TEORIA ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE

1. Teorii. Sensuri. Concepte. Relatii Internationale. Organizatii.

Ultimele doua secole au impus la nivel global o serie intreaga de concepte, sisteme si realitati. Toate acestea pe fondul nasterii sistemelor politice organizate, dar si al unor constrangeri de natura istorica si conceptuala. Revolutia franceza declanseaza ceea ce poate fi numit la nivel global si teoretic fuga istoriei. Acest fenomen se datoreaza nu doar redimensionarii realitatilor batranului continent la finele secolului al XVIII-lea si inceputului de secol XIX, ci si rapiditatii cu care marile puteri au inteles ca baza puterii absolute va fi detinuta de aceia care vor detine informatia. Aparitia primelor structuri nonstatale, organizatii cu caracter inchis sau deschis, din care faceau parte Marile Puteri constituie punctul de plecare al intregului parcurs istoric pe care omenirea il va fi traversat in secolul XX. Traim intr-o lume a extremelor, in care cel mai mult conteaza ziua de astazi. Niciodata istoria si viata nu au fost mai reduse la prezent ca acum. Proverbialul pragmatism american a redus istoria la secvente de o descriptivitate agasanta. Rapiditatea cu care circula informatia este aceea care face diferenta astazi intre state, atat din perspectiva politica, economica, militara, cat si culturala si geostrategica. O analiza pertinenta a lumii secolului XXI nu poate fi realizata fara informatii de ultima ora. Organismele internationale create teoretic pentru a asigura stabilitatea, pacea la nivelul lumii, nu sunt altceva decat organisme supuse jocului puterii celor mai puternici actori de pe scena internationala. Marile cancelarii occidentale isi cristalizeaza actiunile politice in functie de toate aceste jocuri si totodata au creat la nivel institutional si educational scoli de gandire. La randul lor aceste scoli de gandire au dat nastere primelor teorii si concepte, adevarate paradigme ale relatiilor internationale, menite sa explice actiuni. Teoria este un tablou, mintal alcatuit, in baza unor realitatii, o prezentare a organizarii unui domeniu si a conexiunilor dintre partile sale. (Kenneth Waltz, 8). In cadrul unei teorii se imbina enunturi descriptive, cu titlu definitiv, enunturi non-factuale teoretice, rolul acestora din urma fiind de a da sens datelor noii realitati. In definitiv teoria are rolul de a justifica actiuni din perspectiva permanenta a celui care detine adevarul. Teoria presupune imbinarea deductiei cu inductia. In domeniul relatiilor internationale teoriile analitice - care tind sa studieze elemntele ansamblului si relatiile dintre acestea - sunt doar parte a unui angrenaj mintal care ar trebui sa includa si realitatile curente, actiuni imprevizibile la nivelul organizatiilor. Unul dintre teoreticienii relatiilor internationale si organizatiilor, K. Waltz, afirma ca teoria ar trebui sa cuprinda trei elemente: unitatile componente ale sistemului, interactiunea dintre acestea si structura. Unitatile componente sunt reprezentate de state;

La nivel politic global, principiul organizator al acestui sistem al relatiilor si organizatiilor internationale il reprezinta: anarhia. Teoretic nu exista nici o autoritate care sa impuna constrangeri la nivelul actiunii politice a statelor, nimeni nu este indreptatit sa comande, nimeni nu este obligat sa se supuna. Cu toate acestea practic aparitia organizatiilor internationale a avut rolul de a ordona anarhia din sistem. Totodata exista, fara tagada, la nivelul politicii mondiale o serie de lideri care imprima o directie in politica mondiala. Asa cum aratam si mai sus rolul organizatiilor internationale, de orice natura ar fi acestea, directioneaza fluxul economic, militar sau cultural, dand nastere polaritatii. Polaritatea este cea care conditioneaza practic relatiile dintre state. Teoriile explica legi (). Legile sunt fapte de observatie. La prima vedere cele doua concepte reduse la axiome, ca in cazul de mai sus sunt perfect logice si coerente. Cu toate acestea legea este o creatie valabila doar intr-o unitate de timp, de la legile fizicii si pana la cele ale dreptului, acestea nu reprezinta decat realitati temporare. In aceste conditii teoriile isi pierd valabilitatea si tind sa se transforme in nonrealitati sau realitati factuale. In arena internationala legile si teoriile apartin fiecarui actor in parte, iar acesta trebuie sa le cunoasca in detaliu pe fiecare, pentru a se folosi, asemeni unui avocat, de utopia lor. In urmatoarele etape vom analiza atat ideea de teorie a organizatiilor si relatiilor internationale, cat si pe aceea de teorii ale organizatiilor internationale. O teorie desi este asociata realitatii, ramane distincta de realitate. In fond realitatea nu poate fi congruenta nici cu teoria, dar nici cu un model pe care aceiasi teorie incearca sa-l acrediteze. Un model, spune Waltz, reprezinta o aplicabilitate a teoriei, dar un model are tendinta de a se indeparta de la realitate, datorita simplificarii sau complicarii lui prin elemente teoretice. O macheta de masina ar trebui sa arate ca o masina. Forta explicativa a teoriei, este data nu de apropierea de realitate, ci de indepartarea de ea. Cu alte cuvinte realitatea apartine fiecaruia dintre noi, dar la nivelul organizatiilor si politicilor internationale realitatile se conserva la nivelul jocului, dar mentalitatile schimbate, datorita informatiei noi acumulate, pot crea mutatii fundamentale la nivel teoretic. Organizatiile internationale functioneaza dupa modele structurale structurate juridic si administrativ, dar la nivelul realitatii ele se comporta anarhic si in functie de actiunea interioara si exterioara a membrilor. Cunoasterea trebuie sa preceada teoria, dar paradoxal, teoria sta la baza cunoasterii. Acest paradox aminteste de afirmatia platoniciana ca nu putem cunoaste nimic, pana nu stim totul. Teoria ca si politica nu reprezinta un edificiu al adevarului, ci o reproducere convenabila a realitatii, un cadrul mintal suspus propriilor noastre sentimente si concepte. Insasi ideile de la care au pornit concepte precum: statul sau natiune, istoria sau timpul au un format holistic. Teoria izoleaza un fragment de realitate de celelalte, izolarea este o preconditie a dezvoltarii unei teorii. Constructia teoriile presupune mai degraba o aplicare a operatiunilor logice ale mintii umane,

decat o analiza a datelor observate. In aceste conditii vom defini in continuare, pe cat posibil, modelul uman actual, conceput prin prisma realitatilor cunoscute la scara umanitatii astazi. Societatile omenesti construiesc obiecte si indivizi in mod similar, atat obiectele cat si indivizii prin identificare, delimitare si clasificare, dau nastere conceptului de cultura. Cultura materiala si cultura spirituala, concepte care se completeaza reciproc, creand in secolul al XIX-lea, ideea de spatiu cultural, idee identificabila cu conceptul de natiune. Conform majoritatii dictionarelor explicative, termenul de cultura implica, totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire in procesul practicii social-istorice, precum si a institutiilor necesare pentru crearea si comunicarea unor valori. Mai potrivita pare sa fie cea de-a doua definitie, care face referire la cultura arheologica: totalitatea uneltelor, vaselor, asezarilor, elementelor artistice si religioase, cu trasaturi proprii unui anumit teritoriu si unei anumite perioade istorice, prin care se reconstituie imaginea unei comunitati omenesti din trecut si gradul ei de dezvoltare. Afirmam la inceput ca societatile omenesti, construiesc atat obiecte cat si indivizi, ceea ce presupune nu un act de creatie, care sa-i ofere individului libertatea unei alegeri, ci un act prin care societatea in care traieste il modeleaza dupa tipicul si regulile ei. Asemenea unui obiect, cu forme diferite, dar cu intrebuintari asemanatoare, apare si omul. Omul se naste mostenind cultura societatii in care s-a nascut. Secolul al XXI-lea afirma tot mai mult ideea de cultura si universalitate, unitate prin diversitate, cu toate acestea fiecare cultura beneficiaza de un grad mai mare sau mai mic de acceptare, avand perspective diferite asupra viitorului. O analiza a societatii, presupune implicit o definire a termenului si a semnificatiilor sale. Cultura implica o societate, societatea implica la randul ei un grad de cultura. Societatea este totalitatea oamenilor care traiesc laolalta, fiind legati intre ei prin anumite raporturi de productie, morale si spirituale. Ansamblu unitar, sistem organizat de relatii intre oameni, istoriceste determinate. Societatile sunt sisteme deschise, dezordonate, folosirea conceptului de societate, impune asupra realitatii sociale un format holistic, impune ideea ca distinctia intre procese endogene si exogene, si ca, peste tot, contextul relevant pentru viata sociala este o unitate teritoriala, organizata politic dupa modelul statului-natiune (Fredrik Barth). Conceptele noastre de cultura si societate, celebreaza legaturi intre institutii disparate, armonia din interiorul comunitatilor desi stim ca interesele, valorile si experientele sunt contestate intre persoane aflate in interactiune stabila. Comportamentul social este construit si nimic nu indica ca doua persoane interpreteaza la fel un fapt. Oamenii traiesc cu un orizont mult mai limitat decat societatea in intregul ei, pe care nimeni nu o poate vedea, ea este conceptualizata de antropologi si sociologi. Ceea ce se intampla este intotdeauna diferit de intentiile oamenilor. (Fredrik Barth). Observam ca in fapt conceptele de societate si cultura, prin definitie se completeaza reciproc, cu toate acestea, criticii secolului al XX-lea, cauta sa separe ideea de cultura de ideea de natiune si spatiu inchis, ceea ce Gustav Kossinna in "Die Herkunf der Germane", (1911), considera ca fiind implicite, contribuind astfel la dogma nazista. In acest sens Binford, considera ca adaptarea ecologica devine cea mai importanta explicatie pentru diferentele culturale, lucru facut si de Hegel (1997, p. 77), dar la randu-i acesta tinde sa renunte la ideile de difuzionism si migratiune, care ar fi putut duce la modificari culturale si sociale importante. La fel ca si arheologia, termenul de cultura a tins sa devina indispensabil in secolul al XIXlea, cand nationalismul impunea o idealizare romantica a diferentelor etnice si nationale, si chiar o

credinta in existenta unor factori biologici care le explica. Arheologia avea ca scop reconstituirea originilor natiunilor, o istorie culturala a teritoriilor. Astfel conceptele de cultura, natiune, societate, arheologie devin parte a jocului istoric. Eriksen, afirma in 1997, ca "granitele politice trebuie sa suprapuna pe cele culturale", ceea ce ar fi presupus, ceea ce afirmam mai sus, despre actele de constructie sau de creatie, constituirea unei societati dintr-o masa de anonimi. Si totusi, acest lucru sar fi putut intampla doar in cazul societatilor de tip utopic, comunist, nazist. Vom observa ca in cea mai mare parte critica occidentala a culturii tinde intr-o maniera teoretica sa devina abstracta. Cu toate acestea, Anderson, avea dreptate, in 1999, afirmand: "membrii oricarei natiuni, fie ei chiar ai celei mai mici, nu vor cunoaste niciodata pe cei mai multi dintre conationalii lor . si totusi in mintea fiecaruia traieste imaginea comuniunii lor". Natiunile sunt comunitati imaginate, ca si culturile si societatile. Toate acestea prind contur in mintea omului dintr-o nevoie acuta de istoricitate si universalitate. Cultura nu exista ca o entitate, ca un obiect ce poate fi descris, ci poate fi conceputa ca os serie de acte individuale, care au ca scop producerea de sens. Cultura nu poate fi redusa la un sistem alcatuit din elemente legate intre ele pentru ca formele culturale se articuleaza prin comportament, prin actiune sociala. O intelegere a societatii cere o intelegere a culturii materiale, dupa cum intelegerea culturii necesita o intelegere a societatii (D. Miller). Oamenii nu sunt oameni fara cultura materiala, traim in medii artefactuale care nu numai ca influenteaza ceea ce suntem, ci si fac parte din ceea ce suntem. Existenta unei culturi materiale presupune si existenta unei culturi spirituale, oricat a incercat societatea comunista sa modeleze omul dupa lozinca "noi muncim nu gandim", totul s-a dovedit a fi fals. Omul nu poate trai fara spirit, altfel nu ne-am departa prea mult de societatea antropoidelor si de buna seama rudele noastre cele mai apropiate ar fi maimutele. Cultura materiala leaga omul de obiect, de materialitate, intr-un mod care poate conduce la ierarhizarea societatilor, la aparitia si dezvoltarea structurilor de putere. Obiectele exprima cuvinte, cuvintele rationamente, idei indispensabile aparitiei culturii si civilizatiei. Traim intr-o societate materialista prin definitie, realitatile sociale si ierarhiile de putere se construiesc pe aceasta baza, cu toate acestea in ansamblul toate aceste realitati creeaza o cultura si o civilizatie. Indirect structurile de putere create intr-o societate pe baza materiala, sfarsesc prin a se culturaliza, a-si cauta legitimitate parentala si spirituala. Cumpararea unui tablou de Rembrandt, este pentru proprietar o incercare de culturalizare, indirect el afla ca pictura si pictura lui Rembrandt reprezinta ceva, un act de cultura, un act de creatie. Cultura este creatie. Iata ce afirma Constantin Radulescu-Motru, in 1904: "Cultura este o conditiune indispensabila pentru dezvoltarea popoarelor iesite din barbarie. In cultura se oglindeste finalitatea constiintei sociale, prin ea faptele omenesti dobandesc un inteles mai inalt, devin istorice. Poporul fara cultura n-are istorie, fiindca nu are un criteriu care sa stabileasca valoarea evenimentelor petrecute ". Astazi o astfel de afirmatie ar putea fi usor considerata ca falsa, oare populatii din Africa, Oceania, care nu au stocat o informatie scrisa, nu au o istorie si astfel nu-si demonstreaza intr-un fel sau altul "utilitatea" la nivelul altor populatii. Cu ce pare mai culturalizata Europa cruciadelor si a evului mediu, cu bunele si relele ei decat un trib dintr-o insula din Pacific? Obiceiurile si traditiile nescrise ale unui popor sunt cultura in cel mai pur sens cu putinta, ele alcatuiesc seturi de valori materiale si spirituale indispensabile existentei umane. Cultura reprezinta insasi intregul existentei si devenirii spiritualitatii umane, exista zeci de mii de culturi, dar o singura civilizatie.

Conform definitiilor, civilizatia apartine orizontului de dezvoltare materiala si spirituala a unei societati. Istoria sociala si culturala este civilizatie. Toate conceptele luate in discutie pana acum sunt legate definitoriu de notiunea de istorie. Definitia termenului presupune in fond o povestire despre oameni, iar povestirea presupune cunoasterea omului. Istoria nu se poate baza pe legi, nu este o stiinta, pentru ca nu exista legi istorice, ci doar faptele, iar faptele apartin ca si legile oamenilor, faptele sunt mai mult sau mai putin precis cunoscute. Iata legatura dintre istorie si psihologie, ambele studiaza comportamentul uman, prima se limiteaza la al povestii, cealalta cauta in spatele actiunii umane, faptului, ratiunea si o analizeaza. Ambele discipline beneficiaza de unicitatea omului, crearea unor tipare, cautarea unei ciclicitati a istoriei sau catalogarea comportamentului uman, sunt pe deplin supuse faptului ca nici un om nu seamana cu altul. In plus unicitatii creatiei umane, neputintei cautarii unor legi universal valabile istorice sau psihologice, tiparele create tin de obiectivitatea si subiectivitatea celor implicati in analiza. Bibliografie Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internationale, Iasi, 2006 Daniel Miller, Material Culture and Mass Consumption, Oxford, 1987 Daniel Miller, Material Cultures: Why Some Things Matter, Chicago University Press, 1998 Fredrik Barth, The analysis of culture in complex societies, Ethnos, 54, 3-4, 1989, p. 120-142 Clliford Geertz, The interpretation of cultures, Selected assayes, New York, 1973, p. 33-54 G. W. F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Bucuresti, 1997, p. 70-100 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor, Bucuresti, 2001 Fernand Braudel, Gramatica civilizatiilor, vol. I, Bucuresti, 1994 Mircea Malita, Zece mii de culturi, o 818f57i singura civilizatie, Bucuresti, 1998 Peter Burke, Istorie si teorie sociala, Bucuresti, 1999. Aparitia organizatiilor internationale. Definire. Tipologie Statutul si rolul organizatiilor internationale Termenul de organizaie internationala s-a impus in limbajul diplomatic si politic incepand cu prima jumatate a secolului al XX-lea, pentru ca pe aproape tot parcursul veacului anterior, sa fie folosite concepte de genul sindicatul public international, biroul international, comisia internationala. Pentru prima data sintagma mai sus amintita a fost probabil folosita de catre James Lorimer, in deceniul 8 al secolului al XIX-lea si preluat de catre germanul Constantin Frantz spre sfarsitul veacului.

Walter Schcking si Paul Reinsch, vor permiteconsacrarea definitiva a termneului la inceputul secolului XX in cadrul a doua volume care teoretizau problema realtiilor dintre state: Organizatiile lumii si Uniunile internationale publice. Odata cu cristalizarea conceptului, dar si cu aaritia primelor organsme internationale au fost dezvoltate trei curente principale care aveau sa defineasca rolul acestora ca instrumente, ca arene si ca actori. ca instrumente - organizatiile sunt vazute ca instrumente prin care statele isi urmaresc propriile interese, asa cum reiese chiar din deceiziile acestora. Ca arena - un adevarat loc de joaca, o tala de sah, adevarate forme ale scenariilor diplomatiei, unde actorii condamna, se justifica, intr-o incercare de coordonare coerenta a propriilor actiuni politice; Ca actori - in acest caz statele apar ca entitati suverane, in care deciziile finale reprezinta vointa unanima a membriilor;

Tipologia organizatiilor internationale este cu mult mai complexa decat apare la prima vedere, in anuarul Organizatiilor internationale, sunt indentificate nu mai putin de 15 categorii de organizatii. 1. federatii de organizatii internationale - organizatii internationale, interguvernamentale sau nonguvernamentale, care grupeaza cl putin alte trei organisme regionale; organizatii cu participare universala, organizatii nonprofit interguvernamentale sau nonguvernamentale, cu membrii din toate zonele geografice, cu managemnt si control politic; organizati cu participare intercontinentala - organizatii internationale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale ai caror membrii si ale caror preocupari depasesc o regiune anume; organizatii cu participare regionala - toate organizatiile internationale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale, ai caror membrii si preocupari sunt restranse la o regiune; organizatii ce emana din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme, orice organism international nonprofit, interguvernamental sau nonguvernamental, ce poate fi considerat o emanatie a unei anumite oragnizatii, loc, persoana sau obiect de proprietate, fara o participare formala; organizatii ce au o forma speciala, inclusiv fundatiile si fondurile de incredere organizatii internationale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale banci, biblioteci, institute de instruire, laboratoare .; organizatii nationale cu o orientare internationala - organizatii nationale cu o forme variate de activitate internationala sau cu preocupari precum: cercetare, pace, dezvoltare, ajutor;

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

organizatii internationale inactive sau desfintate - nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale, care au fst desfintate, sunt inactive in momentul respectiv sau sunt in stare latenta; organisme recent aparute sau neconfirmate inca, a caror creare a fost recent raportata sau propusa, dar despre care nu exista informatii; organisme subsidiare si interne apartinand altor organisme independente in cadrul unor organizatii internationale complexe; interne, unitati

9.

10.

11.

ordine religioase, fraternitati si institute seculare, ordine sau congregatii religioase, militare, fraternale, organisme similare bazate pe leadership charismatic sau devotat unui set de practici religioase; serii de conferinte autonome - fara secretariat - cu un nume distinct si periodicitate, care nu se afla in responsabilitatea unei organizatii permanente; tratate si acorduri multilaterale - tratate, conventii, pacte, protocoale sau acordui mutilaterale, exceptandu-le pe acelea care privesc o singura tara, un eveniment specific sau crearea unui organism interguvernamental;

12.

13.

Primele sapte tipuri sunt considerate a fi organizatii internatioanle conventionale, putand fi asa cum am vazut interguvernamentale sau nonguvernamentale. Aici putem aduce in discutie directa distinctia dintre ONU si UE sau Amnesty Internatioanal si Greenpeaces. La prima vedere organizatiile interguvernamentale au ca membrii state, adesea reprezentati prin agenti guvernamentali, in timp ce acelea nonguvernamentale unt formate din actori nonguvernamentali. In cazul Organizatiei Internationale a Muncii, exista membrii din ambele categorii. Clarificarea in acest caz ar trebui sa vina din Rezolutia 288 (X) s Consiliului economic si Social al ONU, din februarie 1950, care afirma: orice organizatie internationala care nu este creata prin acord interguvernamental nu poate fi considerata organizatie nonguvernamentala. Celelalte sase tipuri amintite sunt considerate a fi - tipuri speciale, intrucat incadrarea lor confrm Dreptului Internatioanal si reglementarilor existente nu se poate face. O a doaua clasficare a organizatiilor internationale este in functie de obiectul de interes: a. ajutor umanitar; schimb cultural; pace si dezarmare; sprijin pentru dezvoltare; drepturile omului; mediu; b. securitate si pace; comert si alte activitati economice; bunastare sociala si drepturile omului; c. cultura si recreere; educatie si cercetare; sanatate, servicii sociale; mediu, dezvoltare si conditii de locuire; legislatie si politici; filantropie si voluntariat; activitati internationale; religie, afaceri, societati profesionale si sindicate; grupuri neclasificate; O a treia claificare apartine teoreticienilor Volker Rittberger si Bernhard Zangl, in care este corelat criteriul tipului de membrii cu cel al competentelor.

Membrii pot avea o participare: universala, regioanla, economica sau culturala (rstrictionata pentru ultimele trei). ONU si Organiztia Internationala a Muncii pe de-o parte; Ue si Agentia Spatiala Europeana sau Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol; Un statut si loc special il ocupa organizatiile de securitate, din acestea fac parte organizatiile guvernamentale precum ONU, NATO, OSCE, UE, GUAM, CSI etc. Organizatiile internationale de securitate isi au originea in consensul statelor de a coopera in probleme de reducere a violentei si realizae a pacii si securitatii, printr-o serie de acorduri si mecanisme. Exista cel putin patru seturi de sarcini pentru care organizatiile de acet tip militeaza: pro movarea dialogului de securitate si gestionarea crizelor ca sarcini de baza destinate stabilirii si-sau mentinerii pacii: crearea de sisteme de cooperare militara bazate pe constrangeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitatile militare, sau pe capacitatile comune pentru misiuni de mentinerea pacii; promovarea standardelor democratice si respcetarea drepturilor omului ca scopuri in sine, promovarea securitatii prin mecanisme economice, intarind atat prosperitatea, cat si interdependenta actorilor, intr-o incercare de reducere a terorismului si a prolferarii armelor nucleare sau de distrugere in masa;

O analiza pertinenta a statutului si rolului unei astfel d organizatii ar trebui facuta prin prisma durabilitatii si eficientei. Din punct de vedere al teoriei aplicate in analiza organizatiilor internationale, cele doua curente traditionaliste, realisml si neorealismul nu acorda o prea mare importanta organizatiilor internationale, acestea fiind considerate doar modalitati de camuflare a intereselor statelor sau forumuri necesare obtinerii acordului de principiu al unor state mai slabe in privinta raporturilor de securitate. Influenta asupra comportamentului marilor puterii este redusa, acestea actionand unilateral, tot asa este considerat si criteriul durabilitatii, care nu face decat sa contribuie la o stare de facto. In 1957, Karl Deutsch, considera ca organizatiile internationale ar trebui identificate sau considerate comunitati de securitate conform urmatoarelor principii: inexistenta planurilor militare ale unui membru fata de ceilalti; existenta unor valori politice comune sau compatibile; existenta capacitatii guvernelor corespunzatoare; de a reactiona rapid si fara violenta, cu mijloace

existenta unui comportament predictibil al unor membrii;

existenta unor programe comune de instruire si schimb, a unor acorduri multilaterale sau bilaterale;

Exemplele aduse in discutie de Deutsch, erau NATO si CECO din care avea sa se dezvolte UE. Contraexemplu ar putea fi considerata ONU sau OSCE. Aceste organisme sau o serie de state au dezvoltat in cadrul internationale o serie de forme de cooperare, care sa camufleze actiuni care contravin in fapt Dreptului international, dar reglementate ulterior pirn acelasi drept: parteneriatul de securitate regional, forme de securitate colectiva, sisteme de alante opuse; In sistemul mondial securitatea nu presupune doar probleme de ordin militar, ci si probleme economice, culturale, sociale, ecologice etc. Ideea constituirii unei organizatii internationale, menita - in principal - sa contribuie la mentinerea pacii in lume, este foarte veche. Inceputurile sunt legate de ,,marea uniune' a lui Confucius si au inregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativa a lumii intregi, a lui Dante, De jure belli ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. i acestea sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lunga de proiecte dintre care multe erau pure utopii. In secolul XIX, insa, asemenea planuri devin atat de insistente incat este clar ca se nascuse o etapa de pregatire a terenului pentru transpunerea ideii in practica. Conjunctura prielnica s-a creat abia in anii primului razboi mondial. Marile pierderi umane si uriasele distrugeri materiale au impus orientarea preocuparilor cercurilor oficiale si ale unor particulari spre prevenirea in viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism international care sa militeze pentru mentinerea pacii. Eforturile depuse au fost cu totul justificate: primul razboi mondial s-a incheiat cu moartea a 1,9 milioane de germani, 1,4 milioane francezi, 0,7 milioane englezi, 0,5 milioane de italieni, 0,4 milioane de sarbi etc. Prima etapa practica a constituirii celei dintai organizatii internationale, Societatea Natiunilor, a corespuns asadar anilor 1914-1918, cand au fost elaborate numeroase proiecte, particulare sau publice. Din domeniul privat, cele mai active studii au fost initiate de Liga pentru intarirea pacii, din Statele Unite ale Americii, si Liga pentru Societatea Natiunilor din Marea Britanie. In aceasta din urma au activat intelectuali de reputatie, ca Leonard Woolf, G. Lowes Dickinson, C. R. Buxton sau J. A. Hobson, care au elaborat intre anii 1916-1918, planuri detaliate privind conducerea problemelor internationale, preconizand diverse metode pentru solutionarea pacifica a diferendelor internationale, pentru actiunea comuna impotriva unei agresor, chiar cu pretul cedarii unor prerogative ale suveranitatii nationale. La nivel oficial, actiunea a fost tarzie: in 1917 in Franta s-a constituit un comitet ministerial condus de Leon Bourgeois, iar in Marea Britanie in 1918 un comitet prezidat de lordul Phillimore. Ideile, proiectele si initiativele, determinate de necesitatea gasirii unei solutii veritabile pentru conservarea pacii dupa marele razboi, au prins conturul unor lucrari monografice, acestea fiind rezultatul unor dezbateri si campanii de presa in primii ani ai razboiului, in care sunt incluse opiniile celor mai avizati oameni politici ai momentului. Asa a fost cartea lui Edgar Milhaud, La socit des Nations, publicata in anul 1917, la Paris. Ce trebuia sa fie o Societate a Natiunilor? Un obiectiv al diplomatiei pentru lichidarea militarismului, pentru instaurarea si conservarea unei paci drepte, care sa rezulte din principiile universale si care sa fie garantata de ansamblul popoarelor. Aceasta lucrare, probabil si altele, vor fi influentat desigur atitudinea guvernelor angajate in conflict.

Studiu de caz A fost infiintata in anul 1856, in urma Conferintei de Pace de la Paris, o data cu internationalizarea apelor Dunarii, sub numele initial de Comisia Europeana a Dunarii, care a avut sediul in Romania, timp de aproape un secol, la Galati si Sulina. Este una din primele organizatii internationale constituite in Europa si singura organizatie internationala care are sediul la Budapesta. 11 state sunt membre ale CD: Austria, Bulgaria, Croatia, Federatia Rusa, Germania, Moldova, Romania, Serbia, Slovacia, Ucraina si Ungaria. Patru tari au primit statutul de observator: Franta, Turcia, Olanda si Cehia. Comisia este compusa din reprezentantii statelor membre, respectiv unul pentru fiecare tara, care sunt, de regula, ambasadorii acreditati la Budapesta. Conventia cu privire la regimul navigatiei pe Dunare, semnata la 18 august 1948, la Belgrad, este instrumentul de drept international care reglementeaza navigatia pe Dunare si garanteaza libera circulatie a vapoarelor pe acest important fluviu european, in conformitate cu interesele si drepturile suverane ale statelor membre. De asemenea, ea asigura cadrul de cooperare economica si culturala intre statele membre, dar si cu alte state europene. In baza Conventiei mentionate, cele 11 state membre se angajeaza sa mentina sectorul lor de fluviu in stare de navigabilitate pentru vapoare, sa execute lucrari de intretinere si sa nu impiedice in vreun fel navigarea pe Dunare. DELIMITARI CONCEPTUALE.TIPURI DE ORGANIZATII INTERNATIONALE Suprematia statelor in rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta comunitatea internationala este pusa la incercare de existenta unui numar important de organizatii internationale. Forta cu care se manifesta organizatiile internationale in prezent contribuie in mod semnificativ la subminarea autoritatii statelor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta lumea de azi. Exista doua tipuri de organizatii internationale: organizatii interguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt statele); organizatii neguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori institutii private). 1.1. Organizatii interguvernamentale si neguvernamentale Desi nici unul dintre aceste doua tipuri de organizatii nu a aparut in secolul pe care il incheiem, totusi perioada de maxima intensitate si eficacitate a activitatii acestora se situeaza dupa anul 1900. Uniunea Organizatiilor Internationale, care mentine o evidenta actualizata permanent in legatura cu ambele tipuri de organizatii internationale arata ca numarul acestora a crescut rapid in secolul al nouasprezecelea astfel incat in anul 1909 existau 37 de organizatii interguvernamentale si 176 de organizatii neguvernamentale. In secolul urmator cresterea a fost si mai rapida, astfel incat in anul 1960 existau 154 de organizatii interguvernamentale si 1255 de organizatii neguvernamentale iar in 1997 numarul acestora ajunsese la 260 si respectiv 5472. In interpretarea tendintelor ce caracterizeaza evolutia organizatiilor internationale trebuie sa se tina cont ca nu este usor sa se identifice si sa fie evaluate diferitele tipuri de organizatii internationale. In principiu, organizatiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul ca membrii lor sunt statele, dar de asemenea si de caracterul lor de permanenta a activitatii si de procedurile institutionalizate pe care le utilizeaza. Organizatiile interguvernamentale se intrunesc la intervale

relativ regulate si au proceduri specifice de luare a deciziilor precum si un secretariat ori un cartier general si un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele materiale pe care le pot utiliza statele. Daca aceste criterii de clasificare a organizatiilor internationale ar fi fost mai elastice, fara indoiala ca numarul organizatiilor interguvernamentale ar fi depasit cu mult pragul de 260 citat anterior, asa cum se intampla cu numarul organizatiilor neguvernamentale. In prezent inca 1570 de organizatii aspira la statutul de organizatii interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociatii la acela de organizatii neguvernamentale, avand caracteristici asemanatoare acestora. Aceasta crestere extraordinara a numarului de organizatii transnationale si a membrilor acestora a generat o retea complexa, ce se suprapune si se intrepatrunde. In anul 1996 aproximativ 200 de state si teritorii aveau in total mai mult de 135.000 de diferiti delegati ce le reprezentau la toate organizatiile internationale, atat cele interguvernamentale cat si la cele neguvernamentale. Cooperarea in cadrul activitatii acestei "retele de interdependente' cum o numesc unii analisti, acopera intreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, aparare, dezarmare si controlul armamentului, dezvoltare economica, agricultura, sanatate, drepturile omului, arta si cultura, combaterea traficului si consumului ilegal de droguri, turism, piata muncii, drepturile femeilor, educatie, activitatea financiara, protectia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicatii, stiinta, fenomenul globalizarii, imigratia si fluxul de refugiati si inca multe altele. In prezent mai mult de 96% din totalul organizatiilor internationale sunt neguvernamentale, dar celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele. Organizatiile interguvernamentale putine la numar pe care tarile le creeaza isi vor mentine in continuare suprematia si importanta atata timp cat statele insele vor exista, deoarece organizatiile interguvernamentale sunt importante prin insusi faptul ca sunt asociatii ale statelor, din autoritatea carora izvoraste si autoritatea pe care o exercita organizatiile interguvernamentale, arata unii autori. Organizatiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variaza foarte mult in ceea ce priveste scopul si obiectivele propuse si numarul de membrii. Dupa unii cercetatori numai optsprezece organizatii interguvernamentale pot fi incadrate in categoria organizatiilor ce urmaresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizatie cu caracter mondial. Toate celelalte, adica mai mult de 97% din totalul organizatiilor internationale sunt foarte limitate in ceea ce priveste numarul de membri si obiectivele propuse. Diferentele dintre aceste organizatii sunt foarte mari, mai ales in ceea ce priveste acele organizatii ce urmaresc realizarea unui singur obiectiv si aplica constrangeri referitor la primirea de membri. De exemplu, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este in primul rand o alianta militara, in timp ce altele, ca de exemplu Organizatia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizatia Statelor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economica si reforme politice. In prezent multe organizatii interguvernamentale sunt angajate intr-un domeniu ingust de activitate, urmarind obiective economice si sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economica. Din aceasta perspectiva, organizatiile interguvernamentale sunt in acelasi timp vectori dar si o reflectare a puternicelor interdependente ce sunt rezultatul activitatilor transfrontaliere, din ce in ce mai semnificative. Diferente foarte mari exista si in ceea ce priveste organizatiile neguvernamentale. Datorita numarului lor mare si a diversitatii deosebite, este mult mai dificil sa fie caracterizate si clasificate decat organizatiile interguvernamentale. In 1997, Uniunea Asociatiilor Internationale caracteriza 10% dintre organizatiile internationale neguvernamentale ca avand vocatie mondiala, in timp ce celelalte 90% erau caracterizate ca avand vocatie intercontinentala sau regionala. Din punct de vedere functional, organizatiile internationale neguvernamentale acopera practic toate aspectele si componentele activitatii politice, sociale si economice, intr-o lume ale carei tendinte spre o globalizare din ce in ce mai accelerata sunt evidente, mai ales in domenii precum preocuparea pentru sanatatea planetei noastre, medicina, istorie si cultura, drept, etica, teologie,

securitatea nationala si internationala. Este util ca organizatiile internationale neguvernamentale sa fie privite si considerate drept organizatii intersocietale, care faciliteaza incheierea de intelegeri si tratate intre state in probleme ce privesc marea masa a populatiei. Multe dintre organizatiile neguvernamentale coopereaza si chiar interactioneaza cu organizatiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de organizatii internationale neguvernamentale se afla in relatii de cooperare si de consultare cu diferitele agentii ale sistemului de institutii al O.N.U., mentinand birouri de legatura in mai mult de o suta de localitati. Parteneriatul dintre organizatiile neguvernamentale si cele interguvernamentale da posibilitatea ambelor tipuri de organizatii de a lucra impreuna, de a se constitui uneori intr-un singur grup de interese sau de presiune in urmarirea unor politici si programe comune sau asemanatoare. Cu toate ca sunt foarte raspandite din punct de vedere geografic, organizatiile neguvernamentale sunt mult mai active in emisfera nordica, unde se afla majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic si care beneficiaza de un sistem politic matur si un regim politic democratic. Aceasta situatie se datoreaza societatii deschise, bazate pe pluralism politic in care cetatenii pot participa fara restrictii la activitatile unor institutii specifice societatii civile. Printre institutiile specifice societatii civile se numara si organizatiile neguvernamentale. O clasificare a organizatiilor interguvernamentale:

Natura geografica a scopului si obiectivelor organizatiei

Tipul obiectivelor urmarite Obiective multiple Un singur obiectiv

Mondiale (globale)

- Organizatia Natiunilor - Organizatia Mondiala Unite a Sanatatii - Organizatia Mondiala a - Organizatia Mondiala Comertului a Muncii - UNESCO Fondul International Monetar

- Organizatia Conferintei Islamice Uniunea Universala Intercontinentale, si subregionale regionale - Uniunea Europeana

Postala

- Agentia Europeana pentru Spatiul Cosmic

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord Europa - Organizatia Americane - Organizatia Africane - Liga Araba Statelor - OPEC - Comisia Dunarii Unitatii

- Asociatia Statelor din Asia de Sud Est Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista (asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile politice. Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decat calea liberala, pana la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului puterii; controlul armamentului. Intr-o viziune realista elementele caracteristice ale mediului strategic international ar fi urmatoarele:

Starea sistemului international:

anarhie

Probabilitatea ca in sistem sa se produca schimbari scazuta si reforme: Principalii actori ai sistemului international: Obiectivele actorilor principali: statele si in principal marile puteri exercitarea altora autoprotectie securitate Caracteristicile interactiunii dintre actori: Preocuparea permanenta a actorilor: Prioritatile statelor: Practica curenta a statelor: competitie si conflict securitatea nationala asigurarea capacitatii militare fortele armate sunt utilizate pentru a sprijini diplomatia coercitiva puterii asupra

Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii nationale si internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea; democratizarea. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii, promotorii acestui curent mai sunt numiti si "institutionalisti neoliberali'. Toti teoreticienii caii liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul, dar nu au un punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec. al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atat timp cat nu exista un drept international cu caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un mecanism de impunere a dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat.

Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor institutiilor nationale si internationale. Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala problema cu care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste costul asigurarii securitatii nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incat un nou tip de stat sa poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international vor continua, lor adaugandu-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale. Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state. Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele state, in primul rand datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier, afectand concomitent mai multe state. Procesul organizarii internationale se desfasoara concomitent si inseparabil legat de cel al integrarii (regionale si sub regionale, deocamdata). Ambele pot da gres, unele organizatii internationale pot disparea in timp, dar daca se valorifica situatia creata in prezent, prin acumulari continue, in special de-a lungul intregului secol XX, se poate ajunge in viitor la o transformare majora a relatiilor inter-umane pe planeta noastra, care sa justifice, intr-o perioada inca nedefinita de timp, afirmatia ca lumea va deveni guvernabila si ca umanitatea in ansamblul sau poate deveni o comunitate capabila sa promoveze justitia, sa sprijine un anumit tip de ordine sociala si sa stabileasca conditiile necesare bunastarii, care ar trebui sa fie obiectivul de baza al activitatii politice, prin administrarea puterii. Unii teoreticieni liberali-institutionalisti arata ca puterea si atributiile statelor ar trebui limitate mai mult decat sunt in prezent, deoarece statele suverane nu isi rezolva problemele pe care le au pe plan intern si international intr-un mod satisfacator, caci de-a lungul timpului statele au fost in primul rand instrumente pentru a duce razboiul impotriva altor state. In zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente in a preveni izbucnirea razboaielor civile, iar pe de alta parte nu reusesc sa-si asigure loialitatea cetatenilor proprii, in primul rand datorita proastei administrari a puterii. "Criza globala de incredere' in guverne ce se manifesta in zilele noastre s-a materializat, in unele situatii, in dezintegrarea unor state aflate in situatie de criza politica, economica si militara, concomitent cu manifestarea tendintei antagoniste, de strangere a legaturii dintre state, de crestere a interdependentei dintre acestea, in cadrul unei comunitati regionale si chiar globale. Statele au tendinta de a se uni, formand astfel institutii regionale si mondiale, pentru a se autoproteja impotriva amenintarilor comune carora trebuie sa le faca fata. Frontierele, marile si oceanele care le despart un pot sa izoleze insa statele si nici sa le protejeze de amenintarile la adresa securitatii lor, care pot fi doar tinute sub un control precar si relativ datorita unui efort colectiv. Aceasta este de fapt cauza constituirii multora dintre organizatiile internationale interguvernamentale. Persistenta unor amenintari colective determinate de globalizarea continua si accelerata a relatiilor internationale si a proceselor sociale in ansamblul lor asigura durabilitatea organizatiilor interguvernamentale. Pe masura ce globalizarea este facilitata din ce in ce mai mult de avansarea in era informationala, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea (sau dupa unii autori "spiritualizarea') frontierelor se accentueaza, putem prognoza o accentuare a importantei caii liberale de prezervare a pacii si securitatii internationale.

2. ORGANIZATII INTERGUVERNAMENTALE Fiind produse ale activitatii statelor, organizatiile interguvernamentale reflecta si promoveaza interesele acestora, utilizand instrumente specifice. Nu ne-am propus sa prezentam in mod exhaustiv organizatiile interguvernamentale, ci doar pe cele mai reprezentative, luand in considerare vocatia si obiectul de activitate al acestora, cat si numarul de membri. Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a marcat in mod evident esecul final al Societatii Natiunilor, ce se infiintase in 1919 ca urmare a celor stabilite la Conferinta de Pace de la Versailles. Nici macar nu s-a incercat utilizarea mecanismului Societatii Natiunilor spre a preintampina cea de-a doua conflagratie mondiala. Insuccesul Societatii Natiunilor nu a compromis insa ideea de organizatie internationala consacrata cooperarii in vederea asigurarii pacii si progresului umanitatii. Aceasta idee capata consistenta inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial.
Statutul juridic al organizatiilor internationale Pana la crearea Organizatiei Natiunilor Unite, in literatura de drept international au existat putine opinii in legatura cu statutul organizatiilor internationale, si anume, daca ele au sau nu personalitate juridica. Referindu-se la Comisia pentru reparatii creata in urma primului razboi mondial, J. F. Williams afirma: 'Intregul comportament al Comisiei a fost in concordanta cu teoria beneficiului unei personalitati distincte in lumea internationala. Ar fi fost prin urmare dificil sa te indoiesti de faptul ca ea poseda personalitate internationala. Vechea dogma potrivit careia statele sunt singurele subiecte de drept international nu poate fi sustinuta in continuare'. Un pas inainte pe linia recunoasterii personalitatii acestor organizatii s-a facut prin modusul vivendi din 1926 incheiat intre guvernul elvetian si Liga Natiunilor, care statua ca 'Liga, posedand personalitate internationala si capacitate juridica, nu poate fi, in principiu, potrivit regulilor dreptului international, chemata in fata tribunalelor elvetiene fara consimtamantul sau expres'. Autorii Cartei Natiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizatiei inca din perioada redactarii ei, la Dumbarton Oaks. Un amendament prezentat de Belgia in cadrul lucrarilor Comitetului IV/2 pleda in favoarea recunoasterii exprese a personalitatii juridice a Organizatiei, acesta fiind formulat astfel: 'Partile la prezenta Carta recunosc ca Organizatia pe care o creeaza poseda personalitate internationala, cu drepturile care decurg din aceasta'. Dorindu-se se pare, sa se evite posibilitatea considerarii Organizatiei ca fiind un suprastat, s-a ajuns in final la un compromis, astfel cum se prezinta articolul 104 al Cartei, si anume ca 'Organizatia se va bucura pe teritoriul fiecarui membru al sau de capacitatea juridica necesara pentru exercitarea functiunilor si indeplinirea scopurilor sale'. Unicul act constutiv care consacra in mod expres alaturi de capacitatea juridica si personalitatea internationala a Organizatiei este Conventia de la Chicago din 1944 de creare a Organizatiei Aviatiei Civile Internationale (O.A.C.I.), in care se prevede ca 'Organizatia se va bucura pe teritoriul fiecarui stat contractant de capacitatea juridica necesara exercitarii functiunilor sale. Ea va avea personalitate juridica deplina pretutindeni unde Constitutia si legile statului interesat o vor permite'. Conventia generala asupra privilegiilor si imunitatilor O.N.U. din 13 februarie 1946, ca si Conventia privind privilegiile si imunitatile institutiilor specializate din 21 noiembrie 1947 consacra de asem enea in mod expres personalitatea juridica a O.N.U. si a institutiilor specializate. Dupa avizul Curtii Internationale de Justitie din 1949 in problema repararii pagubelor suferite de serviciul Natiunilor Unite personalitatea juridica internationala a O.N.U. nu a mai fost contestata, la opinia Curtii raliindu-se toti autorii. In avizul sau C.I.J. arata ca 'personalitatea este indispensabila pentru indeplinirea scopurilor si principiilor din Carta si ca functiile si drepturile Organizatiei pot fi explicate numai pe baza existentei, intr-o masura larga, a personalitatii internationale'. In continuare, referindu-se la natura O.N.U., Curtea a declarat ca 'aceasta nu este acelasi lucru cu a spune ca ea este un stat, ceea ce cu siguranta nu este sau ca personalitatea sa juridica, drepturile si indatoririle sale sunt aceleasi ca si ale unui stat. Aceasta inseamna ca ea este un subiect de drept international capabil sa aiba drepturi si obligatii internationale, precum si capacitatea de a-si realiza drepturile sale pe calea unei reclamatii internationale'. Capacitatea de a prezenta reclamatii internationale este inerenta personalitatii internationale. Unul dintre argum entele invocate de Curte in sprijinul opiniei sale se referea la capacitatea Organizatiei (art. 43, 57, 63 din Carta) de a incheia tratate internationale, parere impartasita de altfel si de Comisia de drept international care considera ca 'toate entitatile ce au capacitatea de a incheia tratate au in mod necesar si personalitate internationala'. Aceasta nu inseamna insa, dupa cum arata D. W. Bowett, ca este adevarata si cealalta posibilitate, ca personalitatea juridica internationala confera prin ea insasi capacitatea

de a incheia tratate internationale. Aceasta aptitudine se poate determina numai pe baza dispozitiilor actelor constitutive ale acestor organizatii. Desi Carta nu defineste natura Organizatiei din punct de vedere al dreptului international, anumite atributii pe care i le confera, indeosebi capacitatea de a incheia tratate cu statele membre si cu alte organizatii internationale, presupun existenta personalitatii juridice a O.N.U. Cresterea numarului si a importantei organizatiilor internationale s-a rasfrant in nemijlocit si asupra m odului lor de activitate, ele evoluand de la 'cadru de reflectie colectiva' catre mecanisme de actiune in viata internationala. Necesitatea indeplinirii scopurilor statutare pentru care ele au fost infiintate a impus acestora stabilirea unor relatii cu caracter juridic cu alte subiecte de drept international (state sau organizatii internationale). Recunoasterea lor drept subiecte de drept international implica determinarea in prealabil a capacitatii lor de a participa in nume propriu la asemenea raporturi juridice internationale, individualitatea lor structurala fiind doar unul dintre elementele care trebuie avute in vedere la aprecierea acestei calitati. Masura in care acestea vor putea apare in raporturile juridice internationale, in relatii cu alte subiecte de drept international, este hotaratoare pentru recunoasterea personalitatii lor juridice. Daca pentru state stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept international este o forma de manifestare a personalitatii lor, situatia organizatiilor internationale este din acest punct de vedere diferita. Personalitatea lor internationala este conditionata de existenta posibilitatii pentru ele de a lua parte la asem enea raporturi juridice cu caracter international. In alti termeni, statele participa la aceste raporturi tocmai in virtutea personalitatii lor, in timp ce personalitatea organizatiilor internationale poate exista doar ca o consecinta a acestei posibilitati de a participa la asemenea raporturi. Componenta lor statala si natura scopurilor pe care le urmaresc, care proclama drept mijloc de realizare cooperarea dintre state, confera prin urmare acestor organizatii dreptul de a participa la raporturile internationale, ele fiind prin esenta lor atat un cadru de apropiere intre state, cat si un instrument de infaptuire a acestei apropieri. Este neindoielnic faptul ca atunci cand actioneaza in aceasta ultima calitate, ele apar in raporturile juridice internationale in nume propriu, ca entitati distincte. Este adevarat insa ca organizatiilor internationale li se va putea recunoaste aceasta capacitate de a participa in nume propriu la raporturile juridice internationale doar in masura si in limitele in care ele au nevoie (pentru indeplinirea scopurilor lor) de a intra in relatii juridice cu alte subiecte de drept international. Tocmai aceasta face ca personalitatea lor juridica internationala, calitatea lor de subiecte de drept international sa fie limitata, derivata si secundara. Urmarind, potrivit actelor lor constitutive, sa indeplineasca anumite functii, personalitatea lor are in acelasi timp un caracter functional, in sensul ca aceasta este atribuita de catre state in scopul realizarii unor functii precise si determinate. Orice incalcare sau indepartare de la acestea va fi in ultima instanta contrara vointei statelor membre. In aprecierea personalitatii juridice internationale a organizatiilor trebuie sa se aiba de asemenea in vedere caracterul raporturilor juridice internationale la care acestea pot participa, capacitatea lor de actiune fiind, dupa cum s-a aratat, limitata. Organizatiile internationale, subliniaza Gr. Geamanu, pot deveni subiecte de drept num ai in raporturile juridice internationale strict necesare realizarii scopurilor pentru care au fost create. Sfera acestor raporturi este asadar conditionata de scopurile pentru care au fost create, de unde rezulta in consecinta ca si personalitatea lor juridica este supusa acelorasi restrangeri. Dupa parerea autorului britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza personalitatii juridice a organizatiilor internationale sunt: y y y unor state. asociatie permanenta de state; distinctia din punct de vedere a capacitatii juridice si scopurilor intre organizatii si statele care le compun; existenta unei capacitati juridice ce ar urm a sa se exercite pe plan international si nu doar in cadrul national al unuia sau

Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizatii internationale drept persoana juridica trebuie avute in vedere, in mod cumulativ, urmatoarele criterii: y y y y componenta sa statala; existenta unor scopuri ce intereseaza un numar insemnat de state; izvorul ei international (tratatul pe baza caruia a fost infiintata); posibilitatea de a participa la raporturi de drept international.

Acestor elemente trebuie sa li se adauge, dupa parerea noastra, capacitatea unei organizatii internationale de a exprima in relatiile sale cu alte subiecte de drept o vointa proprie. Acordurile incheiate de O.N.U. (precum si de catre celelalte institutii specializate) cu un mare numar de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizatie, atesta aptitudinea sa de a exprima o astfel de vointa. In limitele deja aratate, organizatiile internationale se bucura de anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru indeplinirea functiunilor lor. Intre aceste drepturi se numara si privilegiile si imunitatile de care se bucura ele pe teritoriul statelor membre. Acordarea acestor privilegii si imunitati constituie un alt criteriu pentru recunoasterea calitatii lor de subiecte de drept international, a personalitatii lor juridice internationale. In incercarile de a pune pe picior de egalitate organizatiile internationale cu statele si de a promova in acest fel ideea necesitatii unei organizatii suprastatale, ca mijloc de a impune respectarea normelor dreptului international, de a asigura pacea si securitatea, o serie de autori din occident nu ezita sa se foloseasca si de acest element - personalitatea juridica internationala a organizatiilor internationale - ca argument in sprijinul tezelor lor. Este frecvent citata in acest sens opinia juristului norvegian F. Seyersted care sustine ca 'o organizatie internationala odata creata este subiect de drept international si in aceasta calitate ea are aceleasi capacitati, potrivit normelor dreptului international, ca si orice alt subiect de drept international, afara doar daca este exclusa prin anumite reguli speciale sa indeplineasca unele acte'. Admiterea unui asemenea teze contrazisa si de avizul C.I.J. din 1949 (care subliniaza ca recunoasterea personalitatii juridice a O.N.U. nu inseamna, sub nici o forma, a-i conferi caracterul unui suprastat) s-ar putea face doar prin negarea deosebirilor fundamentale care exista intre state si organizatiile internationale. Astfel, in timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucura de suveranitate - organizatiile internationale iau fiinta numai prin vointa concordanta a statelor care le compun, sunt o creatie a acestora. Suveranitatea apartine numai statelor si niciodata organizatiilor internationale. Din punct de vedere al personalitatii juridice, orice stat este si subiect de drept, in timp ce numeroase organizatii sunt lipsite de o asemenea insusire. Chiar si acelea care intrunesc cerintele pentru a fi subiecte de drept international sunt, dupa cum s-a aratat, diferentiate prin intinderea capacitatii lor, aceasta fiind restransa la drepturile si obligatiile inscrise in actele lor constitutive. Statele au avantajul ca se bucura in deplinatatea calitatii lor de subiecte de drept international. Este prin urmare greu de admis ca statele (care in general sunt reticente in a recunoaste exceptii de la competenta lor) ar consimti sa creeze entitati scoase de sub controlul lor si pe care, mai mult, le-ar subventiona.

Notiunea si definitia dreptului international. Aparitia si dezvoltarea istorica a dreptului international. Consideratii generale. Dreptul international a aparut si s-a dezvoltat din nevoia statornicirii unor anumite norme de con-duita bine definite dupa care statele sa se orienteze.De la aparitia primelor reguli de conduita cu caracter international pana la formarea unui sistem de norme obligatorii capabile sa reglementeze cele mai impor-tante relatiile internationale s-a scurs o perioada indelungata de timp.Pe masura evolutiei istorice, relatiile internationale s-au dezvoltat si diversificat avand loc mutatii profunde. Datorita acestor mutatii care se pe-trec in relatiile internationale, dreptul international public trece printr-un proces de innoire si dezvoltare. Astfel in prezent suntem martorii unei noi etape in evolutia relatiilor internationale caracterizata de dispari tia confruntarii ideologice Est-Vest.Dreptul international public trebuie adaptat noilor realitati vietii inter-nationale prin imbunatatirea continutului normelor sale si adoptarea de noi principii si norme pentru ca el sa devina un instrument eficace al statelor in consolidarea pacii si securitatii internationale. Relatiile inter-nationale se desfasoara in toate domeniile in care interesele statelor isi exercita vointa lor si ca atare aceste relatii pot duce uneori la divergente de interese. Rolul dreptului international este de a asigura functionarea armonioasa a comunitatii internationale , de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare armonioasa a acestei comunitati de a preveni si a soluti ona aspectele conflictuale. Acest rol rezulta din faptul ca dreptul international reprezinta ansamblul prin cipiilor si normelor juridice faurite de statele existente pe baza acordului lor de vointa in vederea regle-mentarii relatiilor dintre ele.

Relatiile internationale cuprind un domeniu vast si diversificat al contactelor dintre state, ca relatii de putere, prin care statele colaboreaza si se confrunta in marile probleme ale vietii internationale cum sunt cele economice, culturale, de familie. Aceasta gama variata si complexa a legaturilor ce exista intre state confera un continut deosebit de bogat relatiilor internationale. La aceste relatii se mai adauga nume-roase raporturi care iau nastere intre persoane fizice si juridice apartinand diferitelor state, intre institutii si organizatii de stat.O data cu aparitia pe scena internationala a unor noi entitati, respectiv a organizatiilor internationale si cu participarea lor la viata internationala, dreptul international a dobandit dimensiuni. Pro cesul aparitiei si evolutiei istorice a dreptului international este strans legat de aparitia si dezvoltarea state-lor a altor entitati internationale si a relatiilor dintre ele. In ceea ce priveste evolutia dreptului international public dupa cel de-al II razboi mondial, ea este marcata printre altele de aparitia si dezvoltarea reglementarilor sale cu privire la promovarea si garantarea internationala a drepturilor omului si liberatatilor fundamentale.Prin urmare existenta unor reguli de con-duita si asigurarea respectarii lor reprezinta o necesitate vitala pentru societatea internationala, pentru rela-tiile dintre state ca raporturi intre puteri suverane, precum si relatiile intre celelalte entitati internationale. Notiunea de drept international Dreptul international reprezinta o emanatie a statelor care se afla intr-o permanenta interdepen-denta datorita relatiilor dintre ele. Acest fapt determina atat trasaturi generale cat si particularitatile dreptului international in raport cu dreptul intern. In timp ce dreptul international reglementeaza relatiile ce se creeaza in raporturile dintre state, dreptul intern reglementeaza relatiile sociale din cadrul statului. Prin principiile si normele sale, dreptul international reglementeaza conduita statelor stabilind drepturi si obligatii reciproce. Prin urmare obiectul de reglementare il constituie drepturile si obligatiile partilor la relatiile inter-nationale, relatii care se creaza intre state si alte subiecte de drept international, precum si organele repre-zentative ale popoarelor care lupta pentru eliberare, pentru crearea unui stat propriu. Notiunea de drept international a fost folosita pentru prima oara in Anglia. In lucrarile marilor ju-risti a predominat expresia dreptul gintilor , mostenita din dreptul roman - jus gentium. Jus gentium avea un continut mai larg decat cel al dreptului international contemporan, deoarece el cuprindea si norme care reglementeaza raporturile dintre cetatenii romani si straini.Cu toate acestea, notiunea dreptul gintilor va fi mentinuta in paralel cu cea de drept international , desi notiunea in cauza a avut o anumita semnifica-tie istorica, proprie dreptului roman. In secolul 17-18, gandirea juridica atribuie dreptului gintilor cu caracter voluntar, fixandu-i defini-tiv sensul de drept a relatiilor dintre state. In doctrina juridica romaneasca s-au folosit termeni ca : drept international, drept international pu blic, drept international contemporan. Termenul de drept international insa apare mai adecvat, atat prin continut cat si prin frecventa sa, in doctrina si in practica diplomatica. Definitia dreptului international

Definirea dreptului international a facut obiectul a numeroase studii si opinii, ea reflectand concep tii si orientari politice diferite. Numerosi autori il numesc ca un ansamblu de principii si norme create de state prin acordul lor de vointa care reglementeaza raporturile dintre ele si alte subiectelor de drept inter-national. Acesta definitie evidentiaza trasaturile cele mai generale si totodata esentiale ale dreptului inter-national public. Astfel se subliniaza ca numai statele ca subiecte principale ale acestui drept sunt creatoa-rele normelor de drept elaborate. Organizatiile internationale care pot avea in mod limitat calitatea de su-biect de drept international nu pot participa la crearea de normelor generale ale acestui drept. Raporturile sociale reglementate de dreptul international au un caracter specific intervenind intre state sau/si intre alte subiecte ale acestuia. Din sfera de aplicare a dreptului international sunt excluse ra-porturile juridice dintre state si persoane fizice ori juridice care se supun dreptului intern. Sunt excluse raporturile juridice in care un stat participa nu ca purtator al puterii de stat, ori ca subiect de drept interna-tional, ci ca subiect de drept civil cum ar fi de ex : incheierea unui act de cumparare a unui teren, cladiri. Rezulta deci ca raporturile juridice trebuie sa fie raporturi in care statele se manifesta ca titulare ale drepturilor lor suverane. Sunt unele definitii date dreptului international care se refera la norme si principii obligatorii pen-tru statele civilizate in scopul de a exclude unele state de la aplicarea acestora. Alte definitii se refera la o ordine a comunitatii internationale care se ridica deasupra statelor si popoarelor si le leaga intre ele . Considerand dreptul international ca un ansamblu de principii si norme, se are in vedere intreaga varietate a raporturilor carora statele le confera obligativitate juridica. Stabilirea si infaptuirea acestor raporturi are loc in cadrul politicii externe a fiecarui stat ca ansam-blu de orientari si actiuni in relatiile cu alte state si alte subiectelor ale dreptului international. De aceea exista o interactiune intre dreptul international si politica externa a statelor, dreptul international fiind si mijlocul de influentare a politicii externe , dar si instrument al acesteia. Eficacitatea normelor dreptului international se asigura prin interesul pe care-l au statele de a regle menta raporturile dintre ele din punct de vedere juridic. In caz de violare a acestor norme ele pot fi garan -tate prin mijloace de constrangere exercitate in mod colectiv sau individual de catre state. Aceste norme ju ridice pot fi cu caracter general, obligatorii pentru toate statele si cu caracter particular, valabile pentru 2 sau mai multe state intr-o problema sau alta a relatiilor reciproce. Dintre normele juridice generale se des-prind principii fundamentale. Acestea sunt obligatorii si determina caracterizarea dreptului international contemporan ca un drept general, aplicabil relatiilor dintre toate statele lumi.. De la organizatii internationale la regimuri de securitate si comunitati de securitate Contextul politic si geostrategic de dupa al II-lea Razboi Mondial a permis aparitia la nivelul relatiilor internationale nu doar a unui numar foarte mare de organizatii internationale, dar si a unui numar de regimuri internationale sau regimuri de securitate. Regimurile internationale sau

regimurile de securitate sunt definite ca fiind un set de principii, norme, reguli, proceduri decizionale implicite sau explicite, in jurul carora converg asteptarile actorilor, intr-un domeniu dat al relatiilor internationale. Regimurile de securitate nu trebuie onfundate cu organizatiile internationale. Acestea nu au nici o structura specifica, nici o personalitate juridica, fiind simple sisteme de cooperare, in cele mai multe cazuri formale, utilitatea lor constand in faptul ca scad costul tranzactiilor internationale, reducand incertitudinea cu prvire la comportamentul celorlalte state. Regimurile se pot construi in orice domeniu al vietii internationale, economie, mediu, securitate, drepturile omului, comunicatii etc. Regimuriel se constituie in momentul in care doua sau mai multe state recunosc ca se confrunta cu aceleasi probleme, iar acestea depasesc sfera de influenta politica a statului. Odata ce in interiorul unor astefel de regimuri de securitate i-au nastere interactiuni politicomilitare si ecoomice, in care actorii respectivi isi regasesc idealuri si principii comune, acestea se pot transforma in organizatii internationale. Comunitatea Europeana poate fi explicata prin teoria realista care a condus a dus la transformarea unui regim de securitate intr-o organizatie internationala. In urma cooperarii la nivel economic s-a ajuns in acest caz la formularea statutului unei organizatii internationale, care-si regaseste unitatea si in plan militar si politic. O serie de teorii afirma ideea ca aparitia regimurilor de securitate a fost determinata si este de teoria stabilitatii hegemonice. Conform acestei idei, statele puternice dau nastere unor astfel de sisteme cu intentia de a mentine pe de-o parte statu-quo-ul teritorial, iar pe de alta parte de a atrage in sfera lor de influenta actori statali relevanti din perspectiva economica sau de alta natura. Este cazul SUA, care dupa al II-lea Razboi Mndial au reusit sistematic sa dea nastere unor astfel de regimuri de securitate, menite sa mentina un echilibru la nivelul deciziilor securitatii si cooperarii la nivel mondial. Fondul Monetar International este considerat un model reusit de regim de securitate, transformat in organizatie, cu scopul de a mentine sanatatea sistemului monetar international si de a ajuta cu imprumuturi statele aflate in dificultate, datorita balantei de plati. In opinia unor specialisti exista trei cai posibile in crearea si aparitia unor astfel de regimuri de securitate.
1. spontana 2. negociata 3. impusa

Un exemplu concret de regim negociat, il constituie acordul SALT, de neproliferare a armelor nucleare, aparut datorita temerilor unor ca incurajarea acestui tip de armament ar putea conduce la un scenariu catastrofal pentru oameni. Exista si exemple negative din aceiasi perspectiva a armelor nucleare, acordul Waschington New Delhi din vara anului 2005, prin care americanii furnizau echipament si tehnologie pentru producerea armei nucleare in India. SUA nu au semnat acordul de protectia mediului de la Kyoto si nici pe cel privind Statutul Curtii Penale Internationale, ceea ce arata ca in definitiv o serie de regimuri de securitate nu reprezinta decat interesele pe termen scurt, mediu sau lung al unor state. Prin acceptarea unor astfel de regimuri statele tind sa-si maximizeze interesele. Un exemplu in acest sesn il constituie si Acordul General asupra Tarifelor si Comertului (GATT), transformat ulterior in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Acordul urmarea desfiintarea barierelor

tarifare in calea comertului international, ceea ce practic favoriza in mod clar o serie de state, defavorizand altele, datorita gradului dezvoltarii economice interne. Nu doar statele pot dezvolta astfel de regimuri internationale, companiile bancare, de asigurari, transporturi, pot da nastere unor astfel de organizatii. In ceea ce priveste regimurile de securitate al caror scop declarat este asigurarea stabilitatii militare, acestea au o dinamica aparte, lucru datorat in special de increderea reciproca. Esecul acordurilr SALT 1 si SALT 2 poate fi pus pe seama uneia stfeld e lipse de incredere intre SUA si URSS (CSI), ca si in cazul denuntarii de catre Waschington a Tratatului Anti-Racheta (ABM), considerat de SUA inutil in conditiile in care state precum Coreea de Nord refuza sa participe la acesta. Simpla existnta a unui regim de securitate nu poate fi considerata o garantie a securitatii internationale. Regulile putandu-se schimba din motive diverse. SUA folosesc dupa anul 2000, ca pretext declarat contra regimurilor de la Phenian si Teheran, inarmarea nucleara si terorismul. Unul dintre cele mai complexe regimuri de securitate, care functioneaza din 1817, fiind cunoscut si sub denumirea de acordul Rush-Bagot, semnat intre SUA si Canada, vizeaza frontiera dintre cele doua state, frintiera demilitarizata. Totodata acordul presupune o politica comuna de aparare aeriana (NORAD). Functionarea unui regim de securitate se bazeaza pe traditia grotiana rationalista care afirma necesitatea cooperarii in atingerea unui obiectiv comun. Gradul de eficienta depinde de disponibilitatea statelor de a a-si respecta angajamentele. La inceputul anilor 50 a fost introdus un alt concept, comunitate de securitate, care desemneaza o grupare de state care nutresc o reala convingere ca membrii comunitatii pe care o formeaza nu vor lupta niciodata fizic unii cu altii, ci isi vor rezolva disputele intr-un alt mod. Unul dintre teoreticienii acestui tip de cooperare, considera ca nu putem avea de-a face decat cu doua tipuri de comunitati de acest gen. 1. Comunitati amalgamate, care dezvolta si o forma de guvernare comuna (cauza a aparitiei statelor federale); Pluraliste - ale caror unitati isi pastreaza independenta unele fata de altele;

2.

Pentru a doua categorie ar fi necesare o serie de valori si intelesuri pe care actorii participanti le au in comun; cunoasterea directa a culturii si interactiunea dintre acestea; interese comune, reciprocitate, responsabilitate si chiar altruism. Totodata o astfel de comunitate nu presupune doar o relatie formala si constienta intre guvernele acestor state, ci o apropiere absolut necesara intre societatile civile. Se considera ca exista trei etape in aparitia, evolutia si transformarea unei comunitati de securitate: aparitia unor schimbari la nivelul mediului social intern si international, tehnologice, demografice, economice, ecologice, identificare unor amenintari exterioare comune;

factori de natura sa conduca la dezvoltarea increderii reciproce si a formarii unei mentalitati colective, ceea ce tine de puterea de cunoastere, de intelegere, de implicarea institutiilor si organismelor de orice natura in apropierea acestora; in final formarea unei identitati comune, bazate pe valori si principii comune, poate conduce la recunoasterea egalitatii si transformarea pasnica intr-o comunitate de securitate;

NATO formata initial ca o astfel de comunitate de securitate, avand ca obiectiv razboiul contra URSS, s-a confruntat dupa 1991 cu disparitia potentialului pericol regimul comunist. In aceste conditii ceea ce fusese o comunitate bazata apropae exclusiv pe stoparea pericolului comunist a devenit dupa dciziile din 1995 un organism de securitate colectiva bazat pe cinci principii:
1. 2. 3. 4. 5. statele membre sunt democratii cu economii de piata functionala minoritatile de pe teritoriul lor sunt tratate conform reglementarilor OSCE; statele nu au dispute teritoriale sau de alta natura cu vecinii lor; sunt capabile sa puna la dispozitia NATO trupe si tehnica militara compatibila cu celelalte state membre; mentinerea democratiei, a drepturilor omului si a institutiilor fundamentale ale statului;

Un exemplu situat la polul opus NATO il reprezinta incercarile nereusite de formare a unor organizatii, comunitati sau regimuri de securitate in zona Americii Centrale si de Sud, acolo unde teoretic se intrunesc cel putin cateva principii care stau la baza teoretica a formarii unor astfel de organisme: istorie, limba, religie si mentalitati comune. Cu toate acestea Comunitatea Andina si Organizatia Statelor Americane nu reusesc sa-si diversifice sau sa-si extinda ideea de cooperare economica, militara sau de orice alta natura, probabil si datorita interventiilor distructive ale unor mari puteri precum Rusia si SUA. La nivel general cele trei modalitati de cooperare in plan international ofera pentru viitor posibilitatea regasirii unor elemente comune tuturor tipurilor de societate pe care le grupeaza, chiar daca cest deziderat probabil va ramane doar la stadiul declarativ.

Profilul organizatiei in teoria relatiilor internationale Multilateralismul ca matrice originara Studiu de caz: ONU Se poate pune intrebarea: exista o teorie valabila pentru a explica importanta inventiilor conceptuale si institutionale si, implicit, pentru a genera idei pentru modelarea organizatiilor mondiale ? Mai mult, se poate justifica si influenta existenta ONU pe baza unei teorii, asa cum este cazul in organizarea interna a statelor ? Teoretician si practician al sistemului ONU, Maurice Bertrand considera ca raspunsul este negativ. El crede ca este invocata si respectata memoria marilor personalitati care au propus concepte noi si au pus la punct institutii care sa garanteze libertati publice si progres social, dar exista si tendinta determinista de a considera ca aceste inventii sunt cumva inevitabile si nu ar fi putut imbraca alte forme. Bineinteles ca acesta este numai unul dintre posibilele raspunsuri. In realitate, numeroase concepte specifice studiului relatiilor internationale pot servi la intelegerea organizatiilor existente si la construirea unor teorii valabile.

Trecerea sumara in revista a catorva dintre aceste eforturi provine din convingerea autorului acestor randuri ca analiza profilului si potentialului sistemului ONU, ca model de organizare internationala, din perspectiva stiintelor sociale, nu poate fi decat utila. Capitolul de fata nu urmareste o trecere exhaustiva in revista a interpretarilor teoretice ale rolului organizatiei mondiale, ci doar marcarea catorva repere, nu complet aleatorii, cele care revin adesea in discutie, nu numai in disputele academice asupra ONU, dar si in cele politice. Evident, pozitiile teoretice acopera o plaja larga de optiuni, aflate uneori la extreme. In teoria relatiilor internationale, unul dintre curentele raspandite sustine ca sistemul international este o anarhie, a carei stabilitate este mentinuta de catre un hegemon individual sau un grup de hegemoni. In secolul trecut, comunitatea internationala a incercat sa creeze un sistem multilateral care sa modereze hegemonia si sa stimuleze o tranzitie dinspre anarhie spre valori si norme comune. Din acest punct de vedere, ONU reprezinta cel mai inalt model de evolutie a multilateralismului, fiind conceput ca un centru de armonizare a intereselor nationale, nu ca o arena de confruntare. Ca alternativa la anarhie, Sewell si Salter propun conceptul de .panarhie., respectiv guvernarea tuturor, de catre toti si pentru toti. Cu alte cuvinte, nimeni nu ramane in afara sferei guvernarii, iar beneficiile si costurile guvernarii sunt impartite de toti, oricine putand participa in mod echitabil la guvernare. Evident, asa cum o recunosc si autorii, o stare panarhica de dezvoltare nu exista in realitate nici macar la scara redusa, dar conceptul poate fi folosit in constructia normativa sau ca termen de referinta pentru sistemele de guvernare. Aceasta interpretare are o semnificatie notabila pentru dezbaterea asupra mandatului ONU si situarea obiectivelor sale in sfera realpolitik sau in cea a aspiratiilor nobile, ca proiecte intotdeauna dezirabile, dar niciodata integral realizabile. Atat in cazul Ligii Natiunilor cat si in cel al Organizatiei Natiunilor Unite, dezbaterea asupra menirii organizatiei internationale a fost marcata de diferentele de abordare intre curentul idealist si cel realist. David Whittaker considera ca, in ambele cazuri, rezultatul a fost o combinatie intre ceea ce era de dorit si ceea ce era posibil.3 Idealistii disting trei elemente tinta: o stare de lucruri care poate fi definita ca .pace dezarmata.; hotararea colectiva de a aborda conflictele si agresiunea si de a construi un sistem de securitate colectiva; un document constitutiv obligatoriu pentru toti membrii, cum erau Pactul pentru Liga Natiunilor si Carta pentru ONU. Parteneriatul si dreptul international deveneau criteriile succesului. Conceptul de .actiune: drept al celor puternici. facea loc celui de .actiune: responsabilitatea membrilor.. Realistii au considerat legitima aplicarea regulilor invingatorilor in razboi, existand putine garantii pentru folosirea viitoare a unor principii idealiste. Suveranitatea nu era negociabila. Egalitatea avea limite, deoarece forta statelor era diferita. Pacea trebuia mentinuta in termenii stabiliti de un .concert al puterilor. si construita gradual, pe baza unor asteptari realiste. Dupa cum este lesne de remarcat, dilema stabilirii proportiei optime dintre idealism si realism se mentine la fel de relevanta acum, pe cat era in 1945. Personal cred ca proiectul unei organizatii internationale, intotdeauna chemata sa reprezinte si o etapa a viitorului, ar avea o deficienta congenitala daca nu ar contine o doza de idealism. Crearea ONU este legata de problemele institutionale aparute la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Dupa castigarea razboiului, Statele Unite nu mai aveau interes sa revina la izolationism si, totodata, urmareau sa perpetueze si pe timp de pace beneficiile obtinute. Aceasta cerea implicarea in afacerile internationale. In acelasi timp, publicul american nu dorea ca participarea sa se faca prin

sisteme complicate de aliante, precum cele care in fapt au generat si condus razboiul in Europa. In plus, presedintele Roosevelt, la vremea respectiva, voia o politica de control, prin integrare, a potentialilor inamici, cum era Uniunea Sovietica, lucru care nu se putea face decat prin crearea unui nou club din care sa faca parte si aceasta din urma si SUA. Datorita acestei combinatii de obiective, singura alternativa era o forma de organizare a securitatii colective. Aceasta forma insa, nu era identica cu conceptul wilsonian in care securitatea colectiva era asimilata unui substitut al echilibrului puterii. Asa a aparut ONU, care era prevazuta cu un mecanism de constrangere, dar si cu mecanismul dreptului de veto, ceea ce reprezenta generic compatibilizarea mecanismului de securitate colectiva cu cel al echilibrului puterii. In mod evident insa, Statele Unite nu-si propuneau sa doteze Natiunile Unite cu puteri independente largi: nu aceasta era agenda multilaterala. Ea consta inainte de toate in restructurarea ordinii internationale pe fronturi largi, la nivel global, cu Europa Occidentala si peste Atlanticul de Nord. In al doilea rand, Statele Unite au incurajat constituirea unor regimuri multilaterale majore in domeniul finantelor si comertului. In fine, Statele Unite au ajutat la crearea a numeroase organizatii internationale care sa furnizeze servicii tehnice competente si servicii politice convenabile. Prin urmare, avem de-a face mai curand cu un multilateralism ad-hoc, croit in raport cu interesele americane, trasatura care va insoti ONU pe toata durata existentei sale. In teoria relatiilor internationale, multilateralismul nu a fost analizat si explorat suficient. Nici chiar un promotor activ al conceptului noului institutionalism in relatiile internationale, cum este Robert Keohane, care studiaza multilateralismul si il defineste, nu merge mai departe de descrierea sa nominala ca .practica a coordonarii politicilor nationale in grupuri de trei sau mai multe state. Aceasta abordare nu cuprinde si dimensiunea calitativa a multilateralismului care ii determina de fapt distinctia fundamentala. Aspectul calitativ este aprofundat de John Ruggie, care porneste de la definitia data institutiilor de acelasi Keohane: . seturi de reguli consecvente si legate, formale si informale, care prescriu roluri comportamentale, limiteaza cadrul de activitate si modeleaza asteptarile.. Ruggie crede ca simpla adaugare a adjectivului multilateral modifica substantivul institutie. Multilateralismul constituie astfel o forma institutionala generica in relatiile internationale, care coordoneaza relatiile dintre trei sau mai multe state pe baza unor principii de conduita generalizate. Aceste principii vor specifica o conduita adecvata, indiferent de interesele proprii ale partilor sau exigentele strategice care pot exista in fiecare caz particular. Exemplul clasic folosit in domeniul economic este clauza natiunii celei mai favorizate: aceasta interzice discriminarea intre tarile care comercializeaza acelasi produs. In relatiile de securitate, echivalentul este cerinta ca statele sa raspunda la agresiune oricand si oriunde se produce aceasta, indiferent daca respectivele situatii corespund sau nu aspiratiilor individuale. Bilateralismul si multilateralismul nu epuizeaza repertoriul institutional al statelor. Imperialismul este tot o institutie care coordoneaza relatiile intre trei sau mai multe natiuni. Dar, spre deosebire de bilateralism si multilateralism, o face prin negarea suveranitatii altora. Un corolar al multilateralismului este ca principiile generalizate de organizare presupun indivizibilitatea intre membrii colectivitatii in privinta marjei de conduita astfel definite. Intr-o schema colectiva de securitate, statele se comporta ca si cum pacea ar fi indivizibila si, in acest fel, chiar o determina sa fie. Al doilea corolar este ca eventualele cazuri de succes al multilateralismului conduc in practica la asteptarea unor beneficii echivalente pentru toti membrii sai, in ansamblu si in timp.

Una dintre trasaturile remarcabile ale multilateralismului este cea sesizata de James Caporaso, care considera ca aceasta institutie este bazata pe obiceiurile, practicile, ideile si normele mai putin codificate ale societatii internationale, sperand sa le influenteze.6 Termenul de multilateral presupune cooperare. Nu orice cooperare este multilaterala, dar toate activitatile multilaterale include cooperarea. O alta interogatie in dezbatere este daca multilateralismul este un mijloc sau un obiectiv. Statele si institutiile acestora sunt protagonisti constienti de obiectivele pe care le urmaresc. De aceea, multilateralismul poate fi considerat ca un mijloc inter alia care poate fi folosit, sau ignorat, in functie de calcule proprii. In teoriile instrumentaliste, cooperarea ar fi un proces prin care statele isi ajusteaza politicile pentru a tine cont si de preferintele altora. In teoria jocurilor, o optiune cooperativa este luarea in calcul a intereselor celorlalti jucatori, chiar daca interesul predominant este de a iesi din joc cu propriul castig. Instrumentalismul poate explica, printre altele, multitudinea de organizatii internationale in diverse sectoare, care sunt compuse din aceleasi state. Optiunile nu sunt intotdeauna calculate pe baza raportului cost-beneficii. In incercarea de a stabili coordonatele definitorii ale multilateralismului, Lisa Martin propune o tipologie a problemelor cooperarii si a rolului potential al institutiei multilateralismului si organizatiilor multilaterale. Ea identifica patru configuratii de cooperare7: 1) Colaborarea: situatiile cu care se confrunta organizatiile internationale sunt, in general, cele in care echilibrul rezultatelor este sub nivelul teoretic optim. Ar exista doua solutiile pentru rezolvarea acestui tip de probleme: hegemonia si incheierea de acorduri de autoconstrangere intre un numar mai mic de protagonisti. In primul caz insa, daca un hegemon are stimulente sa furnizeze bunuri publice globale si sa preia costurile punerii in aplicare a intelegerilor, situatia strategica se schimba intr-una de persuasiune. Solutia hegemonica este disponibila doar in anumite configuratii ale puterii statelor. Al doilea raspuns presupune folosirea bilateralismului intr-un anumit stadiu al deciziei, ca mijloc de realizare a multilateralismului. Cu alte cuvinte, aceasta inseamna acorduri bilaterale intre state si apoi, prin aplicarea de norme de non-discriminare, extinderea acestora la alti membri ai sistemului. 2) Coordonarea: se refera la situatiile in care exista doua solutii de echilibru, fiecare protagonist preferand alta. Nici unul dintre ei nu are o strategie dominanta, deci cea mai buna urmare a interactiunii lor depinde de conduita fiecaruia dintre jucatori. Acestia nu sunt de acord asupra echilibrului care sa prevaleze, ceea ce face ca negocierile sa fie dificile si solutiile greu de gasit. In acest caz, beneficiul multilateralismului consta in reducerea costului negocierilor si ajungerea la un acord. 3) Persuasiunea: este caracteristica situatiilor in care este manifesta o asimetrie semnificativa intre state. Hegemonul trebuie sa constranga sau sa convinga pe ceilalti sa coopereze. Din aceste situatii cel putin un protagonist este nesatisfacut. Pentru statele mici care ar trebui sa cedeze, mentinerea aparentei multilateralismului este destul de importanta. Guvernele lor ar putea, pentru scopuri interne, sa se prevaleze de forta multilateralismului pentru a ascunde o cedare de natura bilaterala. La randul lor, hegemonii au nevoie de organizatiile multilaterale pentru a face credibile amenintarile sau promisiunile lor.

4) Asigurarea - situatiile in care toti protagonistii prefera cooperarea reciproca, ceea ce atenueaza riscul ca unii dintre ei sa iasa din acord sau sa incalce regulile convenite. In acest caz, institutiile multilaterale au un rol minor de jucat, deci statele nu vor dori sa-si risipeasca resursele pentru intretinerea lor. Cu toate acestea, exista riscul de abuz al actiunii unilaterale a statelor. Normele multilaterale, cu accentul lor pe decizii colective, consultari extensive si reduceri de costuri, vor spori cunostintele despre preferintele celorlalti. Am notat in detaliu aceste patru coordonate, pentru ca ele grupeaza in mod coerent situatiile concrete aparute pe parcursul existentei ONU, ca si mijloacele diverse de actiune (si reactiune) de care dispun in realitate statele membre. Merita mentionat, totusi, ca manifestarile celor patru configuratii nu sunt constante, ci evolueaza in functie de circumstante externe. Care ar fi rolul multilateralismului in ordinea internationala curenta ? Anne-Marie Burley considera ca multilateralismul regimului international postbelic este o caracteristica a ordinii mondiale liberale, definita prin modelul de institutie internationala proiectata de Statele Unite, statul liberal cel mai inclinat si mai capabil sa-si proiecteze aranjamentele economice si politice interne in raport cu restul lumii. Ea considera ca forma ordinii postbelice a fost puternic influentata de conceptualizarea americana a problemelor internationale si a solutionarii lor, in termeni de politica interna. Caracteristicile formale ale multilateralismului sunt, in buna parte, produsul unui efort distinct al SUA de a reglementa lumea. Dreptul international al cooperarii propus de ONU difera de dreptul international public traditional, prin anvergura, subiect si functie. In primul rand, sunt reglementate domenii mult mai vaste decat zonele traditionale de interes in relatiile interstatale, dintre care unele erau considerate fiefuri exclusive ale dreptului intern: drepturile omului, sanatatea, conditiile economice, protectia mediului. In al doilea rand, beneficiarii dreptului international al cooperarii sunt adesea indivizii si nu numai statele, ceea ce contureaza aparitia umanitatii ca un camp de dezvoltare a dreptului international. In al treilea rand, a evoluat considerabil conceptia despre natura si functia dreptului. Dreptul international al secolului al XIX-lea a avut in primul rand o functie negativa: sa restranga si sa coordoneze actiunea statelor astfel incat sa acorde fiecarui stat un maximum de libertate in a-si urmari interesele nationale, cu minimum de interferenta din partea altora. Sistemul ONU a marcat tranzitia de la dreptul international, de la regulile traditionale de respect reciproc si abtinere de la actiuni care ar putea deranja pe ceilalti membri ai comunitatii statelor, la un sistem incipient al eforturilor de organizare si cooperare. Dreptul international s-a transformat astfel intr-un instrument de protejare a cooperarii, intr-un sistem pozitiv de facilitare si structurare a actiunii cooperative.10 In privinta rolului SUA in influentarea statutului ONU, este important sa remarcam in extenso marturia lui Burley asupra rolului sau in crearea arhitecturii internationale postbelice ca ordine multilaterala care .este compusa din diverse tipuri de regimuri multilaterale si organizatii multilaterale formale.. Ca efect, .desi structura finala si detaliile tuturor acestor entitati au impus negocieri multilaterale extensive, care au produs adesea diferente semnificative fata de propunerile elaborate de initiatorii americani, planurile SUA au ramas schita de baza a unui sistem de reglementare economica, politica, sociala si culturala globala.

Din ipoteza pe care a construit-o, respectiv a demonstrarii impactului faimosului .new deal. al lui FDR Roosevelt asupra configuratiei viitoare a ONU, Burley conchide ca marirea sau decaderea organizatiilor multilaterale au un impact redus asupra fortei si capacitatii de rezistenta a multilateralismului, in sensul sau generic. Acest fenomen ar depinde intr-o mult mai mare masura de abilitatea guvernelor de a concepe dreptul care guverneaza domeniul international. Declinul importantei analogiei cu dreptul intern si viziunea corespunzatoare asupra unei sfere internationale in esenta nesupusa dreptului duc la unilateralism, ceea ce inseamna preferinta pentru reguli speciale care sa satisfaca interese si circumstante specifice. O concluzie larg impartasita este ca multilateralismul reduce anumite forme ale costurilor tranzactiilor, in comparatie cu cele pe care le implica multitudinea corespunzatoare de tranzactii bilaterale. In acelasi timp, un contract social larg care acopera numeroase teme pe o perioada nedefinita de timp poate de asemenea sa creeze propria sa varietate de costuri de tranzactie. In mod deosebit, nici un stat care se alatura unei ordini multilaterale nu poate prevede toate evolutiile proiectului in cauza. O mare parte a implicatiilor practice ale normelor, principiilor si regulilor unui regim multilateral depind de modul in care marile puteri le interpreteaza si le adapteaza. Pentru Peter Cowhey, regimurile multilaterale depind si de capacitatea organizatorica de adaptare si punere in practica a propriilor proiectii, dar si de comunicarea intelegerilor comune, de o maniera la fel de convingatoare, si marilor puteri si celor mai slabe. Capacitatea altor membri de a evalua buna credinta a marilor puteri este vitala pentru regimurile multilaterale. In mod evident, puterea dominanta are interesul de a construi o reputatie solida de incredere, care va contribui la scaderea costurilor pentru exercitarea leadership-ului. Cowhey demonstreaza ca politica interna joaca un rol multiplu in asigurarea credibilitatii angajamentelor multilaterale: 1) detinatorii puterii in statele dominante au nevoie de stimulente proprii, conforme intereselor pe termen lung ale tarii. Astfel, chiar si o mare putere tinde sa aiba un sistem electoral care rasplateste pe liderii ce propun si livreaza bunuri colective largi cum ar fi multilateralismul; 2) beneficiile eventualei abandonari a sistemului multilateral trebuie sa fie limitate. In acest fel, marea putere este mai credibila daca pozitia electoratului este in esenta favorabila multilateralismului; 3) conducerea politica poate crea institutii politice secundare pentru intarirea multilateralismului, asumandu-si angajamente multilaterale apropiate deimperativele electoratului; 4) ordinea stabilita in mod multilateral este mai bine protejata si acceptata, daca tarile celelalte vor avea posibilitatea evaluarii independente a intentiilor si conformarii tuturor partilor. Statele a caror politica nu este transparenta pentru ceilalti sunt mai putin credibile. Prin prisma acestor relatii, ordinea multilaterala poate fi definita si ca .o forma acceptabila de relatii intre puterile conducatoare si cele secundare, care sporesc productivitatea ordinii multilaterale . Influenta functionalismului si constitutionalismului asupra mandatului ONU

Conceptia initiala a mandatului si responsabilitatilor ONU a fost inspirata de teoria functionalista. Functionalismul este numele unei teorii conform careia dezvoltarea cooperarii tehnice si economice intre natiuni poate permite dezvoltarea progresiva de relatii, astfel incat razboiul intre respectivele natiuni devine imposibil. Ca reper in evaluarea profilului Natiunilor Unite, teoria functionalista este asociata in principal cu numele lui David Mitrany, politolog nascut in Romania. El este considerat parintele acestei teorii, prezentate intr-un articol publicat in 194314 , care ar fi inspirat creatorii sistemului descentralizat al Natiunilor Unite. Printre autorii contemporani considerati ca exponenti ai acestei teorii se numara Joseph Nye, Patrick Sewell, Paul Taylor, la care se fac referiri si in prezenta lucrare. In esenta, o organizatie trebuie sa functioneze pentru realizarea obiectivelor comunitatii pe care o reprezinta, fiind vazuta ca o suma a functiilor acelei comunitati. Teoria functionalista si-a gasit permanent ecoul in noi teorii, precum dinamica functionala si expansiunea sarcinilor, interpretarea functionala a participarii actorilor non-statali si transnationalismul; concentrarea functionala pe performanta, rezultate si impact; autodeterminarea tehnica si autonomia; cooperarea functionala si intarirea increderii; nevoile reciproce si interdependenta. Mitrany nu recunostea nevoia unei diviziuni constitutionale rigide a autoritatii si puterii, care ar avea ca efect stanjenirea aranjamentelor de lucru si elasticitatii necesare unei organizatii functionale. Din aceasta perspectiva, Carta ONU a consacrat, intr-adevar, o descentralizare generala concretizata prin autonomia agentiilor specializate, iar teoria functionala este manifesta si in localizarea geopolitica a sediilor organizatiilor din sistemul ONU. Teoria functionala insa nu a fost confirmata in anticiparea sa ca relatiile pur functionale si descentralizarea vor descuraja influenta politica si stimula depolitizarea. Atat functionarea cat si perspectivele de reformare ale ONU sunt dependente de proiectul fundamental continut in Carta. Mai mult, preocuparile teoretice ale analistilor organizatiei mondiale pun in evidenta si alte semnificatii ale Cartei, interpretata fie doar ca act constitutiv al ONU, fie ca nucleu al unui corp incipient de legislatie, destinata in mod expres comunitatii internationale. Constitutionalismul este acea perspectiva de lectura a Cartei ONU care o recunoaste drept document constitutional al comunitatii internationale in ansamblul sau. Pornind de la aceasta asertiune, Bruno Simma face distinctie intre doua situatii. Pe de o parte, poate fi admis ca regulile substantiale de baza ale Cartei sunt principii constitutionale pentru comunitatea internationala. Pe de alta parte, este mai greu acceptata extinderea punctului de vedere constitutional asupra aspectelor institutionale si procedurale ale Cartei. Concluzia separarii celor doua planuri este ca exista o mare discrepanta intre obiectivele si principiile Cartei si mijloacele institutionale de realizare ale celor dintai16. De pilda, dreptul international dezvoltat de ONU in domeniul drepturilor omului poate fi considerat parte a dreptului constitutional al carui exponent este ONU si deci a carui punere in practica poate sa fie impusa prin insasi autoritatea sa. In realitatea socio-politica insa, capacitatea ONU de a actiona ca o terta forta independenta, cu un potential de constrangere propriu, in scopul de a influenta conduita statelor membre, este in general foarte restransa. Pentru Philip Allott, categoria socio-filozofica de constitutionalism este o matrice utila de studiere a organizatiilor interguvernamentale, pe care le analizeaza ca pe societati de societati, data fiind diversitatea membrilor sai. Utilitatea constitutionalismului ca instrument de examinare este ca identifica o forma de teorie sociala care se manifesta in patru directii:

a) postuleaza ca o societate autoconstituita are un continut propriu, care nu ar trebui sa fie in mod necesar dependent de teorii externe societatii in cauza; b) accepta si chiar promoveaza diversitatea in interiorul acelei societati, inclusiv posibilitatea unor teorii concurente asupra obiectivelor si valorilor sale; c) considera autoconstituirea legala a unei societati ca principal mijloc de reglementare a confruntarii de idei si de forte; (iv) plaseaza in centrul conceptiei sale relatia dintre sursa de autoritate a puterii politice si controlul practic al exercitarii sale Organizatiile interguvernamentale, in configuratia lor actuala, au fost produse intr-un parcurs istoric de 150 de ani, ca o noua forma de universalizare a unor forme sociale subordonate, mai curand ca o extrapolare a acestora, decat ca o intrapolare a societatii internationale. Allott enunta, in acest context, principiile generice ale constitutionalismului, pe care le rezum deoarece toate mi se par utile in analiza legitimitatii unei organizatii internationale precum ONU: a) Principiul integrarii: legea este parte integranta a procesului social total, inseparabila de rest; b) Principiul transformarii: legea este dinamica; nu o stare de lucruri, ci un proces neincetat de autotransformare sociala; c) Principiul delegarii: intreaga putere legala este delegata de catre societate, iar aspiratia spre exercitarea puterii legale este recunoasterea sursei acelei puteri; d) Principiul limitarii intrinseci a puterii: orice putere legala este limitata prin conditiile delegarii de catre societate; e) Principiul suprematiei legii: intreaga putere sociala este supusa legii, intrucat functia legii este de transformare a puterii sociale in expresii particulare ale legii; f) Principiul suprematiei interesului social: intreaga putere legala este delegata de catre societate in interesul social. g) Principiul responsabilitatii sociale: exercitarea intregii puteri sociale, inclusiv a puterii legale, intr-o maniera raspunzatoare in fata societatii care a conferit aceasta putere. Pe aceeasi filiera de idei, Georg Ress se refera, in interpretarile sale asupra Cartei ONU, atat la elementele contractuale, cat si la cele normative care definesc natura juridica a documentului. Elementele contractuale, precum cele legate de incheierea tratatului, terminarea si, intr-o anumita masura, amendarea sau revizuirea, trebuie aplicate conform regulilor obisnuite ale dreptului tratatelor. Pentru partea normativa a tratatului fondator, Carta si dreptul organizational care deriva din ea, pot fi gasite paralelisme in dreptul intern, constitutional sau administrativ, al tarilor membre care au inspirat-o. Ress recomanda o metoda de studiere dinamica si evolutiva a Cartei ONU, care sa nu inhibe posibilitatile de interpretare de teama limitarii suveranitatii, una libera de perceptiile istorice si efectuata in raport cu obiectivele sale largi. Notez, totusi, ca o astfel de viziune nu este nici pe departe unanim acceptata.

Exista opinii energice in favoarea intentiilor originale si a legaturii lor cu sursele de inspiratie din dreptul constitutional intern, drept criteriu fundamental de interpretare a Cartei si a altor documente constitutive ale altor organisme din sistemul ONU. De pilda, asa cum noteaza Jose Alvarez, dezbaterea asupra masurii in care Consiliul de Securitate al ONU poate sa delege autoritatea sa constitutionala Secretarului General, aranjamentelor regionale sau unor state membre, s-a derulat in mod vizibil in termenii in care Congresul SUA poate sa delege autoritate ramurii executive a puterii20. Aceste analogii constitutionale. sunt valabile pana la un punct, deoarece este clar ca din textile Cartelor organizatiilor interguvernamentale lipsesc prevederi explicite similare celor din constitutiile interne, referitoare la organele .legislativ., .executiv. sau .judiciar.. Astfel, in Carta ONU, nici intreaga putere legislativa nu este atribuita Adunarii Generale si nici puterea executiva plenara nu este apanajul exclusiv al Consiliului de Securitate. Ca sa nu mai vorbim de Secretarul General, care nu este decat .cel mai inalt functionar administrativ al organizatiei.. Pana si autoritatea conferita Curtii Internationale de Justitie este ingradita, ea neavand putere executiva asa cum este definita in Constitutia americana. Statutul Curtii exclude emiterea de avize consultative obligatorii la adresa organelor ONU. Chiar si in cazul statelor care sunt parte la litigiile deferite Curtii, punerea in aplicare a deciziilor sale este asigurata prin actiunea (in general, improbabila) a unui organ politic, Consiliul de Securitate. Din aceste motive, ca si din altele, ONU nu este comparabila cu un .stat. sau cu un .super-stat.. Gradul de centralizare a functiilor sau autoritatii in ONU nu aproximeaza nici pe departe pe cel al unei confederatii, atata vreme cat suveranitatea membrilor ONU este pastrata. Altfel spus, valoarea constitutionala a Cartei ONU poate fi examinata din doua perspective distincte23. Potrivit primeia, ca document constitutiv al Natiunilor Unite, Carta reprezinta o constitutie care prevede fundamentul legal si cadrul de functionare al organizatiei internationale ca atare. Natura sa constitutionala decurge din faptul ca scopurile si obiectivele sale nu pot fi realizate doar prin crearea de norme simple de conduita prin intermediul tratatelor, inclusiv a celor multilaterale. Acestea pot fi atinse doar prin folosirea lor permanenta de catre entitatile organizatorice. Ceea ce implica instrumente constitutive care vor avea intotdeauna nevoie sa fie adaptate dinamicii circumstantelor. Tocmai capacitatea de adaptare determina functionarea eficienta si activitatile concrete ale organizatiilor internationale. Cealalta perspectiva ridica nivelul Cartei la cel de constitutie a comunitatii internationale. In special dupa incetarea razboiului rece si intensificarea anumitor actiuni de forta sub auspiciile ONU, opiniile din aceasta categorie s-au multiplicat. Convingerile nu sunt uniforme. Unii sunt categorici in a considera ca documentul constitutiv al ONU nu este altceva decat o constitutie a comunitatii internationale24. Altii remarca o contradictie intre exigentele integrarii normative si organice asociate ideii de constitutie, pe de o parte, si distribuirea puterii intre state suverane concurente si formal egale, care caracterizeaza inca societatea internationala, pe de alta parte25. Interguvernamentalism si transnationalism Problemele si dilemele existentiale ale organizatiei mai pot fi explicate prin tensiunea dintre interguvernamentalism si transnationalism, doua forte care reprezinta interese diferite si baze distincte de sustinere.26 In opinia lui Bruce Cronin, ca institutie interguvernamentala, ONU reflecta suprapunerea de interese ale statelor membre. Initiative majore sunt promovate de catre delegatiile acreditate, toate in numele guvernelor. Ca organizatie transnationala insa, ONU reprezinta adesea bunuri publice care transcend suma intereselor individuale ale statelor. Astfel de preocupari sunt promovate in mod deosebit de

organizatiile neguvernamentale si uneori de agentiile specializate, organizatiile afiliate si birocratia secretariatelor. In multe cazuri, preocupari transnationale, precum drepturile omului si asistenta umanitara, intra in conflict cu teme interguvernamentale traditionale, precum securitatea. Conflictul dintre interguvernamentalism si transnationalism reflecta o tensiune similara in cadrul sistemului international insusi. Interguvernamentalismul este forta dominanta in politica mondiala, dar entitati transnationale isi consolideaza si ele vizibilitatea si influenta in organizarea globala. Din aceasta perspectiva, ONU nu constituie doar un forum prin care statele ar putea sa-si rezolve disputele, ci si un mediu in care protagonistii statali si non-statali isi promoveaza interesele divergente. Pe de o parte, organizatia reflecta principii de baza ale interguvernamentalismului: a fost creata de catre guverne; este guvernata de organisme consultative reprezentative si are un secretariat permanent. Delegatiile care reprezinta guvernele elaboreaza si dezvolta politici si programe printr-un proces de negociere si colaborare. Si, ca toate organizatiile interguvernamentale, ONU este proiectata sa echipeze sistemul multilateral cu mecanismul administrativ capabil sa faca ceea ce statele nu ar putea sa faca ele insele. Alan James, descria aceasta situatie astfel: . In esenta, ONU nu este decat o asociatie de state suverane. fiecare membru va incerca sa foloseasca ONU pentru a-si urmari propriile interese. Statele nu s-au asociat din respect pentru .ideea ONU., ci pentru ceea ce ar putea obtine de la ea.27. Atat teoriile institutionaliste liberale, cat si cele neorealiste, pot sustine aceasta interpretare. ONU reflecta distributia de putere si capacitati intre membrii sai. Creata de coalitia invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial, autoritatea substantiala revine marilor puteri, prin Consiliul de Securitate. Pe timpul razboiului rece, politicile de securitate ale organizatiei au reflectat, in mare, dinamica bipolaritatii, iar ulterior, vectorii de interes ai singurei superputeri, Statele Unite. In privinta tematicii economice, ONU resimte conflictul structural dintre Nord si Sud, care decurge din distributia inegala a capacitatilor materiale nationale in sistemul international. Rezultatul acestui conflict este determinat de aceeasi distributie a puterii. Marile puteri ezita, de obicei, sa se implice in situatii cu potential de violenta atunci cand interesele lor vitale nu sunt amenintate si au demonstrat ca nu-si raporteaza preocuparile lor de securitate doar la organizarea globala. Ca rezultat, ONU nusi-a indeplinit promisiunea sa de securitate colectiva, asa cum a fost enuntata de fondatori si, cu atat mai putin, pe cea a cooperarii economice. Din perspectiva internationalistilor, organizatia mondiala aduce guvernele impreuna pentru a sprijini obiective fundamentale ale pacii, securitatii si prosperitatii, uniti de convingerea ca, intr-o lume interdependenta, aceste obiective nu pot fi realizate decat prin coordonare si colaborare interstatala. De multe ori, guvernele constata ca nu-si pot indeplini scopurile, deoarece aceasta ar depinde si de exercitarea de autoritate asupra jurisdictiei altor state. Pe masura ce propria vulnerabilitate a statelor la actiunile altora creste, disponibilitatea lor de a negocia o anumita libertate legala pentru influenta suplimentara asupra partenerilor va spori si ea. Astfel, Statele Unite au dorit sa fondeze o ordine internationala pe structura unor directii multilaterale, dar nu au consimtit sa inzestreze ONU cu puteri independente cuprinzatoare. Crearea ONU nu a contestat prezumtiile de baza pe care liderii guvernelor le aveau cu privire la natura relatiilor interstatale. Functia interguvernamentala esentiala a organizatiei- controlul coercitiv al conduitei statelor . reflecta intelepciunea conventionala a echilibrului si teoria securitatii colective: ordinea intr-un sistem multistatal depinde de abilitatea statelor de a-si controla reciproc conduita. Aceasta explica de ce statele participa in organizatii multifunctionale cu compozitie universala, care se implica si in sfere unde consensul normativ nu exista. Pe de alta parte, sistemul ONU este mai mult decat un

forum de facilitare a negocierilor interstatale asupra unor chestiuni de interes comun. El reprezinta de fapt si o retea complexa de agentii specializate care servesc o varietate de domenii si de interese. Multe dintre agentiile specializate au fost constituite prin tratate multilaterale independente de structura ONU. O mare parte a statelor membre au putin control asupra organismelor care se guverneaza si se finanteaza in mod autonom. Acestea initiaza uneori proiecte si politici care nu sunt dorite si agreate de marile puteri. Mai mult, componenta nu se limiteaza intotdeauna la state si guverne, exemplul clasic fiind Organizatia Internationala a Muncii, cu structura sa tripartita (guverne, sindicate, patronat), dar si Banca Mondiala, carementine relatii stranse cu bancile centrale autonome si institutiile financiare private. ONU ca atare a devenit un protagonist international independent in intelesul politic si legal. Asa cum a stabilit Curtea Internationala de Justitie in 1949, ONU are personalitate juridica si este subiect al dreptului international, capabil sa posede drepturi si obligatii internationale. Aceasta realitate este ilustrata si de modul in care statele membre trateaza organizatia. Daca uneori statele o considera uneori un simplu for de negociere si gestionare a conflictelor, alteori actioneaza ca si cum ONU ar avea propria sa identitate, separata de a membrilor sai, mai ales cand apare ocazia blamarii pentru rezultatele (ne)obtinute. Un alt indiciu al naturii transnationale este constituit de multiplele surse de decizie si autoritate in organizatie. Statele Unite si alte mari puteri domina agenda de securitate a organizatiei, dar initiativele in alte domenii pot apartine protagonistilor non-statali, agentiilor autonome si statelor in dezvoltare. Secretariatul este la randul sau, cel putin teoretic, un organ autonom, constituit independent. Dimensiunea transnationala a ONU nu este inca argumentata de teoria relatiilor internationale, organizatia fiind concomitent interguvernamentala si transnationala. Teoriile transnationaliste nu s-au afirmat deocamdata cu claritate in raport cu ONU, dar discutiile sunt legate in principal de trei notiuni distincte: 1) activitati realizate frecvent de catre protagonisti non-statali, dincolo de frontierele juridice (societati transnationale, miscari sociale, retele militante, grupuri culturale); 2) contacte intre birocratii ale guvernelor insarcinate cu atributii similare, care actioneaza pe cont propriu in absenta unor decizii nationale. Astfel de retele includ oficiali din cadrul unor subunitati ale guvernelor nationale, organizatii internationale si regimuri; acestia urmaresc uneori agende independente formal de cele ale guvernelor; 3) Retele transnationale, bazate pe expertiza si know-how, elaboreaza, dezvolta, transmit si legitimeaza idei si convingeri dincolo de frontierele nationale. Dimensiunea transnationala a ONU poate fi explicata si prin faptul ca anumite teme si misiuni nu impun in mod specific actiunea statelor, sau nu se preteaza cu usurinta la demersuri interguvernamentale. Mai mult, in unele domenii statele nu au competenta adecvata realizarii obiectivelor; in altele, agentiile si personalul ONU sunt mult mai bine plasati sa initieze si sa monitorizeze programe (protectia si reamplasarea refugiatilor, asistenta umanitara). De asemenea, apar cazuri de responsabilitati pe care insesi marile puteri doresc sa le evite sau sa nu le asume cu propriile lor resurse (mentinerea pacii, monitorizarea alegerilor, expunerea unor incalcari ale drepturilor omului).

Exista domenii in care statele, luate individual sau colectiv, nu au legitimitatea de a actiona (de exemplu, judecarea crimelor de razboi sau a activitatilor criminale internationale). Pe de alta parte, organizatiile neguvernamentale si specialistii individuali au dezvoltat relatii stranse de lucru cu agentiile ONU, creand noi parti constitutive ale organizatiei mondiale. In plus, prin initiativa conceptuala si actiunea practica, ONU si-a consolidat propria sa identitate in directia reprezentarii .comunitatii internationale. . Transnationalismul si integuvernamentalismul reflecta interese distincte si produc stimulente diferite pentru actiunea entitatilor implicate. Faptul ca ONU preia atat responsabilitati interguvernamentale, cat si transnationale, nu este o problema in sine. Conflictul apare atunci cand organizatia nu face distinctia intre rolul coordonator, ca mecanism interguvernamental, al activitatilor membrilor sai, si rolul de retea transnationala de promovare a unui anumit tip de bun public. Valorile generice ale comunitatii internationale sunt de multe ori in opozitie cu nevoile si interesele statelor membre. Ceea ce devine o mare problema cand ONU isi asuma angajamente pe care statele membre nu au interesul sa le puna in practica. Guvernele urmaresc interesele lor proprii. Adesea, ele nu sunt in masura sa promoveze scopuri transnationale in numele unei .comunitati internationale', mai ales daca acestea nu produc beneficii directe pentru circumscriptiile lor interne. In vreme ce Consiliul de Securitate este indreptatit din punct de vedere tehnic si legal sa actioneze in numele organizatiei globale, de obicei el reprezinta interesele marilor puteri. Din acest motiv, nu este organul potrivit sa preia teme transnationale care tin de responsabilitatea ONU precum drepturile omului, asistenta umanitara si dezvoltarea durabila. Controlul coercitiv al conduitei statelor este probabil cea mai importanta functie interguvernamentala a ONU. Ea presupune folosirea sanctiunilor militare si economice, pe care numai statele le pot aplica efectiv. In cazul agresiunilor nterstatale, a genocidului, organismele interguvernamentale pot evoca legitimitatea .incalcarii pacii. pentru a mobiliza guvernele membre sa treaca la actiune. Deoarece integuvernamentalismul este, in mod preponderent, preocupat de relatiile intre state, el este mai putin eficient in celelalte tipuri de relatii din comunitatea internationala, mai ales cand nu se poate folosi factorul coercitiv. Remarcam insa, ca pe fondul acestei convingatoare argumentatii teoretice, organele interguvernamentale ale ONU au probleme care au putin de-a face cu aspiratiile de natura transnationala. Securitatea colectiva a ramas difuza, multe interese ale statelor par ireconciliabile, iar discrepantele mari de mijloace si putere contrazic idealurile democratice ale organizatiei. Chiar si in domenii si proiecte care nu presupun relatii interstatale, organismele interguvernamentale vor avea dificultati in a reprezenta .comunitatea internationala.. Aceasta pentru ca interguvernamentalismul si transnationalismul sunt adesea incompatibile. Primul promoveaza interesele statelor, al doilea pe cele comune. Statele sunt inclinate sa ignore interesele cosmopolite, dar aceasta atitudine devine tot mai greu de sustinut intr-o lume interdependenta Raportul teoretic dintre transnationalism si interguvernamentalism este, la randul sau, viciat de prezenta hegemonismului. Tobias Debiel crede ca atat multilateralismul cat si hegemonismul, in calitate de concepte ale ordinii mondiale, prezinta slabiciuni atunci cand lumea este, ca in ultimii ani, dominata de razboaie interne. Structurile de reglementare globale sau interventia externa sunt insuficiente in crearea de stabilitate in astfel de situatii. Se pot obtine rezultate pe termen scurt, dar pe termen lung impactul este mult mai slab. Politicile hegemonice au si ele probleme, deoarece se bazeaza pe un model de relatie strict interstatala si subestimeaza conditiile interne care asigura stabilitatea

Un model alternativ este cel asociat notiunii de securitate cooperativa. Acesta - asa cum demonstra Gareth Evans, in contrast cu conceptual de securitate colectiva, care opereaza intre state si este bazat pe principiile sanctiunii si amenintarii cu forta - pune mai mult accent pe componentele civile, precum consultarile, reciprocitatea, increderea, transparenta si prevenirea. Aceasta abordare ia in considerare faptul ca un mare numar de protagonisti (grupuri sociale de interese, state natiune, organizatii regionale) trebuie sa dispuna de stimulente de cooperare, daca vor ca politica de pace sa fie durabila. Strans legat de aceste concepte relevante pentru intelegerea ONU este internationalismul, vazut ca antiteza atat a nationalismului, cat si a izolationismului. El contine un element esential de legitimare si necesitate a unor obligatii dincolo de frontiere. Cecilia Lynch considera ca, in practica relatiilor internationale, multilateralismul a devenit un instrument operational pragmatic al internationalismului, care cauta sa incorporeze cat mai mult din comunitatea internationala in institutii precum sistemul ONU. Ea sustine existenta a patru tipuri de internationalisti31: 1) Promotorii pacii democratice: pentru care perioada de dupa razboiul rece reprezinta ocazia realizarii unui proiect cosmopolit la scara mondiala; 2) Adeptii interventiei umanitare: sunt cei care doresc intensificarea si multiplicarea diferitelor forme de asistenta umanitara, de la cele legate de combaterea foametei, asistarea refugiatilor, pana la conceperea multifunctionala a operatiunilor de pace ale ONU si la crearea unor forme democratice de viata politica in situatii de conflict intern; 3) Sustinatorii liberalismului economic: cei care vad in globalizare un proces de internationalizare, care este si ireversibil si dezirabil si denunta interventia statului pe piata mondiala ca inutila si contraproductiva; 4) Contestatarii globalizarii care se opun liberalizarii pietelor globale, deoarece acestea ignora agendele internationaliste, precum cele umanitare, ecologice si ale bunastarii economice. Fiecare dintre aceste tipuri de internationalism implica un inteles diferit al .datoriei dincolo de frontiere., promoveaza forme distincte de cooperare multilaterala. Evident ca internationalismul ONU este unul echilibrat si eliberat de fanatismele liberalismului absolut si neconditionat, sau ale antiglobalizarii nihiliste. Internationalismul reprezentat de ONU este rational si inspirat de solidaritatea cu cei mai slabi. Toate formele de internationalism, inclusiv cel simbolizat de ONU, se confrunta insa cu cel putin unul dintre urmatoarele obstacole: excesele nationaliste, unilateralismul voluntar si uzurparea nediferentiata a rolul statului. Prin urmare, multilateralismul ONU . forum cu tematica globala si cu vocatie universala . trebuie sa permita, sa stimuleze si sa valorifice colaborarea tuturor acestor categorii de internationalism si sa limiteze impactului tuturor obstacolelor manifeste, dincolo de deosebirile de doctrina . Conflict si putere in relatiile internationale Perspective realiste si neorealiste

Extragandu-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de nuanta pesimista, realismul politic face legatura dintre teoriile normative asupra relatiilor internationale si praxisul politic, care, cu precadere in SUA, cultivat ca model predominant, fundamenteaza o politica externa de succes. Realismul politic isi formuleaza asertiunile in incercarea de a atrage atentia asupra potentialului conflictual existent in cadrul relatiilor internationale. Premisele antropologice, care indica permanenta eforturilor de autoconservare facute de individ prin acumularea de putere in detrimentul altora, au certe filiatii din conceptiile filosofice dezvoltate de Hobbes si Nietzsche. Insasi situatia sa existentiala, marcata de numeroase incertitudini si incapacitati, explica tendinta omului de a acumula putere ca aspiratie constanta spre siguranta. Garantarea sigurantei si a libertatii existentiale poate fi realizata doar prin procesul de acumulare permanenta a puterii. Impulsul de a acumula putere ii vine omului din constiinta slabiciunilor sale naturale. Pentru exponentii realismului politic aceasta predispozitie antropologica se identifica intru totul cu scopul politicii, in definitiile lui Max Weber si Nietzsche politica fiind o expresie evidenta a luptei pentru putere. Hans J. Morgenthau (1904-1980), cel mai important reprezentant al realismului politic, sustinea ca "prin putere se intelege dominatia unor oameni asupra gandirii si comportamentului altor oameni". Pornind de aici, el identifica unele caracteristici esentiale pentru acceptiunea realista a puterii si, implicit, a conflictului. Omniprezenta puterii si, prin urmare, a conflictului, este prima. Cea de-a doua pune in evidenta degenerarea puterii in abuz de putere, adesea cu urmari tragice. A treia caracteristica a puterii are ca expresie tendinta sa neconditionat expansionista, care contribuie la intelegerea si explicarea escaladarii conflictelor internationale. A patra caracteristica releva faptul ca puterea si, totodata, scopurile imediate ale partilor angajate in cucerirea ei, in cazul sistemului international ale actorilor implicati in conflict, sunt orientate spre garantarea prestigiului, a suveranitatii si a securitatii nationale. Cea de-a cincea caracteristica reliefeaza tendinta constanta a partilor angajate in lupta pentru putere de a-si disimula scopurile proprii in formule ideologice. Din aceasta cauza, conflictele pentru putere pot fi percepute, uneori, ca fiind conflicte de alta natura sau pseudo-conflicte, desi simpla identificare a cauzei lor reale nu ar trebui sa mai lase loc interpretarilor dubitative. Schema argumentativa centrala a realismului politic se construieste in baza definitiei lui Hegel, conform careia statul este o totalitate de indivizi si se refera la raporturile dintre indivizi si stat, atat individul, cat si statul fiind entitati percepute in mod analog. Prin urmare, promotorii realismului considera ca suma calitatilor si defectelor omenesti se transmite statului, ca actor in sistemul relatiilor internationale; acesta se compune, la randul sau, din actiunile statelor nationale si consecintele acestor actiuni, cum ar fi, de exemplu, crearea organizatiilor internationale. Ca si individul, statul incearca sa isi asigure securitatea si protectia acumuland putere in detrimentul altor state. Alaturi de conceptul de putere, conceptul de interes national are o importanta deosebita pentru realismul politic. Interesele nationale se compun din functia de protectie, din suveranitatea nationala si din monopolul folosirii fortei fizice in interior. In timp ce la nivel statal conflictul de putere se desfasoara relativ linistit, la nivel international, intrucat lipsesc instante regularizatoare atotputernice, universal si unanim recunoscute, conflictul pentru putere se manifesta ca o constanta. Oscileaza intre incercarile de slabire a sistemului international prin anarhizarea acestuia, prin razboi, si perioade de detensionare. Evident, spectrul relatiilor internationale este reconfigurat permanent de politica externa a statelor, determinata de interesele nationale ale acestora, de cultura lor politica si chiar de pozitiile succesive pe care le ocupa in structura sistemului relatiilor internationale. Conflictul apare ca un efort pro si contra unui anumit status-quo, ca un joc la suma nula, castigul de

putere al unei parti fiind echivalent cu pierderile de putere ale altei parti. Pornind de la acesti termeni, o rezolvare sau o transformare a conflictului este aproape imposibila. In ultimii ani insa, datorita, in principal, declinului importantei statelor nationale, teoria realista asupra conflictelor se modifica sub impactul teoriilor empiric-analitice despre natura conflictelor internationale. Complexitatea crescanda a raporturilor internationale, fara a limita interactiunea statelor nationale, conduce la dezvoltari neorealiste, care isi propun sa integreze sistemul si teoria jocurilor intr-o teorie empiric-analitica, insa pragmatic orientata, despre natura conflictelor internationale. Conform abordarilor neorealiste, propuse de asa-numita Scoala de Politica Internationala de la Mnchen, este vorba de modificarea premiselor principale ale realismului si, in acelasi timp, de continuarea traditiei cercetarii realiste. Astfel, in opozitie cu conceptul de putere, acela de politica dobandeste importanta, intrucat relatiile internationale nu mai sunt cercetate doar ca relatii intre state, ci si ca legaturi intre institutii, cetateni ai diferitelor state si uniuni de state, organizatii, asociatii, trusturi internationale etc. In mod corespunzator, politica este definita prin comportamentul decizional fata de putere, care este acceptat ca fiind capacitatea de impunere, de realizare a obiectivelor formulate de politica. Autorii neorealisti renunta la definirea intereselor nationale prin tendinta lor expansionista. Acestia considera interesele in politica internationala ca fiind "situatii, perceptii si scopuri conditionate de valoarea lor intrinseca, de orientarea spre finalitati concrete a vointei decidentilor, a centrelor de decizie, pentru reglementarea relatiilor externe ale statelor, ale altor sisteme cu alte state sau cu alte sisteme din mediul lor international". Aceasta noua acceptiune a intereselor nationale pune in evidenta legaturile dintre teoria analitica a sistemului relatiilor internationale si neorealism. Pentru a se ajunge la o imagine completa a unui "decupaj" international, neorealismul supune analizei constelatii concrete ale unor situatii politice internationale, din perspectiva teoriilor sistemelor, conducerii si deciziei. In ciuda cuprinzatoarei reforme teoretice a realismului, neorealismul pastreaza formularile cauzale necesare intelegerii stiintifice; acesta leaga cercetarea de practica politica la nivelul decizional al statului. Conceptul de conflict ramane pe mai departe acelasi, realismul politic abordandu-l unitar ca forma dominanta a relatiilor interstatale, insa nu neaparat faptica si exclusiva. Prin urmare, conflictele datorate unor decizii politice sunt intotdeauna conflicte de putere intre state, vazute ca actori individuali, ceea ce l-a determinat pe Morgenthau sa sublinieze rolul "oamenilor de stat" si al "artei de stat", ca arta de a conduce statul. Din aceasta perspectiva, conflictul nu poate fi inchis, rezolvat, anulat sau transformat, nici macar atunci cand factorii morali si culturali conduc la compromisuri si intreruperi. Practica politica apare aici, mai inainte de toate, ca o forma de motivare a unui comportament orientat spre rationalitatea scopurilor, ceea ce inseamna o cautare si o utilizare a mijloacelor optime in scopul cresterii neconditionate a puterii, exploatandu-se potentialul cunostintelor strategice si istorice. Teoria neorealista asupra conflictelor proiecteaza un model al politicii (si al politicienilor), care nu seamana cu modelele lui Machiavelli si Clausewitz, dar care se conecteaza atat la realism, cat si la alte curente valorizatoare. Si pentru realisti, si pentru neorealisti pacea si stabilitatea sunt valori supreme, chiar daca, uneori, pentru prezervarea lor, este necesara folosirea mijloacelor de putere. Niciodata, insa, impotriva acestora! Autorii care s-au preocupat de definirea puterii, in totalitatea manifestarilor ei, au considerato ca fiind un fenomen major in sfera relatiilor internationale. In cazuri extreme, puterea se identifica cu utilizarea mijloacelor ei, cu amenintarea sau numai cu etalarea psihologic eficienta a violentei fizice. Totusi, in situatiile in care nu primeaza forta fizica, conform lui Max Weber, puterea poate fi

inteleasa ca fiind "capacitatea de a-si putea impune vointa proprie impotriva rezistentei altora, indiferent pe ce anume se bazeaza aceasta rezistenta". Ca manifestari ale fenomenului putere in relatiile internationale sunt luate in considerare conflictul si utilizarea directa a mijloacelor de putere, dar si situatiile in care puterea este introdusa in ecuatie numai intr-o forma latenta, pentru a ameninta interese legitime distrugand, selectiv sau aleatoriu, bunuri si vieti. Karl. W. Deutsch, precaut, diferentiaza puterea ca fenomen al relatiilor internationale, o defineste ca fiind "capacitatea de a invinge in conflict si de a depasi rezistentele"4. Cu aceasta intelegere a puterii, el nu este departe de Johan Galtung, care aseaza, din punct de vedere conceptual, puterea si forta la acelasi nivel. Teoreticienii principali ai scolii realiste, Hans J. Morgenthau, Georg Schwarzenberger, Edward Hallet Carr, Raymond Aron si, indeosebi in SUA, numerosii lor adepti acorda o atentie deosebita elementului economic al puterii. Din perspectiva lor, din punct de vedere economic, societatea internationala este structurata asimetric, ceea ce determina aparitia unor conflicte majore intre centru si periferie. In conceptia lor, conflictele actuale sunt fundamentate economic si apar intre polii antagonici de putere ai sistemului international. Eliminarea lor este posibila fie prin schimbarea structurii economiei mondiale, fie prin decuplarea periferiei de la piata capitalista dezvoltata. In centrul interesului lor se afla relatiile putere - conflict, ca permanenta provocare pentru politica de securitate si de asigurare a pacii. In conditiile in care competitia internationala se manifesta pasnic in diferite domenii, este dificil de apreciat puterea statelor in mod absolut. In plus, potentialul de putere al statelor poate fi pus in valoare, poate fi multiplicat printr-o participare activa la reconfigurarea sistemului de relatii internationale actionand din interiorul unor aliante, grupari regionale, comunitati economice etc. Sistemul de coordonate corespunzator nu ramane fara influente asupra raporturilor de putere, astfel incat "interdependentele asimetrice" (Keohane/Nye) apar intotdeauna ca un caz-regula. Analistii interdependentelor (Robert Keohane, Joseph Nye, James N. Rosenau, Karl Kaiser, Ernst-Otto Czempiel) au tendinta de a nu mai trata puterea in mod predominat in campul politicii de securitate, ci de a aborda, integral, spectrul in care statele isi exercita influenta sau sunt supuse influentei si constrangerilor exercitate de alte state. Interdependentele naturale, pluriforme, tot mai accentuate, dintre statele care compun sistemul international contemporan au ca urmare cresterea susceptibilitatilor si vulnerabilitatilor individuale, insa, in acelasi timp, maresc sansele actorilor respectivi de a-si promova propriile interese prin influentarea si manipularea comportamentului altor state. Scoala neorealista distinge cazuri in care influenta unor state asupra altora nu este planificata, deliberata. In consecinta, aceasta nu se concretizeaza prin exprimarea clara a unor obiective a caror realizare este solicitata in mod imperativ. In primul rand, marile state, actionand in interiorul structurilor de putere mondiale, exercita influente asupra celorlalti actori, chiar daca aceste influente nu sunt premeditate si nu au la baza strategii de politica externa formulate explicit. Sunt cunoscute si modalitatile de folosire a puterii, ca si a mijloacelor acesteia. Adesea este suficienta etalarea instrumentelor de forta, asa-numita "diplomatie coercitiva". Alteori, sunt implicate in actiune miscari subterane sau guerile sponsorizate discret, dupa cum pot fi sustinute politic, material si financiar anumite parti angajate, de exemplu, intr-un razboi civil. La fel de bine poate fi declarata propria disponibilitate pentru actiuni militare cu caracter limitat sau nelimitat, desfasurate pana la atingerea obiectivelor urmarite.

In loc de concluzie, iata o estimare a exponentilor scolii neorealiste, care n-ar putea decat sa alimenteze optimismul militarilor ingrijorati de substantialele reduceri ale armatelor moderne! In secolul al XXI-lea, fortele armate, puterea economica, subversiunea si propaganda, alaturi de diplomatia aliantelor, in combinatii nuantate, vor ramane principalele instrumente de putere in sfera relatiilor internationale, folosite, cu detasare, de statele care detin superioritatea si temute de statele aflate in inferioritate.