinki (1975) al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa. Principiile dreptului international reprezinta constructii juridice in jurul unor valori considerate importante in relatiile internationale, pentru evidentierea acestora, promovarea lor in sistemul normelor si institutiilor juridice care guverneaza conduita internationala a statelor si mai ales protectia acestora. Importanta deosebita a principiilor, ca norme de baza ale relatiilor internationale in societatea actuala, este evidentiata in special de urmatoarele trei aspecte:

70

principiile constituie norme imperative de conduita a statelor;

principiile ghideaza comportarea statelor in relatiile lor mutuale, favorizeaza colaborarea si intelegerea intre natiuni, instaurarea unui climat propice pacii si securitatii internationale;

principiile configureaza singura modalitate rationala si legala, potrivit dreptului international, de rezolvare a oricaror diferende dintre state, pe temeiul legalitatii, echitatii si avantajului reciproc. Inainte de a trece la enumerarea principalelor sapte principii care guverneaza relatiile internationale, se cuvine sa facem urmatoarele precizari:

- intre principii nu se pot face ierarhizari; -principiile sunt interdependente:” in interpretarea si aplicarea lor, principiile care preced sunt legate intre ele si fiecare principiu trebuie interpretat in contextul celorlalte”(Rezolutia 2625/1970). -au un caracter dinamic, adica evolueaza in concordanta cu dinamica relatiilor internationale, a raporturilor care le consacra. Asa cum s-a subliniat anterior, numarul principilor variaza de la document la document, dar toate cuprind câteva esentiale 25 ., pe care le vom prezenta in continuare, in esenta:

1. Egalitatea suverana a statelor - definita ca ansamblul drepturilor statului legate de solutionarea problemelor sale interne si a relatiilor sale externe, cu respectarea principiilor si normelor dreptului international. Potrivit formularilor Rezolutiei 2625/1970 “ statele au drepturi si obligatii egale si sunt membri egali a comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de alta natura”. Egalitatea suverana are o serie de elemente dintre care unele privesc

suveranitatea interna (de a-si alege si dezvolta liber sistemul politic

iar

altele privesc suveranitatea externa (independenta politica, integritatea teritoriala), inviolabile in relatiile civilizate dintre state. Acest principiu

)

25 Pentru amanunte, a se vedea I. Apostu, Gh. T. Arat, op. cit. p. 40.

71

presupune, in mod corelativ, obligatia fiecarui stat de a respecta drepturile suverane si egalitatea in drepturi a oricarui stat.

2.Nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta. Carta ONU si numeroase alte documente internationale prevad interzicerea folosirii fortei si amenintarii cu forta in relatiile dintre state. Conform acestor dispozitii, statele sunt obligate sa se abtina de la folosirea fortei, atât directa cât si indirecta pentru rezolvarea oricarei probleme internationale, având la indemâna mijloace pasnice pentru solutionarea diferendelor. Dreptul international stabileste in mod restrictiv cazurile când este legitima folosirea fortei in raporturile internationale, respectiv exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva, in caz de agresiune, de incalcare a pacii sau de amenintare a pacii, decise de Consiliul de Securitate al ONU. 3. Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state. Secole de-a rândul amestecul (interventie sau imixtiunea) in treburile interne ale altor state, a fost considerat un comportament licit in relatiile internationale. Recunoasterea si observarea permanenta a raporturilor internationale, fundamentate pe existenta unor entitati suverane, care hotarasc liber asupra problemelor si politicii lor interne, a atitudinilor si pozitiilor lor in viata internationala, presupune, implicit, respectarea principiului neamestecului in treburile interne. Principiul este consacrat in Carta O.N.U. (art.2.pct.7), care statueaza ca “ nici o dispozitie din prezenta Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina in chestiuni care apartin competentei interne a unui stat si nici nu va obliga pe membrii sai sa supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevedrilor prezentei Carte”.

72

Dezvoltând acest principiu in Rezolutia 2131 din 1965 si apoi in Rezolutia 2625 din 1970, Adunarea Generala a O.N.U. a subliniat inadmisibilitatea oricaror forme de interventie in treburile interne sau externe ale statelor. 4. Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale Intre principiul repudierii fortei si amenitarii cu forta si principiul solutionarii pasnic a diferendelor internationale, dreptul international a creat o interdependenta irevocabila in sensul ca, interzicerea fortei are drept consecinta logica reglementare oricarui diferend prin mijloace pasnice. Carta ONU in art. 2 (3) prevede ca toti membrii organizatiei vor rezolva diferendele lor internationale prin mijloace pasnice in asa fel incât pacea si securitatea internatioanla, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie. Totodata, un capitol special al Cartei (cap. VI) se ocupa de aceasta chestiune, instituind atât obligativitatea cât si mijloacele de reglementare pasnica a diferendelor. 5. Principiul cooperarii internationale. Este un principiu formulat si dezvoltat dupa adoptarea Cartei ONU, care, alaturi de alte documente internationale prevede indatorirea statelor de a coopera intre ele, in diversele domenii ale relatiilor internationale. Acest principiu vizeaza toate statele lumii indiferent de marime, sistem politic, nivel de dezvoltare, participare la aliante sau organizatii internationale. El include atât dreptul cât si indatorirea fiecarui stat de a lua parte la cooperarea internationala.Respectarea acestui principiu nu are insa un caracter absolut, in sensul ca statele trebuie sa participe la toate actiunile si formele de cooperare, ci fiecare din ele este liber sa participe la acele actiuni si forme pe care le considera adecvate intereselor lor. In acelasi timp, insa, principiul coperarii nu admite excluderea unor state de la cooperarea internationala, ori discriminari pe baza unor considerente arbitrare.

73

6.Principiul respectarea cu buna credinta a obligatiilor internationale asumate . Este unul din cele mai vechi si mai importante principii de drept international, care a dus la dezvoltarea unor relatii trainice si ordonate intre membrii comunitatii internationale. Cunoscut prin locutiunea pacta sunt servanda care se refera la indatorirea de a indeplini cu buna credinta obligatiile internationale asumate, principiul a fost prevazut expres in Conventia de la Viena (1969) asupra dreptului tratatelor care prevede ca orice tratat in vigoare obliga partile si trebuie sa fie indeplinit de ele cu buna credinta.

7.Principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Principiu relativ nou, consacrat prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Natiunile Unite in 1948, el contine o serie de reglementari coerente, unele cu caracter global, altele specifice pe plan regional, privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Multe din normele care consacra drepturile si libertatile omului sunt norme imperative in sensul ca statele nu pot deroga de la asemenea norme in relatiile lor reciproce. Chiar daca unele norme specifice nu sunt acceptate de unele state, marea majoritate a normelor din acest domeniu sunt opozabile tuturor, ceea ce confera caracterul de universalitate a principiului. Putem concluziona ca principiile fundamentale ale dreptului international guverneaza relatiile internatioanle, ca acestea formeaza un ansamblu fiind strâns legate unele de altele, atât in ce priveste continutul cât si in procesul de aplicare: ele se completeaza si se explica reciproc,; nici unul nu poate fi aplicat ignorând continutul celorlalte, iar membrii

74

comunitatii internationale nu pot invoca un principiu pentru a incalca un

alt principiu.

4.2. TRASATURILE CARACTERISTICE ALE RELATIILOR INTERNATIONALE ACTUALE

Relatiile internationale in sens larg, sunt relatii care se desfasoara intre

entitati ce actioneaza in cadrul societatii internationale, in timp ce raporturile

internationale, in sens restrâns, sunt acele relatii normate de dreptul

international public, care au loc intre subiectele de drept international public.

Unii autori, pentru a desemna tasatura relatiilor internationale lato

sensu, folosesc termenul de comunitate internationala.,care presupune ca

liant, o serie de legaturi de ordin afectiv.

Consideram ca este preferabil termenul de societate internationala,

pentru ca descrie cu mai multa exactitate, stadiul actual al relatiilor dintre

entitatile ce se manifesta pe plan international.

Deosebirile dintre state, inegalitatea nivelurilor de dezvoltare

economica si politica, lipsa unei baze spirituale comune impiedica existenta

unei veritabile comunitati internationale.

Daca in cazul comunitatilor umane ce formeaza natiunile, amploarea si

ritmul schimburilor sunt mai lente, mai reduse si chiar mai putin vizibile

uneori, in cazul societatii internationale acestea sunt spectaculoase si se

desfasoara cu o rapiditate care lasa, deseori, analistii si politologii fara o

reactie pe masura, in unele situatii.

Relatiile internationale actuale prezinta o serie de trasaturi care le

diferentiaza chiar de cele de acum 15-20 de ani. Ele sunt rezultatul

schimbarilor petrecute in lumea contemporana in ce priveste parteneri,

raportul de forte, problemele cu care se confrunta omenirea in momentul

actual, oferind, totodata, premizele unor scenarii si configurari ale societatii

universale viitoare.

75

In lumina acestei caracterizari, generale, fara a putea afirma ca au fost surprinse in totalitate, societatea internationala actuala ar prezenta urmatoarele caracteristici:

a) Relatiile internationale au dobândit astazi un caracter mondial, universal. Daca in sec. XIX si in prima jumatate a secolului XX ele se rezumau la relatiile dintre câteva zeci de state, asa zis civilizate, subiecte principale ale politicii internationale (puteri si mari puteri economice, politice si militare), care decideau soarta celorlalte tari si popoare, obiecte ale politicii internationale, astazi la viata internationala, participa toate statele lumii, peste 360 de organizatii interguvernamentale, circa 1300 de organizatii internationale neguvernamentale 26 , numeroase grupuri de presiune si influenta 27 si chiar persoane juridice si indivizi. Relatiile au angrenat atâti actori si au o sfera de cuprindere atât de mare, incât putem afirma ca au o dimensiune globala. Se apreciaza ca fenomenul mondializarii, care usureaza propagarea emotiilor colective, va duce, in timp, la crearea unei veritabile retele de interdependenta planetara, care va sfârsi prin aparitia comunitatii umane internationale, a statului mondial. b) Dilema puterii Dupa 1989 mediul politic international a suferit o serie de modificari atât de radicale si de rapide incât societatea internationala se afla in prezent intr-o dilema a puterii. Inceierea perioadei de bipolarism – caracterizata prin existenta unui echilibru dinamic la scara planetara, bazat pe confruntarea celor doua sisteme si pe incercarea de delimitare cât mai clara a sferelor de influenta (ceea ce a determinat o anumita stabilitate a frontierelor in spatele cortinei de fier,

26 R. Miga Besteliu , Drept International public, Ed. All, Bucuresti, 1997, p. 36-37.

27 De exemplu Grupul celor 77, Miscarea de nealiniere s.a.

76

absenta fluxurilor migratorii, reglementarea si controlul conflictelor regionale sau zonale de catre cele doua puteri), a dezechilibrat balanta puterii. Disparitia bipolarismului a readus in discutie, la inceputul anilor ‘90, teza clasica a multipolarizarii centrelor de putere. Dar omenirea nu era atunci pregatita pentru aceasta situatie:

comunitatile europene urmareau inca numai integrarea economica si financiara, URSS, facuse implozie, China nu-si alesese inca directia de dezvoltare, asa incât, s-a instalat in realitate apolarismul, rolul de hegemon revenind SUA care isi asuma in acelasi timp rolul de judecator si executor al oricarei probleme internationale, aceasta si pe fondul unei pierderi rapide de autoritate a ONU. Ultimul deceniu al sec. XX si primii ani ai sec. XXI au adus in prim planul politicii internationale câteva potentiale puteri. Daca anterior, puterea era bicentrata in jurul celor doi mari actori internationali, astazi asistam la o descentralizare a ei, mai bine zis la o disipare inegala intre SUA, Uniunea Europeana, Japonia, China, Federatia Rusa si India 28 . De altfel, ca reflex al acestei situatii este problema largirii Consiliului de Securitate al ONU cu noi membri permanenti: Germania, India, Brazilia si Japonia, care s-a pus si la summitul sefilor de state si de guverne din septembrie 2005, de la New York. Actualul echilibru fragil a puterii se mentine datorita efortului unicei supraputeri cu rol de hegemon (SUA) de a mentine ordinea internationala, pacea si securitatea mondiala, conform propriilor interese, perceptii si standarde, inglobate intr-o strategie modificata dupa septembrie 2001. c) Globalizarea economica Globalizarea economica, este cel mai de seama fenomen ce caracterizeaza etapa de dupa 1989. Fenomenul globalizarii are in vedere atât economia dar si stiinta, comunicatiile si schimburile comerciale; in egala

28 V. Paul, I. Coscodaru, Centrele de putere ale lumii, ed. }tiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2003.

77

masura ea se refera si la valorile, devenite universale ale democratiei, vietii si drepturilor omului. Globalizarea se explica, in primul rând printr-o crestere fara precedent a interdependentelor din cadrul societatii internationale, datorita capacitatii din ce in ce mai reduse a statelor si guvernelor de a gasi solutiile necesare problemelor cu care se confrunta. Globalizarea se datoreaza in mare masura, aplicarii cu consecventa, in anii ’80 a politicilor neoliberale care preconizau, in principal, liberalizarea comertului si a circulatiei capitalului, privatizarea intreprinderilor de stat, inlaturarea interventiei statului asupra jocului legilor cererii si ofertei, politici care au fost promovate de catre oligarhia financiara mai ales prin intermediul Bancii Mondiale, Fondului Monetar International si al Organizatiei Mondiale a Comertului (fost GATT). Globalizarea are unele efecte pozitive, dar si negative, acestea din urma fiind grefate pe fragilitatea politica si economica a statelor aflate inca intr-o prelungita tranzitie spre democratie si economia de piata. “Noi suntem – constata Alexander King, cofondator al Clubului de la Roma, in toiul unui proces lung si penibil care duce la aparitia sub o forma sau alta a unei societati globale cu o structura probabila imposibil de imaginat”. Se constata tendinta principalilor actori ai vietii economice internationale (G.F+ Rusia) de a accentua fenomenul globalizarii, aspect evidentiat cu ocazia intâlnirilor lor anuale sau la forurile Crans Montana. Competitia Est-Vest, caracteristica lumii bipolare din a doua jumatate a secolului XX a fost inlocuita cu competitia / confruntarea Nord-Sud. Nordul este definit ca un ansamblu de tari, mai mult sau mai putin dezvoltate, dar care au un numar de