Organizatii Relatii Internationale

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" GALAŢI
FACULTATEA de ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT
ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

Lect. univ. dr. ARAT GHEORGHE TEODOR
drd. ARAT OANA MARIE
GALAŢI
2010
^AJITUO^
QAlAp
D.I.D.F.R.
FACULTATEA de ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE
SPECIALIZAREA: DREPT
2010
CUPRINS
PARTEA I
CAPITOLUL I APARIŢIA Şl DEZVOLTAREA DISCIPLINEI RELAŢIILOR

INTERNAŢIONALE ……………………………………………………………… 1
CAPITOLUL II SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ Şl RELAŢIILE

INTERNAŢIONALE………………………………………………………………… 9
2.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora……………………………… 9
2.1.1. Societatea internaţională…………………………………………………… 9
2.1.2. Relaţiile internaţionale actuale……………………………………………..10
2.1.3. Subiectele relaţiilor internaţionale………………………………………… 11
2.2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional, diplomaţia şi
politica externa…………………………………………………………………….. 12
CAPITOLUL III RELAŢIILE INTERNATIONALE CONTEMPORANE………. 15

3.1. Principiile relaţiilor internaţionale……………………………………………. .15
3.2. Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale……………...19
3.3. Clasificarea relaţiilor internaţionale…………………………………………. 23
3.3.1. Relaţii politice……………………………………………………………….. 24
3.3.2. Relaţii economice…………………………………………………………… 25
3.3.3. Relaţii culturale…………………………………………………………….. 27
3.3.4. Relaţii juridice………………………………………………………………. 27
3.3.5. Relaţii diplomatice…………………………………………………………. 27
PARTEA A II-A
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE

INTERNAŢIONALE…………………………………………………………. 30
1.1. Consideraţii introductive……………………………………………………… 30
1.2. Elemente constitutive…………………………………………………………. 32
1.2.1. Definiţia………………………………………………………………………. 32
1.2.2. Actul constitutiv……………………………………………………………. 33
1.3.Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale……………………… 35
1.3.1. Personalitatea juridică de drept internaţional…………………………….. 35
1.3.2. Personalitatea juridică de drept intern……………………………………. 36
1.3.3. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale………………………36
1.4. Membrii şi alţi participanţi la organizaţiile internaţionale…………………. 38
1.5. Reprezentarea statelor membre la organizaţiile internaţionale…………... 40
CAPITOLUL II STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE……………………………………………………………… 41
2.1. Structura instituţională…………………………………………………….. 41
2.2. Organe plenare……………………………………………………………. 42
2.1.1. Organe cu caracter restrâns………………………………………………. 42
2.1.2. Secretariat, sedii, funcţionări, buget……………………………………. 43
2.2. Sisteme de luare a deciziilor în organizaţiile internaţionale……………. 45
CAPITOLUL III PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE…….. 49
3.1. Tipologia organizaţiilor internaţionale…………………………………….. 49
3.2. Organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate……………………54
3.3. Instituţii specializate din sistemul ONU……………………………………. 59
3.4. Organizaţii internaţionale cu vocaţie continentală şi regională……….....67
CAPITOLUL IV SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN

CADRUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE……………..76
4.1. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale………………………………………………………………... 76
4.1.1. Noţiunea de diferende şi situaţie……………………………………….. 76
4.1.2. Competenţele organizaţiilor internaţionale în reglementarea paşnică a
diferendelor dintre state…………………………………………………………. 79
4.2.Competenta ONU în reglementarea diferendelor………………………. 80
4.2.1. Consiliul de securitate……………………………………………………….. 81
4.3. Uniunea Africană................................................................................. 83
4.4. Organizaţia Statelor Americane…………………………………………… 85
4.5. Liga Arabă…………………………………………………………………...87
4.6. Procedura Organizaţiei pentru Securitate şi cooperare în Europa……..88
4.6.1. Procedura de Ia La Valeta…………………………………………………91
4.6.2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE……………. 91
4.6.3. Dispoziţii privind o comisie de conciliere a OSCE……………………… 93
4.6.4 Dispoziţii pentru concilierea dirijată…………………………………….. 93
CAPITOLUL V CONTRIBUŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNATIONALE LA

DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL…………………………… 96
5.1. Locul actelor adoptate de organizaţiile internaţionale între izvoarele
dreptului internaţional…………………………………………………………… 96
5.2.Valoarea normativă a actelor elaborate în cadrul organizaţiilor
internaţionale…………………………………………………………………… 100
5.3.Activităţi de control şi supraveghere a respectării normelor de drept
internaţional………………………………………………………………………105
__________________________________________________
PARTEA I
Cap. I APARIŢIA ŞI DEZVOLATEA DISCIPLINEI REALAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
Apariţia şI dezvoltarea disciplinei relaţiilor internaţionale
OBIECTIVE
• Identificarea raporturilor care formează domeniul relaţiilor
internaţionale.
• Explicarea condiţiilor în care a apărut şi s-a dezvoltat această
disciplină de studiu.
Apariţia şi dezvoltarea disciplinei relaţiilor internaţionale
La începutul secolului XXI, studiul relaţiilor internaţionale constituie

o prezenţă permanentă şi familiară în peisajul curricular al învăţământului
universitar precum şi în mediul ştiinţific şi academic al lumii contemporane.
Viaţa şi relaţiile politice fac obiectul studiului mai multor discipline: teoria
politică, teoria sistemelor politice comparate, teoria relaţiilor internaţionale,
geopolitica, istoria doctrinelor politice ş.a. Toate acestea formează
domeniul ştiinţelor politice, între care disciplina pe care o vom studia
capătă astăzi o importanţă mai mare ca oricând. Evoluţiile din ultimul
deceniul acreditează ideea că, o afirmaţie pe care Stanley Hoffman o
făcea în urmă cu mai bine de treizeci de ani are un suport real: rolul
arhitectural atribuit de către Aristotel ştiinţei despre polis ar putea sau ar
trebui să revină relaţiilor internaţionale care au devenit condiţia primordială
1
a vieţii noastre cotidiene .
În contextul globalizării (al apariţiei interdependenţelor multiple în
cadrul unei virtuale lumi globale), politologia (studiul politicii) pare să
reclame, din ce în ce în ce mai mult o perspectivă centrată asupra politicii
mondiale şi o tratare a politicii interne în lumina relaţiilor şi problemelor
externe – mai exact, a funcţionării sistemului internaţional.
Politologia este, deci numai una din disciplinele care formează
domeniul ştiinţelor politice dar într-un anumit sens, reprezintă disciplina
fundamentală deoarece urmăreşte sintetizarea relaţiilor obţinute în acest
domeniu, în întregul său.
Politologia aspiră la alcătuirea unui tablou general al vieţii politice, a
fenomenelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al organizaţiei
2
politice interne şi internaţionale . Sfera obiectivelor de interes ale
politologiei este vastă, printre ele numărându-se şi relaţiile internaţionale
1
Stanley H.Hoffman, The Long Road to Theory, Ed. International Politics and Foreign Policy,
Collier-Macmillan, Londra, 1967.
2
Adrian Paul Iliescu – Introducere în politologie, Ed. ALL, Bucureşti, 2003, p. 7.
______________________________________________________
ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE 1
__________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
(de cooperare sau de tip conflictual) geopolitica, diplomaţia şi negocierile

internaţionale, instituţiile şi organizaţiile internaţionale etc.
Dar ştiinţele politice, în general, sunt înrudite (ori au relevanţă în
studierea lor), şi cu alte discipline dintre care sunt de menţionat: economia
politică, sociologia politică, teoria managementului politic, ştiinţele
administrative şi, mai ales, dreptul (dreptul constituţional, teoria generală a
dreptului, istoria generală a statului şi dreptului, dreptul internaţional public
şi privat), istoria şi geografia.
În legătură cu acestea, politologia presupune, deopotrivă,
descrierea, interpretarea, explicarea şi rezolvarea de probleme,
presupune deci analiza teoretică dar şi elaborarea de indicaţii de ordin
3
practic .
Istoriceşte vorbind ştiinţa relaţiilor internaţionale este relativ tânără,
având în spate ceva mai mult de jumătate de veac de existenţă de sine
stătătoare, în cadrul comunităţii academice. Totuşi, abia din anii ’50 ai
secolului trecut încoace, se poate vorbi de o configurare deplină a
statutului său – ca domeniu autonom, distinct în câmpul ştiinţelor politice
precum şi a individualităţii sale în programele universitare şi mai ales
postuniversitare de pregătire.
Acest statut a fost consolidat în ultimele decenii. Ruptura istorică
produsă în evoluţia sistemului internaţional la sfârşitul anilor ’80 – dincolo
de orice predicţie realizată pe terenul ştiinţei politice pare să fi sporit
interesul pentru acest domeniu de studiu şi să lase în plan secund ori să
înlăture eventualele semne de întrebare legate de credibilitatea teoretică
4
sau metodologică asociate disciplinei .
Aceasta constituie doar o primă parte a adevărului. Aşezările
politico-militare postbelice şi prăbuşirea comunismului – care marchează
în mod convenţional sfârşitul sec. XX – au conturat în mod evident
numeroase probleme noi în spaţiul relaţiilor internaţionale, care nu se
situează doar la nivelul politicilor practice.
O asemenea subliniere ţine seama de legăturile şi interferenţele
nemijlocite existente în acest domeniu între perspectivele teoretice şi
modelele sau viziunile formulate cu privire la funcţionarea sistemului
mondial de interesele (obiectivele şi acţiunile) de politică externă şi, în
ultima instanţă de evoluţiile şi reaşezările care au loc în politica
internaţională (unipolarism sau pluripolarism al puterii). Ca urmare,
această nouă problematică are de a face în mod direct cu felul în care
explicăm într-un cadru teoretic, schimbările ce se înregistrează în viaţa
internaţională din anii ’90 încoace.
Dacă sfârşitul sec. XX a formulat o adevărată schimbare pentru
disciplina relaţiilor internaţionale, începutul sec. XXI a pus în termeni
dramatici, lista întrebărilor şi cerinţelor de factură cu totul nouă cu care ne
confruntăm în acest domeniu.
3
Ibidem, p. 10.
4
Ad. P. Iliescu op. cit.. p. 3.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
Există deja un nume şi o înfăţişare şocantă pentru acest început de

secol – atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. Mai mult
decât oricare alte evenimente petrecute în ultimii ani, aceste acte ne
5
aruncă brutal în problematica unui alt secol, unei alte lumi .
Este evident că în momentul actual s-au prăbuşit câteva
componente centrale ale eşafodajului teoretic la care ne-am raportat, în
sfera politicii mondiale, în secolul trecut, de fapt în întreaga istorie a
sistemului modern de state (westphalian).
Problema securităţii – componentă centrală, cu implicaţii multiple în
analiza spaţiului internaţional, nu mai are şi nu mai poate avea aceeaşi
înfăţişare. Această caracterizare este valabilă şi pentru alte componente:
teoria politicii externe; teoria descurajării etc.
În acest context analiza are de regândit o serie întreagă de
răspunsuri pe care le-a oferit anterior în legătură cu comportamentul
statelor, cu actorii scenei internaţionale, cu fracturile politicii mondiale, cu
6
forma războiului şi, în ultima instanţă, cu funcţionarea sistemului global .
Dincolo de aspectele teoretice pe care disciplina relaţiilor
internaţionale le analizează şi explică, aspecte pe care noua etapă de
evoluţie le amplifică, trebuie să menţionăm şi caracterul ei practic: astăzi
decizia şi acţiunea politică externă nu mai pot fi concepute fără suportul
evaluării ştiinţifice multiforme al analizei strategice realizate în universităţi,
centre de cercetare sau în aşa numitele thin-tank-uri în legătură cu
problemele politice, economice, militare, sau de altă natură (fie globale ori
continentale sau regionale) ale funcţionării sistemului mondial.
Simpla intuiţie şi vechile metode folosite de cei care trebuie să ia
deciziile cu privire la relaţiile statului în exterior s-au dovedit insuficiente şi
abandonate în lumea dezvoltată.
Fundamentarea ştiinţifică a guvernării în general a devenit o regulă
7
şi un mecanism de legitimare .
Gândirea politică este influenţată de contextul istoric în care este
formulată. După al doilea război mondial, când disciplina relaţiilor
internaţionale a devenit, în mare măsură, o ştiinţă americană, realismul s-
a dovedit a fi principala şcoală de gândire, de la care au pornit diferite
orientări critice. Cu toate acestea, originile disciplinei ca instituţie
academică independentă, pot fi regăsite mai timpuriu.
Începutul relaţiilor internaţionale nu este legat de fapt de realism, ci
de idealism, care, la rândul său, era o reacţie împotriva practicilor
diplomatice din secolul al XIX-lea.
Primul război mondial a însemnat prăbuşirea Concertului european,
care se baza pe o politică a balanţei de putere, condusă de o diplomaţie
5
Ibidem, p.. 4.
6
În acest sens, a se vedea lucrările Sumitului şefilor de state şi guverne de la New York,
în zilele de 14 – 17 septembrie 2005, privind reformarea Organizaţiei Naţiunilor Unite
(n.a.)
7
Comunicarea dintre administraţie şi mediul academic a devenit caracteristica funcţionării
acestui domeniu în aria euro-atlantică după anii ’50 (n.a.).
______________________________________________________
________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
8
aristocratică . Amploarea distrugerilor şi a crimelor din timpul primului
război mondial, au determinat regândirea din temelii a rolului diplomaţiei
dar şi a războiului şi a cauzelor sale generale.
Pe plan politic s-a produs un curent nou care schimba modul de
gândire a clasei politice americane, singura naţiune care a ieşit din război
neafectată, ba chiar mai puternică decât în 1914. Într-o vreme în care
Europa nu mai era capabilă să-şi controleze destinul, sfârşitul războiului
însemna pentru SUA începutul exercitării unui rol internaţional important.
Noua diplomaţie susţinută de preşedintele Wilson atenta la
independenţa tradiţională a politicii externe faţă de cea internă. Ea
9
redefinea înţelesul şi scopul politicii externe .
Disciplina relaţiilor internaţionale s-a născut din această preocupare
normativă pentru înţelegerea războiului şi a păcii.
Teoreticienii idealişti ai acestei discipline au găsit cauzele
conflictelor armate nu în înclinaţia inerentă către război a mediului
internaţional, ci în prăbuşirea iraţională a potenţialei comunităţi mondiale a
naţiunilor. Perioada idealistă interbelică a relaţiilor internaţionale a fost
marcată de emergenţa criticii realiste şi a disciplinei relaţiilor
internaţionale, aşa cum o cunoaştem astăzi.
Dezbaterea dintre idealism şi realism este considerată prima
dezbatere din relaţiile internaţionale şi este relevantă pentru multe din
10
dezvoltările ulterioare ale disciplinei .
Principalii fondatori ai noii discipline, E.H. Carr şi Hans J.
Morgenthau, reprezintă expresia clasică a acestui realism născut din anti-
idealism. “Politics Among Nations” a lui Margenthau a devenit textul
11
paradigmatic al acestei ştiinţe sociale în formare, cel mai profund studiat,
pe de-o parte pentru că, pune accentul pe un domeniu specific politicii,
independent de celelalte investigaţii sociale (delimitând astfel observatorul
şi practicianul legitim); iar pe de altă parte, deoarece reprezintă o
încercare a readuce la viaţă cunoaşterea practică a diplomaţiei europene
a sec. XIX şi de o transforma într-o teorie explicativă a relaţiilor
internaţionale.
Idealismul susţinea că pentru a depăşi starea de natură în relaţiile
internaţionale, omul nu are nevoie decât de raţiune. Cu ajutorul raţiunii,
principiile universale pot fi înţelese şi se pot transforma în norme, legi şi
comportamente individuale sau ale autorităţilor. Aceste precepte au
determinat dezvoltarea unei concepţii aparte a relaţiilor internaţionale şi a
politicii externe, care diferă de diplomaţia tradiţională şi, mai târziu, de
realism, prin modul în care înţelegea ceea ce s-ar putea numi cauzele
“obiective” şi”subiective” ale războiului.
8
Ştefano Guzziuni, Realism şi relaţii intenarţionale, ed. Institutul European, Bucure]ti,
2000, p. 46.
9
Ibidem, p. 46.
10
Ibidem, p. 46.
11
Ansamblul termenilor cheie utilizaţi pentru desemnarea ideilor, conceptelor, tezelor şi
curentelor care aparţin unei ştiinţe (n.a)
______________________________________________________
________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
Cauzele obiective se referă la trăsăturile inerente ale naturii umane

şi esenţa politicii: omul este potenţial bun şi ca atare, trebuie să existe
posibilitatea unei armonii de interese. Războiul înseamnă eşecul sau
întreruperea comunicării raţionale pe care politica trebuie să o promoveze,
cu scopul de a transforma principiile armoniei universale în realitate.
Prin urmare, nu sistemul ci guvernele sunt responsabile pentru
izbucnirea războaielor. Guvernele nedemocratice sau nelegitime, sunt una
din principalele cauze ale războiului.
Războiul poate fi evitat prin democratizarea politicii începând de la
12
nivel local până la cel naţional şi, în sfârşit, la nivel internaţional .
Între cauzele subiective ale războiului, identificate de curentul
idealist, vechea diplomaţie este una dintre cele mai importante.
Conform criticii idealiste, această diplomaţie are defecte majore
între acestea faptul că diplomaţii iau decizii peste capetele propriului
popor. Totodată, primatul politicii externe era motivaţia unor activităţi ce
trebuiau să rămână secrete în mediul intern, şi faţă de alte state prietene,
13
neutre sau chiar aliate . Or, politica externă trebuie să fie democratizată
şi să corespundă voinţei şi aspiraţiilor poporului suveran.
Idealismul a încercat să transpună în planul relaţiilor internaţionale
unele principii ale regimurilor interne liberal-democratice. Aceasta
presupunea în primul rând dreptul la autodeterminarea naţională ca o
recunoaştere a rolului negativ pe care l-au jucat imperiile multinaţionale în
declanşarea primului război mondial.
La nivel internaţional, politica puterii urma să fie schimbată cu un
sistem de securitate colectivă în care societatea internaţională în întregul
ei urma să se opună şi să împiedice într-un mod mai eficient folosirea
nelegitimă a forţei (agresiunea). Liga Naţiunilor, un organism internaţional
interstatal, era obligată să fie scena dar şi instrumentul diplomaţiei
internaţionale. Cu toate realizările sale, mai ales în plan ideatic, sistemul şi
politica internaţională din perioada interbelică nu păreau să se conformeze
viziunii şi tiparelor idealiste: criza economică mondială (1929 – 1933) a
condus la prăbuşirea sistemului monetar internaţional al acelei epoci
(etalonul aur) şi drept consecinţă, destrămarea cooperării economice
internaţionale. Tot odată, Conferinţele de dezarmare de la Geneva (1933
– 1934) au pus în evidenţa ineficienţa viziunii idealiste a relaţiilor
internaţionale. Organismul societăţii, Liga Naţiunilor, n-a fost capabilă să
sancţioneze nici unul din actele de agresiune asupra unor membri ai săi,
comise până la cea de-a doua mare conflagraţie a secolului XX. Sistemul
s-a prăbuşit în întregime atunci când Germania, sfidând întreaga societate
internaţională a obţinut prin presiuni militare o parte din Cehoslovacia
(1938), făcând ridicole marile puteri “garante” ale statelor abia formate
după Pacea din 1919 - 1920.
12
O astfel de teorie ar justifica perfect războiul din Irak: guvernul “democratic “ al SUA a
dorit să “democratizeze” regimul politic existent în Irak în anul 2003 (n.a.)
12
Pentru detalii, vezi “Diplomaţia secretă “-V. Duculescu, Ed. Casa European` 1992.
13
S. Guzzini, op. cit. p. 49
______________________________________________________
________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
Strategia adoptată de democraţiile occidentale pentru a preveni un

nou război cu Germania, s-a dovedit a fi falimentară. Conciliatorismul nu l-
a potolit pe Hitler ci i-a stârnit apetitul, şi odată începută seria concesiilor,
aceasta nu au făcut decât să amâne războiul şi chiar să-l agraveze.
Conciliatorismul a devenit cel mai evident simbol al păcii
internaţionale interbelice.
Învăţămintele trase în urma acestei politici falimentare vor alcătui o
parte importantă a fondului de gândire a curentului realist, a cărei
ascensiune începe imediat după 1945.
Realiştii sunt şi ei motivaţi de dorinţa de a limita folosirea forţei şi
mai ales războiul, deşi susţin că uneori, războiul este un mijloc necesar al
14
politicii externe .
Însuşindu-şi principiul care a stat la baza diplomaţiei sec. XIX-lea –
moderaţia, idealismul a urmărit instituirea unui sistem de securitate
colectivă pentru statele moderate.
Realismul a încercat să adapteze politica internaţională la
fenomenul războiului total. Pentru realişti, politica puterii nu este un
“accident’ istoric, ci aşa cum spune teoreticianul lor, Morgenthau, un “fapt
15
uman “ şi ” o necesitate logică” .
Morgenthau a criticat vehement tendinţa generală de a aplica
conceptele din sfera internă la cea internaţională. Lucrarea sa Politics
Among Nations, apărută în perioada declanşării războiului rece,
înmănunchea un set de axiome prin care el dorea să influenţeze şi să
sfătuiască în materie de politică externă statul cel mai puternic dar şi cel
mai puţin experimentat.
Ideea de bază a cărţii lui Morgenthau este politica de putere sau
mai bine zis, necesitatea unei asemeni politici. Realiştii definesc sfera
politică prin relaţiile de putere şi autoritate. Indivizi, grupuri şi naţiuni luptă
pentru putere, înţeleasă atât ca un control efectiv asupra mijloacelor
coercitive, cât şi ca relaţie de autoritate bazată pe legitimitate. Echilibrul
16
internaţional este caracterizat de lupta pentru putere care îi pune faţă în
faţă pe cei care vor să păstreze distribuţia actuală a puterii şi cei care vor
să o schimbe.
Ordinea mondială are două trăsături principale: balanţa necesară
puterii şi, pentru ca sistemul să funcţioneze în pace, mecanismele
normative.
Toţi realiştii sunt de acord cu privire la includerea conceptului de
balanţă a puterii în teoriile lor căreia îi dau patru înţelesuri diferite faţă de
faimoasa definiţie a lui Morgenthau, dată în 1947: aspiraţia spre putere a
unora dintre naţiuni, fiecare încercând fie să menţină, fie să răstoarne
14
Vezi doctrina Bush jr. şi a neoconservatorilor care îl consiliază pe şeful Administraţiei SUA.în
actualul mandat. (n.a.)
15
S. Guzzini, op. cit. p. 53.
16
Puterea este fundamentată pe opt baze diferite: geografia, resursele naturale, capacitatea
industrială, pregătirea militar`, populaţia, caracterul naţional, moralul naţional şi calitatea.
______________________________________________________
________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
starea de fapt conduce la necesitatea unui constelaţii numită balanţă a

puterii şi a unor politici care să-şi propună să o păstreze.
Realismul a contribuit la identificarea şi delimitarea relaţiilor
internaţionale ca domeniu distinct, specific al sferei politice şi al societăţii
globale, care are o individualitate proprie şi reguli proprii de mişcare
(dezvoltare). El a subliniat necesitatea unui model propriu şi unei teorii
politice particulare cu privire la viaţa internaţională. A transformat puterea
într-un concept central al analizei relaţiilor dintre state; politicile externe şi
politica mondială sunt descrise şi explicate în termenii luptei pentru putere.
Acţiunea politică a început să fie judecată în raport cu consecinţele
sale reale în planul puterii: este postulat primatul politicii în raport cu etica.
Disciplina Relaţii Internaţionale se prezintă ca un teren de
confruntare a unor şcoli de gândire, cu abordări specifice diferite.
Astfel, anii ’50-60 constituie o perioadă în care agenda de cercetare
a teoreticienilor se extinde. Asistăm la cea de a doua dezbatere în
domeniu, în care se confruntă Bull şi Kaplan. Primul reformează supoziţia
anarhiei (societăţii) în contextul tradiţiei grotiene. Ideea modelului societăţii
internaţionale după natura umană este înlocuită cu dilema securităţii ca
punct de plecare a politicii internaţionale. Kaplan propune modele de
sistem internaţional deci o perspectivă sistemică a relaţiilor internaţionale.
Alţi teoreticieni (Allison, Steinbruner) subliniază impactul continuu şi masiv
al politicii interne asupra celei externe, punând în evidenţă implicaţiile
procesului organizaţional şi decizional, al politicilor guvernamentale şi al
proceselor cognitive.
Aceste dispute teoretice conduc către o criză a abordării realiste a
relaţiilor internaţionale. Apar o serie de reacţii realiste şi neorealiste la
criză (Keohane, Nye şi Waltz). Se impune ideea nivelelor de analiză şi a
unui model multicauzal, pe fondul subminării distincţiei între intern-extern
şi conexarea şi interacţiunea diferitelor nivele.
Este eliminată separarea dintre politica mondială şi economia
mondială. Sunt elaborate teoria regimurilor şi teoria stabilităţii
hegemonice. Neorealismului sistemic al lui Waltz, care limita agenda de
cercetare prin revenirea la focalizarea pe stat şi înlocuirea ideii maximizării
puterii cu cea a maximizării securităţii, se încearcă să i se opună
concentrarea pe economia politică internaţională. – încercare de
revitalizare a realismului şi de lărgire a agendei de cercetare / analiză a
disciplinei.
Actualmente, disciplina se află într-o fază de fragmentare a
realismului abordărilor teoretice.
Rămâne clar caracterul interdisciplinar a abordării – relaţiile
internaţionale, aşa cum s-a arătat anterior este o interdisciplină deoarece
ea manifestă o deschidere către ansamblul interacţiunilor, fluxurilor care
transgresează frontierele dintre state/naţiuni şi includ cercetarea şi analiza
acţiunilor comportamentelor şi problematicii generate de existenţa altor
actori ai vieţii internaţionale.
______________________________________________________
________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
Test de autoevaluare
1. Ştiinţa relaţiilor internaţionale este:
a) ramură a politologiei;
b) ramură a dreptului internaţional public;
c) ştiinţă interdisciplinară.
R- c
2. Studiul relaţiilor internaţionale a început în:
a) Marea Britanie, în sec. XIX;
b) Statele Unite ale Americii, în anii ’20 ai sec. al XX-lea;
c) Franţa, după Revoluţia din 1789-1794.
R-b
3. Liga Naţiunilor şi-a propus să schimbe:
a) politica de putere;
b) harta politicii lumii;
c) legile şi obiceiurile războiului.
R-a
4. Care este instrumentul prin care se poate depăşi starea naturală
din relaţiile internaţionale, în viziunea idealistă:
a) puterea;
b) războiul;
c) raţiunea.
R–c
5. în viziunea realistă, relaţiile internaţionale se bazează pe:
a) interesul naţional;
b) balanţa puterii;
c) situaţia internă a statelor,
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Cap. II SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
II.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora
II.2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional, diplomaţia
şi politica externă
OBIECTIVE
• Studenţii să explice şi să dezvolte principiile de bază ale relaţiilor

internaţionale.
• Să definească trăsăturile caracteristice ale diverselor tipuri de relaţii
internaţionale
2.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora
Când vorbim de societate, înţelegem totalitatea oamenilor care

17
trăiesc în mod organizat . Din cele mai vechi timpuri, fiinţa umană nu a
putut exista în mod izolat, a simţit nevoia să se asocieze, să conveţuească
cu alte fiinţe asemenea ei, pentru a putea să-şi asigure şi perpetueze
existenţa.
Aceste relaţii în formă primitivă, care au luat naştere în mod
obiectiv, s-au dezvoltat sub imperiul evoluţiei nevoilor materiale şi
spirituale, până la forma elevată pe care o prezintă astăzi societatea
umană. ea se prezintă sub două forme:
¾ o formă internă cunoscută sub numele de popor, naţiune care
trăieşte în mod organizat într-un stat;
¾ o formă externă - societatea internaţională, compusă din totalitatea
statelor – naţiuni, dar şi din alte entităţi, aşa cum vom arăta în
continuare.
2. 1. 1. Societatea internaţională - este formată deci, în primul rând din

state, purtătoare de suveranitate, care îşi asumă în mod nemijlocit,
anumite drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele. În societatea
internaţională contemporană, statelor li se alătură şi alţi actori:
organizaţiile internaţionale interstatale, cele neguvernamentale, alte
entităţi nestatale, a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii
internaţionale decurge din voinţa statelor.
Societatea internaţională este însă, în esenţă, o societate a statelor
suverane, independente şi egale în drepturi, chiar dacă ele diferă ca
18
mărime, nivel de dezvoltare şi sisteme de valori .
17
E. Ciobanu, M. Popescu- Marin, M. Păun, Z. Ştefănescu- Goangă, Dic\ionar explicativ
şi enciclopedic al limbii române, Ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1997, p. 376.
18
I. Apostu, Gh. T. Arat, Prelegeri de Drept internaţional public şi privat, Ed. ALMA
Galaţi, 2004, p. 8.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
Spre deosebire de societatea internă în cadrul căreia puterea este

19
unică, specific societăţii internaţionale este descentralizarea puterii .
Principala caracteristică a societăţii internaţionale constă în natura
sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state
care o compun.
Această caracteristică se explică prin existenţa, din punct de
vedere juridic, a suveranităţii statelor, potrivit căreia acestea nu se supun,
în raporturile juridice dintre ele, unei autorităţi superioare, cum se întâmplă
în societăţile interne.
2. 1. 2. Relaţiile internaţionale actuale - de o mare complexitate şi cu o

sferă atotcuprinzătoare a vieţii sociale, sunt cadrul în care se manifestă
acţiunea, interacţiunea şi influenţa unei diversităţi de factori nestatali:
mişcările de eliberare naţională, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, Societăţile Transnaţionale (STN), organizaţiile
profesionale şi obşteşti, persoane juridice şi chiar persoane fizice.
Raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt
în general, denumite relaţii internaţionale.
Noţiunea de relaţii internaţionale desemnează însă, mai multe
categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că
depăşesc limitele unui singur stat, şi anume:
• raporturile dintre state şi raporturile dintre acestea şi celelalte
entităţi participante la societatea internaţională, în primul
rând organizaţiile interguvernamentale;
• raporturile la care participă persoane juridice sau fizice din
diverse state.
În lumina acestor precizări putem defini relaţiile internaţionale ca
fiind totalitatea legăturilor şi raporturilor politice, economice, juridice,
ideologice, culturale, diplomatice, militare sau de altă natură, dintre state,
sisteme de state, organizaţii internaţionale sau alte entităţi, inclusiv între
forţele sociale care au capacitatea de a acţiona pe arena internaţională.
Nici o categorie de raporturi sociale nu poate exista în afara unui
sistem de norme, oricât de simple, care să le guverneze. Relaţiile
internaţionale constituie un sistem, deoarece numai conceperea lor ca un
sistem coerent, complex şi dinamic, reflectă lumea contemporană în care
statele sunt prinse într-un angrenaj global. Aceste norme juridice care
guvernează relaţiile internaţionale fac obiectul dreptului internaţional public
şi ale dreptului internaţional privat, iar procesul constituirii şi aplicării
acestor norme echivalează cu ceea ce în general, denumim ordine juridică
internaţională.
19
A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Ed. M. Of. Bucureşti,
1996, p. 17.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
2.1.3 Subiectele relaţiilor internaţionale - În definirea relaţiilor

internaţionale se are în vedere faptul că existenţa şi acţiunea statului
reprezintă o însemnătate majoră, primordială, ceea ce constituie o
trăsătură esenţială, structurală a relaţiilor internaţionale în condiţiile
actuale.
Statul ca organizaţie politică a clasei aflate la putere, ca mod de
organizare de sine-stătătoare, a unei comunităţi umane date (popor,
naţiune) participă direct, prin raporturile stabilite cu alte state, la viaţa
internaţională, exercitând o influenţă majoră esenţială.
În acest sens se poate vorbi de statul – naţiune ca principal subiect
al vieţii internaţionale. Ca participant nemijlocit şi subiect principal al
relaţiilor internaţionale, statul îşi desfăşoară politica externă, îşi manifestă
poziţiile specifice şi participă la soluţionarea problemelor internaţionale în
scopul înfăptuirii intereselor sale fundamentale, al creării unor condiţii
favorabile (externe) realizării sarcinilor şi funcţiilor sale interne.
Raporturile dintre state constituie componenta esenţială a relaţiilor
internaţionale; rezolvarea problemelor actuale ale păcii, securităţii şi
cooperării internaţionale depinde de organizarea şi evoluţia raporturilor
dintre state, de formele politico-juridice promovate şi de eficienţa acestora,
aşa încât relaţiile internaţionale apar înainte de toate, ca relaţii între state
(interstatale).
În strânsă legătură cu acţiunea internaţională a statelor, îşi
manifestă influenţa în acest domeniu organizaţiile internaţionale
interstatale.
Forme de asociere permanentă a statelor în diferite domenii ale
raporturilor lor de cooperare (politică, economică, tehnică, militară,
culturală etc.), organizaţiile internaţionale participă, în cadrul autonomiei
lor funcţionale şi a atribuţiilor stabilite de statele membre în tratatele
constitutive, la soluţionarea problemelor internaţionale.
Atât statele cât şi organizaţiile internaţionale se manifestă în relaţiile
dintre ele în cadrul juridic creat de dreptul internaţional elaborat prin
acordul lor de voinţă, care se configurează ca un ansamblu de principii,
norme şi instituţii progresiste.
În sfera relaţiilor internaţionale se manifestă, într-o măsură sau alta,
influenţa şi a altor factori, a unor forţe social-politice diferite.
Popoarele şi naţiunile organizate politiceşte, aflate în condiţiile luptei
pentru eliberare naţională de sub dominaţia străină, în vederea obţinerii
independenţei statale sau chiar pentru constituirea într-un stat (ex.
Autoritatea administrativă palestiniană), beneficiind de personalitate
internaţională, exercită o influenţă puternică asupra relaţiilor internaţionale
Relaţiile externe ale partidelor şi organizaţiilor politice naţionale, ca
exponente ale intereselor claselor şi grupurilor sociale din ţările în care
fiinţează, formează o altă componentă a vieţii internaţionale. În special
partidele politice dezvoltă legături cu alte partide, de aceeaşi orientare
politică, fiind chiar grupate în diverse centrale internaţionale, mişcări ş.a. (
de ex. Internaţionala Socialistă, Mişcarea ecologistă, Internaţionala
Creştin - Democrată ş.a.)
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
Organizaţiile profesionale şi obşteşti îşi fac simţită tot mai mult
prezenţa, participând şi contribuind în moduri specifice la crearea unor
curente pentru pace, securitate, dezarmare sau protecţia mediului (ex.
Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului, Médicine sans frontiere,
Jurnalişti fără frontieră etc.).
Rezultă clar că relaţiile internaţionale actuale prezintă o mare
complexitate şi o diversitate de participanţi, deosebiţi ca structură, poziţie,
putere de influenţă sau decizie. În aceste condiţii, se poate pune fireasca
întrebare: este posibilă organizarea relaţiilor internaţionale într-un sistem
internaţional în cadrul căruia să se evite anarhia, tendinţele centrifuge,
conflictele şi să se realizeze concentrarea acţiunilor şi cooperarea paşnică
între toate statele fără nici o deosebire?
Experienţa demonstrează că în condiţiile unei astfel de complexităţi
sporite, statele reuşesc cu dificultate să găsească formele şi mijloacele
necesare şi adecvate organizării raporturilor lor de cooperare, de
armonizare a acţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional, corespunzător
cerinţelor păcii, securităţii şi cooperării internaţionale. Orice organizare
democratică a relaţiilor internaţionale la nivel global, presupune utilizarea
unui complex forme şi metode corespunzătoare la nivel bilateral, zonal, şi
continental.. Un astfel de complex îl constituie dreptul internaţional public.
II. 2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional,

diplomaţia şi politica externă
Intre nivelul structural reprezentat de relaţiile internaţionale (în sens

larg) şi nivelul normativ reprezentat de dreptul internaţional, există o relaţie
de intercondiţionare reciprocă, relaţie mediată uneori de nivelul
conceptual, reprezentat de ştiinţa dreptului internaţional (doctrina).
Datorită evoluţiilor din cadrul societăţii internaţionale, ale cărei
caractere cunosc o serie de modificări, uneori radicale, de la nivelul
structural pornesc o serie de impulsuri determinate de necesitatea
protejării prin reglementare, a anumitor segmente de relaţii internaţionale,
dată fiind valoarea deosebită pe care o au în ansamblul acestor relaţii.
Aceste impulsuri sunt fie direct receptate şi li se dau răspunsuri
corespunzătoare la nivel normativ, fie – de cele mai multe ori – sunt
receptate la nivel conceptual, de către doctrină, care prin analiza critică a
situaţiei de fapt, conştientizează importanţa valorii raportului care se
supune normării şi propune soluţii normative, preluate ulterior de dreptul
internaţional pozitiv.
În ce priveşte raportul dintre diplomaţie şi relaţiile internaţionale,
este primordial de precizat că cele două noţiuni nu trebuie să se confunde.
După cum se ştie, diplomaţia este activitatea desfăşurată de
organisme de specialitate, prin care statele realizează în mod oficial
raporturile lor cu ceilalţi parteneri ai relaţiilor internaţionale, în special cu
alte state, armonizând interesele lor cu cele ale societăţii internaţionale.
In acelaşi timp, diplomaţia nu este sinonimă nici cu politica externă
a statelor. Politica externă reprezintă totalitatea obiectivelor, scopurilor şi
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
INTERNAŢIONALE
mijloacelor pe care guvernele sau forurile politice de conducere ale

statelor, le elaborează şi le aplică în relaţiile cu alte state, precum şi în
definirea atitudinii lor faţă de problemele internaţionale. Dar, între politica
externă a statelor, dreptul diplomatic şi dreptul internaţional există o
strânsă conexiune: scopurile şi interesele naţionale trebuie atinse prin
diplomaţie, respectând normele dreptului internaţional, care este o
emanaţie consensuală a statelor. Diplomaţia nu reprezintă decât
instrumentul prin care statele îşi realizează politica externă, participă în
mod organizat la raporturile internaţionale. Rezultă că dreptul internaţional
influenţează şi orientează politica externă a statelor prin normele sale
regulatoare ale relaţiilor internaţionale, norme care trebuie respectate
întocmai în acţiunea de politică externă. Această politică se oglindeşte în
tratatele pe care statele le încheie, în poziţiile adoptate în cadrul
organizaţiilor internaţionale interstatale, forme instituţionalizate ale relaţiilor
internaţionale.
1. Ce se înţelege prin societate internaţională:

a) o comunitate umană care trăieşte pe teritoriul mai multor
state şi are comună limba, obiceiurile, religia?
b) o entitate economică cu sedii, filiale în mai multe state;
c) o comunitate de state, organizaţii şi alte entităţi aflate în
relaţii producătoare sau nu de efecte juridice.
R-c
2. Caracterizează pe actorii relaţiilor internaţionale:
a) capacitatea de a-şi asuma obligaţii şi corelativ, drepturi
internaţionale;
b) capacitatea de a conferi drepturi şi a stabili obligaţii
internaţionale;
c) numai un singur subiect are ambele capacităţi, izvorâte
din ……..
R – c /suveranitate/
3. Raporturile sociale care formează conţinutul relaţiilor
internaţionale au ca trăsătură comună:
a) izvorăşte din voinţa comună a subiectelor;
b) depăşeşte limitele unui singur stat;
c) sunt guvernate de normele dreptului internaţional public.
R-b
4. Din ce motiv relaţiile internaţionale sunt concepute într-un
sistem?
a) numai în acest mod reflectă lumea globală
contemporană;
b) numai în acest mod lumea poate fi guvernată;
c) numai astfel este asigurată pacea şi justiţia universală.
R-a
5. Ce reprezintă diplomaţia:
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Cap. II. SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE
a) totalitatea obiectivelor, scopurilor şi mijloacelor pe care

guvernele le elaborează şi le aplică în relaţiile cu alte
state;
b) reglementarea anumitor segmente ale relaţiilor
internaţionale;
c) activitatea desfăşurată de anumite organisme prin care
statele realizează oficial raporturile cu ceilalţi parteneri ai
relaţiilor internaţionale.
R-c
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Cap. III. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
CONŢINUT
III.1. Principiile relaţiilor internaţionale
III.2. Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale
III. 3 Clasificarea relaţiilor internaţionale
OBIECTIVE
• Studenţii să explice şi să dezvolte principiile de bază ale
relaţiilor internaţionale.
• Să definească trăsăturile caracteristice ale diverselor tipuri
de relaţii internaţionale
III.1. Principiile relaţiilor internaţionale
Ordinea juridică internaţională presupune existenţa unui cadru legal

care să asigure desfăşurarea ordonată a relaţiilor dintre partenerii
societăţii internaţionale. Statele întreţin astăzi între ele o mare varietate de
raporturi economice, culturale, tehnico - ştiinţifice, politice, diplomatice,
militare şi de altă natură, raporturi în care ele participă ca entităţi
independente, suverane şi egale în drepturi.
Derularea acestor relaţii în condiţii de normalitate, corectitudine şi
stabilitate, este condiţionată de respectarea legalităţii internaţionale,
bazată la rândul ei, pe existenţa unor principii fundamentale de conduită.
Însemnătatea respectării universale a principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional a fost reliefată în diverse ocazii şi, totodată,
menţionată expres în numeroase declaraţii guvernamentale, inclusiv în
documente bilaterale sau multilaterale. Din multitudinea acestora
exemplificăm: Declaraţia privind principiile fundamentale şi nevoia aplicării
lor universale în relaţiile internaţionale, făcută de Cordell Hull - Secretarul
de Stat al S.U.A., la 16 iulie 1937, în care sunt evocate în substanţa lor,
20
cea mai mare parte a principiilor actualmente în vigoare : “omenirea
poate progresa numai atunci când libertatea umană este asigurată, când
dreptul la autoguvernare este salvgardat, când toate naţiunile recunosc
dreptul fiecăruia dintre ele de a-şi conduce problemele sale interne fără
interferenţe din afară, când în relaţiile dintre naţiuni se respectă cuvântul
dat, există hotărârea de abţinere de la folosire forţei armate în urmărirea
politicii şi voinţa de a reglementa disputele exclusiv prin mijloace paşnice;
când relaţiile economice sunt întemeiate pe beneficiul mutual, egalitatea
de tratament şi corectitudine”.
Un an mai târziu, la 17 martie 1938, în contextul deteriorării situaţiei
internaţionale în Extremul Orient (invadarea Chinei de către Japonia),
acelaşi demnitar american sublinia caracterul general valabil al principiilor
fundamentale, aplicabilitatea lor universală...” ceea ce este înainte de
toate în joc, pretutindeni în lume, este viitorul principiilor fundamentale
20
N.Ecobescu, V.Duculescu, Drept internaţional public,
vol.I,ed.Hyperion,Bucureşti,1993,p.143..
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
care trebuie să constituie temelia ordinii internaţionale care se opune

anarhiei internaţionale”.
Alte documente internaţionale în care sunt reiterate principiile de bază
ale relaţiilor internaţionale sunt, într-o ordine cronologică:
• Declaraţia adoptată de cea de-a 8-a Conferinţă a Statelor
Americane (Lima 1938), care prevedea , de o manieră
sintetică” relaţiile dintre state trebuie să fie guvernate de
preceptele dreptului internaţional”.
• Carta O.N.U. care consacră principiile în textul articolului 2;
• Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970 (Rezoluţia
2625/1970) referitoare “principiile dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în
conformitate cu Carta O.N.U.”;
• Actul final de la Helsinki (1975) al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa.
Principiile dreptului internaţional reprezintă construcţii juridice în
jurul unor valori considerate importante în relaţiile internaţionale, pentru
evidenţierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor şi instituţiilor
juridice care guvernează conduita internaţională a statelor şi mai ales
protecţia acestora.
Importanţa deosebită a principiilor, ca norme de bază ale relaţiilor
internaţionale în societatea actuală, este evidenţiată în special de
următoarele trei aspecte:
• principiile constituie norme imperative de conduită a statelor;
• principiile ghidează comportarea statelor în relaţiile lor
mutuale, favorizează colaborarea şi înţelegerea între naţiuni,
instaurarea unui climat propice păcii şi securităţii
internaţionale;
• principiile configurează singura modalitate raţională şi legală,
potrivit dreptului internaţional, de rezolvare a oricăror
diferende dintre state, pe temeiul legalităţii, echităţii şi
avantajului reciproc.
Înainte de a trece la enumerarea principalelor şapte principii care
guvernează relaţiile internaţionale, se cuvine să facem următoarele
precizări:
- între principii nu se pot face ierarhizări;
- principiile sunt interdependente: ”în interpretarea şi aplicarea lor,
principiile care preced sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie
interpretat în contextul celorlalte”(Rezoluţia 2625/1970).
- au un caracter dinamic, adică evoluează în concordanţă cu dinamica
relaţiilor internaţionale, a raporturilor care le consacră.
Aşa cum s-a subliniat anterior, numărul principilor variază de la
21
document la document, dar toate cuprind câteva esenţiale ., pe care le
vom prezenta în continuare, în esenţă:
21
Pentru amănunte, a se vedea I. Apostu, Gh. T. Arat, op. cit. p. 40.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
1. Egalitatea suverană a statelor - definită ca ansamblul drepturilor statului

legate de soluţionarea problemelor sale interne şi a relaţiilor sale externe,
cu respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional.
Potrivit formulărilor Rezoluţiei 2625/1970 “ statele au drepturi şi
obligaţii egale şi sunt membri egali a comunităţii internaţionale, indiferent
de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.
Egalitatea suverană are o serie de elemente dintre care unele privesc
suveranitatea internă (de a-şi alege şi dezvolta liber sistemul politic...) iar
altele privesc suveranitatea externă (independenţa politică, integritatea
teritorială), inviolabile în relaţiile civilizate dintre state. Acest principiu
presupune, în mod corelativ, obligaţia fiecărui stat de a respecta drepturile
suverane şi egalitatea în drepturi a oricărui stat.
2. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa.
Carta ONU şi numeroase alte documente internaţionale prevăd
interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state.
Conform acestor dispoziţii, statele sunt obligate să se abţină de la
folosirea forţei, atât directă cât şi indirectă pentru rezolvarea oricărei
probleme internaţionale, având la îndemână mijloace paşnice pentru
soluţionarea diferendelor.
Dreptul internaţional stabileşte în mod restrictiv cazurile când este
legitimă folosirea forţei în raporturile internaţionale, respectiv exercitarea
dreptului de autoapărare individuală sau colectivă, în caz de agresiune, de
încălcare a păcii sau de ameninţare a păcii, decise de Consiliul de
Securitate al ONU.
3. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state.
Secole de-a rândul amestecul (intervenţie sau imixtiunea) în
treburile interne ale altor state, a fost considerat un comportament licit în
relaţiile internaţionale. Recunoaşterea şi observarea permanentă a
raporturilor internaţionale, fundamentate pe existenţa unor entităţi
suverane, care hotărăsc liber asupra problemelor şi politicii lor interne, a
atitudinilor şi poziţiilor lor în viaţa internaţională, presupune, implicit,
respectarea principiului neamestecului în treburile interne.
Principiul este consacrat în Carta O.N.U. (art.2.pct.7), care
statuează că “ nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile
Unite să intervină în chestiuni care aparţin competenţei interne a unui stat
şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”.
Dezvoltând acest principiu în Rezoluţia 2131 din 1965 şi apoi în
Rezoluţia 2625 din 1970, Adunarea Generală a O.N.U. a subliniat
inadmisibilitatea oricăror forme de intervenţie în treburile interne sau
externe ale statelor.
4. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.
Între principiul repudierii forţei şi ameninţării cu forţa şi principiul
soluţionării paşnic a diferendelor internaţionale, dreptul internaţional a
creat o interdependenţă irevocabilă în sensul că, interzicerea forţei are
drept consecinţă logica reglementare oricărui diferend prin mijloace
paşnice.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Carta ONU în art. 2 (3) prevede că toţi membrii organizaţiei vor

rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice în aşa fel încât
pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în
primejdie. Totodată, un capitol special al Cartei (cap. VI) se ocupă de
această chestiune, instituind atât obligativitatea cât şi mijloacele de
reglementare paşnică a diferendelor.
5. Principiul cooperării internaţionale.
Este un principiu formulat şi dezvoltat după adoptarea Cartei ONU,
care, alături de alte documente internaţionale prevede îndatorirea statelor
de a coopera între ele, în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale.
Acest principiu vizează toate statele lumii indiferent de mărime,
sistem politic, nivel de dezvoltare, participare la alianţe sau organizaţii
internaţionale. El include atât dreptul cât şi îndatorirea fiecărui stat de a
lua parte la cooperarea internaţională. Respectarea acestui principiu nu
are însă un caracter absolut, în sensul că statele trebuie să participe la
toate acţiunile şi formele de cooperare, ci fiecare din ele este liber să
participe la acele acţiuni şi forme pe care le consideră adecvate
intereselor lor.
In acelaşi timp, însă, principiul cooperării nu admite excluderea unor state
de la cooperarea internaţională, ori discriminări pe baza unor considerente
arbitrare.
6.Principiul respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale
asumate .
Este unul din cele mai vechi şi mai importante principii de drept
internaţional, care a dus la dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate
între membrii comunităţii internaţionale.
Cunoscut prin locuţiunea „pacta sunt servanda” care se referă la
îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale
asumate, principiul a fost prevăzut expres în Convenţia de la Viena (1969)
asupra dreptului tratatelor care prevede că orice tratat în vigoare obligă
părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă.
7.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Principiu relativ nou, consacrat prin Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului adoptată de Naţiunile Unite în 1948, el conţine o serie
de reglementări coerente, unele cu caracter global, altele specifice pe plan
regional, privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Multe din normele care consacră drepturile şi libertăţile omului sunt
norme imperative în sensul că statele nu pot deroga de la asemenea
norme în relaţiile lor reciproce.
Chiar dacă unele norme specifice nu sunt acceptate de unele state,
marea majoritate a normelor din acest domeniu sunt opozabile tuturor,
ceea ce conferă caracterul de universalitate a principiului.
Putem concluziona că principiile fundamentale ale dreptului
internaţional guvernează relaţiile internaţionale, că acestea formează un
ansamblu fiind strâns legate unele de altele, atât în ce priveşte conţinutul
cât şi în procesul de aplicare: ele se completează şi se explică reciproc,;
nici unul nu poate fi aplicat ignorând conţinutul celorlalte, iar membrii
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
comunităţii internaţionale nu pot invoca un principiu pentru a încălca un alt

principiu.
III. 2.Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale
Relaţiile internaţionale în sens larg, sunt relaţii care se desfăşoară

între entităţi ce acţionează în cadrul societăţii internaţionale, în timp ce
raporturile internaţionale, în sens restrâns, sunt acele relaţii normate de
dreptul internaţional public, care au loc între subiectele de drept
internaţional public.
Unii autori, pentru a desemna ţrăsătura relaţiilor internaţionale lato
sensu, folosesc termenul de comunitate internaţională.,care presupune ca
liant, o serie de legături de ordin afectiv.
Considerăm că este preferabil termenul de societate internaţională,
pentru că descrie cu mai multă exactitate, stadiul actual al relaţiilor dintre
entităţile ce se manifestă pe plan internaţional.
Deosebirile dintre state, inegalitatea nivelurilor de dezvoltare
economică şi politică, lipsa unei baze spirituale comune împiedică
existenţa unei veritabile comunităţi internaţionale.
Dacă în cazul comunităţilor umane ce formează naţiunile,
amploarea şi ritmul schimburilor sunt mai lente, mai reduse şi chiar mai
puţin vizibile uneori, în cazul societăţii internaţionale acestea sunt
spectaculoase şi se desfăşoară cu o rapiditate care lasă, deseori, analiştii
şi politologii fără o reacţie pe măsură, în unele situaţii.
Relaţiile internaţionale actuale prezintă o serie de trăsături care le
diferenţiază chiar de cele de acum 15-20 de ani. Ele sunt rezultatul
schimbărilor petrecute în lumea contemporană în ce priveşte parteneri,
raportul de forţe, problemele cu care se confruntă omenirea în momentul
actual, oferind, totodată, premizele unor scenarii şi configurări ale
societăţii universale viitoare.
În lumina acestei caracterizări, generale, fără a putea afirma că
aceste trăsături au fost surprinse în totalitate, societatea internaţională
actuală ar prezenta următoarele caracteristici:
a) Relaţiile internaţionale au dobândit astăzi un caracter mondial,
universal.
Dacă în sec. XIX şi în prima jumătate a secolului XX ele se
rezumau la relaţiile dintre câteva zeci de state, aşa zis civilizate, subiecte
principale ale politicii internaţionale (puteri şi mari puteri economice,
politice şi militare), care decideau soarta celorlalte ţări şi popoare, obiecte
ale politicii internaţionale, astăzi la viaţa internaţională, participă toate
statele lumii, peste 360 de organizaţii interguvernamentale, circa 1300 de
22
organizaţii internaţionale neguvernamentale , numeroase grupuri de
23
presiune şi influenţă şi chiar persoane juridice şi indivizi.
Relaţiile au angrenat atâţi actori şi au o sferă de cuprindere atât de
mare, încât putem afirma că au o dimensiune globală.
22
R. Miga Beşteliu , Drept Internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 36-37.
23
De exemplu Grupul celor 77, Mişcarea de nealiniere ş.a. (n.a.)
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Se apreciază că fenomenul mondializării, care uşurează

propagarea emoţiilor colective, va duce, în timp, la crearea unei veritabile
reţele de interdependenţă planetară, care vă sfârşi prin apariţia comunităţii
umane internaţionale, a statului mondial.
b) Dilema puterii
După 1989 mediul politic internaţional a suferit o serie de modificări
atât de radicale şi de rapide încât societatea internaţională se află în
prezent într-o dilemă a puterii.
Încheierea perioadei de bipolarism – caracterizată prin existenţa
unui echilibru dinamic la scară planetară, bazat pe confruntarea celor
două sisteme şi pe încercarea de delimitare cât mai clară a sferelor de
influenţă (ceea ce a determinat o anumită stabilitate a frontierelor în
spatele cortinei de fier, absenţa fluxurilor migratorii, reglementarea şi
controlul conflictelor regionale sau zonale de către cele două puteri), a
dezechilibrat balanţa puterii.
Dispariţia bipolarismului a readus în discuţie, la începutul anilor ‘90,
teza clasică a multipolarizării centrelor de putere.
Dar omenirea nu era atunci pregătită pentru această situaţie:
comunităţile europene urmăreau încă numai integrarea economică şi
financiară, URSS, făcuse implozie, China nu-şi alesese încă direcţia de
dezvoltare, aşa încât, s-a instalat în realitate a polarismul, rolul de
hegemon revenind SUA care îşi asuma în acelaşi timp rolul de judecător şi
executor al oricărei probleme internaţionale, aceasta şi pe fondul unei
pierderi rapide de autoritate a ONU. Ultimul deceniu al sec. XX şi primii ani
ai sec. XXI au adus în prim planul politicii internaţionale câteva potenţiale
puteri.
Dacă anterior, puterea era bicentrată în jurul celor doi mari actori
internaţionali, astăzi asistăm la o descentralizare a ei, mai bine zis la o
disipare inegală între SUA, Uniunea Europeană, Japonia, China,
24
Federaţia Rusă şi India .
De altfel, ca reflex al acestei situaţii este problema lărgirii Consiliului
de Securitate al ONU cu noi membri permanenţi: Germania, India, Brazilia
şi Japonia, care s-a pus şi la samitul şefilor de state şi de guverne din
septembrie 2005, de la New York.
Actualul echilibru fragil a puterii se menţine datorită efortului unicei
supraputeri cu rol de hegemon (SUA) de a menţine ordinea internaţională,
pacea şi securitatea mondială, conform propriilor interese, percepţii şi
standarde, înglobate într-o strategie modificată după septembrie 2001.
c) Globalizarea economică
Globalizarea economică, este cel mai de seamă fenomen ce
caracterizează etapa de după 1989. Fenomenul globalizării are în vedere
atât economia dar şi ştiinţa, comunicaţiile şi schimburile comerciale; în
egală măsură ea se referă şi la valorile, devenite universale ale
democraţiei, vieţii şi drepturilor omului.
24
V. Paul, I. Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice,
Bucureşti, 2003.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Globalizarea se explică, în primul rând printr-o creştere fără

precedent a interdependenţelor din cadrul societăţii internaţionale, datorită
capacităţii din ce în ce mai reduse a statelor şi guvernelor de a găsi
soluţiile necesare problemelor cu care se confruntă.
Globalizarea se datorează în mare măsură, aplicării cu
consecvenţă, în anii ’80 a politicilor neoliberale care preconizau, în
principal, liberalizarea comerţului şi a circulaţiei capitalului, privatizarea
întreprinderilor de stat, înlăturarea intervenţiei statului asupra jocului legilor
cererii şi ofertei, politici care au fost promovate de către oligarhia
financiară mai ales prin intermediul Băncii Mondiale, Fondului Monetar
Internaţional şi al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (fost GATT).
Globalizarea are unele efecte pozitive, dar şi negative, acestea din
urmă fiind grefate pe fragilitatea politică şi economică a statelor aflate încă
într-o prelungită tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă.
“Noi suntem – constata Alexander King, cofondator al Clubului de la
Roma, în toiul unui proces lung şi penibil care duce la apariţia sub o formă
sau alta a unei societăţi globale cu o structură probabilă imposibil de
imaginat”.
Se constată tendinţa principalilor actori ai vieţii economice
internaţionale (G.7+ Rusia) de a accentua fenomenul globalizării, aspect
evidenţiat cu ocazia întâlnirilor lor anuale sau la forurile Crans Montana.
Competiţia Est - Vest, caracteristică lumii bipolare din a doua
jumătate a secolului XX a fost înlocuită cu competiţia / confruntarea Nord -
Sud.
Nordul este definit ca un ansamblu de ţări, mai mult sau mai puţin
dezvoltate, dar care au un număr de trăsături comune: acelaşi profil
demografic, aceeaşi adeziune la idealul productivităţi economice, acelaşi
respect pentru drepturile omului şi idealurile democratice; o puternică
integrare în comerţul mondial; acces la puterea financiară, industrială şi
militară.
Acest ansamblu reuneşte state din America de Nord, Europa, unele
ţări slave din fosta URSS, Japonia, Australia şi Noua Zeenlandă.
25
Sudul , nu este omogen, el cuprinzând insule de prosperitate
(Coreea, Singapore, Filipine, Tailanda), învecinate cu uriaşe spaţii de
subdezvoltare şi mizerie (majoritatea statelor africane şi din Indochina).
Limita dintre Nord şi Sud este, în principiu, un ecuator demografic,
o linie sensibilă, care separă ţările unde reînnoirea populaţiei este stabilă,
planificată, de cele în care creşterea demografică este explozivă.
După prăbuşirea comunismului, odată cu schimbările geopolitice
intervenite, frontiera dintre Nord şi Sud a cunoscut o modificare datorită
retragerii – a se citi pierderii interesului, Uniunii Sovietice din statele
africane Angola, Mozambic, Etiopia, Afganistan. Se mai păstrează un
anumit interes nordist pentru unele insule sudiste, dar este un interes
selectiv, nu urmăreşte progresul şi dezvoltarea acestora ci unii vectori
folositori Nordului. Aşa se explică contestarea destul de vehementă din
partea Sudului a politicii de globalizare.
25
Prin sud înţelegând tot ce a rămas în afara Nordului.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
d) Accentuarea înterpendenţelor.
Această caracteristică s-a evidenţiat în cadrul societăţii
internaţionale, ca urmare a faptului că realitatea a dovedit că statele şi
guvernele, indiferent de putere, prin eforturi individuale şi iniţiative
particulare neconjugate cu cele ale partenerilor de relaţii, nu pot găsi
soluţiile cele mai adecvate complexelor probleme cu care se confruntă.
Chiar confruntarea Nord - Sud stă sub semnul întrebării dacă în
viitor va fi ceea ce a fost confruntarea bipolară Est - Vest, într-o epocă în
care interdependenţele vor face posibilă dispariţie oricăror feluri de
confruntări politice, economice, demografice, de civilizaţii sau de altă
natură.
e) Preeminenţa economicului asupra politicului, spre deosebire de
realităţile perioadei interbelică sau postbelică.
Dacă înainte de sfârşitul războiului rece, puterile care conduceau în
cele două blocuri, în numele unor obiective politice apreciate ca
superioare, impuneau popoarelor lor unele sacrificii pe plan economic,
după 1989 primatul politico-militar, se reconsideră şi se erodează.
Economia şi politica nu mai sunt corelate. Economic, lumea se orientează
tot mai mult spre piaţa unică mondială, în timp ce politicul rămâne
fragmentat.
Conceptul de securitate economică devine mai puternic, se
formează mai degrabă blocuri economice şi zone regionale de comerţ
liber, în timp ce ideea formării de alianţe militare este mai rar întâlnită.
Ca reacţie la procesul de globalizare, se înregistrează o evoluţie
contrară: fenomene de respingere (manifestaţiile din Italia, Cehia, SUA,
împotriva globalizării) şi reîntoarcerea spre local sau regional: CEFTA
(Acordul Central European de Comerţ Liber), SECI (Iniţiativa de
Cooperare Sud - Est Europeana) etc.
f) Radicalizările naţionaliste, fundamentalist religioase şi integrarea
europeană.
Destructurarea sistemului comunist a generat un amplu proces
centifugal în statele multinaţionale din Centrul şi Sud - Estul Europei, unde
unele structuri unionale sau federale şi-au redobândit identitatea
naţională. Aceasta a stat la originea reactivării unor stări conflictuale şi
chiar izbucnirea unor confruntări armate (Iugoslavia, Cecenia, Osetia ş.a.)
care au mărit gradul de incertitudine şi insecuritate.
Acestui fenomen de resurecţie naţionalistă, de destructurare şi
decompoziţie statală specific unor state ca Uniunea Sovietică, Iugoslavia
şi Cehoslovacia, îi corespunde în Vest fenomenul de integrarea,
corespondent la nivel european celui de mondializare, dar opus acestuia.
Existau unii autori care explică această caracteristică post 1989
prin teoria atracţiei centrului comunitar (Uniunea Europeană), care duce la
dezmembrarea periferiei Europei şi încercarea membrilor acesteia de a
se alătura centrului.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
În legătură cu fenomenul de mai sus se află şi tendinţa

descentralizării statale caracteristică mai ales statelor membre ale Uniunii
Europene, care a dezvoltat o veritabilă politică regională, ca parte
integrantă a construcţiei europene.
Regionalizarea este o tendinţă ce se manifestă tot mai mult având
drept suport resurecţia unor tradiţii culturale, lingvistice, religioase,
politicile locale şi apropierea etnică, probleme care au stat în “amorţire’ în
perioada bipolară şi care sunt acum redescoperite, ca reacţie contra
globalizării. Indivizii tind să se apropie de comunităţile locale şi să
realizeze prin constituirea de asociaţii, sau organizaţii, uniuni de tip
regional, încurajate de autorităţi.
Apar astfel, forme de cooperare nu numai la nivel guvernamental, ci
şi la nivel substatal, între comunităţi locale din state diferite (regiuni de
dezvoltare, localităţi înfrăţite etc.)
Activitatea acestui tip de structuri transfrontaliere, între subiecte de
drept intern care întreţin relaţii internaţionale, ridică o nouă provocare
pentru ştiinţa dreptului internaţional public.
g) Dilema securităţii.
Dilema securităţii pe care fenomenul terorist internaţional a
amplificat-o la începutul mileniului, prin lovitura de la 11 septembrie 2001
din SUA, este una din cele mai îngrijorătoare trăsături caracteristice ale
societăţii internaţionale contemporane.
Lumea se confruntă de secole cu acte teroriste. Putem afirma că nu
există stat naţional modern în care să nu se fi comis vreun act terorist de
mai mică sau mai mare amploare. Dar lovitura de la 11 septembrie 2001 a
dovedit că nici un stat, oricât de puternic şi de dezvoltat ar fi el, nu este
apărat şi ocolit de efectele acestui permanent război mondial
neconvenţional. Omenirea întreagă este îngrozită şi oripilată de terorism
dar se încăpăţânează să se opună definirii acestea, reglementării juridice
universale, considerării oricărei modalităţi de comitere a unui act terorist,
drept crimă contra umanităţii şi, în acest mod, posibilităţii sancţionării ei de
către Curtea Penală Internaţională.
Deşi SUA, în calitatea sa de jandarm universal, a mobilizat şi a
realizat o coaliţie aproape mondială, antiteroristă, nu a reuşit (şi nici nu a
încercat) să impună reuniunii jubiliare a şefilor statelor membre ale ONU,
din septembrie 2005, definirea terorismului şi realizarea unei Convenţii
Universale de reprimare a oricărei forme de manifestare a acestui
fenomen.
III. 3. Clasificarea relaţiilor internaţionale
Definind relaţiile internaţionale ca fiind totalitatea legăturilor şi

raporturilor politice, economice, militare, juridice, culturale, ideologice şi
diplomatice între state, sisteme de state, organizaţii, forţe sociale şi alte
entităţi care au capacitatea de a acţiona pe arena internaţională, trebuie
să subliniem faptul că acestea constituie un sistem deoarece numai
conceperea relaţiilor internaţionale ca un sistem coerent, complex şi
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
dinamic reflectă lumea contemporană în care partenerii sunt prinşi într-un

angrenaj global.
Plecând de la definiţie putem realiza o clasificare a relaţiilor
internaţionale în funcţie de domeniile în care ele se desfăşoară,
prezentându-le, totodată, şi în relaţie cu documentele internaţionale care
reglementează aceste raporturi.
III. 3.1. Relaţii politice
Acestea sunt un tip de relaţii sociale care exprimă, în modul cel mai
direct şi concentrat, interesele şi năzuinţele unui grup sau grupuri de
oameni în raport cu alt grup sau grupuri, precum şi poziţia şi acţiunea
puterii de stat privitoare la grupurile respective.
26
Prezentă în gândirea antică, începând cu Aristotel problematica
relaţiilor politice a cunoscut de-a lungul vremurilor la diferiţi gânditori
(Campanella, Machiavelli, Grotius, Voltaire, Marx, Hegel ş.a.), diverse
interpretări şi concepţii. Indiferent de şcoala doctrinară şi de ideologia
reprezentată, este unanimă concepţia potrivit căreia, spre deosebire de
relaţiile economice care se formează independent de voinţa şi conştiinţa
oamenilor, relaţiile politice aparţin sferei relaţiilor sociale ideologice.
Aceasta nu înseamnă că ele nu fac parte din sfera existenţei sociale, că ar
fi doar un fapt de conştiinţă, ci faptul că ele se constituie trecând prin
conştiinţă.
Relaţiile politice sunt determinate de relaţiile economice, exprimând
interese fundamentale ale claselor şi grupurilor sociale.
Specificul lor constă în lupta pentru influenţă, în exprimarea unor
poziţii şi acţiuni legate de putere. Expresie a luptei şi a alianţelor politice,
relaţiile politice pot exista atât în cadrul unor clase sociale şi grupări
politice ale acestora, cât în interiorul unei organizaţii într-un cadru
neinstituţionalizat sau instituţionalizat, aşa cum este cazul relaţiilor politice
internaţionale.
Relaţiile internaţionale care reglementează problemele politice
legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, se materializează în
27
principal în tratate politice .
Din această categorie fac parte:
* tratatele de alianţă, prin care statele îşi asumă obligaţia reciprocă
de a acţiona în comun cu toate sau numai o parte din forţele lor armate, în
scopul apărării. Aceste tratate pot fi permanente (NATO) sau temporare
(CENTO, SEATO), generale sau speciale, alianţe ce au un caracter
defensiv. Alianţele “ofensive” ar fi contrare normele dreptului internaţional ,
bazate pe principiul interzicerii recurgerii la forţă, sau la ameninţarea cu
forţa, atât pentru rezolvarea unor eventuale diferende şi în “scop
preventiv”.
26
Aristotel, Politica, Ed. Cultura Naţională, 1924, Bucureşti.
27
I.M. Anghel, Tratat de Drept Internaţional , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 49.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
28
* tratate de asistenţă mutuale , prin care statele se angajează să-şi
acorde reciproc ajutor militar în cazul în care unul din ele este victima unui
atac armat (ex. Tratatul de la Varşovia, desfiinţat în 1991).
* acorduri regionale de asistenţă mutuală. Sunt acorduri între
statele din aceeaşi regiune, prin care părţile se obligă să-şi acorde ajutor
reciproc împotriva unei agresiuni (ex. Antanta Balcanică, Mica Înţelegere,
U.E.O ş.a.). Se deosebesc de acordurile regionale (NATO sau Tratatul de
la Varşovia) care urmau să adopte acţiuni pe plan regional pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în sensul art. 52 din Carta
ONU.
* pacte sau tratate de neagresiune, prin care părţile se angajează
să se abţină de la orice atac armat în relaţiile reciproce sau de la
sprijinirea unui agresor (ex. Pactul Ribentrop - Molotov);
* tratate de neutralitate, prin care se instituie fie neutralitatea
permanentă (Tratatul de la Viena din 1955 privind neutralitatea
permanentă a Austriei), fie neutralitatea în timpul unui război;
* tratate de pace, prin care se pune capăt stării de război şi se
stabilesc relaţii normale, de pace, între statele aflate în conflict (ex.
Tratatele de pace din 1919 şi 1947 de la Paris; tratatul de pace de la
Brest-Litovsk dintre Rusia şi Puterile Centrale, din 1918);
* convenţii cu privire la definirea agresiunii prin care s-au calificat
juridic elementele esenţiale ale agresiunii armate (Convenţia ONU din
1973);
* convenţii cu privire la demilitarizarea sau neutralizarea unor zone
sau teritorii care prezintă interes pentru omenire (Ex. Tratatul asupra
Antarcticii din 1959 sau Tratatul privind demilitarizarea ţărmurilor Mării
Negre prin Convenţia de la Paris din 1856);
* tratate cu privire la interzicerea unor activităţi care ar pune în
pericol pacea şi securitatea omenirii (Tratatul de neproliferare a armelor
nucleare, a armelor chimice şi bacteriologice);
* convenţii prin care se organizează, se reglementează sau se
instituţionalizează activităţi sau domenii de activităţi (Convenţii privind
dreptul mării - (1982), Acordul asupra activităţilor pe lună şi celelalte
corpuri cereşti, - 1979 ş.a.).
Corelativ, relaţiilor politice internaţionale le corespund organizaţii
internaţionale interguvernamentale cu vocaţie universală, continentală şi
regională, multifuncţionale sub aspectul ariei de cuprindere a problemelor
ce le gestionează.
III. 3. 2. Relaţii economice
Relaţiile economice internaţionale ca legături şi raporturi sociale,

sunt deosebit de complexe.
Ele se bazează pe cutume şi pe norme de drept internaţional, care
realizează ordinea economică internaţională în domeniile comerţului,
28
Dumitru Mazilu, Tratat de drept internaţional, Ed. All Beek, Bucere]ti, 2002, p. 24.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
producţiei de bunuri, serviciilor, tehnico-ştiinţific, financiar-bancar şi al

transporturilor.
Realizarea ordinii economice mondiale şi a relaţiilor economice
internaţionale este cu atât mai necesară, cu cât societatea internaţională a
ajuns la un nivel de progres şi civilizaţie în care se manifestă noi tendinţe
(globalizare), noi probleme eminamente economice (industrializarea,
crizele energetice, epuizarea resurselor, poluarea) şi mai ales noi actori
(S.T.N.), care au necesitat căutări şi soluţii pentru o nouă ordine
economică internaţională.
Cooperarea economică internaţională, generată de sporirea
interdependenţei dintre participanţii la relaţiile internaţionale, are un
caracter polivalent, ea desemnând ansamblul relaţiilor dintre state şi alte
entităţi internaţionale, consacrată juridiceşte în instrumente şi forme
juridico-economice de soluţionare a problemelor de interes reciproc.
Acestea se realizează prin intermediul organizaţiilor, conferinţelor şi
tratatelor internaţionale.
Într-o formă generală, cooperarea economică ca termen se poate
asimila cu relaţiile economice internaţionale, şi ar desemna schimbul de
activităţi dintre state şi alte entităţi (nu neapărat subiecte de drept
internaţional) în diferite domenii (comerţ, ştiinţă şi tehnologie, transporturi,
29
relaţii financiare, de credit, de asigurări ş.a.) .
Într-un sens mai restrâns, relaţiile de cooperare economică,
constituie conlucrarea dintre două sau mai multe state sau dintre
persoane juridice de naţionalitate diferită în vederea realizării în comun a
30
unor obiective sau interese economice .
Conform domeniilor şi formelor de cooperare economică
internaţională, reglementările juridice se materializează în convenţii şi
acorduri economice, între care distingem:
¾ convenţii comerciale – prin care statele îşi acordă reciproc un
anumit regim politic – comercial, mai ales, vamal, referitor la
import, export, tranzit şi depozitare de mărfuri. Asemenea
convenţii prevăd o serie de clauze, cum ar fi clauza naţiunii celei
31
mai favorizate . În această categorie intră şi tratatele prin care
se creează zone vamale ale liberului schimb (ex. AELS, 1960);
¾ tratate constitutive ale unor organizaţii economice (O.M.C. 1994
- Marrakech);
¾ acorduri privind transporturile – de toate tipurile;
¾ acorduri privind protecţia şi promovarea investiţiilor, sau pentru
prevenirea dublei impuneri;
¾ acorduri sanitar-veterinare, fito-sanitare etc.;
¾ acorduri privind protecţia mediului;
29
Gh. Moca, Mariana Drăghici, Relaţii şi organizaţii economice internaţionale,
Universitatea Bucureşti, 1983, p. 32.
30
A.D.Albu, Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică, ed. Politică Bucureşti, 1973,p.7
31
Clauza conform căreia un stat acordă altui stat condiţii comerciale la fel de favorabile
ca oricărui stat terţ, sau un regim preferenţial, prin care statele îi acordă concesii speciale
(n.a.)
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
¾ acorduri bilaterale – privind schimbul de mărfuri, servicii,

exploatarea în comun a unor resurse naturale ş.a.
III. 3. 3. Relaţii culturale
Acest tip de relaţii internaţionale privesc, pe de o parte, schimburile

de date şi informaţii din domeniul ştiinţei şi tehnologiei iar, pe de altă parte,
promovarea culturilor naţionale, atât de diverse la ora actuală. Întrucât
vizează domenii în care activează categorii sociale deosebite, la relaţiile
culturale internaţionale iau parte,, alături de state şi organizaţii
interguvernamentale, şi organizaţii neguvernamentale şi instituţii cultural-
ştiinţifice, asociaţii şi societăţi şi chiar personalităţi ale vieţii culturale,
ştiinţifice, sociale şi sportive, în mod individual.
Relaţiile culturale sunt coordonate de Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) înfiinţată în 1946 precum şi
de diverse forumuri cultural-ştiinţifice internaţionale specializate pe
domenii.
În plan juridic relaţiile cultural-ştiinţifice se materializează prin:
¾ acorduri de colaborare tehnico-ştiinţifică;
¾ acorduri de colaborare şi schimburi culturale;
¾ programe de schimburi culturale;
¾ acorduri pentru deschiderea şi funcţionarea de centre culturale,
institute, biblioteci şi altele.
III. 3. 4. Relaţii juridice
Acestea funcţionează datorită necesităţii soluţionării unor raporturi

cu consecinţe juridice atât între diversele ţări cât şi între cetăţenii statelor
respective. În principal ele se prezintă sub forma unor acorduri care
cuprind:
¾ problematica asistenţei juridice în cauze civile, penale, familiale;
¾ convenţii de extrădare;
¾ convenţii consulare;
¾ acorduri privind scutirea de vize sau simplificarea acordării
acestora.
III. 3. 5. Relaţii diplomatice
Aceasta constituie, de fapt, corolarul relaţiilor internaţionale,

deoarece reprezintă activitatea prin care statele realizează în mod oficial
raporturile lor (de orice natură) cu ceilalţi parteneri, în special cu statele,
urmărind armonizarea intereselor naţionale cu cele ale societăţii
internaţionale.
Relaţiile diplomatice se realizează în mod organizat, pe baza unor
reglementări juridice internaţionale complexe (Drept diplomatic şi
consular), de către structuri specializate ale statului, ceea ce le oferă un
înalt grad de stabilitate şi certitudine juridică.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Marea majoritate a documentelor juridice prin care se

materializează celelalte tipuri de relaţii internaţionale sunt rezultatul
tratativelor desfăşurate în timpul şi pe baza relaţiilor diplomatice între
32
principalele subiecte de drept internaţional .
În fine, în ce priveşte componenta militară a relaţiilor internaţionale,
aceasta se manifestă în strânsă legătură cu cea politică şi se
materializează prin poziţia adoptată faţă de apariţia şi dezvoltarea unor
stări tensionale în relaţiile dintre unele state, în diverse zone geografice.
precum şi faţă de problemele care pun în pericol pacea şi securitatea
internaţională.
Aşa cum s-a arătat anterior, relaţiile militare se desfăşoară în cadrul
unor alianţe sau în cadrul organizat, sub egida Organizaţiei Naţiunilor
Unite după concepţia şi rezoluţiile Consiliului de securitate.
După cum se poate observa din această clasificare, relaţiile
internaţionale pot avea caracter politic, economic, juridic etc. şi deci sunt
relaţii reciproce, care pot fi de drept internaţional public sau privat, după
cum subiectele sunt statele purtătoare ale suveranităţii de stat,
organizaţiile internaţionale interstatale, precum şi alte entităţi recunoscute
ca subiecte de drept internaţional, sau sunt organizaţii neguvernamentale,
persoane juridice sau chiar persoane fizice, în anumite situaţii expres
prevăzute în documentele juridice internaţionale.
Pentru ca relaţiile care se derulează între partenerii din societatea
internaţională, să nu se desfăşoare haotic, după o primă perioadă când s-
a apelat la Congrese şi Conferinţe internaţionale (sec. al XIX-lea) s-a
trecut la o formă superioară,organizată, forma instituţională a organizaţiilor
internaţionale.
32
A se vedea I. Apostu, Gh. Arat, O. Coşug, O. Arat –op. cit..p. 124.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA I
Teste de autoevaluare
1. Care dintre următoarele principii nu este aplicabil relaţiilor dintre

state:
a) buna credinţă în respectarea tratatelor;
b) neimixtiunea în treburile interne ale altor state;
c) folosirea forţei în scop preventiv.
R-c
2. Caracterul universal al relaţiilor internaţionale este dat de:
a) faptul că sunt gestionate de un stat hegemon;

b) creşterea fără precedent a interdependenţelor dintre state;
c) numărul de participanţi la relaţiile internaţionale.
R–c
3.Dilema securităţii se referă la:
a) modificările survenite în mediul politic actual;
b) perioadele cu care se confrunta oricare dintre statele lumii
c) radicalizările naţionaliste şi fundamentaliste.
4.Tratatele de neagresiune sunt:

a) cele prin care statele se angajează să se abţină de la orice atac
armat în relaţiile reciproce;
b) cele prin care statele se declară neutralitatea într-un conflict armat;
c) cele prin care statele se obligă să-şi acorde ajutor reciproc
împotriva unei agresiuni.
R-a
5.Relaţiile diplomatice reprezintă:
a) poziţia adoptată faţă de apariţia unei probleme internaţionale;
b) activitatea prin care se realizează raporturile cu ceilalţi parteneri;
c) instrumentul prin care se realizează politica externă a statelor.
R-b
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
Cap. I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE
INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
I.1. Consideraţii introductive Aspecte incipiile relaţiilor internaţionale
I.2. Elemente constitutive
I. 3 Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţinale
I. 4. Membrii şi alţi participanţi la organizaţiile internaţionale
I.5. Reprezentarea statelor membre în organizaţiile internaţionale
OBIECTIVE
I.1. Consideraţii introductive
Există opinii după care, constituirea organizaţiilor internaţionale ar

decurge din necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale ca,
reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la
insuficienţa doctrinei echilibrului, sau potrivit gândirii altor doctrinari, ar fi
legată de transpunerea în plan internaţional a conceptului şi practicii
federalismului, ca proces de asociere de state într-un scop comun, cu
respectarea autonomiei fiecăruia.
Este cert că ambele abordări au avut o pondere mai mare sau mai
mică în procesul constituirii şi dezvoltării organizaţiilor internaţionale. Dar,
în acest proces, necesitatea colaborării dintre state sau interesele
diverselor ţări, mai ales al marilor puteri, au jucat, de asemenea, un rol
important.
Încercări de instituţionalizare a raporturilor dintre anumite entităţi
organizate, în vederea realizării unor interese comune, pot fi identificate
încă din antichitate. Fenomenul prezenţei şi acţiunii organizaţiilor
internaţionale în societatea internaţională ţină însă de perioada modernă
şi contemporană a dezvoltării acesteia.
Primele organizaţii interguvernamentale – al căror număr a crescut
de la 37 în 1909, la 378 în 1985 – s-au constituit în legătură cu
problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale, sub forma comisiilor
33
fluviale, cum au fost Comisia Centrală a Rinului şi Comisia Europeană a
34
Dunării . Acestora le-au urmat un grup de organizaţii internaţionale
tehnice, create pentru favorizarea cooperării între state în anumite
domenii, cum ar fi:
- Uniunea Telegrafică Internaţională - constituită în 1865 în urma
utilizării telegrafiei electrice;
33
Prevăzută în actul final al congresului de la Viena (1815) şi creată prin Convenţia de la
Mainz din 1831.
34
Stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
- Uniunea Radio - Telegrafică Internaţională - descoperirea undelor

herţiene şi generalizarea telegrafiei fără fir. În 1932, prin fuziune,
aceste două organizaţii s-au constituit în Uniunea Internaţională a
Comunicaţiilor (U.I.T.); Uniunea Generală a Poştelor, în 1874,
transformată în 1878 în Uniunea Poştală Universală (U.P.U.); Biroul
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi, în 1875.
Perioada dintre cele două războaie mondiale este marcată de
crearea şi activitatea primei organizaţii politice cu vocaţie universală -
Societatea Naţiunilor – ca şi a unor organizaţii a căror strânsă colaborare
cu aceasta prefigurează constituirea după al doilea război mondial, a
Sistemului Instituţiilor Specializate O.N.U. Este vorba de Organizaţia
Internaţională a Muncii (O.I.M.), Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională (C.P.J.I.) şi Comisia Internaţională de Navigaţie aeriană.
În timpul celui de-al doilea război mondial, ideea necesităţii unei
colaborări internaţionale, care să permită prevenirea unor noi conflicte
mondiale, prin crearea condiţiilor unor cooperări mai eficace între state s-a
conturat cu deosebită pregnanţă. Imediat după război a fost convocată
Conferinţa de la San-Francisco, care a adoptat Carta Naţiunilor Unite (la
26 iunie 1945), şi Conferinţa de Bretton Woods (1945), în urma căreia s-
au creat instituţii financiare internaţionale cu sediul la Washington: Fondul
Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (B.I.R.D.). B.I.R.D., împreună cu unele din organizaţiile
preexistente şi cu altele nou constituite, deşi au personalitate juridică
proprie, prin acordurile încheiate cu O.N.U. îşi coordonează activitatea cu
aceasta, fiind considerate instituţii specializate ale O.N.U. În afară de
F.M.I. şi B.I.R.D., acestea sunt:
. Organizaţia Aviaţie Civile Internaţionale (O.A.C.I. - 1944);
- Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O. – 1945);
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S. - 1946);
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O. – 1945);
- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M. – 1946);
- Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T. – reorganizată
în 1947);
- Uniunea Poştală Universală (U.P.U. – reorganizată în 1947 şi
1964);
- Organizaţia Metereologică Mondială (O.M.M. – reorganizată în
1947);
- Organizaţia Maritimă Internaţională (O.M.I. – reorganizată în 1975
din vechea O.M.C.I. creată în 1948);
- Societatea Financiară Internaţională (S.F.I. – filiala B.I.R.D. –
1955);
- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D. – filialaă a
B.I.R.D.);
- Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I. – 1967);
- Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A. – 1977);
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (O.N.D.I.

– 1979);
- Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (A.M.G.I. – 1988).
În perioada de după război, O.N.U. a creat numeroase alte forme
de cooperare, cum ar fi: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică
(A.I.E.A.), Fondul Internaţional de ajutorare a copilului (U.N.I.C.E.F.) şi
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi (I.N.C.N.U.R.), cu
funcţii tot atât de importante ca şi cele ale unei instituţii specializate. Tot în
această perioadă s-au dezvoltat organizaţiile politice sau economice cu
caracter continental, regional sau subregional din Africa, America Latină şi
Asia, au luat fiinţă organismele de cooperare politică şi militară şi cele de
integrare din Europa (N.A.T.O., C.A.E.R. şi Pactul de la Varşovia,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.), Consiliul Europei şi altele. Pe plan
regional şi internaţional organizaţiile internaţionale interguvernamentale au
acoperit astfel aproape toate domeniile politice, economice, tehnice,
sociale şi culturale ale vieţii internaţionale.
I. 2. Elemente constitutive
O organizaţie internaţională ia fiinţă în temeiul exprimării acordului

de voinţă al statelor membre, în scopul de a îndeplini anumite obiective şi
funcţii în planul relaţiilor internaţionale.
Planul de constituire a organizaţiilor internaţionale nu se confundă
cu condiţiile constitutive ale statelor, ele nu au evident aceleaşi elemente
caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern) şi nu se pot preleva de
atributele suveranităţii. Întrucât organizaţiile internaţionale sunt rezultatul
acordului de voinţă a statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de
obicei ca subiecte derivate ale dreptului internaţional, în raport cu statele,
subiectele originare.
I. 2.1. Definiţia
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional,

fiind titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele
internaţionale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale dreptului
internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, instituite
de state prin acorduri încheiate între ele. În afara organizaţiilor
internaţionale guvernamentale au fost înfiinţate şi numeroase organizaţii
neguvernamentale, care se constituie în conformitate cu dreptul intern al
statului pe teritoriul căruia vor funcţiona.
În lucrările Comisiei de drept Internaţional al O.N.U s-a propus
următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale: o asociere de state,
constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi
posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.
Calitatea organizaţiei internaţionale de a fi o asociere de state
(primul element constitutiv al său) are rolul de a se distinge de
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, care sunt alcătuite din

persoane fizice sau juridice de drept intern. Această asociere se face, de
regulă, în baza unui tratat constitutiv (al doilea element constitutiv) ce
poate purta diverse denumiri (Cartă, Constituţie, Statut, Pact) şi care
prevede structura de organe ale organizaţiei (al treilea element
constitutiv), precum şi faptul că organizaţia posedă o personalitate juridică
proprie, distinctă de cea a statelor membre, ceea ce determină o anumită
autonomie funcţională care caracterizează calitatea sa de subiect distinct
(şi derivat) de drept internaţional faţă de statele componente.
Faţă de cele de mai sus trebuie precizat că opinia mai veche potrivit
căreia organizaţiile internaţionale constituie numai un mijloc de cooperare
între state, neavând personalitate proprie, iar hotărârile adoptate sunt acte
colective ale unui grup de state, nu mai corespunde realităţii. Potrivit unei
alte abordări, organizaţiile internaţionale au personalitate juridică proprie,
conform dreptului internaţional, şi împreună cu statele, sunt subiecte care
creează ordinea juridică internaţională, aparţinând, în acelaşi timp, acestei
ordini.
I.2. 2. Actul constitutiv
Tratatul multilateral este actul de naştere al unei organizaţii

internaţionale. Acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o
poartă (Pact – pentru Societatea Naţiunilor, Cartă - pentru O.N.U.,
Constituţie – pentru O.I.M., Statut – pentru A.I.E.A., Act constitutiv –
pentru F.A.O. etc.), reprezintă actul constitutiv al organizaţiei. În general,
este un tratat de formă solemnă, dar o organizaţie poate lua naştere, cum
35
este cazul Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) ,şi în baza
unui acord în formă simplificată.
Actul constitutiv cuprinde dispoziţii privind scopul organizaţiei,
structura şi competenţa acesteia, condiţiile primirii de noi membri, dispoziţii
privind intrarea sa în vigoare etc. El are o dublă natură fiind, pe de o parte,
un acord convenţional multilateral şi, pe de altă parte, un act constitutiv al
organizaţiei, în baza căruia aceasta îşi desfăşoară activitatea. Această
dublă natură imprimă actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale,
ca tratate multilaterale, anumite particularităţi faţă de tratate în general,
legate de elaborarea, revizuirea, interpretarea sau încetarea lor.
Elaborarea actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale se
realizează, de regulă, în cadrul unor conferinţe internaţionale, care pot fi
36 37
convocate de un singur stat , un grup de state sau o altă organizaţie
38
existentă .
35
G.A.T.T. a luat naştere la un simplu acord de servicii vamale între unele dintre ţările
participante la conferinţa de la Havana din 1948, ca urmare a eşecului acestei Conferinţe
de a crea o organizaţie mondială de comerţ. O asemenea organiza\ie, care înlocuieşte
G.A.T.T., a fost creată cu începere de la 1 ianuarie 1895.
36
Italia, pentru Conferinţa din 1905, care a elaborat actul constitutiv al Institutului
Internaţional al Agriculturii, din care s-a născut ulterior F.A.O.; Franţa care a iniţiat
Conferinţa de la Paris în 1950, în urma căreia s-a creat C.E.C.A.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
Atunci când o nouă organizaţie urmează să înlocuiască una veche,

fiind vorba de schimbarea personalităţii juridice a unei organizaţii
anterioare, se aplică procedura de revizuire prevăzută în tratatul anterior.
Interpretarea actelor constitutive consacră adesea primatul
acestora faţă de alte tratate, încheiate în statele membre sau de către
organizaţie. Se urmăreşte prin aceasta a se îngrădi sau interzice statelor
membre a revizui indirect actul constitutiv al unei organizaţii.
Rezervele la tratatele multilaterale constitutive par inacceptabile,
întrucât se consideră că ele ar putea afecta obiectul şi scopul tratatului;
principiul aplicabil este acela al integrităţii tratatului. Totuşi, rezervele pot fi
admise în următoarele situaţii:
¾ în condiţiile în care sunt prevăzute chiar de către respectivul tratat
constitutiv;
¾ dacă au fost aprobate de un organ al organizaţiei.
Când un tratat este un act constitutiv al unei organizaţii
internaţionale şi nu dispune altfel, o rezervă impune aprobarea organului
competent al acestei organizaţii (art. 20, alin. 3 al Convenţiei de la Viena
din 1986 privind tratatele dintre statele şi organizaţiile internaţionale sau
între organizaţii internaţionale).
Revizuirea tratatelor multilaterale, acte constitutive ale organizaţiilor
internaţionale, poate pare ca necesară în perioada de valabilitate a
acestora, ca urmare a schimbării împrejurărilor şi a mediului internaţional
în comparaţie cu situaţia existentă în perioada încheierii tratatului
respectiv. Modificările sunt adesea opozabile şi statelor care n-au acceptat
cerinţele în cauză. Dacă într-o perioadă rezonabilă de timp un stat din
această categorie nu s-a retras din organizaţie şi nici n-a aprobat formal
modificările propuse, se consideră că le-a acceptat tacit.
În privinţa încetării valabilităţii actelor constitutive, reţinem că marea
majoritate a acestora, nu sunt supuse unei limitări în timp. Din acest punct
de vedere, organizaţiile internaţionale tind spre permanentizare. Aceasta
le deosebeşte de conferinţele internaţionale care sunt reunite pentru
perioade scurte de timp.
În general, dizolvarea unei organizaţii internaţionale are loc când
scopurile pentru care a fost înfiinţată au fost atinse sau când o altă
organizaţie îi preia funcţiile. De regulă, actele constitutive nu prevăd decât
în rare cazuri posibilitatea dizolvării unei organizaţii, fondatorii acesteia
evitând, la înfiinţare, circumscrierea condiţiilor când poate avea loc
dizolvarea sau înlocuirea. Când una din cele două alternative are totuşi
loc, bunurile vechii organizaţii sunt transferate celei noi sau împărţite între
statele membre conform cotei de contribuţie la bugetul organizaţiei. În
37
S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi China au convocat Conferinţa de la San
Francisco, care a adoptat Carta O.N.U.
38
Adunarea General` O.N.U., care a determinat convocarea Conferinţei de la New York
din 1956 [n vederea cre`rii Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (A.I.E.A.)
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
cazul în care unele state nu devin membre ale noii organizaţi, acestea
39
sunt despăgubite .
I. 3. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale
Această autonomie din punct de vedere juridic pe care organizaţiile

internaţionale o au ca subiecte ale dreptului internaţional se exprimă în
faptul că organizaţiile internaţionale guvernamentale au propria lor
personalitate juridică, atât în ordinea internaţională cât şi în ordinea
internă din statul pe teritoriul căruia îşi are sediul organizaţia.
Această personalitate juridică are calitatea de a fi opozabilă erga
omnies. În acest sens, în Avizul consultativ dat de C.I.J. la solicitarea
Adunării Generale a O.N.U., în 1949, asupra prejudiciilor suferite în
serviciul O.N.U., se arată că 50 de state, reprezentând o largă majoritate a
membrilor comunităţii internaţionale ( membri O.N.U., în anul 1946) au
puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând
personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele.
Sunt, totuşi unele opinii în doctrină care susţin că numai organizaţiile cu
caracter universal ar avea o personalitate astfel opozabilă, în timp ce cele
regionale nu. În cazul acestora ar fi necesar un acord tacit sau expres (o
recunoaştere) din partea statelor nemembre.
I. 3.1. Personalitatea juridică de drept internaţional

Organizaţiile internaţionale care au capacitatea de a acţiona
conform dreptului internaţional, sunt persoane juridice de drept
internaţional.
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) a recunoscut, spre
exemplu, personalitatea juridică internaţională a O.N.U. faţă de membri ei
(Curtea a ajuns la concluzia că organizaţia este o persoană internaţională)
invocând patru elemente în speţa privind repararea prejudiciilor suferite în
serviciul Naţiunilor Unite (C.I.J., Rec. 1948, p. 179):
• pentru atingerea scopurilor O.N.U., atribuirea personalităţii
internaţionale este indispensabilă;
• organizaţia are o structură proprie, îndeplinind sarcini
speciale;
• Curtea a definit poziţia statelor membre în raport cu O.N.U.,
cerându-le printre altele, să sprijine şi să accepte hotărârile
Consiliului de Securitate, conferind organizaţiei capacitatea
juridică, privilegii şi imunităţi;
• Organizaţia exercită şi dispune de funcţii şi drepturi care nu
pot fi explicate decât pe baza dobândirii, într-o largă măsură,
•
39
Finlanda, Elveţia, Irlanda şi Portugalia, de exemplu, foste membre ale Societăţii
Naţiunilor, au fost despăgubite de O.N.U., nedobândind calitatea de membru ale
acesteia, imediat după înfiinţare.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
a unei personalităţi internaţionale şi a capacităţii de a acţiona pe

plan internaţional.
În prezent se recunoaşte, că toate organizaţiile internaţionale
guvernamentale au o anumită personalitate juridică, limitată la domeniile
în care sunt abilitate să acţioneze.
Trebuie, însă, precizat, că personalitatea internaţională nu rezultă,
automat, din faptul existenţei organizaţiei internaţionale, ea trebuind să fie
conferită de statele membre, direct sau indirect. Astfel, marea majoritate a
tratatelor constitutive prevăd că organizaţia are personalitate juridică sau
are personalitate internaţională (ex. în cazul Comunităţii Economice
Europene sau al Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau al
Autorităţii Internaţionale a Teritoriilor Submarine).
I. 3. 2. Personalitatea juridică a dreptului intern
Întrucât organizaţiile internaţionale nu au teritoriu propriu, ele îşi

exercită activităţile pe teritoriul statelor membre numai prin dobândirea
unei personalităţi juridice în dreptul intern, aceasta fiind necesară în
scopul de a dobândi imobile şi bunuri mobile şi pentru a încheia acte
juridice în planul dreptului intern al statului unde îşi desfăşoară activitatea.
Recunoaşterea personalităţii de drept intern a organizaţiilor
internaţionale este consacrată, de obicei, în actele constitutive ale
acestora, prin dispoziţii exprese. Formula folosită, în general, pentru
stabilirea personalităţii de drept intern a unei organizaţii internaţionale,
este următoarea: organizaţia se bucură pe teritoriul oricărui membru al
său de capacitatea juridică care îi este necesară pentru îndeplinirea
funcţiilor şi realizarea scopurilor sale (art. 104 Carta O.N.U., art. XII din
Convenţia U.N.E.S.C.O., art. 136 din Carta Statelor Americane, art. 4 din
Tratatul Atlanticului de Nord etc.).
Pot exista situaţii în care o organizaţie internaţională nu posedă,
prin actul său constitutiv, decât personalitatea juridică internă.
I. 3. 3. Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale
Conform aceluiaşi aviz consultativ din 1948, C.I.J. a ajuns la

concluzia că organizaţia este o persoană internaţională şi capabilă să
posede drepturi şi obligaţii internaţionale...
Deci, din calitatea de subiect de drept internaţional, din existenţa
personalităţii internaţionale a organizaţiei decurge în mod necesar
existenţa capacităţii juridice internaţionale. Conţinutul acestei capacităţi
este însă precizat (şi limitat) prin acordul de voinţă al statelor membre,
exprimat în special, prin tratatul constitutiv. Astfel, în privinţa capacităţii de
a încheia tratate, art. 6 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor
între state (1986) arăta: capacitatea unei organizaţii de a încheia tratate
este reglementată de regulile organizaţiei, care desemnează mai ales
actele constitutive, deciziile şi rezoluţiile adoptate conform acestora şi
practica bine stabilită a organizaţiei, conform art. 2.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
Trebuie precizat, în acest context, că noţiunile de personalitate şi

capacitate (juridică internaţională) ale organizaţiilor internaţionale nu se
confundă, deşi sunt autori, cum este Kelsen, care afirma că din simplul
fapt al existenţei personalităţii internaţionale ar decurge o capacitate
legală nelimitată în baza dreptului internaţional.
În realitate, conţinutul capacităţii juridice trebuie precizat în
documentele mai sus amintite, uneori prin formulări cu caracter general.
De exemplu, Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine .. are
capacitatea juridică ce îi este necesară exercitării funcţiilor şi atingerii
scopurilor sale (art. 176 din Convenţia de la Montego Bay privind dreptul
mării, din 1982).
Exemple de drepturi ce formează conţinutul capacităţilor juridice a
organizaţiilor internaţionale:
a) Încheieri de tratate
Convenţia de la Viena din 1986 cu privire la dreptul aplicabil
tratatelor încheiate între state şi organizaţiile internaţionale. În această
Convenţie este stipulată, aşa cum arătam deja, norma juridică potrivit
căreia – capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate
este cârmuită de regulile pertinente ale organizaţiei.
Un mare număr dintre aceste tratate se referă la statutul
organizaţiilor ca atare, cum ar fi acordurile referitoare la imunităţi şi la
privilegii, statutul sediului organizaţiei şi schimbul de informaţii între
organizaţiile internaţionale. Există situaţii în care organizaţiile sunt părţi la
tratatele multilaterale, alături de state, cum este, de exemplu, cazul Uniunii
Europene care şi participă, printre altele, la acordul de comerţ sau la cele
referitoare la produsul de bază. Uniunea Europeană este parte
contractantă la Convenţia de la Sofia privind cooperarea pentru protecţia
şi folosirea durabilă a fluviului Dunărea (semnat la 29 iunie 1994 şi intrată
în vigoare în octombrie 1998), fiind, totodată, membru în Comisia
Internaţională creată la Viena în temeiul acestei Convenţii (organizaţie
interguvernamentală) exemplu inedit al unei organizaţii care este membru
al alteia.
b) Dreptul organizaţiilor internaţionale de a stabili relaţii diplomatice
(dreptul de legaţie activ şi pasiv)
În ceea ce priveşte dreptul de legaţie pasiv, fiecare organizaţie
internaţională poate stabili relaţii cu misiunile permanente ale statelor
membre, care sunt adevărate misiuni diplomatice acreditate pe lângă una
sau mai multe organizaţii.
Importanţa relaţiilor diplomatice dintre organizaţiile internaţionale şi
statele reprezentate de acestea a determinat necesitatea codificării lor.
Astfel, Conferinţa de la Viena din 1975 a adoptat, în acelaşi an, Convenţia
Naţiunilor Unite privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile
internaţionale guvernamentale.
c) Dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru pagube suportate.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
Cap. I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE
Prin proteste, cereri de anchetă, negocieri sau prin solicitarea

folosirii unei proceduri arbitrale sau judiciare poate exercita, de asemenea,
o competenţă decurgând din personalitatea internaţională a unei
organizaţii, după cum s-a menţionat în cauza invocată mai sus. Acest
drept evidenţiază existenţa, în beneficiul organizaţiilor internaţionale, a
unei competenţe personale cu privire la funcţionarii lor, care se manifestă
şi în acordarea de legitimaţii sau unele titluri pentru călătorii.
După cum a afirmat Tribunalul Administrativ al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (O.I.M.) în hotărârea nr. 70 din 11 septembrie
1964, protecţia funcţională a unei organizaţii faţă de funcţionarii săi poate
fi considerată ca fiind întemeiată pe un principiu general de drept al
funcţiei publice internaţionale.
O competenţă a unei organizaţii internaţionale constă şi în
capacitatea ei de a exercita controlul asupra navelor, aeronavelor sau
vehiculelor spaţiale înmatriculate de o asemenea organizaţie.
d) Dreptul de a recunoaşte alte subiecte de drept internaţional.
În principiu, este o prerogativă a statelor. Organizaţiile
internaţionale pot însă şi ele recunoaşte noi subiecte de drept
internaţional, având vocaţia de acest drept.
Astfel, admiterea unui stat ca membru cu drepturi depline în O.N.U.
poate fi considerată mai importantă decât recunoaşterea de către un
anumit stat, deoarece recunoaşterea de către O.N.U. exprimă poziţia de
principiu a comunităţii internaţionale.
Această recunoaştere nu poate fi privită ca recunoaştere de către
state, decizia fiind luată de state în calitate de membre ale O.N.U. În acest
mod, O.N.U. îndeplineşte un rol important în recunoaşterea noilor state.
Organizaţiile regionale au şi ele rolul de a recunoaşte un stat ca parte din
regiune.
e) Autonomia financiară a organizaţiilor.
Organizaţiile internaţionale au dreptul de a avea un buget propriu,
independent de modul finanţării (contribuţii ale statelor sau resurse
proprii).
La aceste drepturi, s-ar mai putea adăuga cel al protecţiei
funcţionale a reprezentanţilor şi funcţionarilor săi, cel de a elabora norme
şi reguli de drept intern al organizaţiei, independent sau împreună cu
statele membre. Obligaţia fundamentală generală a organizaţiilor
internaţionale este, fără îndoială, cea de respectare a dreptului
internaţional.
I. 4. Membri şi alţi participanţi la organizaţiile internaţionale
Calitatea de membri ai organizaţiilor internaţionale o pot avea

statele, ca entităţi suverane şi independente. Tratatele constitutive ale
organizaţiilor internaţionale sunt deschise statelor, creatoare ale acestor
organizaţii. Cu titlul de excepţie, în baza unor împrejurări istorice
particulare, s-a admis posibilitatea obţinerii calităţii de membru şi de către
alte entităţi, aflate în proces de dobândire a statalităţii.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
În mod excepţional, după cum am văzut, membri pot fi chiar unele

organizaţii internaţionale (Uniunea Europeană, care se manifestă pe
planul relaţiilor internaţionale ca o organizaţie internaţională, deşi are
caracter supranaţional), în timp ce dominioanele sau coloniile care se
guvernează singure puteau dobândi calitatea de membru al Societăţii
Naţiunilor, conform art. 1 alin. 2 din Pact (India a devenit membru a O.N.U.
chiar înainte de dobândirea independenţei). În unele organizaţii
internaţionale, chiar mişcările de eliberare naţională pot fi membre. Este
cazul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, care este membră a Ligii
Arabe din 1965; de asemenea Vaticanul este, la rândul său, membru în
unele organizaţii internaţionale, cum ar fi: Organizaţia Mondială pentru
Proprietatea Intelectuală (O.M.P.I.) Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică (A.E.A.), Uniunea Internaţională a Transporturilor (U.I.T.),
Uniunea Poştală Universală (U.P.U.) şi altele.
Dobândirea calităţii de membru are loc, în principiu, pe două căi: fie
prin participarea la elaborarea (şi apoi intrarea în vigoare) a documentului
constitutiv (este situaţia membrilor fondatori), fie prin aderare (cu
îndeplinirea diverselor proceduri prevăzute în actul constitutiv).
În afara membrilor cu drepturi depline ai organizaţiilor internaţionale
şi solicitarea altor participanţi poate fi primită. Este, de exemplu, situaţia
membrilor asociaţi (care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni
membri cu drepturi depline). Este cazul statelor dintr-o anumită zonă
geografică care sunt interesate în activitatea desfăşurată de o organizaţie
regională din altă zonă geografică, şi al statelor care doresc participarea la
o organizaţie care impune condiţii speciale de admitere. Drepturile şi
obligaţiunile membrilor asociaţi, în cadrul organizaţiei, care le-a acceptat
acest statut, depinde de prevederile actului constitutiv. În general, nu au
drept de vot în adunarea plenară a organizaţiei respective şi nu pot fi aleşi
în organele principale ale acesteia.
Asociaţia reprezintă şi o modalitate de cooperare între Comunităţile
Europene şi unele state terţe, îmbrăcând aspecte specifice, în funcţie de
statele cu care se încheie acordurile de asociere. Astfel, Comunităţile
Economice Europene au încheiat acorduri de asociere cu ţări cum au fost
Grecia, Turcia, ţările AELS, ţările mediteraneene, ca şi cu grupul ţărilor din
Africa, Caraibe şi Pacific (A.C.P.) . După anul 1982, Comunităţile
Europene au deschis negocieri şi au încheiat cu şase ţări din Europa
Centrală şi de Răsărit Acorduri Europene de Asociere, concepute ca
etapă intermediară în vederea aderării, cu drepturi depline. Acordul
European de Asociere dintre România şi Comunităţile Europene, încheiat
în februarie 1993 şi ratificat de Parlamentul României prin Legea nr.
20/1993, a intrat în vigoare de 1 ianuarie 1995.
În multiplele raporturi pe care le poate angaja o organizaţie
internaţională se întâlnesc şi situaţii în care acesta atrage în activitatea
unora dintre organele sale, şi state membre. Elveţia, de exemplu, participă
la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi alte programe O.N.U. şi
este parte la statul C.I.J, unul din organele principale Naţiunilor Unite, fără
a fi membră a O.N.U.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
Statutul de observator se poate acorda de către organizaţiile

interguvernamentale:
¾ statelor membre ale organizaţiei;
¾ statelor membre ale organizaţiei, dar care nu sunt membre ale
unuia dintre organele cu compoziţie restrânsă ale acesteia, pentru
a participa la lucrările respectivului organ;
¾ mişcărilor de eliberare naţională;
¾ altor organizaţii internaţionale.
Statul consultativ se acordă unor organizaţii neguvernamentale a
căror activitate este tangenţă cu cea a organizaţiilor interguvernamentale
ce le acordă acest statut. Pentru a obţine acest statut, o organizaţie
neguvernamentală trebuie să aibă un sediu, o cartă constitutivă adoptată
democratic şi să fie autorizată să vorbească în numele membrilor săi.
Drepturile derivând din acest statut sunt mai mici decât cele
decurgând din statutul de observator, primesc o documentaţie limitată şi
pot să se adreseze numai organelor subsidiare ale organizaţiei.
I. 5. Reprezentarea statelor membre în organizaţiile internaţionale
În vederea exercitării drepturilor lor decurgând din calitatea de

membru, statele îşi trimit delegaţii la reuniunile organizaţiilor internaţionale
care, în funcţie de importanţa reuniunii, pot fi la nivel de şef de stat,
ministerial sau mai puţin reprezentative. Uneori, pentru a se exercita
controlul parlamentului asupra executivului, în delegaţii sunt incluşi
membri ai parlamentului.
Delegaţiile fiecărui stat trebuie să fie împuternicite în mod
corespunzător, printr-o scrisoare de depline puteri, în care sunt identificaţi
membrii delegaţiei. Deplinele puteri pot fi emise de şeful statului, şeful
guvernului sau ministrul de externe. Dacă regulile organizaţiei o permit,
deplinele puteri pot emana şi de la o altă autoritate competentă a statului
acreditar.
Organizaţia desemnează o comisie de verificare a deplinelor puteri,
al cărei raport se aprobă prin votul adunării plenare a organizaţiei, de
obicei cu o majoritate simplă, verificarea deplinelor puteri fiind considerată
o problemă de procedură.
Pentru a asigura o legătură permanentă cu diferite organizaţii şi a-şi
apăra în mod corespunzător interesele, statele membre pot stabili misiuni
permanente pe lângă aceste organizaţii.
România are asemenea misiuni permanente pe lângă O.N.U. la
New York, Geneva şi Viena, pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), la Paris, pe lângă Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), la Montreal, pe lângă Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare la Viena.
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
Cap. II. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
II.1. Structura instituţională
II. 1.1. Organe plenare
II.1.2.Organe cu caracter restrâns
II.1.3. Secretariat, sediu, buget
II.2. Sisteme de luare a deciziilor în organizaţiile internaţionale
OBIECTIVE
• Reprezentarea organizării interne şi funcţionalitatea
organismelor organizaţiilor
• Înţelegerea modalităţilor prin care organizaţiile adoptă
deciziile lor.
II..1. Structura instituţională
Structura organizaţiilor internaţionale depinde de natura organizaţiei

şi numărul membrilor săi, scopurile pe care le-au propus prin actul
constitutiv, procesul de luare a deciziilor şi alţi factori. În general, din punct
de vedere structural toate organizaţiile internaţionale au organe plenare, în
care sunt reprezentate toate statele, şi organele restrânse, cu participarea
unui număr redus de state.
Această clasificare ţine seama de gradul de participare a statelor la
elaborarea orientărilor activităţii organizaţiilor şi în procesul decizional.
Dacă luăm în considerare actele constitutive ale organizaţiilor, putem
distinge organe principale şi subsidiare, dintre care primele sunt cele
prevăzute în actul constitutiv, iar secundele, cele create de către un organ
principal sau prin delegarea puterilor acestuia.
În art. 7 al Cartei ONU se arată:
¾ se înfiinţează cu organe principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite,
o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu
Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de
Justiţie şi un Secretariat;
¾ Organele subsidiare care s-ar întrevedea necesare vor putea fi
înfiinţate în conformitate cu prezenta Cartă.
Atunci când luăm în considerare funcţiile diverselor organe ale
organizaţiilor internaţionale, distingem organe politice, administrative şi
jurisdicţionale.
Cu precizarea că toate organizaţiile dispun ca organ principal, de
un secretariat cu funcţii administrative, notăm că, în scopul sintetizării
cursului, ne vom opri numai asupra clasificării structurilor organizaţionale
din punct de vedere al reprezentării în aceste organe.
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
II. 1.1. Organe plenare
În această categorie intră adunările generale, comisiile plenare şi

reuniunile speciale.
Adunarea Generală este organul suprem al unei organizaţii, de la
care emană orientările generale privind activitatea acesteia. De regulă,
acest termen este folosit de organizaţiile cu caracter universal, ale căror

organe plenare poartă şi alte denumiri cum ar fi: conferinţă sau congres.
În organizaţiile închise, de integrare sau cu un pronunţat caracter de
specialitate, organul suprem al organizaţiei poartă alte denumiri cum sunt:
consiliu, (OCDE) comitetul miniştrilor (Consiliul Europei), consiliu
guvernatorilor (FMI) etc. Pentru simplificare, folosim termenul generic de
adunare generală.
De regulă Adunarea Generală, ca organ suprem, nu se întruneşte
la intervale scurte de timp. La O.N.U. reuniunile Adunării Generale sunt
40
anuale . La fel este cazul pentru O.I.M. şi O.M.S.; în timp ce F.A.O. şi
U.N.E.S.C.O. ţin adunări generale odată la doi ani, iar altele la trei ani sau
chiar la cinci ani (U.P.U. şi U.I.T.).
Comisiile plenare sunt create ca organe ale adunărilor generale, cu
sarcina de a pregăti proiectele deciziilor finale pe care aceasta urmează
să le ia, a le înlesni dezbaterile şi a analiza diferitele probleme de pe
ordinea de zi.
Asigurându-se participarea tuturor statelor membre la lucrările
acestor comisii, fiecare stat are posibilitatea să-şi promoveze interesele,
să acţioneze pentru ajungerea la compromisuri satisfăcătoare şi să
evalueze corect şansele adoptării diferitelor soluţii de către Adunarea
Generală.
Reuniunile speciale asigură de asemenea participarea tuturor
statelor membre, ele fiind convocate, de regulă, pentru soluţionarea unor
sarcini specifice ale organizaţiilor internaţionale, de obicei cu caracter mai
tehnic, care nu intră în atribuţiile adunării generale.
II. 1.2. Organe cu caracter restrâns
Raţiunile pentru crearea unor organe cu participare restrânsă pot fi

multiple. În activitatea organizaţiilor există aspecte de mai mică
importanţă, cum ar fi de pildă, pregătirea lucrărilor adunării generale, care
nu impun neapărat participarea tuturor statelor membre. O asemenea
sarcină poate fi încredinţată unui organ restrâns, denumit, de regulă,
comitet pregătitor. Activitatea curentă a unei organizaţii impune existenţa
unui organ executiv, mai restrâns, care în general poartă numele de
consiliu executiv, consiliu director executiv, comitet executiv, etc. În
aceste organe de conducere sunt reprezentate, de obicei, între o cincime
40
Începând cu a treia marţi a lunii septembrie, până la sfârşitul lunii decembrie, cu posibilitatea ca,
uneori, lucrările sesiunii Adunării Generale să se prelungească în anul următor.
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
şi o treime din numărul statelor membre. Anumitor state care deţin un rol
preponderent într-un domeniu sau altul, li se rezervă o prezenţă
permanentă în anumite organe ale organizaţiei. Este cazul S.U.A., Rusia,
Chinei, Marea Britanie şi Franţa, în cadrul Consiliului de Securitate a ONU;
principalelor zece ţări industrializate, în cadrul Consiliului Executiv al
O.I.M., a statelor cele mai avansate în tehnologia atomică, în Consiliul
executiv al A.E.I.A., a principalilor deţinători de capital la F.M.I. şi B.I.R.D.,
în comisiile directorilor executivi ale acestor organizaţii etc.
Alegerea şi reprezentarea statelor în organele restrânse ale
organizaţiilor internaţionale este un proces deosebit de complex şi nu este
identic pentru toate organizaţiile. În general, este rezultatul combinării şi
aplicării a trei principii:
• principiul unei reprezentări geografice echitabile;
• principiul accesului tuturor membrilor, prin rotaţie, la posturile
de conducere;
• principiul reprezentării echilibrate a intereselor diferitelor
grupe de ţări, clasificate după alte criterii decât geografice
(producători-consumatori, ţări dezvoltate - ţări în curs de
dezvoltare, exportatori sau importatori etc.).
II. 1. 3. Secretariat, sediu, funcţionari, buget
Funcţionarea eficace a organizaţiilor internaţionale, potrivit actului

constitutiv şi orientărilor statelor membre, impune o activitate permanentă
şi mijloace materiale şi umane de realizare a acestora.
Secretariat – Cea mai mare parte a organizaţiilor internaţionale au
un secretariat propriu compus din funcţionari angajaţi, de regulă, pe bază
permanentă de către organizaţie. Şeful secretariatului poartă denumirea
de director general, secretar general sau preşedinte şi este numit de
organul plenar al Organizaţiei.
El trebuie să se bucure de încrederea statelor membre. În cazul
O.N.U. nu poate fi numit dacă nu este acceptat de membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate. Pentru a opera ca unităţi independente
secretariatele au nevoie de anumite privilegii şi imunităţi. Acestea sunt
prevăzute în actele constitutive sau în protocoalele separate, în baza
cărora statele membre trebuie să respecte independenţa secretariatelor şi
a factorilor acestora.
Funcţionarii – Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-
al doilea război mondial a condus şi la creştere spectaculoasă a numărului
persoanelor angajate în serviciul acestor organizaţii. Dacă înainte de
război numărul acestora era aproximativ 1500, în prezent el se ridică la
peste 75000. Recrutarea funcţionarilor internaţionali, ca agenţi în serviciul
exclusiv al unei organizaţii internaţionale, se face de către secretarul
general al organizaţiei, în calitatea sa de şef al secretariatului organizaţiei
respective, prin serviciile de personal, cu luarea în considerare a două
cerinţe: una profesională şi alta politică. Criteriul profesional urmăreşte
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
atragerea în serviciul organizaţiilor a celor mai buni specialişti din statele

membre, iar cel politic are în vedere ca aceştia să provină ţările
reprezentând toate zonele geografice.
Pentru a li se garanta independenţa, inclusiv faţă de statul de
origine, funcţionarii internaţionali beneficiază în general, de imunitate
fiscală, vamală şi jurisdicţională. De asemenea, în statele pe teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea, au propriul lor sistem de securitate
socială şi de pensii. Statutul juridic al funcţionarilor internaţionali este
cuprins în regulamentele organizaţiilor.
Sediu – Organizaţiile internaţionale a căror activitate are un
caracter permanent dispun de un local propriu în care este instalat
secretariatul şi ţin reuniunile organizaţiei. Ţara şi oraşul de sediu al
organizaţiilor internaţionale sunt convenite de statele membre. Deşi o
repartiţie a sediilor organizaţiilor între diferite regiuni ale lumii este de dorit,
cea mai mare parte a acestora se află în oraşe ca, de exemplu, Geneva,
Bruxelles, Luxemburg şi Viena, care oferă cele mai bune condiţii în
domeniul infrastructurii (comunicaţii, industrie hotelieră etc.) şi anumite
facilităţi speciale (localuri corespunzătoare, chirii simbolice etc.). Între
statul – gazdă şi organizaţie se încheie un acord de sediu, în baza căruia
organizaţia beneficiază de imunitate fiscală şi de jurisdicţie.
Multe organizaţii internaţionale cu caracter universal deschid birouri
regionale sau au reprezentanţi în diverse ţări. În România sunt
reprezentate următoarele organizaţii internaţionale: O.N.U. prin Centrul de
informare al Naţiunii Unite, Programul Naţiunilor Unite pentru refugiaţi,
Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Fondul Naţiunilor Unite
pentru Populaţie (P.N.U.AP.), Centrul European UNESCO pentru
Învăţământul Superior (CEPES), Uniunea Europeană, Fondul Monetar
Internaţional, Banca Monetară, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BED), Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Internaţională pentru Migraţii.
Buget – Resursele financiare ale organizaţiilor internaţionale provin
în principal din contribuţiile obligatorii ale statelor membre. Baremul de
contribuţii, care este revizuit periodic, se fixează după criterii specifice,
dintre care venitul naţional pe locuitor se află pe primul loc, în aşa fel încât
nici un stat să nu plătească mai mult de 25% şi nici mai puţin de 0,01 %
din totalul cheltuielilor ordinare ale organizaţiei. Întârzierea în plata
cotizaţiei, în general de peste doi ani, atrage aplicarea de sancţiuni, cum
ar fi suspendarea dreptului de vot sau suspendarea dreptului de
reprezentare, pe care însă organizaţia evită să le aplice.
Contribuţiile voluntare din partea statelor membre constituie o altă
importantă sursă de finanţare în cazul unor organizaţii internaţionale cum
sunt: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Fondul
Naţiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.) etc. În plus, faţă de contribuţia
statelor membre, organizaţiile internaţionale pot primi sprijin financiar, sub
formă de donaţie şi din surse private. Este cazul mai ales al U.N.I.C.E.F. şi
al Înaltului Comisariat O.N.U. pentru refugiaţi (U.N.H.C.R.).
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
Sistemul constituirii resurselor bugetare nu este identic pentru toate

organizaţiile internaţionale. Banca Internaţională pentru Reconstrucţii şi
Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, de
exemplu, în afara subscripţiei statelor membre, îşi constituie fondurile prin
împrumuturi obţinute pe piaţa financiară de capital. Uniunea Europeană îşi
constituie resursele printre altele, prin afectarea unor drepturi vamale şi a
unui procent din taxa pe valoarea adăugată.
Toate organizaţiile internaţionale obţin unele venituri din activităţi proprii
de regulă, servicii prestate statelor membre, altor organizaţii sau
particularilor. Este de menţionat faptul că sursele proprii de venituri au un
rol minor în finanţarea activităţii organizaţiilor internaţionale, ele rămânând
dependente de contribuţiile obligatorii şi voluntare ale membrilor lor.
II. 2. Sisteme de luare a deciziilor în organizaţiile internaţionale
Cel mai vechi sistem de luare a deciziilor în cadrul organizaţiilor

internaţionale este votul, inspirat din principiul egalităţii suverane: fiecare
stat membru are un vot, toate voturile având aceeaşi valoare.
Votul are două modalităţi principale: unanimitatea şi majoritatea.
Iniţial unanimitatea voturilor era regula de bază în organizaţiile
internaţionale. Astăzi ea reprezintă o excepţie menţinută numai în cazul
unor organizaţii închise, cu un număr relativ mic de membri. Un alt tip de
unanimitate (a membrilor permanenţi) este cerut, pentru luarea deciziilor în
probleme de substanţă, de către Consiliul de Securitate, ai cărui membri
se bucură de dreptul de veto, dar în care caz abţinerea, absenţa sau ne
participarea la vot nu sunt considerate a fi vot împotrivă, neavând efect
asupra rezultatului votului. Alt tip de unanimitate este cea fracţionată, care
se practică la Consiliul Europei sau la O.C.D.E. în privinţa acordurilor
parţiale care nu leagă decât statele ce votează pentru. Unanimitatea
universală este cea întâlnită atunci când, de exemplu, Consiliul (de
Miniştri) U.E. are nevoie de unanimitate pentru a modifica o propunere a
Comisie, în timp ce pentru a o adopta sau respinge este suficientă
majoritatea.
Majoritatea poate fi la rândul său: simplă (jumătate plus unu) şi
calificată (când pentru luarea deciziei este necesar votul a două treimi, trei
pătrimi etc. din statele prezente la votare).
După cum se ştie, în Consiliul de Securitate al O.N.U., în
problemele de procedură, decizia se ia cu votul afirmativ a nouă membri,
oricare ar fi ei, în timp ce problemele de fond, este necesar votul afirmativ
a nouă membri, dintre care cele cinci voturi afirmative ale membrilor
permanenţi, care pot bloca, prin dreptul lor de veto, orice astfel de decizie.
Pentru această regulă, care este în realitate o vădită excepţie de la
principiul egalităţii suverane, potrivit căreia votul oricărui stat este egal cu
votul oricărui stat, s-a încercat a se furniza diverse explicaţii. S-a spus,
astfel, că veto-ul s-ar putea justifica prin responsabilitatea mai mare pe
care ar avea-o aceste state (membri permanenţi) pentru menţinerea păcii
şi securităţii sau prin statutul lor de putere nucleară. Având în vedere că,
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
în conformitate cu articolul 108, orice modificare a acestui regim trebuie să

fie ratificată şi de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, singura
modalitate de democratizare ar fi o creştere a numărului de membri
permanenţi.
Plecând de la definirea democraţiei ca fiind guvernarea de către
popor sau de către cei aleşi de acesta, reprezentarea statelor în
organizaţiile internaţionale şi voturile corespunzătoare acestei reprezentări
ar trebui să se realizeze proporţional cu mărimea populaţiei. În acelaşi
timp, şi reprezentanţii statelor la organizaţii ar trebui desemnaţi de popor şi
nu de guverne a căror bază democratică este uneori sub semnul întrebării.
Din acest punct de vedere, faptul că de pildă, Germania şi Luxemburgul
au un vot cu aceiaşi valoare în Adunarea Generală a O.N.U., este
expresia principiului egalităţii suverane şi nu a unui principiu cu adevărat
democratic. Soluţia ar fi una asemănătoare cu cea folosită în Consiliul (de
Miniştri) al U.E., în care statele mai mari au, în funcţie de populaţie, mai
multe voturi decât cele mici (de ex. Germania are 10 voturi faţă de
Luxemburg care are 2 voturi).
Un alt tip de vot ponderat (de data asta nu în funcţie de populaţie, ci
în funcţie de contribuţia financiară) este întâlnit la două organizaţii din
sistemul O.N.U. (F.M.I. şi Banca Mondială).
Spre deosebire de vot, care, cu excepţia votului în unanimitate, are
dezavantajul de a crea întotdeauna o minoritate (ce poate, deseori, să
aibă rezerve faţă de decizia votată şi, uneori, să o şi încalce), consensul
este definit ca absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezentant al
unui stat participant şi prezentată de aceasta ca fiind un obstacol pentru
adoptarea respectivei decizii (definiţie dată de recomandările finale ale
Conferinţei de la Helsinki pentru pregătirea C.S.C.E., 1973). El are
avantajul, faţă de vot, de a permite evitarea izolării minorităţii prin
disocierea în state care au votat pentru şi împotrivă. Deşi, la fel ca
unanimitatea, consensul, reprezintă acordul tuturor participanţilor el se
deosebeşte clar de aceasta prin faptul că unanimitatea este totalitatea
voturilor pozitive, în timp ce consensul este acordul unanim tacit rezultat
din absenţa oricărei obiecţii. În practică această modalitate de luare a
deciziilor, care exclude supunerea la vot, se caracterizează prin
negocierea unei propuneri până la momentul în care se ajunge la o soluţie
de compromis accesibilă tuturor statelor participante.
Dezvoltat cu precădere în cadrul oferit de CSCE, procedeul
consensului a fost preluat şi răspândit în practica multor organizaţii
internaţionale sau regionale. Tot în CSCE s-au propus şi unele evoluţii ale
noţiunii: consensul minus unu a fost introdus în practica CSCE de
reuniune de la Stockholm, din decembrie 1992, privind reglementarea
diferendelor (se poate iniţia o procedură de conciliere de către Consiliu
sau Comitetul Înalţilor Funcţionari, fără acordul celor două state părţi la
diferend).
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
Test autoevaluare
1. Care dintre următoarele organisme este comun tuturor

organizaţiilor:
a) comitet executiv;
b) secretariat;
c) consiliu permanent.
R-b
2. Secretarul general al unei organizaţii este desemnat de:
a) guvernul ţării în care organizaţia îşi are sediul;
b) guvernul ţării al cărei cetăţean este;
c) organul plenar al organizaţiei.
R–c
3. Care dintre următoarele grupări de state sunt reprezentate

permanent în Consiliul de Securitate a O.N.U.:
a) S.U.A., Rusia, Franţa, China, Marea Britanie;
b) S.U.A., Rusia, Germania, China, Marea Britanie;
c) S.U.A., Rusia, India, China, Marea Britanie.
R-a
4. Care este ponderea statelor membre în cadrul organelor

restrânse ale unei organizaţii internaţionale:
a) între o zecime şi o treime;
b) între o cincime şi o treime
c) între o zecime şi o jumătate din numărul membrilor organizaţiei.
R-b
5. Votul ponderat este adoptat în funcţie de:
a) puterea economico-financiară şi militară a statelor;
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
INTERNAŢIONALE
b) în funcţie de mărimea populaţiei;
c) în funcţie de contribuţia financiară.
R–b+c
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Cap. III. PRINCIPALELE ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
III.1.Tipologia organizaţiilor internaţionale

III.2. Organizaţii internaţionale cu vocaţie universală
III. 3 Instituţii specializate din sistemul O.N.U.
III.4.Organizaţii internaţionale cu vocaţie continentală şi regională
OBIECTIVE
• Identificarea tipurilor de organizaţii create pe plan
internaţional;
• Explicarea elementelor definitorii ale organizaţiilor
internaţionale
III. 1. Tipologia organizaţiilor internaţionale
O clasificare corespunzătoare a organizaţiilor internaţionale este

greu de realizat datorită diversităţii actelor lor constitutive, modalităţilor
particulare de adeziune a statelor, întinderea diferită a responsabilităţii
juridice internaţionale, suprapunerea sarcinilor, în cazul în care s-ar lua în
consideraţie numai criteriul funcţionalităţii. Cu titlu orientativ, s-ar putea
distinge câteva criterii de clasificare:
¾ compoziţia organizaţiilor internaţionale;
¾ funcţiile acestora;
¾ structura lor instituţională.
1.Compoziţie. Potrivit criteriului compoziţional al organizaţiilor

internaţionale, distingem organizaţii cu vocaţie universală, organizaţii cu
caracter continental şi organizaţii regionale.
În prima categorie se înscriu organizaţiile din care pot face parte

toate statele lumii – în care se regăseşte doar O.N.U. şi unele instituţii
specializate din sistemul ONU. De fapt, aceste instituţii sunt tot organizaţii
internaţionale interguvernamentale, multe din ele constituite înaintea
Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar polarizate într-un sistem, acţionând
coordonat de ECOSOC, organism principal al ONU.
În categoria organizaţiilor cu caracter continental se înscriu cele

care grupează statele de pe fiecare din cele cinci continente populate ale
globului. Într-o ordine aleatorie, acestea ar fi Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa pentru continentul european, Organizaţia Statelor
Americane pentru cele două Americi, Organizaţia Unităţii Africane pentru
continentul african, singur Continentul asiatic, şi Oceania care cuprind
statele cu o mai mare întindere ca suprafaţă şi cu cea mai numeroasă
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
populaţie (Rusia, Australia, India şi China), nu dispune de o asemenea

organizaţie.
În majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale sunt incluse în

41
grupa organizaţiilor internaţionale regionale deşi sub aspectul participării
statelor doar după principiul contiguităţii geografice, aprecierea ca
regionale este discutabilă.
Bunăoară, în Europa şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare

care numără toate cele 45 state europene, şi Uniunea Europeană cu
numai 27 de state, sunt calificate ambele ca organizaţii regionale, sau pe
continentul african, unde Organizaţia Unităţii Africane, organizaţie
realmente continentală, este asimilată în aceeaşi categorie cu Liga Arabă,
care grupează numai statele arabe mediteraneene din Africa şi care
poate fi, întradevăr, considerată organizaţie regională.
Această distincţie „regională” îşi are originea în Carta ONU,

concepută în 1945, când numărul organizaţiilor internaţionale era mic, în
majoritatea cazurilor erau constituite în domenii limitate. În prezent nu mai
corespunde realităţii şi compoziţiei societăţii internaţionale.
Cele mai reprezentative trăsături care caracterizează organizaţiile

cu caracter universal, respectiv ONU şi instituţiile sale specializate, sunt:
a) Universalitatea. Pentru a aprecia caracterul universal al unei

organizaţii trebuie observat dacă, potrivit statului ei, este sau nu deschisă
tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre.
Aşa se explică şi aprecierea ca prima organizaţie cu caracter

universal a fost Societatea Naţiunilor, deşi numărul statelor membre a fost
doar de 61. Multă vreme, organizaţiile internaţionale cu caracter universal
declarat nu au reuşit să devină sub acest aspect,universale, dar este
evidentă tendinţa spre participare universală. Cu cât membrii efectivi ai
unei asemenea organizaţii se apropie de acest caracter, cu atât regulile
unei asemenea organizaţii vor reuşi să se impună întregii societăţi
internaţionale.
Dar caracterul universal al unei societăţi internaţionale poate fi dat

nu numai de criteriul compoziţional sau spaţial ci şi de faptul că
organizează şi coordonează cooperarea interstatală în toate domeniile
vieţii internaţionale sau de interes pentru societatea internaţională.
b) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind

state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, militare, politice
de asemenea diferite. Aceste capacităţi favorizează statele care le posedă
într-o mai mare măsură, conferindu-le în cadrul organizaţiilor o influenţă
politică direct proporţională cu ele. Totuşi, prin formele instituţionale de
41
R. Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. ALL Beck, 2000.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
adoptare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, se

realizează scopul organizaţiei, respectiv o strânsă şi eficientă cooperare
între statele membre ale organizaţiilor universale, în cadrul acestora şi prin

intermediul lor.
În ce priveşte organizaţiile continentale şi cele regionale şi acestea

prezintă unele caracteristici comune, cum ar fi numărul, mărimea şi
capacităţile diferite, dar şi unele specificităţi. În general, ele (organizaţiile)
s-au constituit pe baza unor interese comune sau apropiate ale ţărilor
dintr-o anumită zonă geografică sau continent, dar crearea lor a fost
impulsionată şi de o serie de influenţe exterioare. De exemplu, U.E.O. şi
NATO s-au constituit ca reacţie la un ipotetic potenţial pericol a
expansiunii comunismului spre Vestul Europei sau, în cazul Organizaţiei
Unităţii Africane, a apariţiei neocolonialismului.
În general, aceste două tipuri de organizaţii se caracterizează şi

prin gradul mai mare de omogenitate datorită unor sisteme politice
asemănătoare sau compatibile, un patrimoniu cultural comun, şi chiar o
bază religioasă . In multe cazuri, o bază economică şi sisteme economice
asemănătoare sau complementare, vecinătatea sau apropierea geografică
sunt elemente de bază care conferă forţa organizaţiilor regionale şi
cooperării între acestea.
Pe de altă parte datorită proliferării lor, se observă tendinţa

organizaţiilor internaţionale de a se constituie în “sisteme regionale” de
organizaţii, cel mai reprezentativ exemplu fiind cel european, în cadrul
căruia organizaţii precum U.E.O., C.E.E., C.E.E.A., s-au reunit în Uniunea
Europeană. Şi pe celelalte continente fenomenul este mai mult sau mai
puţin pronunţat, ca de exemplu O.U.A. înfiinţată prin Carta de la Bogota
din 1948, “tutelează” Grupul Andin (Carta de la Cartagena din 1969),
Asociaţia nord - americană de liber schimb (NAFTA 1991), Asociaţia
americană de integrare (ALDI, 1988), Piaţa comună a Sudului
(MERCOSUR, 1991). Mai puţin marcant în regiunile asiatice şi în zona
Pacificului, procesul de constituire a unor organizaţii regionale
înregistrează totuşi existenţa: Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud - Est
(ASEAN, 1967), Comisiei Pacificului de Sud (1947) sau Tratatului de
asistenţă mutuală dintre Noua Zeenlandă, Australia şi SUA (ANZUS,
1951). Dintre acestea, singură A.S.E.A.N. mai exista faptic în anii ’90 ai
secolului trecut.
2. Domeniul de activitate. Clasificarea organizaţiilor după acest criteriu

corespunde cu clasificarea făcută în legătură cu tipurile de relaţii
internaţionale. În doctrină există tendinţa de a le plasa în două mari grupe
de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care la rândul lor se pot
diviza în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de
specializare. În condiţiile luării în considerare a domeniului de activitate,
este dificil de susţinut că în câmpul de manifestare al organizaţiilor
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
financiare sau economice nu intră şi relaţii sau aspecte politice, şi invers,

pentru organizaţiile politice sau militare.
Interdependenţa şi caracterul pluridimensional al cooperării

internaţionale contemporane, ca şi natura raporturilor dintre participanţii la
relaţiile internaţionale, nu pledează în favoarea separării factorilor politici
de cei economici sau tehnico-ştiinţifici, care ar conduce la clasificări
teoretice artificiale ale organizaţiilor internaţionale.
Urmând criteriul de clasificare sus menţionat, vom observa că

organizaţiile politice, cu excepţia celor care privesc domeniul militar şi pe
care mai corect le-am putea denumi alianţe militare - ale căror atribuţii
vizează domenii strict limitate, se pot implica în aproape orice domeniu de
interes vital pentru omenire.
Cel mai ilustrativ exemplu îl constituie Organizaţia Naţiunilor Unite a

cărei sferă de acţiune se extinde de la problematica menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale, la protecţia drepturilor omului, şi de la
dezvoltarea economică şi socială până la înlesnirea contactelor directe
dintre state prin diplomaţia multilaterală.
Competenţe similare, desigur, în grade diferite şi păstrând proporţiile,
întâlnim şi la organizaţiile internaţionale continentale şi regionale. Cel mai
tipic exemplu de organizaţie internaţională cu vocaţie pur politică este
Consiliul Europei, a cărui competenţă nu se extinde asupra chestiunilor
militare şi nici asupra celor economice.
Categoria largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia
cele mai reprezentative sunt instituţiile specializate din sistemul ONU,
cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale (Uniunea
Poştală Universală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor), din
domeniul transporturilor (Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale
(Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii),
instituţii financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), organizaţii exercitând
activităţi culturale (UNESCO), ştiinţifice (Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică, Organizaţia Meteorologică Mondială), sau organizaţii şi
instituţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului
(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Mondială a
Comerţului) şi altele.
În cazul clasificării formale în funcţie de domeniul lor de acţiune,

sunt de observat două aspecte. Este vorba de faptul că interdependenţa şi
caracterul pluridimensional al cooperării internaţionale contemporane
conduce, în mod firesc, la o întrepătrundere a activităţilor politice cu cele
economice.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Clasificarea apare, în această situaţie, mai degrabă convenţională

decât faptică. Din acest punct de vedere organizaţiile sunt deci,
preponderent politice sau economice, ori financiare sau de altă natură.
În al doilea rând, să observăm că, date fiind natura raporturilor
dintre state în cadrul organizaţiilor internaţionale, şi competenţele cu care
42
statele le investesc, acestora nu li se transferă decât cu rare excepţii ,
competenţe de tip guvernamental.
Organizaţiile internaţionale, nu au capacitatea de a acţiona peste
voinţa statelor membre, astfel cum au fost ele exprimate prin atribuţiile
conferite organizaţiilor în tratatele lor constitutive.
3. Structura instituţională. Din punct de vedere al structurii instituţionale,

putem să distingem organizaţii internaţionale de cooperare şi organizaţii
integratoare sau supranaţionale.
Cea mai mare parte a organizaţiilor sunt organizaţii internaţionale
de cooperare. Ele sunt constituite de state, prin voinţa lor, cu respectarea
principiilor suveranităţii de stat şi egalităţii suverane a statelor. Datorită
acestei poziţii, în raporturile cu organizaţiile internaţionale, statele îşi
păstrează exclusiv şi discreţionar, dreptul de a aprecia angajamentele pe
care şi le asumă şi urmările acestora. Guvernele statelor nu pot fi obligate
împotriva voinţei lor. Ca atare, când statele consideră că interesul naţional
este afectat în vreun mod pot să-şi exprime rezervele la tratatele
constitutive ale organizaţiilor.
Caracterul acestor organizaţii de cooperare, este relevat de
structura lor instituţională, modul de luare a deciziilor şi natura hotărârilor
adoptate.
În general, deciziile în cadrul organizaţiilor de cooperare se iau prin
vot, fiecare stat dispunând de un vot (expresia egalităţii suverane a
statelor). Tot ca regulă generală, deciziile organizaţiilor incluse în această
categorie, au caracter de recomandări a căror valoare juridică este doar
intrinseacă, în principiu lipsite de caracter obligatoriu, impunând doar
modalităţi de comportament pentru membrii organizaţiilor.
Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor guvernelor şi

de aici reiese caracterul lor supranaţional. Organizaţiile supranaţionale ar
trebui, teoretic, să întrunească următoarele condiţii:
• să dispună de organe proprii supranaţionale în măsură să ia decizii

şi, mai ales, să aibă mijloacele proprii necesare impunerii deciziilor
respective;
• deciziile lor să aibă forţa obligatorie pentru guvernele statelor

membre şi locuitorii acestora;
• să exercite funcţiile guvernamentale, în mod independent, fără
cooperarea guvernelor naţionale;
42
Este cazul celor 3 comunităţi europene (CECO, CEE, CEEA), cărora li s-a transferat
asemenea competenţe şi care impun statelor membre deciziile lor.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
•dizolvarea sau modificarea lor nu se realizează fără

consimţământul organelor supranaţionale.
Aceste elemente nu se regăsesc însă, sub toate aspectele
enumerate, la nici una din organizaţiile de integrare existente. Chiar
Uniunea Europeană, organizaţia cu cel mai înalt grad de integrare, nu
poate fi socotită o organizaţie supranaţională în înţelesul teoretic dat mai
sus acestui termen.
Ca şi în cazul celorlalte organizaţii, funcţionarea Comunităţilor
Europene depinde de cooperarea dintre guvernele ţărilor membre, care nu
întotdeauna este desăvârşită. Principalele lor decizii reprezintă
compromisuri realizate între poziţiile statelor membre. Este adevărat că în
conformitate cu normele dreptului comunitar, unele decizii ale organelor
comunitare au forţa obligatorie în ordinea juridică a ţărilor membre, dar
domeniile de aplicabilitate ale unor asemenea decizii sunt convenite prin
negocieri între statele membre şi consemnate în actele constitutive şi
modificatoare ale Comunităţilor.
Odată constituite, organizaţiile internaţionale capătă calitatea de
subiecte de drept internaţional. In virtutea acestei calităţi ele se angajează
în raporturi cu alte state şi alte organizaţii internaţionale, faţă de care, în
mod firesc, mai ales organizaţiile de integrare caută să se manifeste, tot
mai frecvent, ca entităţi autonome.
III. 2. Organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate
A. Liga Naţiunilor.
Liga Naţiunilor a constituit prima încercare de a se făuri o
organizaţie de state cu caracter general şi permanent. Existenţa acesteia
a durat o perioadă de timp relativ scurtă, limitându-se între primul şi cel
de-al doilea război mondial. Ideea creării unei organizaţii de state cu
vocaţie de universalitate, a apărut în mai multe ţări, în cursul primului
război mondial, ca expresie a curentului de opinie pacifist, ca o reacţie faţă
de sacrificiile şi dezastrele provocate de război. Pactul Ligii Naţiunilor a
fost elaborat şi adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles, la 28 iunie
1919. Acesta a constituit partea I a tratatelor de pace de la Versailles (cu
Germania), de la Saint-Germain (cu Austria), de la Neuilly (cu Bulgaria),
43
de la Trianon (cu Ungaria) şi de la Sévres (cu Turcia) .
Scopurile proclamate în preambulul pactului erau: promovarea
colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii internaţionale prin
acceptarea obligaţiei de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor
relaţii juste între naţiuni; prin respectarea dreptului internaţional şi a
obligaţiilor decurgând din tratate şi prin menţinerea justiţiei.
Membrii fondatori ai Ligii Naţiunilor au fost 31 de state, printre care
şi România. Puteau deveni membre ale Ligii statele semnatare ale
tratatelor de pace, state invitate să adere la Pact ca şi “orice stat,
43
Stelian Scăunaş, Drept interaţnional public, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001,p.71.
______________________________________________________
PARTEA II
dominion sau colonie cu deplină autoguvernare” admise pe baza aprobării

Adunării Ligii, dacă ofereau garanţii că vor respecta obligaţiile
internaţionale şi reglementările Ligii privind forţele armate şi armamentele.
Calitatea de membru putea înceta prin retragerea voluntară, prin
excludere pentru încălcarea pactului sau prin neacceptarea
amendamentelor la pact, cu un preaviz de doi ani. Deşi într-un anumit
moment dat al existenţei sale Liga a numărat 61 de state membre,
universalitatea nu a fost niciodată realizată. Organele Ligii au fost
Adunarea plenară şi Consiliul, asistate de un secretariat permanent.
Prin activitatea ei, care a durat formal până în aprilie 1946, dar a
încetat practic odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Liga
Naţiunilor nu a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea
evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării
păcii şi securităţii internaţionale. Liga Naţiunilor nu a putut preveni sau
împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională
în deceniul al 4-lea, al secolului trecut. Astfel, în cazul agresiunilor
japoneze împotriva Chinei, în 1931 şi 1937, Liga Naţiunilor nu a luat nici o
măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacţionat faţă de violările
Tratatului de Pace de la Versailles de către Germania (în 1936 şi 1938) şi
intervenţia Germaniei şi Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea şi
anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939) şi Anschlussul
impus de aceasta Austriei (1939) au marcat definitiva pierdere a autorităţii
44
Ligii Naţiunilor .
Aflându-se printre membrii fondatori ai Ligii, România a manifestat
o atitudine constantă în activitatea de organizare a securităţii colective, de
apărare şi consolidare a ordinii internaţionale, pe baza respectării
tratatelor şi a integrităţii teritoriale a statelor. Mai târziu, alegerea lui N.
Titulescu de două ori consecutiv ca preşedinte al Adunării Naţiunilor a
însemnat un omagiu adus meritelor excepţionale ale diplomatului român în
domeniul acţiunii pătrunderii principiilor Ligii în realitatea vieţii
internaţionale.
Putem conchide că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost clădită
pornind de la experienţa Ligii. Aceeaşi Ligă a Naţiunilor a contribuit la
dezvoltarea dreptului internaţional, atât prin promovarea unor norme şi
instituţii juridice, cât şi prin mecanismele internaţionale pe care a încercat
să le organizeze, pentru a asigura aplicarea normelor de drept aşezate la
baza societăţii internaţionale.
B. Organizaţia Naţiunilor Unite
Pregătirile pentru înfiinţarea O.N.U. s-au desfăşurat încă din primii
ani ai celui de-al doilea război mondial. Semnând la 1 ianuarie 1942
Declaraţia luptei comune împotriva ţărilor Axei, reprezentanţii a 26 de
state din coaliţia antihitleristă au folosit denumirea Naţiunile Unite spre a
desemna această alianţă, denumire trecută apoi noii organizaţii
internaţionale. În octombrie 1943, la conferinţa de la Moscova a miniştrilor
de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia s-a adoptat o declaraţie cu privire
44
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 94.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
la securitatea generală (declaraţie la care ulterior a aderat şi China).

Această declaraţie (pct. 4) prevedea că, în termenul cel mai scurt, va
trebui înfiinţată o organizaţie internaţională universală, întemeiată pe
principiul egalităţii suverane, care să cuprindă toate statele mari şi mici.
Scopurile şi principiile noii organizaţii, formulate în “Declaraţia de la
Moscova”, au fost reafirmate în Conferinţa de la Teheran, din decembrie
1943, la care au participat şefii de guverne ai URSS, SUA şi Angliei.
Primul proiect al statutului noii organizaţii a fost elaborat apoi la Conferinţa
de la Dumbarton Oaks (lângă Washington), în perioada august-octombrie
1944, la care au participat reprezentanţii URSS, SUA, Angliei şi Chinei
sub forma unor “Propuneri pentru înfiinţarea unei organizaţii internaţionale
universale” .După aceasta, Conferinţa din Crimeea (Ialta – februarie 1945)
a şefilor de guverne ai URSS, SUA şi Angliei au rezolvat problema
procedurii de vot în Consiliul de Securitate (rămasă nesoluţionată la
Dumbarton Oaks), adoptându-se principiul unanimităţii membrilor
permanenţi ai Consiliului de Securitate pentru problemele de fond.
În sfârşit, la Conferinţa de la San Francisco, care a avut loc între 25
aprilie 1945 şi 26 iunie 1945 (ziua semnării Cartei), la care au participat 51
de state, s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, Carta a intrat în vigoare la 24
45
octombrie 1945, dată sărbătorită în fiecare an ca “Ziua Naţiunilor Unite” .
Din preambul rezultă că scopul suprem al organizaţiei este de a feri
generaţiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forţelor membrilor ei
în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, prin garantarea ca
forţa armată nu va mai fi folosită decât în interesul comun, şi prin stabilirea
între state a unor relaţii de bună vecinătate şi de toleranţă.
Scopurile organizaţiei sunt:
¾ menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, folosind ca
metode în vederea atingerii acestui obiectiv: măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor contra
păcii şi reprimarea actelor de agresiune şi a altor violări ale
păcii; rezolvarea pe cale paşnică, în conformitate cu
principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional a diferendelor
ori situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o
încălcare a păcii;
¾ dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe
principiul egalităţii în drepturi şi al autodeterminării
popoarelor şi luarea oricăror alte măsuri potrivite pentru a
întări pacea lumii, scop care constituie în fond o altă expresie
a măsurilor ce trebuie luate de organizaţie pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
¾ realizarea colaborării internaţionale în rezolvarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural, umanitar şi încurajarea şi dezvoltarea respectului
pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
45
Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 155.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
¾ asigurarea ca organizaţia să fie un centru în care să se

armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor
46
comune .
Principiile Cartei O.N.U. sunt:
• egalitatea suverană a statelor membre, ca temelie a organizaţiei;
• dreptul popoarelor de a dispune de ele însăle;
• îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă;
• reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale;
• abţinerea de la ameninţarea cu forţa şi de la folosirea ei împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat.
• neintervenţia în probleme care sunt esenţial de competenţa internă
47
a statelor .
Principalele excepţii de la interdicţia folosirii forţei prevăzute de
Cartă sunt:
• măsurile de constrângere în caz de ameninţare a păcii, violări ale
păcii şi acte de agresiune, decise de Consiliul de Securitate şi
aduse la îndeplinire de forţele armate ale statelor membre (cap. VII
din Cartă)
• autoapărarea individuală sau colectivă a statelor împotriva unui
atac armat până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art.
51 din Cartă).
ONU are şase organe principale: Consiliul de Securitate, Adunarea
Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
internaţională de Justiţie şi Secretariatul.
Consiliul de Securitate – are răspunderea primordială pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Este constituit din 15 membri,
dintre care 5 membri permanenţi cu drept de veto (Statele Unite, Marea
Britanie, Franţa, China, Rusia). Hotărârile de fond ale consiliului trebuie să
întrunească votul un număr de membri, inclusiv pe cele ale celor cinci
membri permanenţi.
Conform prevederilor Capitolului VII “Acţiuni în caz de ameninţări
împotriva păcii, de violări ale păcii şi acte de agresiune “ (art. 39-51) din
Cartă, constatând existenţa unor asemenea ameninţări, Consiliul de
Securitate pretinde şi indică statelor să-şi soluţioneze diferendele
internaţionale pe cale paşnică, dar poate aplica şi măsuri de constrângere,
chiar forţa armată.
În baza dispoziţiilor art. 53 din Cartă, Consiliul de Securitate
colaborează cu organismele regionale, dar nici o acţiune de constrângere
nu poate fi desfăşurată fără autorizaţia sa. El mai îndeplineşte şi alte
funcţii, precum elaborarea sistemului de reglementare a armamentelor,
supravegherea teritoriilor sub tutela ONU, luarea unor măsuri de
constrângere pentru garantarea respectării deciziilor Curţii Internaţionale
de Justiţie, recomandarea primirii de noi membri în ONU.
46
47
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Adunarea Generală - este organul cel mai reprezentativ al

organizaţiei. ea este formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre
(cel puţin câte 5 din fiecare stat).
Calitatea de membru se acordă tuturor statelor care sunt capabile
să îndeplinească obligaţiile conţinute din Cartă, precum şi dacă le acceptă
şi sunt dispuse să îndeplinească acele obligaţii. Numărul statelor membre
a ajuns la 195. Adunarea Generală poate discuta orice problemă sau
situaţie care intră în sfera de competenţă a Cartei şi poate face
recomandări membrilor săi, Consiliului de Securitate sau membrilor
organizaţiei şi Consiliului. Ea poate, de asemenea, recomanda măsuri
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi poate adopta
rezoluţii.
Consiliul Economic şi Social – este alcătuit din 54 de membri aleşi
de Adunarea Generală, având ca atribuţii îndeplinirea obiectivelor ONU în
domeniul economic, social şi respectarea drepturilor omului, iniţierea şi
elaborarea de studii şi transmiterea de recomandări adunării Generale,
membrilor ONU şi instituţiilor specializate.
Consiliul de Tutelă - este organul principal al ONU, care se ocupă
de regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se
autoguvernează. De la înfiinţare, 11 teritorii au fost plasate sub tutela
ONU, dar toate au devenit independente. Acesta este motivul pentru care
Consiliul de Tutelă, alcătuit din 5 membri ai Consiliului de Securitate şi
având ca conducător SUA, şi-a suspendat activitatea.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) – este organul principal
jurisdicţional al ONU, ce funcţionează pe baza statutului său, care este
parte integrantă a Cartei ONU. CIJ este alcătuită din 15 judecători aleşi de
Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, cu un mandat de nouă
ani, are o competenţă facultativă, contencioasă sau consultativă. Ea poate
judeca numai diferendele pe care i le supun statele şi hotărârile sunt
obligatorii numai pentru statele membre.
Secretariatul ONU – este organul principal format din secretarul
general şi personalul secretariatului. Secretarul general este cel mai înalt
funcţionar al ONU, numit pe timp de 5 ani. Funcţiile Secretarului general
au un caracter internaţional şi de independenţă. Personalul Secretariatului
este recrutat de Secretarul general pe criteriul geografic şi pe criterii de
pregătire profesională, competenţă, eficienţă şi moralitate. Acestea au fost
organele principale ale ONU, însă există şi organe subsidiare ale ONU.
Aceste organe sunt înfiinţate de organele principale, cu o competenţă
delegată, formate din reprezentanţi ai statelor membre sau din specialişti,
cu scopul de a contribui la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei şi ale
organelor principale. Ca exemplu, Comisia de Drept Internaţional, ca
organ subsidiar al Adunării Generale a ONU, cu un rol deosebit de
important în dezvoltarea dreptului internaţional public, Înaltul Comisariat al
ONU pentru Refugiaţi, Operaţiunile ONU pentru Menţinerea Păcii etc.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Rolul O.N.U. în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Din punct de vedere juridic, operaţiile pentru menţinerea păcii se
deosebesc de măsurile de constrângere cu folosirea forţelor militare prin
caracterul lor consensual, necoercitiv şi scopul lor – conservarea situaţiei
existente. Prevederile Cartei O.N.U. cu privire la dezarmare au un caracter
limitat, referindu-se la stabilirea unui sistem de reglementare a
armamentelor, pe baza unor planuri ce ar fi trebuit să fie elaborate de
Consiliul de securitate (art. 26) şi de principii generale privind dezarmarea
şi reglementarea armamentelor care să facă obiectul studiului Adunării
Generale şi al unor recomandări ce le-ar adresa, pe această bază, statelor
membre şi Consiliului de Securitate. Mecanismele O. N. U. care se ocupă
de problemele dezarmării sunt organe de deliberare şi de negociere.
Organele de deliberare sunt, în primul rând, Adunarea Generală în plenul ei
48
şi comisia I, în timpul sesiunilor .
Deci în contextul internaţional actual, în care societatea
internaţională pare a fi dominată de câteva mari puteri, iar problemele
înarmării nucleare au trecut pe plan secund faţă de problemele legate de
mediul înconjurător sau terorism, O.N.U. reprezintă singura modalitate de
comunicare eficientă între state, luându-se în considerare numărul foarte
mare de membri ai O.N.U., reprezentând practic toate zonele lumii şi toate
culturile existente. Aşa că O.N.U. practic şi-a asumat rolul de conducător
şi de condus, asigurând echilibrul fragil între lumea ţărilor puternic
industrializate şi lumea ţărilor în curs de dezvoltare, încercând – pe
această cale – să menţină pacea şi securitatea internaţională.
III. 3.Instituţii specializate din sistemul O.N.U.
Instituţiile specializate sunt organizaţii internaţionale interstatale

care, potrivit actelor lor constitutive, servesc la dezvoltarea cooperării
statelor membre în domeniul economic, social, cultural, educaţional, al
sănătăţii şi în alte domenii legate de scopurile O.N.U. Funcţiile pe care le
îndeplinesc instituţiile specializate privesc anumite domenii bine precizate,
dar aceste organizaţii sunt destinate să cuprindă toate statele, iar
activitatea lor nu are limite geografice (se desfăşoară pe plan mondial).
Instituţiile specializate nu sunt organe ale O.N.U. Ele au calitatea
de subiect de drept internaţional ca şi O.N.U., de altfel au o structură
organizatorică proprie şi funcţiuni în virtutea cărora stabilesc raporturi
internaţionale, încheie acorduri cu O.N.U., conform unei convenţii din
1947, aprobată de Adunarea Generală a O.N.U. şi ratificată de peste 100
de state.
Deşi prezintă fiecare trăsături specifice, instituţiile specializate au în
general următoarele caracteristici:
¾ sunt create printr-un tratat multilateral (statut sau constituţie);
¾ au personalitate juridică internaţională funcţională şi
personalitate de drept civil în cadrul ordinii juridice a statelor
unde îşi au sediul;
48
Ion Anghel, op. cit. p. 77.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
¾ adunarea lor generală (Conferinţa Generală, Adunare,

Congres) este alcătuită numai din reprezentanţi ai statelor,
fiecare stat având în general un singur vot;
¾ structura organizatorică are un caracter tripartit cuprinzând:
organul reprezentativ format din toate statele membre şi care
se întruneşte în sesiuni periodice; organul administrativ
(executiv) denumit: consiliul, consiliul guvernanţilor,
directorat, comitet executiv, cu o compunere restrânsă, pentru
activităţi operative; secretariat (birou) compus din funcţionari
internaţionali şi condus de un secretar general;
¾ organele reprezentative şi administrative alcătuite din state
adoptă hotărârile cu majoritate de voturi (simplă sau
calificată) ori prin consens;
¾ funcţiile instituţiilor specializate au un caracter de conducere
şi coordonare, uneori de control şi, în general, un caracter
normativ (elaborarea de proiecte de acorduri între ele sau cu
statele etc.);
¾ se bucură de privilegii şi imunităţi asemănătoare cu cele ale
49
O.N.U.
Instituţiile specializate din sistemul O.N.U. sunt următoarele:
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) – este o organizaţie
interguvernamentală cu statut de instituţie specializată a O.N.U. din 1946.
A fost înfiinţată la 11 aprilie 1919, cu scopul de a ocroti demnitatea
muncitorilor, a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi la
ridicarea nivelului de trai, a realiza bunăstarea economică şi folosirea
deplină a forţei de muncă, a ocroti sănătatea muncitorilor, a proteja mama
şi copilul, a asigura posibilităţi egale în domeniul învăţământului şi
pregătirii profesionale etc. La O.I.M.,poate adera orice stat membru al
ONU, care acceptă prevederile Convenţiei, precum şi state nemembre, în
temeiul unei hotărâri a Conferinţei Internaţionale a Muncii, adoptată cu o
majoritate de 2/3, inclusiv 2/3 din delegaţii guvernamentale. România este
50
membră fondatoare a O.I.M.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
– a fost înfiinţată la 16 octombrie 1945 şi este instituţie specializată a
ONU, cu sediul la Roma. Ea are un caracter preponderent tehnic,
urmărind ridicarea condiţiilor de trai ale popoarelor statelor membre,
sporirea randamentului producţiei şi repartiţiei tuturor produselor
alimentare şi agricole, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a populaţiilor
rurale, expansiunea economiei mondiale şi rezolvarea problemei
subnutriţiei din lume. De asemenea, are birouri regionale pentru Africa,
Asia şi Orientul îndepărtat, Orientul Apropiat, America Latină şi birouri de
49
Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 54.
50
Marian Mihăilă, op. cit. p. 47; Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 55.
______________________________________________________
_________________________________________
PARTEA II
legătură pentru America de Nord şi Naţiunile Unite. România a devenit

51
membră a FAO în 1962 .
Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA) – cu sediul la
Roma este o instituţie specializată a O.N.U. înfiinţată în ianuarie 1976 cu
scopul de a mobiliza şi furniza surse suplimentare pentru finanţarea
dezvoltării agriculturii ţărilor în curs de dezvoltare. Formele sub care FIDA
furnizează mijloace financiare în vederea realizării scopului său sunt
programele privind crearea şi dezvoltarea sistemelor de producţie
alimentară, ameliorarea sistemului nutriţional şi a condiţiilor de viaţă a
celor mai dezavantajate ţări, stimularea politicilor naţionale ale statelor în
acest domeniu. FIDA întreţine relaţii cu ONU şi cu instituţiile sale
specializate, precum şi cu unele organizaţii internaţionale
52
neguvernamentale. România este membră FIDA din 1977 .
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) – este o organizaţie
interguvernamentală cu statut de instituţie specializată O.N.U., înfiinţată
prin Conferinţa de la New York din 1946, cu sediul la Geneva. Constituţia
ei, deşi semnată la 22 iulie 1946, a intrat în vigoare în 1948. Scopul
organizaţiei este de a conduce popoarele la nivelul cel mai ridicat posibil
de sănătate. Pentru realizarea acestui scop, OMS acţionează ca o
autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, înfiinţează
şi întreţine servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologice,
propune convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diferitele
probleme internaţionale privind sănătatea etc. Activităţile OMS nu au un
caracter tehnic, ci un caracter social şi umanitar general. Sunt membre ale
OMS statele care au semnat, aderat sau acceptat în orice alt mod actul
constitutiv al organizaţiei – Constituţia – precum şi cele care au solicitat
admiterea în organizaţie, iar cererea lor a fost aprobată cu majoritatea
simplă de către Adunarea Mondială a Sănătăţii. OMS are peste 150 de
membri plini şi dispune totodată de o reţea de şase birouri regionale.
53
România este membră a OMS din 8 ianuarie 1948 .
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO) – este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie
specializată, cu sediul la Paris, creată la 4 noiembrie 1946. Scopul
organizaţiei este acela de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie, de a dezvolta
colaborarea între naţiuni pentru a asigura respectul universal al justiţiei şi
al legii, precum şi al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pe care
Carta Naţiunilor le recunoaşte tuturor popoarelor, fără discriminare de
rasă, sex, limbă sau religie. Pentru atingerea acestui scop, UNESCO îşi
desfăşoară activitatea pe mai multe planuri:
51
Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999, p. 63 Marian
Mihălă, op. cit. p. 47; Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.
p. 77
52
53
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
- prin acţiuni cu caracter normativ: - elaborarea de proiecte de

convenţii internaţionale şi de rezoluţii pe care le propune statelor spre
adoptare;
- prin repunerea în funcţie a sistemelor de învăţământ
dezorganizate în urma ostilităţilor, redeschiderea instituţiilor culturale
(muzee, biblioteci) şi restabilirea legăturilor ştiinţifice şi culturale;
- prin organizarea de acţiuni pilot;
- prin difuzarea de directive în domeniul educaţiei care să permită
popoarelor din fiecare ţară să încurajeze valorile culturale şi naţionale şi
conservarea moştenirii culturale. România a devenit membră a UNESCO
54
în 1956 .
Uniunea Poştală Universală (UPU) – cu sediul la Berna (Elveţia),
este o organizaţie interguvernamentală creată la 9 octombrie 1874, sub
denumirea de Uniunea Poştală Generală. Ea a dobândit statutul de
instituţie specializată la 1 iulie 1948 în urma reorganizării şi a acordului
încheiat în 1947 cu O.N.U. Conform statutului său, UPU urmărşte
organizarea şi îmbunătăţirea diferitelor servicii poştale, precum şi
încurajarea dezvoltării colaborării internaţionale în acest domeniu. Membrii
organizaţiei sunt statele care aveau această calitate la 1 iulie 1948, data la
care a intrat în vigoare textul Convenţiei Poştale Universale, revizuit în
cadrul Congresului de la Paris din 1947, precum şi statele a căror cerere
de admitere a fost aprobată de cel puţin 2/3 din statele membre. România
55
este membră a UPU de la înfiinţarea acesteia, în 1874 .
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) – cu sediul la
Geneva, s-a constituit în 1865 ca o Uniune Telegrafică a Comunicaţiilor
care, în 1932, a fuzionat cu Uniunea Internaţională Telegrafică (fondată în
1903) şi a căpătat denumirea actuală în 1932 prin Convenţia
Telecomunicaţiilor de la Madrid. În perioada 1949-1953 Uniunea a fost
reglementată apoi de Convenţia Internaţională a Telecomunicaţiilor,
adoptată la 2 octombrie în cadrul Conferinţei de la Atlantic City, care este
revizuită periodic. La 1 ianuarie 1949, în urma acordului încheiat cu
ECOSOC, UIT a devenit instituţie specializată a ONU pentru
telecomunicaţii. UIT are ca obiective: reglementarea, coordonarea şi
planificarea tuturor formelor de telecomunicaţii internaţionale, mai ales
radiocomunicaţii, spaţiale, favorizarea utilizării şi extinderii raţionale a
reţelelor de telecomunicaţii (telefon, telegraf, radiocomunicaţii spaţiale,
aeronautice şi maritime, radiodifuziune şi televiziune), spre a spori
randamentul serviciilor de telecomunicaţii şi a mări gradul lor de folosire de
56
către toate statele. România este membră din 1975 .
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI) - cu sediul la
Montreal (Canada), este o instituţie specializată a ONU care şi-a început
activitatea la 4 aprilie 1947, după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru
Aviaţia Civilă Internaţională, semnată la Chicago la 7 decembrie 1944.
Scopul declarat al OACI este acela de a dezvolta principiile şi tehnicile
54
Marian Mihăilă, op. cit. p. 48..
55
Marian Mihăilă, op. cit. p. 48.
56
Mar\ian Niciu , op. cit. p. 69.
______________________________________________________
____________________________________
PARTEA II
navigaţiei aeriene internaţionale, promovarea planificării şi dezvoltării

transporturilor aeriene internaţionale, asigurarea condiţiilor de securitate a
zborurilor, crearea şi exploatarea aeronavelor în scopuri paşnice etc.
57
România este membră a OACI din 1966 .
Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) – cu sediul la Londra, a
fost înfiinţată sub denumirea de Organizaţia Interguvernamentală
Consultativă pentru Navigaţia Maritimă (IMCO) printr-o convenţie încheiată
în 1948, care a intrat însă în vigoare în 1958. Din anul 1975, ca urmare a
unor amendamente aduse convenţiei, organizaţia şi-a schimbat
denumirea în OMI. Scopurile organizaţiei sunt: instituirea unui sistem de
colaborare interguvernamentală în domeniile tehnice ale navigaţiei
maritime comerciale, adoptarea de către state a unor norme generale
privind securitatea maritimă, eficientizarea navigaţiei în problema salvării
vieţii omeneşti pe mare, protecţia mediului marin şi prevenirea poluării
acestuia de către nave. OMI se ocupă şi de unele probleme juridice
referitoare la transporturile maritime internaţionale şi acordă asistenţă
tehnică, în acest domeniu, ţărilor în curs de dezvoltare. Fiind o organizaţie
deschisă, statele membre ale ONU pot deveni membre ale OMI prin
semnarea fără rezervă privind aderarea, prin semnarea cu rezerva
aderării urmată de aderare, prin aderare. În decursul existenţei sale, OMI
a elaborat numeroase convenţii privind securitatea şi facilitatea navigaţiei,
prevenirea abordajelor maritime, măsurarea tonajului navelor, combaterea
58
poluării maritime etc. România este membră a organizaţiei din 1965 .
Fondul Mondial Internaţional (FMI) – este instituţie specializată a
ONU, cu sediul la Washington. Crearea acestei organizaţii a fost decisă la
Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite (Bretton Woods, iulie
1944), acordul de înfiinţare fiind încheiat la 27 decembrie 1945. F.M.I. a
fost creat cu scopul de a avantaja cooperarea monetară internaţională şi
expansiunea comerţului internaţional, a favoriza stabilirea schimburilor, a
menţine aranjamentele de schimb ordonate între membri şi a evita cursa
deprecierii schimburilor, a ajuta la stabilirea unui sistem multilateral de
plăţi în ceea ce priveşte operaţiunile curente între membrii săi şi la
eliminarea restricţiilor de schimb care împiedică dezvoltarea comerţului
mondial. În aceste scopuri FMI vinde aur sau devize membrilor săi pentru
a sprijini astfel comerţul lor internaţional şi acordă consultaţii guvernelor cu
privire la problemele lor financiare, propune măsuri de luptă contra
inflaţiei.
În 1976, printr-o rezoluţie a consiliului guvernator, au fost aduse o
serie de amendamente statutului FMI. Amendamentele vizează adaptarea
Fondului şi a operaţiunilor sale la condiţiile actuale. Mărimea fondului, de
circa 145 miliarde D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere) este egală cu
contribuţia ţărilor membre. Aceste subscripţii, cote, sunt plătite
proporţional: o treime din mărimea cotei,se plăteşte în moneda naţională a
ţării respective, iar restul în D.S.T.- uri sau în monedă general acceptată
57
Raluca Miga Beşteliu, organizaţiile internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck,
Bucure]ti, 2000, p. 221.
58
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
(de obicei $). Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară
are un număr mic de voturi de bază care se multiplică proporţional cu
mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de vot este semnificativ
determinată de contribuţia financiară în cadrul FMI. Tranzacţiile FMI iau
forma cumpărării valutelor altor ţări membre pentru volumul echivalent al
59
propriilor lor contribuţii valutare .
Statul care primeşte asistenţă financiară plăteşte FMI echivalentul
în moneda sa naţională, la paritatea stabilită, pentru volumul de valută
străină pe cere doreşte să-l cumpere. În acelaşi timp se angajează ca într-
un interval de 3-5 ani să-şi răscumpere propria monedă, plătind în aur sau
într-o valută liber convertibilă acceptată de Fond. România a aderat la FMI
la data de 15 decembrie 1972.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) are
sediul la Washington. Crearea BIRD (s-au Banca Mondială) a fost, de
asemenea, hotărâtă la Conferinţa de la Bretton Woods, iar acordul de
constituire a intrat în vigoare tot în 1945, odată cu cel privind FMI. Scopul
iniţial al creării BIRD a fost de a finanţa reconstrucţia şi dezvoltarea ţărilor
membre (în număr de 27 atunci), de a ajuta la eliminarea urmărilor
războiului. Ulterior, atribuţiile BIRD au fost lărgite prin investiţii de capital în
scopuri productive, promovarea activităţii străine particulare în materie de
investiţii prin preluarea de garanţii sau participări, extinderea comerţului
internaţional şi menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi prin stimularea
investiţiilor internaţionale. Creditele se acordă pe termene între 15-20 de
60
ani, cu scutiri de la plată în primii 3-5 ani .
Calitatea de membru în BIRD se dobândeşte după ce statul
respectiv a devenit membru în FMI. Fiecare stat membru contribuie cu
capital la fondurile băncii, acesta fiind majorat la intervale regulate, numai
o mică parte din contribuţia de capital a fiecărui stat fiind plătită efectiv.
Aceasta este capitalul achitat direct băncii, care este în prezent, de 6% din
contribuţia totală. Banca poate cere oricând guvernelor să facă noi
subscripţii pentru a-şi onora obligaţiile. Sistemul de vot este similar cu cel
al FMI. România a devenit membră a Băncii la 15 decembrie 1972.
Societatea Financiară Internaţională (SFI) – este organizaţie
financiară interguvernamentală creată în iulie 1956 ca filială a BIRD. La 29
februarie 1957, SFI devine instituţie specializată ONU. SFI are ca obiect
stimularea dezvoltării economice şi favorizarea progresului întreprinderilor
particulare cu caracter productiv din statele membre, în special din cele în
curs de dezvoltare. În acest scop SFI recurge la investiţii directe în
domeniul creării de întreprinderi industriale, comerciale, al modernizării
sau diversificării activităţilor existente. Totodată, SFI încearcă să asocieze
la activităţile sale alte surse de investiţii, locale sau străine (fără garanţii
guvernamentale de rambursare) şi să asigure serviciile tehnice şi
61
administrative necesare executării unui proiect .
59
60
61
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) – Această instituţie

de credit cu sediul la Washington a fost creată în 1960, pe lângă BIRD,
devenind instituţie specializată în 1961. Scopul IDA este de a acorda
împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii mai avantajoase – în
general fără dobândă - mai ales în domeniile transporturilor, industriei,
agriculturii, energiei electrice şi învăţământului. Membrii asociaţiei sunt
împărţiţi în două categorii: statele din categoria I (ţările dezvoltate) după
contribuţia lor în monedă convertibilă, iar cele din categoria a II-a (ţările în
curs de dezvoltare), cu 90% în monedă naţională. Contribuţiile în monedă
62
naţională pot fi folosite numai cu acordul statelor care le plătesc .
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)
– cu sediul Viena a fost creată de Adunarea Generală a O.N.U. la 1
ianuarie 1967, devenind instituţie specializată după adoptarea în 1979 a
actului constitutiv. Obiectivele organizaţiei constau în promovarea şi
accelerarea dezvoltării industriale în ţările în curs de dezvoltare, sprijinirea
instaurării unei noi ordini economice internaţionale, a dezvoltării şi
cooperării industriale la un nivel global, regional, naţional şi sectorial. În
realizarea acestor obiective, ONUDI acordă asistenţă tehnică tuturor ţărilor
în curs de dezvoltare, coordonează activităţile O.N.U. în acest domeniu,
încurajează elaborarea şi utilizarea tehnicilor de planificare, sprijină sub
diferite aspecte procesul de industrializare în ţările în curs de dezvoltare,
serveşte drept forum de consultări şi negocieri între ţările dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare şi de schimburi de informaţii industriale.
63
România este membră a ONUDI din 1980 .
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) – îşi are sediul la
Geneva şi a fost înfiinţată în 1950, prin înlocuirea unei organizaţii
particulare care funcţiona din 1878, în aceleaşi scopuri, pe baza
colaborării între funcţionarii din diferite state. OMM are un statut de
instituţie specializată din anul 1959. Principalele ei scopuri sunt: stabilirea
62
63
______________________________________________________
________________________________________
PARTEA II
unei colaborări pe bază mondială în domeniul operaţiilor şi serviciilor

meteorologice, difuzarea de informaţii meteorologice, încurajarea
cercetărilor ştiinţifice, favorizarea aplicării meteorologiei în diferite domenii
(navigaţie aeriană şi maritimă, agricultură, alte activităţi umane). România
64
face parte din OMM din anul 1948 .
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) – este
organizaţie interguvernamentală creată la 14 iulie 1967, cu ocazia
conferinţei de la Stockholm, pentru revizuirea Convenţiei de la Paris
privind protecţia creaţiei intelectuale. La 17 decembrie 1974 a devenit
instituţie specializată a ONU, cu sediul la Geneva. Scopurile OMPI sunt;
promovarea protecţiei proprietăţii intelectuale pe plan mondial, asigurarea
cooperării administrative între state pentru punerea în vigoare a diverselor
acorduri internaţionale privind mărcile de fabrică, invenţiile industriale,
clasificarea mărfurilor şi serviciilor, protecţia denumirilor de origine, a
operelor literare şi artistice, a producătorilor de discuri şi a organismelor de
radiodifuziune, protecţia noilor varietăţi de plante etc. OMPI încurajează
încheierea de noi convenţii şi tratate internaţionale şi facilitează
armonizarea legislaţiei existente. Ea furnizează asistenţă juridică şi
tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, oferă burse şi documentaţie ştiinţifică,
organizează cicluri de studii. OMPI adună şi difuzează informaţii şi
întreţine servicii pentru înregistrarea internaţională sau alte forme de
cooperare administrativă internaţională între statele membre. România
este semnatară a convenţiei de constituire a OMPI şi unul dintre primele
65
state care au ratificat-o .
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) – cu sediul la
Viena (Austria), este organizaţie internaţională creată la 26 aprilie 1957,
prin intrarea în vigoare a statutului adoptat la Conferinţa de la New York,
la 26 octombrie 1956. Principalele obiective ale organizaţiei sunt;
încurajarea şi înlesnirea folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice, prin
favorizarea schimbului de informaţii ştiinţifice şi tehnice, efectuarea unor
operaţii de intermediere la cererea statelor nucleare, luarea de măsuri
pentru ca produsele, serviciile, informaţiile şi aparatajul furnizate de
agenţie să nu fie folosite în scopuri militare, stabilirea de norme de
securitate pentru protecţia persoanelor şi bunurilor împotriva pericolelor
radiaţiilor ş.a. A.I.E.A. nu este considerată instituţie specializată dar prin
relaţia sa specifică cu Adunarea Generală, Consiliul Securitate şi Consiliul
Economic şi Social, este inclusă în sistemul Naţiunilor Unite. România
66
este membră AIEA din 1957 .
Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) – cu sediul la Geneva,
este o organizaţie similară celor analizate mai sus, care are raporturi de
colaborare cu ONU, fără a fi însă instituţie specializată. Singura
organizaţie internaţională creată printr-un simplu acord de voinţă al
statelor (sub numele de Acordul General pentru Tarife şi Comerţ încheiat
la Havana în 1947), GATT a intrat în vigoare în 1948. Principiile sale de
64
65
66
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
bază sunt următoarele; comerţul trebuie să fie scutit de orice discriminare

(clauza naţiunii celei mai favorizate), industria naţională trebuie să fie
protejată numai de către tarifele vamale şi nu alte restricţii cantitative şi
alte măsuri neloiale, aceste tarife trebuie să fie reduse prin negocieri
multilaterale şi să fie fixe pentru a preveni creşteri ulterioare, părţile
contractuale trebuie să se consulte pentru a găsi soluţii problemelor
comerţului etc. În 1994 la Marraksh a avut loc Conferinţa Mondială a
Comerţului care a preluat, actualizat şi amendat acordul GATT,
transformându-l în actul constitutiv al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
67
România este membră a GATT din 1971 , implicit a Organizaţiei
Mondiale a Comerţului.
3. 4.Organizaţii internaţionale cu vocaţie continentală şi regională
Această categorie cuprinde organizaţiile internaţionale cu caracter

politic – cele care au ca scop principal menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale în anumite zone geografice, cele cu caracter exclusiv militar
– blocurile militare, precum şi cele cu caracter strict economic – aceste
ultime organizaţii au, în general, un caracter regional şi sunt în acelaşi
timp specializate prin domeniile limitate care fac obiectul activităţii lor.
Carta ONU admite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale
în vederea rezolvării unor probleme precum menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, sunt susceptibile de a forma obiectul unor acţiuni cu
caracter regional şi cu condiţia ca ele să fie compatibile cu scopurile şi
principiile ONU. Consiliul de Securitate, potrivit competenţelor sale, poate
uza de serviciile organizaţiilor regionale (acolo unde este cazul) pentru
acţiuni de constrângere întreprinse sub autoritatea lui, urmând ca el să
cunoască în permanenţă modul în care se derulează aceste activităţi. În
toate cazurile, organizaţiile regionale trebuie să fie compatibile cu
scopurile şi principiile Cartei, să contribuie la asigurarea păcii şi securităţii
internaţionale, la promovarea şi extinderea cooperării internaţionale.
A. Organizaţii internaţionale cu caracter politic.
Organizaţia Statelor Americane (OSA) - este formată din SUA şi
statele latino-americane. A fost înfiinţată în 1948 la cea de a IX-a
Conferinţă Permanentă de la Bogota (Columbia), care a adoptat Carta
Organizaţiei (Carta de la Bogota). Această Cartă a fost modificată în 1967
prin Protocolul pentru reforma Cartei OSA, prezentat în cadrul Conferinţei
de la Buenos Aires. Scopurile OSA proclamate de Cartă sunt: menţinerea
păcii şi securităţii pe continentul american, reglementarea pe cale paşnică
a diferendelor între statele membre; rezolvarea, prin eforturile comune, a
problemelor economice, sociale şi politice ale statelor americane. Pe
lângă OSA funcţionează şi organisme specializate care au un statut
asemănător cu instituţiile specializate ale ONU (ex. Comisia Internaţională
a Femeii, Institutul Indian Interamerican, Institutul American pentru
Protecţia Copilului). În prezent continuă să se manifeste tendinţa pentru
reforma Cartei OSA, ca o consecinţă a procesului tot mai puternic de
67
Aleandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 81.
______________________________________________________
_____________________________________
PARTEA II
afirmare a emancipării economice şi politice a statelor latino-americane de

sub dominaţia economică şi politică a SUA.
Uniunea Africană (UA) – este o organizaţie internaţională
interguvernamentală cu caracter continental, reunind 53 de state membre
de pe tot continentul african, cu excepţia Marocului.
Uniunea Africană îşi are originea în Uniunea Statelor Africane, o
federaţie fondată de liderul Kwane Nkrumah, în 1960 şi, mai ales, în
Organizaţia Unităţii Africane, creată la 25 mai 1963, cu ocazia Conferinţei
la nivel înalt de la Addis-Abeba (Etiopia), unde a avut şi sediul până în
2002.
Fondată în iulie 2002 în Africa de Sud, U.A. este succesoare prin
contopire, a Organizaţiei Unităţii Africane şi a Comunităţii Economice
Africane (AEC).
Scopul organizaţiei este acela de a asigura democraţia în Africa,
respectarea drepturilor omului şi o economie care să beneficieze de
dezvoltare durabilă, scop în care acţionează pentru închiderea tuturor
conflictelor interafricane, crearea unei pieţi comune africane, o monedă
unică şi un singur sistem integrat de apărare.
Uniunea Africană este condusă de Adunarea şefilor de state şi
guverne din compunerea organizaţiei şi de Parlamentul Pan - African,
amândouă fiind asistate de către Comisia UA, care constituie unul din
Secretariatele Parlamentului. Preşedintele Parlamentului Pan – African,
este şeful de stat al Uniunii Africane.
Uniunea dispune de o Bancă Africană de Dezvoltare, cu ajutorul
căreia implementează diverse proiecte de dezvoltare tehnico – economică
şi sociale în statele membre solicitante.
De asemenea, de la fondare până în prezent, U.A. a intervenit
militar în 2003 cu o forţă multinaţională de menţinerea păcii în statul
Burundi, pentru a asigura realizarea unor acorduri de pace şi de
asemenea, în zona conflictuală Darfur, din Sudan, în scopul protejării
populaţiei de etnie tutsi.
Ca şi organizaţia pe care a succedat-o, pentru atingerea scopurilor
propuse, U.A. acţionează în baza următoarelor principii inspirate din Carta
ONU şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: egalitatea
suverană a tuturor statelor membre; neamestecul în treburile interne ale
altor state; respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi a dreptului
inalienabil la existenţa liberă; reglementarea pe cale paşnică a
diferendelor dintre state şi altele, specifice continentului şi perioadei de
fondare a organizaţiilor anterioare.
Liga Arabă - Liga Statelor Arabe a fost înfiinţată la 22 martie 1945
la Conferinţa statelor arabe de la Cairo, cuprinzând în prezent toate
statele arabe, (în număr de 21) şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
Scopul Ligii Arabe este de a favoriza dezvoltarea relaţiilor şi cooperare
dintre statele arabe membre, pe plan politic, economic, militar, social,
cultural, de a reglementa eventualele diferende dintre ele, de a promova
conlucrarea pe plan internaţional în lupta împotriva imperialismului,
colonialismului şi neocolonialismului, pentru realizarea unei lumi a păcii şi
a securităţii. Liga Arabă transpune în viaţă aceste obiective printr-o serie
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
de mijloace adoptarea de rezoluţii, convocarea de congrese, conferinţe,

colocvii, seminarii, prin crearea de organe specializate şi încheierea de
convenţii cu caracter tehnic. Spre a se asigura apărarea colectivă, în
aprilie 1950 s-a încheiat un tratat de apărare colectivă şi de colaborare
economică, care are în anexă şi un protocol militar.
Pe lângă Ligă funcţionează şi un număr însemnat de instituţii
specializate, printre care amintim: Uniunea Poştală Arabă, Consiliul
Uniunii Economice, Consiliul Aviaţiei Civile a Statelor Arabe, Fondul Arab
pentru Dezvoltarea Economică şi Socială etc.
Sediul Ligii Arabe a fost la Cairo, iar din 1979 s-a mutat la Tunis.
Asociaţia Statelor din Asia de Sud - Est (ASEAN)
Asociaţia naţiunilor din Sud – Estul Asiei a fost fondată de cinci
state (Malaysia, Thailanda, Indonezia, Filipine şi Singapore) la 8 august
1967, ca o manifestare nonprovocatoare a solidarităţii statelor din zonă
împotriva unei iminente expansiuni comuniste în Vietnam şi pentru a
preveni eventualele insurgenţe în propriile ţări
Asociaţia s-a extins treptat prin aderări succesive a încă cinci state,
în prezent funcţionând în formula ASEAN.
Concepută ca organizaţie politică, după Summitul de la Bali din
1976, organizaţia s-a angajat într-un program de cooperare economică
care a cunoscut o perioadă de declin la mijlocul anilor '80, după care în
1991, urmând o propunere thailandeză de creare a unei „zone de comerţ
liber” a cunoscut o revigorare. ASEAN include ţări cu regimuri politice
diferite, cuprinzând o paletă largă de stiluri şi metode de guvernare, de la
democraţie la autocraţie. De asemenea, îmbracă unele aspecte neîntâlnite
la alte organizaţii internaţionale, ca de exemplu: include mai mulţi
musulmani decât orice altă entitate geopolitică; Vietnamul este primul şi
singurul stat comunist membru al ASEAN din 1995.
ASEAN desfăşoară reuniuni anuale la nivel de vârf în scopul
stabilirii de măsuri privind dezvoltarea economică şi culturală, iar
problemele securităţii în zona ASIA – PACIFIC se susţin în mod regulat
prin dialogul cu alte ţări (15), cunoscute sub denumirea de Partenerii de
dialog ASEAN, în cadrul forumului regional ASEAN (ARF).
Participanţii la ARF sunt: ASEAN, Austria, R. P. Chineză, Canada,
Uniunea Europeană, India , Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud,
Mongolia, Noua Zeelandă, Pakistan, Papua – Noua Guinee, Rusia, SUA şi
Timorul de Est.
Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (SCO)
Organizaţia de Cooperare Shanghai este cea mai tânăra
organizaţie în internaţională interguvernamentală, fondată la 14 iunie
2001, de către liderii Republicii Populare Chineze, Rusiei, Kazahstanului,
Uzbekistanului şi Kârgâztanului.
Cu excepţia Uzbekistanului, toate celelalte state au fost membre
ale Grupului celor cinci de la Shanghai, (Shanghai Five), fondat în anul
1996, odată cu semnarea Tratatului de creştere a încrederii în cadrul
activităţilor militare în regiunile de frontieră. În anul următor, aceleaşi cinci
ţări au semnat Tratatul de reducere a forţelor militare în regiunile de
frontieră.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
În anul 2001 reuniunea anuală ale Grupului a avut loc la Shanghai,

ocazie cu care Uzbekistanul a fost admis în grup, acesta schimbându-şi
denumirea în Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO).
Sub presiunea Rusiei, SCO doreşte să aibă un rol mai important în
Asia Centrală şi cea de Sud – Est, asumându-şi pe lângă funcţiile
economice şi un important rol de securitate.
În viziunea conducătorilor ruşi, SCO se poate transforma într-o
structură cu un rol similar cu cel al NATO, prin intermediul căreia să poată
fi contracarată influenţa SUA în regiune.
Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai este o structură
asemănătoare şi cu UE, având ambiţii politice, economice şi militare care
exced statutul său regional.
După semnarea Declaraţiei Organizaţiei de Cooperare Shanghai,
evenimentele au evaluat foarte rapid, sub aspectul consolidării
organizaţiei. În iulie 2001 Federaţia Rusă şi China, membri permanenţi ale
Consiliului de securitate al ONU şi fondatori ai SCO au semnat Tratatul de
cooperare, bună vecinătate şi prietenie, eveniment epocal după răcirea
completă a relaţiilor dintre ele timp de 40 de ani.
În iunie 2002, şefii statelor membre s-au întâlnit la Sankt-
Petersburg, ocazie cu care au semnat Carta organizaţiei, în care sunt
expuse scopurile organizaţiei, structurile principiile şi modul de operare,
precum şi punctele de vedere oficiale comune privitoare la aplicarea
normelor dreptului internaţional.
Cele trei obiective principale de cooperare sunt în domeniul
securităţii, economic şi cultural, domenii în care se înregistrează câteva
realizări notabile precum: înfiinţarea unui Centru Întrunit pentru
Combaterea Terorismului (Shanghai – 2003) şi o Structură Regională
Antiterorism (RATS – Taşkent 2004); efectuarea unor unor exerciţii
militare comune (Misiunea de Pace – 2005); înfiinţarea Consiliului
Interbancar (Moscova – 2005); fondarea unei pieţe libere în aria SCO şi
îmbunătăţirea traficului de bunuri în regiune; intensificarea schimburilor
culturale, festivaluri şi expoziţii de artă, ş.a.
Deşi instituţionalizarea organizaţiei este relativ fragilă, structurile,
procedurile de funcţionare şi mai ales cele de luare a deciziilor nefiind încă
rodate, SCO prezintă un mare interes în zonă, dovadă stând numărul
statelor interesate să devină membre sau să obţină statutul de observator:
Mongolia, Pakistan, Iran, India.
În privinţa aceasta liderii organizaţiei (China şi Rusia) au căzut de
acord că SCO nu va primi noi membri până când nu se va face un studiu
68
aprofundat asupra consecinţelor extinderii organizaţiei .
Similitudinile SCO cu UE şi NATO sunt evidente şi prima are de
câştigat observând succesele şi eşecurile organizaţiilor europene de-a
lungul celor 60 de ani de existenţă a acestora.
Limbile oficiale de lucru ale Organizaţiei de Cooperare Shanghai
sunt rusa şi chineza, are drapel şi logo oficial.
68
T. Funzeti, op. cit. p. 325
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Consiliul Asiei şi Pacificului (ASPAC) – este o organizaţie înfiinţată

în 1966, cuprinzând 8 state din zona Asiei şi Pacificului. Obiectivul
Consiliului este de a constitui un cadru de consultări între ţări pentru
problemele de interes comun şi de a contribui la întărirea solidarităţii şi
colaborării în domeniul politic, economic, social şi cultural. Nu s-a
manifestat semnificativ în viaţa politică internaţională.
Uniunea Europei Occidentale (UEO) – este o organizaţie politico-
militară înfiinţată la 6 mai 1955, pe baza Acordului de la Paris din 23
octombrie 1954 intervenit între ţările membre ale C.E.C.O. şi Marea
Britanie, în vederea realizării integrării statelor Europei Occidentale. UEO
succede Uniunii Occidentale, organizaţie cu caracter politico - militar,
având ca scop proclamat apărarea împotriva unei eventuale agresiuni din
partea Germaniei. Este formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg,
Germania Italia, Spania, Grecia şi Portugalia. După evenimentele din
1989, UEO a activat în strânsă legătură cu NATO în Europa. România
manifestă un interes crescând faţă de această organizaţie, în cadrul
procesului mai larg de dezvoltare şi consolidare a raporturilor sale cu
NATO, Comunitatea Europeană şi Consiliul Europei. În acest sens,
miniştri de externe şi cei a apărării din România, Ungaria, Polonia Cehia,
Slovacia, Bulgaria şi din cele trei state baltice au semnat, la 9 mai 1994
69
documentele de asociere la Uniunea Europei Occidentale.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) – Din
anul 1990, se structurează treptat ca un organism continental cu
competenţă generală. Aceasta cuprinde reuniuni ale şefilor de stat sau de
guvern (din doi în doi ani), un Consiliu al miniştrilor de externe (care se
reuneşte cel puţin o dată pe an şi oricând este nevoie) şi un Comitet
Permanent, cu sediul la Viena, format din reprezentanţii statelor membre.
Au fost create, de asemenea, un Secretariat cu sediul la Praga, un Centru
pentru prevenirea conflictelor, la Viena, care urmăreşte mai ales
îndeplinirea angajamentelor asumate de statele participante în domeniul
reducerii forţelor armate şi armamentelor şi al măsurilor de încredere şi
stabilitate, ca şi un Centru pentru drepturile omului şi instituţii democratice,
cu sediul la Varşovia, care sprijină aplicarea procedurilor din cadrul
dimensiunii umane a relaţiilor internaţionale şi desfăşurarea de alegeri
libere în statele din fostul lagăr comunist. Consiliul de Miniştri şi Consiliul
înalţilor funcţionari au competenţa de a lua măsuri în cazuri de conflict sau
alte ameninţări ale păcii în Europa, mergând până la trimiterea de forţe de
menţinere a păcii în zonele respective, cu acordul părţilor aflate în conflict.
Din 1994 a devenit Organizaţie permanentă sub denumirea O.S.C.E. În
cadrul O.S.C.E. funcţionează şi un Forum Economic. Membrii ai O.S.C.E.
70
sunt în prezent 53 de state europene .
Consiliul Europei – a fost înfiinţat prin semnarea statutului său la 5
mai 1949, în Londra de către 10 state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia. Între timp
69
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept interna\ional public, Casa de editură şi presă
Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p. 73.
70
Mariana Mihăilă, op. cit. p. 51.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
numărul acestora a crescut la peste 39 de state membre, alte trei având

statutul de invitat special, iar SUA, Israel şi Japonia statut de observator.
Scopurile Consiliului Europei sunt: stabilirea unor legături mai
strânse între statele membre în domeniile social, cultural, juridic,
economic, şi administrativ, precum şi promovarea democraţiei şi
respectarea drepturilor omului. În cadrul Consiliului Europei s-au adoptat
peste 150 de convenţii, între care se detaşează Convenţia europeană
pentru protecţia drepturilor omului., semnată la Roma în 1950. Prin
această convenţie s-a creat un mecanism care urmăreşte aplicarea ei şi
soluţionează plângeri cu privire la eventualele încălcări:Curtea Europeană
a Drepturilor Omului (CEDO).
Consiliul Europei tinde să includă toate statele europene şi să
devină principalul mecanism european în domeniul drepturilor omului.
Reprezentanţii statelor componente a Consiliului Europei se bucură pe
teritoriile statelor membre de imunităţile şi privilegiile necesare exercitării
71
atribuţiilor. Sediul Consiliului Europei este la Strasbroug .
Consiliul Nordic - este o organizaţie internaţională de cooperare
economică creată în februarie 1952 de Danemarca, Finlanda, Islanda,
Norvegia şi Suedia. Scopul Consiliului Nordic este de a promova
cooperarea în toate domeniile de activitate cu excepţia relaţiilor externe şi
72
apărării .
Organizaţia Pactului Balcanic (OPB) – a reprezentat o alianţă cu
caracter politico - militar prin care statele membre: Iugoslavia, Grecia şi
Turcia, urmau să procedeze la consultări reciproce în problemele ce
prezentau un interes comun, precum şi în cele care priveau securitatea
lor, inclusiv luarea unor măsuri militare comune. Cu toate acestea, OPB nu
a funcţionat niciodată.
B. Organizaţii regionale economice.
Organizaţiile economice cu caracter mai larg sau mai restrâns,
există practic pe toate continentele. Prezintă un interes deosebit cele din
Europa sau cele în care statele europene, ocupă locul central.
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.) - a
fost creată în 1948, ca organizaţie de cooperare, de 16 state vest
europene, în scopul aplicării planului Marshall de ajutorare economică a
Europei. A fost înlocuită în 1961, de Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE) în care au intrat şi SUA, iar ulterior şi
Australia, Noua Zeenlandă, Japonia şi Canada. Obiectivele urmărite,
potrivit acordului din 1961, sunt: dezvoltarea economică a statelor
membre, ridicarea standardului de viaţă, dezvoltarea comerţului
internaţional şi a economiei mondiale în general. OCDE are sediul la
Paris, obiectivul actual constând în analiza şi prognoza la nivel global.
Ţările din Europa Centrală şi de Est au iniţiat procesul de admitere a lor în
73
OCED .
71
Florin Coman, Drept internaţional public, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, p. 41.
72
V73 Marian Mihăilă, op. cit. p. 53.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) – a fost

prima comunitate europeană monopolistă cu caracter suprastatal. A fost
creată prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, semnat de şase state
europene (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia). Scopul
CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, repartizarea
judicioasă a producţiei şi creşterea productivităţii muncii. Tratatul de creare
a CECO a intrat în vigoare în august 1952 şi până în 1954 au fost
eliminate treptat contingentările, taxele vamale şi celelalte restricţii. Cei
şase au instituit controlul practicilor respective în comerţul reciproc cu
cărbune şi produse siderurgice, iar în 1958 au adoptat taxe vamale
comune în schimburile comerciale cu aceste produse. În 1972, se
semnează la Bruxelles, Tratatul de lărgire a Comunităţii, care intră în
vigoare în acelaşi an. Astfel, comunitatea se extinde prin aderarea a încă
74
19 state, realizată în cinci state succesive .
Comunitatea Economică Europeană (CEE) – cunoscută şi sub
numele de Piaţa Comună, este o grupare economică creată de statele
membre ale CECO prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957. Scopul
CEE, definit de tratat, este crearea unei uniuni economice şi monetare la
finele unei perioade de tranziţie de 12 ani, începând cu 1 ianuarie 1958,
data intrării în vigoare a Tratatului de la Roma, în care se va realiza
desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la comerţul dintre
partenerii din CEE, fixarea unui tarif comun şi a unei politici comerciale
comune faţă de terţi, libera circulaţie a forţei de muncă, a serviciilor şi
capitalurilor, stabilirea unei politici comune în domeniul agriculturii,
energiei, transportului etc. şi crearea unei uniuni vamale prin liberalizarea
şi aplicarea unui tarif vamal comun faţă de terţi, începând de la 1 ianuarie
1958.
CEE evoluează spre o uniune economică a ţărilor membre. În urma
Tratatului de la Maastricht din 1992, ea adoptă în următorii ani o politică
de apărare unică, o monedă unică, o politică socială şi economică unică,
ceea ce asigură circulaţia liberă a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi
a capitalurilor. Comunitatea tinde să ia tot mai mult atribuţiile unui stat.
După intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, la sfârşitul anului
1993, CEE este denumită Uniunea Europeană. În prezent se manifestă
tendinţa apropierii faţă de Uniune a unor ţări de pe continent din centrul şi
estul Europei. Ele au încheiat acorduri individuale de asociere cu UE, iar
unele au cerut deja să fie primite membre. Dintre acestea, pe data de 1
mai 2004 au intrat efectiv în Uniune alte zece state: Cehia Slovacia,
Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Lituania, Letonia, Cipru şi Malta.
Acestora li s-au alăturat de la 1 ianuarie 2007 şi România şi
Bulgaria lărgind la peste 450 de milioane de persoane numărul
beneficiarilor pieţei unice.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM) – este o
organizaţie creată la Roma, la 25 martie 1957, o dată cu Piaţa Comună,
74
Ibidem
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
printr-un tratat separat, de aceleaşi state semnatare ale Comunităţii

Economice Europene. Obiectivele EUROATOM sunt: înfiinţarea unei pieţe
comune nelimitată pentru materialele şi produsele nucleare, ale statelor
membre; coordonarea cercetărilor ştiinţifice şi a dezvoltării industriei
nucleare; aprovizionarea cu materiale fuzionabile. EUROATOM are un
caracter supranaţional, dispunând de dreptul de control asupra activităţii
statelor membre în domeniul său de activitate, precum şi asupra
personalului şi întreprinderilor respective. EUROATOM are o structură
organizatorică identică cu cea a CEE şi funcţionează pe baza aceloraşi
principii. Din 1961, în cadrul EUROATOM fiinţează un centru de informare
şi documentare care dispune, de asemenea, de un centru comun de
75
pregătire a proiectelor de construcţie a centralelor atomoelectrice .
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) – a fost creată prin
Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1959, ca o reacţie la înfiinţarea
CEE. A început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1960. Iniţial ea grupa şapte
state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi
Suedia. De la 1 ianuarie 1961 a devenit membru asociat şi Finlanda, iar în
1973 şi Liechtenstein. Obiectivul urmărit a fost crearea unei zone de
comerţ liber şi în acest scop, stabilirea în cadrul zonei a unui sistem vamal
uniform prin reduceri succesive, iar în 1970 prin desfiinţarea taxelor
vamale dintre statele membre.
După aderarea majorităţii membrilor AELS la UE, cea dintâi şi-a
încetat raţiunea de a fi, aşa încât în 1994 s-a realizat unirea acestei
organizaţii economice cu comunităţile europene, dând naştere Spaţiului
76
Economic European (SEE) .
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) – a fost
înfiinţată recent şi are menirea de a favoriza investiţiile publice şi mai ales
private, pentru a permite ţărilor din Europa de est, aflate în perioada de
tranziţie, să se adapteze la economia de piaţă. Banca beneficiază de
fonduri provenind din depuneri ale ţărilor dezvoltate din Europa, SUA şi
Asia, acordând împrumuturi pe termen lung, pe baze comerciale.
Există organisme economice şi pe alte continente, dar au o
activitate mult mai restrânsă. Astfel, în America Latină fiinţează Asociaţia
Latino - Americană pentru Comerţ Liber şi Asociaţia Latino - Americană de
Integrare, înfiinţate prin Tratatul de la Montevideo (1960); în Africa există
uniuni vamale şi economice, precum Piaţa Comună a Africii de Vest
(1962) şi Consiliul Antantei (1959), iar în Asia s-a înfiinţat în 1966 Consiliul
Asiatic pentru Dezvoltare Industrială.
75
Augustin Fuerea, op. cit. p. 77.
76
Ibidem, p. 19.
______________________________________________________
____________________________________
PARTEA II
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Universalitatea unei organizaţii internaţionale

interguvernamentale este reprezentată de:
a) numărul şi compoziţia statelor care o compun;
b) impunerea regulilor întregii societăţi internaţionale;
c) capacitatea de a organiza şi coordona cooperarea în toate
domeniile vieţii internaţionale.
R – a+c
2. Ce diferenţiază organizaţiile internaţionale de
cooperare faţă de cele de integrare:
a) structura organizatorică;
b) caracterul deciziilor luate;
c) obiectivele urmărite.
R-b
3. NAFTA este o organizaţie internaţională regională cu

caracter:
a) poliţie;
b) militar;
c) economic.
R-c
4. Care dintre următoarele instituţii specializate ale ONU,
acordă împrumuturi fără dobânda ţărilor în curs de
dezvoltare:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
b) Societatea Financiară Internaţională;
c) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare.
R–c
5. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale a devenit
instituţie specializată a O.N.U. în:
a. 1947;
b. 1944;
c. 1966.:
R–a
______________________________________________________
. ____________________________________________
PARTEA II
Cap. IV. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
CONŢINUT
IV.1. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale
IV.2. Competenţa O.N.U. în reglementarea diferendelor
IV. 3 Organizaţia Uniunii Africane
IV. 4.Oreganizaţia Statelor americane
IV.5. Liga Arabă
IV. 6. Procedura Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OBIECTIVE
• Cunoaşterea metodelor şi procedeelor de soluţionare paşnică a
diferendelor în problema diferendelor interstatale
• Identificarea compensaţiilor organizaţiilor internaţionale
IV. 1. Cadrul convenţional al reglementării paşnice a diferendelor

internaţionale
IV. 1.1. Noţiunea de diferend şi situaţie
Potrivit articolului 34 din Carta O.N.U., Consiliul de Securitate poate

ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni
internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili
dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în primejdie menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.
Adăugarea situaţiei în contextul reglementării paşnice a
diferendelor internaţionale a fost uneori criticată în doctrină. Dar
rezolvarea unei situaţii care nu a ajuns să declanşeze un diferend, creând
însă o împrejurare de natură să declanşeze un diferend, trebuie avută în
vedere, în scopul de a se lua măsuri ca aceasta să nu aibă o asemenea
consecinţă. Pentru menţinerea păcii, reglementarea paşnică trebuie să se
aplice şi situaţiei care ar putea declanşa un dezacord între naţiuni sau ar
da naştere unui diferend (art. 34 din Cartă). De altfel, situaţiile au, în
concepţia Cartei, un caracter similar cu diferendul. În acest sens, art. 1 al.
2 din Cartă prevede, printre altele, că unul dintre scopurile organizaţiei
este de a înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o
atingere a păcii. Reglementarea paşnică a diferendelor este unanim
considerată ca principiu fundamental al dreptului internaţional.
În jurisprudenţa internaţională, diferendul, ca noţiune, a fost definit
de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională considerându-l ca o
neînţelegere privind o problemă juridică sau, de fapt, un conflict de
concepţii juridice sau de interese între două persoane, deosebindu-se de
conceptul de situaţie, definit mai sus. Curtea a subliniat că stabilirea
existenţei unui diferend internaţional constituie o problemă care poate fi
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
determinată în mod obiectiv, cele două părţi având în mod evident opinii
opuse privind problema executării sau neexecutării unor tratate.
Un diferend internaţional se poate naşte nu numai între state, ci şi
între state şi organizaţii internaţionale sau între asemenea organizaţii, şi
lor aplicându-li-se principiile esenţiale ale soluţionării diferendelor între
state.
S-a considerat, uneori, că există o deosebire între diferendele cu
caracter juridic şi cele cu caracter politic;dar diferendele internaţionale au
întotdeauna un caracter politic, chiar dacă unele dintre ele ar prezenta mai
accentuat una dintre aceste caracteristici.
Cadrul juridic al reglementării paşnice implică toate izvoarele
dreptului internaţional – convenţiile internaţionale, cutumele, principiile
generale de drept, - aplicându-se, desigur, cele pertinente pentru
tranşarea litigiului, inclusiv, dacă este cazul, aplicarea echităţii, cu condiţia
acordului între părţi.
Părţile trebuie să facă eforturi în scopul de a reglementa cu
promtitudine diferendele internaţionale dintre ele prin negocieri, anchetă,
mediere, arbitraj, reglementare juridică, recurgerea la organisme sau
77
acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor .
De asemenea, potrivit Declaraţiei din 1970 privind principiile
raporturilor prieteneşti dintre state şi Declaraţiei de la Manila, statele-părţi
la diferend trebuie să aplice cu bună credinţă acordurile încheiate între
ele. Întrucât recurgerea la forţă, la agresiune, este o crimă internaţională,
părţile la un difernd, dacă nu au ajuns la un acord prin unul dintre
mijloacele de reglementare a diferendelor enunţate mai sus, trebuie să
continue să caute reglementarea diferendului prin alte mijloace asupra
cărora au căzut de acord.
Trebuie avut, de asemenea, în vedere că obiectivul esenţial al
oricărui proces de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale este
tocmai soluţionarea lor definitivă. Chiar în lipsa unui conflict armat, litigiile
nerezolvate înrăutăţesc relaţiile dintre state şi împiedică cooperarea lor
paşnică, putând fi exploatate de state terţe în scopul de a influenţa politica
externă sau internă a statelor aflate în litigiu. Aşa cum dovedeşte conflictul
armat din fosta Iugoslavie, un diferend care nu este soluţionat la timp
riscă, de cele mai multe ori, să declanşeze un conflict armat, iar
recurgerea la forţă complică şi mai mult problemele şi îngreuiază
reglementarea lor pe cale paşnică.
Un element extrem de important al declaraţiei de la Manila, este
definirea obligaţiei statelor-părţi la un diferend, precum şi statelor terţe de
a se abţine de la orice act susceptibil de a agrava situaţia care a generat
diferendul.
Sunt încă vii în memoria oamenilor cele două războaie mondiale,
distrugerile imense la care au fost supuse numeroase popoare prin
pierderile de veţi omeneşti şi de bunuri de toate felurile, împărţirea lumii în
77
Rezoluţia nr. 2625 a Adun`rii Generale a ONU
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
“blocuri” politico-militare opuse, după cel de-al doilea război mondial,

precum şi numeroasele conflicte militare din diferite ţări ale lumii. în
prezent au loc distrugeri de vieţi şi de bunuri, cauzate de numeroasele
conflicte în Europa, Orientul Mijlociu, Africa şi alte părţi ale lumii, care
creează tensiuni şi crize în relaţiile internaţionale. Negocierile sistematice
şi perseverente, ca şi alte măsuri preventive pentru evitarea conflictelor,
se desfăşoară în diverse regiuni ale globului. Unele au succes, altele nu,
dar, atât timp cât se negociază, există şanse ca diferendele să fie
aplanate, iar altele, incipiente, să fie stopate.
Existenţa noilor mijloace de distrugere în masă, prin dezvoltarea şi
răspândirea armelor nucleare, care ameninţă nu numai pacea şi
securitatea universală, ci însăşi civilizaţia contemporană, este pledoaria
cea mai convingătoare pentru necesitatea fundamentală de a recurge
numai la mijloace paşnice pentru rezolvarea oricărui conflict, de a nu-l lăsa
să se acutizeze.
Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al
doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare
paşnică a diferendelor ivite între state.
Rezolvarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale se
face prin proceduri specifice, în cazurile în care statutele acestor
organizaţii prevăd asemenea proceduri. Organizaţiile internaţionale sunt
competente să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendelor
internaţionale, fie la cererea părţilor diferendului, fie din propria lor
iniţiativă.
78
În Carta O.N.U. sunt enumerate, printre mijloacele de
reglementare paşnică şi “recurgerea la organizaţiile regionale”, iar în
articolul 52, le este recomandat membrilor O.N.U. “să depună toate
eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul
unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune
Consiliului de Securitate” (alin. 2), iar acesta din urmă să încurajeze
“dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale, cu ajutorul
79
unor asemenea acorduri sau organizaţii regionale” (alin. 3) .
Organizaţiile internaţionale continentale şi regionale sunt încurajate
prin Carta O.N.U. să contribuie la soluţionarea paşnică a conflictelor
locale, cu obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra acţiunilor
întreprinse în acest sens. În general, organizaţiile continentale şi regionale
au competenţă generală, exercită funcţii în domeniul apărării păcii şi
securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale.
Astfel de funcţii intră în competenţa următoarelor organizaţii internaţionale
regionale: Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane,
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent
O.S.C.E.), şi altele.
78
Art. 33, Carta O.N.U., 1945.
79
I. Clo]că, op. cit. p. 262.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
În dezbaterile mondiale s-a demonstrat corelaţia existentă între

acordurile şi organizaţiile regionale şi forumul mondial, care – împreună -
formează o construcţie armonioasă dedicată menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, reprezentând un cadru adecvat soluţionării paşnice a
diferendelor locale.
IV.1. 2. Competenţa organizaţiilor internaţionale în reglementarea

paşnică a diferendelor dintre state
Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al

doilea război mondial,au un rol important în acţiunea de soluţionare
paşnică a diferendelor ivite între state.
Rezolvarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale se
face prin proceduri specifice, în cazurile în care statele acestor organizaţii
prevăd asemenea proceduri. Organizaţiile internaţionale sunt competente
să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendului, fie din propria
lor iniţiativă.
80
În Carta O.N.U. sunt enumerate, printre mijloacele de
reglementare paşnică şi „recurgerea la organizaţiile regionale2, iar în art.
52, le este recomandat membrilor O.N.U. „să depună toate eforturile
pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel
de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de
securitate”(alin. 2), iar acesta din urmă să încurajeze „dezvoltarea
rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale, cu ajutorul unor asemenea
81
acorduri sau organizaţii regionale” (alin. 3)
Organizaţiile internaţionale continentale şi regionale sunt încurajate
prin Carta O.N.U. să contribuie la soluţionarea paşnică a diferendelor
locale, cu obligaţia de a informa Consiliul de Securitate asupra acţiunilor
întreprinse în acest sens. În general, organizaţiile continentale şi regionale
au competenţa generală, de a exercita funcţii în domeniul apărării păcii şi
securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale.
Astfel de funcţii intră în competenţa următoarelor organizaţii internaţionale
regionale: Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane,
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E.),
şi altele.
În dezbaterile mondiale s-a demonstrat corelaţia existentă între
acordurile şi organizaţiile regionale şi forumul mondial, care – împreună –
formează o construcţie armonioasă dedicată menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, reprezentând un cadru adecvat soluţionării paşnice a
diferendelor locale.
80
Ibidem
81
I. Cloşcă, op. cit. p. 262.
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
IV. 2. Competenţa O.N.U. în reglementarea diferendelor
În cele peste şase decenii de existenţă, organizaţia mondială a

parcurs un traseu sinuos, adesea plin de dificultăţi, fiind supusă la
numeroase teste de rezistenţă şi confruntată cu modificări dramatice în
conjunctura internaţională. Cu toate acestea, este foarte clar că O.N.U. a
supravieţuit, şi mai mult chiar, a realizat multe pentru naţiunile lumii. Există
aproape unanimitate în a afirma că O.N.U. a soluţionat numeroase
conflicte, locale ce e drept, a accelerat procesul cooperării internaţionale
şi, la modul general, a marcat noua formă ca şi conţinutul relaţiilor
internaţionale. Această apreciere de ansamblu nu exclude însă anumite
eşecuri şi neîmpliniri care, în final, impun demararea procesului de
reformare a organizaţiei.
Menţinerea păcii şi securităţii în lume este, conform Cartei,
principalul domeniu de activitate al O.N.U.
După 1945, prin mijloace aflate la dispoziţia sa, organizaţia a reuşit
să creeze condiţii favorabile negocierilor, evitând în acest fel declanşarea
unor conflicte care ar fi avut efecte dezastroase. Operaţiunile de
menţinere a păcii au fost principala modalitate de acţiune a O.N.U. Prima
82
operaţiune de acest gen a fost organizată în 1948 în Palestina .
La sfârşitul mileniului doi, O.N.U. are în curs circa 20 de operaţii de
menţinere a păcii. O.N.U. a activat intens în sensul facilitării soluţionării
pacifice a diferendelor internaţionale. În cei peste 60 de ani de activitate
O.N.U. a contribuit la negocierea a peste 180 de soluţii paşnice care au
pus capăt unor pericole reale de război sau chiar a unor conflicte
deschise.
Organizaţia internaţională a fost prezentă în rezolvarea unor
evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul irakiano-iranian,
retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvador,
83
agresiunea Irakului împotriva Kuweitului etc. .
Activitatea O.N.U. depinde foarte mult de gradul de înţelegere, de
conştientizare a gravităţii problemelor de către statele membre.
În general, preocupările pentru atingerea obiectivelor în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale sunt realizate de două dintre
organele principale ale O.N.U.: Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate.
Adunarea Generală - este organul care studiază principiile de
cooperare a statelor, chestiunile care pot constitui ameninţări ale păcii,
poate face recomandări cu privire la menţinerea păcii. Adunarea Generală
fiind organ de dezbatere nu adoptă măsuri practice.
Un rol aparte îl are Consiliul de Securitate, competent să adopte
măsuri necesare asupra celor vinovaţi. Consiliul de Securitate ia măsuri
82
Alte cazuri de notorietate pot fi; operaţiunile organizate în Kashmir, Congo, Cipru,
Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bosnia-Herţegovina,, Kosovo etc.
83
http/www.marcela rad.ro.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
care se pot aplica cu forţa. El poate trimite misiuni de observare şi comisii

de anchetă care pot întocmi o serie de rapoarte.
În unele cazuri Consiliul de Securitate poate adopta decizii privind
aplicarea forţei armate în vederea desfăşurării operaţiilor pentru
menţinerea păcii. Aceste operaţii au anumite trăsături caracteristice:
• au caracter consensual;
• statul pe teritoriul căruia sunt trimise forţele armate este de
acord cu aceste operaţii pentru menţinerea păcii. Sunt de
acord cu aceste şi cei care pun la dispoziţie forţe armate, şi
cei cărora Consiliul le-a recomandat să înceteze ostilitatea.
• operaţiile de menţinere a păcii au un caracter necoercitiv;
• aceste operaţii au un caracter conservator – deoarece se
păstrează situaţia pe care o găsesc acolo.
Activitatea O.N.U. privind menţinerea păcii presupune şi unele
activităţi umanitare la care participă şi persoanele civile.
IV. 2.1. Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător

pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede
obligaţia părţilor într-un diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să-l
soluţioneze, să îl supună Consiliului de Securitate, care fie le recomandă
să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie
84
de fond în vederea rezolvării diferendului .
Poziţia şi rolul deosebit, rezervat acestui organ în structura
organizaţiei mondiale sunt relevate de compunerea sa, sistemul decizional
şi competenţele ce le exercită.
Modalitatea de compunere a Consiliului de Securitate răspunde în
principal la două cerinţe:
- se limitează la un număr restrâns de membri;
- trebuie să includă în componenţa sa marele puteri aliate în cel de-al
doilea război mondial.
Membrii Consiliului de Securitate se grupează în două mari
categorii: membrii permanenţi şi cei nepermanenţi. Aşadar, acest organ
este compus din 15 membri (5 sunt membri permanenţi şi 10 –
85
nepermanenţi ). Compoziţia Consiliului de Securitate trebuie să răspundă
unei repartiţii geografice echitabile.
Activitatea Consiliului de Securitate se desfăşoară permanent, el se
întruneşte nu pentru perioade determinate ci ori de câte ori este necesar.
Pentru aceasta, fiecare stat membru al Consiliului desemnează câte un
86
reprezentant permanent la sediul organizaţiei mondiale .
84
http/www.marcela rad.ro.
85
Membrii nepermanenţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani de către Adunarea Generală
a O.N.U..
86
Aceasta este de regulă, Şeful misiunii permanente a statului respectiv pe lângă O.N.U.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
87
Consiliul se convocă de către preşedintele acestuia la cererea
oricărui stat membru al O.N.U., sau orice alt stat care nu este membru al
organizaţiei cu condiţia ca acesta să fie parte la diferendul ce-l supune
dezbaterii Consiliului şi să declare expres că va accepta obligaţia de
reglementare paşnică prevăzută de Cartă.
Potrivit Cartei (art. 27) fiecare membru al Consiliului dispune de un
vot. Toate hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de 9 voturi. Se
introduce însă o importantă distincţie între problemele de procedură şi
toate celelalte probleme.
În primul caz, hotărârile se pot adopta chiar cu votul afirmativ a 9
membri nepermanenţi ai Consiliului. În toate celelalte probleme (probleme
de fond), Carta prevede că votul afirmativ a minim 9 membri trebuie să
cuprindă şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi ai
Consiliului.
Fiecare membru permanent are drept de veto – drept ce le oferă
posibilitatea să blocheze, atunci când interesele lor sunt implicate, orice
hotărâre a Consiliului, inclusiv acţiunile privind menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
În temeiul art. 24 al Cartei, aceasta conferă Consiliului de
Securitate răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, competenţele acestuia urmăresc să prevină izbucnirea unor
conflicte, să intervină, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în
general, să dezamorseze crizele internaţionale. În acest cadru atribuţiile
Consiliului sunt grupate în Cartă în trei capitole distincte:
• Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea paşnică a diferendelor
internaţionale;
• Capitolul VII – atribuţii în cazul unor ameninţări împotriva
păcii, încălcări ale păcii şi acte de agresiune care impun
măsuri de constrângere, cu sau fără folosirea forţelor
armate;
• Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre O.N.U. şi
organizaţiile ori acordurile regionale, având ca obiect
88
menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită regiune .
În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul de
Securitate poate să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze prin unul
din mijloacele paşnice de rezolvare a conflictelor, prevăzute în art. 33 din
87
Preşedinţia lucrărilor se asigură prin rotaţie, câte o lună de către fiecare stat membru al
consiliului.
88
R. Miga Beşteliu, op. cit.p. 187.
______________________________________________________
__________________________________________________
PARTEA II
Carta ONU, să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii
care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui
diferend. Concluziile anchetei, întreprinse de un organ subsidiar al
89
Consiliului - o comisie , constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei
Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine, să
recomande părţilor la un diferend procedura sau metoda de soluţionare
ţinând seama de natura diferendului, sau, la cererea acestora, să le
90
recomande soluţii concrete .
În practica Consiliului de Securitate s-a dezvoltat mecanismul de
intervenţie pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cunoscut
sub denumirea de operaţii de menţinere a păcii. Astfel, Secretarul general
al O.N.U. , în documentul ”Agenda pentru pace’ (1992), identifică
următoarele categorii de activităţi şi tipuri de operaţii pentru menţinerea
păcii:
¾ diplomaţia preventivă - care vizează evitarea apariţiei unor
diferende, prin măsuri sub incidenţa Capitolului VI din Cartă;
¾ restabilirea păcii (peace-making) – care intervine după declanşarea
unui diferend şi urmăreşte folosirea procedurilor de reglementare
paşnică a diferendelor prevăzute în Capitolul VI (art. 33);
¾ menţinerea păcii (peace-keeping) – presupune şi o acţiune militară
coercitivă;
¾ consolidarea păcii (peace building) – constă în acţiuni ulterioare
încetării ostilităţilor şi urmăreşte, cu precădere, edificarea unor
structuri interne în măsură să asigure menţinerea soluţiilor politice a
91
conflictului .
IV. 3. Uniunea Africană
Odată cu înfiinţarea la 21-25 mai 1963 a Organizaţiei Unităţii

Africane, s-a creat cea mai puternică structură de pace pe continentul
african. Principalele direcţii de acţiune ale OUA vizau întărirea unităţii şi
solidarităţii statelor africane şi malgaşe; coordonarea şi intensificarea
cooperării şi a eforturilor pentru a oferi popoarelor Africii condiţii mai bune
de existenţă, de garantare a suveranităţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale.
Lupta pentru abolirea tuturor formelor de colonialism din Africa,
anima toate cele 30 de state fondatoare. Cu toate acestea, existau
conflicte teritoriale, etnice şi religioase latente sau în emergenţă, care au
tulburat frecvent starea de securitate a continentului.
89
Această Comisie este formată din reprezentanţi ai statelor ori din personalităţi
independente.
90
R. Miga Beşteliu,op. cit. p. 188
91
R.Miga Beşteliu,op. cit.p. 191.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
Situând la baza activităţii sale rezolvarea paşnică a diferendelor

interstatale, OUA a dat expresie voinţei statelor membre de a recurge la
mijloace paşnice în soluţionarea problemelor litigioase.
În acest scop, din structura instituţională a organizaţiei, făcea parte
92
Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj .
Comisia era formată din 21 de membri aleşi de Adunarea şefilor de
state, pentru un mandat de 5 ani.
Sistemul de reglementare paşnică a diferendelor dintre statele
membre ale OUA să baza pe o selectare a procedurilor manifestând
preferinţă pentru mijloacele diplomatice, excluzând justiţia internaţională.
Preferinţa statelor africane a mers spre negocierile diplomatice
desfăşurate în cadrul unor Comisii ad-hoc, alcătuite din şefii de state
93
neimplicate în diferend .
Pe linia acestei preocupări se înscriu contribuţiile pozitive
înregistrate de OUA în aplanarea unor conflicte de frontieră precum cele
dintre Algeria şi Maroc, a unor litigii teritoriale dintre Somalia şi Etiopia sau
dintre Somalia şi Kenia.
După reorganizarea realizată în anul 2002 sub forma Uniunii
Africane au apărut alte structuri şi instituţii.
Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj dispărând, a fost înlocuită
de Consiliul pentru Pace şi Securitate, înfiinţat cu ocazia Summitului de la
Lusaka, în 2001.
Consiliul are în componenţă 15 membri, responsabili cu
monitorizarea şi intervenţia în conflicte, având la dispoziţie Forţele
Africane, un corp de armată multinaţional.
Această instituţie este similară cu Consiliul de Securitate al
94
Naţiunilor Unite .
Consiliul a intrat în funcţiune la 26 decembrie 2003, după ratificarea
Protocolului cu privire la Consiliului pentru Pace şi Securitate.
În martie 2004 au fost numiţi cei 15 membri şi s-au stabilit
procedurile de lucru.
De la constituire, Consiliul s-a reunit de mai multe ori, dedicându-se
găsirii de soluţii pentru opt conflicte de pe continentul african, estimate a fi
mai grave .
92
Comisia a fost constituită în baza Protocolului Comisiei de mediere, conciliere şi
arbitraj, adoptat la 21 iulie 1964 la Cairo.
93
I. Cloşcă, op. cit. p. 268.
94
T. Frunzeti, Globalizarea securităţii,ed. Militară, Bucureşti 2006, p. 317
______________________________________________________
_______________________________________
PARTEA II
IV. 4. Organizaţia Statelor Americane
Preocuparea statelor americane de a-şi constitui o organizaţie

proprie îşi are rădăcini în lupta popoarelor latino-americane pentru
independenţă. Cu această ocazie, au fost înfiinţate numeroase organizaţii
care aveau ca obiective principale solidaritatea popoarelor latino -
americane în lupta pentru libertate şi progres, pentru apărarea intereselor
lor comune.
În anul 1948, la Bogota, este adoptată Carta Organizaţiei Statelor
Americane (cunoscută şi sub denumirea de Carta de la Bogota), dând
naştere Organizaţiei Statelor Americane – creată în scopul “asigurării
păcii şi echităţii, întăririi solidarităţii şi colaborării lor pentru apărarea
95
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei lor ”.
Importante garanţii pentru menţinerea păcii şi dezvoltării unor relaţii
paşnice în regiune şi întreaga lume, sunt conferite de o serie de norme şi
principii stipulate de Carta O.S.A.
Astfel, Carta precizează că: statele sunt egale din punct de vedere
juridic, drepturile acestora fiind independente de forţa de care dispune
respectivul stat; drepturile ce sunt conferite fiecărui stat membru, pentru
apărarea şi dezvoltarea existenţei sale nu-l îndreptăţeşte să săvârşească
acte inechitabile împotriva altor state; respectarea şi îndeplinirea cu bună
credinţă a tratatelor constituie norme de dezvoltare a relaţiilor paşnice
dintre state; nici un stat nu poate folosi sau stimula măsuri de
constrângere cu caracter economic sau politic cu scopul de a influenţa
voinţa suverană a altui stat şi de a obţine avantaje din acestea; statele
americane se obligă ca în relaţiile lor internaţionale să nu recurgă la forţă,
cu excepţia cazurilor de apărare legitimă. Statele membre ale O.S.A. au
hotărât ca toate diferendele ce apar între statele americane să fie
soluţionate prin proceduri paşnice. În acelaşi timp, statele americane au
căzut de acord asupra unui sistem de măsuri de securitate colectivă. În
acest sens, prin Cartă, ele au hotărât să considere orice agresiune a unui
stat împotriva inviolabilităţii şi integrităţii teritoriale, sau împotriva
suveranităţii sau independenţei politice a unui stat american, ca un act de
agresiune împotriva tuturor celorlalte state americane şi să întreprindă
96
măsurile ce se impun în consecinţă .
Ca expresie a voinţei lor de a da eficienţă măsurilor de securitate
colectivă, statele americane au adoptat Tratatul Interamerican de
Asistenţă Mutuală, semnat la Conferinţa de la Rio de Janeiro în anul
97
1947 .
95
Carta O.S.A., art. 1.
96
D. Mazilu, op. cit. p. 279.
97
Pactul de la Rio poate fi considerat ca fiind echivalent cu prevederile Cartei O.N.U.
privind acţiunile în caz de ameninţare a păcii, de încălcări a păcii şi de acte de agresiune.
______________________________________________________
Potrivit Cartei O.S.A., sunt membre ale organizaţiei toate statele
americane care o ratifică. În organizaţie poate intra, după ratificare, orice
entitate politică nouă care ia naştere din unirea mai multor state membre.
____________________________________________
PARTEA II
Orice alt stat american independent care doreşte să devină

membru al organizaţiei trebuie să comunice aceasta, printr-o notă
adresată Secretarului general, în care să specifice că este dispus să
accepte obligaţiile pe care le presupune calitatea de membru.
O.S.A. cuprinde în structura sa următoarele organisme:
¾ Adunarea Generală - este organul suprem al organizaţiei, care
hotărăşte activitatea şi politica generală, determină structura şi
funcţiile celorlalte organe ale O.S.A ş.a.;
¾ Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe –
reprezintă un organ ce are în competenţa sa analiza problemelor cu
caracter urgent, de interes comun statelor americane. Pentru a da
avize organului consultativ, în problemele de colaborare militară
care pot să apară în legătură cu aplicarea tratatelor speciale
existente în probleme de securitate colectivă, a fost creat Comitetul
consultativ de apărare. Acest Comitet este format din reprezentanţii
militari superiori ai statelor americane care iau parte la Consfătuirea
Consultativă.
¾ Consiliile;
¾ Comitetul juridic interamerican;
¾ Conferinţele specializate.
Atribuţii importante în menţinerea păcii şi securităţii au fost stipulate
98
de către statele membre în sarcina Consiliului permanent - care se
ocupă, în limitele Cartei şi a acordurilor interamericane, de orice problemă
dată în sarcină de către Adunarea Generală sau de Consfătuirea
99
consultativă a miniştrilor afacerilor externe .
Părţile într-un diferend au posibilitatea să apeleze la Consiliul
permanent pentru a obţine bunele sale oficii – caz în care Consiliul are
competenţă de a recomanda procedurile considerate adecvate în
rezolvarea paşnică a diferendului.
În cadrul O.S.A., mecanismul de reglementare paşnică a
diferendelor este foarte detaliat, fapt ce oglindeşte preocuparea constantă
şi îndelungată a statelor respective pentru această instituţie. În afară de
Carta O.S.A. care conţine un capitol special – al IV-lea – consacrat acestei
probleme, statele respective au adoptat în anul 1948 un tratat special
consacrat reglementării paşnice. O caracteristică a Cartei O.S.A. şi a
Tratatului de reglementare paşnică se particularizează prin faptul că pun
un accent special pe procedurile diplomatice (mai ales pe tratative, bune
oficii şi mediere). Rădăcini adânci a prins în acest continent, arbitrajul
98
Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui membru numit special, de
către Guvernul respectiv, cu grad de ambasador sau de câte un reprezentant interimar,
precum şi reprezentanţii supleanţi şi consultanţi, după cum consideră necesar Guvernul
respectiv.
99
D. Mazilu, op. cit., p. 282.
______________________________________________________
internaţional, căruia i s-au adus unele inovaţii, conferindu-i-se caracterul
unui mijloc principal şi obligatoriu de reglementare, iar Curţii de Justiţie i-
____________________________________________
PARTEA II
au atribuit dreptul de a reglementa atât diferendele juridice cât şi

100
cele politice .
O.S.A., ca şi multe alte structuri similare, este organizată de state
suverane care se găsesc în proximitate geografică, cu interese comune în
regiune şi a cărei funcţie principală constă în soluţionarea pe cale paşnică
a diferendelor între membrii săi, aducând o contribuţie importantă la
menţinerea şi consolidarea păcii.
IV. 5. Liga Arabă
Înfiinţarea Ligii Arabe, ca organism de cooperare şi apărare a

intereselor statelor membre, a avut loc în cadrul Conferinţei statelor arabe
de la Cairo din 1945, la care au luat parte Egiptul, Siria, Libanul, Irakul,
Arabia Saudită şi Yemenul.
Liga se compune din state arabe independente care se pronunţă şi
acţionează pentru realizarea scopurilor şi principiilor convenite şi pentru
101
îndeplinirea obiectivelor stipulate în pact . Orice stat arab independent
102
poate să devină membru al Ligii în baza procedurilor prevăzute în pact .
Liga are ca scopuri principale să asigure relaţii mai strânse între
statele membre şi să coordoneze acţiunile lor politice în vederea unei
colaborări intense între ele pentru salvgardarea independenţei şi
suveranităţii lor, preocupându-se de toate problemele referitoare la statele
103
arabe şi intereselor lor . Totodată, această structură regională este
marcată de preocuparea de apărare a intereselor comune a statelor
membre împotriva oricăror acte de agresiune, pentru menţinerea şi
consolidarea păcii.
Cel mai important organ al Ligii, care are cele mai largi atribute în
soluţionarea diferendelor şi, implicit, în promovarea şi menţinerea unor
104
relaţii paşnice în regiune, este Consiliul . Acesta este compus din
reprezentanţii statelor membre. Consiliul este conceput ca organ de
analiză a tuturor problemelor Ligii, şi în general, a chestiunilor de interes
major pentru ţările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluţionare a
lor. În acelaşi timp, Consiliul are sarcina de a stabili modalităţile prin care
Liga va colabora cu organizaţiile internaţionale pentru a asigura pacea şi
securitatea.
100
I. Cloşcă,op. cit. p. 267.
101
D. Mazilu, op. cit.p. 271.
102
Cererea – depusă Secretariatului general al Ligii – este supusă Consiliului la prima
reuniune a acestuia.
103
104
Consiliul se reuneşte în sesiuni ordinare de 2 ori pe an, în lunile martie şi octombrie
iar în sesiuni extraordinare la cererea a 2 membri, de fiecare dată când împrejurările o
cer.
______________________________________________________
În cazul în care, statele litigante recurg la Consiliu pentru
reglementarea unor diferende, pactul stipulează că hotărârile Consiliului
sunt obligatorii şi executorii în acest sens.
Celelalte organe componente ale Ligii sunt:
____________________________________________
PARTEA II
¾ Secretariatul – organ care are atribuţii în pregătirea proiectului de

buget al Ligii;
¾ Comitetul politic;
¾ Comitetul militar;
¾ Comitetul financiar-economic;
¾ Comitetul cultural;
¾ Comitetul economic superior.
Garanţii majore pentru menţinerea şi consolidarea unor relaţii

paşnice între statele din regiune, pentru promovarea colaborării şi
înţelegerii între acestea, constituie împuternicirea Consiliului să intervină şi
să dea soluţii obligatorii şi executorii precum şi respingerea forţei în cazul
unui diferend. O altă importantă garanţie a păcii o constituie asumarea
angajamentului fiecărui stat membru să respecte regimul politic existent în
celelalte state membre, considerându-l un drept exclusiv al statului
respectiv.
În general, în Pactul Ligii arabe reglementarea paşnică a
diferendelor este mai palid reprezentată. În baza Pactului, statele membre
nu au obligaţia de a căuta o soluţie diferendului, într-o perioadă de timp,
fapt ce creează posibilitatea menţinerii unor diferende nerezolvate vreme
105
îndelungată .
În practică, statele arabe au recurs mai des, pentru soluţionarea
diferendelor politice – la tratative diplomatice, mediere şi bunele oficii.
Tratativele, ca principal mijloc alături de mediere au jucat un rol important
atât în cadrul Ligii cât şi în afara ei, în soluţionarea unor diferende dintre
state şi chiar dintre state şi organizaţii politice (Iordania şi O.E.P. în 1970).
Pe parcursul anilor, Liga şi-a dezvoltat şi perfecţionat continuu
activitatea, acţionând pentru menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii de
cooperare şi înţelegere nu numai între statele din regiune, ci şi cu celelalte
state ale lumii contribuind la menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii
106
internaţionale .
IV. 6. Procedurile Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa
În Europa funcţionează un număr important de organizaţii

regionale. În linii generale, fiecare dintre ele îşi aduce aportul la evoluţia
progresistă a elementelor sociale, structurale care corespund diplomaţiei
preventive pe termen lung.
105
I. Clo]că, op. cit. p. 268.
106
D. Mazilu,op. cit.p. 274.
______________________________________________________
Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa reprezintă o
structură regională de pace care îşi câştigă treptat statutul de organism
permanent al securităţii în Europa. La început, C.S.C.E. a reprezentat un
proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi negociere,
____________________________________________
PARTEA II
fără structuri permanente, care încearcă să organizeze destinderea pe

continent.
Documentul fundamental care consacra concepţia şi modalităţile în
care înţeleg statele europene să acţioneze pentru menţinerea păcii şi
securităţii pe continent şi în lume, este Actul final semnat de statele
107
membre ale C.S.C.E. la 30 iulie 1975, în capitala Finlandei- Helsinki .
Actul final de la Helsinki reprezintă un document în care sunt stabilite:
- principiile fundamentale, destinate să stea la baza relaţiilor dintre
state;
- măsuri de creştere a încrederii în domeniul militar;
- hotărârea statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea
unei metode general acceptate pentru reglementarea paşnică a
disputelor;
- măsuri privind respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale;
- o bază de cooperare în domeniul economic, cultural, al ştiinţei şi
tehnologiei.
Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotărât continuarea şi
aprofundarea procesului C.S.C.E. În acest scop, a funcţionat până în
1990, sub forma unor reuniuni şi conferinţe, stabilind o serie de norme şi
angajamente şi analizând periodic felul cum sunt implementate acestea.
În 1994 se produce schimbarea C.S.C.E. în O.S.C.E. (Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa) – care este reprezentată ca o
continuare şi dezvoltare a mijloacelor C.S.C.E. în materie de prevenire a
conflictelor.
Astăzi, O.S.C.E. este o organizaţie paneuropeană de securitate
108
care include toate statele europene , S.U.A. Canada şi fostele republici
sovietice din Asia Centrală. Această organizaţie este concepută pentru a
servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp şi
prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-
conflict în Europa.
Statele membre ale O.S.C.E. – ca expresie a hotărârii lor de a
acţiona pentru promovarea păcii şi întăririi securităţii în Europa – au
convenit: de a se abţine de la folosirea forţei sau ameninţării cu forţa în
relaţiile lor cu alte state; să ia măsuri efective în vederea dezarmării
generale şi totale; să depună toate eforturile pentru a reglementa în mod
109
exclusiv prin mijloace paşnice orice diferend dintre ele ş.a.
107
Ibidem.
108
O.S.C.E. cuprinde 54 de state membre plus Iugoslavia – care a fost suspendată în
1992.
109
______________________________________________________
Regulile de bază pe care se sprijină activitatea O.S.C.E. sunt
egalitatea membrilor şi consensul în adoptarea deciziilor. O.S.C.E.
cuprinde în structura sa următoarele instituţii:
____________________________________________
PARTEA II
¾ Consiliul permanent – format din reprezentanţii statelor membre ale

organizaţiei. Consiliul se reuneşte săptămânal la Viena, pentru a
dezbate şi lua decizii în toate domeniile aferente O.S.C.E.
¾ Consiliul superior – dezbate periodic aspecte de natură politică;
¾ Consiliul ministerial – reprezintă reuniunea miniştrilor de externe;
¾ Preşedintele în exerciţiu al O.S.C.E. – respectiv, ministrul de
externe a ţării desemnate, asistat de precedentul şi următorul;
deţine întreaga responsabilitate a activităţii executive a organizaţiei;
¾ Secretarul general al O.S.C.E. – acţionează în calitate de
reprezentant al preşedintelui în exerciţiu, pe care îl sprijină în toate
activităţile destinate să ducă la îndeplinirea obiectivelor O.S.C.E.
Secretariatul mai include: Centrul de prevenire a conflictelor,
Departamentul de administrare şi operaţiuni, Coordonatorul
activităţilor O.S.C.E. în domeniul economic şi al mediului.
¾ Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – joacă un
rol important în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea de instituţii
naţionale electorale sau de apărare a drepturilor menţionate.
¾ Înaltul Comisar pentru Minoritatea Naţională - are un rol însemnat
în semnalarea în timp şi prevenirea conflictelor interetnice, iar prin
recomandări şi rapoarte, încurajează menţinerea unei politici a
nonconfruntării.
¾ Adunarea Parlamentară - alcătuită din 300 de reprezentanţi ai
tuturor statelor membre, îşi desfăşoară sesiunea anuală în luna
iulie; dezbate teme de larg interes şi adoptă rezoluţii şi recomandări
specifice profilului O.S.C.E.
¾ Curtea de Conciliere şi Arbitraj – prin care statele semnatare ale
convenţiei, vor supune atenţiei o problemă divergentă, urmând ca
aceasta să fie reglementată de Tribunalul de Arbitraj sau Comisia
de Conciliere.
O.S.C.E. şi-a stabilit următoarele priorităţi: consolidarea valorilor
comune ale statelor membre şi ajutarea lor în constituirea societăţii civile
democratice, bazate pe supremaţia legii; prevenirea conflictelor locale,
restaurarea stabilităţii şi readucerea păcii în zonele de conflict;
surmontarea unor deficite ale stării de securitate a statelor membre şi
prevenirea unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui
sistem regional de securitate bazat pe cooperare.
Organizaţia dispune de anumite instrumente în realizarea
scopurilor sale, şi anume: misiunile de informare a raportorilor O.S.C.E.;
misiunile sau alte activităţi similare în teren – ca instrument principal
pentru prevenirea pe termen lung a conflictelor, managementul crizelor,
rezolvarea conflictelor şi revenirea la normalitate; reprezentanţii personali
ai preşedintelui executiv desemnaţi a-l asista în rezolvarea unor situaţii
______________________________________________________
survenite în diverse regiuni; grupuri de conducere – pentru îndeplinirea
unor misiuni sau sarcini concrete în domeniul prevenirii conflictelor;
mecanisme pentru soluţionarea paşnică a diferendelor; acţiuni de
menţinere a păcii.
____________________________________________
PARTEA II
Structurile de pace şi securitate ce vizează menţinerea păcii şi

întărirea securităţii pe continent, nu sunt îndreptate împotriva nici unui stat
sau continent şi trebuie să aducă o importantă contribuţie la pacea şi
securitatea mondială. De asemenea, s-a demonstrat că această
organizaţie constituie un pas important în eforturile omenirii de a aduce
110
puţină ordine şi raţiune în viaţa internaţională .
O.S.C.E., ca organizaţie înfiinţată cu scopul conjugării eforturilor în
vederea asigurării păcii, securităţii şi cooperării pe continentul european,
constituie un exemplu de organizaţie continentală care a elaborat mai
multe sisteme de soluţionare paşnică a diferendelor, bazate pe
următoarele principii:
¾ să se aplice (proceduriel0 litigiilor nereglementate pe căi
diplomatice, ceea ce presupune acceptarea recurgerii la o instanţă
terţă;
¾ noile sisteme au un caracter subsidiar celor deja existente.
Cele patru proceduri, elaborate în cursul negocierilor din anii 1991
şi 1992 sunt următoarele:
IV. 6.1. Procedura de la La Valetta
Procedura de la La Valetta este expresia documentului cu acelaşi

nume, adoptat în capitala Maltei în anul 1991 la uniunea experţilor asupra
soluţionării paşnice a diferendelor. Documentul stabileşte un mecanism
bazat pe intervenţia terţilor, la care pot recurge statele membre ale OSCE,
în vederea soluţionări unui dferend (ex. diferendul moldo –nistrean pentru
soluţionarea căruia sunt implicate Ucraina şi Federaţia Rusă).
Procedura are un caracter facultativ, în sensul că statele nu sunt
obligate să recurgă la mecanismele prevăzute de această procedură.
Diferendele pe care părţile au încercat să le reglementeze prin
consultări sau negocieri, cele pentru care există căi de regelemetare
convenite, precum şi diferendele referitoare la suveranitate, integritate
teritorială şi apărare naţională, nu cad sub incidenţa procedurii de la La
Valettaa.
IV. 6. 2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E.
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul a fost adoptată la

reuniunea Consiliului O.S.C.E. de la Stockholm, din decembrie 1992, şi a
intrat în vigoare în luna mai 1995 ca urmare a ratificării sale de către cel
puţin 12 state participante.
110
D. Mazilu, op. cit.p. 266.
______________________________________________________
Elaborarea acestora a avut la bază propunerea franco-germană
prezentată la reuniunea de la Praga a Consiliului miniştrilor de externe ai
ţărilor membre ale O.S.C.E. Ea viza stabilirea în cadrul organizaţiei a unei
Curţi europene de conciliere şi Arbitraj, având în compunere o Comisie de
Conciliere şi un Tribunal arbitral.
____________________________________________
PARTEA II
Caracteristic noii convenţii este caracterul subsidiar, cele două

proceduri neputând fi declarate – în vederea soluţionării unui diferend,
dacă a fost pus în mişcare sau s-a pronunţat deja un alt sistem ori
mecanism jurisdicţional de soluţionare, exterior Convenţiei cât şi pentru
diferendele în legătură cu cel care părţile au acceptat deja să caute o
soluţie.
Organizarea Curţii de Conciliere şi Arbitraj
Curtea se compune dintr-un număr de conciliatori şi arbitri, determinat de
numărul statelor părţi la Convenţie. Fiecare stat parte desemnează doi
conciliatori (dintre care unul poate avea naţionalitatea altui stat), pentru un
mandat de 6 ani, reînnoibil. Situaţia este identică în cazul arbitrilor, fiecare
parte contractantă putând desemna un arbitru şi un arbitru supleant pentru
aceeaşi durată de timp, unul dintre ei putând avea naţionalitatea altui stat.
Conciliatorii şi arbitrii formează două de categorii colegii; cel al
conciliatorilor şi colegiul arbitrilor care, reunite, aleg preşedintele Biroului
Curţii. Fiecare colegiu alege din rândurile sale câte doi membrii ai acestui
birou, în acelaşi mod fiind aleşi şi cei patru membrii supleanţi.
Competentele cu care este investită Curtea vizează: adoptarea
propriului regulament; alegerea Biroului Curţii; desemnarea grefierului.
Elementele de permanenţă ale acestui nou mecanism instituţional
sunt: Biroul, Grefa, şi sediul fixat prin Convenţia de la Geneva.
Procedura de Conciliere
Procedura de conciliere este obligatorie. Atunci când între state
părţi la Convenţie apare un diferend şi acesta nu a putut fi rezolvat prin
negociere sau alte modalităţi oricare din părţi poate să declanşeze
unilateral această procedură, adresându-se în acest sens grefierului Curţii
cu o cerere pentru constituirea unei comisii de conciliere.
Competenţa comisiei se exercită doar asupra diferendului pe care
este chemată să-l soluţioneze, iar în baza existenţei unui acord special
procedura de conciliere poate fi aplicabilă şi diferendelor dintre statele
membre ale O.S.C.E., nesemnatare ale Convenţiei de conciliere şi arbitraj.
Examinarea diferendului de către Comisia de Conciliere se poate
încheia prin semnarea de către părţi a unui rezumat al concluziilor sale,
atunci când soluţia propusă este acceptată, sau a unui raport final, atunci
când părţile nu se pronunţă imediat asupra acceptării soluţiei. Raportul
Comisiei de Conciliere nu este obligatoriu, motiv pentru care concluziile
finale sunt trase de consiliul OSCE, care are prerogativa de a folosi
mijloacele de presiune de care dispune, mai puţin cele coercitive.
Arbitrajul
Recurgerea la procedura arbitrală poate avea la bază fie un
compromis încheiat între părţi pentru a supune un diferend acestei
modalităţi de soluţionare, fie o declaraţie unilaterală făcută în prealabil de
______________________________________________________
părţile la diferend. Declaraţiile unilaterale oferă statelor posibilitatea de a
exclude din competenţa Tribunalului arbitral diferendele ar căror obiect îl
constituie suveranitatea teritorială, apărarea şi independenţa naţională.
____________________________________________
PARTEA II
Procedura arbitrală se desfăşoară conform principiilor clasice ale

contradictialităţii şi egalităţii părţilor, în cadrul unui proces în două faze-
scrisă şi orală.
Sentinţa tribunalului arbitral este definitivă şi obligatorie. ea trebuie
să exprime opinia majorităţii arbitrilor, iar arbitri aflaţi în minoritate pot să
alăture sentinţei opiniile lor separate.
Un aspect al procedurii de arbitraj este dreptul la intervenţie, de
care dispune orice stat membru al C.S.C.E. şi în baza căruia statul este
autorizat să intervină într-o procedură de arbitraj dacă “consideră că are
un interes juridic deosebit, care ar putea fi afectat de hotărârea
tribunalului” şi dacă “dovedeşte existenţa unui asemenea interes”. Decizia
privind primirea cererii de intervenţie aparţine Tribunalului arbitral.
Revizuirea sentinţei arbitrare se referă doar la cazurile în care se
descoperă un fapt nou de natură să aibă o influenţă decisivă asupra
sentinţei şi care nu a fost cunoscut Tribunalului sau părţilor.
IV. 6.3. Dispoziţii privind o comisie de conciliere a O.S.C.E.
Documentul cu acest titlu adoptat, de asemenea, de reuniunea de

la Stockhlom din decembrie 1992 a Consiliului miniştrilor de externe ai
ţărilor C.S.C.E., a avut la bază propunerea Marii Britanii de a “completa”
procedura de la La Valetta dar şi ca o alternativă la procedura de
conciliere instituită de Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul
O.S.C.E., mai ales pentru statele care nu sunt părţi la această convenţie.
Un litigiu între statele membre ale O.S.C.E. poate fi supus
reglementării prin această procedură dacă statele convin astfel. Iniţierea
procedurii se poate face şi unilateral, de către un stat, dacă această
procedură a fost acceptată, în prealabil, prin declaraţii unilaterale,
reciproce, ale statelor interesate.
Această procedură se aplică numai diferendelor opunând două
state.
Comisia de conciliere nu este un organism permanent, ea
instituindu-se pentru fiecare litigiu aparte.
IV. 6. 4. Dispoziţii privind concilierea dirijată
Documentul respectiv a fost prezentat şi susţinut de S.U.A. În fapt,

el nu instituie o nouă cale de reglementare paşnică a diferendelor, ci
trimite părţile unui diferend fie să urmeze o procedură de conciliere bazată
pe propunerea britanică, fie să urmeze procedura de conciliere prevăzută
în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul C.S.C.E., atunci când
______________________________________________________
litigiul intervine între două state părţi la această convenţie. Şi acest
document este aplicabil numai litigiilor opunând două părţi.
Eficienţa concilierii dirijate se bazează pe autoritatea de ansamblu
a O.S.C.E.: Consiliul miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor membre
O.S.C.E sau Comitetul înalţilor funcţionari pot dirija părţile la un diferend
____________________________________________
PARTEA II
de a recurge la conciliere, fără ca acestea să se poată opune. În plus,

două părţi în litigiu nu pot scăpa nici intervenţiei unor state terţe, în sensul
presiunii de a supune litigiul concilierii, în cazurile în care respectivele
state terţe au sprijinul celor două organe O.S.C.E. (Consiliul miniştrilor şi
Comitetul înalţilor funcţionari).
În ce priveşte aplicabilitatea acestei proceduri, este de notat că
dispoziţiile concilierii dirijate nu sunt aplicabile atunci când părţile în litigiu
s-au înţeles să recurgă la un mijloc de reglementare în afara O.S.C.E. sau
au decis să sustragă unilateral litigiul de sub incidenţa acestei proceduri,
pe considerentul că el priveşte integritatea teritorială, suveranitatea,
apărarea naţională, spaţiile maritime sau aeriene.
*
* *
Se consideră că rolul organismelor regionale este mai semnificativ

în soluţionarea diferendelor locale, deoarece acestea pot cunoaşte mai
bine atât situaţia diferendului (faptul generator, vechimea, soluţiile
anterioare), cât şi poziţia părţilor: supunerea unor diferende organismelor
regionale nu afectează însă, în nici un fel, competenţa Consiliului de
Securitate al O.N.U. de a se ocupa de orice litigiu, ca organ care are ca
111
principală răspundere – menţinerea păcii şi securităţii internaţionale .
111
I. Apostu, Gh. Arat, op. cit. p. 145.
______________________________________________________
____________________________________________
PARTEA II
1. Măsurile O.N.U. de menţinere a păcii au următoarele

caracteristici:
a) sunt consensuale, conservatoare, necoercitive;
b) sunt neconsensuale, coercitive, au statut de ocupant;
c) sunt conservatoare, coercitive, beligerante.
R–a
2. În cadrul Organizaţiei Unităţii Africane gestionarea şi

soluţionarea paşnică a diferendelor revine:
a) Adunării Şefilor de state şi de guverne;
b) Consiliul pentru pace şi securitate;
c) Consiliul Miniştrilor.
R–b
3. Care dintre următoarele proceduri de reglementare paşnică

a diferendelor în cadrul O.S.A. are caracter obligatoriu:
a) tratative şi mediere
b) bune oficii;
c) arbitraj.
R-c
4. Hotărârile cărui organism de conducere a Ligii Arabe, sunt
obligatorii şi executorii:
a) Comitetul politic;
b) Secretariatul Ligii;
c) Consiliului.
R–c
5. În care dintre procedurile OSCE parţiale dintr-un diferend nu

se pot opune dirijării de către organismele de conducere:
a) Procedura de la La Valetta;
b) Concilierea dirijată;
c) Comisia de Conciliere.
R–b
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
Cap. V. CONTRIBUŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE LA
DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
CONŢINUT
V.1. Locul actelor adoptate de organizaţiile internaţionale între izvoarele
dreptului internaţional
V.2. Valoarea normativă a actelor elaborate în cadrul organizaţiilor
internaţionale
V. 3 Activităţi de control şi supraveghere a respectării normelor de drept
internaţional
OBIECTIVE
• Cunoaşterea contribuţiei organizaţiilor internaţionale la
dezvoltarea dreptului internaţional contemporan.
• Identificarea şi recunoaşterea mecanismelor prin care
organizaţiile internaţionale controlează respectarea şi
aplicarea normelor de drept internaţional.
V.1. Locul actelor adoptate de organizaţiile internaţionale între

izvoarele dreptului internaţional
După criteriul importanţei lor în apariţie şi consolidarea normelor,

izvoarelor de drept internaţional se împart în:
a) izvoare principale – tratatul internaţional şi cutuma
internaţională, principiile generale de drept;
b) izvoare auxiliare – rezoluţiile organizaţiilor internaţionale,
hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale,
declaraţiile bilaterale şi unilaterale, doctrina dreptului
112
internaţional, echitatea şi actele unilaterale ale statelor.
Izvoarele principale
Tratatul internaţional reprezintă acordul de voinţă dintre două sau
mai multe state, încheiat în scopul de a crea, modifica sau abroga normele
de drept internaţional. existente. Tratatul, în funcţie de subiecţii
participanţi, poate fi bilateral, multilateral sau plurilateral. Tratatul
internaţional se încheie nu numai între state – chiar dacă această
categorie de subiecţi este mai numeroasă - ci şi între celelalte subiecte ale
dreptului internaţional public.
Tratatele încheiate de către state, cu organizaţii internaţionale sau
între două sau mai multe organizaţii internaţionale sunt guvernate de
prevederile Convenţiei din 1986, încheiată la Viena. Acestea sunt izvoare
de drept cu caracter derivat, consecinţă directă a caracterului derivat al
unuia dintre subiectele lor sau al ambelor.
112
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
În condiţiile vieţii internaţionale contemporane, confruntată cu

numeroase probleme care trebuie rezolvate prin colaborarea între state,
tratatele internaţionale au devenit principala formă juridică în care se
concretizează această colaborare în variate domenii: politic, economic,
ştiinţific etc.
Cutuma internaţională - este cel de-al doilea izvor al dreptului
internaţional şi constă într-o practică generală, relativ îndelungată.
Regula cutumiară este o regulă nescrisă, dar obligatorie pentru
subiectele dreptului internaţional care au recunoscut acest caracter al ei.
Nu orice practică a statelor poate constitui cutuma internaţională, ci numai
aceea care are un element faptic, concretizat în conduita, în practica
statelor, şi un element psihologic, manifestat tot prin convingerea statelor
că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor are valoarea
113
unei norme juridice obligatorii .
Un fenomen nou în legătură cu formarea cutumei rezidă în
participarea organizaţiilor internaţionale la acest proces. Această
participare se manifestă prin acte care, deşi emană de la organele
organizaţiilor, reprezintă în ultima analiză poziţia adoptată de către statele
membre. Este vorba de o nouă cale de manifestare a consimţământului
statelor care îmbogăţeşte procesul cutumiar.
Inconvenientele permanente ale dreptului cutumiar pe planul
tehnicii juridice au fost deseori subliniate în doctrină. Incertitudinea care o
caracterizează nu permite să se ajungă la o fixare clară a regulilor sale din
punct de vedere al întinderii acesteia, al conţinutului şi duratei sale,
precum şi al momentului apariţiei şi dispariţiei sale.
Principiile generale de drept – sunt menţionate de art. 38 lit. c din
statutul Curţii Internaţionale de Justiţie ca putând fi aplicate în soluţionarea
unor speţe deschise în faţa Curţii, fiind considerate de o parte a doctrinei
dreptului internaţional ca un izvor al acestuia.
Izvoare auxiliare
Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale – au înregistrat o dezvoltare
vertiginoasă în epoca noastră. Ele au fost adoptate în cadrul ONU şi a
altor forumuri internaţionale, în legătură cu o largă varietate de probleme
care necesită colaborarea statelor.
În legătură cu rezoluţiile organizaţiilor internaţionale, nu au fost
exprimate în literatura juridică puncte de vedere contradictorii sau
diametral opuse. Majoritatea specialiştilor, inclusiv specialiştii români,
opinează că, deşi rezoluţiile Adunării Generale a ONU şi ale altor instituţii
internaţionale nu constituie un izvor independent de drept, ele pot exercita
totuşi o anumită influenţă, deloc neglijabilă, în promovarea unor norme şi
principii noi, iniţiind procesul de emergenţă a acestora sau contribuind la
afirmarea şi dezvoltarea lor.
113
Marţian Niciu, op. cit. p. 52.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
Actele organizaţiilor internaţionale, prin natura lor, nu pot fi

obligatorii pentru statele membre. Este fundamentată ideea că actele lor,
în general, fac recomandări statelor şi nu impun dispoziţii obligatorii pentru
acestea. Ca atare, în principiu, nu pot fi izvoare ale dreptului internaţional.
În ultima vreme, o atenţie deosebită o acordă doctrina actelor ONU.
În această privinţă trei tendinţe sunt dominante:
c) prima consideră că unele rezoluţii – îndeosebi declaraţiile –
adoptate de Adunarea Generală a ONU, ar avea valoarea
juridică a unor acorduri internaţionale;
d) a doua tendinţă are în vedere numai valoarea moral - politică a
actelor Adunării generale, considerându-se orice valoare
justificată;
e) a treia opinie porneşte de la caracterul novator şi stimulator al
rezoluţiilor Adunării Generale în formarea unor noi principii şi
norme de drept internaţional şi le consideră izvoare secundare,
derivate ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile Cartei ONU prevăd că, potrivit competenţei sale,
Adunarea Generală poate face recomandări statelor. Fireşte, trebuie avut
în vedere conţinutul diferitelor acte pe care le poate adopta Adunarea
Generală. Se ştie, de exemplu, că în realizarea funcţiilor sale cu caracter
general privind relaţiile dintre statele membre, Adunarea Generală poate
adopta acte numai cu caracter de recomandare, în timp ce, în îndeplinirea
funcţiilor sale speciale (admiterea de membri, crearea de organe
subsidiare, decizii privind bugetul etc.), deci a acelora ce nu privesc
raporturile cu statele membre, ci organizarea şi funcţionarea organizaţiei,
poate adopta hotărâri obligatorii.
Pe de altă parte, Adunarea Generală a adoptat un număr
impresionant de rezoluţii şi declaraţii care, prin importanţa lor, prin conţinut
şi structură, se aseamănă cu tratatele internaţionale. Unele din rezoluţiile
Adunării Generale au obţinut forţă obligatorie prin încorporarea lor
ulterioară, integral, în textul unui tratat.
Pornind de la ceea ce reprezintă ONU, de la caracterele şi
importanţa unora dintre actele sale ( avem în vedere rezoluţii şi declaraţiile
Adunării Generale), a rolului lor în formarea unor noi principii şi norme de
drept internaţional, , considerăm îndreptăţită opinia potrivit căreia ele ar
putea constitui izvoare secundare de drept internaţional, dobândind
caracterul unor izvoare principale în momentul încorporării lor într-un
114
tratat .
Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale – deşi sunt
promovate în anumite cazuri concrete şi au efecte numai între părţi,
reprezintă relevanţă pentru determinarea surselor dreptului internaţional.
114
Gheoghe Moca, Drept internaţional public, Ed. politică Bucureşti, 1983, p. 78,
Constantin Andronovici, op. cit. p. 66.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
Cunoaşterea şi studierea acestor hotărâri este indispensabilă

oricărui jurist care îşi desfăşoară activitatea în domeniul relaţiilor
internaţionale, ele cuprinzând interpretări, puncte de vedere deosebit de
utile clarificării sensului unor instituţii juridice sau acorduri internaţionale.
Declaraţiile bilaterale şi unilaterale – sunt acte, decizii ale statelor
privind fapte sau situaţii juridice, prin care ele îşi pot asuma angajamente
internaţionale. Asemenea acte sau decizii pot crea drepturi şi obligaţii
pentru state şi respectiv organizaţii internaţionale, ele se pot înscrie,
desigur, într-o serie de acte similare care devin tratate, formând un
ansamblu consensual sau de acte concordante şi repetate, care duc la
formarea normelor cutumiare, generale sau locale.
De asemenea, ele pot fi analizate ca acte de aplicare a dreptului
internaţional, deci a unor norme existente.
Doctrina dreptului internaţional - se referă la lucrările specialiştilor
care pot exprima puncte de vedere dintre cele mai variate în legătură cu
diverse aspecte sau instituţii de drept internaţional.
În această categorie se mai includ şi lucrările organizaţiilor ştiinţifice
internaţionale ca Asociaţia de Drept Internaţional (International Law
Association) şi Institutul de Drept Internaţional, care au întocmit proiecte
de codificare a dreptului internaţional.
Deşi nu este un izvor principal de drept internaţional, doctrina are
rol creator, putând să constate, să consemneze, să interpreteze sau să
evalueze dreptul internaţional. Ea poate să aducă o contribuţie însemnată
la dezvoltarea dreptului prin analiza ştiinţifică a normelor sale, în lumina
principiilor şi a finalităţii, şi ţinând seama de cadrul de formare şi
manifestare a dreptului internaţional.
Echitatea – ca sursă de drept internaţional, enunţată şi de Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie, reprezintă posibilitatea acordată unui
judecător internaţional de a judeca ex aequo et bono, cu alte cuvinte, de a
nu recurge propriu-zis la lege, ci la bunul simţ, la spiritul de dreptate,
pentru a pronunţa soluţii care să atenueze aplicarea riguroasă a dreptului.
Codificarea dreptului internaţional prezintă o importanţă aparte, atât
pentru studierea, cât şi pentru aplicarea practică a normelor juridice care
guvernează relaţiile dintre state. Codificarea este importantă deoarece
asigură precizia normelor de drept, întărirea unităţii dreptului internaţional
ca sistem coerent, adoptarea de norme noi ţinând seama de noile cerinţe,
ca şi participarea tuturor statelor la acţiunea respectivă, mărind
credibilitatea şi lărgind baza de aplicare a dreptului internaţional.
Codificarea stimulează discuţiile în domeniul dreptului internaţional
cu o largă participare a teoreticienilor şi practicienilor şi atrage atenţia
opiniei publice asupra acestui drept. Reprezentanţii unor şcoli, cum ar fi
juriştii anglo-americani, vin cu argumente împotriva activităţii de codificare,
spre exemplu, că ar putea apărea noi controverse cu privire la normele de
drept, că ar putea fi folosită ca mijloc pentru a înlătura unele norme
cutumiare, că s-ar interveni în procesul natural de dezvoltare al dreptului
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
care în aceste condiţii ar fi privat de flexibilitatea sa. Cu toate acestea,

activitatea de codificare a normelor de drept internaţional nu poate fi
115
umbrită .
Codificarea poate fi oficială, realizată de state, ca subiecte ale
dreptului internaţional, în forme convenite de ele (conferinţe, organizaţii,
reuniuni) sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale
sau cercetători individuali.
Din punct de vedere al obiectului, codificarea poate fi generală,
cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială. În
unele domenii s-a efectuat numai codificarea principiilor generale (dreptul
cosmic), în timp ce în alte domenii s-a procedat la codificarea ansamblului
normelor. Institutul de Drept Internaţional (înfiinţat la Geneva în 1873) a
elaborat primele codificări parţiale care se refereau la condiţia agenţilor
diplomatici şi consulari.
Din punct de vedere al aplicării geografice există codificarea
regională, care vizează norme particulare ale acestuia cu aplicare la
anumite regiuni ale lumii.
În exercitarea competenţei sale de a încuraja dezvoltarea
progresivă şi codificarea dreptului internaţional, Adunarea generală a ONU
a adoptat Rezoluţia 1714 (11) din 21 noiembrie 1947, prin care a creat
Comisia de Drept Internaţional şi a adoptat statutul ei. Comisia este organ
subsidiar Adunării Generale, cu sarcina de a formula cu precizie şi a
sintetiza regulile de drept internaţional în domeniile în care există o
practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.
De la crearea ei şi până în prezent, comisia a examinat şi pregătit
numeroase proiecte în probleme cum sunt: drepturile şi îndatoririle
statelor, principiile Tribunalului de la Nürnberg, jurisdicţia penală
internaţională, definiţia agresiunii, un cod al crimelor contra păcii şi
116
omenirii, eliminarea apatridei, dreptul mării şi altele .
V. 2. Valoarea normativă a actelor elaborate în cadrul organizaţiilor

internaţionale
Interdependenţa crescândă între naţiuni şi caracterul tehnic al unor

domenii în care îşi desfăşoară activitatea anumite organizaţii
internaţionale – telecomunicaţii, trafic aerian, navigaţie maritimă etc., cât şi
faptul că, în alte domenii, cum ar fi mediul înconjurător ori explorarea
spaţiului cosmic, imperativele cooperării dintre state, pe o bază
permanentă, apar tot mai evidente, au impus acţiuni coordonate şi
armonizate, la nivel global, în a căror pregătire şi materializare
principalelor organizaţii internaţionale le revine un rol important.
Acţiunile cu caracter global presupun un grad sporit de concertare
la nivelul instituţiilor internaţionale, impun recurgerea la reglementări
115
Stelian Scăunaş, op. cit. p. 123.
116
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
unitare, materializate în acorduri internaţionale, pentru a căror elaborare

unele organizaţii internaţionale sunt abilitate prin actele lor constitutive.
Organizaţiile internaţionale au fost astfel treptat angajate într-o acţiune
normativă la scară internaţională. Temeiul juridic al activităţii unor
organizaţii internaţionale în această privinţă, dat de actele constitutive,
este reiterat şi extins de Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului
tratatelor, ale cărei prevederi se aplică şi “oricărui tratat adoptat în sânul
unei organizaţii internaţionale, sub rezerva oricărei reguli pertinente a
117
Organizaţiei .
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite nu dispune de autoritate
legislativă. Ea nu este abilitată să impună membrilor ONU o convenţie ale
cărei prevederi să aibă forţă juridică obligatorie, pentru că rezoluţiile sale
au caracter de recomandări, pe care statele sunt libere să le pună sau nu
în aplicare. Cu toate acestea, în cadrul ONU se desfăşoară o
impresionantă activitate normativă.
Prin articolul 13 al Cartei, Adunarea generală are mandatul de a
iniţia studii şi de face recomandări pentru a încuraja dezvoltarea
progresivă şi codificarea dreptului internaţional prin CDI, ca organ
specializat al ONU în acest domeniu. CDI urmăreşte, pe de o parte,
elaborarea unor proiecte de convenţii asupra unor probleme care nu sunt
încă reglementate în dreptul internaţional sau asupra cărora dreptul
internaţional nu este încă suficient dezvoltat în practica statelor
(dezvoltare progresivă) şi, pe de altă parte, formularea mai precisă şi
sistematizarea unor reguli de drept internaţional în domenii în care există
deja o practică constantă a statelor, precedente şi opinii doctrinare
(codificare).
Activitatea comisiei de Drept Internaţional, începută în anul 1949, s-
a materializat în 14 convenţii adoptate, dintre care cinci în domeniul
dreptului mării – între care se include şi cea mai completă dintre acestea,
Convenţia de la Montego Bay din 1982 – trei în domeniul dreptului
tratatelor, două referitoare la dreptul diplomatic şi consular, trei în legătură
cu relaţiile statelor cu organizaţiile internaţionale şi una privind reducerea
118
cazurilor de apatridie .
Printre temele care figurează actualmente pe agenda CDI, în
vederea codificării, menţionăm: răspunderea statelor, imunitatea de
jurisdicţie a statelor, rezervele la tratate, actele unilaterale ale statelor,
utilizarea cursurilor de apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia.
În afara activităţii normative desfăşurată de CDI, în Adunarea
Generală a ONU sunt introduse rezoluţii prin care se adoptă, se aprobă
sau se deschid spre semnare, ratificare sau aderare, după caz,
instrumente
117
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit. p. 168.
118
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
internaţionale, normative, pregătite în cadrul ONU. Cu titlu de exemplu, din

această categorie de instrumente, putem cita:
• Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice;
• Tratatul asupra principiilor ce guvernează activităţile statelor
în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului
extraatmosferic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti ş.a.
Activităţi normative se desfăşoară, în funcţie de specificul
obiectivelor lor, şi în alte organizaţii internaţionale. Astfel, Organizaţia
Internaţională a Muncii adoptă convenţii şi recomandări, primele devenind
obligatorii după ratificare, iar recomandările producând efecte juridice în
măsura în care statele membre le dau urmare sub formă de legi naţionale
sau în alt mod.
Organizaţia Maritimă Internaţională, în afara convenţiilor elaborate
de ea sau sub patronajul său (cu privire la securitatea maritimă, protecţia
mediului marin etc.), adoptă, printre altele, “coduri de conduită” care deşi,
nu obligă juridic statele membre, sunt aplicate de către acestea. Codul
Internaţional de Semnale, adoptat de această organizaţie în 1965, vizând
operaţiuni de salvare a vieţii omeneşti în largul mării, este socotit, de
exemplu, ca un ansamblu de norme internaţionale general acceptate.
Acelaşi calificativ poate fi atribuit şi normelor vizând securitatea navigaţiei
aeriene, elaborate în cadrul OACI ori al regulamentelor de carantină,
119
adoptate de OSM .
În afară de această activitate normativă, materializată în convenţii
cu forţă obligatorie ori în “coduri”, “regulamente” ori “norme”, a căror
aplicabilitate internaţională rezultă din acceptarea lor generală de către
state, cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale au caracter
de recomandare, unele dintre aceste acte purtând chiar această
denumire.
Altele sunt desemnate prin termeni diferiţi – rezoluţii, declaraţii,
decizii etc., între denumire şi valoarea juridică a actului respectiv
neexistând întotdeauna o legătură directă. Privite din punctul de vedere al
urmărilor lor, actele organizaţiilor internaţionale produc efecte fie cu privire
la funcţionarea organizaţiei, ca structură instituţională autonomă, fie
referitor la conduita statelor membre, în scopul îndeplinirii obiectivelor
pentru care organizaţia a fost constituită.
Actele care privesc funcţionarea organizaţiei, mecanismele sale
interne, se adresează fie statelor membre, fie unor organe subordonate
ale organizaţiei şi au ca obiect probleme cum ar fi: primirea de membri,
suspendarea sau pierderea calităţii de membru, acordarea statutului de
observator sau de membru asociat, adoptarea bugetelor şi repartiţia
cheltuielilor între statele membre, crearea de organe subsidiare, modul de
119
Raluca Beşteliu, op. cit. p. 123.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
desfăşurare a proceselor decizionale, validitatea deplinelor puteri ş.a.

Actele din această categorie sunt, în general, comune, deşi nu identice,
tuturor organizaţiilor internaţionale, diferenţierile rezultând din natura şi
scopurile fiecărei organizaţii.
De regulă, actele organizaţiilor internaţionale incluse în această
categorie au caracter obligatoriu şi formează ceea ce în literatura de
specialitate se numeşte ordinea juridică internă a organizaţiilor
internaţionale. Doctrina, confirmată în multe cazuri şi de jurisprudenţă,
reţine existenţa acestei ordini juridice, distinctă atât prin raport cu ordinea
juridică internă a statelor membre, cât şi prin raport cu ordinea juridică
internaţională generală, ai cărei principali actori sunt statele suverane.
Cea mai mare parte a actelor organizaţiilor internaţionale privesc
însă realizarea obiectivelor organizaţiilor şi se adresează statelor membre.
Aceste acte creează fie drepturi sau obligaţii concrete adresate unora sau
altora din statele membre, fie reguli generale de comportament în
raporturile dintre statele membre, decurgând din calitatea de membru, ori
dintre acestea şi organizaţie, în virtutea aceleiaşi calităţi. Din punct de
vedere al valorii lor juridice, autoritatea acestor acte este variată. Unele
pot avea caracter obligatoriu, altele doar valoare de recomandări adresate
statelor, a căror punere în aplicare depinde deci de voinţa acestora de a le
da curs.
Astfel, potrivit art. 25 al Cartei ONU, în problemele păcii şi securităţii
internaţionale, Consiliul de Securitate poate adopta rezoluţii obligatorii
pentru statele membre. Prevederi similare privind caracterul obligatoriu al
hotărârilor conţin şi statutele unor instituţii financiare, Constituţia
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ori a Organizaţiei Maritime
Internaţionale. Articolul 189 al Tratatului privind Comunitatea Europeană
instituie un regim juridic particular actelor adoptate de organele
comunitare, în baza căruia regulamentele, directivele şi deciziile acestora
sunt obligatorii pentru statele membre şi chiar direct pentru unele subiecte
120
din ordinea juridică internă a acestor state .
În marea majoritate a cazurilor, însă, organizaţiile internaţionale îşi
realizează obiectivele prin intermediul unor acte lipsite, în principiu, de
forţă obligatorie. Ele reprezintă recomandări adresate statelor membre,
care sunt libere de a le aplica sau nu.
Actele organizaţiilor internaţionale, având caracter de recomandări,
sunt adoptate prin consens sau vot, în organele lor deliberative, formate
din reprezentanţii statelor membre, care sunt astfel, simultan, autori şi
destinatari ai acestor acte. Uneori, aceste acte, cum sunt multe dintre
actele UNCTAD sau ale OIM, poartă chiar denumirea de recomandări. În
cadrul ONU, recomandările Adunării Generale şi ale ECOSOC, îmbracă,
121
de regulă, forma şi poartă denumirea de rezoluţie .
120
121
Florin Coman, . cit. p. 165.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
În alte organizaţii, actele organelor deliberative ale acestora sunt

denumite hotărâri, decizii, programe etc. Dar, indiferent de denumirea pe
care o poartă - rezoluţii, declaraţii, decizii etc. – aceste acte, odată
adoptate, impun obligaţii de comportament. În primul rând, calitatea de
membru al unei organizaţii internaţionale determină o anumită solidaritate
între membrii organizaţiei, pentru realizarea obiectivelor acesteia şi, ca o
consecinţă, cooperarea în punerea în aplicare a hotărârilor adoptate în
acest scop. În al doilea rând, tot ca o obligaţie de comportament, statele
care votează în favoarea unei anumite rezoluţii adoptate cu majoritatea
necesară de voturi, pot fi considerate ca fiind obligate să respecte, în baza
consimţământului dat, iar cele care s-au abţinut, în temeiul
consimţământului tacit, de vreme de abţinerea nu reprezintă un vot
negativ. În plus, nici un stat membru al unei organizaţii nu poate ignora, în
mod sistematic, recomandările organelor acesteia.
În afara unor asemenea obligaţii de comportament, de ordin
general, recomandările organelor deliberative ale organizaţiilor
internaţionale, indiferent de denumirea pe care o poartă, au o valoare
juridică intrinsecă. Luând în considerare, cu titlu de exemplu, rezoluţiile
adoptate în cadrul ONU, în principiu lipsite de caracter obligatoriu, se pot
122
reţine în acest sens următoarele aspecte :
a) măsurile recomandate de Consiliul de Securitate prin rezoluţiile
sale, privind soluţionarea paşnică a diferendelor îşi pot schimba
ulterior acest caracter. Atunci când, prin nerespectarea lor, se
consideră că este ameninţată pacea sau securitatea
internaţională, rezoluţiile respective devin obligatorii. Consiliul
poate impune aplicarea măsurilor decise, prin recurgerea la
mijloacele de constrângere prevăzute în capitolul VII al Cartei,
mergând până la utilizarea, în anumite condiţii, a forţei armate;
b) unele rezoluţii ale Adunării Generale, adoptate sub formă de
declaraţii, cum sunt declaraţiile privind decolonizarea, drepturile
omului, discriminarea rasială, soluţionarea paşnică a
diferendelor, conţin norme de comportament adresate
ansamblului statelor membre ale ONU, sau confirmă şi extind
principiile generale ale Cartei în diverse domenii. Din acest
punct de vedere, aceste declaraţii ar putea fi considerate ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept alături de
hotărârile judecătoreşti şi doctrină, menţionate expres în art. 38
al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie;
122
Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 126
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
c) în unele situaţii, rezoluţii ale Adunării Generale pot dobândi

ulterior adoptării un caracter convenţional şi, deci, o forţă
juridică obligatorie, dacă părţile cărora li se adresează le
acceptă formal şi le materializează în instrumente juridice
corespunzătoare. Se poate cita, în acest sens, Declaraţia
Adunării Generale privind regimul spaţiului cosmic, din 13
decembrie 1963, ale cărei principii au fost consacrate şi
dezvoltate în tratatul din ianuarie 1967. În acelaşi sens pot fi
privite şi rezoluţiile Adunării Generale, prin care se prezintă
statelor spre semnare, ratificare sau aderare, proiecte de tratate
internaţionale elaborate în cadrul unor organisme ONU;
d) rezoluţiile Adunării Generale prin care se adoptă “Declaraţii” al
căror conţinut se particularizează prin prescrierea unor principii
sau chiar a unor norme particulare de comportament, ca şi cele
adoptate prin consens sau cu o mare majoritate de voturi, pot fi
considerate ca reprezentând “etape” sau “acumulări” în
procesul de formare a unor norme noi de drept internaţional,
sau pot contribui la îmbogăţirea conţinutului unor norme
existente.
În lumina celor înfăţişate, se poate aprecia că actele ONU au o
anumită valoare normativă şi, din acest punct de vedere, joacă un rol
semnificativ în influenţarea comportamentului statelor. Concluzia poate fi
extinsă la actele organizaţiilor internaţionale, în general, care, prin
domeniile pe care le abordează, au un caracter novator şi stimulează
dezvoltarea unui cadru juridic tot mai bine articulat al cooperării dintre
state în aceste domenii.
V. 3. Activităţi de control şi supraveghere a respectării normelor de

drept internaţional
Odată cu dezvoltarea activităţii normative în cadrul organizaţiilor

internaţionale, se înregistrează şi o creştere a rolului acestora în
supravegherea şi controlul punerii în aplicare a normelor astfel elaborate.
Obiectivul acestei activităţi este deci, în primul rând, verificarea executării
de către state a angajamentelor internaţionale asumate în mod formal,
rezultând din prevederile instrumentelor internaţionale la care au devenit
părţi.
Controlul devine operaţional, deci are caracter obligatoriu, doar
pentru statele care au ratificat instrumentele internaţionale în cauză şi
numai atunci când aceste state recunosc competenţa în materie a
mecanismului care, potrivit instrumentelor respective (convenţii, pacte,
acorduri), este împuternicit să exercite controlul.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
În al doilea rând, deşi mai puţin evident, supravegherea şi controlul

exercitat de organizaţiile internaţionale se realizează prin promovarea şi
punerea în practică a unor norme internaţionale de comportament, de
largă generalitate, de pildă, unele standarde în domeniul drepturilor
omului, a combaterii poluării, utilizării unor resurse partajabile,
independent de obligaţiile formale asumate de către state în aceste
123
domenii .
Sistemele de control, ca şi limitele acestora, diferă de la o
organizaţie la alta. Ele depind de o serie de factori, printre care compoziţia
organizaţiei (dacă are caracter universal, continental sau regional),
domeniul activităţii sale şi, ca o consecinţă, aspectele care urmează a fi
supuse controlului, ca şi cadrul în baza căruia este acceptat şi instituit
controlul. Diferite sunt şi procedurile de control. În general, ele prevăd
raportări, în intervale regulate, din partea guvernelor interesate,înregistrări
şi soluţionări de plângeri şi, în anumite situaţii, anchete ori misiuni
informative.
Temeiul juridic al activităţilor de supraveghere şi control ale
organizaţiilor internaţionale rezultă, pe de o parte, din actele lor
constitutive şi pe de altă parte, din alte tratate internaţionale, care le
124
conferă atribuţii în acest sens .
Dintre actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, Carta
ONU stă la baza unora dintre cele mai evidente mecanisme de
supraveghere şi control. Pe lângă atribuţiile mai sus menţionate, conferite
prin Cartă Consiliului de Securitate, în domeniul menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale, reţinem pe acelea care revin Consiliului
Economic şi Social în privinţa respectării universale şi efective a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie.
Referindu-ne numai la acest ultim aspect, menţionăm că pentru
asigurarea unei protecţii efective a drepturilor omului, în temeiul art. 62-65
din Cartă, s-a înfiinţat în 1946 şi funcţionează sub egida ECOSOC, ca
principal organ al acestuia în domeniu, Comisia Drepturilor Omului, care la
rândul său, a înfiinţat, în 1947, Subcomisia de Luptă Împotriva Măsurilor
Discriminatorii şi Protecţia Minorităţilor. Sub egida aceluiaşi organ au mai
luat fiinţă Comisia privind Condiţia Femeii şi Comitetul Drepturilor
Economice, Sociale şi Culturale, creat de ECOSOC în anul 1985, pentru a
analiza şi urmări măsurile luate de state pentru asigurarea drepturilor
recunoscute în Pactul Internaţional relativ la drepturile economice, sociale
şi culturale, care nu prevedea un mecanism propriu de monitorizare.
Dintre instituţiile specializate, ale căror acte constitutive conferă
structurilor lor atribuţii privind supravegherea şi controlul punerii în
123
124
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. 97.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
aplicare, de către statele membre, a obligaţiilor asumate prin actele

organizaţiei, cel mai avansat sistem de control internaţional aparţine OIM.
Obiectivul principal al acestei organizaţii constă în formularea de norme
internaţionale privind raporturile de muncă şi urmărirea aplicării efective a
convenţiilor intervenite între state, ca şi în recomandările adoptate în
cadrul OIM în acest domeniu, al căror număr, cumulat se ridică la peste
trei sute.
Termenul de recomandare, aşa cum reiese din prevederile art. 19
al Constituţiei OIM, exprimă, din punct de vedere al efectului juridic, un
grad mai înalt de angajare în comparaţie cu efectul hotărârilor purtând
aceeaşi denumire, adoptate în alte organizaţii internaţionale. În unele
cazuri, recomandările privesc acţiuni pentru care, la un moment dat, nu
este posibilă adoptarea imediată a unei convenţii. Recomandările OIM, ca
şi convenţiile, se adoptă cu majoritate de două treimi. Ele sunt comunicate
tuturor ţărilor membre, în scopul de a li se da urmare sub forma unor
reglementări naţionale.
Activitatea de supraveghere şi control exercitată de OIM se
realizează prin utilizarea a două tipuri de proceduri;
a) proceduri bazate pe examinarea rapoartelor;
125
b) proceduri bazate pe examinarea reclamaţiilor (plângerilor) .
Primul tip de proceduri priveşte în primul rând state care au ratificat
convenţiile adoptate în cadrul OIM, care sunt obligate să întocmească
periodic (anual sau o dată la doi ani, după caz) rapoarte, însoţite de o
documentaţie pertinentă, asupra măsurilor întreprinse pe plan naţional
pentru punerea în aplicare a convenţiilor la care au devenit parte.
Rapoartele sunt analizate în instanţele OIM (Comitete de experţi) şi, în
cazul unor divergenţe, au loc discuţii directe între reprezentanţi ai
guvernelor interesate şi ai Directorului General al OIM.
Procedura reclamaţiilor intervine în situaţiile de încălcare a
convenţiilor. Plângerile pot fi declanşate de un stat împotriva altui stat, în
cazul în care ambele au ratificat convenţia ce se pretinde că nu a fost
respectată, ori din oficiu, de către Consiliul de Administraţie al OIM.
Consiliul OIM solicită observaţiile statului reclamat şi în cazul în care
acestea sunt socotite nesatisfăcătoare, se numeşte o comisie de anchetă
independentă.
Împotriva concluziilor şi recomandărilor acesteia, statul reclamat
poate face recurs la Curtea Internaţională de Justiţie. În afara statelor
membre, pot prezenta reclamaţii împotriva oricărui stat membru, care nu a
reuşit să asigure respectarea efectivă a vreuneia din convenţiile la care
este parte, organizaţiile patronale sau cele sindicale. Plângerile în materie
de libertate sindicală pot fi îndreptate şi împotriva statelor care n-au
125
Marţian Niciu, op. cit. p. 69.
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
ratificat convenţiile privind libertatea sindicală pentru că principiul libertăţii

sindicale este consacrat în textele constitutive ale OIM.
În cadrul UNESCO, actul constitutiv – Convenţia UNESCO –
prevede obligaţia de ordin general ca statele să prezinte rapoarte asupra
îndeplinirii documentelor internaţionale adoptate de această organizaţie. În
cazul anumitor convenţii (de exemplu Convenţia pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat, din 1954, Convenţia şi recomandările
privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, din 1960),
sunt create mecanisme proprii de urmărire a aplicării acestora: comisar
general neutru, ori comitet privind convenţiile şi recomandările.
Activităţi de supraveghere şi control desfăşoară şi OMS, pentru
convenţiile sau regulamentele adoptate (cum ar fi Regulamentul Sanitar
Internaţional), ori FAO, pentru normele alimentare cu caracter tehnic (ca
de exemplu Codex-ul alimentar, instrument complex care, în anumite
situaţii, poate da naştere la obligaţii). O trăsătură particulară o întâlnim în
activitatea de control exercitată la AIEA, în legătură cu “garanţiile” oferite
Agenţiei, care se realizează prin acorduri separate intervenite între
126
acestea şi statele membre .
În legătură cu activităţile de supraveghere şi control al organizaţiilor
internaţionale, rezultând din alte tratate internaţionale decât actele lor
constitutive, menţionăm organele create şi acţionând sub egida Adunării
Generale ONU şi ECOSOC pentru punerea în aplicare a convenţiilor
pertinente adoptate în această materie în cadrul ONU. Este vorba despre;
Comitetul pentru drepturile omului, creat în baza art. 28 al Pactului privind
drepturile civile şi politice; Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale,
creat în baza art. 8 al Convenţiei Internaţionale privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare faţă de femei, constituit în aplicarea art. 22 al
Convenţiei Internaţionale din 1979, cu acelaşi titlu, şi Comitetul împotriva
torturii, care a luat fiinţă în 1987 în baza art. 17 al Convenţiei împotriva
torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În
general, aceste organe nu au atribuţii de tip jurisdicţional, nu pot lua decizii
obligatorii pentru statele părţi, iar procedurile folosite se încadrează în
127
schemele clasice în cadrul ONU .
126
127
Raluca Miga Beşteliu, op. cit. p. 130
______________________________________________________
__________________________________________
PARTEA II
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Indicaţi modalitatea prin care o declaraţie a A.G. /O.N.U.

poate obţine forţă juridică obligatorie pentru membrii
societăţii internaţionale:
a) prin semnarea ei de către toţi membrii A.G.;
b) prin invocarea ei în cadrul unei proceduri judiciare;
c) prin înserarea ei integrală într-un tratat ulterior,
R–c
2. Care dintre organizaţiile enumerate mai jos adoptă

documente internaţionale cu forţa juridică obligatorie:
a) Organizaţia Meteorologică Mondială;
b) Organizaţia Internaţională a Muncii;
c) Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale.
R–b
3. Codurile de conduită obligă juridic statele, dacă sunt

formulate de:
a) Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
b) Uniunea Poştală Universală;
c) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă.
R–a
4. ECOSOC dispune pentru controlul respectării drepturilor

minorităţilor de următorul organism:
a) Comitetul Drepturilor Economice, Culturale şi Sociale;
b) Comisia pentru Condiţia Femeii;
c) Comisia Drepturilor Omului.
R-c
5. Activitatea de control exercitată de AIEA este garantată de:

a) apartenenţa Agenţiei la sistemul instituţionalizat al ONU;
b) acordurile separate încheiate cu statele membre ONU
c) prin prevederile Dreptului tratatelor.
R–b
______________________________________________________
__________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
CONŢINUT
APOSTU I, ARAT GH.,ARAT 0.,COŞUG O. - Prelegeri de drept

internaţional public si privat, ed. ALMA, Galati,2005;
ANGHEL I.M. - Tratat de drept internaţional, ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
ALBU A.D. - Cooperarea economica şi tehnico-ştiinţifică, ed. Politică,
Bucureşti, 1973;
ARISTOTEL - Politica, ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924;
BEŞTELIU MIGA R. - Introducere în dreptul internaţional public, ed. ALL,
Bucureşti, 1997;
BEŞTELIU MIGA R. - Organizaţii internaţionale interguvernamentale, ed. ALL
BECK, Bucureşti, 2000;
BULL H. - Societatea anarhică, ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998;
BOLINTINEANU AL., NĂSTASE Ad., AURESCU B. - Drept Internaţional
contemporan, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2000;
BOLINTINEANU AL, NĂSTASE Ad. , Drept internaţional contemporan,
ed .Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996;
COMAN Fl. - Drept internaţional public, ed. Sylvi, Bucureşti, 2001;
CLOŞCA I. - Conflictele armate şi căile soluţionării lor; ed. Militară,
Bucureşti, 1982;
CIOBANU E., POPESCU M., PAUN M., ŞTEFĂNESCU GOANGA Z. - Dicţionar
explicativ al limbii romane, ed. Floarea Darurilor, Bucureşti, 1997;
CAROL A., GARIGUES I, IVERNEL M, Dicţionar de istorie a secolului XX, ed. ALL
EsentiALL, Bucureşti, 2000;
DUCULESCU V. - Diplomaţia secretă, ed. Casa Europeană, Bucureşti 1992;
ECOBESCU N., DUCULESCU V. - Drept internaţional public, ed.
Hyperion, Bucureşti, 1993;
FUEREA Aug. - Manualul Uniunii Europene, ed. Univers Juridic, Bucureşti,
2004;
GEAMANU Gr. - Drept internaţional public, ed. Didactica si pedagogică,
Bucureşti, 1981;
GUZZINI Ştefan - Realism si relaţii internaţionale, ed. Institutul European,
Bucureşti, 2000;
HOFFMAN H.S.- The Long Road to Theory, ed. International Politics and Foreign
Policy, Collier MacMillan, Londra, 1967;
ILIESCU Ad. P. - Introducere in politologie; ed. ALL, Bucureşti, 2003;
IONESCU M.E.- După hegemonie, ed. SCRIPTA, Bucureşti, 1993;
LOTH W. - Împărţirea lumii, ed. Saeculum, Bucureşti, 1997;
MIHAILA M. - Elemente de drept internaţional public şi privat, ed. ALL BECK,
Bucureşti, 2001;
NICIU M.~ Drept internaţional public, ed. SERVOSAT, Arad,1999;
NICIU M., MARCU V., DIACONU N., PURDA N, MACAROVSCHI . - Culegere
de documente de drept internaţional public, ed. Lumina Lex., Bucureşti,
1997;
______________________________________________________
PAUL V., COSCODARU , Centrele de putere ale lumii, ed. Ştiinţelor sociale si
politice, Bucureşti, 2003;
SCAUNAS St. - Drept internaţional public, ed. ALL BECK., Bucureşti, 2002;
VOICULESCU M. – Istoria doctrinelor politice, ed. Hyperion XX, Bucureşti,
1992.
______________________________________________________

Organizatii Relatii Internationale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organizatii Relatii Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" GALAŢI

FACULTATEA de ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

ORGANIZAŢII ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL I APARIŢIA Şl DEZVOLTAREA DISCIPLINEI RELAŢIILOR

CAPITOLUL II SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ Şl RELAŢIILE

CAPITOLUL III RELAŢIILE INTERNATIONALE CONTEMPORANE………. 15

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAŢIILE

CAPITOLUL II STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ORGANIZAŢIILOR

CAPITOLUL IV SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN

CAPITOLUL V CONTRIBUŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNATIONALE LA

Apariţia şi dezvoltarea disciplinei relaţiilor internaţionale

La începutul secolului XXI, studiul relaţiilor internaţionale constituie

(de cooperare sau de tip conflictual) geopolitica, diplomaţia şi negocierile

Există deja un nume şi o înfăţişare şocantă pentru acest început de

Cauzele obiective se referă la trăsăturile inerente ale naturii umane

Strategia adoptată de democraţiile occidentale pentru a preveni un

starea de fapt conduce la necesitatea unui constelaţii numită balanţă a

• Studenţii să explice şi să dezvolte principiile de bază ale relaţiilor

2.1. Relaţiile internaţionale şi subiectele acestora

Când vorbim de societate, înţelegem totalitatea oamenilor care

2. 1. 1. Societatea internaţională - este formată deci, în primul rând din

Spre deosebire de societatea internă în cadrul căreia puterea este

2. 1. 2. Relaţiile internaţionale actuale - de o mare complexitate şi cu o

2.1.3 Subiectele relaţiilor internaţionale - În definirea relaţiilor

II. 2. Conexiunile relaţiilor internaţionale cu dreptul internaţional,

Intre nivelul structural reprezentat de relaţiile internaţionale (în sens

mijloacelor pe care guvernele sau forurile politice de conducere ale

1. Ce se înţelege prin societate internaţională:

a) totalitatea obiectivelor, scopurilor şi mijloacelor pe care

III.1. Principiile relaţiilor internaţionale

Ordinea juridică internaţională presupune existenţa unui cadru legal

care trebuie să constituie temelia ordinii internaţionale care se opune

1. Egalitatea suverană a statelor - definită ca ansamblul drepturilor statului

Carta ONU în art. 2 (3) prevede că toţi membrii organizaţiei vor

comunităţii internaţionale nu pot invoca un principiu pentru a încălca un alt

III. 2.Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor internaţionale actuale

Relaţiile internaţionale în sens larg, sunt relaţii care se desfăşoară

Se apreciază că fenomenul mondializării, care uşurează

Globalizarea se explică, în primul rând printr-o creştere fără

În legătură cu fenomenul de mai sus se află şi tendinţa

III. 3. Clasificarea relaţiilor internaţionale

Definind relaţiile internaţionale ca fiind totalitatea legăturilor şi

dinamic reflectă lumea contemporană în care partenerii sunt prinşi într-un

III. 3.1. Relaţii politice

III. 3. 2. Relaţii economice

Relaţiile economice internaţionale ca legături şi raporturi sociale,

producţiei de bunuri, serviciilor, tehnico-ştiinţific, financiar-bancar şi al

¾ acorduri bilaterale – privind schimbul de mărfuri, servicii,

III. 3. 3. Relaţii culturale

Acest tip de relaţii internaţionale privesc, pe de o parte, schimburile

III. 3. 4. Relaţii juridice

Acestea funcţionează datorită necesităţii soluţionării unor raporturi

III. 3. 5. Relaţii diplomatice

Aceasta constituie, de fapt, corolarul relaţiilor internaţionale,

Marea majoritate a documentelor juridice prin care se

1. Care dintre următoarele principii nu este aplicabil relaţiilor dintre

a) faptul că sunt gestionate de un stat hegemon;

4.Tratatele de neagresiune sunt:

I.1. Consideraţii introductive

Există opinii după care, constituirea organizaţiilor internaţionale ar

- Uniunea Radio - Telegrafică Internaţională - descoperirea undelor

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (O.N.D.I.

O organizaţie internaţională ia fiinţă în temeiul exprimării acordului